STIL NATIONAL NEOROMANESC

Cautarile nationale - arhitectura neoromaneasca

Unii cercetatori situaza in interiorul miscarii 1900 geneza cautarilor nationale sau chiar le prezinta ca varianta originala romaneasca a Artei 1900. Aceasta pozitie nu este lipsita de sens, deoarece cautarile stilistice ale unei arhitecturi nationale (arhitectura neoromaneasca) au fost legate evident atit de implulsul romantic, sit si de retorica regionalista a Artei 1900. Dar, prin amploare si durata, prin faptul ca au reprezentat prima miscare arhitecturala originala si cu program teoretic coerent din arhitectura romaneasca moderna, ele merita sa ocupe o pozitie de sine statatoare.

Astfel, arhitectura neoromaneasca reprezinta, alaturi de dezvoltari similare in muzica, literatura, arte plastice, una dintre dimensiunile cristalizarii unei culturi nationale moderne. Desi a urmat si s-a definit prin confruntarea cu prima etapa de modernizare (caracterizata prin importul cvasi-concomitent de modele clasiciste, neogotice si neomedievalizante, eclectice, de factura Arta 1900), expresia cautarilor identitare nu a luat initial forma unei crize, a unei reale contestari a acestor importuri. Ea a reprezentat pina la primul razboi mondial un alt aspect al modernizarii arhitecturii romanesti. Ideile care au ghidat aceste cautari stilistice, incadrabile ca program ideologic in trama general europeana a cautarilor similare din arhitectura ultimei jumatati a secolului 19, au fost sustinute pina la cel de al doilea razboi mondial de principala publicatie de specialitate, revista Arhitectura (fondata in 1906). In acelasi timp, constientizarea valorii arhitecturii nationale si trezirea interesului pentru patrimoniul istoric s-au tradus si in organizarea sistemului intitutional de monitorizare si protectie a acestuia: 1909 s-a infiintat Comisiunea Monumentelor Istorice, in care au activat, de-a lungul timpului, mari personalitati ale culturii si arhitecturii romanesti. Arhitectura neoromaneasca, mai degraba o miscare programatica decit un stil unitar, a inceput sa se dezvolte inca din ultimul deceniu al secolului 19 si a dominat primele doua decenii ale secolului 20, luind locul eclectismului in preferintele oficiale; s-a aplicat indeosebi tipurilor de cladiri ale structurilor administratiei locale (administratii financiare, primarii, vami, etc.), constructiilor din investitii publice (locuinte ieftine, scoli rurale, muzee, facultati, biserici - mai ales catedralele ortodoxe construite in Ardeal dupa 1918), dar a fost preluata si de locuintele luxuoase (vile si chiar imobile de raport) si de unele constructii monumentale private (banci).

Repertoriul formal traditional utilizat pentru a crea un stil national, foarte divers si amalgamat, este folosit in opera diferitilor autori conform propriilor selectii, intr-o anume relatie cu tipul de program si de tipul de sintaxa. De aceea apar si mari diferente intre stilurile individuale ale diversilor arhitecti. In general, s-a incercat valorificarea unor elemente structurale si decorative preluate din arhitectura vernaculara romaneasca (stilpi si parapeti de lemn, prispe, troite), dar si balcanica (bovindouri cu console de lemn, geamlicuri) si chiar mediteraneeana (logii, pergole), din arhitectura bisericeasca moldoveneasca si munteneasca (tipuri de acoperisuri, paramenti de zidarie, usi de lemn, briuri, ancadramente, medalioane de ceramica), din arhitectura brincoveneasca (alternanta de zidarie simpla cu ancadramente, parapeti, intarsii decorative specifice din piatra), etc., precum si a unor teme compozitionale selectate din arhitectura zonala, care devin elemente de compozitie specifice (tema culei-turn, tema foisorului, tema casei populare cu parter suprainaltat, etc.). Acestea au fost puse in opera atit la scara lor originala cit si la scari monumentale, daca tipul de cladire o cerea. Sintaxa care administreaza compozitiile este, in general, academista pentru cladirile monumentale, de factura traditional bizantina (originara sau traditional romaneasca) pentru cladirile de cult si foarte libera, organica, creatoare de pitoresc pentru cladirile de mai mica anvergura. Selectia elementelor specifice este rar facuta in sensul unei puritati stilistice, de obicei ele sint folosite sincretic, adesea chiar impletite cu elemente decorative sau structurale de factura clasica, neogotica, neomedievala, de factura Arta 1900, ceea ce face uneori dificila incadrarea stilistica. De aceea, se poate considera ca demersul sintactic este, in general, de factura eclectica, iar imaginea generala a acestei dezvoltari stilistice este sincretica si pitoreasca in acelasi timp.

Foarte permisiva si cu un limbaj usor de inteles, arhitectura neoromaneasca s-a bucurat de o mare popularitate si s-a raspindit rapid in arhitectura domestica urbana anonima. Primul dintre principalii reprezentanti si creator al acestei miscari a fost Ion Mincu (primul diplomat roman al Ecole des Beaux Arts, Paris), a carui arhitectura este cu certitudine un virf nu numai pentru neoromeneasca, dar si pentru intreaga arhitectura romaneasca. Principalele sale lucrari sint: casa Lahovary (1886), "bufetul" de pe soseaua Kiseleff (1892, dupa planurile intocmite in 1889 pentru pavilionul romanesc la Expozitia universala de la Paris), Scoala Centrala de fete (1890), in Bucuresti, palatul administrativ din Galati, bancile comerciale din Craiova si Braila. Linia stilistica caracteristica lui Mincu (numita si "stilul Ion Mincu") a fost continuata de putini arhitecti, printre care arhitectul italian Giulio Magni (scoala primara Mavrogheni - 1895, gara de la Curtea de Arges - 1898). Alti reprezentanti de seama ai miscarii, fiecare creind propria linie stilistica, sint: Petre Antonescu (Ministerul Constructiilor - actuala Primarie a capitalei - 1906-1910, Palatul administrativ din Craiova - 1912-1913, banca Marmorosch-Blank - 1915-1923), imobilul pentru salariatii Bancii Nationale din Bucuresti, conacul din Stefanesti, Arges, etc.), Nicolae Ghica-Budesti (Palatul pentru colectiile muzeului de arta nationala - 1912-1939, biserica greco-catolica din str. Polona, biserica Cutitul de argint, casa Rosetti, toate in Bucuresti, liceul din Rimnicu-Vilcea, etc.), Cristofi Cerchez (spitalul Polizu, multe locuinte, dintre care celebra vila Minovici din Bucuresti, etc.), Grigore Cerchez, in a carui antrepriza lucreaza si arh. Al. Clavel (cladirea veche a Institutului de Arhitectura - 1912-1927, corpul nou de la Palatul regal de la Cotroceni si multe case dintre care remarcabila Casa Disescu din Bucuresti), Florea Stanculescu (ansambluri de locuinte ieftine, proiecte tip de locuinte rurale, scoli rurale, vami, Palatul Agriculturii din Braila, etc), Statie Ciortan (multe cladiri ale administratiei financiare in Bucuresti si alte orase, Vama Postei din Bucuresti), Constantin Iotzu (Casa corpului didactic, Bucuresti) ), Paul Smarandescu (case particulare in Ploiesti, Bucuresti, Sinaia, imobile de raport), G. Cristinel (primaria din Banu Manta, Bucuresti, catedrala ortodoxa din Cluj), I.D. Traianescu, Toma T. Socolescu, etc.

Dupa primul razboi mondial arhitectura neoromaneasca a inceput sa-si piarda dimensiunea modernizatoare si sa se osifice, devenind treptat principala forta conservatoare in opozitie cu retorica si estetica modernismului. Desi orientarea nationalista din ce in ce mai puternica a contextul politic a favorizat evident neoromanescul (regulamentele pentru anumite zone ale Bucurestiului specificau clar obligativitatea utilizarii unui stil romanesc), realizarile arhitecturale au devenit din ce in ce mai sterile sau au fuzionat, uneori pina la contrazicere, cu elemente stilistice de alte facturi, in cautarea unui pitoresc care a atins uneori bizareria.

 

http://www.archi-web.com/uar/333.htm

Stilul Arhitectural Neoromanesc: origini si evolutieStilul neoromanesc este unul dintre cele mai originale si surprinzator de frumoase ordine

arhitecturale care au aparut in Europa in anii de creativitate intensa din epoca victoriana

tarzie. Romanii din acea perioada au dorit sa creeze un stil care sa reflecte gloria

trecutului lor medieval, transformandu-si peisajul arhitectural al tării, tot asa cum

britanicii creaseră, cu decenii inainte si la o scara mai mare, mai bine-cunoscutul stil

arhitectural victorian neogotic.

Stilul neoromanesc reprezinta un amestec interesant de elemente rasaritene bizantine si

motive arhitecturale si etnografice taranesti locale, precum si de anumite modele de arta

otomana si chiar teme de renastere italiana tarzie. Stilul a inceput sa fie in voga printre

romanii instariti in primii ani ai secolului al XX-lea, in Romania de dinaintea primului

razboi mondial – in zona numita „Vechiul regat”, raspandindu-se ulterior si în

Transilvania, dupa razboi, dupa ce aceasta provincie a devenit parte a Romaniei.

Aspectul tipic al unei case în stil neoromanesc este ilustrat in imaginea de mai jos:

Casa stil neoromanesc, Calea Calaaşi, Bucureşti

Aici se pot sesiza clar elementele arhitecturale bizantine (de exemplu, arcada scurta,

coloanele mici si groase etc) si aspectul masiv, de cetate, al cladirii, care, impreuna,

alcatuiesc o metafora arhitectonica romantica, prin care creatorii ei au dorit sa exprime

rezistenta eroica a romanilor din timpurile medievale, ca popor crestin, impotriva

inaintarii de nestavilit a Imperiului otoman.

Astazi, o casa in stil neoromanesc constituie un bun imobiliar valoros, pentru care un

proiect de restaurare ar fi extrem de interesant, de provocator si scump, insa totodata si

o initiativa plina de satisfactii din partea celui care se incumeta sa o duca la indeplinire.

Stilul a ajuns la zenit in perioada interbelica, incheindu-se brusc in forma lui culta, dupa

venirea la putere a comunismului in România, in 1948. A fost oarecum readus la viata in

timpul exploziei de constructii din ultimii zece ani, insa intr-o maniera minimalist-

modernista, de cele mai multe ori puerila, fara motivele eclectice si grandoarea

caracteristice perioadei interbelice.

Am adunat aici cateva imagini, cea mai mare parte provenind din colectia mea personala

de carti postale si fotografii, care, alaturi de explicatiile scurte, sper sa ajute la o mai

buna apreciere a originilor, caracteristicilor, importantei si valorii – din punctul de vedere

al pietei imobiliare de artă si de epoca – acestui stil arhitectural sofisticat, caracteristic

numai Romaniei.

Romanii sunt, la origini, un popor de tarani agricultori si pastori. Locuintele lor aveau o

ornamentatie elementara, constand, in principal, din simboluri etnografice, caracteristice

comunitatilor europene aborigene stravechi, care au supravietuit in zonele mai putin

accesibile ale continentului (de exemplu, etnografia romaneasca contine multe motive

care prezinta o asemanare izbitoare cu cele ale comunitatilor celtice irlandeze, sau ale

celor din Muntii Pirinei sau Caucaz).

Locuinta taraneasca servea, de obicei, unor scopuri imediate si foarte practice, ale unui

popor nevoit sa duca un trai greu intr-un mediu natural aspru. Aspectul tipic al unei

locuinte de taran sarac din zona de ses din sudul tarii era precum cel din ilustratia de mai

jos, realizata undeva la sfarsitul secolului al XIX-lea.

Locuinta taraneasca de tip ancestral, din Campia de Sud (carte postala veche,

colectia Valentin Mandache)

Pe de altă parte, taranii mai instariti din zonele mai propice agriculturii si ferite de

instabilitate aveau case mai elaborate si solide, care contineau multe artefacte si

ornamentatii de factura etnografica si religioasa. Cartea postala de mai jos prezinta o

casa din zona subcarpatica de sud, relevanta in acest sens, datand din primul deceniu al

secolului al XX-lea:

Tip mai evoluat de locuinta taraneasca ancestrala, din zona dealurilor

subcarpatice (carte postala veche, colectia Valentin Mandache)

Un stil arhitectural de un nivel calitativ autentic a aparut pe pamanturile romanesti in

perioada medievala, acest lucru putandu-se observa doar la edificiile religioase, precum

bisericile din sate sau manastirile ctitorite si inzestrate de boieri si voievozi. Aceste

biserici prezentau, de obicei, o simbioza de elemente – in principal – bizantine si

reprezentari etnografice locale, precum motivul frânghiei, simbolul soarelui etc. Un

exemplu bun in acest sens este imaginea de mai jos, din judeţul Valcea, din zona

subcarpatica sudica, din Valahia. Aceste elemente arhitecturale se regasesc deseori in

stilul arhitectural neoromanesc de astazi.

Biserica rurala in stil bizantin, din satul Câineni, judeţul Vâlcea (carte postala

veche, colectia Valentin Mandache)

O altă directie particulara a arhitecturii bisericesti medievale romanesti a fost

reprezentata de cazurile in care se constata o preponderenta a elementelor arhitecturale

gotice fata de cele bizantine. O zona clasica in acest sens este Bucovina. Un exemplu

relevant este Manastirea Sucevita, din judetul Suceava:

Manastirea Sucevita (carte postala veche, colectia Valentin Mandache)

Aceasta evolutie este extrem de interesanta, stiut fiind faptul ca esenta arhitecturii

bisericesti ortodoxe este, de regula, bizantina. Faptul ca Romania are multe exemple de

biserici ortodoxe cu motive occidentale gotice evidente este rezultatul direct al dezvoltării

istorice geopolitice a vechilor comunitati romanesti aflate pe linia istorica de demarcatie

dintre Apus si Rasarit, dintre bisericile apusene si cele rasaritene. Ca urmare a acestui

fapt, arhitectura religioasa a acestora a imprumutat elemente atat din stilul gotic, cat si

din cel bizantin, in perioada Evului Mediu.

Acest amestec interesant de elemente gotice si bizantine nu a fost urmat decat cu cateva

exceptii in arhitectura civila romaneasca moderna. Un exemplu rar – si cel mai bun – in

acest sens este Palatul comunal din Buzau, construit in 1903, in aceeasi perioada in care

a fost lansat si stilul neoromanesc:

Palatul Comunal din Buzau, construit in 1903 (©Valentin Mandache)

Acest stil, care poate fi numit gotic moldovenesc si care subordoneaza ordinul bizantin, a

fost, totusi, adoptat in arhitectura religioasa, rezultatul fiind ca multe biserici romanesti

construite in ultimul secol prezinta caracteristicile acestui ordin distinct (cum este cazul

Catedralei Metropolitane din Timisoara).

Stilul neoromanesc a castigat, in cele din urma, preferinta publicului, dupa ce a fost

promovat mai bine sub patronaj regal; de asemenea, el prezenta mai multa atractivitate

pentru gustul elitelor romanesti, care, dupa sute de ani de dominatie otomana, se

simteau cultural mai apropiate de civilizatia Bizantului decat de goticul revitalizat, la

modă in Occident.

Tipul de cladire care sta la baza stilului neoromanesc este „cula”, un tip de casa

fortificata, construita de mica boierime si de taranii instariti din Oltenia incepand cu a

doua jumatate a secolului al XVII-lea. Acest tip de cladire contine elemente de rezistenta

structurala si de stil arhitectonic bizantin, imprumutate din arhitectura bisericeasca

locala, precum si caracteristici etnografice taranesti. Exemplificam mai jos una dintre cele

mai reprezentative cladiri de acest gen:

Cula din Maldaresti: tip de casa de tara fortificata, emblematic pentru regiunea

Olteniei

Cuvantul „cula” deriva, de fapt, din termenul turcesc „kale” sau „kule”, care inseamna

cetate sau loc fortificat. Localnicii l-au adoptat de la mai-marii lor otomani, pentru a

desemna acest tip specific de locuinta fortificata, care avea un scop foarte practic in

perioadele de instabilitate: apararea familiei stapanului si a bunurilor acestuia. Secolul al

XVII-lea, cand au fost ridicate primele cule, corespunde cu inceputul unei epoci lungi de

instabilitate a Imperiului Otoman, care, in final, a dus la prabusirea acestuia, două secole

si jumatate mai tarziu.

O alta sursa de inspiratie a stilului neoromanesc este arhitectura palatelor construite

pentru domnitorul valah Constantin Brancoveanu (1688-1714) de către arhitecti italieni,

intr-o maniera care a imprumutat mult din vilele de Renastere tarzie din nordul Italiei.

Fotografia de mai jos prezinta Palatul Potlogi, aflat acum intr-o stare foarte proasta, in

care se pot observa numeroase elemente care seamana izbitor cu arhitectura

fundamentala a culelor (unele elemente fiind adaugate cu ocazia lucrarilor de restaurare

ulterioare). Acesta este motivul pentru care, uneori, stilul neoromanesc este numit

„brancovenesc”. Cu toate acestea, termenul „neoromanesc” este mai cuprinzator din

punctul de vedere al amestecului de stiluri si motive decat cel brancovenesc, fiind, deci,

mai potrivit pentru a desemna acest stil arhitectonic.

Palatul Potlogi, construit la sfarsitul secolului al XVII-lea de catre Domnitorul

Constantin Brâncoveanu (©Valentin Mandache)

Epoca victoriana tarzie din Romania a fost o perioada de stabilitate politica remarcabila,

sub domnia eficienta a Regelui de origine germana, Carol I, fiind caracterizata printr-o

prosperitate economica deosebita, cand tara devine una din principalele exportatoare de

cereale din Europa. Aceste realitati s-au reflectat in dezvoltarea artei si arhitecturii, prin

crearea unor lucrări care au exprimat o identitate nationala romaneasca plina de

incredere in misiunea ei. Stilul arhitectural neoromanesc este o expresie a acelui curent si

a cautarilor spirituale din ultimele doua decenii ale secolului al XIX-lea, cand arhitectul Ion

Mincu ridica primele cladiri clasice in acest stil.

Stilul neoromanesc a castigat rapid popularitate si, intr-un rastimp scurt, pana la

inceputul secolului al XX-lea, familii bogate din toată tara au inceput sa-si construiasca

case de oras sau conace in acest nou stil patriotic. Pentru a-l promova mai bine in randul

publicului, la marea Expozitie Nationala Jubiliara Regala din 1906 a fost expusa o cula –

prototipul stilului neoromanesc. Expozitia sarbatorea patruzeci de ani de domnie prospera

a Regelui Carol I si 1800 de ani de la cucerirea Daciei de catre Imperiul Roman, fiind, prin

urmare, dedicata radacinilor stravechi ale poporului, reflectate in modernitate.

Expozitia Nationala Regala din 1906; Bucuresti: cula este prezentata publicului

(carte postală veche, colectia Valentin Mandache)

Una dintre primele cladiri in stil neoromanesc clasic, care se afla si astazi in picioare in

Bucuresti, este cea a restaurantului „Doina” (fostul „Bufet de la Sosea”), conceputa in

1892 de catre arhitectul Ion Mincu. Aici se poate observa clar in centrul edificiului

arhetipul culei, cu bastionul fortificat ca principal element de diagnostic structural si

componentele decorative bizantine, motivele etnografice taranesti, precum si modelele

decorative otomane.

Restaurantul „Doina”, Bucuresti: una din primele cladiri avand cula ca centru

de conceptie, si care anunta aparitia stilului arhitectural neoromanesc

(©Valentin Mandache)

Cu siguranta, cea mai reprezentativa cladire in stil neoromanesc este Vila Mina Minovici,

actualmente muzeu, foarte indicata pentru o initiere in acest stil arhitectonic distinct si

frumos. Din pacate, cladirea se afla astazi intr-o stare foarte proasta, care reflecta lipsa

de interes a statului roman si a publicului pentru propriul patrimoniu arhitectural national.

Muzeul „Vila Mina Minovici”, Bucuresti, arhitect Cristofi Cerchez, 1906

Stilul neoromanesc a patruns puternic si in arhitectura modernista a anilor ’30 si ’40,

unele dintre cele mai interesante cladiri de acest gen fiind vilele de vacantă de pe

litoralul Marii Negre, construite de romani bogati si cultivati, in localitati precum Eforie

sau Mamaia. Exemplul de mai jos este foarte instructiv in acest sens, centrul culei

putandu-se recunoaste imediat. De asemenea, in partea stanga a fotografiei, in fundal, se

poate vedea o vila in stil neoromanesc clasic, care indica popularitatea mare de care se

bucura acest stil in epoca.

http://casedeepoca.wordpress.com/2009/12/01/stilul-arhitectural-neoromanesc-origini-si-evolutie/