UNIVERSITATEA „AL.I.CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE ISTORIE

Învăţământ la distanţă

CURS SPECIAL DE ISTORIE CONTEMPORANĂ UNIVERSALĂ

RELAŢII SOVIETO-GERMANE

(1917-1941)

Autor: Prof.univ.dr. Ioan CIUPERCĂ Titular: Lect.univ.dr. Daniel LAZĂR

ANUL III

SEMESTRUL I

2010-2011

ISSN 1221-9363

2

CUPRINS

I. Relaţii sovieto-germane (1917-1922). Probleme introductive / 3

II. De la Tratatul de la Rapallo la Pactul Ribbentrop-Molotov / 6

III. De la discuţiile Tripartite la Pactul Ribbentrop-Molotov

(23 august 1939) / 30

Concluzii / 41

Întrebări recapitulative / 42

Orientări bibliografice / 45

I. RELAŢII SOVIETO-GERMANE (1917-1922).

PROBLEME INTRODUCTIVE

În istoria Europei secolului al XX-lea, relaţia bilaterală sovieto-

germană este între cele mai interesante. Această relaţie dă seama, în cel mai

înalt grad, de tragedia statelor mici din Europa Centrală şi de Sud-Est.

Aceste ţări au intrat, pe rând, sub dominaţia germană şi apoi sovietică, după

al doilea război mondial. De fapt este vorba de relaţia între două ţări, mari

puteri, fiecare consituind o problemă a Europei.

Să remarcăm mai întâi faptul că, în ipostaza de mare putere,

ambele ţări partenere şi fiecare în parte au cunoscut mărirea şi decăderea şi,

prin aceasta, au contribuit la schimbarea semnificativă a contextului

geopolitic în Europa.

Că în Europa a existat o „problemă germană”, faptul se vede, se

concretizează în cele două războaie mondiale al secolului, veritabile

cataclisme, care au adus civilizaţia europeană în pragul prăbuşirii. De altfel,

astăzi se recunoaşte că Uniunea Europeană, aflată în prezent într-un proces

de extindere firească, are şi ipostaza de soluţie a acestei „probleme

germane”; de acomodare/ armonizare a intereselor Germaniei cu ale

celorlalte state ale Europei.

Nu este cazul aici să discutăm faţetele multiple ale „problemei

ruse”, probelma unei ţări bicontinentale, care în viziune diacronică îşi mută

centrul de greutate când în Asia, când în Europa. Este cert faptul că din 1917

mai ales, din momentul preluării puterii de către bolşevici, „problema rusă”

ia forma impactului noii ideologii asupra vechii Europe şi a lumii.

4

La început, liderii bolşevici în frunte cu V.I.Lenin cred că

victoria revoluţiei în Rusia depinde de mondializarea acesteia. Mai mult: că

procesul de mondializare trebuie să aibă ca etapă distinctă- cea mai

importantă- cuprinderea Germaniei, ţară industrializată, cu cel mai

semnificativ segment muncitoresc.

Prezenţa Internaţionalei Comuniste (a III-a), cu sediul la

Moscova, constituise forma instituţională a acestei năzuinţe; politica externă

sovietică ia o formă „etajată”: la nivelul statului se încearcă formule de

convieţuire cu celelalte state; la nivelul Internaţionalei a III-a se urmăreşte

răsturnarea ordinii existente în statele partenere.

Astfel se explică faptul că relaţia bilaterală, în care Pactul

Ribbentrop-Molotov se prezintă ca secvenţa cea mai spectaculoasă, devine

de o complexitate neobişnuită; se experimentează în premieră mondială, cel

puţin în primul deceniu interbelic, modalităţi de coabitare între state cu

sisteme sociale diferite.

Am reunit, în paginile care urmează, secvenţe ale relaţiilor dintre

Germania (Republica de la Weimar, cel de-al III-lea Reich) şi Rusia (Rusia

Sovietică, U.R.S.S.). Textul are, de cele mai multe ori, densitatea unui

studiu, fără notele de subsol utile mai ales cercetătorului. Textul conţine

intenţia de a oferi „chei” pentru a gândi această relaţie bilaterală între două

ţări ale căror interese depăşesc constant limitele lor statal-naţionale; aşa se

explică bogăţia literaturii despre cele două puteri şi relaţia dintre ele în

majoritatea limbilor de circulaţie internaţională. Evident, cercetarea în

profunzime a acestei relaţii ar putea fi consistent ajutată de cunoaşterea

limbilor rusă şi mai ales germană.

5

Textul urmăreşte, de asemenea, să „armeze” studentul în vederea

întâlnirii cu literatura de specialitate şi mai ales cu documentele

fundamentale ale perioadei referitoare la această relaţie. Anexăm textului o

bibliografie selectivă.

Limitele cronologice au logica lor. Trebuie să cuprindă anul

1917, când bolşevicii preiau puterea şi cu ajutor german. Obiectivul

autorităţilor germane - slăbirea Rusiei ca putere beligerantă, inamică -

aproape că s-a realizat şi Pacea de la Brest Litovsk (3 martie 1918) arată, în

mod clar, consistenţa afirmaţiei noastre. Numai că Germania însăşi pierde

războiul, nevoită să semneze armistiţiul la 11 noiembrie 1918. Relaţia dintre

Germania învinsă şi Rusia năruită „sub propria greutate”, s-a spus, stă să ia

o altă configuraţie; se reconstruieşte în context nou.

Când am luat ca an terminal anul 1941, ne-am gândit că atacul

Germaniei şi al sateliţilor ei, la 22 iunie 1941, loveşte cu nulitate Pactul

Ribbentrop-Molotov. Desigur, există şi o altă perspectivă: aceea a efectelor

Pactului din 23 august 1939. În acest caz, anul terminal poate fi foarte bine:

1946-1947; 1989-1991...sau 2005...

Textul este însoţit de 22 de întrebări. Răspunsul întrebărilor se

găseşte în text şi poate fi completat şi nuanţat cu lecturi din cărţile cuprinse

în bibliografia anexată.

6

II. DE LA TRATATUL DE LA RAPALLO LA PACTUL

RIBBENTROP-MOLOTOV

Diplomaţia românească, cel puţin până la cel de al doilea război

mondial, a fost înzestrată cu un corp select, compus din oameni cu calităţi

intelectuale indiscutabile şi cu o viziune extraordinară asupra viitorului

evenimentelor, lată de ce vom începe seria expunerilor despre antecedentele

şi consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov- cu un citat semnificativ,

aparţinând lui Grigore Gafencu, ziarist de mare talent şi diplomat de

excepţie. Nu voim ca prin cele câteva rânduri, aparţinând acestui român,

devotat cauzei naţionale, să se acrediteze ideea că tindem să punem pecetea,

aprioric, asupra unei demonstraţii gata făcute. Ci pentru a sublinia o realitate,

expusă de Grigore Gafencu, încă în1922, materializată în anii ce a:u urmat şi

culminând cu Pactul Ribbentrop-Molotov. „Atât timp, scria Gr.Gafencu în

Revista vremii editată'de el, cât va dăinui bolşevismul, Rusia va submina;

Europa cu propaganda sa subversivă, sprijinind Germania în toate încercările

ei de rezistenţă şi în toate pregătirile sale de revanşă," Prima victimă a

pactului a fost Polonia, invazia teritoriului ei de către trupele germane şi

sovietice declanşând cel de-al doilea război mondial. De altfel, imediat după

pacea de la Versailles, unul din publiciştii francezi - Jacques Bainville –

consemna că hotărârile Parisului legau Germania de Rusia, deşi nemţii şi

ruşii nu se iubeau, dar aveau nevoie să fie în permanent contact pentru a

distruge Polonia şi a o împărţi din nou. „După înfrângerea ei - scrie

J.Bainville - Germania trebuie să dorească în chip firesc alianţa cu Rusia. Şi

7

totuşi aceasta n-ar fi fost un motiv suficient pentru ca ea să fie sigură că o va

obţine. Polonia pare a fi fost inventată pentru a grăbi apropierea”. Apropierea

s-a făcut în timp, nu fără anumite dificultăţi -determinate mai ales de motive

ideologice. Contactele însă nu s-au rupt niciodată, unele înţelegeri

economice ducând în ultimă instanţă la înţelegeri politice, aşa cum a fost

pactul de la 23 august 1939.

La 23 august 1939, opinia publică internaţională şi oficiile

diplomatice înregistrau, cu uimire, unul dintre cele mai paradoxale

evenimente din perioada interbelică. Două puteri totalitare - Germania

hitleristă şi Rusia Sovietică -deşi învrăjbite prin doctrine şi năzuinţe -

semnau un document sumar, în patru puncte, înţelegându-se asupra sferelor

de interese în Europa de Est. Aplicarea concretă a înţelegerii însemna

desfiinţarea Poloniei ca stat, includerea în spaţiul sovietic a Ţărilor Baltice,

pierderea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către România. Cele două

ţări totalitare şi imperialiste, cu dispreţul care le caracteriza, voiau să

stăpânească şi să exploateze ţările mici, intenţionau să bulverseze ordinea

europeană, erau stăpânite de planuri grandilocvente" militare şi economice.

Prin pact, Germania obţinea completa libertate de mişcare în

vest, iar Uniunea Sovietică avea posibilitatea să; soluţioneze toate aspiraţiile

sale teritoriale în est. Deosebirile ideologice, excesive şi intolerabile, care

despărţiseră Rusia Sovietică de Germania nazistă până în august 1939 n-au

mai constituit piedici în calea acaparării de teritorii şi supunerii

necondiţionate a unor, popoare. Pactul germano-sovietic a făcut posibil

războiul între Germania şi Occident prin înlăturarea unei primejdii de acţiune

pe două fronturi; Acelaşi lucru se poate spune şi despre U.R.S.S., aflată în

8

dispută cu Japonia, Germania fiind rugată să medieze o înţelegere între cele

două state. Reuşita acestui demers crea posibilitatea Rusiei Sovietice să-şi

realizeze singură aspiraţiile sale teritoriale, fără amestecul marilor puteri din

Apus.

Doi miniştri de externe şi-au pus semnătura pe document:

Joachim von Ribbentrop şi Viaceslav Mihailovici Molotov. Semnarea s-a

produs într-o atmosferă de toasturi şi jurăminte de credinţă. „Măcelarii

Europei - scrie un istoric occidental -ameţiţi de băutură, îşi jucau rolurile,

îmbrăţişându-se cu tandreţe şi clătinându-se pe picioare, în întregime, ei se

înfăţişau ca un grup de gangsteri rivali, care avuseseră şi înainte de împărţit

ceva, şi acum puteau să o ia de la capăt, fiind profesionişti ai aceleiaşi

afaceri."

Semnarea tratatului a avut repercusiuni grave asupra întregii

populaţii a Terrei. A început cel de al doilea război mondial, cu un tribut de

sânge nemaiîntâlnit în istoria trecută, cu distrugeri irecuperabile a unor valori

culturale, cu suferinţe inimaginabile, cu pârjolirea unor întinse terenuri în

Europa, Africa, Asia. însăşi U.R.S.S., prietena de odinioară a Berlinului, a

fost victima planurilor de cucerire, planuri nutrite de Hitler şi de la care nu s-

a abătut decât o dată cu decesul său în aprilie 1945.

Sfârşitul războiului consemnează un "alt paradox: părţile care s-

au înţeles atât de repede, atât de bine, în august 1939, s-au aflat tot faţă în

faţă, în anii 1946-1947, la bilanţul rezultatelor războiului şi a răspunderilor

pentru declanşarea lui. La procesul de la Nurenberg, semnatarii germani ai

Pactului de la 23 august 1939 se găseau în boxa acuzaţilor - o meritau pe

deplin pentru crimele săvârşite contra umanităţii - iar cei sovietici, nici ei

9

mai puţin vinovaţi, tronau în completul de judecată, în acest proces celebru.

Se ştia de înţelegerea secretă dintre Ribbentrop şi Molotov, dar procurorul

general sovietic s-a opus discutării acestei chestiuni atât de delicate, care

punea guvernul de la Moscova într-o penibilă postură. Şi Aliaţii au acceptat

propunerea sovietică. Mai mult, oficialităţile sovietice au negat existenţa

unui asemenea document. Şi aceasta, până nu de mult, când, în sfârşit, după

multe „căutări", s-a găsit pactul original în arhivele secrete sovietice. Ca şi

când actul diplomatic ar fi fost o hârtie banală, fără importanţă. Această

hârtie, valabilă şi azi, deşi imperiul sovietic s-a destrămat, dată publicităţii,

este dovada elocventă a intenţiilor imperialiste sovietice, într-o conjunctură

internaţională favorabilă totalitarismului şi dictatului.

Ascensiunea fascismului la putere, mai întâi în Italia (1922) şi

apoi în Germania (1933), a influenţat negativ relaţiile internaţionale, a

nimicit hotărârile păcii de la Versailles şi a schimbat, pentru un timp,

raportul de forţe în Europa. Fascismul, ca şi bolşevismul, de altfel, născut

într-un climat de criză economică, politică, socială şi morală, este obiectul a

numeroase cercetări, opiniile istoricilor, politologilor, juriştilor, psihologilor

nuanţându-se de la ţară ia ţară sau de la un continent la altui.

Adolf Hitler, şeful Partidului naţional-socialist muncitoresc,

german (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiter Partei - N. S. D. A. P.),

sprijinit de o parte a industriei şi finanţelor germane şi acceptat de mareşalul

von Hindenburg, preşedintele Republicii de la Weimar, în ianuarie 1933, şi-a

consolidat încetul cu încetul puterea, fie că a aplicat o politică dură faţă de

oponenţii săi interni, fie că a obţinut unele succese pe plan intern şi extern.

Stimulând politica de înarmare, Hitler a putut eradica şomajul, foarte

10

puternic în perioada crizei economice din 1929-1933. Apoi spre satisfacţia

populaţiei germane, în 1935, a reuşit alipirea regiunii Saar în baza unui

plebiscit, în acelaşi an, a semnat cu Anglia un acord naval avantajos pentru

Germania; în martie 1936, rezistând unor ameninţări formale din partea

Franţei şi Angliei, a ocupat zona demilitarizată a Rhenaniei în martie 1936; a

ocupat Austria în septembrie 1938 şi în martie 1939, a desfiinţat

Cehoslovacia ca stat. Şi toate acestea, fără a trage un cartuş şi făjră a pierde

vreun soldat.

Prin aceste succese, s-a creat impresia că Hitler întruchipa omul

providenţial, noul Messia, coborât pe pământ să salveze poporul şi statul

german de „încercuirea" impusă de Tratatul de la Versailles. Ajuns cancelar

(Kanzler) şi conducător (Fuhrer) al Reichului german, el era prezentat ca un

geniu politic, încarnarea voinţei obiective a poporului său; singur avea

capacitatea şi dreptul de a-decide destinul acestuia, în consecinţă, aşa cum se

susţinea în sloganele propagandei lui Goebbels, autoritatea lui era „liberă şi

independentă, exclusivă şi nelimitată, iar voinţa lui sursa întregului drept".

Pentru imensa Rusie, evenimentele din timpul războiului şi după

terminarea lui, când criza socială şi morală atinsese paroxismul, s-au soldat

cu o revoluţie, în februarie 1917. în fruntea ei s-a aflat juristul Alexandr

F.Kerenski (1881-1970). Atunci instituţia imperială a fost desfiinţată, iar

structurile statului urmau să se definească drept instrumente ale democraţiei

şi ale libertăţilor civice. Guvernul condus de A.Kerenski, exponentul unei

burghezii liberale, „firave şi lipsită de practică politică", n-a reuşit însă să se

menţină la putere. Continuarea războiului şi multiplele deficienţe interne, la

care se adaugă lipsa unui program concret şi eficient de ieşire din criză, a

11

uşurat propulsarea lui V.I.Lenin (Ulianov) în fruntea vieţii politice ruse.

Acesta, sprijinit de Comandamentul german în intenţia încetării războiului

Rusiei contra Germaniei, a dat o lovitură de stat, l-a alungat pe Kerenski, a

emis decretele asupra păcii, naţionalităţilor şi pământului instituind apoi,

după un război civil distrugător, un regim comunist totalitar. I.V.Stalin

(Djugaşvili), care i-a urmat, a întărit la maximum regimul autoritar, a

practicat o teroare de mari proporţii şi şi-a asumat o putere personală care

întrecea orice închipuire. Revoluţia socialistă, lupta de clasă, dictatura

proletariatului, eliberarea popoarelor de exploatarea burgheziei „reacţionare"

sunt câteva formule folosite pentru justificarea autorităţii absolute a unei

singure persoane, a unui singur partid şi a interzicerii oricăror manifestări

politice, în afara ideologiei comuniste. Se nega, astfel, caracterul democratic

al social-democraţiei, născută în perioada iluminismului.

Stimulând psihologia urii şi făcând alergie faţă de democraţie în

general, şi faţă de statele capitaliste („imperialiste") în special (Anglia,

Franţa, Statele Unite), regimul de la Moscova, ca şi cel de la Berlin, capătă

trăsături comune, atât ca principii de guvernare, cât şi ca interpretare a

evenimentelor din lume. Trebuie să menţionăm că Stalin n-a manifestat

resentimente faţă de Germania nici atunci când Hitler a instaurat în tara sa

nazismul şi când antibolşevismul şi anticomunismul deveniseră elemente

predilecte ale propagandei celui de-al lll-lea Reich. Şi guvernul sovietic a

promovat o propagandă antinazistă, împreună cu Internaţionala a lll-a

comunistă (Korriintern) şi cu partidele comuniste din diverse ţări, partide

afiliate acestui organism internaţional. Evoluţia evenimentelor europene a

arătat însă că, în iafara rezervelor ideologice ale lui Hitler sau Stalin, exista o

12

posibilă apropiere între Rusia bolşevică şi Germania nazistă. Ce putea

contribui la această apropiere? Răspunsul nu este greu de dat. După război,

ambele state s-au aflat pe o platformă comună, considerându-se „victime" ale

sistemului de pace de la Paris; ambele state aveau regimuri autoritare,

desfiinţaseră toate partidele politice contrare nazismului sau comunismului;

ambele state aplicau o teroare incompatibilă cu civilizaţia secolului al XX-

lea; ambele state aveau nevoie urgentă de materii prime (cazul Germaniei)

sau tehnologie modernă mai ales ramura producţiei de armament (cazul

Rusiei sovietice). Doctrinele lor coincideau când se pronunţau, de obicei dur,

faţă de democraţiile originale. Pornind de la criticile severe ale presei

germane şi sovietice, opinia publică internaţională credea în antagonismul

dintre Moscova şi Berlin şi nu se îndoia asupra opoziţiei ireconciliante dintre

cele două ideologii -nazistă şi comunistă. Unele ziare din Occident scriau că

bolşevismul era inamicul nr.1 al nazismului sau că fascismul era singurul zid

solid de apărare contra bolşevismului. Se ofereau şi exemple care întăreau

asemenea aserţiuni. Aşa, de pildă, cele două regimuri s-au aflat faţă în faţă şi

s-au comportat cu cruzime în războiul civil din Spania (1936-1939); se

ciocneau peste tot în Europa, divizând sau instigând spiritele şi înrăutăţind

astfel climatul internaţional; schimbau invective, insulte, ameninţări teribile

unu! contra altuia.

Având în vedere această situaţie, alimentată cu fapte şi date

furnizate de presă cititorului, nimeni n-ar fi crezut cu putinţă - deşi unele

rapoarte diplomatice au atras atenţia guvernelor lor asupra unor intenţii de

apropiere sovieto-germană - că cel de-al lll-lea Reich, atât de înverşunat

anticomunist şi antibolşevic, va încheia un tratat de neagresiune şi altul

13

secret de împărţire a sferelor de interese în Europa tocmai cu Rusia

Sovietică, atât de înverşunat antinazistă. Şi totuşi, aşa cum am mai afirmat,

opinia publică internaţională a asistat la acest eveniment, petrecut în două

etape: 23 august şi 26 septembrie 1939.

Înţelegerile din august şi septembrie 1930, despre care vom vorbi

mai încolo, obligă la o profundă meditaţie şi determină, poate, o singură

concluzie: ţările mici şi mijlocii din centrul şi sud-estul Europei, dând la o

parte eventualele suspiciuni, neînţelegeri sau veleităţi hegemonice, pot să-şi

apere independenţa şi integritatea teritorială numai unite, având drept

exemplu activitatea Micii înţelegeri sau a înţelegerii Balcanice din perioada

interbelică. Unitatea este absolut necesară contra acelora care şi azi vor să

repete o practică imperialistă de împărţire a sferelor de interese în diverse

zone ale Europei, România constituind o ţară disputată.

Relaţiile sovieto-germane nu se reduc numai la înţelegerile din

august şi septembrie 1939, Ele au o istorie mai veche, odată cu terminarea

primului război mondial, când V.I.Lenin părăsea oraşul Zurich pentru Rusia

(8 aprilie 1917), cu sprijinul generalului Eric Ludendorff, şeful Marelui Stat

Major German. Lenin avea misiunea să declanşeze „o revoluţie" în Est,

oprind astfel participarea Rusiei la război contra Germaniei, în trenul său

special, Lenin a parcurs Germania, Suedia şi Finlanda, ajungând la

Retrograd. Interesul german a fost atât de mare de a-l sprijini pe Lenin în

acţiunea sa de a opri războiul contra Germaniei, încât în localitatea Halle,

Kronprinţul l-a aşteptat timp de două ore ca să vadă trenul trecând şi să fie

sigur că personajul respectiv va ajunge în Rusia.

14

Lenin a reuşit să declanşeze „revoluţia" şi să instaureze un regim

politic „muncitoresc-ţărănesc", deşi el, ca şi Karl Marx, nu vizitase niciodată

vreo uzină sau un cartier muncitoresc.

Legăturile începute la sfârşitul primului război mondial între cele

două state se menţin în continuare, în afara faptului că zisa revoluţie din

octombrie a fost sprijinită într-o măsură de corpurile libere (Freikorps)

germane, în toamna anului 1918, guvernul de la Moscova obţinea

permisiunea Berlinului de a nu acorda ajutor forţelor care luptau pentru

independenţă în zona Ţărilor Baltice. În 1919, unul dintre fruntaşii sovietici -

Karl Radek - ulterior redactor şef al ziarului „Izvestia", iniţiază unele legături

cu generalii germani von Hinze, von Seekt, ca şi cu unele organizaţii

paramilitare care se pronunţau pentru o alianţă germano-sovietică. Războiul

ruso-polonez din anul 1920 stimulează aceste relaţii, întrucât guvernul

german interzice tranzitul pe teritoriul său a ajutoarelor franceze pentru

Polonia. La 17 aprilie: 1919, se semnează convenţia- militară sovteto-

germană, urmată; de alte convenţii prin care Germania se obliga să înarmeze

şi să echipeze un număr de 180 de regimente ruseşti, să organizeze flota

militară rusă din Marea Baltică şi din Marea Neagră, să livreze un lot de mai

bine de 500 de avioane, să instruiască Statul Major (Stavka) al Armatei

Roşii, să trimită în Rusia tehnicieni şi specialişti (cca 2000) pentru

dezvoltarea industriei de război şi să pună în funcţiune noi uzine pentru

armament şi muniţii în diverse oraşe ale Rusiei Sovietice, întrucât Germania,

prin Tratatul de la Versailles, nu avea voie să se înarmeze sau să

confecţioneze armament, Rusia Sovietică s-a dovedit o gazdă primitoare,

oferind piloţilor şi tanchiştilor germani posibilitatea să se instruiască pe

15

teritoriul său. De asemenea, ofiţeri sovietici, între care Gheorghi Jukov, fost

comandant al armatei de centru în al doilea război mondial, s-au instruit în

Germania. Din aceste relaţii, ambele armate - germană şi sovietică - au avut

de câştigat. Generalul von Seekt a putut pune pe picioare o nouă armată -

Reichswehr - eludând dispoziţiile tratatului de pace, înzestrând-o cu

armament modern, fabricat şi experimentat pe teritoriul sovietic. La rândul

ei, Armata Roşie a profitat de faptul că mulţi militari de-ai săi s-au instruit în

Germania, iar industria de armament a fost înzestrată cu o tehnologie

modernă.

După anul 1920 şi relaţiile economice germano-sovietice au

cunoscut un curs ascendent. Un acord economic a fost semnat la Berlin la 6

mai 1921. În decembrie acelaşi an, s-a alcătuit o comisie de studii economice

pentru Rusia în vederea investigării nevoilor acestei ţări pentru maşini şi

mijloace de transport, în preajma conferinţei de la Geneva (1922), firma

Krupp obţine concesii în Bazinul Donului; în decembrie 1922, o societate

mixtă germano-rusă este destinată cumpărării de minereuri metalifere şi

transportării acestora la Hamburg pentru prelucrare. Oficiul economic pentru

comerţ şi industrie în răsărit îşi propune exploatarea, industrializarea şi

comercializarea diverselor resurse minerale din Rusia, cu concurs financiar

american; unele organizaţii comerciale existente înainte de război îşi reiau

acum activitatea, după cum altele s-au implicat în sectorul de transporturi -

navigaţie, aviaţie, căi ferate etc.

La 16 aprilie 1922, s-a semnat tratatul sovieto-german de la

Rapallo. Documentul a fost mereu citat, chiar şi în timpul dominaţiei

hitleriste, în convorbirile şi negocierile sovieto-germane, ca punct de

16

referinţă, în concepţia unor politicieni germani, care, în intimitatea simţirii

lor, erau profund anticomunişti, o înţelegere separată cu Moscova era în stare

- conform opiniei lor - să blocheze drumul „prăpăstios" către care Tratatul de

la Versailles împingea Germania, tratat contra căruia se pronunţa şi Rusia

Sovietică. Prin tratatul de la Rapallo, cele două părţi renunţau reciproc la

despăgubirile şi datoriile de război, se reluau şi reglementau relaţiile

diplomatice şi consulare, se reglementau relaţii comerciale şi economice,

bazate pe principiul naţiunii celei mai favorizate. De asemenea, se avea în

vedere soluţionarea cetăţenilor rezidenţi în Rusia şi a celor sovietici în

Germania. La 5 noiembrie 1922, tratatul a fost extins şi la Ucraina,

Azerbaigean şi Armenia.

Cu puţin timp înainte de semnarea acordurilor de la Locarno

(1925) Gheorghi Cicerin, comisar pentru afacerile externe al U.R.S.S., s-a

aflat la Berlin pentru a determina pe Gustav Stresemann, ministrul german

de externe, să nu le semneze, sub motivul că ele ar avea o tentă antisovietică.

Gustav Stresesmann a semnat însă acordurile de la Locarno, dar, la 12

octombrie 1925, a semnat şi un acord de colaborare economică cu Sovietele,

care a avut o anumită influenţă asupra occidentalilor, obligaţi la concesii faţă

de Germania, ca aceasta să nu-şi schimbe atitudinea şi să realizeze raporturi

prea strânse cu Uniunea Sovietică. Locarno a arătat cu prisosinţă că

„spiritul" acestei conferinţe a consemnat o serioasă concesie făcută

Germaniei după conferinţa de la Londra pentru reparaţii de război (Dawes) şi

oferea punţi pentru revizuirea tratatelor de pace şi a graniţelor ei de est.

Privind retrospectiv, importanţa conferinţei de la Locarno a rezidat exclusiv

17

în efectul psihologic şi emoţional pe care l-a exercitat asupra lumii,

îngrijorată de un permanent conflict.

Politica externă iniţiată şi realizată de Gustav Stresemann a fost

dinamică. Nu s-a ocolit nici un mijloc pentru refacerea economică şi politică

a Germaniei. Relaţiile cu Sovietele ofereau avantaje Republicii de la

Weimar, întrucât.piaţa rusească era avidă de mari cantităţi de mărfuri şi

tehnologii modernă pentru a-şi schimba şi dezvolta structura industrială şi

socială, în acest sens, la 26 aprilie 1926, la Berlin, se semnează un nou tratat

„de prietenie şi neutralitate" cu U.R.S.S., care lărgea baza relaţiilor stabilite

la Rapallo. Germania-şi U.R.S.S. îşi propuneau" prietenie în rezolvarea

problemelor economice şi politice, neutralitate în cazul când una din părţi era

atacată şi înlăturarea oricărui boicot economic sau financiar între părţi. Acest

tratat nu intra în documentele Societăţii Naţiunilor şi, în consecinţă, pentru

cei care susţineau organismul de la Geneva - România, Cehoslovacia,

Iugoslavia, Polonia, Grecia - el era un motiv de îngrijorate prin libertatea ce

o lăsa semnatarilor săi „de a interpreta ceea ce nu se spunea formal, adică de

a se pronunţa asupra răspunderii conflictelor eventuale."

Tratatul din aprilie 1926 a fost reînnoit la 24 iunie 1931. Odată

cu preluarea puterii de către Hitler, relaţiile germano-sovietice au cunoscut o

anumită stagnare, confruntarea dintre cele două ideologii - nazistă şi

comunistă - făcând, cel puţin teoretic, imposibilă o apropiere. Pe ascuns însă,

aceste relaţii au continuat prin intermediul diplomaţilor, spionilor sau al unor

persoane plătite de o parte-sau de alta. Ce explicaţie poate avea intenţia

reciprocă, cu toate deosebirile ideologice, de a se apropia din punct de

vedere politic şi economic?

18

Un element care oferă o explicaţie este situarea - cum s-a mai

spus - a celor două state totalitare pe aceeaşi poziţie faţă de Tratatul de la

Versailles pe care-l negau şi căutau să-l anuleze, în martie 1935, Anthony

Eden, pe atunci ministru de externe britanic, face un turneu prin câteva

capitale ale Europei, între care şi Moscova, într-o conversaţie cu Stalin la

Kremlin, dictatorul sovietic i-a spus: „Acum sau mai târziu, poporul german

trebuie să se elibereze de lanţurile Versailles-ului. Repet, un mare popor ca

poporul german trebuie să se smulgă din lanţurile de la Versailles". Ei

continua afirmând că „poporul german este un popor mare şi curajos",

confirmând astfel unele tendinţe 'de apropiere de germani şi admiraţia ruşilor

pentru acest popor, tradiţională de altfel. Cu alte prilejuri, conducătorii de la

Kremlin nu uitau să amintească faptul că Armata Roşie a fost instruită în

mare măsură de Reichswehr sau că liniile de dezvoltare ale naţional-

socialismului şi bolşevismului aveau trăsături relativ asemănătoare.

Stalin însă nu avea intenţia ca aceste relaţii să fie cunoscute în

detaliu în afara graniţelor sovietice. El şi cei din jurul lui căutau să acrediteze

ideea că U.R.S.S, luptă pentru pace şi pentru bune relaţii cu toate popoarele

lumii, în acest sens, Maxim Litvinov, ministru de externe după decesul lui

Cicerin, se pronunţa în mod făţarnic pentru promovarea principiului

securităţii colective care să bareze calea expansiunii fascismului în Europa.

Karl Radek, un timp apropiat al lui Stalin, se făcea personajul cel mai

calificat în a explica opiniei publice prin ziarul condus de el - Izvestia - că

Uniunea Sovietică era „bastionul păcii" şi că în politica externă sovietică se

aplică principiul securităţii colective, în realitate, liniile directoare ale

politicii externe sovietice aveau cu totul alte coordonate, fapt mărturisit de

19

însuşi Radek lui Kriviţki, şeful spionajului militar sovietic: „Singuri

imbecilii pot crede că noi o vom rupe într-o zi cu Germania. Ce scriu eu (în

presă -n.n.) este un lucru, dar, în realitate, este cu totul altceva. Nimeni nu

poate să ne dea ceea ce ne oferă Germania. Pentru noi este aproape imposibil

de a o rupe cu ea. Punctul acesta de vedere este reafirmat şi de Kalinin,

preşedintele comitetului central executiv al U.R.S.S., cu prilejul primirii

scrisorilor de acreditare a ministrului Germaniei la Moscova - contele

Frederich Werner von der Schulenburg. Venind vorba despre propaganda

antinazistă din presa sovietică, Kalinin l-a încredinţat pe interlocutorul său că

nu trebuie să acorde o prea mare importanţă vociferărilor presei. „Popoarele

german şi sovietic - declara el - sunt legate prin multiple aspecte şi depind

mult mai mult unul de altul".

Poziţia U.R.S.S. şi a Germaniei naziste faţă de Tratatul de la

Versailles se explică - cum s-a mai spus - prin faptul că cele două state se

considerau „victime" ale păcii de la Paris, că au fost frustrate de drepturile

lor teritoriale şi naţionale şi, în consecinţă, ele aveau obligaţia să acţioneze în

comun pentru a-l anula. Dacă pactul de la Rapallo a fost mereu amintit în

discuţiile dintre diverse delegaţii sovietice sau germane şi întărit în 1926 şi

1931, în 1935 a fost lansată propunerea ca documentul din 1926 de

neutralitate să fie schimbat într-un pact de neagresiune bilateral între

Germania şi U.R.S.S. în acelaşi timp, Moscova considera că o reexaminare a

atitudinii sale faţă de naţional-socialism era necesară, hitlerismul fiind cu

totul altfel apreciat de conducerea sovietică decât o făcea presa sau

diplomaţii săi la Berlin.

20

În cursul anilor 1935-1936, Stalin continua să sprijine ideea unei

apropieri şi a realizării unui acord cu Hitler. De aceea, el l-a însărcinat pe

prietenul său din tinereţe David Kandelaki, atunci ataşat comercial la Berlin

şi apoi ambasador în aceeaşi capitală, să poarte negocieri secrete pentru un

acord comercial, ştiindu-se că ori de câte ori se negociază acorduri

comerciale se putea ajunge şi la înţelegeri politice. Secţia internaţională a

N.V.K.D. însă l-a avertizat pe Stalin că toate încercările vizând potolirea lui

Hitler nu aveau să reuşească întrucât obstacolul principal în calea unei

înţelegeri cu însuşi Hitler, dominat de ideologia sa rasistă şi anticomunistă.

Stalin a rămas sceptic în faţa acestor informaţii, pentru că Uniunea Sovietică

primise: chiar atunci un împrumut masiv din partea Germaniei care, în opinia

dictatorului de la Kremlin, putea împiedica un eventual conflict sovieto-

german.

O apropiere legalizată prin acte diplomatice fnsă întârzia, în

februarie 1937, Constantin \/.Neurath, ministrul german de externe,

telegrafia de la Moscova lui V.der Schulenburg că, de fapt, in drumul unui

acord cu Sovietele, nu stăteau atât deosebirile ideologice, cât tratatul sovieto-

francez din mai 1935, care, chipurile, ţintea să jncercuiască" Reichul german,

în realitate, tratatul din mai 1935 nu urmărea nici pe departe acest obiectiv.

Von Neurath însă condiţiona reconsiderarea politicii germane faţă de

U.R.S.S., numai dacă se anula acest tratat şi politica securităţii colective,

ostilă Reichului, ca şi anularea acordurilor de la Locarno din 1925. Cum

deocamdată, Rusia Sovietică nu se pronunţa Drecis asupra acestor

revendicări germane, Berlinul nu renunţa la atitudinea sa anticomunistă şi

21

antibolşevică. O va face puţin mai târziu înlocuitorul lui Constantin v.

Neurath - Joachim v.Ribbentrop.

Alt aspect care putea netezi terenul unor "raporturi bune sovieto-

germane era însăşi Polonia. Guvernul acestei ţări şi populaţia manifesta, în

egală măsură, ostilitate şi faţă de Soviete, şi faţă de Germania, ambele state

având Dretenţii teritoriale asupra statului polonez. Polonia stătea în calea

Germaniei în intenţia acesteia de a cuceri spaţiu vital în Răsărit, după cum

stătea şi în calea Sovietelor care, sub altă lozincă, urmărea, de fapt, acelaşi

lucru în Apus. Polonia nu stătea nici la inima lui Hitler şi nici la cea a lui

Stalin. Ambii dictatori voiau s-o desfiinţeze, ca rezultat al Tratatului de la

Versailles sau cum o califica mai târziu V.Molotov, „copilul monstruos" al

acestui tratat. Moscova susţinea că pe teritoriul Poloniei de est se găsea un

număr însemnat de „fraţi" bieloruşi şi ucrainieni. Hitler, la rândul său,

considerând Polonia „o anomalie geografică", spunea că această ţară ar avea

pe teritoriul său un procentaj de populaţie germană.

Concluzia care se degaja din aceste „revendicări" era că

teritoriile Poloniei trebuiau să revină Germaniei sau Uniunii Sovietice.

Trecând peste deosebirile ideologice sau peste neîncrederea unuia faţă de

celălalt, Stalin şi Hitler îşi vor da mâna pentru a desfiinţa Polonia,

împărţindu-i teritoriul.

În altă ordine de idei, în anii 1938-1939, conjunctura

internaţională era favorabilă mai degrabă statelor totalitare decât celor

democratice, fascismul fiind contagios în Europa. Hitler a înţeles că Londra

şi Parisul urmăreau o deteriorare sau chiar o tensiune serioasă între

Germania şi U.R.S.S., fapt dezvăluit de el într-un discurs rostit la 19 august

22

1939. El spera să depăşească dificultăţile provocate de blocada engleză cu

ajutorul importurilor din Uniunea Sovietică. Acordul economic semnat la 19

august 1939 cu sovieticii îi era de mare ajutor, cum vom vedea, în obţinerea

de materii prime şi alimente. Discuţiile dintre Stalin şi Ribbentrop,

materializate în pactul de la 23 august 1939, era deocamdată în avantajul lui

Hitler, pentru că, amânând soluţionarea problemelor din Est, se putea

concentra asupra celor din Vest. Încă un element se adaugă posibilităţilor de

apropiere, de data aceasta propunerea venind de la Stalin. La 11 mai 1939, în

Extremul Orient, pe un vast teritoriu de operaţiuni, s-a declanşat un conflict

armat sovieto-japonez. În aceste condiţii, Stalin a găsit că era absolut necesar

să se înţeleagă cu Hitler pentru a nu duce un război pe două fronturi. Mai

mult, în discuţiile secrete sovieto-germane, din vara lui 1939 de la Moscova,

Stalin punea un mare accent pe influenţa lui Hitler asupra japonezilor pentru

a-i determina să înceteze ostilităţile.

În afara celor menţionate până aici, se mai poate vorbi şi de o

identitate a metodelor de conducere a celor două regimuri totalitare, ca şi

despre simpatiile reciproce dintre Stalin şi Hitler. Conform memoriilor lui

Albert Speer, fost ministru al armamentului în timpul celui de-al doilea

război mondial, Hitler declara în 1943 că „avea o mare stimă pentru Stalin".

Îi compara răbdarea lui, văzând că războiul se prelungeşte, cu propria lui

răbdare. Gândind astfel, Hitler a remarcat odată că, după victoria asupra

ruşilor, ar putea să încredinţeze administraţia Rusiei lui Stalin, desigur sub

hegemonia germană, întrucât Stalin era cel mai indicat în stăpânirea

supuşilor săi şi pentru că ştia cum să ţină la respect adversarii. Hitler mai

considera că dacă Stalin ar goni bolşevismul de sub influenţa iudaismului

23

internaţional, ar putea să creeze „un fel de naţionalism slavo-moscovit".

Mussolini, la rândul său, gândea şi el că bolşevismul, graţie lui Stalin, a făcut

loc „unui fel de fascism slav". Trebuie să spunem că şi Stalin nutrea o

simpatie nedisimulată faţă de Hitler, considerându-l un om de geniu, ca şi el.

La 27 martie 1939, la Berlin se discuta posibilitatea apropierii economice şi

politice dintre Germania şi U.R.S.S. Schnurre, reprezentantul german la

aceste discuţii, spunea colegului său sovietic Astahov că de la Marea Baltică

la Marea Neagră şi Extremul Orient nu ar exista probleme de politică externă

nerezolvabile, „în plus - declara Schnurre - în pofida tuturor deosebirilor ce

ţin de concepţie, există un element comun în ideologia Germaniei, Italiei şi

Uniunii Sovietice: opoziţia faţă de democraţiile capitaliste. Nici noi, nici

italienii n-avem nimic cu Occidentul capitalist. De aceea, nouă nu ni se pare

firesc ca un stat socialist să fie de partea democraţiilor occidentale."

În multitudinea de aspecte internaţionale, desfăşurate cu

repeziciune, evoluţia relaţiilor sovieto-germane devenea din ce în ce mai

favorabilă unei apropieri. Contribuţia unor interese economice şi politice, ca

şi starea afectivă a celor doi - Hitler şi Stalin - a contribuit în cea mai mare

măsură la aceasta. Ei - cum vom vedea în cele ce urmează - încetează să se

mai critice public; emisari de ambele părţi se plimbă într-o capitală şi în alta.

Nesiguranţa manifestată de Occident şi politica acestuia de conciliatorism

sau rezerve excesive nu puteau duce decât la încheierea unui tratat de

neagresiune care se şi semnează la 23 august 1939.

La 10 martie 1939, a avut loc congresul al XVIII-lea al Partidului

Comunist al Uniunii Sovietice. Stalin a ales, nu întâmplător, această lună.

Situaţia europeană era serios deteriorată. La 15 martie 1939, Hitler cucereşte

24

Cehoslovacia; la 22 martie portul lituanian Memel este anexat brutal

Reichului; la sfârşitul lunii martie, generalul Franco ia puterea în Spania şi la

27 ale acestei luni aderă la Pactul anticomintern. Tot la sfârşitul lunii martie,

Joachim von Ribbentrop face cunoscut Poloniei că problema Danzigului

trebuie reglementată în favoarea Germaniei, în fine, la 7 aprilie, Mussolini,

procedează la anexarea Albaniei şi complică situaţia în general şi a lui Hitler

în special. Deci, în luna martie 1939, puterile fasciste atestă prin fapte

concludente tendinţa lor determinatoare pentru rezolvarea rapidă şi, la

nevoie, prin forţă, a conflictelor în curs.

La congresul P.C.U.S., Stalin îşi ţine obişnuitul raport. De data

asta însă, un fapt cu semnificaţie particulară reţine atenţia opiniei publice

sovietice şi europene. Stalin nu mai pronunţă durităţi la adresa Germaniei

hitleriste. Nu omite să-şi expună opinia asupra politicii externe a statelor

fasciste, ca şi asupra statelor democratice occidentale. Numai că tonul este

mult mai dur la adresa Angliei şi Franţei care vor, prin mijloacele ce le stau

la îndemână, să determine Germania să pornească un război contra U.R.S.S.

în raporul său, Stalin spune că Uniunea Sovietică nu se extaziază în faţa

regimului fascist. „Dar - spune el - nu trebuie să acţionăm dur faţă de

fascism (subl.ns.), deoarece în Italia, de exemplu, fascismul n-a împiedicat

Uniunea Sovietică de a avea cele mai bune relaţii cu această ţară". Critica

făcută statelor occidentale şi tonul concesiv pentru atitudinea statelor

agresoare au făcut pe mulţi observatori politici, diplomaţi, ziarişti să

conchidă că politica externă sovietică se articula spre un alt drum - de ieşire

din izolarea în care se afla şi la care a contribuit singură - şi la apropierea de

Germania.

25

De fapt, unele afirmaţii făcute imediat după conferinţa de la

Munchen din septembrie 1938 şi tezele politicii externe sovietice fixate la

plenara C.C. al P.C.U.S. din ianuarie 1939 întăresc afirmaţia că expozeul lui

Stalin la congresul al XVIII-lea nu era altceva decât o confirmare în plus

asupra noilor intenţii ale guvernului sovietic. Hitler şi cei din preajma lui îşi

dau perfect seama de năzuinţele sovieticilor şi de aceea, cu prilejul unui

dineu, A. Merekalov, acum ambasador la Berlin -faptul se petrecea la 5 iunie

1939 - este făţiş curtat de Fuhrer. Încă în luna aprilie a aceluiaşi an,

A.Merekalov se întâlneşte cu secretarul de stat german Weizsâcker pentru a

soluţiona problema armamentului uzinelor Skoda, armament ce trebuia livrat

Uniunii Sovietice şi pe care-l comandase înainte de ocuparea Cehoslovaciei.

Cu acest prilej, Merekalov a ţinut să sublinieze că politica rusă n-a deviat

niciodată de la linia dreaptă. „Divergenţele ideologice -continua el - n-au

putut să exercite nici o influenţă asupra relaţiilor ruso-italiene şi ele n-au fost

pentru Germania, nici mai mult, nici mai puţin, în trecut, o piatră de

încercare. Rusia Sovietică n-a exploatat niciodată dezacordurile care există

azi între ea şi democraţiile occidentale şi ea n-a încercat niciodată această

dorinţă. Rusia nu vede o raţiune de a întreţine cu Germania relaţii normale şi

care ar putea să se amelioreze mereu".

În acelaşi timp când se purtau discuţii între Merekalov şi

Weizsâcker, guvernul sovietic ducea convorbiri şi cu anglo-francezii pentru

încheierea unor eventuale alianţe militare (negocierile tripartite din vara

anului 1939). Simultan însă, se căuta să se afle poziţia Germaniei referitoare

la un acord politic între guvernul sovietic şi cel german contra intereselor

anglo-franceze.

26

La 15 aprilie 1939, guvernul britanic solicita guvernului sovietic

să declare public că, în caz de agresiune contra unui vecin al U.R.S.S., se

putea conta pe sprijinul sovietic în rezistenţa contra agresorului. Două zile

mai târziu, guvernul sovietic propune anglo-francezilor semnarea unui acord

pe o durată de 5 sau 10 ani, acord mutual, şi în care să se mai consemneze

acordarea de ajutor tot mutual, oferit ţărilor Europei de est, ţări dispuse în

spaţiul geografic dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, limitrofe Uniunii

Sovietice. Schimburile de note, cu observaţii sau rezerve, au continuat şi în

luna mai. Pentru Uniunea Sovietică, punctul esenţial era, obţinerea garanţiei

ca Ţările Baltice să nu cadă, într-un mod sau altul, în mâinile Germaniei. De

asemenea, în cazul unui război contra Germaniei, armatele sovietice să

traverseze fără probleme teritoriile Poloniei şi României, în măsura în care

Germania şi U.R.S.S. nu aveau frontieră comună. După cum se ştie, atât

Polonia, cât şi România au refuzat să accepte trecerea trupelor sovietice „fără

probleme", adică fără condiţii prealabile, pe teritoriul lor, întrucât aceasta ar

fi însemnat, în mod sigur, schimbarea structurilor sociale, economice şi

politice, de fapt o ocupaţie mascată.

Pentru obiectivele de mai sus, guvernatorul sovietic a încercat să

obţină acordul anglo-'francez. în plus anexarea Ţărilor Baltice. Or, fără

acordul ţărilor în cauză, guvernele englez şi francez nu se puteau angaja într-

o asemenea aventură periculoasă pentru prestigiul lor internaţional. Între

timp, V.Potemkin, ministrul adjunct de externe sovietic, scrie un articol

acidulat la adresa Angliei şi Franţei, comportamentul agresiv al Germaniei

fiind trecut oarecum sub tăcere. Berlinul pricepe exact situaţia nou creată, şi

la 28 aprilie 1939 „omite" şi Hitler să mai recurgă la atacuri antisovietice în

27

discursurile rostite în incinta Reichstag-ului şi în faţa Legiunii „Condor" de

aviaţie, venită din Spania, unde luptase contra forţelor republicane.

Iniţiatorul şi susţinătorul acestei noi atitudini politice este

Joachim v. Ribbentrop. El veghează acum ca nimic din alocuţiunile

pronunţate să nu mai rănească cumva Rusia Sovietică. El intenţiona o

apropiere de U.R.S.S sau, în cel mai rău caz, situarea ei departe de blocul

constituit de Franţa şi Anglia. În adevăr, Hitler nu mai pronunţă cuvintele

incriminate până atunci - bolşevism, comunism. Critică sever, în schimb,

democraţiile apusene, pe „făuritorii şi profitorii de război", consideraţi

artizanii „încercuirii Germaniei”.

Se pare că Londra şi Parisul înţeleg mai puţini şi mai greu sensul

acestor „omisiuni". Fostul ambasador american la Moscova, Joseph

E.Davies, scria la 11 martie 1939, în jurnalul său, că discursul lui Stalin avea

o semnificaţie aparte. El „poartă în sine semnul de avertizare pentru

.guvernele francez şi englez, că Uniunea Sovietică a obosit din cauza

opoziţiei lor «nerealiste» faţă de agresori. Aceasta - scria J.E.Davies - este de

rău augur pentru negocierile dintre britanici şi sovietici. Este, cu adevărat,

cel mai semnificativ pericol pe care l-am văzut până acum." Puţin mai târziu,

acelaşi ambasador scria unui senator american pe nume Key Pittman: „Hitler

face un efort disperat să rupă pe Stalin de Franţa şi de Marea Britanie. Dacă

francezii şi englezii -avertiza el - nu se trezesc, mă tem că va reuşi." În

adevăr, peste foarte puţin timp, Hitler a reuşit această performanţă.

Ce cauze determinau asemenea afirmaţii pesimiste? Pentru a

oferi o explicaţie cât mai apropiată de adevăr, să revenim puţin la raportul lui

Stalin, ţinut la congresul al XVIII-lea. Atunci Stalin a afirmat că Franţa şi

28

Marea Britanie n-au reuşit să-l oprească pe Hitler în expansiunea sa -

Germania ocupase Austria şi Cehoslovacia - că au încurajat această

expansiune în Est, cu scopul de a provoca un război antisovietic. în acelaşi

raport, Stalin s-a angajat să promoveze o politică de pace şi să consolideze

relaţiile economice cu toate ţările şi, în al doilea rând, să evite atragerea

Uniunii Sovietice într-un conflict armat de către aţâţătorii la război - aluzie la

Franţa şi Anglia - al căror obicei era să lase pe alţii să scoată castanele din

foc. De asemenea, Stalin mai voia să demonstreze că pactul anticomintern,

de curând încheiat între Germania şi Japonia, la care a aderat apoi Italia, nu

constituia o piedică în calea unor relaţii normale sovieto-germane; că

antagonismul ideologic dintre cele două regimuri ceda în faţa avantajului

politic al cooperării.

La 18 martie 1939 însă, Stalin, şocat de ocuparea Cehoslovaciei

de către Germania, l-a însărcinat pe Maxim Litvinov, ministrul său de

externe, să propună o conferinţă la Bucureşti, la care să participe Marea

Britanie, Franţa, Uniunea Sovietică, Polonia, România, Turcia şi, cu acest

prilej, să se realizeze un front comun antinazist. Propunerea nu se transformă

în fapt, Neville Chamberlain, premierul Angliei, socotind-o prematură şi

respingând-o de la început. Maxim Litvinov nu renunţă şi, invocând

principiul securităţii colective, propune ambasadorului britanic la Moscova

realizarea unui pact tripartit de asistenţă mutuală între U.R.S.S., Anglia şi

Franţa. Totul era conceput ca o acţiune antinazistă. Şi de data aceasta,

Chamberlain refuză să ia în considerare propunerile lui Litvinov. Pentru

Chamberlain, atât Uniunea Sovietică, cât şi Germania nazistă nu prezentau

încredere, situându-le pe acelaşi plan de neseriozitate în ceea ce afirmau

29

despre politica lor externă. Referindu-se la acest aspect, W.Churchil, mai

realist, avea să noteze în Memoriile lui că un angajament ferm al Angliei ar

fi putut schimba cursul istoriei. „Tăcerea Marii Britanii - consemna el - a fost

mortală pentru Litvinov."

În adevăr, la 3 mai 1939, Maxim Litvinov, pe numele său

adevărat Meir Walach, a fost înlocuit cu Viaceslav Molotov (Scriabin) la

Ministerul de Externe. Despre acest fapt şi consecinţele lui, ca şi despre alte

evenimente premergătoare Pactului Ribbentrop-Molotov, în expunerea

următoare.

30

III. DE LA DISCUŢIILE TRIPARTITE LA PACTUL RIBBENTROP-

MOLOTOV (23 AUGUST 1939)

Am ales momentul eşecului negocierilor tripartite şi al realizării

rapide a Pactului Ribbentrop-Molotov. Acesta pune mai bine în evidenţă

opţiunile părţii sovietice şi consecinţele asupra Europei centrale, perceptibile

pînă în zilele noastre.

Poate că nici o altă problemă a relaţiilor internaţionale nu incită

mai mult la folosirea «seriilor», introduse în circuitul ştiinţific şi prin efortul

unui istoric român: A. D. Xenopol. «Seria» negocierilor tripartite am vedea-

o conturîndu-se cu alianţa anglo-franco-rusă (Antanta) din primul război

mondial şi terminîndu-se cu alianţa dintre Anglia, Statele Unite şi U. R. S. S.

în al doilea război mondial.

Vrînd-nevrînd, «seria» Pactului de neagresiune include Tratatul

sovieto-german de la Rapallo (1922) şi nu exclude pacea de la Brest-Litovsk

(1918) şi înfrângerea Germaniei în 1945.

De mai bine de jumătate de secol se recompune cu migală şi

logica Pactului Ribbentrop-Molotov. Ne propunem să analizăm cîteva

aspecte care pun în evidenţă relaţiile dintre Germania şi Uniunea Sovietică -

ţări cu regimuri totalitare - în contextul echilibrului fragil dintre puterile

existente în perioada interbelică şi în raport cu Europa centrală şi de sud-est.

Astfel, atrage atenţia faptul că, pe de o parte, regimurile

dictatoriale din cele două ţări au la bază ideologii care incită la ieşirea din

graniţele recunoscute şi dominarea spaţiilor înconjurătoare pe o rază

31

proporţională cu forţa militară reală, sau presupusă a fi; pe de altă parte, în

politica externă, atît a Germaniei cît şi a Uniunii Sovietice, se insistă

constant în direcţia eliminării «încercuirii» fiecăreia dintre cele două ţări.

Explorarea «seriei» negocierilor anglo- franco- sovietice din vara

anului 1939 pune în evidenţă faptul că ele privesc, în manieră deosebită, atît

Germania cît şi Uniunea Sovietică. Momentul cel mai semnificativ din acest

punct de vedere, şi care trimite în ajunul Pactului Ribbentrop-Molotov este

eşecul încercării de a realiza un Locarno Oriental în 1934. Rostul acestei

iniţiative franceze condusă de Louis Barthou era să descurajeze agresiunea

Germaniei. Interesant: acum, Uniunea Sovietică sprijină iniţiativa şi, prin

Litvinov, conturează sfera de influenţă care, solicitată în noiembrie 1940 lui

Hitler, va produce nervozitate la Berlin şi lansarea, peste o lună, a «Planului

Barbarossa». Hitler refuză să se alăture iniţiativei, preferînd pactele

bilaterale celor multilaterale. Din acest unghi, pactul cu Uniunea Sovietică

ilustrează cel mai bine aspiraţia bilateralităţii.

Mai intervine un factor în negocierile care vor eşua acum, în

1934, şi din care vor rezulta doar Pactul dintre Uniunea Sovietică şi Franţa şi

dintre Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică (1935): atitudinea ţărilor din

Europa Centrală şi de sud-est. De fapt, protejarea acestor ţări este similară,

şi acum în 1934 şi în 1939, cu capacitatea susţinerii păcii. Este zona

compusă din state a căror formare sau existenţă este în conexiune deopotrivă

cu victoria Antantei, înfrîngerea Puterilor Centrale şi cu ieşirea Rusiei din

război prin revoluţie. Rezultă, astfel, o zonă a statelor mici incomode şi

dispreţuite atît de Germania, cît şi de Uniunea Sovietică. A. J. P. Taylor a

remarcat faptul că Hitler a prezentat pentru germani şansa dominării acestei

32

zone; că cei mai mulţi germani nu se simţeau egali cu polonezii, spre

exemplu; că singura cale a dominării zonei era războiul şi că războiul nu se

putea pregăti decît pe baze totalitare.

Un element merită menţionat din perspectiva poziţiei Uniunii

Sovietice faţă de zona statelor mici din Europa centrală şi de sud-est. Ne

referim precis la aşa-numitul «cordon sanitar» şi la semnificaţiile lui pentru

Puterile Antantei şi pentru U. R. S. S.

Este acceptat faptul că puterile occidentale au văzut consolidarea

unităţii statelor situate pe graniţa vestică a Uniunea Sovietice între metodele

cele mai eficiente pentru izolarea «experienţei ruse» şi blocarea răspîndirii

bolşevismului spre Europa - considerată o calamitate. Eşecul intervenţiei din

anii '20 merită o discuţie aparte. Acum este important faptul că eşecul a pus

în evidenţă nevoia convieţuirii Occidentului cu «experienţa rusă». De aici,

un comportament al ţărilor occidentale preponderent defensiv.

Din perspectivă sovietică, cel puţin două elemente incită spre o

altă viziune asupra acestui «cordon sanitar». Pe de o parte, la nivelul statului

sovietic se sedimentează în timp ideea că teritorii ale fostului imperiu rus se

cuvin păstrate în componenţa noilor structuri sovietice; o preluare, în forme

noi, a ideilor expansioniste, imperiale, ale regimului ţarist; pe de altă parte,

Internaţionala a III-a concretizează ideea că revoluţia poate reuşi numai dacă

devine mondială şi cuprinde, în primul rînd, Germania. Din acest punct de

vedere prezenţa unei Armate Roşii în Ruhr, în 1923, este deosebit de

semnificativă. Fără a absolutiza, este corect să apreciem că linia politicii

sovietice se prezintă şi ca o rezultantă a combinării elementelor descrise mai

sus; că din această combinaţie rezultă sentimentul «încercuirii» şi

33

incomoditatea statelor mici limitrofe pe graniţa vestică. Este semnificativ

faptul că la 30 octombrie 1939, la sesiunea Sovietului Suprem, Molotov

afirma că au fost suficiente loviturile armatelor germane şi sovietice ca să nu

mai rămînă nimic din Polonia - «copilul monstruos al Tratatului de la

Versailles».

Tot în acest punct al analizei interesează şi coordonatele

comportamentului politic al acestor state situate între cele două puteri cu

regim totalitar: Germania şi Uniunea Sovietică. Incomoditatea presiunilor

din ambele părţi, vizibilă mai ales după 7 martie 1936 - reocuparea zonei

renane de către Hitler -, explică tendinţa retragerii lor spre neutralitate şi în

sensul păstrării echidistanţei faţă de marile puteri şi în primul rînd faţă de

Germania şi Uniunea Sovietică. Acum se vorbeşte de aşa-numita a 3-a

Europă, plasată sub conducerea Poloniei.

Dacă ar fi să vorbim de o «serie», în sensul lui A. D. Xenopol, ar

trebui să cuprindem aici ideea de Locarno central european, baltic şi balcanic

şi, într-o anumită măsură, ideea de bloc al neutrilor de la începutul celui de al

doilea război mondial. Acum şi din perspectiva ţărilor din Europa centrală şi

de sud-est interesează faptul că eşecul negocierilor tripartite este pus şi în

conexiune cu neacceptarea Poloniei şi a României ca trupele sovietice să

treacă pe teritoriul lor, spre Germania, la nevoie (discuţia cunoscută în

legătură cu «agresiunea indirectă»). Acordul secret al Pactului Ribbentrop-

Molotov înseamnă împărţirea zonei între cele două state semnatare;

libertatea opţiunilor pentru statele mici din zonă sistează.

Eşuarea negocierilor tripartite trimite direct la opţiunile

partenerului sovietic, atât în aceste tratative, cît şi în negocierile bilaterale cu

34

Germania. Puţine alte momente ale istoriei relaţiilor internaţionale pun mai

bine în evidenţă valoarea imaginii (a imaginii celuilalt) pe care partenerii o

au unul faţă de celălalt în timpul negocierilor. George F. Kennan are dreptate

cînd remarcă faptul că puterile occidentale şi-au permis să devină aşa de

slabe încît, ameninţate de două tipuri de dictaturi, era imposibil să invingă

una fără a se alia cu cealaltă; că de la sfîrşitul anilor '30 o victorie morală

curată a Occidentului nu mai era posibilă; că trebuia să se realizeze

compromisuri cu una din dictaturi. Şi într-adevăr, alipirea Austriei şi

distrugerea statului cehoslovac sînt preţul compromisului cu Hitler.

Încorporarea Europei de est în zona sovietică de influenţă, la sfîrşitul

războiului, reprezintă o componentă a preţului cooperării cu Stalin.

Documentele americane conţin mărturii relevante pentru intenţiile sovietice.

Instrucţiunile lui Beria, şeful NKVD, emise în 1944, către partidele

comuniste, precizează clar faptul că prevederile Cartei Atlanticului (14

august 1941) şi ale Declaraţiei Naţiunilor Unite (1.01.1942) au fost acceptate

de sovietici din nevoia disperată de ajutor împotriva Germaniei naziste;

asemenea prevederi - continua Beria - nu vor fi impuse guvernului sovietic.

Vorbind în numele «poporului sovietic», Beria recomandă partidelor

comuniste ca, după victorie, să reia politica Internaţionalei comuniste. Dacă

vor face aşa, vor fi sprijinite la maximum de către Uniunea Sovietică.

Şi atunci iată-ne în timpul negocierilor tripartite de-a lungul

cărora occidentalii (Anglia, Franţa), în doze diferenţiate, dar din motive

snsibil comune, n-au încredere în partenerul sovietic nici din punct de vedere

militar, dar, mai ales, din punct de vedere ideologic-politic.

35

Ei ştiu că există pericolul unui pact dintre Moscova şi Berlin şi,

cu toate acestea, nu reacţionează adecvat în negocierile cu Moscova. Rămîne

cel puţin stranie situaţia creată de convorbirea dintre Molotov şi ambasadorul

S. U. A. - L. Steinhardt - la 16 august 1939. Molotov avertizase asupra

intenţiei de a semna cu Hitler. Informaţia ajunge firesc la ambasadorul Marii

Britanii la Washington, dar acesta o transmite prin poşta aeriană şi nu

telegrafic, astfel încît Londra o poate lua în considerare abia la 22 august

1939; era prea tîrziu. Poate arhivele sovietice ar putea contribui la desfacerea

acestor enigme.

Revenind la neîncrederea între parteneri, ea este reciprocă; Stalin

n-are încredere în nimeni; nici pe plan intern, nici pe plan extern. Din 1934

(30 iunie - «Noaptea cuţitelor lungi»), înţelesese că singura forţă de care

trebuie să se teamă în Europa era Germania. Asistase la pierderea terenului

de către Franţa şi Anglia în faţa celui de al III-lea Reich; la intrarea lor în

«criză de timp»; aceasta era partea vizibilă a lucrurilor, cu compromisurile

ei; o «serie» a la Xenopol care, începută la Locarno, trecea prin Pactul celor

patru (1933), prin acordul naval anglo-german (1935), reocuparea zonei

renane (1936) şi se oprea, relevant pentru Stalin, la München, în 1938. La

Moscova, însă, se ştia şi din partea nevăzută. Secretele luării deciziilor în

capitalele europene şi simţămintele adevărate ale oamenilor politici

occidentali faţă de Uniunea Sovietică erau ştiute prin reţelele sovietice de

spionaj - inclusiv şi mai ales aceea a Internaţionalei a III-a.

Ca urmare, este explicabil de ce incompatibilitatea dintre

parteneri şi, respectiv, eşecul negocierilor tripartite iau următoarea formă:

occidentalii s-ar mulţumi numai cu acordul de principiu al sovieticilor pentru

36

constituirea forţei de descurajare a agresivităţii lui Hitler. Stalin, însă, vrea

angajamente militare precise şi asentimentul unor ţări din Europa centrală şi

de est pentru a ajunge, prin teritoriul lor, la frontierea germană şi a acţiona

efectiv din punct de vedere militar. Să remarcăm incomoditatea multiplă a

acestor ţări; acordul lor la trecerea trupelor sovietice este perceput ca o

acceptare a situării în zona sovietică de influenţă. Această ipostază poate

declanşa furia Reich-ului. De la 7 martie 1936, ele nu mai au siguranţa

eficienţei intervenţiei dinspre Vest pentru a bloca agresiunea germană. Se

contura, pentru ele, perspectiva rămînerii sub presiunea sovietică sau sub una

combinată - sovieto-germană; această din urmă temere devine realitate prin

Protocolul adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov.

Poate că acum este momentul să ne întrebăm: ce vrea Stalin, în

numele Uniunii Sovietice? Cel mai scurt răspuns posibil: vrea timp pentru a

cîştiga spaţiu. Sursele estimează că preparativele militare sovietice ar fi

trebuit să fie terminate în 1942. Pericolul german, de care se teme cel mai

mult, poate fi înlăturat prin înţelegerea cu occidentalii în cadrul negocierilor

tripartite, sau prin înţelegerea cu Hitler; una temporară. Jocul dublu este de

neocolit şi caracterizează deopotrivă şi alţi parteneri; cazul Marii Britanii

poate fi considerat drept relevant în speţă. La Stalin, intervine şi pofta de

spaţiu. De la Berlin, se intuieşte clar această foame de spaţiu. La 26 iulie

1939, Schnurre, conducătorul delegaţiei germane pentru negocieri

comerciale cu Uniunea Sovietică, invitase la cină pe şeful misiunii

comerciale sovietice – Babarin - şi pe însărcinatul cu afaceri, Astakhov.

Schnurre observă că Anglia ar putea oferi Rusiei participarea la un război

european şi ostilitatea Germaniei. Nimic din ceea ce Rusia ar vrea într-

37

adevăr. Ce poate oferi Germania? Neutralitatea şi neamestecul într-un

conflict european posibil şi, dacă Moscova vrea, o înţelegere mutuală

germano-sovietică reciproc avantajoasă. Hitler, grăbit, vine în întîmpinarea

acestei lăcomii, avînd clar în minte că în scurt timp va redobîndi ceea ce a

cedat, într-adevăr: «seria» calvarului Europei de est înregistrează, după

împărţirea între Moscova şi Berlin, golgota dominaţiei germane pînă la

pierderea iniţiativei strategice de către Wehrmacht şi continuă cu trecerea

sub dominaţia sovietică pînă spre zilele noastre.

Se mai cuvine subliniată o simetrie: am putea spune şi una a

cinismelor marilor puteri din perspectiva ţărilor din Europa de est. Din

momentul în care ţările occidentale, ameninţate de două tipuri de dictaturi,

nu pot să le elimine concomitent, ci numai aliindu-se cu una din ele, sînt

secvenţe ale relaţiilor internaţionale cînd se creează impresia că n-are

importanţă cu cine se realizează compromisul. Pentru partea sovietică, lumea

capitalistă, în întregul ei, cu Hitler cu tot, era putredă. Cu cît se prăbuşeşte

mai repede, cu atît mai bine. Pînă la un punct, lui Stalin îi este indiferent cu

cine realizează compromisul. Evident, simetria cazurilor nu exclude erori de

apreciere şi de o parte, şi de cealaltă. Putem lua ca exemplu fie şi numai

incapacitatea aprecierii dimensiunii pericolului fascist şi sîntem în faţa unei

simetrii şi în eroare.

Acum, însă, pe traseul opţiunii sovietice pentru Pactul... de

agresiune cu Hitler, se impune subliniat un document. Ne referim la

instrucţiunile Cominternului privind comportamentul partidelor comuniste

după 23 august 1939. În instrucţiuni se precizează că: scopul Internaţionalei

a rămas izbucnirea revoluţiei mondiale a proletariatului, că revoluţia

38

mondială nu este posibilă acum; că un război prelungit constituie o premisă

sigură a revoluţiei. «Este în interesul Cominternului un război în Europa?

Da, deoarece războiul poate aduce mai aproape momentul în care mînia

maselor poate exploda. Ar grăbi pactul dintre Uniunea Sovietică, Anglia şi

Franţa izbucnirea războiului? Nu, deoarece o alianţă dintre aceste ţări ar forţa

Germania să se abţină de la o aventură militară. Ar grăbi izbucnirea

războiului pactul dintre U.R.S.S. şi Germania? Da, pentru că Germania va fi

în stare să-şi ducă la îndeplinire planurile dacă obţine neutralitatea U.R.S.S.

Ca urmare, care trebuie să fie atitudinea U.R.S.S. pentru a grăbi revouţia

mondială? Să sprijine Germania într-o aşa măsură încît ea să înceapă

războiul şi să ia măsuri ca războiul să se prelungească».

Documentul, procurat de către ataşatul militar american la Riga,

trebuie luat în considerare în discuţia referitoare la responsabilitatea Uniunii

Sovietice pentru declanşarea războiului, pe care, l-a început de fapt la 17

septembrie 1939, prin invadarea Poloniei de răsărit.

Din nou, sesizăm componentele politicii externe sovietice:

convergenţa liniei preconizate de statul sovietic cu aceea a Cominternului.

Din această perspectivă, este semnificativ faptul că schimbarea ministrului

de externe Litvinov, la 3 mai 1939, cu Molotov, a fost prefaţată de

schimbarea ambasadorului la Berlin, Jacob Suriz, evreu; era în 1937. Ne

aflăm în faţa unei «serii» a faptelor care pregătesc opţiunea sovietică pentru

alianţa cu Germania.

Mai mult decît atît, Stalin însuşi, după 23 august 1939,

mărturiseşte ministrului de externe al Letoniei, Wilhelm Munters, că

pretenţiile Germaniei ar putea creşte din nou; o dovadă că Stalin nu-şi face

39

iluzii în privinţa pactului, ci numai în privinţa valabilităţii şi a durabilităţii

lui. La rîndul său, Hitler mărturisea unui oaspete: «orice fac este îndreptat

împotriva Rusiei. Dacă Occidentul este aşa de orb să nu vadă aceasta, voi fi

forţat... să lovesc spre Vest şi numai după aceea să mă întorc împotriva

Uniunii Sovietice cu forţe sporite». Aşa a şi fost la 22 iunie 1941, dată la

care, prin atacarea Uniunii Sovietice, războiul european se transforma

progresiv în război mondial.

Aşadar, sugerînd reorganizarea faptelor recuperate prin cercetare

ştiinţifică, în «seriile» intuite de A. D. Xenopol, am încercat să dăm

consistenţă afirmaţiilor privitoare la opţiunile Uniunii Sovietice în momentul

socotit de noi de maximă densitate în preajma celui de al II-lea război

mondial: eşecul negocierilor tripartite şi semnarea tratatului Ribbentrop-

Molotov. Rapiditatea cu care s-a realizat înţelegerea între cele două regimuri

totalitare nu mai constituie o surpriză, odată aşezată în contextul opţiunilor

sovieto-germane şi a luării în considerare a componentelor politicii externe

sovietice.

Împărţirea Europei de est şi absorbirea ei, pe rînd, de către

regimurile totalitare sînt consecinţe dureroase, persistente şi mai ales

impresionante prin suferinţa omenească aferentă; un calvar pentru care stau

mărturie fluxul şi refluxul refugiaţilor, al populaţiilor - dizlocate şi tratate ca

nedorite.

Pe de altă parte, în epoca performanţelor remarcabile în

diversiune şi disimulare (avem în vedere campania lui Hitler în est,

«ascunsă» cu informaţii menite să dea impresia că este pregătită debarcarea

în Anglia, sau «ascunderea» debarcării din Normandia), Pactul Ribbentrop-

40

Molotov ne apare ca o veritabilă repetiţie cu semnificaţii multiple. Aparenţa

consensului acoperă dorinţa anihilării reciproce - o reluare în condiţii noi a

stării de beligerantă din primul război mondial, în speranţa că al doilea

război mondial se va termina în sensul eliminării consecinţelor lui, noi

punem şi speranţa dreptului la adevărul neafectat de diversiune şi disimulare.

41

CONCLUZII

Relaţiile sovieto-germane între 1917 şi 1941 oferă multe prilejuri

de a medita asupra celor două puteri în Europa. Cancelarul Bismark a gândit

şi a scris asupra necesităţii acestei relaţii. În 1904, la Societatea Regală de

Geografie din Londra, sir Halford Mackinder făcea observaţii cu amplă

rezonanţă în secolul „cel scurt” (1919-2000), al XX-lea. El observa că în

Evul Mediu Europa fusese forţată să stea în propriile graniţe şi ameninţată

constant de hoardele călări, venite dinspre răsărit, din nesfârşitele stepe ale

Euro-Asiei; pe măsura cuceririi mărilor, Europa s-a ridicat deasupra lumii [în

sensul de a o domina] şi a reuşit să învăluie cu puterea ei pe aceea

continentală euro-asiatică ce-i ameninţa propria existenţă.

Dezvoltarea căilor ferate, remarca geograful englez, aduce o

schimbare în sensul restabilirii mobilităţii în spaţiul euro-asiatic şi al creării

premizelor pentru reluarea poziţiei de „pivot” de către locuitorii stepelor

nesfârşite [aluzie la Rusia]. O alianţă a celor două mari puteri ale spaţiului

euro-asiatic, Rusia şi Germania, pe plan politic sau prin cuceriri militare, ar

zdruncina echilibrul puterilor în favoarea „statului pivot” [format din cele

două].

Sir Halford Mackinder remarca: „Dacă această alianţă va consta

din unirea puterii industriale a celor două naţiuni, a geniului lor tehnologic, a

mâinii de lucru şi a materiilor prime, atunci trebuie să ne aşteptăm la

constituirea unui veritabil imperiu mondial” (citatul luat din cartea în limba

engleză cu titlul Pivotul geografic al istoriei, p.99-100).

42

Geograful englez gândea şi scria cu ochii pe interesele şi poziţia

geopolitcă a Imperiului Britanic. Enorm cum era, Imperiul Britanic avea

temerile sale. De teama Rusiei concepe o alianţă/ conlucrare cu Japonia

(1904) şi abia în 1921-1922 americanii reuşesc să-i „convingă” pe englezi, la

Conferinţa dezarmării navale de la Washington, să renunţe la cooperarea cu

Japonia. Apoi, este de tot interesul felul cum se configurează politica externă

britanică de teama Germaniei. „Aşezarea” intereselor britanice spre

constituirea viitorului bloc beligerant al Antantei nu se poate înţelege fără a

pune în ecuaţie teama de Germania.

Doar peste mai puţin de două decenii, V. I. Lenin a intuit atât

inevitabilitatea apropierii Rusiei de Germania, cât şi cea a unei confruntări

fundamentale dintre cele două puteri, cu repercusiuni asupra configuraţiei

geopolitice a Europei şi a locului fiecăruia din parteneri în această

configuraţie. El gândea în perspectiva dezvoltării revoluţiei ruse ca revoluţie

mondială. Ne atrage atenţia faptul că, de la Moscova, Stalin aprecia că

venirea lui Hitler la putere ar putea favoriza prăbuşirea sistemului capitalist

prin războaie purtate cu democraţiile occidentale...

Întrebări recapitulative

1. Când s-a încheiat Tratatul de la Rapallo?

2. Care au fost cauzele implicării autorităţilor germane în repatrierea lui

Lenin şi a prietenilor săi politici?

3. Daţi exemple de cazuri similare celui al lui Lenin ajutat de germani.

4. Ce au făcut bolşevicii cu banii primiţi de la germani?

43

5. Ce semnificaţie are „afacerea” Edgar Sisson în relaţiile ruso-germane?

6. Cum se explică faptul că Lenin se referă la cele două jumătăţi ale

Revoluţiei?

7. Care sunt urmările implicării autorităţilor germane în repatrierea

comuniştilor ruşi?

8. Cum caracterizaţi regimurile politice ale ţărilor semnatare ale Pactului

„de neagresiune” din 23 august 1939?

9. Cum explicaţi aversiunea Germaniei şi a Uniunii Sovietice faţă de

ţările mici din Europa Centrală şi de Est, începând cu Polonia?

10. Demonstraţi că Pactul Ribbentrop-Molotov a însemnat împărţirea

sferelor de influenţă între Germania şi Uniunea Sovietică.

11. Ce s-a întâmplat cu Pactul Ribbentrop-Molotov la Procesul de la

Nüremberg?

12. Cum se explică faptul că democraţiile occidentale au tolerat

expansiunea paşnică a Germaniei lui Hitler până la 15 martie 1939?

13. Analizaţi elemente care să demonstreze utilitatea relaţiei sovieto-

germane pe plan militar.

14. Analizaţi semnificaţia Tratatului de la Rapallo.

15. Când a fost reînnoit Tratatul de la Rapallo şi de ce?

16. Când au avut loc negocierile Tripartite şi care sunt ţările participante

la negocieri?

17. Care este elementul comun al eşecului formulei Locarno Oriental cu

eşecul negocierilor Tripartite?

18. Care este semnificaţia celei de-„a treia Europă” sub conducerea

Poloniei?

44

19. Cum se explică acordul sovietic pentru Carta Atlanticului şi pentru

Declaraţia Naţiunilor Unite?

20. Analizaţi momentul în care ţările mici din Europa Centrală şi de Sud-

Est nu mai pot miza pe intervenţia Occidentului în favoarea lor.

21. Analizaţi interese ale Uniunii Sovietice în timpul Tratativelor tripartite

şi în perspectiva unui acord cu Germania.

22. Analizaţi elemente ale instrucţiunilor Cominternului către partidele

comuniste după 23 august 1939.

45

ORIENTĂRI BIBLIOGRAFICE

- J. Benditer, I. Ciupercă, Relaţii româno-germane în perioada 1928-1932, în

A.I.I.A.I., tom VIII, 1971.

- Em Bold, Ilie Seftiuc, Pactul Ribbentrop-Molotov. Antecedente şi

consecinţe, Iaşi, Institutul European, 1998.

- I. Ciupercă, De la discuţiile tripartite la Pactul Ribbentrop-Molotov (23

august 1939), în ASUI, tom XXXVII-XXXVIII, 1991-1992.

- Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin. România şi Pactul Ribbentrop-

Molotov, Bucureşti, Editura Danubius, 1991.

- Sebastian Haffner, Le pacte avec le diable, Paris, 1969.

- Edward Hallet Carr, German-Soviet Relations between Two World Wars,

1919-1939, Baltimore, 1967.

- Michel Heller, Aleksandr Nekhrich, L’Utopie au pouvoir. Histoire de

l’URSS de 1917 à nos jours, Paris, Calman Lévy, 1985.

- Idem, Soixante-dix ans qui ébrunlerènt le monde, Paris, Claman-Lévy,

1988.

- Anthony Read, David Fischer, The Deadly Embrace. Hitler, Stalin and the

Nazi Pact, 1939-1941, N.Y., London, W.W. Norton, 1988.

- A.J.P.Taylor, The Course of German History. A Survey of the Development

of Germany since 1815, N.Y., 1946.