rolul mecanismelor de aparare in dezvoltarea psihica final
TRANSCRIPT
1
UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE BIOLOGIE
Rolul mecanismelor de apărare în dezvoltarea
psihica
Coordonator: Lector Dr. Georgeta Diac
Studenţi: Irimescu Mădălina Dumitrina
Pricope Mădălina Violeta
Horia Oana Georgiana
Ioniţă Radu
IAŞI
2014
2
Contents INTRODUCERE Irimescu ..........................................................................................................3
DEFINIREA MECANISMELOR DE APĂRARE: .....................................................................3
Mecansmele de aparare in dezvoltarea psihica .............................................................................7
1.Compensarea ........................................................................................................................7
2.Conversia .............................................................................................................................9
3. INTELECTUALIZAREA Pricope .......................................................................................9
4. NEGAREA ....................................................................................................................... 10
5. REGRESIA ....................................................................................................................... 12
6. REPRESIA HORIA .......................................................................................................... 14
7. IDENTIFICAREA............................................................................................................. 15
8. PROIECȚIA ...................................................................................................................... 15
9. RAȚIONALIZAREA Ionita .............................................................................................. 17
10. FIXAȚIA ........................................................................................................................ 18
11. REFULAREA ................................................................................................................. 19
CONCLUZII ............................................................................................................................. 20
Bibliografie ............................................................................................................................... 22
3
INTRODUCERE
DEFINIREA MECANISMELOR DE APĂRARE:
De la apariția sa termenul de apărare (Freud S., 1894) a desemnat o serie de explicatii
psihologice pentru a arata modul în care conflictul este factorul etiologic determinant.
Termenul de psihonevroză a fost folosit de Freud S. ,pentr a desemna o serie de boli în care
conflictul psihic este determinant. Doi ani mai tarziu, in 1896, într-un articol intitulat „Noi
remarci asupra psihonevrozelor de apărare” S. Freud afirmă că apararea este punctul central al
mecanismelor psihice al nevrozelor luate în discutie.
În 1936 Freud A. ,pornind de la contribuțiile tatalui său, realizează o sinteză a datelor
privind mecanismele de aparare descriind țintele si motivele aparării.
Prin conținutul termenului de mecanism de apărare putem înțelege modalitățile de
dezvoltare pentru a proteja Eul atât în situații normale cât și în cele patologice. Mecanismul de
apărare sugerează un mod de funcționare asemănător cu cel al unei mașini al sistemului psihic
implicat. Caracterul inconștient și automat al mecanismului de aparare justifică în mare măsură
această formulare.
Daniel Wilocher definește mecanismele de aparare ca fiind ansamblul operatiilor a caror
finalitate este de a reduce conflictul intrepsihic facand inaccesibile experientei constiente unele
din elementele conflictului. Apararea este un mecanism psihologic inconstient folosit de individ
pentru a-și diminua anguasa năsuta din conflictele interioare dintre exigentele instinctuale și
legile morale și sociale.
Notiunea de mecanism de aparare înglobeaza toate mijloacele utilizate de Eu pentru a
stapâni, controla si canaliza pericolele interne și externe. Mecanismele de aparere const ituie
strategii prin care persoanele reduc sau evita starile negative, cum ar fi frustrarea, conflictele
anxietatea si stresul (Homles).
Mecanismele de aparare sun procese psihice inconstiente vizând reducerea sau anularea
efectelor dezagreabile ale pericolelor reale sau imaginare care remodeleaza realități interne si/sau
externe ale căror manifestari pot fi inconștiente sau conștiente.
4
Daniel Lagache spune că „în concepţia freudiană, funcţia eului trebuie să fie studiată în
acelaşi timp în relaţia sa cu lumea exterioară şi în relaţia sa cu lumea interioară a pulsiunilor
instinctuale".
Perspectivele psihanalitice ale personalităţii sînt integrative. Ele înglobează punctele de
vedere economic, dinamic, topic. Conform proiectului economic, procesele mintale şi afective
sînt concepute ca raporturi de forţe, în termeni de conflict. Ceea ce contează este aspectul
cantitativ al forţelor care intră în conflict : energia instinctuală mai puternică sau mai puţin
puternică.
Inconstientul și structura psihicului
Teoria freudiana asupra psihicului
Freud a avut doua teorii despre psihic.
A. Prima este paralela primei teorii despre instincte și este preocupată să stabilească un
loc inconstientului în structura psihicului si să descrie importanța inconștientului in economie,
psihologie.
Psihicul este alcatuit din trei instanțe: Inconștient, Preconștient, Conștient. între ele
exista o cenzură care controlează trecerea dintr-o instanta în alta.
În această teorie inconstientul este o instanță (substantiv), iar Freud e puțin preocupat de
descrierea celorlalte doua instanțe. Aici, inconstientul e echivalat cu refulatul, care are conținut
de natura sexuală.
B. A doua teorie elaborata in 1920 de Freud corespunde celei de-a doua teorii despre
instincte, conține o importantă restructurare a viziunii despre inconstient. Aici, inconstientul nu
mai este o instanță (substantiv), ci este un atribut care revine în diferite masuri fiecareia dintre
cele trei instanțe despre care vorbea Freud.
Inconștientul, in a doua teorie nu mai este echivalent cu refulatul, nu descrie doar
conținuturi respinse de cultură. Freud admite acum și un inconștient cu conținuturi spirituale.
Din a doua teorie este Se-ul. In germana, termenul este das Es –substantivarea unui pronume
impersonal care se referă doar la fenomenele naturii. A fost tradus în limba română prin SINE, pt
5
ca Sinele descrie si interioritatea si impersonalitatea. A trebuit sa se renunțe la aceasta traducere
pt a nu se face confuzii cu alte curente (ex. cel Jungian). În româna s-a rămas la SE. Acest Se
este instanța pulsională a personalitații, conținând reprezentarile psihice ale instinctelor. O parte
din aceste reprezentări nu au acces la conștient altele sunt reprimate si formeaza refulatul, iar o
alta parte au acces la constient si devin motive constiente ale comportamentului uman.
Se-ul preia caracteristicile inconstientului din prima teorie, in masură în care este vorba
de o dimensionare refulată.
Eul si supra- Eul
Geneză si funcții:
În germană – “das Ich”; franceza – “moi”; engleza – “ego”. Din punct de vedere
psihologic Eul e o instanta centrata in jurul conștiinței ce inglobează intreg preconștientul, dar
are si o dimensiune inconștientă. Este instanța de comandă si control a activitații psihice.
Eul se formeaza din Se sub influența realitații externe. Funcțiile sale referindu-se atât la
această realitate externă, cât si la realitatea internă, psihică. Funcția cea mai importanta este
autoconservarea organismului. Pentru a realiza această funcție esentială, Eul trebuie să realizeze
o serie de condiții subdivizându-se in urmatoarele subfuncții:
1. cunoașterea realității externe si acumularea in memorie a experiențelor traite;
2. testarea realitații – distingerea între realitatea externă si cea psihică. De măsura în care această
funcție e bine realizată depinde adaptarea la realitate în plan pragmatic, iar în plan psihic de
reușita testării realitații depinde sănatatea psihică. Disfuncțiile psihice se caracterizează prin
grade diferite de alterare a testării realitații;
3. modificarea lumii exterioare – prin intermediul motricității și pe baza cunoașterii realitatii Eul
incearca sa modifice realitate exterioara in conformitate cu dorintele interioare;
4. controlul instinctualității – vizează lumea interioară. Eul e preocupat să asigure doar atata
satisfacere instinctuală cata nu pericliteaza securitatea psihica. Pentru a cerceta lumea instinctelor
Eul dispune de un set de mijloace numite (impropriu) “mecanisme” de aparare care alcatuiesc
dimensiunea sa inconstienta.
Eul e guvernat de principiul realitatii care impune amânarea sau chiar suspendarea
satisfacerii instinctuale atunci când aceasta satisfacere constituie un pericol pentru adaptare care
se manifesta ca un conflict psihic.
6
Constituirea Eului si evolutia sa spre maturitate presupune o succesiune de etape (care
sunt tot atatea trepte care conduc de la principiul placerii la principiul realitatii):la inceputul vietii
Eul e foarte slab si de fapt coincide cu Seul = Eul ideal. Se manifesta in primele luni de viata
cand sub protectia familiei opozitia mediului fata de dorintele copilului e minima. Pe masura ce
opozitia realitatii creste Eul ideal, ce devine neadaptat, e depasit; maturitatea deplina a Eului e
atinsa in momentul in care acesta dobandeste autonomie in raport cu celelalte instante psihice –
in raport cu Supraeul si Seul. Maturitatea psihica e atinsa cand intr-adevar Eul isi poate indeplini
functia de comanda si control – atunci cand Eul nu mai e comandat de Se si tutelat de Supraeu.
Impotriva cui se apara eul?
Apararea este o strategie de lupta contra efectului, in sensul ca daca acesta nu are o
accțiune neplăcută, mecanismele de aparare nu apar. Eul se apara impotriva impulsiunilor
inconstiente si impotriva acestor efecte legate de aceste impulsiuni care sunt supuse la tot felul
de constrangeri pentru a fi stapanite si metamorfozate.
De ce se apara eul si care sunt motivede pentru care eul se apara?
Dupa Freud A., pot fi reținute trei motive: Frica de supra- Eu, frica de real, teama ca
intensitatea pulsiunii să nu devina excesivă.
Exista apărari normale si apărari patologice:
Apararile se manifestă și in conditii normale.Vom considera că atâta timp cât
functionarea mintală nu este afectată de suplețea si armonia sa in adaptare la real, apărarile sunt
eficace. Dacă acestea sunt prea rigide sau prost adaptate realitaților interne si externe, vorbim de
apărari patologice,deoarece aceste aparari au tendința de a deforma perceperea realității si să
perturbe funcțiile Eului.
SUPRAEUL
In germana – “das Uberich”; franceza – “surmoi”; engleza – “superego”. Aceasta
instanta, care in prima teorie era numita cenzura, este una critica si asa cum arata si numele
pentru o lunga perioada de timp Supraeul e supraordonat Eului (perioada copilariei in care Eul e
slab).
Supraeul incorporează cerinte culturale majore - pe langa partea critica are si o parte de
ideal, stimulativă. Fenomenele pe care s-a bazat Freud pentru a separa aceasta instantă sunt
7
fenomenele clinice: delirul de observatie, melancolia si doliul patologic – situatii in care isi face
simtita prezenta si actiunea intr-un mod deosebit de clar. La nivelul cotidian, comandamentele
Supraeului se exprima sub forma unor reglementari nereflectate de tipul “se cuvine / nu se
cuvine”, “se face / nu se face” – comandamentele care ni se impun neconditionat.
Formele Supraeului si continuturile sale
Dupa psihanaliza freudiana, Supraeul e precipitatul complexului Oedip si reprezinta
interiorizarea cerintelor exprimate de parintele de acelasi sex – este vorba de interiorizarea
interzicerii incestului si interiorizarea interzicerii agresivitatii fata de parintele de acelasi sex. In
perioada de latenta Supraeul se imbogateste cu alte norme culturale, morale, estetice reprezentate
de substitutii parentali.
Din punct de vedere al psihanalizei kleiniene germenii Supraeului se pun, se constituie
cu mult inaintea stadiului oedipian si in perioada oedipiana acesti germeni se consolideaza si
amplifica.
Freud a vorbit indistinct de Supraeu si idealul Eului ca fiind doi termeni ce desemneaza
aceasta realitate psihica. Psihanaliștii ce i-au urmat lui Freud spun dacă nu e vorba despre doua
instante: una critica a Supraeului si alta stimulativă a idealului Eului. Dupa Herman Nunberg
Supraeul e predominant patern si critic, in timp ce idealul Eului e predominant matern și
stimulativ. În timp ce acțiunea Supraeului se bazeaza pe frica de pedeapsa, actiunea Eului se
bazeaza pe forța iubirii si a fricii de a pierde iubirea.
Mecansmele de aparare in dezvoltarea psihica
Freud A. descrie zece tipuri de mecanisme de aparare:
1.Compensarea Ce face cineva cu sentimentele de inferioritate in afara de a suferi? Mai mult timp nu
poate scapa de ele deoarece sunt inrădăcinate în proprium. Se cere o forma susținută de lupta și
această formă Adler a numit-o compensare.
Se pot distinge câteva tipuri.Actiunea directa (compensarea in speta) se produce când
cel care sufera atacă in mod constant sursa unei inferiorități reale si o înlatură.Cand slabiciunea
8
originală nu este inlaturată, ci se transformă intr-o sursa de forța, vorbim de supracompensare.
Legenda ne spune că Demonstene s-a straduit atat de mult sa-și invingă bîlbîiala încat a devenit
nu numai un vorbitor normal, ci si un mare orator. Theodore Roosevelt,a cărui debilitate timpurie
constituiă o povară, s-a straduit sa-și reconstruiască fizicul și a sfarsit prin al supracompensa
.Vorbim de compensația prin substitutie cand o persoana nu-și poate inlatura handicapul, dar în
schimb descoperă alte satisfacții. Cocoșatul nu iși poate corecta diformitatea, dar poate deveni
puterea din umbra a unui tron. O fată simplă iși poate cultiva în mod compesatoriu farmecul si
inteligentă, iar un tânar neatletic poate excela în studiile sale.
Mecanismele de aparare sunt compensări menite sa amagească pe alții. Adolescentul iși
poate ascunde nesiguranța in spatele unei strîngeri de mâna exagerate. Laudaroșeniile unui
faraon poate ascunde o slăbiciune interioară.
Rationalizarea este o formă de compensare care înșeala mai mult pe sine decât pe altii. Un
individ palid, neatletic spunea ca „Mi-e greață sa aud de globulele rosii ale atleților. Globulele
rosii nu trec niciodata prin creier”. Asemenea raționalizari de tipul strugurilor acri sunt obisnuite
la fel, ca si cele de tipul dulce-acrișor, lucru il face sa arate distins :ca Snoava sau Dante”.
Raționalizarea este sprijinită de mass-media. Persoane cu sentimente de inferioritate intelectuală
sau sociala pot gasi o consolare citind sau vizionând filme care descriu viciile înaltei societăți,
grosolania studenților din colegiu, nesabuința „intelectualilor” si superioritatea virtuții domestice
și a omului obișnuit.
Gandirea autistă conține o compensare a imaginației. Putem reuși în visele noastre cu
ochii deschiși. Un anumit tânar, persecutat de colegii sai mai viguroși, se refugia în camera sa în
fiecare dupa-amiază pentru a juca cele doua jocuri favorite ale sale. Într-unul era învatator și
administra pedepse corporale baietilor robuști. În celalalt era milionar și completa cecuri
substanțiale pentru favoriții săi și se intreținea cu oaspeți importanți. Cand compensarea autistă
este avansată întalnim personalitatea puternic introvertită, poate chiar „schizoida” (o stare care e
la limita schizofreniei anormale în care individul traiește aproape în intregime înșurubat în plasa
propriilor fantezii). Puțini oameni sunt feriți de una sau mai multe forme de compensare, dar
pana când procesul nu este deprins și adânc înrădacinat, nu putem vorbi de compensare ca
trasatura a personalității.
9
2.Conversia Mecanism de formare a simptomelor activ in isterie si in special in isteria de conversie.
El consta in transpunerea unui conflict psihic in simptome somatice, motorii (de
exemplu, paraliziile) sau senzitive (amnezii sau dureri localizate) si in incercarea de a-l rezolva
pe aceasta cale.
Termenul conversie este pentru Freud corelativ unei conceptii economice: libidoul
detasat de reprezentarea refulata este transformat in energie de inervatie.Specifica pentru
simptomele de conversie e insa semnificatia lor simbolica: ele exprima prin intermediul corpului
reprezentari refulate.
Refularea este un proces psihic ce are misiunea de a păstra în afara conștiinței
reprezentarile inacceptabile, dat fiind ca sunt interzise de catre Supraeu.
Refularea reprezentarilor pulsionale, în același timp dorite și de nedorite, are loc printr-
un joc de dezinvestire a libidoului si de reinvestire (sau „contra-investire”) a energiei in alte
reprezentari autorizate. Esecul sau imperfectiunea respectivului mecanism se manifesta prin
simptome precum: conversii somatice, lapsusuri, acte ratate, angoase fobice… .
Refularea este mecanismul de baza al nevrozei isterice, însa și in viața de toate zilele
este folosit într-o mica masura de catre orice „nevrozat normal”, adica de majoritatea indivizilor.
Refularea apare și la nevrozatii obsedați, însa la aceștia actionează mai mult asupra afectului
decat asupra reprezentării, folosind mecanisme complementare, cum ar fi izolarea, formația
reacționala, deplasarea, represia si condamnarea.
3. INTELECTUALIZAREA Intelectualizarea este recurgerea la abstracție și generalizare în confruntarea cu o situație
conflictuală care l-ar angoasa prea tare pe subiect dacă acesta ar recunoaște ca este implicat
personal. A. Freud consideră ca pericolele pulsionale îi fac pe oameni inteligenți.
Folosim intelectualizarea atunci când punem accentul în mod exagerat asupra gândurilor
atunci când ne confruntăm cu o situație pe care nu o acceptam. În loc sa scoată la suprafață
emoțiile pe care le simte în legătură cu situația respectivă, persoana alege să o treacă prin filtrul
gândirii. De exemplu, o persoana care află ca este grav bolnavă, în loc să-și exprime tristețea și
amărăciunea, se ocupă de procedurile medicale necesare internării sale.
Când simt prezența unei primejdii internă sau externă, unul dintre refugiile posibile este
intelectualizarea. Descriind o serie de subiecți care caută să-și stăpânească angoasele ,,printr-o
10
vastă intelectualizare a afectelor“ Bohm propune pentru acesta atitudine denumirea nevroza de
cerebralizare.
Intelectualizarea este caracteristică adolescenței și deci normală în această perioadă. În
schimb, sunt motive certe de îngrijorare daca un copil de opt ani "începe sa mediteze asupra
lumii ca întreg și asupra locului său în cadrul acestui univers, întrebându-se de ce este el acolo".
În procesul analitic, intelectualizarea este epuizarea conținutului psihotraumatizant al unei
situații de viață.
Intelectualizarea are două roluri: unul are semnificația de eliminare a afectului legat de o
reprezentare (amintire, idee, gând) conflictuală, în timp ce reprezentarea respectivă rămâne
conştientă. Un al doilea rol se referă la o separare artificială între două idei sau două
componente, care în realitate sunt legate între ele, dar a căror legătură subiectul nu o poate
accepta fără o anumită doză de anxietate.
Cele două desemnează aşadar un ansamblu de strategii cognitive care vizează analiza
informației traumatice, în condițiile disocierii acesteia de consecințele emoționale.
4. NEGAREA
Reprezintă refuzul de a accepta realitatea. Atunci când alegem să adoptăm acest
mecanism, ne purtăm de parcă un eveniment, un gând sau o emoție dureroasă nu ar fi existat.
Este considerat unul dintre cele mai primitive mecanisme de apărare deoarece este corelat cu
dezvoltarea personală din copilărie.
În viața de zi cu zi, rolul negării este de a evita sa fim față în față cu propriile sentimente
care ne trădează, cu aspecte de care nu suntem mândri și pe care nu vrem sa le recunoaștem. Un
astfel de exemplu este cazul unui dependent de alcool, care neagă faptul că are probleme de
dependență din simplul motiv că lucrurile stau bine din alte puncte de vedere: de exemplu o
relație stabilă sau un serviciu bine plătit.
Negarea este un mecanism de apărare reprezentat prin refuzul de a-și recunoaște
paternitatea gândurilor, dorințelor, sentimentelor imediat după formularea lor sau prin refuzul de
către subiect a unei interpretări exacte care îl privește, formulate de un interlocutor.
În limbajul curent, o negare poate fi o minciună conștientă menită să intimideze un adversar, o
încurajare pe care o persoană și-o adresează sieși, ca autosugestie sau o justificare de rea-
credință.
11
Pentru a putea vorbi despre o negare-apărare, enunțul și negarea sa trebuie să se refere
la elementele purtătoare ale unui conflict inconștient, care sunt refuzate din chiar acest motiv. În
situația în care interlocutorul se înșeală în interpretarea sa negarea practicată de subiect îți
găsește justificarea.
Negarea (considerată de numeroși autori o apărare distinctă) poate fi privită ca o
componentă a refuzului ce permite perceperea realității și respingerea ei rapidă, transformarea sa
prin adăugarea adverbului de negație „nu”.
Stimulii, gândurile și sentimentele neliniștitoare, deși percepuți, sunt apoi transformaț i
cu rapiditate. Astfel, spunem despre un câine mare și amenințător ca „nu e mare” sau, de
asemenea, atunci când dorim sa agresăm pe cineva, afirmam: „Nu sunt agresiv”.
Un alt exemplu ne este furnizat de reacția frecventă la aflarea diagnosticului de infectare
cu HIV (Jourdan-Ionescu și de la Robertie, 1989). Persoanele care afla acest diagnostic aud
vestea și îi înțeleg consecințele: „Am sa mor de SIDA!” - dar neagă imediat posibilitatea aceasta:
„Nu este testul meu, cred ca ați greșit rezultatul!”. Utilizarea negației le permite persoanelor care
trebuie sa înfrunte această veste sa nu fie copleșite de angoasa asociată ei (teama de moarte, de
respingere, de abandon etc.).
În cazul negării, percepția îngrijorătoare nu mai poate fi total evitată, dar semnificația sa
este totuși respinsă. Cronologic, conceptul de „nu” apare în jurul vârstei de 2 ani.
Negarea, ca și transformarea în contrariu, depinde în mare măsură de dobândirea limbajului.
Negarea se poate asocia transformării în contrariu, o negare inițială făcând logic posibilă
răsturnarea.
Jocul negărilor și al transformărilor în contrariu este întâlnit la mai multe personaje
celebre din serialele de televiziune care i-a fascinat și continuă să-i fascineze pe copii. Astfel,
Clark Kent, reporter miop, smiorcăit și slab, se transforma în Superman, iar David Bruce Banner,
cercetător științific, se preschimba în Incredibilul Hulk.
Utilizând negarea și transformarea în contrariu, două componente ale refuzului, aceste
personaje devin ne-slabe și își asuma astfel calități cum ar fi forța fizică și morală, depășind
posibilitățile muritorilor de rând.
12
5. REGRESIA Regresia este un mecanism psihologic de apărare care constă în revenirea la un
comportament sau la un stadiu anterior și inferior sau numai la anumite atitudini, elemente sau
operații dintr-un stadiu depășit.
Este întoarcerea către un stadiu de început al evoluției fiecărui individ atunci când se
confruntă cu gânduri și impulsuri pe care nu le acceptă. De exemplu, un adolescent dominat de
teamă, furie și impulsuri sexuale poate dezvolta anumite comportamente din copilăria timpurie,
dar care nu îi mai sunt specifice vârstei actuale. Un adult poate apela la regresie atunci când știe
că are o zi stresantă și alege să rămână în pat, fără a-și asuma responsabilitatea pentru ceea ce
urmează.
Regresia constituie o revenire mai mult sau mai puțin organizată și tranzitorie la moduri
de expresie anterioare gândirii, la conduitele sau relațiile obiectuale în fața unui pericol intern
sau extern susceptibil de a provoca un exces de angoasă sau de frustrare.
Pe versantul psihic, în timp ce forțele de maturizare și adaptare tind să sporească
eficiența funcțiilor eului fidele realității, apărările împotriva neplăcerii acționează în sens contrar
și la rândul lor alterează funcțiile eului. Regresiile pot fi ,,benigne”, cele puse în slujba eului și
,,maligne” cele de pe versantul patologic.
Regresia intervine în urma unor șocuri, traume sau frustrări. Această revenire poate fi
mai mult sau mai puțin organizată și mai mult sau mai puțin tranzitorie.
Mecanismul regresiei este strâns legat cu cel al progresiei, de aceea, pe parcursul
dezvoltării individului aceste mecanisme se alternează.
Pentru unii terapeuți, regresia pacientului este un imperativ, ceea ce presupune că
profunzimea problemelor acestuia poate fi surprinsă numai când intră în starea de regresie,
pentru alți terapeuți, regresia reprezintă o stare ce trebuie prevenită cu orice preț, întrucât, cum
am putea sa-l readucem pe pacient la starea sa anterioară normală de funcționare.
Regresia ca mecanism de apărare poate deveni patologică atunci când este repetată și
atunci când pacientul nu o mai alternează cu progresia, însa ea poate avea și efecte favorabile
prin faptul că reprezintă pentru persoana în cauza un fel de consolare.
Regresia se mai poate dovedi patogenă, din cauza „punctelor de fixaţie” de care se
ataşează, mai ales în perversiune. Regresia ca mecanism de apărare se dovedeşte a fi de o
importanţă fundamentală prin funcţia sa intra-psihică şi interpersonală. Ea se prezintă într-o
13
evidentă diversitate de configuraţii, întrucât cele trei instanţe ale personalităţii (Sinele, Eul şi
Supraeul) pot recurge inconştient la ea.
În concluzie regresia poate fi un mecanism valid de apărare, însă, se poate asocia și cu
efecte nocive. Regresia eului este o reacție aproape normală în fața bolii sau după o experiență
traumatica însă există și riscul ca regresia sa nu fie reversibilă și să nu aducă beneficii. Funcțiile
eului pot fi ireparabil afectate, dezvoltarea pulsiunilor poate fi stagnată. În această situație,
regresia a devenit un agent patogen.
Cel mai frecvent, regresiile survin simultan în etape libidinale, în relații obiectuale și în
funcții ale eului. Când un băiat de trei ani, care arată o vădită admirație și dragoste față de mama
sa, este confruntat cu nașterea unui frate, el se poate retrage într-o atitudine de încăpățânare
agresivă față de mama sa, dezvoltând simultan un foarte puternic atașament față de tatăl său. El
regresează de la o relație obiectuală pozitivă oedipiană către o relație obiectuală anală și negativ-
oedipiană.
Un alt exemplu de regresie este atunci când un copil școlar trecut printr-o traumă
datorită decesului unui părinte își dorește să revină la vârsta de dinaintea tragediei, are vise în
care se vede exact la acea vârstă în care încă nu se întâmplase nimic.
Chiar dacă, de-a lungul întregii vieţi, trebuie să întreprindem în mod constant un anume
efort pentru a ne feri să regresăm înspre unul sau altul dintre momentele trecutului, se poate
spune totuşi că regresia are şi o valoare pozitivă. Întreaga funcţie a creativităţii cu rol artistic sau
terapeutic atât pentru pacient, cât şi pentru terapeuţii săi, ar putea fi astfel abordată prin prisma
regresiei ce deschide numeroase căi spre sublimare.
Un alt exemplu, un băieţel de şapte ani ai cărui părinţi sunt divorţaţi începe şedinţa de
psihodrama astfel: ”am avut un vis, dar nu vreau să ţi-l povestesc, vreau ca el să se
îndeplinească”. Încurajat să povestească visul, copilul continuă: „Eram cu prietenul meu şi cu un
căţeluş alb şi dădeam peste un tunel. Tunelul ducea spre trecut. La ieşire ajungeam în grădiniţa
mea şi mă vedeam pe mine la trei ani”. Băieţelul de trei ani avea ambii părinți alături, ei nu
divorţaseră încă.
Regresia rezidă aici într-o călătorie spre înapoi, atât timpul (prima copilărie) cât şi
spaţiul (visul), declanşată de confruntarea subiectului cu o situaţie încărcată de angoasă. Avem
de-a face mai întâi cu visul însuşi, produs al unei regresii de la gânduri la imagini şi în al doilea
rând, cu funcţia defensivă pe care o îndeplineşte realizarea unei dorinţe ce infirmă realitatea
14
parentală: copilul îşi exprimă fără ocolişuri aspiraţia de a-şi vedea visul împlinit pentru a se simţi
trăind într-un context mai sigur, ce se referă în special la sistemul de relaţii obiectuale stabilite cu
părinţii săi.
În sfârşit putem presupune că visul nu este doar realizarea unei dorinţe infantile, ci şi o
întoarcere spre înapoi într-o tentativă de figurare a traumatismelor provocate de despărţirea
părinţilor, pentru a le putea domina. Imaginea tunelului este cea mai potrivită pentru a sugera
funcţia tranzitorie şi pozitivă a întoarcerii înapoi, a mişcării înspre trecut, care-i oferă subiectului
posibilitatea de a porni mai bine în cadrul unei relaţii terapeutice.
Regresia constituie o revenire mai mult sau mai puţin organizată şi tranzitorie la moduri de
expresie anterioare ale gândirii, la conduitele sau relaţiile obiectuale, în faţa unui pericol intern
sau extern susceptibil de a provoca un exces de angoasă sau de frustrare.
6. REPRESIA Reprezinta blocarea inconștienta a gandurilor, impulsurilor si sentimentelor de
neacceptat. Faptul ca oamenii folosesc in mod inconștient acest mecanism ii determina sa nu aiba
control asupa lui.
In mod normal individul impiedica manifestarea conștienta a dorințelor si gandurilor
dezagreabile. “Tot ceea ce este contradictoriu in raport cu tendințele dominante ale personalitații
conștiente, cu dorințe, nazuințele si idealurile ei și tot ceea ce ar tulbura buna parere pe care
cineva dorește s-o aiba despre sine pentru a fi reprimat.
Reprimarea ocupa primul loc in enumerarea noastra pentru ca toate celelalte mecanisme
de aparare par sa depinda de ea intr-un fel sau altul. Daca toate dorințele, amintirile și conflictele
noastre, in mod normal ar folosi mai curand infruntarea decat apararea. Tocmai deoarece
consideram infruntarea prea dificila recurgem la reprimare. Si cand adevarata natura a
conflictului nu mai este clar ințeleasa suntem gata pentru noi strategii de autoînșelare.
Pentru a lua un exemplu, decanii si președinții de departamente din colegii sunt adesea
uimiți de numarul mare de studenți deficitari din punct de vedere al pregatirii universitare, care
“uita” că au primit scrisori de avertizare in legatura cu munca lor din colegiu. Pentru el
amenințarea eliminarii din colegiu este neplacuta si lucrul cel mai simplu de făcut este sa reprime
gândul ei “uitînd” comod amenințarea, studentul e liber să se distreze și, de asemenea, să-și
reconstruiască respectul față de sine intr-o varietate de modalitați minore. El își poate scuza
eșecurile anterioare, blama instructorii și raționaliza lenea până când realitatea tragică îl ajunge
15
în final din urma. Chiar dacă el nu a uitat cu adevărat avertismentul, cel puțin i-a redus
importanța și s-a asigurat pe sine că acesta se datoreaza unei cauze care nu îi apartine.
7. IDENTIFICAREA
Identificarea este asimilarea inconștientă, sub efectul plăcerii libidinale și/sau al
angoasei, a unui aspect, a unei proprietați, a unui atribut al celuilalt, care conduce subiectul, prin
similitudine reala sau imaginară, la o transformare totală sau parțiala după modelul celui cu care
se identifică.
Identificarea este un anumit tip de relație cu lumea constitutiva a realitații. Acest
mecanism îsi manifestă finalitatea defensivă ca activitate inconștientă, pentru că nu este o simpla
imitare, realizează un fond comun care, după Widlocher “este legat de o comuniune ce persistă
în inconștient.”
Identificarea cu agresorul desemnează faptul că un subiect, confruntat cu un pericol
exterior se identifică cu agresorul sau în diferite moduri evidentiate de Laplanche și
Pontolis(1967):
-fie reluând pe cont propriu agresiunea ca atare
-fie imitând fizic sau moral persoana agresorului
-fie adoptând anumite simboluri de putere care îl caracterizează pe agresor.
Este un mecanism complex, care combina mai multe aspecte: a se identifica, si apoi a
exterioriza, a proiecta. Nu este o manifestare agresivă directă, ci un raspuns elaborat împotriva
angoasei.
Identificarea proiectivă este un mecanism ce constă într-o fantasmă în care subiectul își
imaginează că intră parțial sau total în interiorul celuilalt, încercând în acest mod să-I facă rău
celeilalte persoane, să o posede șI să o controleze. Sensul ei este spre alte spații mentale, spre
alte persoane. Capacitatea de a te debarasa de tot ce nu iți place la propria persoană constituie o
apărare ce provine din fantasmele de omnipotență cu puterea interzisă sau posesivă care le
însoțește.
8. PROIECȚIA
Se referă la atribuirea greșita a gândurilor, emoțiilor și sentimentelor nedorite unei
persoane către o altă persoană care nu deține toate aceste gânduri, emoții și sentimente.
16
Proiecția este folosită în special atunci când unei persoane i se par inacceptabile anumite
sentimente pe care le deține, așa că le aruncă asupra altcuiva.
Proiecția apare în cadrul unei activari defensive care eliberează eul de o neplacere, dar
se manifestă în multe moduri de gândire sau funcționare non- patologice . Ea este mecanismul
psihic mobiliat când se pune problema investigării personalității, obiectul probelor proiective.
Modul de operare:
De regulă, subiectul tinde să atribuie defectele proprii unor persone care se bucură de
prestigiu sau grupul său de referință. In acest fel, el reevaluează caracteristica respectiva, care
poate conduce apoi la o eventuală diminuare a distrs-ului pricinuit de conștientizarea acesteia.
Importantul mecanism de apărare al proiecției este un tip special de raționalizare. Ea
este in esentă forma de autoamăgire prin care se atribuie propriile gânduri, dorințe și defecte
dezagreabile unei altor persone. Dacă putem acuza pe alții suntem salvați de la durerea de a ne
acuza pe noi înșine. Ne simțim oarecum virtuoși și liberi de păcat când vorbim comod despre
propriile noastre defecte la altii. Spun eu minciuni? Bine, Uită-te la Tray. Este un mincinos
inveterat! Ichheiser a numit această formă particulară de proiecție “mecanism pai-bîrnă”. Celălalt
are impulsuri negative, la fel am și eu; dar datorită proiecției văd numai paiul din ochiul lui si nu
bag de seamă bîrna dintr-al meu.
Uneori, desigur, celălalt nu are nici măcar un pai, este în întregime innocent. Totuși eu
pot “vedea” eșecurile mele la el. Un exemplu extrem ar fi persoana psihotică care crede că toți,
cu excepția lui, sunt nebuni. Un exemplu mai obișnuit este bîrfa reântemeiată care nu spune
nimic adevărat despre victimă, ci o mulțime de lucrări despre conflictele interne ale
elevetitorului.
În proiecția complementară nu atribuim propriile noastre stări mentale altora, ci mai
curînd le atribuim motivele și comportamentul care ar exlica (sau ar completa) propria noastră
suferința. Copilul timid crede că, câinele, sau copilul vecin, au planuri agresive împotriva lui.
Paranoicul crede că ceilalți complotează distrugerea lui. Prin proiecția complementară frica, vina
sau grijile noastre primesc o “explicație”. Mă simt deprimat? Ei bine, e din cauza ca ceilalți
oameni nu mă tratează corect.
Deplasarea este o formă specială de proiectie. Un muncitor nemulțumit este foarte iritat
de maistrul său, dar el nu poate nici să se răzbune, nici să înfrunte direct situația; și atunci seara
iși varsă necazul asupra soției și copiilor săi. Umilințele înmagazinate pentru înfrângerea din
17
primul război mondial, precum și o mulțime de dezordini sociale și conflicte personale au dus
Germania nazistă la a face din evrei țapi ispășitori.
Este deosebit de interesant că lista de acuzații a lui Hitler împotriva evreilor conținea
chiar șI pe acelea pe care el însuși era vinovat( sete de putere, propagandă în favoarea războiului,
perversiune sexuală). Prejudecata fața de grupările minoritare, in adesea forma acuzării evreilor,
negrilor, politicienilor, aproape a oricarui grup, pentru frustrațiile din propria noastră viața. Pare
mai usor să-I acuzi pe ei, decît să descoperi șI să înfrunți adevăratele cauze.
Proiecția joacă un rol important în multe momente ale vieții psihice, chiar în situații
nepatologice( superstiții, mitologie, animism). Proiecția este un semn practic de eșec al refularii.
9. RAȚIONALIZAREA
Raționalizarea este justificarea logică, dar artificială care camuflează fără știrea celui
care o utilizează, adevăratele motive,(iraționale și inconștiente) ale unora dintre judecățile
acestuia dintre, conduitele și sentimentele sale, întrucât aceste motive nu ar putea fi recunoscute
fără anxietate.
Nu orice raționament suspect este în mod obligatoriu o raționalizare. Erorile de judecată
cauzate de premise eronate, de ignoranță sau de o atenție insuficientă pot angaja gândirea pe o
cale greșită. Este cazul capcanelor semnalate de Freud în studiul său consacrat proceselor psihice
normale. În acest caz nu acționează nici o apărare.
Raționalizarea poate fi individuală, dar și colectivă. Vorbind despre modul cum războiul
i-a orbit pe contemporanii săi, Freud vorbește despre faptul ca popoarele asculta mai mult de
voia pasiunilor decât de aceea a intereselor lor. Ele nu invoca interesele decât pentru a-și
raționaliza pasiunile, pentru a putea justifica satisfacția pe care caută sa le-o aducă.
Raționalizarea reprezintă reinterpretarea propriului comportament într-o manieră, mai
rațională, ceea ce îl face să pară mai acceptabil, de exemplu justificarea unor acte inaccesibile;
„strugurii sunt acri” cineva care a fost respins își poate spune că persoana care l-a respins nu îl
merită sa are multe defecte.
Raționalizarea găseşti scuze pentru a te elibera de tensiune, de regulă în urma negării
unei realităţi.
18
10. FIXAȚIA
Fixația este cel mai frecvent utilizată după traumatisme psihice severe sau din motive
constituționale în sensul ca sunt asociate cu ereditatea și se manifesta prin aceea că o cantitate
semnificativă de energie psihică rămâne blocată la nivelul unui anumit stadiu de dezvoltare a
personalității. Fixația se obiectivează prin dezvoltarea unor anumite „chipuri caracteriale“.
De exemplu în perioadele de stres acut, o persoană poate, în mod inconștient să caute să se
întoarcă într-un stadiu anterior, cu scopul de a scăpa de problemele existente. El poate începe să
se poarte în moduri care caracterizează perioada în care avea mai puțină răspundere și mai multă
dependență protectivă.
Fixația asupra unui aspect de personalitate reușește să elimine problemele care se pare
că acompaniază orice dezvoltare a personalității. Se caracterizează prin caracteristicile imature la
o persoană matură cronologic.
Fixația descrie starea libidoului de a rămâne puternic legat de persoane sau imago-uri,
de a reproduce un anumit mod de satisfacere, de a rămâne organizat conform structurilor
caracteristice unuia dintre stadiile sale evolutive.
Fixația poate fi:
- manifestă și actuală;
- poate constitui o virtualitate prevalentă care deschide subiectului calea spre regresie.
Factorii responsabili ai producerii unei fixații sunt:
a) Factorii constituționali – ne ocupam doar retroactiv pentru a ști unde ne oprim cu analiza. Este
grupul de factori pe care Freud l-a numit “stanca biologicului” (nu avem cum sa-i schimbam).
b) Factori de istorie individuală, din experiența personală, care favorizează dezvoltarea fixațiilor:
1. Satisfacțiile excesive ce favorizează fixația la un nivel fac ca desprinderea de acel nivel, de
acel tip de satisfacție, de acel tip de relație de obiect sa se facă foarte greu, iar rolul compensator
al regresiei să funcționeze ca cea mai mică dificultate. Nostalgia este o frână puternică în
progresul psihic.
2. Frustrările excesive favorizează și ele fixația. Neavând satisfacțiile necesare nivelului,
progresarea devine greoaie. Daca frustrarea a antrenat refularea, pulsiunile în cauză sunt excluse
din restul personalității, nu participă în maturarea ulterioara și își trimit din inconștient
derivatele. Asta înseamnă că eul folosește multa energie pentru menținerea refulatului și mai
19
înseamnă că pulsiunile nesatisfăcute la timpul lor exercită o atracție la fel de mare ca intensitate
ca și cele excesiv satisfăcute.
3. Alternanța dintre satisfaceri excesive și frustrări excesive. În general, satisfacerile excesive
antrenează frustrări excesive (la persoanele excesiv satisfăcute toleranța la frustrare este foarte
mica). Exista o relație mamă-copil în care satisfacerile excesive alternează în mod sadic cu
frustrări excesive.
4. Satisfacerea simultană a unei pulsiuni și a unei nevoi de securitate. Cel mai frecvent, fixațiile
se produc în cazul în care o satisfacere pulsională contribuie la apărarea împotriva angoasei sau
la refularea altei pulsiuni judecată ca fiind periculoasă. Aceasta satisfacere simultană a unei
pulsiuni și a unei nevoi de securitate este o cauza frecventă și comună a fixațiilor.
De exemplu: mama care își alăptează copilul de fiecare dată când plânge, situație în care
nevoia de securitate și satisfacerea orală sunt împreună pentru a calma orice tip de angoasă. Asta
ne face sa nu ne miram de atacurile bulimice sau de nevoia sexuală legată de nevoia de securitate
– tipul de femei sau de bărbați care caută actul sexual cu oricine s-ar produce pentru a evita sa fie
singuri. Scopul nu este sexul, în acest caz, ci nevoia de securitate.
Fixaţia este un alt mecanism de apărare, care “se caracterizează prin menţinerea unei
reacţii persistente neadaptate, chiar dacă respectivul comportament nu este un răspuns adecvat la
problemă. În asemenea situații, motivațiile sunt cele de genul: “Este prea târziu, nu mai pot să
fac nimic”.
În asemenea situații, un părinte, de exemplu trebuie să-l impulsioneze pe cel mic să
caute soluții, pentru că ele există, și, eventual, la o nouă încercare să-l sprijine, cu delicatețe,
deoarece o astfel de simulare a succesului, copilul va conștientiza ce înseamnă perseverența.
11. REFULAREA
Este eliminarea involuntară a unor conținuturi din conștiință, cum ar fi uitarea unor
conținuturi psihice indezirabile, de exemplu refularea instinctului sexual până la impotență, și
este specifică tuturor comportamentelor nevrotice.
Pentru ca un copil să poată utiliza refularea, diferențierea dintre eu și sine trebuie sa se
fi terminat. Pentru a acționa, refularea presupune o structurare a personalității.
20
Refularea este considerată un fenomen infantil al barierei de apărare (protecție)
instituită împotriva stimulilor.
Refularea este respingerea în inconștient a unor reprezentări conflictuale care se mențin
active, rămânând totuși inaccesibile conștientizării. Întoarcerea elementului refulat, ale cărei
consecințe pot fi anodine sau patologice, intervine în caz de eșec sau de insuficiență a refulării.
Freud semnala că acest mecanism este unul din numeroșii factori care contribuie la
apariția unei slăbiri a memoriei sau unei deficiențe a amintirii.
Widlocher vedea refularea ca fiind o falsă uitare, selectivă, intenționată, care nu elimină
afectul și nu este definitivă.
Rolul refulării practic este blocarea inconștientă a gândurilor, impulsurilor și
sentimentelor de neacceptat. Faptul ca oamenii folosesc în mod inconștient acest mecanism îi
determină să nu aibă control asupra lui.
Refularea creează un conflict interior, gândul și emoția sunt păstrate în arhiva
inconștientului, conștientul dorind să uite. Sentimentul real este negat constant, iar gândirea se
concentrează asupra altei emoții.
Refularea este unul din cele mai importante procese freudiene și este baza multor altor
apărări ale egoului și ale tulburărilor nevrotice. Este un mijloc de apărare prin care gândurile și
sentimentele de apărare amenințătoare sau dureroase sunt eliminate din conștiință. Freud a
explicat refularea ca o îndepărtare involuntară a ceva din conștiință. Se presupune ca ce-a mai
mare parte a evenimentelor dureroase din primii 5 ani de viață este exclusă în această manieră.
CONCLUZII Mecanismele de aparare sunt importante pentru identificarea lor in practica
psihoterapeutica, in evolutiile patologice. Printre tipuri de mecanisme de aparare folosite
inconstient pentru a face fata presiunilor vietii.Mecanismul de aparare al transformarii in
contrariu consta in inlocuirea unei pulsiuni cu o alta pulsiune contrara. Acest mecanism de
aparare a mai fost cunoscut și sub numele de răsturnare în contrariu sau modificare în contrariu.
În același timp in cadrul transformarii în contrariu se poate modifica nu numai
pulsiunea, dar și obiectul pulsiunii și astfel putem avea de-a face cu inlocuirea propriei persoane
cu o alta persoana. El e de parere că leganarea din primii ani de viata este asociată cu trairi
21
afective plăcute, însă există și cazul unor adulți care nedorind sa-și refuleze această placere o
transforma în contrariu.
Astfel putem întalni persoane care atunci când se află in situatii de leganare sau balans
au trairi afective negative si senzatii fizice neplacute ca greață sau chiar angoasa. (El face o
analogie a leganatului cu mersul cu trenul).
Transformarea in contrariu este pâna la urmă un mecanism de apărare având un rol
pozitiv în pastrarea integritații fizice a persoanei, însă poate fi dus pâna la patologic și se poate
asocia cu isteria.
Transformarea in contrariu este echivalentă cu trecerea de la activitate la pasivitate si
de la iubire la ură.
22
Bibliografie 1. Sigmund Freud, 1990, Introducere in psihanaliza,Prelegeri de psihanaliza,Psihopatologia
vietii cotidiene, Editura Didactica si pedagogica-Bucuresti;
2. Jean-Claude Abric, 2002, Psihologia comunicarii. Teorii si metode, Iasi, Polirom;
3. Ivana Marková, 2004, Dialogistica si reprezentarile sociale, Iasi, Polirom.
4. Adrian Neculau, 1997.Psihologia câmpului social. Reprezentarile sociale,
Iasi, Polirom;
5. Steve Duck,2000, Relații interpersonale. A gîndi, a simti, a interactiona, Iasi, Polirom;
6. Ursula Șchiopu,Emil Verzan, Psihologia varstelor, 1981, Psihologia varstelor,Editura
Didactica si pedagogca-Bucuresti;
7. T.I. Ardelean și C.D. Avram, 1993, Cunoasterea omului,Editura Concordia Arad;
8. Michal Palmer, 1999, Freud și Jung despre religie, Editura Iri Bucuresti.
9. Corneanu M., 2002, Stiluri de ataşament şi mecanisme de aparare, Analele ştiinţifice ale
Universităţii „ Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi;
10. Anna Freud, 2001, Eul şi mecanismele de aparare, Tipogafia Moldova.