Colegiul Național “Vasile Alecsandri”, Galați

Studiu de caz nr. II

Dimensiunea religioasă a existenței

An școlar 2013-2014

1

Cuprins

1. Introducere 4

2. Religia creștină 6

3. Mentalitățile oamenilor 7

4. Tradiții. Superstiții. Taine. 10

5. Spiritul religios: 20

5.1 Literatura:

2

Studiu de caz realizat de:

Chitic Diana

Gheorghiu Larisa

Hasiade Bianca

Huțanu Georgiana

Mustea Rareș

Truican Raluca

Tudorancea Andreea

Clasa a XI-a F

-Antim Ivireanul - Didahiile

-Miron Costin - Viața lumii

-Varlaam - Cazania

- Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie

- Spatiul românesc literar

5.2 Alte arte: obiecte bisericești ; biserici, mânăstiri-focare de cultură 24

6. Raportul biserică-politică 31

7. Concluzie. 32

8. Bibliografie 33

Introducere

Începuturile literaturii române au foarte mare legătură cu fenomenul cultural-religios ce se manifestă în răsăritul Europei, acesta fiind

ortodoxismul.

Limba română s-a format prin contopirea limbii latine cu cea a daco-geților, la care se adaugă elementul migrator, slava.

Dacă vom secționa fiecare strat al limbii materne, vom observa că noi ne tragem dintr-un popor păgân, ce credea în zei (Zamolxe), acesta

fiind poporul dac. Însă prin ocuparea Daciei de către romani, prin romanizare, dacii au adoptat treptat creștinismul.

O dovedesc numeroase vestigii arheologice, precum și limba, unde toate cuvintele despre ceea ce se poate numi “Crestinismul de bază”

sunt latinești: Dumnezu, duminică, cruce, creștini, biserică, lege, cuminecare, rugăciune, altar, Scripturi.

3

Asemănarea dintre cele două religii este detaliată de Dan Oltean în "Religia Dacilor" : "Și Zamolxe și Iisus sunt atestați istoric, amândoi

au origine divină, un părinte celest, amândoi predică nemurirea sufletului, participă la ospețe inițiatice, recurg la simbolul vinului și a viței-de-vie, suferă moartea și învierea, coboară în infern, se înalță la

cer."

După ce romanii au adoptat catolicismul, baza religiei ortodoxe a devenit Dacia. Apariția factorului slav în secolul al VI-a avut urmări asupra credinței și bisericii ( oficierea de slujbe în biserică și scrierea

de cărți în limbă slavonă). O mare parte din cuvintele lexicului românesc au origine slavă: slavă, schit, mucenic, monarh.

Începând cu secolul al XVII-lea, limba slavonă este înlocuită de cea română.Implicarea lui Petru Movilă în înființarea tipografiilor aduce

cu sine dorința de a tipări cărți pentru a ajuta la răspândirea creștinismului. Aceste cărți cuprind traduceri ale Bibliei sau învățături

rostite de preoți la oficierea slujbei ( "Cazania" lui Varlaam; "Psaltirea în versuri" și "Viețile Sfinților" ale lui Dosoftei;

"Didahiile" lui Antim Ivireanul).

Religia este o componență importantă a culturii unui popor. Sentimentul religios se manifestă atât în cadrul bisericii, cât și dincolo de zidurile ei. În biserică, legătura cu Dumnezeu se exprimă public,

prin mijlocirea clerului, după o anumită rânduială. Însă credința se oglindește și în afara instituției ecleziale, în modul de a gândi al oamenilor, în comportament, în modul de a se exprima, în

obiceiurile lor, în ceea ce creează: în arhitectură,în arte plastice, în muzică, în literatură.

În continuarea studiului de caz vom diseca fiecare parte, explicând-o și argumentând-o potrivit ei.

4

Religia creştină

RELÍGIE, religii, s. f. 1. Sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind sentimentul divinității și care îi unește, în aceeași comunitate spirituală și morală, pe

toți cei care aderă la acest sistem; totalitatea instituțiilor și organizațiilor corespunzătoare; confesiune, credință.

♦ Fig. Crez, cult. 2. Disciplină predată în școală, având ca scop educarea și instruirea elevilor în spiritul religiei

(1) date. – Din fr. religion, lat. religio, -onis.

În tradiţia biblică, primul om, Adam, era la început nemuritor, dar a primit moartea drept pedeapsă de la Dumnezeu pentru că a căzut în ispită. Adam a trebuit să se întoarcă în pământ, adică în materia din care a fost creat ("Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" -- Facerea 3:19).

Moartea nu este considerată în Vechiul Testament un sfârşit, ci există posibilitatea învierii, şi este asociată cu "somnul" (Iov -- 3:13),

5

ceea ce implică o trezire la Judecata de Apoi. În Noul Testament nu apare o nouă filosofie despre moarte. Aici se menţionează clar că sufletul poate fi nemuritor, mesajul Noului Testament fiind că Iisus Hristos a învins moartea. Prin stăpânirea morţii, diavolul avea toţi oamenii în puterea sa, dar Iisus, jertfindu-se pentru muritori, i-a eliberat. În Biblie se spune că "cei care cred în Fiul lui Dumnezeu nu vor muri, ci vor avea viaţă veşnică" (Ioan 3:16).

În religia creştină există două finalitati unde merg oamenii: Raiul (Paradisul sau Edenul), unde merg doar cei drepţi la inviere,răscumparati prin sangele lui Iisus Hristos şi moartea definitivă fără speranta invierii.

Unele culte cred în existența Iadului (Infernului) unde merg păcătosii pentru chinuri veșnice. Soarta omului este stabilită după judecata făcută de Fiul, după faptele de fidelitate creștină care le-a făcut când era în viață.

Mentalitățile oamenilor

Omul medieval are altă mentalitate față de omul modern, trăind în alt orizont cultural. Omul medieval este prin

excelență un homo religiosus, care comunică cu Dumnezeu și cu sfinții, crede în semne și minuni, are cultul moaștelor,

face pelerinaje la locuri sfinte.

Omul medieval vede lumea ca pe o creație divină, i se supune necondiționat lui Dumnezeu, iar cataclismele și

războaiele îi apar ca moduri de avertizare sau pedeapsă din partea lui Dumnezeu ori ca intervenție a puterii diavolului. În ambele cazuri, ieșirea din impas presupune recunoașterea

păcatelor și îndreptarea lor prin canoane.

Realitatea din jur oferă semne la care au acces cu precădere cei inițiați: călugări și preoți, astrologii de pe lângă

6

curțile domnești, voievodul însuși care domnea ca “unsul lui Dumnezeu pe pământ”.

Mentalitatea medievală se confruntă cu marile epidemii de ciumă, catastrofe naturale (cutremure, inundații),

perioade lungi de secetă și foamete, războaie ce durează uneori zeci de ani. Toate generează sentimentul de

instabilitate a lumii și nesiguranță a vieții.

Cu toate acestea, la începutul epocii moderne, credința românilor era, ce-I drept, de un soi aparte: la ei manifestările nu erau zgomotoase; nu se întâlneau mistici, exaltați „bătrâni credincioși” fanatici; nici eretici, poate că nici sfinți, cel puțin

nu dintr-aceia făcuți de oameni; credința lor era potolită, statornică, lipsită atât de îndoieli, cât și de fanatism și

intoleranță. Viața de toate zilele era plină se smerenie. O smerenie naivă, simplă, desigur, dar care pătrundea totul;

omul își făcea rugăciunea când se trezea și când se culca, se închina înainte de a rupe pâinea sau înainte de a se apuca de-o treabă, oricare ar fi ea. Și nu doar oamenii din popor făceau așa. La fel se petreceau lucrurile în toate păturile societății. Ca să-l zugrăvescă pe bătrânul boier Teodor Văcărescu zis

Furtună, și ca să-I scuze caracterul „aprins”, Ion Ghica scrie: „Dar apoi era om cu frica lui Dumnezeu, nu-I lipsea nici

duminecă, nici sărbătoare să nu meargă să asculte sfânta liturghie; se închina dimineața și seara dinaintea icoanelor,

câte un ceas, făcând la metanii; postea vinerea și miercurea, iar în ajunul Bobotezii, la Vinerea Mare, la Tăierea Capului

Sfântului Ioan, la Ziua Crucii, nu punea nici undelemn în gură, și nu strica nici unul din cele patru posture de peste an.”

Sfinții sunt invocați la tot pasul pentru a li se cere ajutorul (dar și în sudălmi!); căci toată lumea de dincolo, deși nevăzută, este foarte prezentă, așa cum erau zeii Olimpului în spatele

eroilor lui Homer. Și tot ce se întâmpla pe pământ este voia lui

7

Dumnezeu: bucuriile ca răsplată sau milă cerească, durerile ca pedeapsă pentru păcatele noastre sau ca să fim puși la

încercare.

În atâta nesiguranță și nedreptate, de care se lovește pretutindeni și oricând, românul nu are decât o scăpare: Biserica. Îngenuncheat în bisericuța întunecoasă, în fața

iconostasului, unde flăcările a sute de lumânări fumegă sub chipurile încremenite ale sfinților, el se simte – numai acolo-

acasă; ocrotit izbăvit, poate și iubit. Trăsăturile dominante ale religiei sale sunt umilința și acceptarea cu seninătate a voinței

dumnezeiești. Cartea lui Iov și parabola fariseului și cea a vameșului sunt, cu siguranță, în Sfânta Scriptură, pasajele cele mai apropiate de inima lui. Mătăniile, îngenuncherile, semnul crucii repetat la nesfârșit, sărutarea pătimașă a icoanelor pe picioarele însângerate ale lui Cristos, toate aceste gesture nu au nimic ostentativ; nici obligație, nici

fariseism, ci smerenie și căință sinceră, rugă la nemărginita milă a lui Dumnezeu. Atunci postura, gestul repetat,

rugăciunea devenită obsesie, modelau gândul odată cu trupul, pentru a-l ajuta să găsească liniștea sufletului. Nu indifetența religioasă, ci doar lipsa fanatismului și sectarismului a făcut să

nu existe, în țările române, nici un fel de rezistență serioasă din partea Bisericii în fața modernizării, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în celelalte țări ortodoxe, mai ales în Grecia și Rusia. Românii sunt, într-adevăr, poporul cel mai

tolerant din lumea creștină, dar tot ei sunt visceral legați de religia lor, de legea lor.

Însă religia oficială și autoritatea bisericii coexistă cu creștinismul popular; de-alungul secolelor s-au perpetuat

superstiții, credințe și practici păgâne legate de

vechile religii ale naturii.

8

Tradiții

Poporul român era, în trecut, foarte credincios, numeroasele sărbători tradiționale, de multe ori păgâne, avându-și un corespondent în cele religioase.

Sărbătorile religioase erau în trecut motive de a nu lucra, pentru a se capta astfel bunăvoința unui sfânt de a cărui mânie sau răzbunare se temea persoana respectivă.

I. A. Candrea în cartea „Calendarul Babelor” scrie că mai ales la țara se țineau 96 de sărbători cu date fixe, 34 sărbători cu date mobile, cele 52 de duminici din an, 12 vineri din post plus marțea și joia din Postul Paștelui. Totalul zilelor în care nu se lucra deloc sau se lucra parțial era de 196, rămânând astfel 169 de zile integral lucrătoare.

9

În Maramureș, obiceiurile de la marile sărbători de peste an, Crăciunul și Paștele sunt și ele comune cu cele din restul țării. De Crăciun, copiii umblă în grupuri pe la casele oamenilor pentru a-i colinda și a primi dulciuri, fructe și bani.

În noaptea de Paște, la biserică, se sfințesc cozonacii făcuți în diferite forme, numiți în Bucovina „Babele”. Un obicei care se practică numai în Bucovina în noaptea de Înviere este acela că fetele se duc în clopotnița și spală limba clopotului cu apa neîncepută. Apa neanceputa înseamnă că după ce apa a fost scoasă de la fântână, cel care o transporta nu vorbește până când va fi folosită la spălatul clopotului.

Cu această apa se spăla apoi fetele în zorii zilei de Paște ca să fie frumoase tot anul și așa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică, așa să alerge și feciorii la ele.

În Bucovina, în trecut, feciorii își alegeau un crai dintre cei mai harnici pentru a le judeca și pedepsi toate greșelile făcute de-a lungul anului. Cei

găsiți vinovați erau purtați în jurul bisericii și la fiecare latură erau loviți cu vergele de lemn la tălpi pentru a nu mai repetă greșelile în anul viitor.

Crăciunul (25 decembrie): până în secolul XIX românii au sărbătorit Anul

Nou în ziua de Crăciun. Pentru că aceasta avea o importantă atât de mare, Biserica a suprapus acestei date sărbătoarea Nașterii Domnului. Această se sărbătorea pe 6 ianuarie, această data fiind doar o Naștere spirituală prin botez.

Taina BotezuluiBotezul creștin a fost simbolizat prin botezul Sfântului Ioan Botezătorul,

numit și botezul pocăinței. Acesta se săvârșea de Sfântul Ioan în pustiul Iordanului asupra evreilor care se caiau de păcatele făcut. El se îndeplinea

10

prin scufundare în apa, dar nu era asemănător cu botezul creștin, ci era o pregătire pentru Taina Botezului, era inferior lui. El oferea o iertare de păcate (Marcu I, 4), dar o curățire externă în vederea uneia interne; el nu era sacramental, nu exista odată cu săvîrșirea lui o acțiune internă a Duhului Sfînt și o renaștere duhovnicească. Asemănător botezului Sfântului Ioan era și botezul săvarșit de Apostolii Mantuitorului (Ioan IV, 1-2).

Însuși botezul Mântuitorului Hristos primit de la Sfântul Ioan Botezătorul în râul Iordan nu este botezat creștin. Totuși el este începutul botezului ca taină, pregătirea lui, căci prin Botezul Domnului s-a botezat întreaga umanitate, atunci încorporată în El, s-a arătat întreaga Sfîntă Treime, s-au sfințit apele, s-a introdus energia curată a harului.

Necesitatea botezului ca taină se impune din faptul că toți oamenii au păcătuit prin Adam. Deci, pentru că Domnul Hristos ne-a răscumpărat prin jertfa Sa de corupția păcatului trebuie ca fiecare om personal să se reintegreze în opera restauratoare a lui Iisus prin Tiana Botezului.

De altfel și Mântuitorul îi arată necesitatea

absolută: <<De nu se naște cineva din apa și

din Duh, nu va putea să intre în împărăția

lui Dumnezeu>> (Ioan III, 5). Sau : <<Cel care

crede și va fi botezat se va mîntui

; iar cel ce nu va crede va fi osindit>> (Marcu XVI, 16).

Botezul se efectuează prin treita scufundare în apa sfințită întru asemănarea morții și învierii Domnului Hristos. Prin cufundare omorâm păcatul din noi, iar prin scoatere, înviem la o viață nouă. <<Au nu știți că toți citiți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat? Deci, ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru că, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții>> (Romani VI, 3-4).

Căsătoria

Pețitul

11

Tânărul care dorea să se căsătorească își alegea câțiva dintre prietenii lui (uneori chiar tatăl sau alte rude) și hotărau ziua când vor merge la casa miresei. Desigur, era anunțata și familia viitoarei mirese, pentru a avea răgazul de a se pregăti în a-și întâmpina oaspeții. În ziua stabilită purcedeau spre casa fetei, iar la intrare aceștia aveau o mică cuvântare, care diferă de la zonă la zonă. Urmează apoi momentele când tatăl feciorului stă de vorba cu părinții miresei, discutând diferite aspecte ale viitoarei familii. Uneori hotărârea de a face nuntă era deja luată, pețitul fiind doar o formalitate sau o ocazie de a petrece niște clipe minunate. De multe ori urma o mică petrecere, mai ales dacă se stabilea că nuntă va vea loc.

Fedelesul

Este o petrecere la casa miresei (de regulă), în seara de dinaintea nunții, la care participă tinerii prieteni ai celor doi miri, alți invitați. La începutul petrecerii, tinerio lucrează ornamentele care vor fi puse în bradul de nuntă, din materiale puse la dispoziție de miri. Petrecerea nu presupune prea multă mâncare (cozonaci) ci mai degrabă băutură și dans.

Bradul

În dimineața nunții, ginerele, împreună cu prietenii apropiați împodobesc doi brazi cu diferite obiecte, fructe și chifle. Brazii sunt purtați de tinerii necăsătoriți până la casa nașului, unde, unul este legat în fața porții. Apoi, alaiul își continuă drumul către casa miresei, loc în care rămâne cel de-al doilea brad. Bradul este simbolul vigorii și al tinereții; împodobirea lui simbolizează viața "îmbelșugată" a viitoarei familii.

Udatul

Mireasa, flăcăul cu bradul și alaiul miresei merg la cea de-a treia fântâna spre răsărit,numărată de la casa miresei, însoțiți de lăutari. Pe drum, mireasa și flăcăul poartă un ulcior (sau o vadră de lemn în alte zone), legat cu ștergar țesut în casă, pînă la fintina. Aici, flăcăul scoate apa de trei ori și, de fiecare data, împreună cu mireasa, stropește mulțimea cu un mănunchi de busuioc, înmuiat în apa din ulcior, în semn de urare de măritiș la fete, însurătoare la flăcăi și spor la neveste. Flăcăul poate fi altul decît purtătorul bradului și va păstra ca dar ulciorul nou și ștergarul cu care a făcut udatul. Întorși de la apă, nuntașii încing o horă în care mireasa trece pe la fiecare și îi prinde în piept floarea de nuntă.

12

Bărbieritul mirelui

Acest obicei se desfășoară în paralel cu gătitul miresei. Un prieten apropiat al mirelui (în trecut un vătaf) îl bărbierește, în mod simbolic pe ginere. Așezat pe un scaun, cu bani sub picior, mirele nu trebuie să-l lase pe lăutar să-i ia banii. Bărbieritul mirelui reprezintă un simbol al pregătirii băiatului pentru nuntă. Obiceiul se pare că avea o semnificație ritualică inițiatica, ultima dintr-un lung șir de inițieri la care era supus băiatul în cursul deveniri sale ca bărbat.

Îmbrăcatul miresei

Nașa, împreună cu mama miresei și prietene apropiate ajută mireasa să se îmbrace, pentru ca la sfârșit, nașa singură să-i lege voalul și coronița. Se desfășoară în același timp cu bărbieritul mirelui și simbolizează pregătirea fetei pentru nuntă. În vechime la acest ritual puteau lua parte mai multă lume din partea miresei. Cum gătitul era destul de laborios (se foloseau cele mai

bune haine, se făceau împletituri complicate ale părului). Fetele cântau cântece cu tema despărțirii.

Hora miresei

Hora miresei (Nuneasca) se dansează acasă la mireasă, prilej cu care soacra mică împarte diferite cadouri nașilor, socrilor și, uneori, rudelor apropiate.

Aruncatul buchetului

Mireasa se întoarce cu spatele la grupul de fete tinere, nemăritate, și aruncă la întâmplare buchetul. Fata care-l prinde este cea care se va mărita prima. Alte tradiții spun că se va mărita în același an.

Ruperea turtei

Nașa comandă și plătește o turtă împodobită cu diverse

13

ornamente, comestibile sau nu, diferite împletituri și alte forme. În mod simbolic, turta este ruptă deasupra capului miresei și este dată spre consum (invitaților). Se spune că aduce noroc celor care mănâncă din ea. Obiceiul se păstrează din vremea Romei antice.

Furatul miresei

Poporul român este un popor vesel și uneori pus pe soții. Astfel se explică păstrarea acestui obicei ale cărui origini sunt neclare. Se presupune că mirele nu trebuie să aiba ochi decât pentru mireasa lui, dar unii glumeți profită de neatenția mirelui și fură mireasa. Mirele este dator să o caute sau să o răscumpere. În unele zone, răpitorii au datoria de a nu lasă mireasa pe jos, ea trebuie purtată numai în brațe. În alte zone, se consideră că dacă mireasa a fost furată până la oră 24.00 datoria o va plăti nașul, dacă a fost furată după 24.00 mirele este cel care va plăti. De multe ori, spre hazul invitaților mirele este pus să îndeplinească anumite sarcini.

Scoaterea voalului

Aproape de sfârșitul nunții, nașa scoate voalul de pe capul miresei și îi pune o eșarfa (batic), simbolizând trecerea de la statutul de fată la cel de nevastă. Voalul miresei se pune pe capul unei fete necastorite.

Moartea - Mitologia românească

Creștinarea timpurie în epoca de formare a poporului român a împiedicat formarea unei mitologii unitare, aceste credințe vechi transformându-se în superstiții de obicei asociate răului, sau devin sfinți, în unele cazuri. În mitologia românească, viaţa omului parcurge trei etape importante: naşterea, nunta şi înmormântarea (moartea).

După moarte, sufletul se desparte de trup şi se integrează cosmosului, se uneşte cu natura formând cu aceasta un întreg. Această idee porneşte de la nişte concepţii păgâne străvechi, care probabil îşi au originea în mitologia traco-dacă. Astfel viaţa de după moarte nu este decât o continuare a celei terestre, sufletul omului fiind aproape de spaţiul în care a vieţuit, idee dezvoltată şi în balada "Mioriţa".

14

Cu toate că moartea nu reprezintă un sfârşit al sufletului, al fiinţei, ci o continuare sub alte forme a existenţei acestuia, moartea este văzută ca un eveniment tragic. Omul se desparte de ceea ce îi era familiar, devine altceva, nu mai este alături de cei dragi. Moartea este acceptată în concepţia românească ca o condiţie umană de care nimeni nu poate scăpa. Tragismul morţii este amplificat dacă viaţa mortului nu a parcurs a doua etapă a vieţii, nunta, ca în cazul morţilor tinerilor nelumiţi, adică necăsătoriţi.

Aceştia nu şi-au încheiat ciclul vieţii, deci nu îşi vor regăsi liniştea veşnică după moarte ci se vor chinui sub forma unor strigoi. La fel se întâmplă şi cu pruncii care mor şi devin moroi pentru a-şi bântui mamele.

În cazul tinerilor nelumiţi există un ceremonial în timpul înmormântării, în care se celebrează nunta cu natura şi cu moartea, în încercarea de a conferi linişte veşnică mortului.

Iată ce spune Dimitrie Cantemir în a sa „Descriptio Moldaviæ” cu privire la credinţa românilor despre moarte: „aproape tot norodul de rând crede că fiecărui om Dumnezeu îi hotărăşte ziua morţii; iar înaintea acesteia nimeni nu poate să moară sau

15

să piară în război...” De aceea, de cele mai multe ori, se vârau în primejdii nebuneşte.

Aceeaşi credinţă se întâlneşte şi la popoarele scandinave: divinitatea supremă a fixat de la început linia vieţii fiecărui om. Chiar de s-ar ascunde în gaură de şarpe, acela nu ar câştiga nici o clipă în plus.

Soarta fiind fixă, frica nu aduce nici un fel de câştig personal.

„Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător, vorbesc de moartea naturală care adesea e o dulce ispită.”(Marin Preda)

Didahiile lui Antim Ivireanul şi înnoirea limbajului predicii româneşti

Antim Ivireanul (1650-1716) , unul dintre cei

mai străluciți ierarhi ai Bisericii românești, s-a

remarcat prin personalitatea sa plurivalentă, prin

lupta continuă pentru promovarea culturii românești

din secolul al XVIII-lea. Munca neobosită la care se

adaugă darurile native, priceperea de tipograf,

caligraf, zugrav, sculptor, orator, cărturar, pastor,

gospodar, l-au făcut să se ridice deasupra multora

care au fost înainte și după el în scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei.

16

,,Didahiile” lui Antim Ivireanul sunt scrieri ecleziastice de o valoare deosebită, cele douăzeci și opt de discursuri fiind redactate între 1709

și 1716 în stilul oratoriei bizantine. Scrisul lui Antim este retoric, persuasiv, cu multe repetiții, interogații ornamente stilistice în stil baroc, sensurile existenței umane fiind exprimate metaforic, ca o

expresie a sorții schimbătoare, alunecoase, dincolo de care se simte imperativul moral al unei vieți cucernice ,,Unde ți-ai îngropat partea

cea mai aleasă a sinelui tău, zidirea cea mai iscusită a dumnezeieștei puteri, soția cea iubită a îngerilor? Unde este frumusețea aceea a închipuirii cei dumnezeiești? Unde este podoaba a darului celui dumnezeesc? Unde este slava, unde sunt frumusețile lui cele

minunate, carele se arată mai minunat decat soartele?”

Uneori lumea este comparată, în stilul legendelor despre Facere, cu ,, o mare ce se turbură, între care niciodată n-au oamenii odihnă, nici

liniște corăbiile, între valuri sunt împărățiile, crăiile, domniile și orațele, mulțimea norodului politiile, supușii, bogații și săracii, cei mari și cei

mici”.

Cele mai multe dintre ,,Didahii” au fost ținute la principalele sărbători religioasa ale Bisericii Ortodoxe, Duminica Floriilor, Schimbarea la

Față, Sfinții Constantin și Elena, Sfântul Nicolae, Crăciun, Bobotează, Duminica Vameșuului etc. Stretenia este denumirea popular pentru sărbătoarea Întâmpinarea Domnului care are loc la 2 februarie, când

pruncul Iisus este adus, în a patruzecea zi de viață, de Maria la templul din Ierusalim.

,,Cuvânt de învățătură la Stretenia Domnului nostru Iisus Hristos” este un model de elocvență pentru captarea auditoriului și pentru comunicarea, în formă concisă și persuasivă, a învățăturilor Domnului. Antim Iriveanul urmează îndeaproape regulile oratoriei

bizantine îndeosebi pe Ioan Crisostomul dar le adaugă patosul comunicării directe și apropiate cu omul simplu și valoarea expresivă a

cuvântului artistic.

În introducere (care ar putea fi exordiul discursului clasic) oratorul adoptă motivul modestiei situându-se pe treapta cea mai de jos între

propovăduitorii cuvântului Domnului, după care urmează, ierarhic, omul învățat, retorul și cel dezăvârșit spiritual: ,,A povesti lucruri

minunate iaste dată oamenilor celor învățaț. A îndulci cu vorba auzurile

17

ascultătorilor iaste dată riturilor. A descoperi taini mari și preste fire iaste dată celor ce sunt dezăvârșit întru bunătăți. Iar în mine,

neaflându-se niciunele de acestea, nu va putea nimeni să auză nimic de folos”.

Totuși, ca păstor de suflete, este nevoit să aleagă între neputință și datorie și discursul excelează printr-o retorică a umilinței (,,cu multă jălanie îmi ticăloșesc nevrednicia și-m caut făr’de voia mea a tăcea”),

cerând Domnului să-l dezlege de ,,gângăvia limbii” și să-i lumineze mintea pentru a putea rosti puține cuvinte ,,întru slava lui cea negrăită”. Abia după acest excurs plin de smerenie oratorul

dobândește dreptul de a propovădui cuvântul Domnului și a cere ascultare, printr-o formulă retorică uzitată, în chip conclusiv pentru

prima parte a discursului, și în alte predici: ,,Ci vă pohtesc de ascultare”.

În curpinsul discursului, Antim Iriveanul pune în relație, cu scop moralizator, cele zece porunci cu modul de comportare al oamenilor,

supuși mereu greșelilor de tot felul. Din umil la început tonul predicatorului devine acuzator ironic, uneori necruțător. Prilejul e oferit de sărbătoarea Streteniei Domnului, de faptul că, venind la templu în a patruzecea zi a vieții, însuși Iisus Hristos se supune cuvântului divin și împlinește legea. Pe rând, prin enunțarea fiecărei porunci, într-o

ordine perfectă, oratorul de la amvon identifică, prin folosirea antitezelor sugestive, greșeli fără iertare ale oamenilor: prima poruncă cere să nu ai alt Dumnezeu, iar oamenii aleg ,,mamonul nedreptății”; în ciuda celei de a doua prounci, iau numele Domnului în deșert ,,ca o

nimica”; în zilele de odihnă, oamenii fac ,,lucrurile cele mai necuviincioase”.

În fața unor atât de multe greșeli ale oamenilor, demonstrate succint, în finalul predicii, în spiritul reotoricii religioase, Antim Iriveanul ridică la Dumnezeu o rugă de luminare a minții celor căzuți în nerespectarea

legii și de iertare a păcatelor.

Miron Costin - Viața lumii

Poemul filozofic „Viața lumii”, scris de Miron Costin, aduce în prim plan tema fortuna labilis (soarta schimbătoare) sau

18

„deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșarte”, temă cunoscută încă din Antichitate.

„Viiața lumii” este, așa cum afirmă și Alexandru Piru, „un poem cult de rezonanță biblică”, în care Miron Costin preia o temă aferentă religiei și o transpune în planul literaturii, sub formă de meditație poetică, motiv preluat ulterior de poeții romantici.

Poemul debutează cu ideea vieții ca o ață subțire „A lumii cântu cu jale cumplită viiață,/ Cu griji și primejdii cum ieste și ața/ Prea supțire”.

Imaginea unei lumi liniștite, eterne este înșelătoare „O, lume hicleană, lume înșălătoare,/ Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară”, omul însușindu-și astfel neputința în fața sorții: „Viierme suntu eu, și nu om”.

Ruga adresată lui Dumnezeu relevă credința în puterea supremă a universului: „Tu, părinte al tuturor, Doamne și împărate/ Singur numai covârșești vremi nemăsurate”.

Poemul „Viiața lumii” are drept concluzie o privire moralistă asupra condiției umane, și anume: pentru a fi fericit, omul trebuie să facă pe pământ numai fapte bune.

Varlaam - Cazania sau “Carte românească de învățătură”

În secolul al XVII-lea, se remarcă o dezvlotare semnificativă a literaturii religioase în limba română, ca urmarea a introducerii limbii române ca limbă de cult în biserică.

Un rol important în aceast proces complex l-a avut mitropolitul Varlaam, în anul 1643, prin „Cazania” sau „Carte românească de învățătură”, cea mai importantă scriere a sa. Cartea cuprinde peste o mie de pagini și se deschinde cu două texte introductive, unul al domnitorului Vasile Lupu și unul al mitropolitului. În prima prefață, autorul își exprimă dorința de a folosi o limbă unitară în biserică, eliminându-se pe cât posibil arhaismele, elementele de slavonă transmise de scrierile bisericesti anterioare, diferitele dialecte, astfel încât sa fie pe înțelesul tuturor românilor. A doua prefață, mitropolitul Varlaam susține că „lima noastră românească (...) n-are carte pre limba sa”, de unde rezultă și „lipsa dascălilor ș-a învățăturiei” în limba poporului pe care autorul se străduiește să le înlăture. El

19

depășeste simplele traduceri și adaptări ale unor scrieri religioase, folosind influențe folclorice și tradiții populare, iar sub aspect stilistic, proza ritmată, dramatism epic, narațiune istorică, lauda virtuților umane. La şase decenii după Corsei, prin traducerea carţii „Cazania”, mitropolul Varlaam aduce în prim plan progresele în folosirea limbii române, putându-se acum vorbi de primele valori artistice în scrierile religioase româneşti.

Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie

“Iubitul meu fiu, mai înainte de toate se cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pe Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditorul nostru cel înţelept, şi ziua şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul. Şi se cuvine să-L slăveşti şi să-L măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu cântări nepărăsite, ca pe Cela ce ne-au făcut şi ne-au scos din îtuneric la lumină şi din nefiinţă la fiinţă. O, cât de mare este mila ta Doamne, şi gândul şi cugetul tău, care ai spre noi oamenii! O, mare şi minunată taină! O, cine va putea spune toate puterile Tale şi lauda slavei Tale! Dumnezeu, pentru mila sa cea multă, locui întru noi oamenii şi se arătă nouă. Dumnezeu a fost în cer şi om pe pământ şi într-amândouă desăvârşit. Şi pe om şi l-a făcut fiu iubit şi moştenitor împărăţiei sale. O, mare este taina înţelepciunii tale Doamne, care o ai cu noi oamenii! Cuvine-se dar să mărim pe Dumnezeul nostru şi să strigăm împreună cu David, zicând: „Strigați lui Dumnezeu, tot pământul, slujiţi lui Dumnezeu în veselie, intraţi înaintea lui cu bucurie şi cu veselie şi cu curăţie”

“Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” operă barocă, numită de B. P. Haşdeu “falnic monument de literatură, politică, filosofie şi elocinţă la străbunicii noştrii”, scrisă în spiritul Renaşterii, este o carte de învăţătură, un manual de educaţie morală şi politică şi în acelaşi timp un testament pentru urmaşi, cuprinzând sfaturi, maxime și învățături ale domnitorului Neagoe Basarab (1512-1521) pentru fiul său și urmașii acestuia la tronul Țării Românești.

20

Aparținând genului parenetic (categoria sfaturilor, îndemnurilor etc), Învăţăturile folosesc izvoare bizantine și slave, restructurate însă după un plan care nu se mai întâlnește în nicio scriere similară.

Între izvoarele folosite de Neagoe Basarab se află scrieri religioase, îndeosebi Biblia, cu Vechiul și Noul Testament și cărțile populare care circulau în epocă, Varlaam și Ioasaf, Alexandrina, Fiziologul, Călătoria Maicii Domnului în iad , legendă despre Lemnul crucii.

Lucrarea este împărțită în două părți, prima parte cuprinzând o expunere teoretică a doctrinei clasice a monarhiei bizantine, după care este inserată o apologie de texte pedagogice, menită a ilustra ideile generale expuse la început. Cele mai importante capitole sunt acelea care tratează despre modul în care domnul trebuie să-i cinstească pe boieri sau să-i pedepsească în anumite cazuri (capitolul 5), despre alegera dregătorilor și scoaterea lor din funcții (capitolul 6), despre cum trebuie să se comporte la masă și despre neajunsurile beției (capitolul 7), despre asolii și războaie (capitolul 8, cel mai extins, și, în întregime original), despre cum trebuie să judece domnul pe supușii săi (capitolul 9). Sfaturile cu caracter laic, practic, din aceste capitole, sunt urmate de lungi dizertații religios- morale pe aceeași temă, pe care autorul le-a preluat din cartea unui autor bizantin din sec al XI-lea, Simion Monahul.

Prin interesul pentru zugrăvirea principelui ideal, Învăţăturile se dovedesc întrutotul contemporane secolului lui Machiavelli. Există în Învăţături , ca și în “Principele/” lui Machiavelli, o întreagă tehnică a stăpânirii de sine, avertismente față de comportamente ce ar pune în primejdie prestigiul domnului și puterea sa. În ceea ce privește metodele de cârmuire, Învăţăturile sunt net împotrivă amoralismului politic ce domină în Europa Renașterii. Neagoe pledează împotrivă hotaririlor luate după bunul plac al domnului, împotriva uciderilor fără judecată ori a judecăților sumare, concepând guvernarea ca împlinire a unei legi a cărei supremă țintă este îndreptarea oamenilor, și nu supunerea lor.

Spaţiul românesc literar

Sentimentul religios şi-a făcut simţită prezenţa printre poeţii români ai secolului XX ,mai exact printre cei cu adevãrat mistici, aceia care „cautã sistematic temele religioase şi construiesc mici parabole cu înteles mistic“. De la Eminescu(Scrisoarea I) la Al. Macedonski

21

(Psalmi moderni), T.Arghezi(Psalmi) V.Voiculescu(Vas de albastru), sentimentul religios e o dominantã a vieţii si creaţiei.

Misticii raporteazã totul la existenta divinã, aşteaptã totul de la Dumnezeu.Ei sunt ca primii creştini primitivi ,pentru care miracolul e o stare de normalitate , o starea de armonie. Acceptând pe Dumnezeu ca fãcând parte din existenţa şi fiinţa lor, ei aşteaptã dezlegarea tuturor îndoielilor, a nedumeririlor, a erorilor omeneşti trãind intens şi adevãrat starea de sfintenie.(« Fă oricând ce vrei din mine. / Doamne toate sunt prin tine.. »)

Unele poeme religioase aparţinând acestor poeţi dau o sugestie de nelinişte misticã, altele nu, deşi în simbolurile religioase, retorica existã.În acest sens avem exemplu în « Scrisoarea I » în care se vorbeşte despre neliniştea întregului univers ,dată de trecerea timpului,timp care este controlat de Creator(« E stăpînul fără margini peste marginile

lumii »),singura care rămâne neschimbată fiind luna(« şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii,/ Deopotrivă-i stăpîneşte raza ta şi geniul morţii ! »),la care poetul se adresează retoric : « Luna tu,stapîn-a mării,pe a lumii boltă luneci ».

În schimb alte poeme religioase dau impresia de autentic, de viaţã, de trãire,un exemplu în acest sens aparţinând poeziei lui Vasile Voiculescu : « Vas de albastru » : « Vas de albastru plin cu

mirul luniiCerul nopţii calde-ţi curge la picioare” sau în “Psalmii” lui Tudor Arghezi(« Cu braţu-ntins, cu pumnu-nchis. / Pasul pe marmur tăcut, /Calcă lin, ca-n lut, »),însă altele sunt convenţionale, decorative,schematice, superficiale.(Pslamul 2 al lui Tudor Arghezi : «  Copac pribeag uitat în câmpie, /Cu fruct amar şi cu frunziş /Ţepos şi aspru-n îndârjire vie. »)

În altă ordine de idei,sentimentul religios s-a exprimat şi prin intermediul picturii bisericilor,mănăstirilor şi a icoanelor. Considerate în ansamblul lor, icoanele ocupă un loc important în arta româna veche, în primul rând datorită capacităţii lor de interpretare şi a modalităţilor de realizare a unor vechi teme religioase şi istorice. În acelaşi timp ele reprezintă documente preţioase pentru reconstituirea mediului artistic din acele epoci. Cele mai preţioase şi mai vechi icoane din Muntenia şi

22

Oltenia se găsesc în prezent la Muzeul de Arta din Bucureşti. În Moldova, mănăstirile Agapia, Varatec, Moldoviţa, Humor, Pângaraţi, Valeni etc. ofera o gamă bogata de icoane având o mare semnificaţie istorică pentru trecutul cultural al acestei provincii. Bisericile de lemn din Transilvania, în special cele din Maramures, adăpostesc icoane de mare valoare artistică (bisericile din Harnicesti, Agârbci, Mânastireni-Bica etc.).

Icoane

Icoana este o imagine plastică, artistică sau artizanală a unor ipostaze sau acțiuni ale divinității sau a unor sfinți  sau zeități de rang secundar , fiind deci considerată sacră (în special în cadrul religiei creștine ortodoxe). Este expusă atât în lăcașurile de cult, dar și în locuințele credincioșilor, uneori și în alte edificii cu scopul de a evoca divinitatea.

Cuvântul provine din grecescul ikóna - „imagine”, „figură”

23

Meşteşugul pictării icoanelor pe sticlă, în România a apărut şi s-a dezvoltat ca meşteşug specializat, practicat în centre de iconari răspândite în toată Transilvania, dar şi în Moldova. La noi, acest fenomen a luat un caracter de legendă, ale cărui origini au legătură cu un miracol de la sfârşitul sec. al XVII-lea petrecut la Mânăstirea Nicula, din apropierea oraşului Gherla, jud. Cluj.

Se spune că în 1699 o icoană a Sfintei Marii ar fi lăcrămat. Apoi ţăranii şi-au dorit să aibă şi ei copii ale acestei icoane şi le-au creat ei înşişi.

Simţul decorativ înnăscut al ţăranului român se manifestă prin folosirea unei suprafeţe geometrice pentru o anumită temă. O particularitate a icoanei româneşti pe sticlă o constituie motivele florale şi geometrice ale decoraţiei. Un alt element specific al icoanelor româneşti îl reprezintă simetria compoziţiilor decorative, în sensul unui echilibru în raport cu centrul. Figurile sfinţilor şi vestimentaţia acestora se face de obicei prin suprafeţe mari, umplute de culoare.

Icoană românească pe sticlă

Alte obiecte de cult bisericesc

Cruci de piatră, cruci de argint, cruci de mormânt, obiecte de cult (sfeşnice, potire, candele), dar şi cărţi religioase completează tipologia pieselor Colecţiei Religioase. Tematica sculpturii populare în piatră se leagă de celelalte genuri ale

24

artei populare, ca de exemplu pictura murală religioasă sau a icoanelor pe lemn.

Biserici

BISÉRICĂ, biserici, s. f. 1. Clădire destinată celebrării unui cult creștin. Lăcaș sfânt. Lat.basilica

25

Mânăstiri

Mănăstirile din Moldova sunt unele dintre cele mai frumoase și mai vizitate obiective turistice din țara noastră. Fiecare dintre acestea este unică în felul ei și este importantă atât pentru cultura religioasă a locului, cât și pentru turism dintr-o mulțime de puncte de vedere.

M. Agapia

26

27

M. Humor

M. Moldovița

M.Putna

28

M.Sucevița

M. Voroneț

29

Mănăstirea este leagăn al culturii medievale deoarece în cadrul ei s-au format comunități de monahi cărturari a căror principală îndeletnicire era caligrafierea vechilor texte religioase sau laice, înainte de apariția tiparului, dar și pictură icoanelor, artă ce a pus temeliile picturii așa cum noi am ajuns să o cunoaștem. Dacă vei merge prin Moldova vei întâlni prin mânăstiri precum Sucevița, Moldovița sau Neamț nenumărate doveziale activității culturale medievale românești că să nu mai vorbim de adevăratul focar de cultură care a fost și încă mai este Muntele Athos din Grecia, cu nenumăratele sale vechi mânăstiri.

Bisericile, ca şi mânăstirile, au fost şi au rămas focare de conservare a limbii, tradiţiilor şi culturii româneşti. Ele nu au abandonat, în ciuda celor mai crunte represiuni, niciodată cultura poporului. În amintirile sale, Nicolae Popovschi relata despre faptul că în biserica din comuna Visterniceni de lângă Chişinău se păstrau numeroase cărţi româneşti tipărite la mânăstirea Neamţului, iar rusească nu era decât o singură Evanghelie. Aceasta era scoasă la iveală de către preoţi doar la Paşti, când slujba se făcea în ambele limbi.

Manastirea Govora devine unul dintre cele mai importante focare de cultură şi rugăciune din Ţara Românească, mai ales sub Matei Basarab.

În 1637, aici se instalează a doua tipografie din Ţara Românească, dăruită de Sfântul Petru Movilă de la Kiev. De sub teascurile ei va ieşi în 1640 prima tipăritură în limba română: Pravila de la Govora, în traducerea călugărului Mihail Moxa, sub luminata stăreţie a lui Meletie Macedoneanul.

Mănăstirea Putna a fost un important focar de cultură, unde au funcționat diferite școli și s-au creat numeroase obiecte de artă. Muzeul mănăstirii păstrează broderii, țesături, argintărie, obiecte descoperite cu ocazia diferitelor săpături arheologice, manuscrise valoroase, documente medievale autentice.

Mănăstirea Moldovița a fost ctitorită de Petru Rareș în anul 1532. Despre data la care a fost ridicată prima construcție, nu știm nimic

30

precis. În schimb, sunt știri mai certe legate de construirea monumentului din piatră la începutul domniei lui Alexandru cel Bun. Episcopul Efrem de Rădăuți zidește în anii 1610-1612 chilii și o casă separată a stăreției, unde și-a mutat reședința. Tot aici organizează o școală de copiști și miniaturiști. A fost unul din focarele importante de cultură mănăstireasca din Moldova, începând din sec. al XV-lea.

Mănăstirea Moldovița păstrează obiecte de valoare că: broderii, manuscrise, icoane, precum și jilțul ctitorului Petru Rareș. Biserică pictată a mănăstirii este înscrisă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

31

Raportul biserică-politică

Epoca lui Matei Basarab a fost una de înflorire culturală, de închegare a unei școli artistice, fără de care "explozia" brâncovenească nu ar fi fost posibilă. A fost un adevarat "Mecena",un protector al culturii, sprijinitor al ortodoxiei, militând pentru păstrarea nealterată a tradiției ortodoxe. Toate aceste însușiri ale sale, vor contribui la consacrarea suveranului ca cel mai mare ctitor ortodox al poporului român, un adevarat patron al bisericii..În 1645 Matei Basarab a plătit taxele pentru întreg muntele Athos.

Matei Basarab a fost cel care a adus o contribuție majoră în înlocuirea limbii slavone cu cea românească, în viața oficială, religioasă și civilă. El a introdus prima legislație scrisă: "Pravila mică" (tipărită la mănăstirea Govora, 1640), care a fost tradusă din limba slavonă de către Moxa, precum și "Îndreptarea legii" (Târgoviște, 1652).

Lunga domnie a lui Matei Basarab a fost o epocă de fervoare religioasă și dezvoltare culturală așa cum o arată numărul foarte mare de ctitorii voievodale și boierești. Matei Basarab a ridicat de la temelie 46 de biserici, la care se adaugă refacerea multor altora, atât în țară, cât și la Muntele Athos, precum și pe teritoriul actualei Bulgarii, la Vidin și la Șistov. Dacă Ștefan cel Mare a zidit 45 de biserici și mănăstiri, Matei Basarab a zidit 46, atestate documentar, fiind astfel cel mai de seamă ctitor bisericesc al neamului românesc.

Dar cea mai cunoscută dintre ctitoriile lui Matei Basarab rămâne Mănăstirea Arnota (din actualul județ Vâlcea), ridicată între anii 1633-1636, pe locul unui lăcaș de cult mai vechi. Biserica mănăstirii a fost pictată de Stroe din Târgoviște. Pe lângă temele religioase tradiționale sunt de remarcat portretele votive ale ctitorilor (Matei Basarab și Doamna Elina), din pronaos, precum și o remarcabilă decorație florală în locurile libere dintre medalioane. Portretul lui Matei Basarab, înfățișat bătrân, cu părul alb, este

32

considerat unul dintre cele mai frumoase portrete de voievozi români care s-au păstrat până în zilele noastre. Tot la Mănăstirea Arnota se află și mormântul lui Matei Basarab, precum și cel al Doamnei Elina, soția lui..

Concluzie

Dimensiunea religioasă a călăuzit nu numai existența, dar și concepția celor care au scris în această perioadă. Ei cred că tot ce se petrece pe pământ este hotărât de Dumnezeu, după cum mărturisește și Miron Costin: Orice nevoință pune omul, sorocul lui Dumnezeu, cum este orânduit, a-l clăti nime nu poate.

Dintotdeaua religia a fost piatră de temelie a umanității, fiind nu numai motivul evoluției dar totodată și centrul acesteia. Lucrul acesta a fost posibil prin credința și prin cultura diferitelor popoare în diferite momente ale istoriei.

33

Bibliografie

Arghezi, Tudor – „Psalmii” Biblia Cantemir, Dimitrie – „Descrierea Moldovei” ,Editura

Minerva,București-1981,pag 250-257 Costache,Adrian; Ionita, Florin ; Lascar,M.N ; Savoiu,

Adrian – „Limba și literatura română”, Manual pentru clasa a XI-a, Editura ART,

Costin,Miron – „Viața lumii” Djuvara, Neagu – „Între Orient și Occident” ,editura

Humanitas,1995, pg 159, 172-174. Eminescu, Mihai –„ Scrisoarea I” Ivireanul, Antim – „Didahiile” Internet Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie Macedonski, Al. - „Psalmi moderni”

Martin, Mircea; Lasconi Rosca,Elisabeta; Radulescu, Carmen Ligia; Zane, Rodica – „Limba și literatura română”, Manual pentru clasa a XI-a, Editura ART

Oltean, Dan – „Religia Dacilor”

Soare, Hadrian și Gheorghe – „Limba si literatura română clasa a XI-a”, editura CARMINIS

Varlaam – „Cazania” Voiculescu, Vasile – „ Vas de alabastru”

34