Relaţiile diplomatice ale Romȃniei

1.Noţiuni fundamentale ale diplomaţiei

Charles Calvo scria despre diplomaţie “Diplomaţia este ştiinţa relaţiilor care au existat

între diferiţele state, aşa cum ele rezultă din diferitele lor interese reciproce, din principiile

dreptului internaţional şi al tratatelor şi convenţiilor”

Diplomatul este chemat să reprezinte statul sau, fară de care misiunea şi nici el ca

funcţionar de stat nu ar avea raţiuni de existenta, şi căruia îi este răspunzator pentru tot ce

înteprinde în numele acestuia. Rolul diplomatului este de a face cunoscute drepturile legitime,

stabilirea unei colaborări de durată şi de promovare a intereselor statului pe care îl reprezintă.

Din punct de vedere al conţinutului diplomaţia ca activitate reprezintă conducerea

raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale.

Diplomaţia potrivit acestei definiţii, se referă la activităţile agenţilor diplomatici, ale

ministerelor afacerilor externe, şefilor de stat şi de guvern.

Diplomaţia ca formă de relaţii adica formă distinctă a raporturilor bilaterale sau

multilaterale dintre state. Relaţiile diplomatice au identitate proprie, deosebită de celelalte

forme a relaţiilor internaţionale.

Diplomaţia ca artă reprezintă abilitea de a folosi procedee şi metode adecvate de a

promova interesele statelor şi pentru a dezvolta colaborarea dintre acestea.

Diplomaţia ca ştiinţă poate fi definită ca fiind ’’ştiinţa relaţiilor dintre state aşa cum

rezultă din interesele lor reciproce’’ sau ’’ştiinţa care învaţă a cunoaşte administrarea

afacerilor internaţionale’’ sau ’’totalitatea cunostinţelor sau principiilor care sunt necesare

pentru a conduce bine afacerile publice intre state’’.

Ca artă diplomaţia poate fi definită ca fiind ’’folosirea tactului, subtilităţii,

îndemânării, în orice negociere....altfel spus arta de a negocia, de a rezolva paşnic conflictele

internaţionale, de a reprezenta guvernul şi interesele ţării, de aplicare a tactului şi inteligenţei

în întreţinerea relaţiilor oficiale între guvernele statelor, sau mai pe scurt, întreţinerea

afacerilor afacerilor intre state prin mijloace paşnice.

Diplomaţia ca ştiinţă şi artă in acelaşi timp reprezintă ştiinţa raporturilor şi

intereseselor popoarelor intre ele, sau intr-un sens mai restrâs ştiinţa sau arta negocierelor.

1

Dicţionarul Oxford defineşte diplomaţia ca fiind ’’activitatea de conducere a relaţiilor

internaţionale prin negociere, metodă prin care aceste relaţii se reglementează şi se

desfăşoară şi/sau trimişi’’.

Dicţionarul Collins defineşte diplomaţia ca fiind conducerea relaţiilor unui stat cu

celelalte prin mijloace paşnice şi abilitate în managerul relaţiilor internaţionale.

Diplomaţia este ştiinţa, arta şi activitate menite sa reprezinte statele, să ducă la

îndeplinire politicii lor externe, să le apere şi să le promoveze interesele.Ca ştiinţă, diplomaţia,

emite idei, concepţii, principii, şi abilitaţile de a înfăptui în cele mai bune condiţii orintările de

politică externă, ca activitate diplomaţia acţionează prin mijloace specifice indeosebi de

negocieri, pentru punerea în practică a politicii statului.

2.Formele actuale ale diplomaţiei

Diplomaţia se desfăşoară nu numai în domenii diferite dar şi în dicerse forme, ceea ce

face posibilă casificarea diplomaţiei după mai multe criterii:

După domeniul de activitate:

Diplomaţia politică prin care se urmăreşte promovarea intereselor politice ale unui stat

(grup de state), în scopul garantării securităţii lui şi apărării drepturilor fundamentale ale

cetăţenilor etc. În domeniul politic s-a detaşat diplomaţia parlamentă- adică aceea desfăşurată de

către parlamentari. Ei pot acţiona în numele propriului lor guvern sau în strînsă legătură cu

acesta. Ei pot participa la analizarea situaţiei de fapt dintr-o anumită ţară, pot acţiona pentru

deblocarea unor negocieri (toate acestea fără angajamentul propriului guvern). Mai există şi

parlamentari interneţionali care pot acţiona fie individual (ca raportori ai unor comisii

perlamentare), fie în grup (parlamentarii Adunării Parlamentare ai Consiliului Europei, ai

Parlamentului European sau ai altor adunări parlamentare internaţionale. În practica

internaţională regăsim o diplomaţie parlamentară internă (ex. Diplomaţia orientată către

rezolvarea diferendelor dintre statele membre ale unei organizaţii), şi o diplonaţie parlamentară

externă (diplomaţie orientată catre rezolvarea problemelor externe ale unei organizaţii).

Diplomaţie economică care are în vedere reprezentarea intereselor economice ale unui

stat dar şi ale agenţilor economic din ţara respectivă în strainătate. Are ca obiect ansamblul

tuturor negocierilor economice, finalizate cu încheierea de tratate bilaterale sau multilaterale

2

economice. Această diplomaţie îmbracă diferite forme: diplomaţia dezvoltării, diplomaţia

resurselor, diplomaţia integrării mediului, diplomaţia mediului etc.

Diplomaţia culturală prin care se urmăreşte intărirea cooperării bi şi multilaterale în

domeniul culturii.

Diplomaţia ştiinţifică are în vedere întărirea cooperării în domeniul instituţiilor de

cercetare din diferite zone ale lumii.

Diplomaţia militară ansamblul acţiunilor de cooperare legate de domeniul militar în

scopul prevenirii războiului nuclear (diplomaţia atomică) etc.

Diplomaţia socială care urmăreşte stabilirea de relaţii, dialog şi negociere între entităţile

vieţii internaţionale.

După forma de reprezentare

Diplomaţie guvernamentală activitatea desfăsurată de unele persoane care, prin

activitatea lor angajează statele în realizarea unor obiective de politică externă,

Diplomaţie integrată atunci când unele organisme şi instituţii internaţionale, prin

activitatea lor angajează din punct de vedere diplomatic atât instituţia respectivă, cât şi tările

membre ale acesteia (Comisia Europeană a Uniunii Europene).

Diplomaţia neguvernamentală se desfăşoare fără a angaja guvernele de anumiri

reprezentanţi ai unor instituţii neguvernamentale (ex.ONU)

Diplomaţia personală desfăşutrată de anumite persoane (politice), care pot determina

apoi acţiuni pe linie guvernamentală. (ex. acestă diplomaţie este atribuită lui Stalin şi Roosevelt).

După spaţiul de desfăşurare

Diplomaţie bilaterală care se desfăşoară numai între două părţi (ţări).

Diplomaţie multilaterală cea desfăşurată cu participarea unui numări mare de ţări, în

special prin conferinţe, organisme organizaţii şi progreme internaţionale. La rândul ei acesta

poate fi: o diploamţie triunghiulară (SUA, URSS şi China în anii 60), sau diplomaţie trilaterală

care poate desemna acţiuni întreprinse de state din aceeaşi zonă geografică, posibil cu frontiere

comune (ex triada România-Polonia-Ucraina).

După timpul de desfăşurare

Diplomaţie permanentă desfăşurată prin instituţii cu caracter permanent (ex. Prin misiuni

diplomaţice, oficii consulare, organizaţii internaţionale etc)

3

Diplomaţie ad-hoc care cuprinde activităţile diplomatice desfăşurate temporar, prin

trimişi speciali delegaţi la conferinţele internaţionale, misiuni speciale etc.

Din punct de vedere al transparenţei

Diplomaţie deschisă, care permite opiniei publice să cunoască conţinutul şi modalităţile

de desfăşurare ale acţiunilor diplomatice.

Diplomaţia secretă sau confidenţială în care negocierile şi acţiunile diplomatice sunt

desfăşurate fără informarea opiniei publice

3. Relaţiile şi misiunile diplomatice

La începuturile sale, diplomaţia a avut un caracter ad-hoc ( temporar ) şi intinerant.

Aceste caractere ale diplomaţiei s-au menţinut, în Europa până în secolul al- XV-lea, când apar

primele misiuni diplomatice permanente ale statelor. Ele au fost stabilite la Veneţia la

Constantinopol şi la Roma. Pacea din Westfalia, din 1648, a determinat generalizarea misiunilor

diplomatice permanente între statele din Europa.

Ludovic al -XIV-lea a folosit, prima dată reprezentante permanente ca formă de a purta şi

intreţine dialogul politic permanent. Cu timpul reprezentantele externe ale statului nu numai că au

devenit practice generale, dar s-au dezvoltat şi diversificat ca forme şi structuri, adaptându-se la

sarcinile promovării diferitelor interese de stat în multe domeni multilaterale.

Relaţiile diplomatice sunt o parte a relaţiilor internationale. În cadrul relaţiilor

internaţionale se stabilesc raporturi dintre cele mai variate între entităţile comunităţii. Astfel

statele pot încheia alianţe politice, organizaţii economice sau militare, pot stabili relaţii consulare,

pot încheia tratate, fiecare constituind un mod de existenţă a relaţiilor internaţionale. Alte

subiecte de drept internaţional cum sunt organizaţiile întretin şi ele relaţii fie între ele, fie cu

diferitele state pentru diverse scopuri.

Spre deosebire de aceste relaţii internaţionale stabilite între subiectele dreptului

internaţional, relaţiile internaţional diplomatice au o caracteristica aparte, determinata de forma

de exercitare a acestora si de scopul lor.

Relaţiile diplomatice se stabilesc în scopul asigurări condiţiilor de intreţinere a dialogului

politic între subiectele dreptului internaţional prin misiunule diplomatice permanente. Cadru legal

ce dă împuternicire misiunilor diplomatice în stabilirea relaţiilor diplomatice permanente îl dă

Convenţia de la Viena din anul 1961 care prevede în articolul 2 – stabilirea de relaţii diplomatice

4

între state şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente care se face cu consimţământul mutual

al statelor.

Părerea dominant este stabilirea relaţiilor diplomatice este o procedura distinctă faţă de

trimiterea de misiuni diplomatice. Fiecare instituţie fiind supuse unei reguli specifice, deşi la baza

lor stă consimţământul reciproc al statelor.

Regulili privitoare la stabilirea relaţiilor diplomatice nu sunt detaliate în Convenţia de la

Viena. Totuşi practica statelor, normele juritice, care guvernează relaţiile dintre state, sunt bine

conturate pentru diferenţierea procedurii stabiliri relaţiilor diplomatice de cea a trimiteri unei

misiuni diplomatice.

Conform articolului 74 din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1979 “

Ruperea relaţiilor diplomatice între două sau mai multe state nu impiedică încheierea tratatelor

între ele “ şi deci face posibil că legăturile prin tratate sa stabilească relaţii juridice permanente în

diverse domeni, altele decât cele ce privesc relaţiile diplomatice ale statelor în cauza. Articolul 7

al convenţiei specifică cu referire la misiunile speciale, existenţa relaţiilor diplomatice sau

consulare nu este necesară pentru trimiterea sau primirea de misiuni speciale1.

Tot astfel se stabileşte în articolul 20 paragraf 2 - al Convenţiei de la Viena – Nu se

antrenează prin ea însăşi, încetarea unei misiuni special existente în momentul ruperii relaţiilor

misiunilor permanente.

Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice sunt necesare trei condiţii primordiale.

- Consimţământul mutual al statelor:

Consimtământul mutual al statelor poate fi exprimat printr-un tratat, în mod expres, prin care

părţile convin asupra stabiliri relaţiilor diplomatice ceea ce înseamnă un accord de recunoaştere

reciprocă. Stabilirea relaţiilor diplomatice nu este obligatorie. Motiv pentru care exprimarea este

bazată pe principiul suveranităţii statelor.

- Subiectele între care se stabilesc relaţiile diplomatice ce trebuie să aibe personalitate

juridică internaţională.

În cadrul unor comunităţi juridice internaţionale, care au capcitatea de a de a avea drepturi şi

obligaţii internaţionale, care nu sunt identice pentru toţi participanţii la comunitate. Astfel

doctrina a facut diferenţe asupra subiectelor de drept internaţional şi persoanelor de drept

internaţional. Subiectele de drept internaţional sunt definite ca entităţi juridice care beneficiază de

1 Stan P. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor” pag.6

5

drepturi restrâns şi obligaţii, pe când persoanele internaţionale sunt entităţi care au o componenţă

generală. Statul de drept internaţional care poseda capacitatea de a-şi asuma totalitatea

obligaţiilor de a beneficia de toate drepturile.

Convenţia de la Montevideo din 1933 prevede că un stat poate fi persoană internaţională

dacă îndeplineşte urmatoarele condiţii: Are o populaţie permanent, un teritoriu determinat, un

guvern, capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Dar nu numai statul poate fi persoană

internaţionala. Pot avea drept de legistlaţie active şi pasiv şi naţiunile care luptă pentru

independenţă, daca şi-au creat organe proprii, exercita funcţii de putere public şi controlează un

teritoriu determinat. În această categorie intră insurgentii, care, recunoscuţi internaţional, pot

deveni subiecte ale relaţiilor internaţionale. Asa este cazul organizaţiilor pentru eliberare care işi

exercita funcţii politice în numele poporului pe care îl reprezintă şi care intreţine relaţii

diplomatice cu mai multe state. Unele subiecte de drept internaţional prezintă caracteristici

speciale cu privire la misiunile diplomatice pe care le trimit. Exemplu Statul Papal, Ordinul de la

Malta şi Comitetul Internaţional de Cruce Roşie.

- Statele trebuie să se fi recunoscut reciproc.

Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice este necesară condiţia ca statele să se recunoască reciproc,

întelegând prin recunoaşterea actul juritic intern de care se leagă anumite efecte juritice

internaţionale. Exista teorii cu privire la consecinţele recunoaşterii internaţionale, care susţin

caracterul constitutiv, al cunoaşterii în sensul că el ar avea efectul de a atribui statelor

personalitatea juritică. Pe altă parte denumită teoria declarativă, considera, că obiectul

recunoasterii este constatarea existentei unui stat. Subliniem faptul ca recunoaşterea este o

condiţie prealabilă a stării relaţiilor între state, în sensul ca aceasta face ca statele să devină

subiecte ale relaţiilor internaţionale.

Recunoaşterea unui stat poate fi dictat de considerente politice ca fiind un act unilateral, ea nu

poate duce la stabilirea relaţiilor diplomatice care este un act juridic bilateral. Pe de altă parte,

exista posibilitatea ca un stat sa fie recunoscut, dar datorită poziţiei guvernului acestuia, sa nu se

dorească dezvoltarea relaţiilor cu acesta. Prin urmare o separare între actul juritic al recunoaşterii

şi stabilirea sau încetarea relaţiilor diplomatice.

4. Relaţiile diplomatice ale Romȃniei

6

Diplomaţia economică reprezintă funcţia de politică externă care face legătura între

demersurile politicii externe şi bunăstarea economică a cetăţenilor unei tări. Aceasta, are ca

obiectiv utilizarea tuturor instrumentelor de politică externă pentru promovarea intereselor

economice ale tuturor întreprinzatorilor români şi în aceaşi măsură a statului român. Diplomaţia

economică reprezintă cadrul eficient de cooperare institutională, în vederea realizării

demersurilor legate de promovarea obiectivelor economice ale României în străinătate.

În cadrul Ministerului de Afaceri Externe funcţioneaza Direcţia de Diplomaţie

Economică, care este interfaţa între reprezentăntele diplomatice ale României în străinătate,

mediul de afaceri şi alte instituţii cu atribuţii pe plan economic. În cadrul acesteia, principalele

obiective: promovarea intereselor economice româneşti în străinătate, cooperarea cu organizaţii

economice internaţionale, cooperarea interinstituţională pe linie economică şi oferirea unor

expertize economice în cadrul MAE.

Prin promovarea intereselor economice românesti, vreau să specific urmatoarele acţiuni:

“lobby pentru facilitarea expansiunii firmelor românesti în străinătate, medierea informaţiilor şi a

contactelor necesare pentru oamenii de afaceri români, facilitarea dialoguilui între oamenii de

afaceri români şi misiunile diplomatice străine la Bucureşti, organizarea de intâlniri cu

reprezentanţi ai mediului de afaceri pentru identificarea tipurilor de sprijin necesar, organizarea

de seminarii, conferinţe şi alte reuniuni, elaborarea unei strategii, precum şi a unui plan de

acţiune în scopul promovării intereselor economice ale României şi distribuirea de informaţii cu

caracter economic pentru mediul de afaceri”

O altă linie de acţiune a Direcţiei de Diplomaţie Economică este reprezentată de

cooperarea cu organizaţii economice internaţionale. Menţionez în această direcţie: coordonarea

ansamblului activităţilor desfăşurate de România pe lângă Organizaţia pentru Cooperare şi

Dezvoltare Economică, promovarea intereselor românesti pe lângă organizaţii economice

internaţionale ( FMI, Grupul Băncii Mondiale, Banca Europeană pentru Reconstruc ie şi

Dezvoltare), monitorizarea rapoartelor elaborate de diferite organizaţii economice internaţionale,

a calificativelor de ţară şi o latură activă cu rezultate eficiente a prezenţei reprezentanţilor

României pe lângă organizaţiile cu caracter economic.

Despre cooperarea interinstituţională pe linie economică, specific între principalele

acţiuni: perfectarea sistemului informaţional economic între Direcţia Diplomaţie Economică şi

7

mediul de afaceri, consolidarea relaţiei interministeriale în vederea sprijinirii componenţei de

reprezentare economică externă, precum şi participarea în cadrul comisiilor şi grupurilor de lucru

interministeriale pe probleme economice.

Diplomaţia economică presupune sprijinirea reprezentanţilor economici externi, pentru a

face faţă mediului de afaceri şi competitivităţii la nivel internaţional. Astfel, activitatea

personalului cu atribuţii economice trimis în străinătate este organizată sub forma de Birou al

consilierului economic în cadrul misiunilor diplomatice ale României în străinătate, sau Birouri

Comerciale proprii în tări sau centre comerciale care prezintă interes pentru Romania.

Specific faptul că atribuţiile şi competentele personalului MEC din reţeaua de

reprezentare externă sunt stabilite prin Hotărârea nr.738/03.07.2003, privind organizarea şi

funcţionarea Ministerului Economiei şi Comerţului şi privesc activităţile specifice de diplomaţie

economică, pe aspectele comerţului exterior, cooperare economică, investiţii şi de integrare

economică europeană.

Abordez ca aspect important al diplomaţiei economice problema extinderii companiilor

româneşti în regiune şi menţionez că o ţară nu este competitivă atâta timp cât nu este

caracterizată de o economie deschisă, caracterizată prin creşterea ponderii exportului şi

importului în produsul intern brut. „Ea presupune o eliminare treptată a barierelor protecţioniste,

o liberalizare a întregii economii pentru a permite concurenţa internă şi internaţională. De

asemenea, deschiderea unei economii se face odată cu impulsionarea fluxurilor de capital

financiar, de capital fix, a fluxurilor bilaterale cu restul lumii de bunuri şi servicii, odată cu

promovarea schimburilor informaţionale cu alte ţări”.

Doar pe plan internaţional, putem cunoaşte performanţa unei ţări şi rezultatele obţinute în

anumite domenii, iar marile nereusite au avut la baza dezvoltarea de sine, bazată pe resurse

interne fără apelarea la oportunităţile oferite de restul lumii. O ţară se poate integra în circuitele

economice prin doi paşi: statul respectiv se poate implica mai mult pe piaţa mondială şi prin lupta

pentru caştigarea unor segmente mai consistente de piaţă pentru produsele în exces. Pot preciza

că, în ultimii ani , politicile guvernamentale ale Romaniei s-au axat doar pe cresterea atractivitatii

prin crearea conditiilor de îmbunătăţire a mediului de afaceri şi pe promovarea exporturilor.

Un aspect important a fost total neglijat, acesta presupunând crearea condiţiilor pentru

dezvoltarea investiţiilor româneşti în străinătate. Un exemplu important este acela ca în top 25 al

8

companiilor multinaţionale din Europa Centrala şi de Sud-Est, România figura începând cu 1998

doar cu SNP Petrom, care ulterior a fost privatizată cu grupul austriac OMV.

Prin acest exemplu sustin ipoteza enuntata mai sus, conform careia nivelul unei ţări şi al

economiei acesteia se măsoara pe plan internaţional şi prin talia companiilor multinaţionale cu

capital autohton care işi desfăşoara activitatea în alte ţări. În concluzie, dacă România doreşte să

devină importantă pe plan internaţional, ea trebuie să facă mari eforturi pentru ca acele companii

autohtone să fie prezente cu filiale şi în alte ţări.

Concluzii

În toate formele de organizare ale omenirii, diplomaţia a existat şi va continua să fie una

dintre cele mai importante discipline de promovare şi realizare a politicii externe a statelor.

Marile puteri ale lumii, toţi marii şefi de stat au recurs la serviciile diplomaţiei şi ale diplomaţilor

pentru atingerea scopurilor în cunoaşterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaţilor

sau duşmanilor precum şi în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în

scopul apărării intereselor proprii cu o eficienţa sporită în mediul continental şi mondial.

Diplomaţia definită ca „ştiinţă şi artă“, ca „o profesiune distinctâ, de o complexitate

deosebită“, implicând mânuirea cu inteligenţă a celor mai multe concepte elaborate de ştiinţele

sociale şi, îndeosebi, de ştiinţa dreptului şi relaţiilor internaţionale (New Approaches to

International Relations) -Morton A. Kaplan unul dintre cei mai reputaţi analişti ai relaţiilor

internaţionale.

Nicolae Titulescu apreciază ca „diplomaţia sintetizează mai multe ştiinţe“, prin care „arta

diplomaţilor le pune în operă în complexele tratative în care sunt angajaţi“.

Caracterul complex al acestei profesiuni rezultă din mandatul încredinţat negociatorilor

din cele mai vechi timpuri până astăzi. Diplomaţilor li s-a incredinţat misiunea să negocieze

tratate de pace sau de alianţă, înţelegeri în probleme de însemnatate majoră pentru statele

respective, conventii mutilaterale, in care interesele statelor trebuia sa fie cât mai bine reflectate.

Naţiunile lumii au cunoscut momente de confruntare şi colaborare, de bătălii militare şi

relaţii paşnice, de unitate şi dezbinare. Rolul avut de diplomaţie şi diplomaţii în aceste evoluţii a

fost acela de a tatona „terenul“ pentru încheierea armistiţiilor şi pentru încetarea ostilităţilor;

pentru încheierea păcii şi convenirea condiţiilor menţinerii şi consolidării unor relaţii paşnice,

după semnarea tratatelor de pace.

9

Complexitatea mandatului diplomatic şi dificultăţile - nu de puţine ori greu de depăşit - în

finalizarea sa conferă diplomaţiei „un statut distinct“, situând-o intre „cele mai complicate

profesiuni“, atrăgea atenţia cercetatorul britanic J.W. Burton în lucrarea sa de referinţă Systems,

States, Diplomacy and Rules (Cambridge University Press, 1968).

Printre aspectele politice care au suscindat interesul faţă de această zonă se numără şi

rolul jucat de diplomaţie în planul politicii externe. Se poate porni de la o sumă de concepte şi

principii ferme ale politici interne şi externe constând în preluarea iniţiativelor şi angajarea totală

în abordarea intereselor externe precum şi efortul jucat fără ezitare pe arena politică a lumii cu

scopul de exprima interesele statului. Delimitarea acestei trasături poate fi facută după zonele de

interes prin îndepărtarea axelelor disptelor zonale, conformarea faţă de prevederile legale

internaţonale, nerecurgerea la forţa în reglementarea conflictelor,contribuţia exprimată pentru

înlăturarea divergenţelor pe plan zonal şi internaţional.

În baza acestor concepte s-a format treptat nuanţe specifice ale desfăşurării şi derulării

actelor diplomatice, existenţa sa fiind ca o garanţie de natură socială de exprimare la nivel

internaţional al formelor şi intereselor entitaţilor statale.

Rolul diplomaţiei pe aria politică este o adaptare continuă la climatul şi dezvoltarea

societaţii umane. În zilele noastre interesul dominant îl constituie problematica economică ca

formă evolutivă a confruntăriilor militare. Evoluţia relaţiilor comerciale în convenirea celor mai

avantajoase tranzacţii se arată ca o noua cale în crearea de noi monopoluri sau imperii ce pot

schimba sau înclina axa lumii în favoarea lor.

10