RELAŢII FINANCIAR – MONETARE INTRNAŢIONALE

Cuprins :

1. Conceptul şi sfera reţiilor financiar-monetare internaţionale.........................................4

1.1. Concept....................................................................................................................4

1.1.1. Fluxuri financiar-monetar internaţional........................................................

1.1.2. Sisteme financiar-monetare naţionale

1.1.3. Circulaţia fondurilor financiar-monetare la nivel internaţional

2. Mijloacele şi documentele de plată internaţionale. .....................................................16

2.1. Mijloacele de plată internaţională

2.1.1. Cambia

2.2. Documente specifice plăţilor internaţionale

2.2.1. Incasso-ul documentar

2.2.2. Acreditivul documentar

2.2.3. Ordinul de plată

2.2.4. Scrisoarea de trăsură

2.2.5. Compensaţiile

2.2.6. Bartarul

2.2.7. Clearingul

2.3. Lichiditatea internaţională

3. Valuta şi cursul valutar...................................................................................................36

3.1. Valuta

3.2. Cursul valutar

3.3. Flotarea cursurilor valutare

3.4. Factori care influenţează cursul valutar

3.5. Influenţa cursului valutar asupra relaţiilor economice internaţionale

3.6. Riscul valutar şi măsuri de protecţie

1

4. Piaţa valutară...............................................................................................................50

4.1. Speculaţia valutară

4.2. Regimul valutar al României

5. Creditul internaţional....................................................................................................56

5.1. Piaţa internaţională a creditului şi rolul acesteia.

5.2. Creditul internaţional

5.3. Garantarea şiasigurarea creditelor internaţionale

5.4. Organisme de acordare şi garantare a creditelor de export în România

5.5. Fortfaitingul şi factoringul

5.6. Creditele în valută acordate de băncile comerciale din românia

6. Piaţa monetară. Europiaţa.............................................................................................76

6.1. Piaţa monetară internaţională şi naţională

6.2. Piaţa de capital internaţională

6.3. Piaţa derivatelor

7. Balanţa de plăţi externă.................................................................................................87

7.1. Balanţa de plăţi

7.1.1. Contul curent

7.1.2. Contul capital şi financiar

7.2. Datoria externă

7.3. Rezerva monetară şi lichiditatea internaţională

8. Organisme financiar-monetare internaţionale..............................................................95

8.1. Fondul Monetar Internaţional

8.2. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

8.3. Banca Reglementărilor Internaţionale

8.4. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

9. Bursa de mărfuri............................................................................................................102

9.1. Elemente definitorii

9.2. Rolul şi funcţiile bursei de valori

9.3. Membrii bursei

9.3.1. Membrii afiliaţi ai bursei

9.4. Administrarea burselor

9.5. Structura funcţională şi ordinele de bursă

9.6. Bursa de valori Bucureşti

9.7. Bursa electronică Rasdaq

2

9.8. Tranzacţionarea acţiunilor şi obligaţiunilor

9.9. Indici bursieri

9.10. Contractele futures şi option

10. Riscul în relaţiile financiar-monetare internaţionale......................................................141

10.1. Riscul de credit

10.2. Riscul de ţară

10.3. Riscul ratei dobânzii

10.4. Riscul de lichiditate

10.5. Riscul de schimb valutar

10.6. Riscul insolvabilităţii

Bibliografie.........................................................................................................................172

3

1. Conceptul şi sfera relaţiilor financiar - monetare

internationale

1.1. Concept

Relaţiile financiar-monetare internaţionale, reprezintă o componentă de bază a

relaţiilor economice internaţionale ale entităţilor naţionale, alături de relaţiile comerciale

internaţionale, de cooperarea economică internaţională şi de activităţiile de servicii

internaţionale, activităţi publicitare etc.

Ansamblul relaţiilor financiar-monetar internaţional, în totalitatea lor, formează

sistemul relaţiilor financiar-monetare internaţionale şi este format din mecanismele

funcţionale şi angajamentele instituţionale care asigură mişcarea internaţioanală a capitalurilor

baneşti, cele care asigură crearea şi distribuirea lichidităţilor internaţionale precum şi normele

referitoare la cursurile de schimb.

Acest sistem, cuprinde ansamblul de reguli şi principii care reglementează relaţiile

monetare si financiare internaţioanale.

Sistemul financiar-monetar a fost creat şi este orientat pentru a îndeplini cel puţin 3

obiective:

1. Asigurarea stabilitatii relative a cursurilor valutare in scopul diminuarii

riscurilor valutare se greveaza tranzactiile comerciale internationale

2. Creearea unei rezerve internationale de lichiditati

3. Instruirea unor mecanisme de achilibru a dificientelor sau excedentelor care

tind sa devina cronice.

Sistemul financiar-monetar internaţional, este format din două subsisteme, care se

deosebesc între ele prin mecanismele economice în baza cărora se realizează, cât şi prin

cadrul instituţional care reglementează funcţionarea lui.

Cele două sisteme sunt:

- Sistemul valutar

- Sistemul financiar international

4

Totalitatea relaţiilor financiar-monetare internaţionale, numite şi Sistemul Monetar

International (SMI) cuprinde totalitatea principiilor, normelor , mecanismelor şi instituţiilor

care permit agenţilor economici şi persoanelor fizice să îşi îndeplinească obligaţiile băneşti

(exprimate prin mijloace de plată internaţionale) faţă de partenerii din alte ţări.

Piaţa valutară este mecanismul principal care asigură efectuarea operaţiunilor de

vânzare şi cumparare de mijloacele de plată internaţionale.

SMI, mai cuprinde : mecanismele şi reglementările privind mişcare internaţională a

capitalurilor precum şi a organismelor internaţionale specializate în efectuarea acestor

operaţiuni.

Piaţa financiară şi piaţa creditului, sunt mecanismele principale, ale sistemului

financiar-monetar internaţional, prin activitatea cărora se asigură functionarea acestui sistem.

Circuitul economic mondial în primul rând mişcarea mărfurilor şi serviciilor pe plan

internaţional se derulează în concordanţă directă cu funcţionarea sistemului valutar financiar

pe ansamblul lui, cât şi a celor două subsisteme în parte.

SMI este cadrul în care se efectuează plăţile internaţionale, adică acea bază care

permite rezidenţilor unei ţări să faca plăţi rezidenţilor altor ţări. SMI, mai reprezintă un

ansamblu de reguli, instrumente, organisme şi pieţe referitoare la creearea, valorificarea şi

circulaţia monedelor internaţionale.

Sistemul financiar - monetar international, este format din trei elemente:

1.Regimul de schimb – care determină rata de schimb la care o monedă este vândută

pentru alta monedă.

Distingem 4 regimuri diferite:

a. Neconvertibilitatea externă totală – în care se interzice persoanelor fizice şi

juridice să deţina monedă internationala fară aprobare sau autorizatie, toate

operatiunile valutare desfăşurându-se în sistem centralizat;

b. Regimul cursurilor fixe – în care autorităţile monetare menţin cursul de

schimb la o paritate determinată în raport cu un alt etalon. Acest etalon poate

fi: - aur, o monedă străină, sau un coş valutar;

c. Flotarea pură – este o situatie teoretica in care autoritatile monetare renunta

sa declare orice paritate si ameninta neinterventia pe piata valutara pentru

sustinerea cursului de schimb;

d. Flotarea impură sau dirijată - în care cursurile sunt determinate de piaţă dar

autorităţile pot interveni pentru a aduce aceste cursuri la nivelul dorit de

puterea centrală;

5

2.Cuprinde rezervele necesare care pot fi transferate pentru a putea finanţa deficitele

balanţelor de plăţi şi pentru soluţionarea dezechilibrelor care pot apare în urma tranzacţiilor.

Aceste rezerve sunt alcătuite din:

- Aur

- Devize comvertibile

- Fondul Monetar International (FMI)

Pozitiia de rezervă la FMI, o reprezintă drepturile speciale de tragere, adică - DST

(monedă scripturală).

3. Mecanismul de ajustare al deficienţelor sau surplusurilor balanţei de plăţi. Deficitul

balanţei de plăţi curente, explică pe de o parte o stare de dezechilibru cu care se confruntă

economia unui stat iar pe de alta parte explică un excedent al ţărilor partenere.

Relaţiile financiar-monetare se desfăşoară în principal astfel:

- la nivelul statelor, între organismele acestora : bănci centrale, organizaţii statale,

- la nivelul unor organisme economice internaţionale, între acestea pe de o parte şi

diverselor organizaţii economice ale statelor, pe de altă parte,

- între persoanele fizice şi jurudice ce aparţin unor state diferite şi care participă la

ciecuitul economic mondial.

Creşterea gradului de interdependenţă dintre economiile naţionale îşi pune amprenta

asupra dinamicii şi structurii relaţiilor financiar-monetare, precum şi asupra oricărora dintre

componentele şi fluxurile relaţiilor mondiale.

O altă definiţie a relaţiilor financiar-monetare internaţionale, este / sau reprezintă

ansamblul raporturilor care se formează între persoane fizice şi persoane juridice în legătură

cu mişcările de fonduri la nivel internaţional.

1.1.1. Fluxuri financiar-monetare internaţionale

Aceste relaţii financiare internaţionale, denumite de anumiţi autori şi fluxuri financiar-

monetare internaţionale, au la baza apariţiei şi dezvoltăriilor, în principal, trei tipuri de relaţii

internaţionale:

6

a. relaţii comerciale dintre statele lumii, adică exportul de mărfuri, la nivel de stat, are

ca efect intrarea de valută aferentă încasării contravaluării mărfurilor exportate,iar importul de

mărfuri la nivelul unei ţări genereză un flux financiar invers de ieşire de valută pentru plata

acestuia.

b. relaţii necomerciale, desemnând operaţiunile care nu sunt în sfera mărfurilor, fiind

în esenţă servicii privind plăţiile şi încasările asociate transporturilor internaţionale, turismului

internaţional, încasărilor şi plăţilor de dobânzi, comisioane şi taxe privind activitatea bancară

internaţonală, precum şi a altor instituţii financiare nonbancare, cum sunt societăţiile de

asigurări şi reasigurări.

c. relaţiile financiare internaţionale, au ca obiect principal mişcările fondurilor băneşti,

între state sau, între acestea şi instituţiile financiare internaţionale. Aceste relaţii financiare pot

fi sub forma unor relaţii de credit între două state sau între un stat şi anumite instituţii

financiar bancare internaţionale sau a unor relaţii investiţionale şi ele cuprind raporturile care

reflectă atragerea unor disponibilităţi în valută şi redistribuirea lor în vederea satisfacerii unor

cerinţe ale statelor sau ale societăţilor comerciale din diferite state.

Relaţiile de credit internaţional se caracterizează prin următoarele:

• resursele de creditare, formate pe seama disponibilităţilor în valută care provin

de la bănci, societăţi comerciale, organisme financiar-bancare internaţionale şi din alte

resurse;

• resursele în valută se mobilizează şi repartizează pe baza rambursabilităţii şi

cu condiţia plăţii unei dobânzi.

Relaţiile valutar-financiare internaţionale au un rol important în sprijinirea

eforturilor ţărilor în vederea modernizării structurilor economice, în reducerea

decalajelor economice dintre state, în stimularea dezvoltării schimburilor economice

internaţionale şi în asigurarea echilibrului balanţelor de plăţi.

Cealată formă de relaţii financiare se găseşte sub forma investiţiilor de portofoliu, fie

sub forma investiţiilor directe. Investiţiile de portofoliu se referă la plasamente de fonduri

băneşti din diverse active financiare, purtătoare de profit sub formă de dobândă sau divident,

iar investiţiile directe se referă la investiţii străine directe în activităţi productive, comerciale

sau alte asemenea.

În cadrul acestor relaţii financiare mai pot fi amintite şi relaţiile de păstrare şi

administrare a disponbilităţiilor în valută, fie la nivelul băncilor, fie la nivelul autorităţiilor

monetare sub forma rezervei oficiale a ţării. Aceste disponibilităţi băneşti sunt păstrate în

7

conturi bancare ale băncilor internaţionale, de obicei pe piaţa bancară a ţării de origine a

monedei (valutei), adică USD în băncile Statelor Unite, euro în bănci din Uniunea Europeană.

În baza relaţiilor de corespondenţă interbancară statornicite între bănci, acestea îşi fac reciproc

servicii privind păstrarea şi fructificarea disponibilităţilor valutare depuse în conturi sau

convertirea lor în alte valute de pe piaţa valutară internaţională.

1.1.2. Sisteme financiar-monetare naţionale, - reprezintă structurile de bază în

dezvoltarea şi derularea relaţiilor financiar-monetare internaţionale, cuprinzând

ansamblul normelor legale şi instituţiile care reglementează, organizează şi supraveghează

relaţiile financiar-monetare ale unui stat. Privit în integralitatea sa, acest sistem monetar

naţional cuprinde reglementările referitoare la două grupe mari de relaţii: relaţiile financiar-

monetare interne şi relaţiile cu alte sisteme fianciar-monetare.

Reglementările relaţiilor financiar monetare interne au în vedere mai multe

elemente,iar dintre cele mai impotante sunt: modul de emitere a monedei naţionale; instituţiile

desemnate pentru emiterea monedei naţionale şi supravegherea circulaţiei monetare; definirea

şi denumirea unităţii monetare naţionale; organizarea sistemului de plăţi şi decontări la nivel

naţional; organizarea şi funcţionarea sistemului bancar naţional;organizarea şi fincţionarea

pieţei financiar-monetare naţionale; instituţiile desemnate cu organizarea, supravegherea şi

efectuarea de operaţiuni specifice sistemului monetar naţional etc.

Reglementările relaţiilor cu alte sisteme financiar-monetare, se referă în principal la:

metodologia cotării monedei naţionale în raport cu alte monede străine; regimul valutar şi al

plăţilor cu străinatatea; regimul circulaţiei monedelor străine şi a activelor financiare

denominate în monede străine pe teritoriul ţării; regimul mişcărilor de capital şi al investiţiilor

străine; administrarea rezervei monetare internaţinale a ţării; relaţiile cu organisme financiare

internaţionale; instituţii desemnate cu organizarea, supravegherea şi derularea relaţiilor

financiar-monetare cu străinătatea.

În funcţie de nivelul de dezvoltare economică şi financiară, locul şi rolul unei ţări în

desfăşurarea relaţiilor financiar valutare internaţionale, este diferit. Se disting ţări al căror

sistem financiar.monetar este destinat să satisfacă într-o manieră mai mult sau mai puţin

limitată, exclusiv necesităţiile interne. Aceste ţări se caracterizează prin: o monedă

neconvertibilă, un sistem financiar-bancar delimitat prioritar la operaţiuni interne; o piaţă

valutar-financiară incipientă sau în formare; existenţa unor restricţii privind regimul valutar şi

mişcarea capitalului etc.

8

La polul opus, există un număr relativ redus de ţări dezvoltate economic şi financiar, a

căror monedă este utilizată prioritar în relaţiile valutare internaţionale, au structuri financiar-

bancare mature; organizarea pieţei valutar-financiare naţionale s-a impus la nivel internaţional

ca centru de atracţie, convertire şi redistribuire a fondurilor la nivel internaţional, precum şi

faptul că reglementările privind regimul valutar şi al mişcării capitalurilor sunt minore sau

liberalizate total. Astfel în aceste ţări structurile bancare şi de organizare a relaţiilor financiar-

monetare, pe de o parte deservesc nevoile naţionale, iar pe de altă parte au un caracter

internaţinal, deservind multe alte ţări.

Astfel, la nivelul acestor ţări s-au dezvoltat centre financiare internaţionale, care

acţionează şi sunt structurate pe majoritatea pieţelor naţionale. Cei mai importanţi poli ai

pieţei financiar-monetare internaţionale, se disting în primul rând pieţele din New York,

Londra şi Tokio. În afară de acestea trei care deţin întâientatea absolută, mai pot fi amintite şi

centrele financiare din Paris, Toronto, Frankfurt, Singapore, Sidney, Amsterdam, Vancouver.

1.1.3. Circulaţia fondurilor financiare-monetare la nivel internaţional

Această circulaţie internaţională financiar-monetară, are loc sub două forme de bază,

adică: în monedă propiu-zisă şi în monedă de cont, utilizându-se de regulă o monedă

convertibilă, asupra căreia au căzut deacord cele două părţi sau mai multe implicate în aceste

tranzacţii.

- Circulaţia monedei efective la nivel internaţional deţine o pondere relativ

modestă, în jur de 10% şi este în principal asociată de tranzacţiile şi plăţiile legate de

activitatea turistică şi cea de transport internaţional. Adică, mai concret, bacnotele denominate

în valute convertibile sub forma banilor fizici sunt scoase dintr-o ţară de către turişti, sub

forma acoperiri unor cheltuieli în străinătate direct sau spre a fi preschimbate în ţara vizitată în

monedă naţională locală. Ponderea mişcărilor internaţionale de monedă efectivă este în

scădere, odată cu generalizarea plăţilor prin carduri sau eurocecuri.

- Circulaţia monedei de cont, deţine ponderea covârşitoare în mişcarea

internaţională a fondurilor financiar- monetare. Moneda de cont sau unitate de cont, este în

esnţă o monedă efectivă depusă în conturi la instituţii financiar-bancare. Circulaţia monedei

de cont între instituţiile financiar-bancare situate în diferite ţări, poartă denumirea generică de

transfer internaţional de fonduri, în măsura în care ambele părţi au conturi bancare deschise.

Transmiterea mesajelor şi fondurilor poate avea loc direct între cele două bănci sau filiale ale

aceleiaşi bănci, sau cel mai adesea, prin apelul la serviciile unei instituţii specializate în

9

transferul mesajelor financiare şi a fondurilor (SWIFT), la care ar trebui să fie conectate cele

două bănci.

1.2. Evoluţia sistemului relaţiilor financiar - monetar internaţional

Evoluţia sistemului relaţiilor financiar- monetar intenaţionale, este de regulă studiată

având baza de plecare momentul de la Bretton-Woods din iunie 1944, adică înainte şi după

Conferinţa Monetară a Naţiunilor Unite de la Bretton-Woods, o mică localitate din statul

american New Hampshire. Principalul motiv rezidă în faptul că, până la cel de-al doilea răsboi

mondial desfăşurarea relaţiilor financiar-monetare s-au realizat de regulă, pe baze bilaterale

fără a exista reglementări concrete şi adoptate în mod expres de majoritatea ţărilor lumii

Deci, chiar înainte de terminarea războiului, marile puteri economice, trăgând

concluziile legate atât de criza economică din anul 1929, care provocase multiple reacţii

vamale şi monetare degenerate în conflicte economice, cât şi a planurilor de reconstrucţie a

sistemului financiar-monetar internaţional, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii,

împrună cu alte 45 de state, au pregatit şi intituţonalizat un nou sistem financiar-monetar

internaţional. La acestă conferinţă a participat şi URSS în calitate de observator. : paticipanţii

cei mai importanţi la FMI sunt: SUA, Marea Britanie, Japonia, Germania, Franta, Arabia

Saudita, China, Rusia

Fondul Monetar International (FMI) a fost creat pentru dezvoltarea relaţiilor

economice internaţionale prin facilitarea schimburilor valutare, echilibrarea si armonizarea

balantelor de plati si stabilirea cursurilor de schimb. Este o institutie autonomă a ONU creeată

în 1947 ca urmare a acordului de la Bretton-Woods.

Trebuie de asemenea menţionat faptul că, delegaţia engleză a fost condusă de

celebrul economist John Maynard Keynes, cea a SUA de către un înalt funcţionar al

Trezoreriei, Harry White, iar cea a Franţei de către Pierre Mendes France.

Delegaţiile participante au pus bazele acordului în scopul evitării conflictelor

monetare şi arelansării comerţului internaţional.Era necesară suprimarea controlului asupra

schimburilor şi menţinerea unor parităţi fixe, precum şi menţinerea unui nou etalon al valorii.

Ceste subiecte s-au constituit în două opinii: cea a lui Keynes şi cea a lui White.

Opinia lui H.D.White , consilier al ministrului de finanţe al S.U.A., a fost publicat în

aprilie 1943, sub denumirea : „Proiect preliminar de schiţă aunei propuneri pentru un fond

internaţionalde stabilizare a Naţiunilor unite şi Asociate”.

10

FMI are la baza urmatoarele obiective principale:

1. Promovarea cooperarii monetare internaţionale;

2. Adoptarea de masuri care sa faciliteze dezvoltarea echilibrată a

comertului mondia;l

3. Promovarea stabilitatii cursurilor de schimb şi menţinerea între statele

membre a unor cursuri de schimb ordonate;

4. Acordarea de sprijin pentru realizarea unui sistem multilateral de

reglementări pentru tranzacţiile curente dintre statele membre, eliminarea restrecţiilor valutare

care impiedică dezvoltarea comerţului mondial;

5. Punerea resurselor FMI (cu titlu temporal) la dispoziţia statelor membre

în scopul soluţionării dezechilibrelor balanţelor de plăţi pentru a evita luarea unor măsuri care

ar putea prejudicia prosperitatea natională a statelor membre sau internaţională;

6. Scurtarea duratei şi reducerea în amploarea deficitelor balanţelor de

plăţi ale ţărilor membre;

7. Dezvoltarea economică a tuturor membrilor;

8. Convertibilitatea monetară;

9. Multiralizarea plăţilor internaţionale.

FMI este creeat dupa modelul unei societăţi pe actiuni care beneficiează de capital

propriu constituit din contribuţia ţărilor membre.

Structura organizatorică a FMI este următoarea:

- Consiliul guvernatorilor – în care statul este reprezentat la nivelul ministrului

de finante sau al guvernatorilor băncilor centrale;

- Consiliul de administratie – format din 24 de membri numiţi administratori.

Acestia sunt numiti în mod direct de către statele cu cea mai mare cotă de

participare (SUA, Marea Britanie, Japonia, Germania, Franta, Arabia Saudita,

China, Rusia)

Consiliul de administrare are drept principale responsabilitati:

- Supravegherii politicii de schimb,

- Acordarea de schimb financiar

- Consultarea statelor membre

- Efectuarea de studii privitoare la probleme de importanta deosebita

11

-Directorul general – care conduce în mod efectiv activitate fondului şi prin

tradiţie este european.

FMI are monedă proprie şi care se numeşte DST (drepturi speciale de tragere) –

această monedă a fost creeată pentru a furniza statelor membre un instrument de rezervă

suplimentar.

Valoarea DST este determinată pe baza unui coş de monede relevante pe piata

monetara si este revizuita odata la 5 ani . Ultima revizuire a fost in Octombrie 2000 cand s-a

considerat necesara introducerea in cosul valutar a monedei euro

Noile monede ale cosului sunt:

- Euro

- Yen japonez

- Dolarul SUA

- Lira sterlina

Cursul DST se calculeaza zilnic pe baza cursurilor de schimb ale monedelor cosului

pe principalele piete monetare

Dobanda DST se calculează săptamanal pe baza unor instrumente financiare cu

scadenţă la termen scurt cum ar fi:

- Bonurile de tezaur

- Dobanda interbancară

Rezervele fondului sunt constituite din mai multe surse: în primul rând apare

contributia tarilor membre sub forma unui sistem de cote de participare. In cadrul acestui

sistem contributia initiala a fiecarei tari se realizeaza in proportie de 25% in rezerve

natioanale specificate de catre fond si diferenta de 75% este asigurată în monedă naţională.

Mărimea cotelor de participare depinde de mai multe elemente şi anume:

Populaţia totală a statului

Suprafaţa teritorială

Locul în comerţul mondial

Volumul comerţului exterior

Mărimea venitului naţional.

Numarul de voturi se stabileşte automat de la 250 de voturi pe care le primeşte

fiecare ţară, fiecare vot suplimentar costând statele membre, câte100 mii de DST. Deciziile se

adoptă cu o majoritate de 85%.

12

Tot pe lista rezervelor apar comisioanele şi dobânzile încasate pentru creditele

acordate. Nivelul acestora este aproape egal cu nivelul creditelor acordate pe piaţa

internaţională.

Asociaţia internaţională pentru dezvoltare, este o oraganizaţie fondată în 1960 ,

obiectivele ei sunt asemanatoare cu cele ale BIRD aflate in curs de dezvoltare prin

inprumuturi deosebit de avantajoase cu perioade de rambursare de pana la 15 ani si cele de

gratie de 10 ani avand dobanzi.

Corporaţia Finaciară Internatională (CFI) este afiliată Bancii Naţionale, înfiinţată

în 1957 cu scopul de a furniza capitalul firmelor private în ţările unde acumularea de capital

particular în termen scurt nu este posibilă, scopul ei este de a spijini formarea şi consolidarea

sectorului privat în tarile aflate în curs de dezvoltare.

1.2. Evoluţii actuale

Prăbuşirea sistemului monetar dela Bretton-Woods, a aruncat economia mondială

într-o zonă de incertitudine, întrucât ţările dezvoltate nu erau gata, în anul 1971, să treacă

direct la un sistem de cursuri flotante.

Criza monetară din anul 1971 a fost declanşată de deficitul cumulat al balanţei

globale de plăţi a SUA (11 miliarde de dolari în 1969-1970) şi de creşterea cursului aurului

pe piaţa liberă. Măsurile adoptate până atunci, respectiv reinstaurarea imediată a

convertibilităţii externe a dolarului şi crearea DST-urilor au avut drept consecinţă o

stabilizare temporară a dolarului dar şi o fluctuaţie a monedelor europene (francul francez a

fost devalorizat cu 11,2%, iar marca germană revalorizată cu 9,2%)

Numai în 1970 Germania, obligată să cumpere dolari de pe piaţa valutară, şi-a sporit

rezervele de la 3,8 la 5,8 miliarde dolari, însă era imposibil ca băncile centrale să continue

să cumpere la cursul legal dolari supraevaluaţi. Refuzul autorităţilor americane de a-şi

devaloriza moneda naţională a condus la suspendarea completă a convertibilităţii în aur a

dolarului şi la aplicarea unei suprataxe de 10% asupra unui număr însemnat de produse

importate.

Evoluţia sistemului financiar-monetar internaţinal, a fost marcată de următoarele

evenimente şi decizii mai importante:

- Acordul de la Washington, din 1971 la care s-au adoptat două măsuri :

devalorizarea dolarului faţă de aur şi reevaloarea celorlalte monede. Prin acest acord s-a

13

instaurat un sistem al fluxurilor fixe, dar cu marje de fluctuaţii de „+”, “-“ 2,25%, ceea ce a

permis o capacitate sporită de adaptare a sistemului.

- Acest sistem i-a nemulţumit pe europeni, care au instituit în anul 1972, prin acordul

de la Bâle, mecanismul „şarpele monetar”, semnat de Belgia, Franţa, Germania, Italia,

Luxemurg, Ţările de jos, cu retrageri ulterioare.

- Astfel, în pofida măsurilor adoptate, piaţa schimburilor nu a putut fi stabilizată, lira

sterlină a ieşit din şarpele monetar, yenul şi marca germană au depăşit marjele de fluctuaţii de

2,25%. În plus şocul petrolier, de la finele anului 1973, a agravat dezechilibrele balanţei de

plăţi, context în care Acordul de la Jamaica din 1976 şi-a dovedit necesitatea. În cadrul acestei

conferinţe au fost adoptate măsuri fundamentale, cum ar fi: aurul a fost demonizat, încetându-

şi rolul său oficial, adică monedele nu mai eraudefinite în raport cu aurul, fiind în totalitate

demonetizate( aurul a rămas până în prezent în rezervele băncilor naţionale, însă rolul său este

în scădere); şi de asemenea, acordul a confirmat libertatea fiecărei ţări în alegerea cursului de

schimb.

- Statutul FMI a fost remaniat cu scopul adaptării acestei instituţii la noul context

monetar şi cu scopul asumării unui rol important în cadrul sistemului finaciar.monetar

internaţional.

Perioada anilor 1980, s-a caracterizat printr-una din cele mai mari crize ale

dolarului, respectiv acesta a pierdut 20% din valoare în raport cu yenul. Situaţia a fost

susţinută şi de tensiunile pe piaţa petrolului, întrucât ţările maembre ale OPEC căutau

compensarea creşterii preţului petrolului prin deprecierea dolarului, moneda de facturare a

ţărilor producătoare.

Perioada 1980-1985 a fost marcată de restricţii în planul lichidităţii internaţionale,

de creşteri ale cursului dolarului, iar dupăanul 1985 de o stabilizare laborioasă a sistemului

monetar.

Perioada 1985 - 1995 poate fi plasată sub semnul refluxului dolarului, datorită

creşterii deficitului bugetar american ( în 1986 au devenit cea mai îndatorată ţară din lume) şi

datorită deficitului balanţei comerciale cu Japonia şi Europa.

Ca urmare a acestor doi factori menţionaţi mai sus, în anul 1987 s-a declanşat un

crah bursier, care a ilustrat încă odată slăbiciunea unui sistem financiar-monetar internaţional

supus riscurilor financiare legate de procesul de globalizare financiară.

Din acest punct de vedere, crahul din octombrie 1987 a marcat trecerea de la un

sistem monetar internaţional către un sistem financiar internaţional, în cadrul căruia

principalii factori derminanţi pe piaţa schimburilor sunt, în special, de ordin financiar.

14

După 1995 contextul macroeconomic s-a ameliorat considerabil, antrenând o

apreciere continuă a dolarului, iar sistemul monetar a devenit în mod progresiv multipolar,

menţinând încă o asimetrie în favoarea dolarului. Aceasta a rămas prima monedă de facturare

a comerţului internaţional, adică : 51% în anul 1991, 68% în anul 2000 şi 48% în anul 2008,

în special în domeniul materiilor prime şi al produselor tehnologice. Deasemenea, dolarul a

constituit, în pofida yenului şi euro, principala monedă de rezervă oficială, la nivel mondial,

fiind urmat de zen cu 5,3% şi de liră sterlină cu 3,9%.

Astfel s-a considerat că arhitectura sistemului financiar internaţional depinde de

răspunsurile FMI la crizele care se manifestă. În anul 1998 directorul general al FMI a definit

principiile care vor permite consolidarea SMI şi evitarea noilor riscuri, considerând faptul că

noua organizare va trebui să se bazeze pe şase piloni:

- o supraveghere mai eficientă a politicilor economice a ţărilor membre;

- supravegherea regională;

- reforma sectorului financiar, ca şi ameliorarea reglementării şi controlul

prudenţial;

- structuri mai eficiente în vederea unei reglementări ordonate a datoriei;

- liberalizarea mişcărilor de capital;

- consolidarea instituţiilor financiare internaţionale, şi în special, a resurselor lor

financiare.

În concluzie, asistăm în prezent la un proces de reorganizare şi fundamentare pe noi

principii de funcţionare a FMI, astfel încât să contribuie la echilibrarea sistemului

monetar şi financiar internaţional actual.

15

2. Mijloacele şi documentele de plată internaţională

Lichiditatea internaţională

2.1. Mijloacele de plată internaţionale

Mijloacele de plată internationale, se utilizează generic pentru valute şi devize,

acceptate pentru lichidarea unei datorii sau creanţe internaţionale, isvorâte din operaţiuni

curente ale schimbului internaţional de valori.

Mijloacele de plată internaţională, folosite ca instrumente monetare au cunoscut de-a

lungul timpului modificări importante. Unele dintre aceste instrument, denumite şi active,

cum este cazul aurului, şi-auredus treptat din importanţă, în condiţiile în care au apărut alte

instrumente noi, nefolosite în trecut.

Sunt considerate mijloace de plată internaţionale următoarele:

Bancnotele şi monedele de orice fel cu putere circulatorie sau preschimbabile

pe piaţa intenaţională

Dispozitiile de plata

Mandatele

Acreditivele

Scrisorile de credit

Cambiile exprimate în valuta

Orice alte tipuri de înscrisuri de comerţ cuprinzând drepturi sau obligaţii de plată în

străinatate cât şi disponibilitaţile în valută aflate în străinătate.

Devizele în sens restrâns - sunt instrumente de plata şi de credit exprimate în valută

şi care înlocuiesc valuta in stingerea creeantelor pe piata internatioanla. Din acesta categorie

fac parte:

Cambia

Biletul la ordin

Cec-ul

Devizele în sens larg – cuprind toate titlurile de credit pe termen scurt:

Cambia

16

Cec-ul

Obligaţiuni

Transferurile telegrafice

Valută în cont

Numerarul

Plăţile ce decurg din schimburile internaţionale se pot efectua şi cu ajutorul

titlurilor de credit pe termen scurt, incluse uneori în sfera devizelor.

Titlurile de credit reprezintă documente sau înscrisuri care îi conferă titularului dreptul

de a încasa sumele din textul lor la scadenţă. Titlurile de credit se caracterizează prin

următoarele trăsături:

• titlurile de credit se exprimă printr-un înscris sau document, prin care se

reflectă formarea, transmiterea şi exercitarea unui drept de creanţă;

• dreptul de creanţă cuprins în titlurile de credit se poate exercita pe baza

condiţiilor stabilite, respectiv de către persoana care se legitimează ca titular al documentului

(literalitate);

• titularul documentului dobândeşte un drept propriu şi autonom de

raportul economic care îl generează.

2.1.1. Cambia

În calitate de instrument scris, cambia internaţională cuprinde ordinul

necondiţionat prin care trăgătorul cere trasului să plătească o sumă de bani beneficiarului sau

la ordinul acestuia, este plătibilă la cerere sau la un moment definit, şi este şi datată şi

semnată de trăgător.

Cambia internaţională se individualizează prin următoarele :

• cambia are caracter internaţional, deoarece menţionează cel puţin două

dintre locurile prevăzute şi indică faptul că oricare două astfel specificate sunt situate

în state diferite, fie locul unde este trasă cambia, fie locul indicat lângă semnătura

trăgătorului, fie locul indicat lângă numele trasului, fie locul indicat lângă numele

beneficiarului plăţii, fie locul plăţii cu condiţia ca ori locul unde este trasă cambia, ori locul

plăţii să fie specificat în cambie şi să fie situat într-un stat contractant;

• necesită promovarea uniformităţii în aplicarea ei;

• presupune respectarea bunei credinţe în tranzacţiile internaţionale.

17

Cambiile internaţionale cuprind următoarele clauze: denumirea de cambie, ordinul

necondiţionat de a plăti o sumă determinată în valută, numele şi adresa persoanei care

trebuie să plătească suma, numele şi adresa beneficiarului, scadenţa, locul plăţii, data şi

locul emiterii, semnătura trăgătorului.

În cambie se pot înscrie clauze facultative astfel: clauza fără protest, interzicerea de a

trage contracambii, excluderea duplicatelor de cambie, clauza documentară, clauza privind

dobânzile cuvenite deţinătorului legal al cambiei, clauza de absolvire a trăgătorului

de răspundere de plată.

a) Interpretarea cerinţelor formale

Suma plătibilă prin cambie necesită o definire concretă, deoarece suma se

poate plăti cu dobândă, în tranşe la date succesive, în tranşe la date succesive cu

stipularea pe instrument ca în cazul neplăţii oricărei tranşe, suma restantă devine

scadentă, conform unei rate de schimb indicate pe instrument sau care va fi determinată aşa

cum menţionează instrumentul sau într-o altă valută, alta decât cea în care este

exprimată suma în instrument.

În cazul în care un instrument menţionează că suma trebuie plătită cu dobândă fără a

specifica data de la care curge dobânda, aceasta curge de la data instrumentului. Rata la care

se plăteşte dobânda poate fi exprimată fie ca o rată definită, fie ca o rată variabilă.

Un instrument se consideră a fi plătibil la cerere dacă menţionează că este

plătibil la vedere, la cerere sau la prezentare ori dacă nu este exprimat nici un moment de

plată. .

Instrumentul este considerat plătibil la un moment definit dacă prevede că este plătibil

la o scadenţă specificată sau la o perioadă fixă după o dată specificată sau la o perioadă fixă

după vedere, în tranşe la date succesive, în tranşe la date succesive cu menţiunea că în

caz de neplată a oricărei tranşe, soldul neplătit devine scadent.

Momentul plăţii unui instrument plătibil la o perioadă fixă este determinat prin

referinţa la data instrumentului.

Momentul plăţii unei cambii plătibile la o perioadă fixă după vedere este

determinat după data acceptării sau în cazul în care cambia este dezonorată prin

neacceptare după data protestului, sau după data dezonorării.

Momentul plăţii unui instrument plătibil la cerere este data la care instrumentul este

prezentat la plată.

b) Transfer

18

Un instrument este transferat prin gir şi presupune livrarea instrumentului de

către girant giratarului sau prin simpla livrare a instrumentului (dacă girul este în alb) . Girul

trebuie scris pe instrument sau pe un adaos ataşat la acesta şi poate fi în alb sau special (în

„plin"). Girul în alb se reflectă prin semnătura singură sau printr-o semnătură însoţită de

o declaraţie în sensul că instrumentul este plătibil persoanei care este în posesia lui. Girul

special (în „plin") presupune o semnătură însoţită de indicarea persoanei căreia îi este plătibil

instrumentul. poate plăti cu dobândă, în tranşe la date succesive, în tranşe la date

succesive cu stipularea pe instrument ca în cazul neplăţii oricărei tranşe, suma restantă

devine scadentă, conform unei rate de schimb indicate pe instrument sau care va fi

determinată aşa cum menţionează instrumentul sau într-o altă valută, alta decât cea în

care este exprimată suma în instrument.

În situaţia în care există o discrepanţă între suma exprimată în cuvinte şi suma

exprimată în cifre, suma plătibilă prin instrument este suma menţionată în cuvinte .

Dacă girul conţine expresiile „pentru încasare", „pentru depozit", „valoare în

încasare", „prin procură", „plăteşte oricărei bănci" sau alte expresii prin care se

autorizează giratarul să încaseze instrumentul, giratarul este un deţinător care poate

exercita toate drepturile izvorâte din instrument, poate gira instrumentul numai în cazul

încasării.

În cazul în care girul conţine cuvintele „valoare în garanţie", „valoare în gaj" sau alte

cuvinte similare giratarul este un deţinător care poate exercita toate drepturile izvo- râte din

acest instrument, poate gira instrumentul numai în scopul încasării.

c) Drepturile unui deţinător şi ale unui deţinător protejat

Deţinătorul unui instrument are toate drepturile care îi sunt conferite prin

Convenţia internaţională faţă de părţile la instrument şi poate transfera instrumentul.

Drepturile unui deţinător neprotejat sunt supuse oricăror revendicări valabile asupra

instrumentului din partea oricărei persoane, numai dacă a luat instrumentul având la

cunoştinţă despre o astfel de revendicare sau dacă instrumentul a fost obţinut prin fraudă sau

furt sau a participat în orice moment la fraudă sau furt în privinţa lui.

Deţinător „protejat" înseamnă deţinătorul unui instrument care era complet când l-a

luat sau care era incomplet şi a fost completat conform autorităţii sale sau dacă atunci

când a devenit un deţinător nu avea cunoştinţă despre o apărare contra obligaţiei privind

instrumentul sau nu avea cunoştinţă despre o revendicare valabilă a vreunei persoane

19

asupra instrumentului sau nu avea cunoştinţă despre faptul că a fost dezonorat prin

neacceptare sau neplată .

Drepturile asupra unui instrument ale unui deţinător protejat nu sunt supuse nici unei

revendicări asupra instrumentului, din partea nici unei persoane cu excepţia unei

revendicări ce rezultă din tranzacţia de bază dintre el însuşi şi persoana care ridică

revendicarea.

Transferul unui instrument de către un deţinător protejat investeşte orice

deţinător ulterior cu drepturile asupra instrumentului pe care le avea deţinătorul protejat.

d) Obligaţiile părţilor

Conform prevederilor Convenţiei internaţionale, o persoană nu este obligată

printr-un instrument decât dacă îl semnează. Obligaţia părţii asupra instrumentului rezultă şi

în cazul în care persoana semnează un instrument cu un nume care nu este al lui.

Dacă un instrument este alterat material (modificat) o parte care îl semnează

după alterarea materială este răspunzătoare conform termenilor textului alterat, iar partea

care îl semnează înainte de alterarea materială este obligată conform termenilor textului

original.

Trăgătorul se angajează că la dezonorarea cambiei prin neacceptare sau prin neplată

şi la orice protest necesar să plătească cambia deţinătorului, oricărui girant sau garant al

girantului care preia şi plăteşte cambia. Trăgătorul poate exclude sau limita propria sa

obligaţie pentru acceptare sau plată printr-o menţiune expresă pe cambie. O asemenea

stipulare care exclude sau limitează obligaţia de plată este efectivă numai dacă o altă

parte este sau devine obligată prin cambie.

Trasul devine devine obligat prin cambie dacă o acceptă, ceea ce înseamnă că după

acceptare se angajează că va plăti cambia conform termenilor acceptării sale

deţinătorului sau oricărei părţi care preia şi plăteşte cambia. Acceptarea se menţionează

în scris pe cambie prin semnătura trasului însoţită de expresia „acceptat" sau de cuvinte cu

sens similar sau prin semnătura trasului.

Girantul reprezintă persoana care se angajează ca la dezonorarea cambiei prin

neacceptare sau neplată şi la orice protest necesar să plătească instrumentul

deţinătorului sau oricărui girant ulterior, sau oricărui garant al girantului care preia şi plăteşte

instrumentul. Girantul poate exclude sau limita propria sa răspundere printr-o menţiune

expresă pe instrument.

Garantul constituie persoana care garantează plata unui instrument indiferent dacă

a fost sau nu acceptat pentru întreaga sumă sau numai pentru o parte a ei pentru contul unei

20

părţi sau al trasului. Garanţia se înscrie pe instrument sau pe o prelungire ataşată şi se

exprimă prin cuvintele „garantat", „aval", „bun ca aval" sau alte cuvinte cu sens similar

însoţite de semnătura garantului. Răspunderea unui garant asupra instrumentului este

de aceeaşi natură ca şi cea a părţii pentru care a devenit garant.

Dacă persoana pentru care a devenit garant este trasul, garantul se angajează să

plătească la scadenţă cambia deţinătorului sau oricărei părţi care preia şi plăteşte

cambia, sau dacă cambia este plătibilă la un moment definit, la dezonorare prin

neacceptare şi la orice protest necesar să plătească deţinătorului sau oricărei părţi care preia şi

plăteşte cambia.

e) Prezentarea cambiei pentru acceptare şi dezonorarea prin neacceptare

În principiu o cambie poate fi prezentată pentru acceptare. O cambie trebuie

prezentată pentru acceptare, dacă trăgătorul a stipulat în cambie că trebuie prezentată

pentru acceptare, în cazul în care cambia este plătibilă la o perioadă fixă după vedere sau

cambia este plătibilă în alt loc decât la rezidenţa sau sediul trasului cu excepţia cazului

în care este plătibilă la cerere.

Cambia este considerată a fi dezonorată prin neacceptare, dacă trasul la prezentarea în

timp refuză expres să accepte cambia, sau acceptarea nu poate fi obţinută cu stăruinţa

rezonabilă sau dacă deţinătorul nu poate obţine acceptarea la care este îndreptăţit.

În cazul în care cambia este dezonorată prin neacceptare, deţinătorul poate să

exercite dreptul imediat de recurs împotriva trăgătorului, giranţilor şi garanţilor sau

poate să revendice imediat plata de la garantul trasului la orice protest.

f) Prezentarea cambiei pentru plata şi dezonorarea prin neplată

În cazul în care instrumentul nu se prezintă corespunzător pentru plată,

trăgătorul, giranţii şi garanţii nu sunt răspunzători asupra lui, dar nu sunt eliberaţi de

răspundere.

Instrumentul este considerat a fi dezonorat prin neplată în următoarele situaţii :

• dacă plata este refuzată la prezentarea la timp sau dacă deţinătorul nu poate

obţine plata la care este îndreptăţit;

• dacă prezentarea pentru plată nu este necesară pentru că s-a renunţat la aceasta.

g) Recursul

Dacă o cambie este dezonorată prin neplată, deţinătorul poate să-şi exercite

dreptul de recurs împotriva trăgătorului, giranţilor şi garanţilor.

În cazul în care un instrument este dezonorat prin neacceptare sau neplată

21

deţinătorul îşi poate exercita dreptul de recurs numai după ce instrumentul a fost

protestat corespunzător pentru dezonorare.

Protestul reprezintă o declaraţie de dezonorare, întocmită la locul unde a fost

dezonorat instrumentul, semnată şi datată de o persoană autorizată care cuprinde:

persoana la cererea căreia este protestat instrumentul, locul protestului, cererea făcută şi sau ca

document separat care menţionează instrumentul care a fost dezonorat.

Deţinătorul, la dezonorarea unui instrument prin neacceptare sau neplată are

obligaţia să transmită înştiinţări trăgătorului şi ultimului girant, tuturor celorlalţi giranţi şi

garanţi care la rândul lor trebuie să transmită înştiinţare de dezonorare ultimei părţi care îl

precede şi care este obligată prin instrument . Înştiinţarea de dezonorare poate fi făcută sub

orice formă şi în orice termen care identifică instrumentul şi declară că acesta a fost dezonorat.

h) Suma plătibilă

Deţinătorul poate exercita drepturile sale asupra instrumentului împotriva

oricărei părţi sau a unora sau tuturor părţilor obligate prin ea, şi nu este obligat să

respecte ordinea în care părţile au devenit obligate. Oricare parte care preia şi plăteşte

instrumentul îşi poate exercita drepturile sale în acelaşi mod contra părţilor obligate faţă de ea.

Partea care plăteşte un instrument şi care se eliberează complet sau parţial de

obligaţia sa poate recupera de la părţile obligate faţă de ea întreaga sumă, dobânda de la acea

sumă şi orice cheltuieli de înştiinţare.

i) Eliberarea prin plată

Eliberarea de obligaţia de plată ce decurge dintr-un instrument se produce atunci când

partea care plăteşte deţinătorului sau unei părţi următoare ei, suma datorată la scadenţă,

după scadenţă sau înainte de scadenţă la dezonorare prin neacceptare .

Deţinătorul are dreptul să refuze să primească plata într-un loc altul decât cel din

instrument şi, dacă plata nu se face în locul unde instrumentul a fost prezentat pentru plată, se

consideră dezonorat prin neplată.

Persoana care primeşte plata unui instrument trebuie să livreze instrumentul

trasului care efectuează plata, sau oricărei persoane. În cazul unui instrument plătibil în tranşe

la date succesive trasul sau partea care efectuează plata, alta decât plata ultimei tranşe poate

cere ca menţiunea plăţii să fie făcută pe instrument sau pe un adaos ataşat şi să-i fie dat

documentul de justificare a plăţii.

Deţinătorul nu este obligat să primească plata parţială, iar dacă i se oferă şi nu primeşte

instrumentul devine dezonorat prin neplată. În situaţia în care deţinătorul primeşte plata

parţială de la tras, de la garant, acceptant sau emitent, aceştia din urmă se eliberează de

22

obligaţia de plată numai în măsura sumei plătite .

Plata unui instrument se efectuează în conformitate cu anumite prevederi din

Convenţia UNCITRAL :

• un instrument trebuie plătit în moneda în care este exprimată suma de plată;

• dacă suma de plată este exprimată într-o anumită unitate monetară de cont

este transferabilă între persoana care face plata şi persoana care o primeşte, plata se face prin

transfer de unităţi monetare de cont dacă se specifică moneda de plată. În cazul în care

unitatea monetară de cont nu este transferabilă între acele persoane, plata se va face în moneda

specificată pe instrument sau dacă nu este menţionată în moneda locului de plată;

• trăgătorul sau emitentul pot menţiona în instrument faptul că trebuie plătit

într-o monedă specificată alta decât moneda în care este exprimată suma de plată.

Instrumentul se plăteşte în moneda astfel specificată.

Suma de plată se calculează conform cursului de schimb prevăzut în instrument.

Dacă cursul nu este indicat pe instrument, suma de plată se calculează conform

cursului de schimb pentru trate la vedere, sau la cursul de schimb din data scadenţei în

vigoare.

Dacă instrumentul este dezonorat prin neacceptare suma de plată se calculează în

funcţie de rata de schimb indicată în instrument sau dacă nu este indicată nici o rată la

opţiunea deţinătorului, conform ratei de schimb în vigoare la data dezonorării sau la data plăţii

efective.

În cazul instrumentului dezonorat prin neplată, suma de plată se calculează pe

baza ratei indicate sau dacă nu este menţionată o rată, la opţiunea deţinătorului conform ratei

de schimb în vigoare la data dezonorării sau la data plăţii efective.

Dacă se aplică asemenea reglementări un instrument tras într-o monedă care nu este

cea a locului de plată şi trebuie plătit în moneda locală, suma de plată se calculează conform

ratei de schimb pentru trate la vedere din data prezentării sau în vigoare în locul unde

trebuie prezentat pentru plată .

Suma de plată la un instrument dezonorat prin neacceptare se calculează la

opţiunea deţinătorului, la rata de schimb în vigoare pe data dezonorării sau pe data plăţii

efective.

La instrumentele dezonorate prin neplată, suma de plată se determină la opţiunea

deţinătorului conform ratei de schimb în vigoare pe data prezentării sau pe data plăţii

efective.

Dacă o parte este eliberată total sau parţial de obligaţia sa privind instrumentul orice

23

parte care are un drept privind instrumentul împotriva sa este eliberată în aceeaşi măsură.

Plata de către tras a întregii sume a unei cambii sau a unei părţi din ea către deţinător,

sau către orice parte care preia şi plăteşte cambia, eliberează toate părţile de obligaţia lor în

aceeaşi măsură cu anumite excepţii.

2.2. Documente specifice plăţilor internaţionale

Modalităţile de plată în relaţiile internaţionale, au loc în perioada dintre

livratea marfii şi efectuarea plaţii. Între aceste două momente există o strânsă

interdependenţă, acestea fiind de fapt principalele obligaţii ale celor două părţi contractante,

obligaţii care pot fi privite de pe poziţii divergente, astfel vânzătorul poate să se opună

remiterii mărfurilor cumpărătorului la locul de destinaţie până când plata nu a fost făcută iar

cumpărătorul la rândul său poate să refuze efectuarea plăţii înainte de a avea posibilitatea să

examineze marfa achizitionată.

Fiind vorba de un contract extern situaţia se complică atunci când livrarea mărfii

echivalează cu predarea acesteia unei organizaţii specializate care îi asigură transportul până

la destinaţie, chiar şi în acest caz vânzătorul are posibilitatea să îşi păstreze dreptul de

proprietate asupra mărfii până se încheie parcursul transportului şi să se opună eliberarii

mărfii până în momentul în care obţine efectuarea plăţii

Modalitatea de plată constitiue mecanismul prin care documentele care atestă

livrarea mărfii şi reprezintă marfa sunt transmise cumpărătorului iar în schimbul acestora el va

trebui să plătească preţul convenit sau să se angajeze printr-un instrument de plata că va plăti

ulterior.

Modalităţile de plată internaţionale, cuprind totalitatea operaţiunilor şi tehnicilor de

plată, controlul bancar, circuitul documentelor prin intermediul cărora creditorul încasează de

la debitor creeanţa rezultată în urma schimburilor economice externe.

Documentele specifice de plată, cel mai fregvent folosite sunt:

- Incasso-ul documentar

- Acreditivul documentar

- Ordinul de plată

- Scrisoarea de trăsură

- Compensaţiile

- Barterul

24

- Clearingul

Pentru o derulare mai rapidă şi fără probleme a plăţilor în relaţiile internaţionale este

foarte important ca părţile implicate să acorde acelaşi înteles termenilor folosiţi pentru a

desemna documente, conţinutul lor şi cine le va semna.

Documentele pot fi grupate in două:

a. formate din factură, documente de transport (în stransă concordanţă cu

modalitatea de transport aleasă de ex. :conosament maritim pentru transport

maritim; scrisoare de trasură rutiera pentru transport rutier, recipisa poştală

pentru transport prin poştă) certificat de asigurare.

b. certificatul de origine, lista de colete sau greutate, certificat de calitate,

certificat fito-sanitar, buletin de analize etc. al căror numar şi conţinut sunt în măsură să ateste

faptul că, obligaţiile contractuale ale exportatorului au fost îndeplinite.

2.2.1. Incasso-ul documentar, ca modalitate de plată utilizată în relaţiile

internaţionale este reglementată prin documentul intitulat ”Reguli uniforme pentru Incasso”

cunoscut sub numele de Publicaţia 522 elaborata de Camera de Comerţ Internaţional de la

Paris.

Incasso-ul documentar constă în faptul că importatorul (cumparatorul) acceptă plata

documentelor remise de catre exportator (vânzator) operatiune care se realizează prin băncile

celor doi parteneri: Banca exportatorului la care acesta depune documentele de expeditie şi

Banca importatorului care ţine contul acestuia.

Documentele vehiculate banci pot fi de doua feluri

1. Comerciale (factura, documente de transport, de proprietate etc.)

2. Financiare (cambii, bilete la ordin, cec-uri, chitante etc.)

In functie de documentele vehiculate se disting doua tipuri de incasso-uri:

1. Incasso simplu – este un ijncasso de documente fiananciare, neinsotide de

cele comerciale.

2. Incasso documentar – este un incasso de documente comerciale insotite sau

nu de documente financiare

Mecanismul derularii Incasso-ului documentar

25

2 Livrarea marfii

1 Contract comercial international

3 Documente si 5 Notificare

Ordine de incasare Importator 6-7

4 Remiterea documentelor si ordinul de incasare

9 Remiterea incasarii documentelor

Partile implicate

1. Ordonatorul sau Exportatorul este cel care iniţiază operaţiunea stabilind

condiţiile de derulare a acesteia, întreaga operaţiune desfăşurându-se din ordinul sau pe

riscurile şi răspunderea sa.

2. Cumparatorul sau Trasul, în cazul unui incasso documentar este destinatarul

documentelor vehiculate caruia conform instrucţiunilor exportatorului, banca îi solicită să

îndeplinească o anumită condiţie (plată sau acceptare) în schimbul eliberarii documentelor pe

baza cărora va putea intra în posesia marfurilor

3. Banca remitentă sau banca exportatorului

26

ExpeditorOrdonator

Importator

BancaExportatorului

BancaImportatorului

Pla

ta im

port

ului

co

ntra

doc

umen

te

8 In posesia doc ridica marfa

10 N

otif

icar

ea p

rivi

nd

inca

sare

a ex

port

ului

4. Banca insarcinată cu încasarea care primeşte documentele cu dispoziţia de

încasare de la banca remitentă având sarcina de a asigura prezentarea documentelor trasului şi

de obţine încasarea.

Riscurile derularii plăţii din Incasso-ul documentar

a) Riscul întârzierii la plată, datorită faptului că circuitul documentelor nu are o

durată precizată.

b) Riscul neplăţii.

c) Riscul diminuării încasarii putând îmbrăca urmatoarele forme:

- Scăderea valorii mărfii (deci şi a preţului ca urmare a deprecierii acesteia în

perioada de întarziere)

- Efectuarea unor cheltuieli suplimentare în sarcina exportatorului pentru

manipulare, depozitare şi protecţia mărfii.

- Plata de către exportator a unor dobanzi neluate în calculul de eficienţă a

exportatorului atunci când finanţarea se face de către un terţ (o bancă) dacă

momentul încasarii este întarziat.

- Riscul pierderii mărfii.

Modalităţi de diminuare a riscului

a) În faza întocmirii contractului riscul de neplată poate fi să existe prin

includerea în contract a unor clauze acceptate de importator ce pot avea în vedere

următoarele:

- Solicitarea unui avans la importator

- Stipularea în contract a plţii prin utilizarea cambiilor

- Solicitarea unei scrisori de garanţie bancară

b) În faza expedierii şi întocmirii documentelor spre a fi remise importatorului

trebuie avut în vedere:

- Executarea cât mai corecta a contractelor din punst de vedere al cantităţii şi al calităţii

mărfii precum şi a tuturor obligaţiilor contractuale pentru a nu da prilej importatorului de a a

opri plata.

- Stoparea livrarii oricând există indicii de elemente ce ar putea duce la neplata sau la

întarzierea plăţii mărfii.

27

- Întocmirea unor documente astfel încat să permită exportatorului controlul asupra mărfii

până la destinaţie.

O altă modalitate de stopare a riscului de nepaltă este vinculaţia adică expedierea

mărfurilor se face pe adresa unei bănci corespondente băncii exportatorului sau cel mai

fregvent pe adresa unei case de expediţie sau depozit general. Mărfurile nu sunt eliberate

importatorului până cand acesta nu face dovada efectuarii plăţii.

2.2.2. Acreditivul Documentar

Acreditivul Documentar, reprezintă un angajament prin care o bancă emitentă sau

ordonatoare acţionânad la cererea şi în conformitate cu instrucţiunile clientului sau

(ordonatorul acreditivului, cumpărătorul) se obligă sa efectueze o plată către o persoană

(beneficiarul acreditivului, vânzatorul) sau să plătească sau să accepte ca urmare a ordinului

dat de beneficiarul acreditivului, cambii care au fost trase de acesta.

Părţile implicate în derularea unui acreditiv documentar( AD), sunt:

1. Odonatorul acreditivului documentar în relaţia contractuală este imporatatorul,

beneficiarul unei prestaţii sau serviciu, el este cel care initiază relaţia de acreditiv documentar

prin instrucţiunile pe care le dă băncii sale de a plăti exportatorul. Aceste instrucţiuni sunt

cuprinse în ordinul de deschidere a AD unde se precizează toate condiţiile şi documentele pe

baza cărora banca să efectueze plata.

2. Beneficiarul AD, care în relaţia contractuală este exportatorul, prestatorul de

servicii. El este cel în favoarea căruia banca importatorului sa angajat la plată şi care

îndeplinind condiţiile de termene şi documente cuprinse în textul acreditivului, încasează

bani.

3.Banca emitentă, este banca care la solicitarea importatorului, (ordonatorul

acreditivului) pe baza documentelor îşi asumă în scris angajamentul de plată în anumite

condiţii de termene şi documente în favoarea exportatorului, beneficiarului AD.

4. Banca exportatorului este banca corespondentă băncii emitente, situată de regulă în

ţara exportatorului prin care, ca emitentă transmite textul AD spre a fi comunicat

beneficiarului AD.

28

2.2.3. Ordinul de plată

Constituie cea mai simplă modalitate de realizare a unei plăţi, respectiv încasări.

1 Existenta unei obligatii de plata

4 Notificarea 9-10 Documente

beneficiarului bani

7-8 Transmiterea documentelor si

acoperirea platii

Efectuarea unor plăţi prin O.P. se caracterizează prin următoarele:

a) Relaţia de plată este declansata ca urmare a existenţei unei datorii sau a

asumării unei obligaţii ce urmează să se stingă odata cu onorarea O.P.

b)Operatiunea este pornită la iniţiativa ordonatorului. El stabileşte regulile

conform cărora operaţiunea urmează să se deruleze.

c) Revocabilitatea este o trăsătură fundamentală a O.P. adică ordonatorul îşi poate

retrage sau modifica instrucţiunile de plată date băncii. Revocarea O.P., nu atrage după sine

nici un fel de consecinţe, drepturi sau obligaţii pentru părtile implicate.

d) În cazul O.P. este absolut necesar provizionul bancar. Aceasta presupune

obligaţia ordonatorului ca odată cu emiterea O.P. să creeze băncii ţi sursa de fonduri

necesare plăţii, fie prin depunerea ei, fie prin credit acordat de bancă în acelaţi scop.

Partile implicate in derularea O.P.

29

Beneficiar Ordonator

BancaPlatitoare

BancaOrdonatoare

5-6

Rep

reze

ntar

ea

doc

si e

fect

uare

a pa

ltii 2 E

mit

erea

O

rdin

ului

de

plat

a

1. Ordonatorul cel care plateste stabilind conditiile efectuarii platii, constitue

provizionul bancar si poate revoca in orice moment plata pana la daata efectuarii ei

2. Beneficiarul care in favoarea caruia se face plata iar pana in momentul

incasarii nu are certitudinea efectuarii acestuia

3. Băncile care intervin în derularea operaţiunii cu rol de simple prestatoare de

servicii denumite Bancă Ordonatoare cea la care ordonatorul dă dispoziţie privind efectuarea

plăţii şi Banca Plătitoare cea la care se achită suma beneficiarului.

Derualrea operatiunii presupune existenta unui document tipizat pus la dispoziţia

clienţilor de către bănci.

Elementele necesare ale unui ordin de plată:

1. Numele, adresa, nr de cont al ordonatorului

2. Numele, adresa, nr de cont al beneficiarului

3. Denumirea şi adresa băncii ordonatoare

4. Data emiterii O.P.

5. Suma în cifre si in litere

6. Motivul plăţii

7. Semnaturile autorizate

2.2.4. Scrisoarea de garanţie bancară

Reprezintă un înscris pe care o bancă denumită garant se angajează în mod

irevocabil ca în cazul în care o anumită persoană (fizică sau juridică),în speţă debitorul

principal nu va plati la un anumit termen o anumită sumă determinată şi indicată expres în

scrisoare, să plătească ea însăîi suma neachitată în favoarea beneficiarului de drept.

Prin scrisoarea de garantie bancară, băncile nu garantează fapte ci preia întotdeauna

obligaţia de plată pentru situaţia în care cel garantat nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală.

Luând în considerare drept criteriu de clasificare angajamentul băncii garante

scrisorile de garanţie bancară pot fi :

30

a) Simple – când banca garantă cere beneficiarului să urmarească mai întâi pe

debitorul principal şi doar dacă acesta nu poate să achite suma, să plătească ea.

b)Solidare – caz în care beneficiarul poate cere executarea plăţii de către bancă

fără ca în prealabil să urmarească pe debitorul principal garantat şi fără ca banca garantă să se

poate opune.

Având în vedere obiectul garantat scrisorile de garanţie bancară pot acoperi

urmatoarele situaţii:

1. Se garantează ca până la data stabilită, un plătitor (importatorul) va deschide

un acreditiv documentar în favoarea unui furnizor (exportator).

2. O bancă se angajează sa plătească documentele primite la plată prin Incasso

documentar.

3. O bancă garantează executarea de către furnizor a unui contract în bune

condiţiuni.

4. Se garantează cumparatorului străin, restituirea avansului acordat furnizorului

dacă acesta nu livrează mărfurile din culpa lui.

5. În privinţa participarii la licitaţiile internationale se reglementează ca firma la

care şi-a adjudecat contractul îl va şi finaliza.

2.2.5. Compensaţiile

Schimburile internaţionale de marfuri şi servicii prin compensaţii presupune

realizarea de tranzacţii echivalente valoric fără folosirea mijloacelor de plată internaţioanle.

Livrarile în compensaţie au o serie de elemente comune cum sunt:

1. Partiziile de marfuri de export şi import nu se plătesc în valută, ci se

compensează reciproc, compensarea fiind de regulă integrală.

2. Baza juridică a operaţiunii de comerţ exterior o constitue un singur contract

care se referă atât la operaţiunile de import cât şi la cele de export.

Clasificarea operaţiunilor de compensaţie se face în funcţie de sfera lor de cuprindere

astfel:

- Compensatii particulare sau individuale practicate sub forma de tranzactii incheiate

intre firme sau intreprinderi individuale in diferite tari si care privesc schimburile de marfuri

si/sau servicii

- Compensatii globale se practica in cadrul acordurilor de Clearing si Barter. Privesc atat

schimbul de marfuri cat si prestari de servicii la niuvelul unui grup de firme, a unei ramuri sau

a intregii economii nationale

31

2.2.6. Barterul

Se prezintă ca o tranzacţie comercială care constă în schimbul de bunuri şi servicii

de valoare egală, fără utilizarea banilor şi fără antrenarea în relaţie a sistemului bancar şi de

creditare .

Are urmatoarele particularităţi:

1. Schimbul de mărfuri se realizează pe baza unui singur contract

2. Mărfurile nu se facturează în devize convertibile

3. Schimbul de mărfuri are loc simultan sau într-un timp foarte scurt

Barterul poate fi bilateral sau multilateral.

Barterul bilateral – un exemplu în acest sens îl constitue schimburile de mărfuri la

frontieră între ţările din Estul Europei unde au aparut şi s-au dezvoltat schimburile directe de

mărfuri. Schimburile da mărfuri tradiţionale şi omogene vizează atât completarea fondului

pieţei interne cât şi diversificarea sortimentelor de bunuri de larg consum.

Au aparut şi s-au dezvoltat la grupele de marfuri caracterizate printr-o arie

sortimentală largă, cum ar fi: încalţăminte, tricotaje, confecţii, băuturi, produse cosmetice.

Aceste schimburi duc la majorarea exporturilor unor produse disponibile sau la care

stocurile sunt peste normativ, încorporand materii prime importante în cotrapartidă cu produse

avand încorporate aceeleaşi materii prime în aceeaşi proporţii.

Mult practicată în perioada de până în anul 1990 de către ţările membre CAER.

Schimburile de mărfuri în zonele de frontieră, reprezintă o formă mai nouă a

colaborarii economice.

Considerentele care au dus la apariţia acestei forme a schimburilor de mărfuri sunt

atât de natură economică cât şi geografică:

1. Posibilitatea reducerii unor cheltuieli mari de transport pe parcurs intern;

2. Utilizarea mai eficientă a resurselor umane şi materiale locale;

3. Depărtarea acestor zone de marile centre industriale;

Schimburle de marfuri din zonele de frontiera s-au efectuat pe baza unor acorduri

anuale incheiate intre ministerele de comert si se caracterizeaza printr-o limitare geografica a

desfacerii in localitatile respective.

32

Barterul multilateral – reprezintă un angajament intre trei sau mai multi perteneri

indiferent de gradul de evolutie si de forma sa , angajamentele tip barter se pot intalni la

nivelul intreprinderii cat si la nivel guvernamental

In practica relatiilor economice internationale astfel de acorduri se incheie mai ales

intre tarile in curs de dezvoltare iar obiectul lkor il constitue masinile, minereurile, produse

agroalimentare, petrolul etc.

Un alt exemplu il reprezinta schimburile de marfuri intermagazine acestea se

realizeaza intre marile magazine universale, partiziile de marfuri livrate in compensatie fiind

limitate la disponibilul si necesarul magazinului in cauza.

In afara diversificarii gamei sortimentale a bunurilor de larg consum si cresterea

vitezei de desfacere a marfurilor aflate in reteaua cu amanuntul aceasta forma a schimburilor

de marfuri indeplineste si urmatoarele functii specifice în comertul interior al fiecărui

partener:

1. Testarea directă a cererii de consum a populatiei pentru produsele noi sau

pentru modalitatile de ambalare si formele de prezentare

2. Stimularea gusturilor clientelei pentru produsele noi, pentru ”articolele la

moda”

3. Cresterea calitatii marfurilor prin achizitioanrea si desfacerea pe piata interna

a unor produse calitativ superioare ceea ce influenteaza direct eforturile de productie si

desfacere a unor produse indigene de calitate tot mai buna

Avantajele operaţiunilor de barter:

Depăşirea dificultăţilor generate de penuria de lichidităţi;

Durabilitatea în timp a relaţiei şi reglarea sortimentala a structurii cererii de

marfuri prin exportul unor sortimente in plus si importul unor sortimente deficitare.

Dezavantajele:

Conjugarea cu dificultate a cerintelor partenerilor mai ales in cazul barterului

multilateral

Responsabilitatea privind calitatea marfurilor, promptitudinea livrarilor,

sincronizarea operatiunilor, acestea constatandu-se a fi mai redus in comparatie cu contractele

de vanzare-cumparare traditionale; prin barter se schimba mai ales Marfuri fungibile (de

aceeasi calitate) a caror preturi se stabilesc pe baza unor cotatii la bursa.

33

2.2.7. Clearingul

Este un acord inte doua sau mai multe tari care are in vedere o compensare globale a

fluxurilor de bunuri si servicii reciproce pe o perioada determinata de timp de obicei un an cu

excluderea totala sau partiala a transferului valutar

Se creeaza raporturi de tipul Importator-Banca de compensatie-exportator. Plata

exportatorilor nationali se face in limitele disponibilitatilor bancii constituite din varsamintele

importatorilor nationali.

Calculele de compensatie se efectueaza in mod global la sfarsitul anului iar

eventualul sold urmeaza sa fie compensat de partea debitoare intr-un mod convenit in

prealabil de catre cele doua parti prin livrarile de marfuri, prestari de servicii.

La baza compensatiei se afla un acord guvernamental in care se mentioneaza:

1. Data intrarii in vigoare a acordului de clearing

2. Durata sa de valabilitate

3. Institutia din fiecare tara care se implica in indeplinirea obligatiilor

4. Platile ce vor fi efectuate prin clearing

5. Băncile centrale sau alte organisme special desemnate ale acordului, să

organizeze şi să execute decontarile reciproce conform menţiunilor din

contracte

6. Deschiderea conturilor de clearing

7. Moneda în care se va efectua decontarea în clearing

8. Condiţiile de funcţionare a creditului tehnic

9. Modalitatile de lichidare a soldului final

Acordurile de clearing conţin anexe în care sunt cuprinse marfurile şi serviciile care

pot face obiectul tranyactiilor sub forma unui nomenclator de clearing

Intr-o forma mai complexa clearingul cuprinde pe langa schimburile de marfuri si

prestarile financiare de servicii, in acest caz are loc compensarea drepturilor si obligatiilor in

cauza, rezultate atat din comertul vizibil cât şi comertul invizibil (srviciile de transport,

depozitare, turism, plata personalului angajat in strainatate)

Dupa nr de tari angajate in clearing poate fi:

a) Bilateral – realizat inter doua tari

b) Multilateral – la care participa 3 sau mai multe tari; stingerea obligatiilor

facandu-se intr-un mod mai elastic prin antrenarea mai multor parteneri

D.p.d.v al tehnicii utilizate se disting:

34

a) Clearing cu doua conturi – situatie in care fiecare tara deschide cate un cont

unde se inscriu operatiuni de plati si incasari

b) Clearing cu un singur cont – care se deschide numai in una din tarile

semnatare ale acordului in moneda acesteia, operatiuni inregistrate numai in

acest cont iar cealalta tara are pozitia de client bancar obisnuit

2.3. Lichiditatea internatională – reprezintă totalitatea mijloacelor de acoperire a

soldului operaţiunilor comerciale şi financiare de care dispune un stat în relaţiile cu alte state.

În general prin lichiditate se întelege capacitatea de a face faţă unor angajamente

financiar-monetare internaţionale.

În acepţiunea îngustă a acestei definiţii în lichiditate sunt cuprinse doar rezervele de

mijloace de plată străine de care o ţară are nevoie pentru a face faţă unor dezechilibre

temporare între venituri şi cheltuieli.

În acceptiunea mai larga lichiditatea internationala nu serveste numai echilibrarii

balantei platilor ci si in numeroase alte scopuri

In conformitate cu aceasta aceptiunedin lichiditatea internatioala face parte actiunile

de rezerva detinute de bancile particulare si de alti detinatori de mjloace de plata

internationala cu conditia ca acestea sa fie egale si practic lichide sau sa fie usor

transformabile in active lichide.

O parte a lochiditatilor internaţionale alcătuiesc rezerva monetară internationala care

include numai mijloacele de plata internationale ale unui stat aflata in posesia autoritatilor

monetare ale tarii respective (Banca Centrala) si care sunt tinute in rezerva (rezerva oficicala)

În acestă categorie sunt cuprinse mijloacele de plată aflate în posesia băncilor

comerciale sau a persoanelor fizice sau juridice din ţara respectivă, bănci care au dreptul legal

de a deţine şi opera cu valută.

35

3. Valuta şi cursul valutar

3.1. Valuta

Valuta este reprezentată de orice monedă naţională a unei ţări care este utilizată ca

instrument de rezervă sau pentru plăţi internaţionale.

Calitatea de valuta o poate avea orice moneda nationala indiferent daca e convertibila

sau nu. Pentru monedele convertibile pentru rezidenti moneda nationala e valuta numai daca

se utilizeaza in plati pentru parteneri nerezidenti; pentru rezidenti este valuta moneda oricarui

alt stat utilizat in plati internationale.

Pentru monedele neconvertibile moneda nationala a unui stat e valuta doar pentru

nerezidenti care o utilizeaza pentru plati pe teritoriul statului respectiv.

Valuta se poate reprezenta sub forma de numerar sau valuta in cont

Exista mai multe posibilitati de definire a cursului valutelor. Se cunosc:

1. Valute care evolueaza liber pe piata in functie de raportul dintre cerere si

oferta avand regim de cursuri flotante

2. Valute care evolueaza concertat in cadrul unui sistem monetar regional

(Sistemul Monetar European)

3. Valute ale caror cursuri sunt definite in functie de alta moneda (dolar SUA)

4. Valute care se definesc printr-un cos de valute

5. Valute ale caror cursuri se stabilesc in functie de DST (Drepturi speciale de

tragere)

In functie de posibilitatea de preschimbare a unei valute in alta valuta se disting

a) Valute convertibile

b) Valute neconvertibile

c) Valute transferabile

d) Valute liber utilizabile

Valuta convertibilă se întelege însuşirea legală pe care o are o moneda de a putea fi

preschimbata cu o alta moneda prin vanzare-cumparare pe piata valutara

Valutele neconvertibile sunt acelea care nu pot fi utilizate ca mijloc de plată decat

în interiorul graniţelor statului emitent.

36

Valutele transferabile există doar ca bani în cont îndeplinind funcţia de etalon al

preturilor, mijloc de plata si mijloc de rezerva; nu sunt convertibile transferabilitatea fiind

asigurata prin increderea acordata de catre un grup de state

Pot fi utilizate pentru plati doar prin ntermeduil unei banci specializate care deschide

conturi pentru toate statele participante la sistemul respectiv de decontari. Periodic au loc

regularizari sau soldari ale conturilor care constau in livrari de catre debitori a unor cantitati

de marfuri de valoare echivalenta debitelor sau prin plati in valute convertibile

Valute liber utilizate o categorie monetara introdusa instatutul FMI din 1979 si aici

sunt cuprinse acele monede nationale care sunt cel mai larg folosite pentru tranzactiile

interbancare si sunt cel mai intens negociate pe pietele valutare internationale.

3.2. Cursul valutar

Cursul valutar, îşi exprimă menirea prin următoarele funcţii :

• funcţia de instrument de evaluare a bunurilor şi a serviciilor din relaţiile

economice internaţionale;

• funcţia de instrument de conversie şi de comparare a puterii de cumpărare

a monedelor din diferite ţări;

• funcţia de mecanism de influenţă în relaţiile economice internaţionale prin care

pot fi stimulate exporturile, restrânse importurile şi modificat echilibrul valutar.

Cursul de schimb al valutei se formează în mod diferit în funcţie de anumiţi

factori şi de perioada de timp:

• în condiţiile în care valorile paritare ale monedelor se exprimau în aur,

cursul valutei se calcula în funcţie de cantităţile de aur reflectate de monede, prin formule

specifice;

• cursul valutar poate fi stabilit în mod convenţional de autoritatea monetară

a unei ţări;

• cursul valutar se formează prin confruntarea cererii şi a ofertei de valută

pe piaţa valutară;

• cursul valutar se calculează în funcţie de raporturile a două monede faţă de o

altă monedă;

• cursul valutar se poate determina pornind de la puterea de cumpărare a unei

monede, care se raportează la puterea de cumpărare a altei monede. Din acest raport

37

rezultă numărul unităţilor monetare naţionale, pentru o unitate monetară străină .

Puterea de cumpărare a unei monede depinde de bunurile şi serviciile oferite şi de

nivelul preţurilor. Paritatea puterii de cumpărare reflectă bunurile şi serviciile ce se pot

achiziţiona cu unităţile monetare din două ţări.

Prin ajustarea cursului de schimb al unei monede faţă de o altă monedă cu

diferenţialul de inflaţie din două ţări se obţine cursul de schimb real. În relaţiile economice

internaţionale, raportul de schimb al valutei diferă în funcţie de locul de formare, mărime

şi de alţi factori.

Cursul oficial se caracterizează prin faptul că se stabileşte de autoritatea monetară a

unei ţări, fie la paritate fie la un nivel convenţional. În perioada exprimării valorii monedelor

în aur cursul valutar se forma în funcţie de cantitatea de aur a monedelor, iar banca

centrală se angaja să îl menţină mai multă vreme la acelaşi nivelfiind cunoscut sub denumirea

de curs fix.

Cursurile fixe se menţineau la acelaşi nivel prin intervenţia autorităţii monetare pe piaţa

valutară, respectiv prin vânzarea şi cumpărarea de valută din rezervele oficiale.

Cursurile flotante se individualizează prin faptul că se formează pe piaţa valutară în funcţie

de influenţele factorilor economici monetari şi financiari, având nivel variabil şi flexibil.

Cursurile fluctuante exprimă formarea raporturilor de schimb dintre valute în anumite

limite în mod liber (limite de fluctuare mai mari decât cele din perioada cursurilor

fixe) iar pe măsura atingerii lor, autoritatea monetară intervine pe piaţă pentru a limita variaţia

cursului de schimb.

Sistemul valutar de la Bretton Woods (SUA) din anul 1944 a funcţionat pe baza mecanismului

cursurilor fixe. Cursurile de schimb ale monedelor ţărilor membre ale F.M.I. oscilau în

jurul parităţii în limita de 1%. Ţările membre ale F.M.I. se angajau să menţină cursurile

monedelor în limitele marjelor de fluctuaţie prin intervenţii pe pieţele valutare.

Mecanismul cursurilor de schimb fixe aplicat de ţările membre ale FMI în relaţiile

economice internaţionale a fost justificat prin următoarele argumente :

• mecanismul cursurilor de schimb fixe urmărea să formeze şi să menţină

stabilitatea în schimburile economice internaţionale;

• operatorii care se angajau în contractele comerciale internaţionale erau supuşi

unor riscuri reduse;

• mecanismul cursurilor fixe era menit să asigure o administrare eficientă şi

echitabilă a resurselor valutare.

38

În perioada aplicării mecanismului cursurilor fixe s-au manifestat unele efecte

negative.

• în măsura în care se modifica cursul de schimb peste limitele stabilite

semanifesta incertitudine în derularea tranzacţiilor comerciale internaţionale;

• banca centrală îşi dirija rezervele valutare spre susţinerea cursului de schimb şi se

diminua influenţa lor în stabilirea echilibrului valutar;

• uneori, politicile economice ale ţărilor erau orientate spre susţinerea cursului

de schimb şi nu spre stimularea schimburilor economice internaţionale.

Evoluţia economică a statelor capitaliste în anii 1950-1970, presiunile de pe

piaţa aurului şi alţi factori economici şi monetari au exercitat influenţă asupra relaţiilor

economice internaţionale şi au determinat renunţarea la mecanismul cursurilor de

schimb fixe în anul 1971.

Acordul Smithsonian din decembrie 1971 a prevăzut un sistem de cursuri raportate la

dolarul SUA cu marje mai mari de fluctuare de până la 2,25% denumit sistemul

cursurilor centrale ce s-a aplicat până în martie 1973, după care ţările dezvoltate

au trecut la flotarea cursurilor valutare.

În acest context, cea de a doua modificare a statutului Fondului Monetar Internaţional

din anul 1978 a prevăzut principiul potrivit căruia ţările membre se bucură de libertate

în alegerea politicii de curs. În conformitate cu prevederile art. IV din statutul Fondului

Monetar Internaţional ţările membre sunt invitate să colaboreze cu Fondul şi cu celelalte ţări

membre în aplicarea flotării cursurilor valutare. Ţările membre se mai angajează să nu

manevreze cursul de schimb pentru a obţine avantaje unilaterale şi să nu aplice măsuri care să

împiedice ajustarea balanţei de plăţi.

3.3. Flotarea cursurilor valutare

Flotarea cursurilor valutare reprezintă formarea raportului de schimb al unei

valute pe piaţa valutară în funcţie de cererea şi oferta de valută şi de alţi factori

economici monetari şi financiari. Flotarea se realizează în mai multe variante:

• flotarea concertată se aplică în cazul în care unele ţări se angajează ca

între monedele lor să menţină anumite marje de fluctuare, iar în comparaţie cu monedele altor

state cursul unei monede se formează liber pe piaţă;

39

• flotarea neconcertată se produce în cazul în care cursul unei valute în raport cu

altă valută se formează pe piaţa valutară;

• flotarea pură (curată) se realizează în situaţia în care cursul unei valute se

formează pe piaţa valutară fără intervenţia autorităţii monetare;

• flotarea impură se caracterizează prin faptul că raportul de schimb al valutei de

pe piaţă se formează prin intervenţia autorităţii monetare, respectiv a băncii centrale.

Determinarea cursului valutei pe piaţa valutară generează unele efecte pozitive în

relaţiile economice internaţionale:

• flotarea favorizează echilibrarea spontană a balanţei de plăţi, dacă raportul

de schimb al valutei se situează la nivelul de echilibru al cererii şi ofertei de pe piaţa valutară;

• flotarea poate să determine reducerea necesarului de rezerve valutare în

cazul în care banca centrală nu se mai angajează să intervină pe piaţa valutară pentru

susţinerea cursului de schimb;

• formarea cursului de schimb pe piaţa valutară asigură ajustarea economiei

naţionale în funcţie de influenţele factorilor economici monetari şi financiari;

• flotarea descurajează intervenţiile speculative deoarece variaţiile de cursuri sunt

mai greu de anticipat;

• flotarea contribuie la formarea unui nivel fundamental al cursului de schimb dacă

nu se aplică anumite măsuri pentru echilibrarea balanţei de plăţi.

În perioada de aplicare a cursurilor flotante intervenţiile pe pieţele valutare au

fost însemnate şi frecvente, s-a impus coordonarea politicilor valutare şi s-a manifestat

instabilitate pe pieţele valutare.

Cursurile flotante generează şi unele efecte negative în relaţiile economice

internaţionale:

• cursurile flotante amplifică riscurile din comerţul internaţional;

• flotarea cursurilor presupune imobilizarea unor sume pentru acoperirea

pierderilor din producerea riscului valutar;

• cursurile flotante propagă inflaţia ca urmare a tendinţei participanţilor

la schimburile internaţionale de a majora preţurile în vederea acoperirii pierderilor din

modificarea cursului de schimb;

• cursurile flotante influenţează asupra raportului dintre export, import şi

producţia internă;

• cursurile flotante pot determina aplicarea unor măsuri protecţioniste.

Reuniunile reprezentaţilor ţărilor industriale au dezbătut efectele negative ale

40

cursurilor flotante asupra relaţiilor economice internaţionale şi au susţinut armonizarea

politicilor monetare pentru a limita fluctuaţiile cursului de schimb.

În vederea înlăturării efectelor negative ale cursurilor flotante asupra relaţiilor

economice internaţionale s-au formulat unele opinii:

• unii specialişti au susţinut revenirea la paritatea aur şi adaptarea ei la condiţiile

din relaţiile economice internaţionale;

• altă soluţie presupune aplicarea unor parităţi pe durate mai mari de

timp şi susţinerea lor prin politici monetare convergente ale statelor participante;

• politica de flotare controlată pe baza unor indicatori macroeconomici care

asigură coordonarea politicilor economice şi valutare;

• alţi specialişti au apreciat că se pot institui zone obiectiv (target zone) care

să limiteze perioadele în afara cărora autorităţile monetare nu sunt pregătite să

intervină pe pieţele valutare pentru stabilizarea cursului de schimb.

Susţinătorii soluţiei zonelor obiectiv consideră că volatilitatea ce exprimă

variaţia cursului de schimb pe termen scurt se deosebeşte de dereglare care reflectă

îndepărtarea cursului de schimb de nivelul de echilibru pe termen lung. Zonele obiectiv se pot

aplica în varianta dură sau moale în funcţie de mărime, frecvenţă, schimbări şi grad de

intervenţie.

3.4. Factori care influenţează cursul valutar

Raportul de schimb dintre valute este o variabilă care depinde de factori interni şi

externi. Din punct de vedere al naturii lor factorii care influenţează asupra cursului de schimb

pot fi economici, monetari, financiari şi psihologici .

a) Unul din factorii cei mai importanţi care influenţează asupra cursului valutar îl

constituie situaţia balanţei de plăţi. Echilibrul balanţei de plăţi externe este dependent de

valoarea exporturilor şi a importurilor, de gradul de eficienţă şi competitivitate al

produselor, de nivelul preţurilor, de serviciile internaţionale şi de conjunctura de pe

pieţele internaţionale.

În cazul în care o ţară înregistrează deficit al balanţei de plăţi externe, economia

naţională nu poate să asigure produsele corespunzătoare sumelor în monedă naţională

existente în străinătate. Deţinătorii de monedă vând sumele pe piaţa valutară, oferta de valută

depăşeşte cererea şi moneda se depreciază.

41

Dacă ţara prezintă excedent al balanţei de plăţi sumele în valută se pot utiliza

pentru cumpărarea mărfurilor şi a serviciilor din străinătate, deci, cererea de valută este mai

mare decât oferta şi moneda respectivă se apreciază.

La rândul său, cursul de schimb influenţează asupra echilibrului balanţei de plăţi

externe ca urmare a relaţiei de conexiune dintre ele. Devalorizarea (deprecierea) valutei

stimulează creşterea exporturilor, restrânge importurile şi determină o tendinţă de echilibrare a

balanţei de plăţi. Aprecierea valutei contribuind la descurajarea exporturilor, la stimularea

creşterii importurilor, generează dezechilibru în balanţa de plăţi.

b ) Raportul dintre cererea şi oferta de valută exercită influenţă asupra cursului

valutar. Cererea de valută depinde de valoarea importurilor, de serviciile internaţionale

necesare de termenele de rambursare a creditelor, de nivelul dobânzilor şi de ieşirile de

capitaluri. Oferta de valută este determinată de exportul de mărfuri, de încasările din

servicii internaţionale, încasările din rambursări de credite şi dobânzi şi de intrările de capital.

Unele influenţe ale factorilor care determină cererea şi oferta de valută se pot compensa între

ele. De exemplu, influenţa ieşirilor de capital se atenuează prin majorarea exportului de

mărfuri sau dezvoltarea serviciilor internaţionale. Creşterea importului de mărfuri se

compensează cu influenţa intrărilor de capital.

c ) Creşterea masei monetare în circulaţie contribuie la deprecierea valutei, iar

măsurile de reducere a masei monetare determină aprecierea monedei;

d ) Extinderea sau reducerea creditului influenţează asupra economiei naţionale şi

implicit asupra cursului de schimb;

e ) Dobânda ridicată descurajează solicitarea de credit, diminuează masa mone- tară în

circulaţie şi generează efecte pozitive asupra cursului de schimb. Scăderea dobânzii facilitează

accesul la credit, determină creşterea masei monetare în circulaţie şi deprecierea valutei. O

influenţă directă asupra cursului de schimb exercită dobânzile bancare la împrumuturile

acordate de bănci şi dobânzile la titlurile de stat;

f ) Raportul dintre preţurile de export şi preţurile bunurilor importate influenţează

asupra cursului valutar;

g ) Creşterea inflaţiei interne determină deprecierea valutei, iar scăderea indicelui

inflaţiei se reflectă pozitiv asupra cursului valutei;

h ) Deficitele şi excedentele bugetare influenţează asupra cursului de schimb;

i ) Politica de impozite şi structura cheltuielilor bugetare stimulează sau restrâng

producţia internă, consumul în sectorul public şi influenţează asupra cursului de

schimb;

42

j ) Măsurile de politică economică favorizează sau îngrădesc schimburile economice

internaţionale şi implicit exercită influenţă asupra cursului de schimb;

k ) Cumpărarea sau vânzarea de valută pe piaţa valutară de către bănci se reflectă

asupra cursului de schimb;

l ) În perioada de avânt economic, creşterea producţiei şi exporturilor

influenţează pozitiv asupra cursului valutar, iar în perioadele de recesiune moneda se

depreciază;

m ) Productivitatea reprezintă un factor important de influenţă asupra cursului

valutar. Productivitatea ridicată se reflectă în competitivitate, în creşterea exporturilor şi în

asigurarea echilibrului extern;

n ) Investiţiile dirijate spre ramurile cu productivitate şi eficienţă ridicată influenţează

asupra cursului valutar;

o ) Aprecierile favorabile sau neîncrederea într-o monedă se reflectă asupra

cursului valutar;

p ) Gradul de acoperire a importurilor pe seama exporturilor.

3.5. Influenţa cursului valutar asupra relaţiilor economice internaţionale

Efectele fluctuaţiei cursului de schimb depind de structura schimburilor

comerciale, de prestările de servicii, de valuta în care sunt exprimate relaţiile economice

internaţionale, de conjunctura de pe pieţele valutare, de situaţia economico-financiară a

participanţilor la schimburile internaţionale.

În perioada practicării cursurilor de schimb fixe, devalorizarea era expresia

deciziei autorităţii monetare de diminuare a puterii de cumpărare a monedei în raport cu aurul

şi alte valute (devalorizarea explicită), iar revalorizarea reflecta creşterea puterii de

cumpărare a monedei faţă de aur şi alte valute (revalorizare explicită).

În condiţiile cursurilor flotante, devalorizarea are caracter implicit datorită

reducerii puterii de cumpărare a monedei pe piaţă în funcţie de cerere şi ofertă fiind

numită depreciere, iar revalorizarea implicită reflectă creşterea puterii de cumpărare a

monedei pe piaţă, ceea ce înseamnă că moneda se apreciază.

Deprecierea care reflectă scăderea puterii de cumpărare a monedei pe piaţă în

funcţie de cerere şi ofertă se calculează în funcţie de noul curs valutar şi vechiul curs

de schimb al monedei, faţă de o altă monedă, considerată de referinţă.

43

Aprecierea sau revalorizarea implicită a valutei exprimă creşterea puterii de

cumpărare faţă de alte valute şi se determină pe baza cursurilor de schimb dinainte şi după

momentul producerii variaţiei cursului.

Deprecierea (devalorizarea implicită) monedei stimulează exporturile şi frânează

importurile deoarece se plătesc în monedă depreciată. Deprecierea îi avantajează pe

debitorii care îşi achită datorii în monedă depreciată şi îi dezavantajează pe creditori.

Aprecierea monedei îngrădeşte exporturile şi stimulează importurile unei ţări.

Importatorii având nevoie de sume mai mari pentru a-şi procura mărfurile necesare îşi

deduc cantităţile. Importurile sporesc ca urmare a efortului valutar mai redus pentru

achitarea lor. Aprecierea monedei dezavantajează debitorii care îşi achită datoriile în

monedă mai puternică, iar creditorii sunt avantajaţi în urma încasării creanţelor în

moneda respectivă.

Teoria elasticităţii susţine că devalorizarea sau deprecierea monedei influenţează

asupra balanţei de plăţi prin preţurile bunurilor şi serviciilor. Efectele devalorizării

asupra echilibrului balanţei de plăţi externe depind de elasticitatea preţurilor bunurilor

destinate exporturilor şi elasticitatea preţurilor bunurilor importate.

Raportul dintre modificarea relativă a cantităţii de bunuri şi modificarea relativă a

preţurilor reflectă fie o cerere relativ elastică la preţ (E c 1), fie o cerere unitar

elastică (E c = 1) fie cerere relativ inelastică la preţ (E c < 1).

În condiţiile în care elasticitatea cererii pentru import şi export este mai mare

decât unu, devalorizarea contribuie la îmbunătăţirea situaţiei balanţei de plăţi. În cazul în care

suma elasticităţii cererii este real mai mică decât unu devalorizarea influenţează negativ

asupra balanţei comerciale.

După teoria „absorbţiei" devalorizarea poate să determine modificarea soldului

balanţei comerciale prin efectele asupra venitului (Y) şi absorbţiei . Pe lângă influenţa

directă exercitată de devalorizare asupra venitului naţional se manifestă şi o influenţă

indirectă care este expresia înclinaţiei marginale pentru consum şi investiţii.

Teoria absorbţiei consideră că devalorizarea are efecte pozitive asupra balanţei

comerciale în cazul creşterii produsului naţional brut şi a scăderii absorbţiei interne.

Devalorizarea poate să încurajeze utilizarea resurselor interne în vederea

creşterii producţiei destinate exportului şi a producţiei necesare acoperirii cererii interne

în vederea diminuării importurilor.

În cazul în care impactul devalorizării asupra echilibrului balanţei de plăţi

externe nu se manifestă imediat ci după o anumită perioadă de timp se reprezintă grafic prin

44

„Curba în J" .

Fig. 3.1. Efectele devalorizării valutei de forma curbei în „J"

După devalorizare importurile cresc datorită influenţei preţurilor de import deşi

cantitatea nu se modifică. Pe măsură ce trece o anumită perioadă de timp de la

momentul devalorizării, importurile scad, exporturile cresc şi se manifestă tendinţa de

echilibru în balanţa comercială.

Efectele devalorizării monedei asupra echilibrului balanţei comerciale se

manifestă după o anumită perioadă de timp datorită creşterii competitivităţii mărfurilor, a

extinderii relaţiilor comerciale cu alţi parteneri, a dezvoltării capacităţii de producţie pentru

export şi a transferării ofertei de produse de pe o piaţă pe alta.

Uneori deprecierea unei monede nu stimulează în suficientă măsură exporturile şi nu

descurajează importurile, manifestându-se efectul invers numit şi „pervers" .

45

Fig. 3.2. Cercul vicios în cazul unei influenţe a deprecierii valutei

asupra deficitului balanţei de plăţi

În măsura în care deprecierea monedei nu stimulează creşterea exporturilor şi nu

restrânge şi descurajează importurile care se menţin sau cresc ţara se încadrează într-un „cerc

vicios".

Dezechilibrele structurale din economie şi consumurile mai mari decât resursele

contribuie la formarea cercului vicios dintre depreciere şi dezechilibrul balanţei de plăţi şi care

se propagă prin inflaţie.

Dacă aprecierea valutei determină o restrângere moderată a exporturilor şi

menţinerea sau creşterea importurilor în limite controlabile starea de echilibru a balanţei de

plăţi se menţine şi ţara se încadrează într-un „cerc vicios".

Deprecierea valutei exercită influenţă în direcţia restabilirii echilibrului extern

dacă este însoţită de programe care vizează creşterea producţiei şi a exportului,

stimularea intrărilor de capital străin, a investiţiilor, descurajarea importurilor şi

întărirea rezervelor valutare.

3.6. Riscul valutar şi măsuri de protecţie

Riscul valutar reflectă probabilitatea de a înregistra pierderi din contractele

comerciale internaţionale sau din alte raporturi economice datorită modificării cursului de

schimb al valutei în perioada de la încheierea contractului şi până la scadenţă.

46

Exportatorii sunt supuşi riscului valutar, în cazul în care la data încasării

contravalorii mărfurilor valuta de contract se depreciază faţă de momentul încheierii

contractului comercial internaţional. La rândul lor, importatorii suportă efectele riscului

valutar, dacă valuta de contract se apreciază în perioada de la încheierea contractului şi până la

scadenţă.

Efectele riscului valutar pot fi prevenite sau atenuate prin aplicarea unor măsuri

contractuale care cuprind: alegerea valutei de contract, înscrierea în contract a unei

clauze valutare sau a unei clauze de revizuire a preţurilor. Măsurile extracontractuale

constau în contractarea unor credite paralele, recurgerea la termen, hedging valutar şi

operaţii de acoperire pe pieţele derivate.

În momentul negocierii contractului, părţile analizează legislaţia valutară din

ţările de origine, evoluţia pieţei valutare şi impactul previzibil al cursului valutei de

contract.

La încheierea contractului comercial internaţional, părţile pot acţiona pentru

corelarea plăţilor pentru importuri cu momentul realizării încasărilor din exporturi,

pentru includerea în contracte a clauzelor de consolidare valutară şi a unor marje de

siguranţă în preţuri.

În perioada derulării contractului comercial internaţional, efectele negative ale riscului

valutar se atenuează prin contractarea unor credite paralele, realizarea unor operaţiuni la

termen pe piaţa valutară şi a unor operaţiuni de acoperire pe pieţele derivate.

A. Măsuri contractuale de atenuare a efectelor negative ale riscului valutar

a) Clauza valutară constă în corelarea valutei de contract cu o valută mai stabilă şi

agreată de părţile la contract. Contractul comercial internaţional menţionează cursul dintre

cele două valute de la data încheierii şi prevede faptul că în situaţia în care raportul de

schimb dintre valute se modifică peste anumite limite la scadenţă, plata se realizează în

funcţie de noul raport de schimb dintre valute.

Variaţia cursului valutei de contract faţă de valuta de referinţă se reflectă cu

ajutorul unui coeficient (K) care depinde de cursul valutar dintre cele două valute din

momentul plăţii (CV 1) şi de cursul de la data încheierii contractului (CV 0). Acest coeficient

se calculează ca un raport între diferenţa de cursuri valutare( CV1- CV0 ) şi cursul valutar de

la data încheierii contractului.

Suma de plată din contractul comercial internaţional de la scadenţă se determină

47

pornind de la valoarea prevăzută la data încheierii contractului (S 0) la care se aplică

coeficientul fluctuaţiei cursului de schimb:

S1= S0+(S0+K)

b) Clauza coşului valutar se deosebeşte prin faptul că valuta în care se exprimă

contractul comercial internaţional se raportează la mai multe valute (coş valutar). Pe

baza clauzei coşului valutar abaterea cursurilor dintr-un coş este moderată datorită

faptului că unele efecte negative la unele valute se compensează cu efecte pozitive la

alte valute.

Coeficientul de fluctuaţie a cursului valutei de plată faţă de valutele din coş (K)

depinde de cursurile valutei de plată faţă de valutele din coşul valutar din momentul

scadenţei (C 1, C 1', C 1'', C 1'''), de cursurile valutei de plată faţă de valutele din

coş de la data încheierii contractului (C 0, C 0', C 0'', C 0''') şi de numărul valutelor din

coş (n).

c) Clauza Drepturilor Speciale de Tragere presupune raportarea valutei de plată din

contractul comercial internaţional la drepturile speciale de tragere şi recalcularea

drepturilor şi obligaţiilor contractuale în funcţie de evoluţia cursului de schimb de la

scadenţa contractului faţă de cursul valutar de la data încheierii contractului.

d) Clauza de revizuire a preţurilor se înscrie în contractele comerciale

internaţionale în vederea atenuării efectelor rezultate din modificarea preţurilor în perioada de

la data încheierii contractului şi până la încasarea contravalorii mărfurilor contractate.

Clauza de revizuire a preţurilor prevede recalcularea preţurilor din contract în funcţie

de indicele preţurilor din ţara importatorului sau de indicele preţurilor de pe pieţele

internaţionale.

B. Măsuri extracontractuale de atenuare a efectelor negative ale riscului

valutar

În cazul în care în contractele comerciale internaţionale nu se înscriu clauze de

protecţie, efectele negative ale riscului valutar se pot atenua prin aplicarea altor măsuri

extracontractuale:

• metoda creditelor paralele conform căreia creditorul a cărui creanţă la

termen exprimată într-o valută cu tendinţă de depreciere se împrumută cu o sumă egală şi în

aceeaşi valută pe care o utilizează în momentul respectiv. La scadenţă încasează suma

în valută depreciată şi rambursează împrumutul în aceeaşi valută şi la acelaşi curs;

48

• acoperirea la termen presupune că operatorul care este supus riscului pierderii

din cauza fluctuaţiei cursului de schimb al valutei în care se exprimă tranzacţia

comercială să iniţieze o operaţie de vânzare sau cumpărare pe piaţa valutară la termen;

• efectele riscului valutar se mai pot atenua prin solicitarea amânării plăţii

sumelor datorate sau încasării sumelor în valută din exporturi şi alte operaţii cu anticipaţie;

• riscul generat de majorarea preţurilor la produsele schimburilor

economice internaţionale se gestionează prin preţuri care includ rezerve.

49

4. Piaţa valutară

Concentrează cererea şi oferta de valută şi de devize, stabileşte cursul valutar şi

asigură efectuarea operaţiunilor de schimb valutar.

Pieţele valutare sunt de regulă organizaţii ale ţărilor pe teritoriul cărora funcţionează

Piaţa valutar-financiară este un termen generic, care cuprinde ansamblul relaţiilor

care iau naştere între diferite persoane fizice şi juridice în procesul de plasare, atragere şi

convertibilitate a fondurilor a căror sferă de desfăşurare şi derulare depăşeşte cadrul naţional.

Termenul este generic, întrucât, piaţa valutar-financiară este constituită, pe de o

parte, din mai multe pieţe internaţionale, pieţe care, fiecare în parte au specificul lor de

neconfundat, iar pe de altă parte, au la baza funcţionării lor pieţele naţionale. Astfel, pieţele

valutar-financiare naţionale sunt prima sursă de atragere şi plasare de fonduri sau de efectuare

de operaţiuni valutare, în măsura în care la nivel naţional există anumite limite, diferitele

entităţi acced la operaţiuni internaţionale, în străinătate, piaţa valutar-financiară constituindu-

se ca o a doua sursă, dar în ultimii ani reprezintă din ce în ce mai mult o unică alternativă

pentru efectuare anumitor operaţiuni.

Se consideră ca principale componente ale pieţei valutar-financiare internaţionale:

- piaţa valutară internaţională, piaţă pe care se vând şi se cumpără valute;

- piaţa financiară internaţională, ca piaţă pe care se plasează şi se atrag fonduri pe diferite

termene. Definită astfel, piaţa financiară este cun concept cuprinzător, reprezentând un spaţiu

relaţional pe care se tranzacţionează diferite active financiare care, prin caracteristicile pe care

le comportă, delimitează pieţele componente ale pieţei financiare. Principalele componente

ale pieţei financiare sunt: piaţa monetară, piaţa de capital, care are şi subcomponente

regionale, cum ar fi europiaţa .

- piaţa produselor financiare derivate, pe care se efectuează operaţiuni destinate acoperirii sau

aplatizării riscurilor de curs valutar, de rate ale dobântiilor, principalele sale componente fiind

piaţa opţiunilor şi piaţa contractelor financiare la termen.

- piaţa aurului, pe care se tranzacţionează metale preţioase şi titluri financiare raportate la aur,

piaţă aflată într-un trend descendent.

- piaţa creditului, ca termen generic destinat să surprindă diferitele forme de credit care există

în cadrul diferitelor pieţe.

50

Piaţa valutară cuprinde ansamblul relaţiilor ce iau naştere între persoane fizice şi

persoane juridice în procesul tranzacţionării, vânzării/cumpărării de valute, precum şi a

instituţiilor (bănci, burse ) şi a reglementărilor şi uzanţelor care facilitează aceste relaţii.

Ca structuri naţionale, pieţele valutare sunt supuse legislaţiei în materie din ţările

respective, autorităţiile monetare exercitând în acest spaţiu politica valutară care, în general,

este subordonată obiectivelor economice şi financiare ale ţării respective. Piaţa valutară la

nivelul unei ţări are rol important, în principal, din două puncte de vedere: pe de o parte

deserveşte nevoile pe structuri de valute, determinate de relaţiile comerciale, necomerciale şi

financiare internaţionale ale rezidenţiilor ( firme, instituţii guvernamentale şi însuşi statul), iar

pe de altă parte, este spaţiul unde banca centrală sau alte autorităţi monetare, intervin pentru

monitorizarea evoluţiei cursului monedei naţionale, prin vânzări de valută străină contra

monedă naţională, când cursul monedei naţionale se depreciază peste anumite limite acceptate

în cadrul strategiei valutare a ţării sau cumpără monedă străină punând pe piaţă monedă

naţională când cursul acesteia este considerat supraapreciat.

Organizarea şi funcţionarea unei pieţe valutare, presupune întotdeauna patru

elemente, şi anume: participanţii, instituţiile specializate de intermediere, reglementările

valutare, precum şi instituţiile de supraveghere.

- Participanţii, sunt formaţi din totalitatea firmelor, băncilor, instituţiilor, persoanelor fizice şi

a altor persoane juridice care ordonă direct sau prin intermediari, efectuarea de către

instituţiilor specializate (de regulă bănci), operaţiuni de vânzare –cumpărare de valută in

numele lor.

- Instituţiile specializate de intermedierea tranzacţiilor cuprind, în primul rând, băncile

comerciale, şi acolo unde există, şi bursele şi agenţii de schimb. La nivelul acestor instituţii se

concentrază zilnic cererile de vânzare sau de cumpărare a valutelor srăine contra monedă

naţională sau a unei valute străine. În măsura în care fondurile în valută deţinute de o bancă

comercială nu sunt suficiente pentru a satisface cererile de procurare de valută pe o anumită

structură ordonate de către clienţii săi, aceasta apelează la alte bănci comerciale din ţara

respectivă şi procedează la vânzare-cumpărare (prin piaţa valutară interbancară naţională), iar

dacă nu există posibilităţi la nivel naţional, apelează la bănci din străinătate. Fondurile în

valută ale unei bănci, în cea mai mare parte , sunt formate din depozitele în valută constituite

de clienţii săi rezidenţi sau nerezidenţi, sau fonduri pe care le păstrează în conturi la bănci în

străinătate pentru fructificare.

- Reglemenrările valutare privesc pe de o parte , modul de organizare şi funcţionare a pieţei

valutare naţionale, instituţiile autorizate să dezvolte astfel de operaţiuni şi condiţiile pe care

51

trebuie să le îndeplinească, iar pe de altă parte, tipul cotării, tipurile de operaţiuni, numărul

valutelor străine care formează obiectul cotării, obligaţiile operatorilor, în raport cu clientela

şi autorităţiile de supraveghere.

- Institutţiile de supreaveghere, au un dublu rol, pe de o parte promovează politica în

domeniul valutar al ţării respective, iar pe de altă parte, asigură o joncţiune, potrivit

intereselor naţionale, între tendinţele pe plan internaţional şi evoluţia monedei naţionale şi

politica valutară naţională. Indiferent de organizarea supravegherii la nivel naţional,

întotdeauna se regăsesc două instituţii: banca centrală şi un oficiu sau departament de culegere

şi prelucrare a datelor şi informaţiilor la nivel internaţonal.

În ţara noastră, piaţa valutară interbancară funcţionează în fiecare zi bancară

lucrătoare. Astfel fiecare bancăeste obligată să coteze şi să afişeze cotaţia pentru cel puţin 6

valute, utilizându-se tipul de cotare directă, fără subdiviziuni. Sunt permise două tipuri de

operaţiuni la vedere(spot) şi la termen(farward); operaţiunile pot fi efectuate la cursul zilei

(pieţei) sau la un curs ferm; operaţiunile sunt decontate zilnic şi sunt comunicate Băncii

Naţionale a României.

Pieţele valutare cele mai cunoscute, atât ca urmare a gradului ridicat de concentrare

al băncilor cât şi a operaţiunilor bancare, în aceste centre cât şi a existenţei unui numar mare

de operatori sunt: Paris, Londra, Zurich, New York si Tokio

Participanţii la operaţiunile pe biletele valutare sunt marile banci comerciale şi

clienţii lor, brokerii(operatorii) specializaţi în astfel de operaţiuni şi guvernele reprezentate

prin autorităţile monetare adică, prin băncile centrale.

Operaţiunile pe pietele valutare pot fi la vedere sau la termen şi sunt tranzacţii care

urmaresc obţinerea unei sume de bani într-o altă valută sau protecţia împotriva riscului

valutar.

O pondere însemnată deţin în prezent pe piaţa valutară operaţiunile de arbitraj şi cele

speculative.

Arbitrajul valutar, reprezintă o operaţiune bancară de vânzare-cumpărare, de valute

pe pieţele valutare în scopul exclusiv al realizarii unui câştig pe seama:

1. A diferenţelor cursurilor ale aceleaşi valute pe doua pieţe diferite;

2. Diferenţele dintre cursurile aceleaşi valute pe aceeeaşi piaţă la date diferite;

3. Diferenţelor dintre cursurile a doua valute pe diferite pieţe;

4. Diferenţelor dintre ratele dobanzilor la diferite valute sau pe diferite pieţe.

Principalele modalitati de arbitrare.

52

a) Arbitrajul direct care constă în vânzarea la vedere a unei valute pe piata

unde cotează cel mai bine în paralel cu operaţia (tot la vedere) de cumpărare

a aceleeaşi valute pe piaţa unde cotează cel mai slab

b) Arbitrajul la termen se poate efectua pe unul sau mai multe piete dupa

cum urmează:

1. Arbitrajul la termen pe o singura piata este efectuat de banca in scopul

realizarii unui castig pe seama diferentelor de curs ale unei singure valute pe aceeasi piata la

termene diferite

2. Arbitrajuul la termen pe două pieţe, urmăreşte să realizeze un caştig pe

seama diferenţelor de curs valutar la termen pe două pieţe. Operaţiunea este similară cu

arbitrajul direct cu deosebirea că, de data acesta tranzacţia se încheie la termen (în baza

cursurilor la termen între douî valute stabilite pe două pieţe diferite).

3. Arbitrajul combinat este o operaţiune mai complexă şi se bazează pe

folosirea termenelor şi a pietelor cele mai favorabile. De exemplu, se poate obţine un caştig

prin vânzarea la vedere combinată cu achiziţionarea la termen a aceleeaşi valute pe aceeaşi

piaţă sau cumpararea la vedere se poate realiza pe o piaţă şi vânzarea la termen pe o altă piaţă.

4. Arbitrajul dobanzilor se poate realiza prin operaţii în care beneficiile

bancilor se obţin pe seama diferenţelor dintre dobânzi la diferite plasamente de capital pe o

piaţă sau alta.

5. Se mai practică variante combinate de arbitraj valutar şi al dobânzilor

urmarând combinarea cât mai favorabilă a operaţiunilor de vânzare sau cumpărare de valută

(la vedere sau la termen) cu plasarea acestora (acordarea de credite)pe pieţele cele mai

favorabile.

În principiu operaţiunile de arbitraj valutar şi al dobânzilor determină uniformizarea

cursurilor valutare şi al ratelor dobânzilor, deoarece arbitrajul sporeşte cererea acolo unde

cursul este mai slab (sau dobânda mai mică) şi majorează oferta acolo unde cursul este mai

ridicat (sau dobânda mai mare) ceea ce duce la reducerea sensibilă a diferenţelor între

nivelurile cursurilor sau al dobânzilor pe diferite pieţe.

4.1. Speculaţia valutară

53

Se practică în mod curent pe piaţa valutară realizându-se atât prin operaţii la vedere

cât şi la termen.

Se consideră speculaţie valutară, aceea operaţie pe piaţa valutară care are un singur

scop şi anume, realizarea unui câştig pe seama diferenţelor de curs ale valutelor.

Orice speculaţie valutara este legata de riscul valutar. Speculantul incheie tranzactii

bazandu-se pe anumite prognoze de ordin personal, daca acestea se adeveresc castiga, daca nu

pierde. Speculaţiile pot fi active, pasive, la vedere, sau la termen.

4.2. Regimul valutar al Romaniei

Operaţiunile valutare desfăşurate pe teritoriul României sunt urmărite şi reglementate

de Banca Naţională a României.

Această supervizează derularea operaţiunilor valutare ale rezidenţilor şi

nerezidenţilor prin intermediul reglementarilor valutare pe care le emite în conformitate cu

legislaţia în vigoare, astfel prin statutul său de functionare BNR reglementează:

1. reglementează şi supraveghează piaţa valutară;

2. autorizează si supraveghează intermediarii pieţei valutare;

3. comunică zilnic lista cursurilor valutare din pieţa valutară;

În România, rezidenţii si nerezidenţii au dreptul de a dobândi, deţine şi utiliza

instrumente de plată, valori mobiliare şi alte active exprimate în valută în condiţiile respectîrii

normelor legale existente putând deţine în acelaşi timp şi conturi în valută la bănci.

Rezidenţii au dreptul de a cumpăra şi vinde valută în mod liber dar, numai prin

intermediarii autorizati de către BNR.

Persoanele juridice rezidente trebuie să probeze cu documente natura operaţiunii

valutare şi suma solicitată.

Nerezidenţii pot transfera fără restricţii disponibilităţiile valutare dobândite şi

deţinute în conturi deschise la bănci în condiţiile legii.

Regimul Valutar al României prevede obligaţia de repatriere de către rezidenţi a

tuturor sumelor dobândite în operaţiile cu străinatatea mai puţin a taxelor, comisioanelor şi a

altor cheltuieli aferente tranzacţiilor desfăşurate.

De la această obligaţie sunt exceptate:

1. băncile pentru activităţile desfăşurate în baza autorizaţiei de funcţionare;

54

2. rezidenţii persoane juridice autorizate de BNR să obţină conturi valutare în

străinătate;

3. rezidenţii persoane fizice care realizează venituri în valută în străinătate.

55

5. Creditul internaţional

În practica relaţiilor internaţionale termenul de ”creditare” a fost treptat înlocuit cu

noţiunea de finanţare, care cuprinde şi activităţiile adiacente creditării fără de care în prezent

utilizarea creditării ca suport al schimburilor economice nu este posibilă.

Creditul este o relaţie bănească care apare în legătură cu acordarea împrumuturilor

băneşti unor persoane fizice sau juridice, pentru care achitarea contravalorii urmează să se

efectueze nu în momentul livrarii, ci la un moment ulterior denumit scadenţă.

Relaţia de credit presupune:

1. Un raport juridic contractual prin care o persoana numita creditor pune la

dispozitia altei persoane numita debitor un bun material evaluat in bani sau chiar o suma de

bani

2. Bunul, valoarea acestuia sau chiar suma de bani se ramburseaza la o data

numita scadenta

3. Pentru folosirea fondurilor primite debitorul plateste creditorului un anumit

pret numit dobanda

CTRITERIUL TIPUL DE CREDITE CARACTERISTICI

1. Destinatiei - Pentru finantarea contului - Legate de o peratiune comerciala

- Financiare - Nelegata de o anumita operatiune

2. Termenului - Pe termen scurt -de regula pana la 1 an

- Mijlociu 1-5 ani

- Lung > 5 ani

3. Finantarea

exporturilor

- Furnizor - Exportatorul acorda credite

importatorului

- Cumparator - Banca exportatorului acorda

credite bancii acestuia

4. Părţile implicate - Comerciale - Exportator-Importator

56

- Bancare - Banca-Client

- Interbancare - Banca-Banca

- Guvernamentale - Stat-Stat

Credite acordate de banci

regioanle, internationale

- FMI, BIRD, BERD, etc – membrii

lor

5. Surse de

mobilizare

- Din fonduri proprii -????? , forfetare, emisiune de

obligatiuni- De pe piata monetara de capital

national

- De pe piata ionternationala

6. Monedei - Moneda unui a dintre parteneri - De regula a creditorului

- O terta moneda - De regula convertibila

- O moneda de cont - Denominat in DST , rubla

transferabila, etc.

7. Dobânzi - Dobânda comerciala

(la credite comerciale)

Pot fi fixe sau variabile

- Dobanda preferentiala

(mai mica)

- Dobanda pe piata

valutar-financiara internationala

8. Garantări - Garantate - Prin asigurari, ipoteci, scrisori de

garantie bancara

- Negarantate - Mai rar, pentru credite pe termene

foarte scurt

Elementele care intervin in tehnica acordarii, primirii, restituirii creditului sunt:

- Determinarea plafonului creditului

- Termenul de acordare

- Costul creditului

- Rambursarea creditului

a) La determinarea plafonului creditului – se au in vedere urmatoarele criterii:

57

1. Aprecierea capacitatii de credit a bancii partenere la stabilirea marimii

creditului, creditorul trebuie sa se asigure ca banca partenerului are posibilitatea de a face fata

platilor

2. Natura tranzactiei – in contractele cu pret provizoriu urmeaza sa se

stabileasca ulterior pretul ferm si deci plafonul creditului , alte tranzactii privind plata unor

avansuri sau beneficii acordate de vanzator.

3. Rentabilitatea operaqtiunii de credit – element principal in stabilirea

creditului reprezentand interesul bancii creditoare de a obtine un beneficiu cat mai mare.

b) La determinarea termenului de rambursare a creditului se tine seama de

urmatoarele criterii:

4. Obiectul creditului – deoarece unele tranzactii au ca obiect echipamente si

instalatii care au o perioada de amortizare mai lunga

5. Raportul dintre cerere si oferta – care influenteaza atat pe piata creditului cat

si a marfurilor si determina scadenta de rambursare datorita variatiilor sau stabilitatii

inregistrate pe aceste piete

6. Capacitatea economica a firmei care cere creditul ceea ce depinde si de

conjunctura economica , de starea balantei de plati externe si stabilitate apolitica a tarii

debitoare

La stabilirea termenului de rambursare se acorda unele facilitati solicitantilor de

credite, astfel acestia pot obtine plata esalonate in rate precum si un termen de gratie . Pe de

alta parte termenul de plata poate fi redus daca importatorul achita un avans din valoarea

marfii.

5.1. Piaţa internaţională a creditului şi rolul acesteia.

Piaţa internaţională a creditului cuprinde ansamblul relaţiilor de credit ce apar între

participanţii la tranzacţiile comerciale şi financiare internaţionale, a mijloacelor, tehnicilor şi

instrumentelor utilizate în derularea acestor relaţii.

Pia a interna ională a creditului este o no iune globală, ce surprinde, de fapt, toate tipurile de

credit care pot fi acordate sau primite în rela iile interna ionale indiferent de natura lor.

Relaţiile de credit pot fi dezvoltate la nivel naţional, între rezidenţii unei ţări, la nivel

regional, prin intermediul unor bănci sau instituţii al căror obiectiv îl constituie sprijinirea

58

comerţului, cooperării, investiţiile etc., între un grup de ţări membre ale acestei instituţii (de

exemplu BERD) şi la nivel internaţional, în cazul în care păr ile implicate în rela ia de credit

au reziden a în ări diferite sau împrumuturile sunt acordate de institu ii de loca ie interna

ională (FMI, B IRD, BRI etc.).

Creditul în sens larg, este un acord, în elegere între două păr i, prin care se convine ca

un activ (mărfuri, servicii, bani) fie vândute sau date în folosin ă temporară, cu promisiunea

restituirii sumei de plată în viitor. Rela ia de credit incumbă:

- creditorul cel ce dă cu împrumut suma de bani sau vinde mărfuri sau servicii pe credit;

- debitorul, cel care împrumută suma sau cumpără mărfuri şi servicii pe credit şi se

angajează să restituie suma sau contravaloarea mărfurilor la o dată viitoare;

- valoarea creditului , respectiv suma dată cu împrumut sau contravaloarea mărfurilor

sau serviciilor;

- dobânda , pentru facilitatea oferită, creditorul solicită plata unei dobânzi, exprimată

procentual şi aplicată sumei date cu împrumut;

- scadenţa sau maturitatea, este termenul limită la care suma împrumutată şi dobânda

aferentă trebuie rambursate, restituite creditorului, scaden a poate fi eşalonată în timp,

periodic, la anumite intervale (lunar, trimestrial, semestrial, anual), se plătesc rate şi dobânzi

(rambursarea în rate) sau cu scadenţa unică, toată suma fiind restituită la o singură dată;

- garantarea creditului este solicitată de creditor debitorului, pentru a se proteja de riscul

de nerambursare a sumelor împrumutate (reaua credin ă sau falimentul debitorului); în acest

scop, poate solicita o ipotecă pe bunuri imobile, gaj pe diferite bunuri etc. pe care prin

vânzare, în caz de neplată îşi poate recupera crean a sau garan ii personale, prin care un ter

garantează că în cazul în care debitorul nu plăteşte, el va plăti în locul lui (aval, scrisoare de

garan ie etc.).

Există diferite criterii de clasificare a creditelor. Din punct de vedere a termenului:

credite pe termen scurt (până la un an), pe termen mijlociu (1-5 ani), pe termen lung (peste 5

ani); din punct de vedere a debitorului; public (autorităţi guvernamentale, locale, însăşi statul,

de regulă, sub forma certificatelor de trezorerie sau a obliga iunilor guvernamentale), privat

acordat oricărei alte entită i, alta decât statul; din punct de vedere a creditorului, creditul

bancar acordat de bănci, creditul comercial acordat de o firmă altei firme prin vânzarea

mărfurilor pe credit; din punct de vedere a obiectului (scopului) creditării: se disting credite

pentru producţie, pentru mijloace circulante, pentru investi ii, pentru consum (acordat popula

iei), pentru export, pentru import etc.; din punct de vedere a garantării: credite garantate,

negarantate (mai rar) şi creditele ipotecare (garantate prin imobile, case, pământ); din punct de

59

vedere a dobânzii: credite acordate la rate din dobânzi fixe, la rate de dobânzi variabile, la rate

din dobânzi preferen iale (mai mici decât dobânda pie ei, diferen a fiind suportată de stat, de

regulă, cu scopul promovării exportului sau dezvoltării unui sector de activitate, de exemplu

agricultura), etc.

Locul predominant în activitatea de creditare îl deţin băncile comerciale, tipurile şi

varietatea formelor de creditare variind de la ară la ară, în func ie de dezvoltarea economică,

financiar-bancară şi reglementările na ionale.

Se apreciază că 70% din comerţul internaţional se desfăşoară pe bază de credit.

Creditele asociate, activită ile comerciale interna ionale, privesc două tipuri de rela ii:

- relaţii de credit la nivel naţional , în cadrul cărora firmele pot beneficia, în anumite

condi ii, de credite în monedă na ională sau în valută acordate de bănci comerciale: credite de

prefinan area exporturilor, credite de export, credite prin cesiune de crean e, credite de scont,

linii de credit, credite în descoperiri de cont;

- relaţii de credit la nivel internaţional, în cadrul cărora relaţia de credit se stabileşte

între exportator şi importator prin vânzarea pe credit comercial a mărfii (credit furnizor) sau

între exportator/banca exportatorului şi importator, în care caz banca exportatorului creditează

importatorul cu scopul de a plăti mărfurile integral la livrare, relaţia de creditare rămânând

între banca exportatorului şi importator (credit cumpărător). Creditul cumpărător poate

îmbrăca şi forma liniilor de credit, în sensul că în cadrul unui plafon de creditare, acordat pe

un număr de ani (de exemplu 3 ani) de banca din ara exportatorilor unei bănci din ara

importatorilor se pot efectua mai multe exporturi, respectiv importuri. Ca tehnici alternative

de finanţare a schimburilor interna ionale se mai practică: factoringul, forfetarea şi leasingul

(2-3% din comer ul interna ional).

5.2. Creditul internaţional

Creditul internaţional reprezintă un mecanism important de mobilizare a resurselor

financiare necesare schimburilor internaţionale, cooperării şi dezvoltării

economice a ţărilor.

Extinderea schimburilor economice internaţionale, programele de dezvoltare

economică şi progresul tehnic au determinat participarea însemnată a creditului în

relaţiile economice internaţionale.

După părţile la contractele de credit din relaţiile economice internaţionale se

deosebesc: creditele guvernamentale ce se negociază între state, creditele bancare ce se

60

contractează cu băncile, creditele comerciale ce se manifestă între exportatori şi

importatori.

Dacă ţinem seama, de durata pentru care se acordă, creditele internaţionale se

grupează în credite pe termen scurt (12-18 luni), credite pe termen mediu (5-7 ani) şi credite

pe termen lung.

În funcţie de modul de acordare, creditele internaţionale se diferenţiază în

credite furnizor ce se acordă de către exportator sub formă de livrări de mărfuri

cumpărătorului străin şi credite cumpărător. Până la încasarea contravalorii mărfurilor

exportatorii pot contracta credite bancare sau sconta efecte comerciale la bănci. Creditul

cumpărător reprezintă un credit bancar ce se acordă de o bancă locală importatorului

pentru a achita mărfurile exportatorului.

După obiectul creditat se deosebesc creditele pentru operaţii de export-import, de

maşini, utilaje, echipamente, materii prime, combustibil, bunuri de consum.

Creditele internaţionale se acordă în funcţie de valoarea şi natura tranzacţiei

comerciale, rentabilitate, bonitate, solvabilitate şi garanţii.

Termenul de creditare depinde de obiectul creditat, de raportul dintre cererea şi oferta

de pe piaţa creditului şi de alţi factori. Durata creditării ce cuprinde intervalul de timp din

momentul acordării până la rambursare include o perioadă de graţie în cadrul căreia nu se

efectuează rambursări de sume.

Creditele internaţionale se pot acorda integral sau în tranşe, în funcţie de

obiectul creditat, natura tranzacţiei şi alţi factori.

Dobânda la creditele internaţionale depinde de taxa scontului şi de conjunctura de pe

piaţa creditului.

Creditele internaţionale se pot rambursa în rate egale, în rate crescătoare sau

descrescătoare pe baza acordului părţilor la contractul de credit.

5.2.1. Formele creditului internaţional

a) Creditele de export(creditele furnizor)

Creditele de export denumite şi credite furnizor se caracterizează prin faptul că

exprimă un raport de credit între furnizor şi importator. În baza relaţiei de credit

comerciale, furnizorul acceptă ca importatorul să achite contravaloarea mărfurilor după o

anumită perioadă de timp de la primirea lor. Durata acestei perioade se negociază de către cele

două părţi în funcţie de valoarea mărfii şi poate fi cuprinsă între câteva luni şi până la un

61

număr de ani.

Livrările de mărfuri pe credit îi permit exportatorului să cucerească şi să

menţină pieţe de desfacere pentru mărfurile sale şi îi asigură avantaje la plată

importatorului. Creditul furnizor presupune completarea capitalului circulant a

exportatorului pe o perioadă de timp şi asumarea unor riscuri de natură comercială şi

necomercială. În sfera riscurilor de natură comercială preluate de exportatorul pe credit se

încadrează insolvabilitatea cumpărătorului, neachitarea la termen a mărfurilor de către

importator, refuzul nejustificat al cumpărătorului de a accepta plata produselor primite.

Riscurile necomerciale la care sunt supuşi exportatorii pe credit se referă la starea de

război, schimbarea regimului politic, expropierea, aplicarea unor restricţii la transferurile

de sume în străinătate, anularea unor autorizaţii de export sau import după expedierea mărfii

de către furnizor, confiscarea, avarierea sau distrugerea mărfurilor.

b) Creditele de import- creditele cumpărător

Creditele de import sunt cunoscute sub denumirea de credite cumpărător ce se acordă

de o bancă importatorului, în cazul în care acesta nu dispune de resurse de finanţare

corespunzătoare importurilor. Exportatorul încasează contravaloarea mărfurilor după

livrarea lor şi prezentarea documentelor de expediţie. Mărfurile importate se plătesc

după primirea şi recepţionarea lor pe seama creditelor de import şi nu mai presupun includerea

unor elemente suplimentare în preţ. Pe seama creditelor de import se acoperă până la 85%

din valoarea tranzacţiei comerciale internaţionale, iar partea cuprinsă între 5-15% se

suportă de importator sub formă de avans acordat exportatorului sau plată după primirea

mărfurilor.

Prin acordarea creditului de import, exportatorul nu mai este supus riscului,

deoarece încasează contravaloarea mărfurilor după livrare şi depunerea documentelor de

decontare. Creditele de import sunt cunoscute sub denumirea de credite financiare, datorită

faptului că pe seama resurselor împrumutate de la bancă se achită contravaloarea

produselor importate.

Exporturile din ţările membre ale OCDE se creditează până la limita de 85% din

valoarea lor, pe o durată care depinde de situaţia ţării importatorului şi cu dobânzi mai reduse

c) Credite de prefinanţare, credite pe termen scurt şi credite pe termen

mediu şi lung

Creditele internaţionale se mai diferenţiază în credite de prefinanţare, credite pe

termen scurt şi credite pe termen mediu şi lung. Pe seama creditelor de prefinanţare se

achiziţionează bunuri, echipamente şi alte servicii necesare realizării producţiei pentru export.

62

Creditele de prefinanţare a exporturilor se acordă sub forma creditelor bancare directe, a

avansurilor destinate firmelor care sunt solvabile, a creditelor în cont sub forma unui plafon şi

a creditelor necesare fabricării şi pregătirii exporturilor de produse cu ciclu lung de fabricaţie.

Creditele pe termen scurt îmbracă forma avansurilor acordate de bănci

exportatorilor pe baza documentelor de export, a creditelor de mobilizare a creanţelor

comerciale pe termen, a creditelor destinate dezvoltării exporturilor.

În SUA importatorii pot beneficia de credite cu dobândă preferenţială de la

EXIMBANK până la 30-35% din valoarea tranzacţiei iar diferenţa se poate obţine de la

băncile comerciale.

d) Creditul guvernamental de cooperare economică internaţională

Creditul guvernamental de cooperare economică se acordă pe baza unei

înţelegeri între două state în vederea realizării unor acţiuni de cooperare economică

internaţională pe termen lung. Creditul guvernamental se garantează de către guvernul ţării

importatoare şi se rambursează în produse acceptate de ţara creditoare.

Prin intermediul creditului guvernamental ţara debitoare beneficiază de sume

necesare dezvoltării economice, de licenţe, documentaţie tehnică şi alte facilităţi în

vederea dezvoltării producţiei interne. Creditul guvernamental îi permite ţării creditoare să-şi

utilizeze capacităţile de producţie, să sporească eficienţa şi să-şi extindă desfacerile

de produse pe diverse pieţe.

Principalele documente ce reflectă relaţia de credit guvernamental sunt: acordul

guvernamental de cooperare economică, convenţia de cooperare economică pe credit şi

aranjamentul interbancar ce se încheie între băncile prevăzute în convenţia de

cooperare economică pe credit.

5.2.2. Eurocreditele, reprezintă împrumuturile efectuate în eurovalute, a căror durată

este mai mare de un an. Particularitatea acestor credite este faptul că nu depozitele în

eurovalute constituie sursa fondurilor, ci împrumuturile în eurovalute pe termen scurt,

reînnoite, de regulă, din 6 în 6 luni. De aceea, dobânda la eurocredite este variabilă, având ca

bază LIBOR (rata dobânzilor interbancare pe pia a Londrei). Eurocreditele pot îmbrăca forma

unor împrumuturi tradiţionale sub forma: liniilor de credit; liniilor de credit reînnoibile

(revolving) (care se particularizează prin faptul că pe perioada pentru care s-a acordat linia de

credit, 3-5 ani, debitorul poate rambursa suma şi să se împrumute din nou în limita

plafonului); credite rotative (roll-over) acordate pe termene mijlocii 3-5 ani şi termene lungi

5-7 ani, cu refinan are, de regulă, la 3 luni de pe pia a eurovalutelor; eurocredite sindicalizate -

acordate de grupuri bancare constituite în sindicat de împrumut, pentru dispersia riscului şi

63

diminuarea efortului financiar. în acelaşi timp, eurocreditele pot fi mobilizate prin lansarea de

titluri financiare cum sunt: obligaţiuni în eurovalută, cu rata dobânzii variabilă (cunoscute sub

denumirea F.R.N. - floating rate note), refinanţarea efectuându-se de pe piaţa eurovalutelor la

3 sau 6 luni (LIBOR baza); facilităţi de împrumut garantate bancar (denumite RUF -

revolving underwriting facility sau NIF - note issuance facility) în care bănci sau entită i non

bancare emit titluri pe termen scurt, denominate în eurovalute (cel mai adesea eurocertificate

de depozit emise de bănci sau bilete la ordin emise de entită i non bancare sunt subscrise pe

baza unui acord cu un grup bancar ter , iar fondurile mobilizate, de regulă, pe 6 luni constituie

seriile, emisiunile fiind reînnoite permanent, îmbrăcând astfel forma unui eurocredit pe

termen mijlociu (3-5 ani).

5.3. Garantarea şi asigurarea creditelor internaţionale

Datorită riscurilor ce se manifestă în relaţiile internaţionale se impune garantarea şi

asigurarea creditelor de import şi export.

Garanţiile reprezintă măsuri care întăresc siguranţa creditelor de export şi import ce se

aplică prin emiterea scrisorilor de garanţie bancară, avalizarea tratelor, înfiinţarea de ipoteci şi

gajuri. Garanţiile se solicită de creditor şi se suportă de către debitor.

Garanţiile se pot acorda de către statul din care provine exportatorul prin

instituţii specializate sau prin instituţii mandatate cum sunt:

Compania Franceză de Asigurare a Creditelor de Export (Compagnie

Française d'Assurance pour le Credit a l'Exportation) COFACE, reprezintă o societate

mixtă cu capital de stat şi particular din Franţa specializată în asigurarea creditelor de export

şi garantarea operaţiunilor de comerţ exterior ale firmelor franceze.

COFACE acţionează în numele statului în vederea asigurării riscurilor

politice, naturale şi de transfer la toate tipurile de credite şi a riscurilor comerciale la creditele

cu durată mai mare de trei ani.

Departamentul pentru Garantarea Creditelor de Export (Export Credit

Guarantee Departament) din cadrul Ministerului Comerţului al Marii Britanii creat în anul

1949 garantează riscurile de neachitare a creditelor pentru export, riscurile din

exproprierea activelor investite în străinătate precum şi fluxurile de plăţi oficiale.

Societatea de asigurare Hermes din Germania (societate privată) ce funcţio-

nează din anul 1949 acţionează în numele statului în prestarea serviciilor de asigurări la

64

creditele de export, la contractele de leasing şi împotriva riscului valutar.

Institutul Naţional de Asigurări (Instituto Nazionale delle Assigurazioni) din

Italia reprezintă o instituţie publică care oferă servicii de asigurare a creditelor de export,

garantarea şi asigurarea tranzacţiilor comerciale ale companiilor private.

Oficiul Naţional de Garanţie (L'Office National du Ducroire) din Belgia este o

instituţie publică care are misiunea să acopere riscuri politice, riscuri provenite din

calamităţi naturale, riscuri monetare şi riscuri comerciale din operaţiuni de comerţ

exterior ale firmelor belgiene. Oficiul Naţional de Garanţie reasigură riscurile

comerciale preluate de societatea privată Compania Belgiană de Asigurare a

Creditului (La Compagnie Belge d'Assurance de Credit).

Societatea Olandeză de Asigurare a Creditelor de Export acoperă riscurile

comerciale pe termen scurt ce se pot manifesta în tranzacţiile comerciale internaţionale ale

firmelor olandeze.

Banca de Export-Import (EXIMBANK) din SUA funcţionează în calitate de agent

al statului în vederea asigurării şi reasigurării riscurilor din tranzacţiile comerciale

internaţionale, a garantării şi refinanţării creditelor pentru export acordate de băncile

americane. Banca de Export-Import (EXIMBANK) din SUA, colaborează cu Asociaţia

Asigurării Creditelor Externe (Foreign Credit Insurance Association) ce grupează

societăţi de asigurări private în acoperirea riscurilor comerciale şi politice ce rezultă din

creditele pe termen scurt şi creditele pe termen mediu (5 ani).

Departamentul pentru Asigurări de Export din cadrul Ministerului

Comerţului Internaţional din Japonia răspunde de serviciile de asigurare a creditelor de export

ale firmelor japoneze.

Banca japoneză pentru export-import (Export-Import Bank of Japan)

creditează exporturile firmelor japoneze pe seama fondurilor oferite de guvern şi din

împrumuturi în valută.

Uniunea Internaţională a Societăţilor de Asigurare a Creditelor de Export

(Uniunea de la Berna) reprezintă o asociaţie privată de drept elveţian creată în anul 1934 de

către Societatea franceză de asigurare şi încurajare a creditului, de Departamentul

Garantării Creditelor de Export din Anglia, de o societate de asigurări italiană şi o societate

de asigurări spaniolă care acţionează în următoarele direcţii: facilitează cooperarea

instituţiilor şi a societăţilor membre în domeniul garantării creditelor de export; mijloceşte

schimbul de informaţii asupra mecanismelor tehnice de asigurare a creditelor de export;

urmăreşte armonizarea politicilor în domeniul asigurării creditelor de export şi a

65

investiţiilor; elaborează principiile şi regulile de acordare şi urmărire a evoluţiei garanţiilor.

Comitetul Tehnic al Asigurării Creditelor din cadrul Uniunii Europene

reuneşte reprezentanţii organismelor care acţionează în numele statului în gestionarea

garanţiilor de export, propune soluţii şi urmăreşte politica de credit faţă de ţările în curs de

dezvoltare.

Garanţiile statului oferite prin intermediul instituţiilor publice sau prin societăţi private

se completează cu asigurarea creditelor comerciale de către exportator pentru riscurile

comerciale la creditele pe termen scurt şi mijlociu care depăşesc o anumită valoare prin

intermediul unei societăţi de asigurare.

5.4. Organisme de acordare şi garantare a creditelor de export în

România

A. Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior, a fost

creat în anul 1992 în vederea sprijinirii dezvoltării comerţului exterior şi a promovării

exporturilor prin analiza şi aprobarea în numele şi contul statului a operaţiilor de

finanţare, a dobânzilor la creditele pentru export şi a condiţiilor garantării creditelor de export.

Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior examinează şi

aprobă următoarele operaţiuni:

• operaţiunile individuale de finanţare, garantare, asigurare şi reasigurare a

creditelor de export în numele şi în contul statului;

• mecanisme de stimulare a activităţii de comerţ exterior cum sunt: credite,

proceduri speciale de refinanţare, bonificaţii, dobânzi, garanţii precum şi alte

instrumente specifice de promovare a exporturilor;

• bonificaţii de dobândă la creditele acordate de Banca de Export-Import

pentru exporturi;

• limite maxime de expunere ale Băncii de Export-Import a României, în activitatea

de garantare, asigurare şi reasigurare a creditelor de comerţ exterior.

Finanţarea, garantarea, asigurarea şi reasigurarea creditelor în numele şi în contul

statului se realizează până la limita de cel mult 85% din valoarea creditelor de

import-export şi pe termene diferite în funcţie de natura obiectelor creditate.

Riscurile de la contractele de export ce se acoperă prin operaţiunile de garantare

66

cuprind:

• riscurile politice reprezentate de întârzierile în transferul resurselor din

ţara cumpărătorului în perioade mai mari de 180 zile, ca urmare a unui moratoriu

general privind datoria externă, de acţiuni ale guvernelor străine ce împiedică

îndeplinirea prevederilor contractuale, şi întârzieri în transferul resurselor valutare, război,

război civil şi alte evenimente din afara României care împiedică îndeplinirea

contractelor de export, retragerea sau reînnoirea licenţei de export, aplicarea unor

restricţii, pierderile rezultate din imposibilitatea de a institui proceduri legale în ţara

cumpărătorului;

• riscurile comerciale;

• riscurile naturale reprezentate de catastrofe naturale în ţara cumpărătorului

care determină neîndeplinirea contractelor de export.

B. Banca de Export-Import a României (EXIMBANK SA)

Banca de Export-Import a României (EXIMBANK) s-a înfiinţat în anul 1992 în

vederea susţinerii dezvoltării exporturilor româneşti prin operaţiunile realizate în nume

propriu şi în calitate de agent al statului.

Banca de Export-Import a României, (EXIMBANK SA) este o instituţie

specializată prin care se derulează activităţi de susţinere a comerţului exterior cu

ajutorul instrumentelor financiar-bancare şi de asigurări specifice .

a) Obiectivele generale ale EXIMBANK SA

• finanţarea producţiei de bunuri şi servicii destinate exportului, precum şi a

operaţiunilor de comerţ exterior prin acordarea de credite în lei şi în valută din surse

interne şi externe;

• garantarea creditelor în lei şi în valută pentru producţia de export, pentru exportul şi

importul de bunuri şi servicii sau investiţii în obiective destinate producţiei de bunuri şi

servicii de export;

• efectuarea operaţiunilor de refinanţare a băncilor pentru finanţarea exportatorilor

români;

• administrarea şi derularea de credite interne destinate sprijinirii producţiei de

bunuri şi servicii pentru export şi a exportului precum şi a operaţiunilor aprobate de Comitetul

Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior, în vederea sprijinirii investiţiilor,

stimulării întreprinderilor mici şi mijlocii, restructurării şi modernizării societăţilor

comerciale, dezvoltării infrastructurii şi a altor utilităţi de interes public;

• efectuarea altor operaţiuni bancare;

67

• asigurarea şi reasigurarea creditelor destinate realizării de bunuri şi servicii pentru

export;

• efectuarea altor operaţiuni specifice de asigurare şi reasigurare de credite, garanţii şi

investiţii;

• încheierea de acorduri şi convenţii necesare pentru propria activitate cu organizaţii

similare din ţară şi străinătate;

• evaluarea în calitate de consultant financiar şi bancar a riscurilor comerciale şi de ţară;

• acordarea asistenţei pentru expertizări tehnice şi efectuarea operaţiilor bancare de

punere în aplicare a diferitelor proiecte de investiţii;

• colectarea, prelucrarea, stocarea şi furnizarea informaţiilor specifice de credit;

• efectuarea unor operaţiuni de sprijinire a producţiei de bunuri şi servicii destinate

exportului şi comerţului exterior.

b) Activitatea EXIMBANK SA în numele şi în contul statului

EXIMBANK SA desfăşoară în limita competenţelor aprobate de Comitetul

Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior următoarele operaţiuni în

contul sau cu garanţia statului : emite garanţii de export; acordă bonificaţii de

dobândă; realizează finanţări şi refinanţări; realizează asigurări şi reasigurări de credite şi

investiţii;

În vederea sprijinirii exporturilor româneşti în numele şi în contul statului

EXIMBANK SA formează următoarele fonduri : fondul pentru garanţii de export;

fondul pentru asigurarea şi reasigurarea creditelor de export pe termen scurt, mediu şi lung, a

garanţiilor de export şi a investiţiilor române în străinătate; fondul pentru acordarea

bonificaţiilor de dobândă; fondul pentru asigurarea şi reasigurarea creditelor obţinute în

vederea realizării de bunuri şi servicii destinate exportului.

Fondurile menţionate cu excepţia fondului pentru acordarea bonificaţiilor de

dobândă se formează din: sumele alocate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 96/ 2000 în

scopul sprijinirii exporturilor şi disponibile; sumele prevăzute anual în bugetul de stat cu

această destinaţie; sumele prelevate în limita unei cote de 25% din creanţele externe

recuperate de stat efectiv de la ţările debitoare; sumele nete care provin din primele de

asigurare; sumele recuperate din asigurarea creditelor; sumele recuperate de la persoana

juridică garantată; dobânda încasată din fructificarea sumelor disponibile ale fondurilor;

Fondul pentru acordarea bonificaţiilor de dobândă se alimentează de la bugetul de stat

pe baza sumelor alocate anual în funcţie de strategia Guvernului de sprijinire a comerţului

exterior.

68

Fondurile destinate sprijinirii exporturilor româneşti cu excepţia fondului pentru

acordarea bonificaţiilor de dobândă se pot angaja în limita maximă de expunere stabilită de

Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior.

Fondul pentru garanţii de export se utilizează pentru plata garanţiilor de participare

la licitaţii internaţionale, a garanţiilor de restituire a avansului şi a altor plăţi progresive

încasate de la beneficiarii externi în contul contractelor de export, a garanţiilor

pentru buna executare a contractelor externe, a garanţiilor pentru restituirea contravalorii

echipamentelor şi materialelor puse la dispoziţie contractual de beneficiarul extern şi a altor

garanţii de export stabilite prin contracte externe.

Fondurile pentru asigurarea şi reasigurarea creditelor de export şi pentru

asigurarea şi reasigurarea creditelor destinate realizării de bunuri şi servicii pentru

export acoperă angajamentele asumate pe riscul statului de EXIMBANK care se referă la

asigurări şi reasigurări de credite pentru export pe termen scurt, mediu şi lung împotriva

riscurilor comerciale şi de ţară neasigurabile pe piaţa privată, asigurări de garanţii de export

împotriva riscurilor de executare nejustificată precum şi de investiţii româneşti în

străinătate împotriva riscurilor comerciale şi de ţară, alte operaţiuni de asigurare,

coasigurare şi reasigurare de credite împotriva riscurilor de neplată neasigurabile pe

piaţa privată.

Fondul pentru acordarea bonificaţiilor de dobândă este destinat realizării de

obiective complexe şi a producţiei cu ciclu lung de fabricaţie destinate exportului

precum şi pentru alte exporturi, pentru plata trimestrială, semestrială sau anuală a unor

dobânzi efectiv plătite de societăţile comerciale la creditele în lei angajate de la bănci aferente

producţiei de bunuri şi servicii destinate exportului potrivit procedurilor aprobate de

Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior.

Fondurile pentru sprijinirea exporturilor româneşti se administrează de către

EXIMBANK SA pentru care se percep comisioane aprobate de Comitetul Interministerial de

Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior.

EXIMBANK SA examinează şi avizează, în vederea prezentării Comitetului

Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior, solicitările de garanţii pentru

importurile de tehnologie, maşini şi utilaje destinate dezvoltării, modernizării,

retehnologizării precum şi creării unor noi capacităţi de producţie şi servicii destinate

exportului. Garanţia statului se emite de Ministerul Finanţelor şi se preia în evidenţă la datoria

publică.

EXIMBANK SA poate să asigure şi reasigure împotriva riscurilor comerciale şi de

69

ţară creditele de export pe termen scurt, mediu şi lung, investiţiile româneşti în străinătate,

creditele obţinute în vederea realizării de bunuri şi servicii destinate exportului. Asigurarea

creditelor de export pe termen scurt, mediu şi lung şi asigurarea investiţiilor se realizează în

cadrul unor plafoane valorice stabilite de EXIMBANK SA pe ţări în funcţie de politica

Guvernului de sprijinire a exporturilor şi a investiţiilor.

EXIMBANK SA analizează şi avizează documentaţiile referitoare la exceptarea de la

plată anticipată sau de la garantarea plăţii taxelor vamale, a comisionului vamal şi a taxei pe

valoare adăugată pentru importurile de completare aferente exporturilor complexe sau

producţiei de export cu ciclu lung de fabricaţie pe care le prezintă spre soluţionare

Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior.

c) Activitatea EXIMBANK S.A. în nume şi cont propriu

EXIMBANK S.A. efectuează operaţiuni de bancă în conformitate cu regle-

mentările legislaţiei bancare, asigură şi reasigură credite de export pe termen scurt,

mediu şi lung împotriva riscurilor comerciale şi de ţară, poate să realizeze alte operaţiuni de

asigurare şi reasigurare de credite pe baza normelor proprii aprobate de consiliul de

administraţie.

5.5. Forfaitingul şi factoringul

Forfetarea reprezintă o operaţiune de vânzare-cumpărare a unor creanţe (materializate

în titluri de credit) în cadrul căreia cumpărătorul (forfetor) renunţă la acţiunea în regres

asupra creditorului anterior. Vânzătorul titlului de credit răspunde pentru legalitatea

creanţelor iar riscurile economice şi le asumă forfetorul.

Forfetarea constituie un produs bancar complex prin care o bancă finanţează pe termen

mediu, respectiv plăteşte în avans creanţe scadente în viitor obţinute din exporturi fără

drept de regres împotriva acestora.

Mecanismul de finanţare a exporturilor prin forfetare funcţionează astfel:

• exportatorul tratează cu forfetorul în perioada negocierii contractului asupra

valorii şi valutei în care se exprimă contractul, valorii creditului ce urmează să se sconteze,

condiţiile de plată, garanţiile, avalizarea, natura mărfii, termenul de livrare (1);

• forfetatorul stabileşte în funcţie de elementele prezentate de exportator nivelul

discontului şi comisionul de angajament (2);

• exportatorul livrează mărfurile conform contractului comercial către cumpărătorul străin

70

(3);

• exportatorul prezintă forfetatorului spre scontare cambii trase în cadrul

contractului şi încasează suma în documente mai puţin taxa scontului şi

comisionul (4);

• importatorul achită cambiile la scadenţă către forfetor (5).

Suma pe care o plăteşte vânzătorul forfetorului denumită costul forfetării

depinde de dobânzile de pe piaţa eurovalutelor, de perioada de la achitarea efectelor de comerţ

şi până la scadenţă lor, de marja pentru acoperirea riscurilor pe care şi le asumă forfetorul şi de

cheltuielile de natură administrativă.

Fig. 5.1 Mecanismul operaţiunii de forfaiting

Operaţiunile de forfetare se realizează de către exportatorii care livrează mărfuri pe

credit din contractele comerciale internaţionale în vederea încasării contravalorii

mărfurilor exportate înainte de scadenţă.

Suma ce se încasează pentru titluri de credit vândute unor instituţii financiar-

bancare specializate în operaţiuni de forfetare depinde de durata creditului, de valuta în care

se exprimă cambiile, de bonitatea debitorului şi de avalizarea sau garantarea cambiei.

Factoringul

Operaţiunea de factoring se caracterizează prin faptul că are la bază un contract

comercial prin care o parte denumită factor se angajează ca în schimbul unui comision să

realizeze creanţele sub formă de facturi pe care exportatorul denumit aderent se obligă

să i le transmită şi să accepte subrogarea factorului în toate drepturile asupra

debitorilor (cumpărători de mărfuri).

Operaţiunea de factoring îi permite aderentului să încaseze facturile de la un

singur partener, îi garantează plăţile de către factor şi evită cheltuielile de contabilizare şi de

71

urmărire a obligaţiilor clienţilor.

Mecanismul de finanţare prin factoring se derulează astfel:

• exportatorul tratează cu factorul asupra operaţiei de factoring (1);

• exportatorul livrează mărfurile cumpărătorului conform contractului

comercial şi notifică importatorului subrogarea factorului în drepturile aderentului

pentru ca acesta să plătească către factor (notificarea se face pe factură comercială); (2)

• producătorul de mărfuri pentru export sau furnizorul de servicii în baza

contractului încheiat cu factorul îi remite facturile (3);

• factorul plăteşte aderentului mai puţin comisionul, fie imediat (deci înainte de

scadenţă) fie la data scadenţei, dacă s-a prevăzut în contract această clauză (4);

• importatorul achită contravaloarea mărfurilor primite către factor (5).

Fig. 5.2 Mecanismul operaţiunii de factoring

Prin intermediul operaţiunilor de factoring se accelerează finanţarea

exporturilor, se pot efectua unele servicii pentru aderenţi cum sunt selecţionarea

clienţilor, aplicarea unei metode moderne de gestiune şi contabilitate şi realizarea unor studii

de piaţă.

FACTORING reprezintă un produs bancar complex destinat agenţilor

economici care urmează să încaseze valută din exportul de mărfuri şi prestări de

servicii.

Factoringul asigură finanţarea pe termen scurt fără solicitarea de garanţii reale,

îmbunătăţirea lichidităţii societăţii comerciale, simplificarea decontărilor, reducerea

costurilor tranzacţiilor, protecţia împotriva unor riscuri din relaţiile economice

internaţionale, consultanţa în privinţa contractelor externe şi a evaluării partenerilor din

schimburile economice internaţionale.

72

5.6. Creditele în valută acordate de băncile comerciale din România

Băncile din România pot acorda credite în valută persoanelor juridice rezidente pentru

importurile de materii prime, materiale, bunuri de consum, servicii, instalaţii complexe,

maşini, utilaje, mijloace de transport.

Deciziile de creditare în valută presupun analiza bonităţii clientului, a surselor de

rambursare a creditelor, a garanţiilor acoperitoare.

În vederea obţinerii creditelor în valută de către persoane juridice se solicită

îndeplinirea următoarelor condiţii: să fie înscrise la Registrul Comerţului; să posede

capital social corespunzător pentru desfăşurarea activităţii; să prezinte garanţii materiale

personale şi morale precum şi documentaţii şi acte din care să rezulte că desfăşoară

activitatea în condiţiile legii şi în conformitate cu statutul de funcţionare; să

îndeplinească condiţiile de bonitate; să accepte clauzele negociate înscrise în convenţiile de

credit cu privire la mărimea creditului, obiectul creditului, garanţii, termene de

rambursare, dobândă, comisioane; să desfăşoare operaţii care să asigure realizarea

surselor de rambursare; să asigure confidenţialitatea operaţiunilor derulate cu banca din punct

de vedere ale creditului, duratei, dobânzilor, garanţiilor.

În scopul acordării creditelor în valută, agenţii economici depun o documentaţie

formată din următoarele elemente: cerere de credit, documentaţie de constituire legală a

societăţii, raportul explicativ la bilanţul contabil, extrasul de cont privind

conturile deschise la alte bănci, situaţia creditelor angajate de la alte bănci, planul de

trezorerie la creditele pe termen scurt, situaţia fluxului de numerar în lei şi în valută la

creditele pe termen mijlociu şi lung, proiectul contractului comercial pentru care se solicită

credite, studiul de fezabilitate asupra investiţiei pentru modernizare, retehnologizare din care

să rezulte efectul importului în cauză şi sursele de rambursare a creditului, situaţia

contractelor de desfacere a produselor la intern şi extern, studiul de piaţă, garanţii reale şi

personale.

a. Creditele pentru export se pot acorda de către bănci pe baza contractelor

externe pentru livrări de produse de export însoţite de modalităţi de plată asiguratorii.

b. Credite de factoring prin care firmele care efectuează exporturi pot negocia cu

băncile care sunt membre ale organizaţiilor de factoring pentru a prelua facturile şi a achita

73

contravaloarea în mărime de până la 80% din suma de încasat. Prin creditul de factoring se

asigură o finanţare în termen scurt, fără să se solicite garanţii, deoarece banca îşi asumă

obligaţiile de urmărire şi încasare a facturilor.

c. Liniile de credit sunt menite să completeze capitalul agenţilor economici care

derulează operaţii de comerţ exterior prin intermediul cărora se efectuează trageri şi

rambursări pe durata de valabilitate, dacă soldul zilnic al angajamentelor nu depăşeşte

mărimea linei de credit aprobate.

d. Creditele în valută pe termen scurt se acordă pentru finanţarea activităţii de

aprovizionare, producţie şi desfacere, import, export pe o perioadă de maximum 12

luni.

e. Creditele în valută pe termen mediu şi lung sunt destinate să asigure

modernizarea şi dezvoltarea capacităţilor de producţie, retehnologizarea proceselor de

fabricaţie, achiziţionarea de maşini, utilaje, tehnică de calcul, instalaţii tehnologice şi

mijloace de transport.

f. Credite pentru activitatea leasing sunt acordate în vederea achiziţionării de maşini,

utilaje, mijloace de transport şi a altor bunuri în vederea închirierii lor pe o anumită

perioadă.

g. Credite de forfetare sunt operaţiunile prin care un client vinde băncii

creanţele în valută faţă de un cumpărător în vederea recuperării sumelor înainte de

scadenţă în schimbul unei taxe de forfetare.

h . Creditele în valută pentru investiţii se acordă de bănci pentru realizarea de noi

obiective de investiţii sau capacităţi de producţie, extinderea, modernizarea şi

retehnologizarea capacităţilor existente, procurarea de maşini, utilaje, mijloace de trans- port,

asigurarea utilităţilor necesare funcţionării capacităţilor de producţie, cumpărarea de alte

active.

Creditul se acordă în funcţie de valoarea proiectelor de investiţii până la o

anumită limită (60-75%). Perioada de creditare depinde de dimensiunea şi

complexitatea proiectului.

În vederea obţinerii creditelor pentru asemenea destinaţii se solicită

următoarele documente: bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi; bugetul de

venituri şi cheltuieli; fluxul de încasări şi plăţi pentru perioada de creditare; contractele

societăţii comerciale; studiul de fezabilitate sau planul de afaceri; graficul de realizare a

investiţiei; oferte pentru bunurile ce urmează a fi achiziţionate.

Garanţiile depind de natura creditului, specificul activităţii şi se pot constitui din

74

ipotecă asupra bunurilor imobile proprietatea solicitantului, gaj asupra unor bunuri

mobile, scrisori de garanţie bancară, cesionarea drepturilor de încasări.

75

6. Piaţa monetară. Europiaţa

6.1. Piaţa monetară internaţională şi naţională, sunt componente ale pieţei

financiar-monetare internaţionale.

Piaţa monetară cuprinde ansamblul relaţiilor ce iau naştere între persoane fizice şi

persoane juridice în procesul atragerii şi plasării de fonduri pe termen scurt (până la un an),

precum şi instituţiile şi reglementările legate de derularea acestor tranzacţii.

• Din punct de vedere a spaţiului geografic în care efectuează operaţiunile se

disting:

- pieţele monetare naţionale în care operaţiunile sunt efectuate în monedă naţională,

iar tranzacţiile sunt destinate prioritar satisfacerii nevoilor de fonduri pe termen scurt ale

diferitelor entităţi dintr-o ţară sau fructificării fondurilor disponibile pe termen scurt. Pia a

monetară na ională, în acelaşi timp, se identifică ca un spa iu în care banca centrală a ţării îşi

exercită direct sau indirect politica monetară la nivel na ional.

Rata dobânzii la care sunt efectuate tranzacţiile - ca rată a dobânzii practicată la nivel

na ional - este influen ată şi supravegheată de banca centrală a ării respective.

- piaţa monetară internaţională s-a constituit la nivelul diferitelor ţări, în care sunt

localizate centrele financiare interna ionale, unde atragerea şi plasarea de fonduri pe termen

scurt se realizează în alte valute decât moneda naţională, asigurând tranzac ii la nivel interna

ional, respectiv, plasamentele unor entită i dintr-o ară sunt utilizate pentru acordarea de

fonduri altor entităţi, din alte ţări. Rata dobânzii la care sunt efectuate tranzac iile au ca bază

de formare ratele dobânzilor din principalele centre financiare cu care se dezvoltă opera iuni

pe termen scurt şi se delimitează ca rată a dobânzii interna ională.

• Importanţa pieţei monetare naţionale constă în aceea că:

- permite finanţarea pe termen scurt a diferitelor entităţi economice şi a autorităţilor

guvernamentale prin emiterea sau/şi vânzarea de înscrisuri financiare pe termen scurt

(scontarea titlurilor de credit, emiterea de certificate de trezorerie, emiterea de efecte

comerciale etc.);

- facilitează gestiunea mai eficientă a lichidităţii financiare a diferitelor entităţi (firme,

bănci comerciale), care îşi pot plasa fondurile disponibile pe termen scurt şi astfel să le

fructifice sau pot atrage fonduri atunci când sunt în lipsă de lichidită i;

76

- constituie un spaţiu relaţional în cadrul căruia banca centrală îşi exercită politica

monetară şi supravegherea masei monetare prin intervenţiile pa această piaţă, (politica taxei

scontului sau a dobânzii de referinţă, politica open market - a pieţei deschise etc.

• operaţiunile pieţei monetare pot îmbrăca atât forma tradiţională a plasării fondurilor

sub formă de depozite în conturi (pe 1,2,3 luni) şi atragerii de credite, cât şi prin intermediul

utilizării titlurilor financiare pe termen scurt. In func ie de participan i şi/sau titlurile tranzac

ionate, pia a monetară cuprinde mai multe segmente:

- piaţa interbancară, este, în esenţă, o piaţă rezervată băncilor comerciale. La sfârşitul

zilei unele bănci înregistrează un surplus de lichiditate în raport cu obliga iile de plă i şi

credite din zilele următoare, în timp ce alte bănci înregistrează deficit de lichidită i. Drept

urmare, unele bănci împrumută alte bănci sau constituie depozite la alte bănci. Tranzacţiile se

efectuează prin conturile deschise de băncile comerciale la banca centrală. Odată cu

introducerea tehnologiilor informaţionale, astfel de operaţii se efectuează pe tot parcursul unei

zi bancare lucrătoare. Rata dobânzii la care se lucrează pe această piaţă este denumită rata

dobânzii interbancare. Durata operaţiunilor poate fi de la zi până la câteva zile sau, mai rar,

câteva luni. În 1996, în România a fost creată piaţa interbancară naţională;

- piaţa instrumentelor financiare, este un termen generic, prin care se delimitează

plasamentele şi atragerile de fonduri pe termen scurt în baza tranzac ionării de diferite

instrumente financiare specifice pieţei monetare. Segmentele de piaţă poartă, de regulă,

denumirea operaţiunii sau a activului financiar negociat. Instrumentele financiare tradiţionale

sunt titluri de debit, respectiv reprezintă o datorie a unui terţ faţă de posesorul, de inătorul

titlului, iar emiterea şi/sau tranzac ionarea acestora se efectuează cu discount, respectiv sunt

vândute la emitere la un preţ sub valoarea lor nominală, şi răscumpărate de emitent la

scadenţă, la valoarea lor nominală. Diferenţa între cele două pre uri, reprezintă câştigul

investitorului, ca dobândă la fondurile astfel plasate. Tipurile de instrumente financiare

negociate pe o pia ă monetară na ională sunt mai multe sau mai pu ine, în func ie de gradul de

dezvoltare economico-financiară a ţării şi reglementările naţionale în materie. In legătură cu

emiterea şi tranzacţionarea acestor instrumente se disting: piaţa primară - definită ca

ansamblul operaţiunilor privind emiterea şi plasarea lor prima dată şi piaţa secundară unde,

după emitere, sunt tranzac ionate - prin vânzări şi cumpărări succesive până la scaden a lor.

Luând în considerare instrumentele financiare, ca subsegmente ale pie ei monetare se disting:

• piaţa certificatelor de trezorerie pe care se tranzacţionează certificatele de trezorerie emise

de autorită i municipale sau statale cu scopul de a acoperi diferen ele valorice şi în timp ce

apar între cheltuielile şi veniturile bugetare pe termen scurt. Emiterea lor se face, de regulă, de

77

Ministerul Finanţelor sau banca centrală şi sunt subscrise (cumpărate) de băncile comerciale

sau alte institu ii financiare special desemnate. Apoi, fie sunt păstrate în portofoliul lor, fie

sunt plasate pe piaţa secundară, fiind cumpărate de diferite persoane fizice sau persoane

juridice. Certificatul de trezorerie este un înscris care atestă debitul autorităţii monetare faţă

de de inătorii titlului respectiv, băncile, persoanele particulare, firmele care au cumpărat

aceste certificate au creditat autoritatea municipală sau statul. Fiind emise de stat se bucură de

încredere pe pia a monetară. In ara noastră, certificatele de trezorerie sunt emise de Ministerul

Finanţelor în valori între 1 mil.şi 10 mil. de lei, cu scadenţe, de regulă, până în 3 luni şi nu

sunt negociabile în sensul că răscumpărarea lor se realizează numai de emitent. Băncile

comerciale româneşti sunt principalii subscriitori, participarea popula iei fiind modestă.

• piaţa certificatelor de depozit (CD). Certificatul de depozit este un înscris care confirmă

depunerea unor fonduri exprimate într-o monedă, pe un termen scurt (de regulă 3 luni) la o

instituţie financiară. Certificatele de depozit sunt emise în principal de băncile comerciale,

pentru a atrage fonduri de pe pia ă cu un grad mai mare de stabilitate. C.D. pot fi negociabile

în sensul că până la scaden ă pot fi vândute pe pia a secundară altui investitor sau ne

negociabile, respectiv cumpărarea lor se face doar de institu ia emitentă. Băncile din ara

noastră emit certificate de depozit dominate în lei şi în unele valute-dolar SUA. Nu există o

piaţă secundară a CD, ele fiind răscumpărate de băncile emitente.

• piaţa scontului este una dintre primele pieţe monetare apărute de-a lungul istoriei. Pe acest

segment sunt tranzac ionate cambii şi bilete la ordin, ca înscrisuri emise în baza unei rela ii

comerciale în care vânzarea s-a făcut pe credit. De inătorul lor, în calitate de beneficiar, le

poate vinde - sconta - la o bancă comercială înainte de scaden a titlului. In acest mod îşi poate

recupera fondurile investite în marfă înainte de scaden a înscrisă pe titlu. Suma primită prin

scontare este valoarea nominală a titlului, mai pu in scontul, respectiv dobânda pe intervalul

dintre momentul scontării şi scaden ă. Creditul astfel acordat se numeşte credit de scont. în ara

noastră, deşi sunt utilizate cambii şi bilete la ordin, încă nu s-a structurat o pia ă a scontului

Băncii comerciale româneşti scontează însă cambii şi bilete la ordin denominate în valute

străine, ca titluri emise în cadrul tranzac iilor comerciale cu străinătatea derulate de agen ii

economici români.

- piaţa efectelor comerciale (commercial papers) în unele ţări, instituţii financiare şi

mari companii, emit efecte comerciale pe care le vând direct diferi ilor investitori, cu scopul

atragerii de fonduri pe termen scurt. Aceste efecte comerciale, în esen ă, sunt cambii de

complezen ă, ele fiind emise în baza credibilită ii emitentului şi nu în baza unei tranzac ii

78

comerciale ca în cazul cambiilor şi biletelor de ordin cum se întâmplă în mod curent. Se vând

la emitere cu discount şi se răscumpără la valoarea nominală.

Pe alte pie e monetare se emit şi alte tipuri de titluri sau se efectuează şi alte tipuri de

tranzacţii, cum ar fi acordurile de răscumpărare - REPO etc.

• Piaţa eurovalutelor. Operaţiunile pe piaţa monetară internaţională, iniţial, se

desfăşurau între entită i cu reziden a din două ări şi utilizarea monedei na ionale a unuia dintre

cei doi participanţi. După 1960, au apărut eurovalutele, iar operaţiunile pe piaţa monetară

internaţională în eurovalute, au devenit predominante. Într-o accepţie generală, prin

eurovalută se înţelege o valută care este străină în raport cu ţara în care are loc operaţiunea şi

nici unul dintre participanţi la operaţiune nu este rezident al ţării de origine a valutei

respective. întrucât primele depozite denominate în valute străine au fost efectuate în Europa,

acestora li s-a adăugat prefixul euro (eurodolar, de exemplu dolar SUA depozitat la bănci din

Londra, euromarcă - mărci germane depozitate, de exemplu, la bănci în Elve ia, eurofranci

elve ieni, euro lire sterline, euroyeni etc.). Specific cotării eurovalutelor este că nu se cotează

cursul valutar, ci rata dobânzii la care se plasează fondurile, se constituie depozitele (mai

mici) şi rata dobânzii la care se atrag fonduri, se obţin împrumuturi denominate în eurovalute

(mai mare).

Un loc aparte în ansamblul dobânzilor de pe pia a eurovalutară îl de ine pia a dobânzii

interbancare, de pe pia a Londrei - denumită prescurtat LIBOR. Ea reflectă sintetic nivelul

ratelor dobânzilor de pe pie ele interna ionale, ea însăşi devenind apoi baza stabilirii ratelor

dobânzilor pe europia ă.

Alături de plasamente tradi ionale, pe pia a eurovalutelor se emit şi se negociază şi

instrumente financiare pe termen scurt denominate în eurovalute. Dintre acestea, cea mai

largă utilizare au:

• eurocertificatele de depozit care sunt similare certificatelor de depozit, dar sunt

denominate în eurovalute şi sunt emise de institu ii amplasate în centre ale europie ei; sunt

cumpărate de mari corpora ii care dezvoltă importante schimburi comerciale interna ionale, ca

formă de fructificare a disponibilită ilor temporare în eurovalute;

• euroefectele comerciale sunt asemănătoare efectelor de comerţ tradiţional, dar

emiterea lor este garantată de un sindicat bancar, iar operatorii de pe europia ă le asigură o pia

ă secundară fluidă, cu posibilitatea tranzac ionării înainte de scaden ă; euroefectele comerciale

sunt emise de mari corpora ii, firme multina ionale când doresc să dispună imediat de fonduri

în contul unor încasări viitoare în eurovalute. Sindicatul bancar sus ine emiterea lor, fiind apoi

plasate pe pia a secundară.

79

Cele mai importante centre ale europieţei sunt: Londra - pentru eurodolari; Paris -

pentru eurosterline; Zurich, Frankfurt, New York (începând cu 1981), Luxemburg, Singapore.

6.2. Piaţa de capital internaţională

Piaţa de capital cuprinde ansamblul relaţiilor ce iau naştere între persoane fizice şi

persoane juridice în procesul atragerii şi plasării de fonduri pe termen mijlociu şi lung.

Caracteristic pieţelor de capital este mobilizarea fondurilor pe termen mediu şi

lung sub forma emiterii de titluri financiare. Cele două categorii de titluri financiare specifice

pieţei de capital sunt: obligaţiunile şi acţiunile. Întrucât, în principiu, fondurile plasate în

astfel de titluri, de regulă, se efectuează pe termen lung, aceste plasamente se numesc

investiţii financare.

Piaţa de capital este structurată pe două nivele: piaţa primară la nivelul căreia are loc

mobilizarea fondurilor şi emisiunea titlurilor financiare şi piaţa secundară pe care, după

emitere titlurile sunt plasate şi tranzac ionate pe toată durata vie ii lor. In func ie de calitatea

titlurilor financiare, acestea se tranzacţionează la bursa de valori (titluri care calitativ se

califică pentru a fi acceptate spre tranzacţionare la bursa de valori), sau pe piaţa extra bursieră,

(titluri care nu îndeplinesc criteriile cerute pentru cotarea la bursă).

• Obligaţiunile . Obligaţiunea este un activ financiar care aduce deţinătorului un venit sub

formă de dobândă (de regulă, fixă). Emitentul obliga iunii este debitorul, cel care emi ând

obliga iuni le vinde şi în acest mod poate mobiliza de pe pia ă fonduri importante, tot el este

cel care plăteşte periodic, la date stabilite, dobânzile şi se angajează ca la scadenţă şi/sau la un

alt termen specificat să ramburseze împrumutul, respectiv să răscumpere obliga iunile de la

investitori-creditori. Împrumuturile mobilizate în acest mod se numesc împrumuturi

obligatare.

• Tehnica lansării , negocierii şi stingerii unui împrumut obligatar presupune proceduri

specifice. Cel ce doreşte mobilizarea unui astfel de împrumut contactează o institu ie

specializată pentru montarea împrumutului. De regulă, acestea sunt bănci sau grupuri bancare

care se constituie în sindicate de garantare şi plasare a obliga iunilor. Un astfel de grup

cuprinde conducătorul emisiunii (o bancă), garan ii sau subscriitorii (mai multe bănci) şi

plasatorii. (1) Intre solicitantul de împrumut şi bancă, conducătorul emisiunii, se încheie un

contract de împrumut pe bază de obliga iuni în care sunt precizate: valoarea împrumutului,

moneda, numărul de obliga iuni emise, valoarea nominală a unei obliga iuni, rata dobânzii la

80

împrumut, durata, modul de răscumpărare, cheltuielile de organizare, emitere şi publicitate

etc. (2) Grupul de garanţi sau subscriitori - format din bănci, companii şi instituţii financiare -

au rolul de a lua ca fermă emisiunea, în sensul că pun la dispozi ia solicitantului suma totală

împrumutată primind în schimb echivalentul în obliga iuni propor ional cu participarea

fiecăruia. Această sus inere financiară se realizează în baza unui contract încheiat între banca,

conducătorul emisiunii şi grupul de subscriitori. (3) Obligaţiunile astfel lansate, pot fi păstrate

de subscriitori (mai rar) în portofoliul lor sau plasate pe piaţă. In acest caz, pe baza unui

contract de plasament, încheiat cu institu ii sau persoane specializate, obliga iunile sunt

vândute pe pia ă, putând fi cumpărate de orice investitor pe piaţa secundară. Emisiunile pot fi

publice, în sensul că sunt oferite diferi ilor investitori de pe pia ă şi dacă contractul de

emisiune prevede că pot forma obiectul tranzacţionării la bursă; sau private (închise) în cazul

în care sunt preluate în întregime de anumi i investitori preselecta i sau obliga iunile

respective nu vor fi cotate la bursă, fiind păstrate de de inătorii lor.

Terminologie şi tipuri de obligaţiuni. La nivelul pieţei de capital naţionale, obliga

iunile sunt, de regulă, denominate în moneda na ională, iar emitentul şi investitorii sunt

rezidenţi ai ţării respective. Acestea sunt obligaţiuni naţionale sau interne. în cazul în care

fondurile necesare nu pot fi mobilizate la nivel na ional, atunci, împrumutul obligator poate fi

montat, într-o altă ară care are fonduri disponibile în moneda sa naţională. Obligaţiunile

lansate într-o altă ţară şi denominate în moneda na ională a ării creditoare, respectiv unde s-a

montat împrumutul se numesc obligaţiuni străine. Euroobligaţiunile sunt obligaţiunile lansate

într-o ţară străină şi denominate într-o eurovalută, respectiv o altă monedă decât moneda ării

creditoare, unde s-a mobilizat împrumutul.

• La origine, obligaţiunile cu rată a dobânzii fixă constituiau singura formă de

obligaţiuni, ele fiind denumite obligaţiuni standard. Cu scopul de a le face cât mai atractive

pentru investitori au început să se lanseze şi alte tipuri de obligaţiuni cum sunt: Obligaţiunile

cu dobândă variabilă, emise pe o durată de 5-15 ani, asigură deţinătorului un venit variabil

determinat de dobânda LIBOR pe şase luni plus o marjă de 0,125-0,250%, diferenţiată în

funcţie de calitatea debitorului; Obligaţiunile indexate, venitul adus nu este determinat de

evoluţia dobânzii, ci de preţul unei mărfi de care acesta a fost indexat (petrol, aur);

Obligaţiuni cu cupon zero, preţul_de cumpărare la lansare a acestor obliga iuni este mai mic,

comparativ cu pre ul de răscumpărare la scaden ă, diferen a reprezentând dobânda cuvenită

investitorului; Obligaţiuni convertibile, permit convertirea obligaţiunii într-o perioadă de timp

de la emisiune (de exemplu în 2 ani) pe un număr prestabilit de ac iuni ale aceleiaşi firme (de

81

exemplu pentru o obligaţiune se pot cumpăra două acţiuni şi jumătate) etc.; Obligaţiuni cu

warant sau cu opţiune, obligaţiunea este emisă în condiţii standard, dar este înso ită de un

certificat warant care este detaşabil şi negociabil separat pe o pia ă specializată, permi ând ob

inerea unui nou titlu diferit, ceea ce măreşte şansele de plasament. Elementele caracteristice

ale obligaţiunii sunt: dobânda (sau cuponul), scadenţa, preţul de emisiune, preţul de

răscumpărare, drepturi suplimentare. Denumirea de cupon dată ratei dobânzii aferente

împrumutului obligatoriu provine de la faptul că iniţial, obligaţiunile erau emise pe suport

hârtie (materializate) şi aveau ataşate o alonjă (sau era marcat pe spate) cu cupoane egale ca

număr cu anii/semestrele pentru care se încasa dobânda (erau rupte sau semnate la încasarea

acesteia). În prezent, majoritatea obligaţiunilor se emit în sistem electronic, respectiv sunt

dematerializate, deţinătorul primind doar o confirmare scrisă privind numărul obliga iunilor

cumpărate sau vândute (inclusiv alte date de identificare).

Pentru a se distinge, obligaţiunile străine de obligaţiunile interne, pe diferite pie e,

acestea au primit conven ional o denumire poreclă, de exemplu, pe pia a SUA obligaţiunile

străine sunt denumite „yankee", în Japonia-Samurai, în Marea Britanie -Bulldog etc.

• Acţiunile sunt titluri financiare care atestă participarea deţinătorului la capitalul unei

societă i pe ac iuni care a emis titlul şi în baza căruia primeşte un venit sub formă de dividend

din beneficiul realizat de societatea respectivă (sau suportă o parte din pierdere). în funcţie de

anumite particularităţi acţiunile pot fi: nominative, care au înscrise numele de inătorului şi pot

fi transmise doar prin transcrierea în registrul acţionarilor; la purtător care nu au scris nici un

nume şi se transmit fără nici o formalitate; ordinare, care dau dreptul la obţinerea unei părţi

procentuale din beneficiul societăţii (dividend); privilegiate, care dau deţinătorului dreptul la

un dividend fix, independent de mărimea beneficiului realizat în anul respectiv de firmă.

• Emiterea de acţiuni poate avea loc la constituirea unei societăţi (în unele cazuri,

anumite societă i, prin lege nu pot fi constituite decât ca societă i pe bază de ac iuni, de

exemplu, în ara noastră băncile), pentru dezvoltarea activită ii, respectiv mărirea capitalului,

în cazul fuziunilor sau achiziţiei altor societăţi, în cadrul privatizării unor societăţi de stat.

• Emiterea de acţiuni ca procedeu tehnic se poate realiza prin mai multe metode:

plasament direct, acţiunile sunt vândute celor cu care societatea are relaţii de afaceri directe;

de exemplu, angajaţilor săi; plasament privat, vânzarea are loc prin intermediul unei institu ii

financiare specializate (de exemplu, o bancă) sau un broker, acesta plasează acţiunile, de

regulă, investitorilor instituţionalizaţi; plasament public, când o parte din ac iuni se vând

investitorilor institu ionaliza i, iar o parte - de regulă, o propor ie minimă este vândută

formatorilor de pia ă, practică utilizată când societatea doreşte ca acţiunile sale să fie cotate pe

82

piaţa extrabursieră; emisiunea publică, în baza unui prospect de emisiune publicat în ziare de

mare tiraj, acţiunile sunt oferite publicului la un preţ fix, preţ de emisiune; oferta de vânzare

prin licitaţie, vânzarea se realizează prin intermediul lui broker, iar pre ul de vânzare -

pornindu-se de la un preţ de ofertă - este licitat; emisiunea prin dreptul de subscriere, noile

acţiuni emise sunt vândute vechilor ac ionari, de regulă, în baza unui raport prestabilit (de

exemplu 2 ac iuni noi pentru una veche). După emitere, ac iunile pot fi păstrate de cei ce le-au

cumpărat, pot fi vândute mai departe pe pia a secundară de capital. In func ie de condi iile

prestabilite la emitere, unele ac iuni nu pot fi tranzac ionate. Ac iunile care se intenţionează a

fi tranzacţionate, pot accede la bursa de valori, dar societatea emitentă trebuie să

îndeplinească anumite condi ii de standard financiar, iar numărul ac iunilor emise trebuie să

depăşească o anumită limită impusă, sau pot fi cotate şi tranzacţionate pe piaţa extrabursieră,

a cărei cerinţe de intrare sunt mai modice.

Acţiunile pot fi lansate pe piaţa naţională a ţării de origine a societăţii, şi, de regulă,

denominate în moneda na ională sau pe o pia ă străină denominate într-o eurovalută, purtând

denumirea de euroacţiuni.

Cotarea pe piaţa secundată a tuturor titlurilor financiare presupune preţuri perechi, un

preţ (cotaţie) de cumpărare (mai mic) şi un preţ de vânzare (mai mare), ambele stabilite din

perspectiva intermediarului financiar (cumpără mai ieftin şi vinde mai scump). Diferenţa

dintre cele două preţuri se numeşte marjă şi este destinată să acopere: costurile de operare

(dotare electronică, salarii, chirii etc.), riscurile opera iunii (probabilitatea ca titlurile

cumpărate să nu mai poate fi vândute sau pre ul lor să scadă un timp) şi profitul

intermediarului. Se apreciază că o pia ă este mai eficientă şi are o lichiditate mai mare când

marja este mai îngustă; şi o piaţă vâscoasă, cu operaţiuni fără ritmicitate, cu întreruperi etc.:

marja de operare este mult mai largă, pia a având lichiditate redusă, etc.

Tranzac ionarea titlurilor financiare-obliga iuni, ac iuni (denumite în ara noastră valori

mobiliare) se efectuează pe pia a secundară de capital. In general, aceasta include: bursa de

valori, ca piaţă organizată centralizat (cu localizare geografică), unde tranzac iile sunt

realizate prin intermediul bursei şi pre urile titlurilor sunt cotate continuu; operatorii de la

bursă poartă denumirea de brokeri şi execută comenzile de vânzare/cumpărare primite de la

diverşi investitori direct sau prin intermediul unor institu ii specializate care fac legătura între

marele public şi bursă; piaţa extrabursieră ca piaţă organizată descentralizat - în reţea, fără

localizare geografică, cuprinde firme de brokeraj specializate sau brokeri individual-

autorizaţi. Pe această pia ă se cotează titlurile care nu îndeplinesc condi iile de a accede la

bursă, dar pot constitui subiect de tranzac ionare, în unele ări, se cotează şi titluri listate la

83

bursă, precum şi instrumente financiare pe termen scurt. Ei îşi au sediul în diferite oraşe şi

sunt lega i între ei prin sistemul electronizat de transmitere a datelor şi informa iilor.

• Intermediarii financiari care operează pe piaţa financiară secundară sunt cunoscuţi

sub denumirea de: brokeri, dealeri, brokeri-dealeri şi formatori de piaţă (markt makers).

• Broker . Termenul desemnează o persoană sau o firmă care acţionează ca

intermediar, executând ordine de vânzare sau ordine de cumpărare de active financiare (sau

reale) în favoarea clien ilor, percepând pentru această activitate un comision sau o taxă de

brokeraj. Principala sa caracteristică este faptul că este un simplu intermediar, iar profitul său

este realizat din taxa sau comisionul care îl percepe pe tranzacţie. Marii brokeri este

denumirea dată băncilor comerciale sau institu iei lor financiare specializate care dezvoltă în

favoarea clien ilor lor astfel de opera iuni (servicii complete de brokeraj). Băncile comerciale

sunt tot mai prezente pe pia a financiară în calitate de dealeri.

• Dealer. Termenul desemnează o persoană sau o firmă care în nume propriu, pe riscul

şi răspunderea sa, efectuează operaţiuni de vânzare/cumpărare de active financiare. Câştigul

unui dealer este realizat din diferenţa dintre preţul la care cumpără titlurile şi cel la care le

vinde.

• Broker-dealer sunt acele entităţi care sunt autorizate să efectueze operaţiuni şi în

nume propriu (dealer) şi din ordinul clien ilor (broker). în general, această calitate o au marile

societă i, firme de investi ii specializate în unele ări şi marile bănci.

• Formatorii de piaţă (market makers) au apărut relativ recent (1980), odată cu

dezvoltarea pieţelor extrabursiere în SUA. în baza unui sistem electronic de cotare, se află în

legătură directă şi permanentă atât între ei, cât şi cu clientela, operând cel mai adesea în cadrul

pie elor extrabursiere. în esen ă, sunt brokeri-dealeri, dar, întrucât sunt dispersa i geografic

(pia a descentralizată) pentru unul şi acelaşi titlu pot exista pre uri diferite, de aici denumirea

de formator de pia ă, în sensul că pot influen a, stabili un anumit pre . Dat fiind, în acelaşi

timp legăturile electronice, pia a, aplatizează diferen ele mari. în unele ări, Marea Britanie,

această denumire este asociată şi brokerilor bursieri (care lucrează în cadrul bursei).

• Cotarea şi tranzacţionarea titlurilor financiare se poate realiza, în principal, în trei

moduri:

- prin „strigare", brokerii reuniţi în ringul bursei, îşi comunică prin semne sau strigare loturile

de titluri şi pre urile ordinelor pe care le-au primit - de vânzare sau de cumpărare - şi altfel

prin confruntare directă se identificau ordinele perechi - cei ce vindeau la un pre cu cei ce

84

doreau să cumpere la acelaşi pre . Acest sistem are o utilizare tot mai redusă, mai este numit şi

negocierea directă între brokeri.

- prin înregistrarea electronică a ordinelor, brokerii îşi desfăşoară activitate în cadrul unor

oficii, birouri şi sunt conecta i între ei şi cu clientela prin sistem electronic şi telefon, fax, etc.

Ordinele de vânzare şi cumpărare sunt listate electronic în ordinea primirii lor şi combinate de

broker, cu ordinele în sens invers, pe măsură ce apar (de exemplu, s-a primit un ordin de

cumpărare la un pre se aşteaptă să apară un ordin de vânzare pentru acelaşi titlu la acelaşi

preţ); această tehnică este denumită şi negocierea electronică a ordinelor sau pe baza

registrului/carnetului electronic.

- prin sistemul cotării şi tranzacţionării electronice. Cotaţiile sunt stabilite de formatorii de pia

ă, pe care le afişează pe ecran şi în acest mod sunt accesibile la nivel na ional sau interna

ional. La pre ul astfel afişat sunt obliga i să execute ordinele primite. Pe parcursul unei zile ei

pot modifica aceste pre uri în func ie de informa iile de pe pia ă sau de pre urile stabilite de al

i formatori. În majoritatea burselor de valori au fost introduse sisteme electronice de

negocieri, şi astfel a dispărut ringul bursei.

• Piaţa produselor derivate. La intersecţia pieţelor valutare, a eurovalutelor şi a pie

ei monetare interna ionale, s-a structurat o nouă pia ă cunoscută sub denumirea generică de

piaţa produselor derivate. Instrumentele financiare derivate au valoarea derivată dintr-un activ

primar (valută, rata dobânzii, metal preţios, indice bursier etc.). Instrumentele financiare

derivate sunt utilizate, în principal, în două scopuri: acoperirea riscurilor şi speculativ. Se

disting două mari pieţe a produselor derivate:

- piaţa contractelor financiare la termen (Financial Futures Market) a cărei opera iuni

specifice constau în tranzac ii la termen cu valute, metale pre ioase, instrumente financiare.

Există două cota ii, una la vedere şi o alta la termen, valoarea contractelor este standard,

perioadele pentru care se încheie contractele sunt fixe şi standardizate. Astfel de operaţiuni

sunt efectuate de bănci, mari companii etc., cu scop speculativ sau pentru acoperirea riscurilor

de rată a dobânzii sau în curs valutar. Cele mai importante pieţe sunt International Monetary

Market din Chicago, New York Futures Exchange, piaţa Londrei etc.;

- piaţa opţiunilor are la bază contractele de opţiuni, care conferă investitorilor dreptul,

dar nu şi obligaţia de a cumpăra (opţiune denumită „call") sau de a vinde (opţiune „preţ") un

număr dat de active, la un preţ fixat în momentul iniţierii opera iunii denumit pre de exerci iu.

Acest drept nu creează obliga ia cumpărătorului sau a vânzătorului de a finaliza tranzacţia.

Dacă cotaţiile la vedere evoluează contrar aşteptărilor investitorului, acesta poate renun a la

finalizarea opera iunii, raportând doar o pierdere minimă, respectiv taxa/prima de op iune,

85

care se plăteşte pentru operaţiuni. Şi aceste contracte sunt standardizate (de exemplu 100 de

titluri financiare, 10 uncii aur, valoare minimă a opţiunii, echivalentul a 10.000 USD etc.).

Cele mai importante pieţe sunt: Chicago Board Option Exchange, European Options

Exchange (Amsterdam), bursa de Bruxelles, bursa din Vanconver, din Montreal (Canada) etc.

Pia a derivatelor este o pia ă centralizată cu localizări geografice, complet informatizată, are

un caracter global deservind cererile de astfel de opera iuni din întreaga lume.

86

7. Balanţa de plăţi externe

7.1. Balanţa de plăţi, este un document sintetic, în care sunt cuprinse totalitatea

plăţilor şi încasărilor decurgând din tranzacţii comerciale, necomerciale şi financiare ale unei

ţări cu restul ţărilor lumii, pe o perioadă determinată de timp, de regulă, un an.

Balanţa de plăţi potrivit metodologiei FMI cuprinde două mari capitole: contul curent

şi contul capital şi financiar.

7.1.1. Contul curent cuprinde:

- balanţa comercială (încasări din export, plăţi pentru import);

- balanţa serviciilor (plăţi şi încasări privind turismul, transporturile, asigurările

interna ionale, între inere reprezentan e diplomatice etc.);

- balanţa veniturilor (dobânzi şi dividende aferente capitalurilor plasate în ţară sau

străinătate, venituri din muncă sau din dreptul de proprietate intelectuală);

- balanţa transferurilor unilaterale şi a dobânzilor unilaterale (transferuri şi dobânzi

unilaterale, donaţiile publice sau private);

-

Balanţa comercială, pentru majoritatea ţărilor lumii este partea cea mai importantă a

contului curent. Aici sunt evidenţiate numai operaţiuni comerciale, reflectându-se volumul

valoric al exporturilor şi importurilor unei ţări pe parcurs de un an, indiferent dacă sunt cu

plata imediat sau pe credit.

Pentru majoritatea ţărilor, încasările din export reprezintă principala sursă de fonduri

valutare. In situa ia în care încasările din export sunt mai mari decât plă ile pentru import,

balanţa comercială este excedară sau activă. Excedentul poate fi utilizat pentru acoperirea

deficitului la alte pozi ii din balan ă (de exemplu, rambursarea unor împrumuturi externe),

plasamente directe sau de portofoliu în străinătate sau majorarea rezervei valutare. Dacă

valoarea plăţilor pentru import este mai mare decât încasările din export, balanţa economică

este deficitară sau pasivă. Deficitul se acoperă din excedentele realizate la alte pozi ii (de

exemplu, transporturi interna ionale sau turism interna ional), se acoperă din credite externe

sau din rezerva valutară (micşorarea rezervei). Excedentul comercial în general, reflectă

mărfuri cantitativ şi calitativ solicitate pe pia a externă, competitive, o situa ie bună în

domeniul produc iei şi comercializării mărfurilor etc., dar poate reflecta şi reducerea

mărfurilor destinate pie ei interne sau diminuarea drastică a importurilor. Deficitul comercial

87

mai ales dacă este înregistrat, prelungit pe mai mul i ani, reflectă lipsa unor mărfuri

competitive, o situa ie economică deteriorată, productivitate redusă, structuri sortimentale

nesolicitate pe pia a externă sau nechibzuin ă în politica importurilor.

Balanţa serviciilor grupează încasările şi plăţile în valută din operaţiuni care nu

implică schimb de marfă. Se cuvin subliniate câteva poziţii: turism, transporturi, venituri şi

cheltuieli din investiţii de capital. La poziţia turism internaţional sunt eviden iate încasările

rezultate din presta iile turistice pe teritoriu na ional în favoarea turiştilor străini, vânzări de

mărfuri cu plata în valută. Sunt ţări precum: Grecia, Spania, Elve ia etc., în care veniturile din

turism de in o pondere remarcabilă în contul curent. La plă i sunt eviden iate cheltuielile cu

reclama turistică, închirieri de avioane pentru turişti, etc. La poziţia transport internaţional şi

asigurări internaţionale sunt cuprinse plă ile şi încasările generate de transportul şi asigurarea

mărfurilor în trafic internaţional, călători, bagaje, tranzitul de mărfuri pe teritoriul ţării sau al

altor ţări, exploatarea mijloacelor de transport în trafic interna ional etc. In cazul în care o ară

nu dispune de mijloace de transport suficiente, apelează la companii străine plătind pentru

acest serviciu. Există ţări, denumite „cărăuşii lumii" care, în special, în domeniul transportului

maritim realizează venituri importante ca: Grecia, Japonia, Panama, Liberia etc.

Balanţa veniturilor şi cheltuielile din investiţiile de capital, la încasări reflectă

profitul şi dividendele încasate din investiţii directe efectuate în străinătate, iar la ieşiri

profitul şi dividendele plătite pentru investi ii directe efectuate în ara respectivă şi

nereinvestite. Tot aici sunt reflectate dobânzile şi comisioanele la creditele externe care sunt o

plată, ieşiri de fonduri, asociate creditelor externe anterior primite de ara respectivă şi încasări

de dobânzi şi comisioane pentru creditele acordate anterior de ara respectivă altor ări. Acest

post din punct de vedere al mişcării fondurilor este legat de contul capital şi financiar.

In cazul în care încasările din operaţiuni necomerciale sunt mai mari decât plăţile

pentru operaţiuni necomerciale, balanţa serviciilor are sold excedentar sau activ şi reflectă

poten ialul ării, de regulă, într-un domeniu: turism, transporturi, asigurări interna ionale etc.

sau o politică restrictivă privind plă ile în acest domeniu către străinătate. In cazul în care

plăţile depăşesc încasările, balanţa serviciilor este pasivă, deficitară, ceea ce poate reflecta o

situaţie precară în turism, lipsa mijloacelor de transport proprii să asigure transportul de

mărfuri şi călători, dobânzi şi comisioane bancare mari aferente creditelor în curs de

rambursare.

88

7.1.2. Contul capital şi financiar

Contul capital şi financiar cuprinde două părţi: capital şi rezerve.

- la poziţia capital sunt incluse

• mişcările de capital pe termen lung (peste 1 an) respectiv intrări şi

ieşiri de capital public, privat, sub forma investi iilor directe, a investiţiilor de

portofoliu, fără a fi cuprinse creditele FMI;

• mişcările de capital pe termen scurt (sub 1 an), includ: repatrierea

activelor, creditele pe termen scurt primite şi acordate.

- poziţia mişcarea activelor de rezervă reflectă rezerva monetară internaţională a ţării

şi cuprinde majorări sau micşorări în rezervele ţării - aur, valută, DST şi creditele FMI.

Balanţele de plăţi care se dau publicităţii sunt balanţe executate, reflectând situaţia la

31 decembrie a anului respectiv.

Evidenţierea încasărilor şi plăţilor în balanţă se realizează atât în formă sintetică (pe

total), cât şi pe ţări sau grupe de ţări.

- în balanţă sunt cuprinse toate tranzacţiile comerciale, necomerciale şi financiare are au loc

în anul respectiv, indiferent dacă plata sau încasarea are loc în acelaşi an.

- Criteriul de înregistrare în balan ă a tranzac iilor cu mărfuri şi servicii este cel al schimbării

proprietăţii internaţionale, respectiv a avut loc actul de vânzare/cumpărare interna ională.

- Preţurile la care se înregistrează exporturile şi importurile sunt preţuri FOB sau franco-

frontieră ţara exportatoare.

- Balanţa comercială se întocmeşte în moneda naţională, iar pentru statistici internaţionale în

dolari SUA sau DST (în baza cursurilor de piaţă, de referinţă sau, după caz, reprezentative).

Atât pe capitole, cât şi pe subcapitole şi pozi ii fiecare ară urmăreşte asigurarea

echilibrului între plă ile (ieşirile) şi încasările (intrările) valutare.

La intrări de fonduri cuprinde investiţiile străine directe efectuate pe teritoriul ţării,

aportul de capital vărsat în valută sau în natură, precum şi profiturile reinvestite, profituri

realizate în străinătate şi repatriate. La ieşiri de fonduri sunt reflectate investi iile directe

efectuate în străinătate, profiturile realizate în străinătate şi reinvestite în străinătate, profituri

realizate în ara respectivă şi repatriate în străinătate.

Investiţiile directe (străine), potrivit FMI, sunt o categorie a investiţiilor interna ionale

a căror obiectiv prezintă un interes durabil pentru rezidentul unei ări (investitorul străin) într-o

întreprindere (beneficiara investi iei) localizată în economia altei ări decât cea a investitorului.

89

Interesul durabil ca termen asociat investi iilor directe, implică şi subliniază, existen a unor

rela ii pe termen lung. O astfel de rela ie este creată atunci când investitorul străin deţine cel

puţin 10% din acţiunile sau puterea de vot în întreprinderea beneficiară a investi iei.

Fluxurile financiare asociate investi iilor directe şi reflectate în balan a de plă i

sunt:

- acţiuni/participare se referă la fondurile investite în sucursale, toate acţiunile de

inute în cadrul subsidiarelor şi a altor entită i asociate, alte forme de contribu ii la capital;

- reinvestirea veniturilor , constă în acea parte a câştigurilor investitorului direct -

propor ional cu participarea sa la capital - care nu este distribuită sub formă de dividente de

către subsidiare sau companiile asociate, precum şi venitul realizat de sucursale şi care nu mai

este remis investitorului străin;

- alte investiţii de capital cuprind împrumuturile acordate şi primite între investitorul

străin şi subsidiare (atât cele pe termen scurt, cât şi cele pe termen lung).

La Credite externe în balanţă creditele sunt înregistrate pe termene de rambursare (pe

termen scurt, mijlociu şi lung), pe tipuri de credite: pentru export, pentru import, pentru alte

plă i financiare, împrumuturi pe bază de obliga iuni, credite primite de la FMI, BIRD etc. La

intrări de fonduri sunt evidenţiate creditele primite de ară în anul respectiv şi ratele

rambursate, asociate creditelor acordate anterior de ara respectivă, iar la ieşiri de fonduri, sunt

reflectate creditele acordate de ară străinătă ii şi rambursări de rate la credite primite anterior

de ară.

La poziţia Rezerve, sunt reflectate modificările intervenite pe structură şi în total a

rezervei monetare interna ionale a ării. Acestea pot fi determinate de vânzarea sau cumpărarea

de aur, produc ia internă de aur, modificarea soldurilor bilaterale cu străinătatea, ca urmare a

unor încasări şi plăţi cu străinătatea, modificarea disponibilită ilor în DSD, reflectarea

excedentului din alte pozi ii ale balan ei şi destinat majorării rezervelor sau deficitul la alte

poziţii şi acoperirea lui din rezervă.

Balanţa capitalului este excedentară, când volumul creditelor primite şi ratele încasate

la credite anterior acordate este mai mare decât volumul creditelor acordate şi ratele plătite

pentru credite anterior primite. Deficitul apare în situa ia inversă. Deficitul generat

precumpănitor din credite acordate indică o economie care are disponibil material şi valutar

de investit în străinătate, ceea ce în perspectivă se va materializa în intrări de valută (rate de

încasat şi repatrieri de capital). Deficitul provenit din rate de plătit, indică faptul că în trecut

ara a făcut apel la credite externe şi în prezent aceste rate le acoperă din excedentul de la

balan a comercială sau balan a serviciilor. Excedentul provenit din credite primite, indică un

90

grad de îndatorare a ţării în perspectivă, deoarece numai în prezent reprezintă o intrare de

valută, în viitor aceste credite se vor reflecta în balan ă ca rate de rambursat şi dobânzi de

plătit. Reflectă o situaţie favorabilă excedentul provenit din rate încasate asociate la credite

acordate de ară anterior anului întocmirii balan ei.

De precizat că din punct de vedere contabil balan a de plă i întotdeauna este

echilibrată. Nici o marfă sau serviciu în relaţii internaţionale nu poate rămâne neplătit, ori se

iau credite externe pentru acoperirea plă ii, ori se utilizează rezerva valutară. Conturile

balanţei de plăţi în acest mod se corelează reciproc întotdeauna încasările fiind egale cu plă

ile.

In terminologia curentă, noţiunea de balanţă de plăţi activă sau echilibrată se utilizează

atunci când o ară pe ansamblul balan ei de plă i realizează încasări care îi sunt suficiente

acoperiri tuturor plăţilor fără a recurge la credite externe sau rezerva valutară. Noţiunea de

balanţă de plăţi pasivă sau dezechilibrată se referă la situaţia în care toate încasările realizate

în acel an nu îi sunt suficiente pentru acoperirea plă ilor de onorat şi, drept urmare, apelează la

noi împrumuturi, procedează la amânarea rambursării unor rate şi dobânzi sau face apel la

rezerva valutară.

Cum relaţiile de credit presupun rambursarea împrumuturilor - sub forma ratelor şi

dobânzilor - eşalonat pe mai mulţi ani, ţările întocmesc un document în care acestea sunt

reflectate în totalitatea lor până la scadenţă. Balanţa creanţelor şi angajamentelor este un

document care se întocmeşte din prezent spre viitor fiind actualizată anual şi permite stabilirea

volumului global al crean elor de încasat de ară şi a angajamentelor sale de plată existente la

un moment dat. Soldul acestei balanţe, când este pasiv, exprimă gradul de îndatorare a ării fa

ă de străinătate, iar când este activ, volumul net al fondurilor de care dispune ara în discu ie,

în străinătate sub diferite forme şi la diferite termene.

7.2. Datoria externă reprezintă datoria contractată de un stat faţă de străinătate pe

perioade mai mari de un an. Prin datorie externă, de regulă, se înţelege:

- datoria care trebuie plătită unor creditori externi - publici sau privaţi;

- debitorul este o entitate publică (autorită i guvernamentale sau locale, agen ii sau

organisme publice autonome), sau este un debitor privat (firmă, companie etc.) dacă datoria

acestuia fa ă de străinătate este garantată de stat;

- datoria trebuie plătită în valută străină, bunuri şi servicii şi are o scaden ă, termen de

plată, mai mare de un an.

91

Datoria externă nu cuprinde: datoria externă a debitorilor privaţi care nu beneficiază

de garanţie acordată public; datoria rezultată din tranzacţiile cu FMI; repara iile datorate de un

stat altui stat; datoria externă care poate fi plătită la op iunea debitorului, în valuta sa na

ională.

Principalele surse ale datoriei externe luate în considerare sunt:

- credite de export peste un an pe care importatorii din ara debitoare le primesc de la

parteneri externi;

- credite peste un an primite de la bănci private din străinătate şi de la al i creditori

priva i externi;

- împrumuturi acordate de organiza ii interna ionale BIRD, AID, BERD, BAD etc.;

- împrumuturi acordate de guverne străine direct; de agen ii interna ionale, inclusiv de

bănci centrale străine, de organisme publice străine autonome etc.

Datoria externă, fiind o datorie pe termen mediu sau lung (peste un an), de regulă, se

plăteşte eşalonat sub formă de rate şi dobânzi anuale. Suma reprezentând dobânda pe un an şi

rata anuală de amortizare a împrumutului se numeşte anuitatea (împrumutului). Procedura

plăţii de către împrumutat a anuităţii se numeşte serviciul datoriei externe. Serviciul datoriei

externe (rate şi dobânzi rambursate) se consideră ca ieşire definitivă de capital pentru ara

debitoare.

In aprecierea datoriei externe se utilizează, alături de cifrele absolute care o definesc,

anumiţi indicatori precum: rata datoriei externe ca raport între serviciul datoriei externe şi

încasările din export; raportul dintre serviciul datoriei externe şi nivelul rezervelor valutare ale

ării; raportul dintre serviciul datoriei externe şi produsul intern brut etc. Rambursarea datoriei

externe ridică probleme de lichiditate şi de solvabilitate. Scăderea bruscă a veniturilor în

valută a unei ări şi existen a unei datorii fixe în anul/anii respectivi conduc la lipsă de

lichidităţi, fonduri pentru onorarea datoriei denumită criză de lichiditate şi se referă la

perioade pe termen scurt.

Solvabilitatea vizează capacitatea ţării de a face faţă plăţilor generate de datoria

externă pe termen lung şi, de aici, evaluarea limitelor gradului de îndatorare a unei ări în

raport cu capacitatea sa pe viitor de a onora serviciul datoriei externe.

In condi ii excep ionale, statele debitoare se pot afla în situa ia de a nu-şi mai respecta

angajamentele de plată faţă de străinătate, în acest caz, în mod oficial se anunţă suspendarea

plăţilor externe - acţiune denumită moratoriu. Relaţiile comerciale continuă în condiţii

restrictive: plata importurilor se face anticipat, încasările din export sunt anticipat re inute de

creditorii externi etc. In alte situa ii similare, ratele şi dobânzile sunt reeşalonate pe noi

92

termene de plată şi în noi condiţii. Datoria externă poate fi vândută pe piaţa secundară a

datoriilor externe. Ţara creditoare preferă să vândă o datorie de încasat de la o ară, de la un

discount foarte mare, încasând propor ional o sumă mică în prezent, decât să aştepte perioade

foarte mari. Datoriile externe sunt cumpărate de la alte ări care au interese politice sau

economice în ara sau zona unde este amplasată ara îndatorată.

FMI în sprijinul financiar acordat ţărilor cu datorii externe mari, promovează şi

anumite politici sub forma recomandărilor care au scop corec ia evolu iei economice şi

financiare a ării şi atingerea unor parametrii la nivelul indicatorilor macroeconomici.

7.3. Rezerva monetară şi lichiditatea internaţională.

Din cele mai vechi timpuri, entită ile statale, regate, ducate, imperii, oraşe-stat,

acumulau şi păstrau metale pre ioase pentru necesită i excep ionale (război, foamete,

calamităti) cunoscute sub denumirea de tezaure. Ulterior, rolul lor în parte s-a modificat.

Rezerva monetară internaţională reprezintă acea parte a deţinerilor de mijloace de plată

internaţionale ale unui stat, aflată în posesia autorităţilor monetare ale ţării respective (de

regulă, banca centrală) şi care sunt păstrate în rezervă de aceste autorităţi.

Structura rezervei monetare cuprinde: aurul, rezervele valutare oficiale şi drepturile

speciale de tragere. Rezerva de aur a unei ţări este evidenţiată sub forma unui stoc pentru

consum şi a unui stoc de aur intangibil. Rezervele de aur, de regulă, sunt păstrate în tezaurul

băncii centrale, dat fiind costurile de păstrare şi protec ie; pot fi păstrate şi la depozitari

externi (de exemplu, BRI) care efectuează opera iuni de păstrare şi de vânzare-cumpărare în

contul clien ilor lor. Depozitarea aurului în străinătate presupune plata unor comisioane şi

taxe. Rezervele valutare oficiale sunt formate din disponibilită ile în valută ale statului

administrate de banca centrală. Valutele ocupă ponderea cea mai importantă în ansamblul

rezervei. Sumele sunt păstrate în conturi la bănci în străinătate pentru fructificare, se

urmăreşte men inerea unei structuri pe valute stabile sau în proces de apreciere; pot îmbrăca

forma unor titluri financiare (obliga iuni etc.) denominate în valute străine care se bucură de

stabilitate, au lichiditate înaltă (pot fi preschimbate rapid fără pierderi pe pia ă), rentabile -

fiind aducătoare de venituri certe şi stabile. Băncile centrale au devenit după 1980 tot mai

prezente pe piaţa valutar-financiară în fructificarea rezervelor lor valutare. Drepturile speciale

de tragere (vezi tema 2) deţin o pondere modestă în ansamblul rezervei monetare a unor ări.

93

Rezervele monetare internationale ale unei ţări îndeplinesc trei funcţii: activă, pasivă,

psihologică.

Funcţia activă are în vedere păstrarea acestora în scopul utilării în cazuri extreme:

dezechilibrul balan ei de plă i, respectiv preluarea din rezervă pentru achitarea unor rate şi

dobânzi sau utilizarea rezervei pentru garantarea unor împrumuturi externe în vederea sus

inerii dezechilibrului de balan ă. Sau în cazul ărilor cu excedente, ca formă suplimentară de a

investi rezerva în plasamente avantajoase în străinătate.

Funcţia pasivă priveşte utilizarea rezervelor de banca centrală pentru menţinerea

cursului monedei na ionale pe pia a valutară prin vânzări sau cumpărări de monede străine

contra monedei na ionale sau acumularea de rezerve pentru momentul în care moneda na

ională va trece la convertibilitatea externă.

Funcţia psihologică porneşte de la atitudinea şi gândirea diferitelor entităţi din

străinătate faţă de nivelul şi structura rezervelor monetare ale unei ţări. O ţară cu rezerve mari,

armonios şi eficient structurate se bucură de o mai mare credibilitate pe pia a valutar-

financiară, poate accede mai uşor la împrumuturi externe, moneda sa, dacă este convertibilă,

se bucură de mai multă încredere în utilizarea ei pe plan interna ional.

Mărimea optimă a rezervei monetare internaţionale, cel mai adesea este apreciată în

raport cu valoarea importului. Potrivit studiilor FMI, un nivel optim al rezervei unei ţări

trebuie să acopere pe un interval între 3-5 luni (sau 20-40%) valoarea importului,

presupunându-se că pe acest interval ara nu realizează încasări din export.

Lichiditatea internaţională, în sens larg, se referă la totalitatea mijloacelor de plată

internaţională de care dispune o ţară. In acest sens, lichiditatea internaţională a unei ări

cuprinde, pe de o parte, rezerva monetară interna ională, iar, pe de altă parte, activele lichide

sau uşor transformabile în active lichide ale băncilor comerciale, instituţiilor financiare,

firmelor, companiilor şi a altor persoane juridice şi persoane fizice din ara respectivă.

94

8. Organisme financiar-monetare internaţionale

În cooperarea monetară şi financiară dintre statele lumii un loc important îl deţin

organismele monetare şi financiare care prin activitatea lor, privită în ansamblu, şi prin

politicile promovate urmăresc pe de o parte, asigurarea unei evoluţii ordonate a relaţiilor

monetare şi financiare dintre statele lumii la nivel regional sau internaţional, iar pe de altă

parte, asigură asistenţă financiară ţărilor care se confruntă cu dificultăţi financiare în plan

monetar sau al dezvoltării.

Se disting organisme de vocaţie mondială cum sunt: Fondul Monetar Internaţional

(FMI), Banca Mondială (BM), Banca Reglementărilor Internaţionale (BRI) şi instituţii

monetar-financiare de interes zonal sau regional: Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare (BERD), Banca Internaţională de Investiţii (BII), Banca Africană de Dezvoltare

(BAD), Banca Asiatică pentru Dezvoltare (BAD) etc.

8.1. Fondul Monetar Internaţional a fost creat ca urmare a Conferinţei Monetare şi

Financiare de la Bretton Woods, din 1944, şi şi-a început oficial activitatea în 1947. Statutul

FMI adoptat de cele 44 de state participante la conferinţă, a suferit de-a lungul timpului două

amendamente (în 1969 şi 1978), şi stă la baza desfăşurării activităţii sale. In prezent, are peste

160 de state membre.

• Obiectivele activităţii sale privesc: dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a rela iilor

monetare la nivelul statelor membre prin limitarea restric iilor valutare, a acordurilor valutare

discriminatorii; asigurarea unor balan e de plă i echilibrate; sprijinul financiar sub formă de

trageri sau facilităţi (credite) pentru atingerea unor obiective în acest domeniu.

• Structură organizatorică. Organele de conducere sunt: consiliul guvernatorilor,

ca organ suprem, stabileşte liniile directoare, fiecare stat membru este reprezentat de un

guvernator, care, de regulă, este ministrul de finan e sau guvernatorul băncii centrale a ării

membre; dintre aceştia este ales un preşedinte. Consiliul directorilor este un consiliu executiv,

format din 24 de directori care asigură activitatea curentă a Fondului, aceştia aleg un

preşedinte, care este şi Directorul General al FMI.

• Resursele FMI sunt formate din: cotele de participaţie a statelor - fiecare ţară când

devine membră a FMI este solicitată să depună o cotă de 25% în valută sau DST şi 75% în

monedă naţională, a cărei cuantum este stabilit în funcţie de nivelul de dezvoltare economică

al ţării şi volumul activităţii de comerţ exterior. Periodic, se procedează la majorarea cotelor

95

pentru a se mări resursele Fondului; Dobânzile şi comisioanele la creditele acordate de FMI

statelor membre; Vânzările de aur destinate să mărească resursele Fondului într-o anumită

valută; împrumuturile pe care le contractează Fondul de la state membre sau alte organiza ii în

cazul că resursele sale sunt insuficiente. Resursele sunt păstrate la cei patru depozitari acredita

i - bănci centrale ale unor state membre.

• Utilizarea resurselor FMI este destinată sprijinului financiar al ărilor membre

pentru echilibrarea balanţelor de plăţi şi asigurarea stabilităţii financiar-monetare a ţării în

acest context. Formele de sprijin financiare, care îmbracă forma de credite, poartă denumirea

de trageri şi facilităţi. Creditele sunt acordate pe o perioadă de maximum 5 ani, sunt

purtătoare de dobândă, iar acordarea lor presupune îndeplinirea de către ară a anumitor condi

ii administrative, dar şi de comportament şi decizii monetar-financiareîn concordanţă cu

politicile promovate de FMI.

• Tragerile, constituie forma de bază de sprijin financiar a statelor membre; tragerile

în cadrul tranşei de rezervă sunt echivalente cu partea de cotă vărsată de ţară în trecut în aur,

în prezent în valute - 25% din totalul cotei ţări; tragerile în cadrul transelor ordinare şi

aranjamentele stand-by sunt în număr de patru, fiecare echivalentă cu 25% din cota depusă de

ţară. Aceste trageri pot fi acordate cumulat sau în cadrul aranjamentelor stand-by, care dau

posibilitatea unei ţări, ca pe parcursul unui an să beneficieze de mai multe transe de credit, în

cadrul plafonului aprobat. Deci, volumul total al creditelor pe care le poate primi o ţară sub

forma tragerilor echivalează cu 125% în raport cu cota subscrisă de ară la Fond.

• Facilităţile constituie forme de sprijin financiar specifice altele decât tragerile.

Facilităţile sunt asociate, de regulă, unor situaţii specifice care au generat dezechilibre balan

elor de plă i ale unor ări şi, în acest context, facilită ile le poartă denumirea, iar creditele sunt

acordate cât timp există situa ia respectivă, după care facilităţile „se închid". Principalele

tipuri de facilităţi acordate de FMI sunt:

• Facilitatea finanţării compensatorie, creată în 1963, se acordă în general ţărilor cu

cote de participa ie mici, producătoare de materii prime, produse agricole, care sunt

dependente şi nu îşi realizează încasările din export (calamită i naturale, scăderea pre urilor

interna ionale etc.). Din 1981, astfel de facilită i se acordă şi ărilor importatoare de cereale (la

propunerea FAO); se acordă în cazul unor dezechilibre temporare de balan ă, pe o perioadă de

2-5 ani, creditele nu pot depăşi 85% din cotă, iar dacă o ară este beneficiară de sprijin

financiar şi pentru export şi pentru import limita maximă este 105% faţă de cotă. Din 1988,

este inclusă în facilitatea finanţării compensatorii şi contingentării, care păstrează elementele

96

esen iale ale finan ării compensatorii, dar a cuprins şi efectele legate de contingentarea

exporturilor/importurilor.

• Facilitatea finanţării stocurilor tampon, creată în 1969, sprijină ţările în crearea

stocurilor tampon, care sunt constituite de unele ări pentru a degreva pia a de cantită i prea

mari de materii prime care altfel ar putea influen a negativ evolu ia pre urilor. FMI acordă

sprijin financiar ărilor membre în cadrul a trei acorduri pe produse, zahăr, cositor, cauciuc

natural. Facilitatea acordată nu poate depăşi 45% din cota subscrisă de ară.

• Facilitatea petrolieră creată în 1974/1975 a fost destinată să acorde asistenţă

financiară ărilor care au înregistrat dezechilibre ale balan elor de plă i, ca urmare a majorării

pre urilor la petrol (criza petrolului) şi completă în 1976.

• Facilitatea finanţării suplimentare , creată în 1979, acordă sprijin financiar ărilor a

căror dificit al balan ei de plă i se află în corela ie directă cu starea lor economică şi nivelul

cotei la Fond, ideea fiind ca unele ări să poată primi fonduri mai mari decât în limita cotei

subscrise (125%), sumele putându-se ridica până la 140%, dar maxim 165% fa ă de cotă.

Această facilitate este condi ionată, printre altele, de adoptarea de către ţara în cauză a unui

program sever de redresare economico-financiară.

• Politica accesului lărgit la resursele Fondului; în esenţă, este o continuare a facilită ii

suplimentare, devenită opera ională în 1981 şi care permite extinderea acordurilor stand-by şi

a accesului lărgit.

• Facilitatea extinsă, stabilită în 1974 şi modificată în 1992, are în vedere posibilitatea

ca o ară care a înregistrat deficite ale balan ei de plă i, ca urmare a unor dezechilibre

structurale interne (producţia internă, comerţul exterior, preţurile interna ionale) să poată

beneficia de sume mai mari decât tragerile normale. Sumele acordate anual nu pot depăşi 68%

din cotă, iar cumulat, se poate ridica la 300% fa ă de cotă, finan area fiind concepută pe o

perioadă mai mare cu reconsiderări periodice de la ară la ară.

• Facilitatea transformării sistematice, creată în 1993 şi aplicată din 1994, este o formă

de finan are temporară destinată să sprijine ările care au dificultă i de balan ă determinate de

perturbări severe în spa iul rela iilor comerciale tradi ionale şi al aranjamentelor de plăţi cu

străinătatea. Ţările eligibile să beneficieze de aceste facilită i sunt cele care au făcut parte din

CAER (Consiliul de Ajutorul Economic Reciproc - organism al fostelor ţări socialiste - 14 ţări

membre) şi a statelor care au făcut parte din URSS (Uniunea Republicilor Socialiste

Sovietice), precum şi un număr limitat de alte ări care au trecut prin transformări similare.

97

• Calitatea de membru al FMI a unei ţări îi conferă posibilitatea de a beneficia de toate

drepturile ce îi revin potrivit Statutului FMI şi reglementărilor de funcţionare cu îndatorirea de

a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin semnarea acordului de aderare, precum şi dreptul de a

se retrage oricând de la FMI, în baza unui aviz scris. In cadrul acestor aspecte de principiu, în

loc aparte îl deţine cota subscrisă de o ţară, acesta fiind criteriul de bază în stabilirea puterii de

vot a ţării, a volumului tragerilor şi facilităţilor de finanţare la care poate accede, alocarea de

DST. Numărul de voturi de care dispune fiecare stat membru depinde de cota sa de

participaţie, atribuindu-i-se 250 de voturi de bază şi câte un vot suplimentar pentru fiecare

fracţiune de cotă (100.000 USD) pentru capitalul subscris.

8.2. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. (BIRD),

creată odată cu FMI, prin obiectivele activităţii sale îşi propune să acorde asistenţă financiară

pe termen mediu şi lung statelor membre în vederea reconstruc iei şi dezvoltării acestora,

dezvoltarea produc iei sau a unor sectoare de activitate şi valorificării superioare a resurselor

de care dispun ările prin finanţarea de proiecte etc. Pentru ca o ţară să devină membră BIRD

trebuie să îndeplinească anumite condiţii; să fie membră FMI, să subscrie o cotă la capitalul

Băncii; să furnizeze date privind dezvoltarea economică şi financiară pentru fundamentarea

necesită ii de a beneficia de un împrumut, să fie „calificată" ca ară beneficiară de împrumut.

In principiu, sunt „calificate" să beneficieze de împrumuturi ţările cu un PNB pe locuitor,

relativ redus. Plafonul se situează în jur de 3.000 USD/loc. Dacă plafonul este depăşit, treptat,

sumele de care poate beneficia se reduc până la încetarea alocării de noi împrumuturi.

• Structura organizatorică. Conducerea Băncii este asigurată de Consiliul

guvernatorilor, Consiliul directorilor executivi şi Preşedintele BM. Puterea de vot de care

dispune o ară se stabileşte similar FMI.

• Resursele Băncii sunt formate din: Cotele vărsate de statele membre care sunt

propor ionale cu cele de la FMI, ara în cauză fiind obligată să verse 10% din subscrip ia

stabilită, din care 1% în valută convertibilă sau în DST, iar diferen a în monedă naţională;

Emisiunea de obligaţiuni este principala resursă a Băncii. Obliga iunile Băncii sunt emise şi

lansate pe pie ele valutar-financiare, fiind cotate ca active financiare sigure, şi în acest mod se

atrag fonduri pentru acordarea de împrumuturi ţărilor; Venitul net format din diferenţa dintre

dobânzile şi comisioanele la împrumuturi acordate statelor membre şi cele plătite pentru

împrumuturile mobilizate de pe pia ă.

• Utilizarea resurselor băncii este strâns legată de obiectivele activităţii sale: acordă

împrumuturi directe sau participă la împrumuturi directe prin utilizarea fondurilor proprii

98

(alături de al i creditori interna ionali), prin utilizarea sau prin emisiunea de obliga iuni,

garantează total sau par ial împrumuturi acordate de alte institu ii financiare, participă la ac

iunile de cofinan are alături de alte institu ii; acordă asisten ă tehnică de specialitate statelor,

asigură organizarea de licita ii interna ionale pentru achizi ia de proiecte, utilaje legate de

finan area proiectelor.

Asisten a financiară acordată de BIRD unei ări, în principal, îmbracă trei

forme:

- contractarea de împrumuturi pe termen lung, pentru realizarea de proiecte care presupun:

participarea ţării cu o cotă proprie la proiectul finanţării (30-40%), existenţa unei garanţii

privind rentabilitatea proiectului (între 12-20%); posibilitatea rambursării la termen;

orientarea cu precădere spre agricultură şi infrastructură (transport, electricitate, telecomunica

ii, canalizare), educa ie, industrie, starea balan ei de plă i. Durata împrumuturilor se situează

între 15-20 de ani, cu o perioadă de gra ie de 5-10 ani, deşi nu se precizează expres, limita

fondurilor acordate nu poate depăşi suma subscrisă de ară, dobânda percepută se modifică

periodic şi este în corela ia cu rata dobânzii de pe pia a interna ională, se plătesc comisioane

de neutilizare în cazul în care ara nu respectă ritmul lucrărilor din devizele de lucrări şi,

respectiv, nu utilizează sumele la termenele stabilite;

- finanţarea pe bază de program presupune prezentarea de către ţara solicitatoare a unui

program de dezvoltare corelat cu un program de redresare economică şi financiară pe termen

mijlociu şi lung. Acest tip de finan are este utilizat în cazul în care, ca urmare a unor de

exemplu: calamită i naturale sau prefaceri structurale, nu se apelează la finan area pe bază de

proiecte;

- cofinanţarea reprezintă sprijinul financiar acordat de Bancă, alături de alte institu ii

de credit public, bănci de finan are a exporturilor sau bănci private, la acordarea de împrumut

ărilor membre.

Pentru acoperirea finan ării unor proiecte în condi ii speciale au fost create două

instituţii: Societatea Financiară Internaţională (1961) al cărei obiectiv este sprijinul financiar

acordat întreprinderilor productive particulare din ţările membre mai puţin dezvoltate şi

Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (1960) al cărei obiectiv îl constituie acordarea de

împrumuturi în condiţii preferenţiale ţărilor cu un PIB sub 1.000 USD/loc.; termene de

rambursare de 50 de ani, perioadă de graţie 10 ani; comision de 0,75% perceput numai pentru

sumele utilizate etc. Totodată, a fost creată Agenţia Internaţională de Garantare a Investiţiilor

cu scopul de a sprijini ţările în curs de dezvoltare membre ale BIRD în ob inerea de

99

împrumuturi de la bănci private, prin asigurarea riscurilor comerciale (de insolvabilitate) ale

acestora. Toate aceste instituţii, alături de BIRD, formează grupul Băncii Mondiale.

8.3. Banca Reglementărilor Internaţionale creată în 1930, cu sediul la Basel

(Elveţia), are ca principale obiective ale activităţii, următoarele: promovarea cooperării

interna ionale între băncile centrale ale statelor membre, facilitarea realizării de

opera iuni financiare, sprijinirea prin împrumuturi şi aranjamente financiare a băncilor

centrale, promovarea reuniunilor interna ionale în probleme monetar-financiare şi de

supraveghere bancară.

Membrii BRI sunt băncile centrale din 30 de state (în principal, europene), conducerea băncii

este realizată în Consiliu de administra ie şi un director general. Activitatea BRI cuprinde

două grupe de activităţi:

- opera iuni bancare obişnuite izvorâte din primiri şi constituiri de depozite în valute,

aur; acorduri de credite, cumpărări şi vânzări de active financiare în nume propriu sau al

membrilor ac ionari;

- promovarea cooperării monetar-financiare prin organizarea de întâlniri ale exper ilor

pe diferite probleme, elaborarea de studii şi rapoarte de analiză şi informare etc.; din acest

punct de vedere BRI aducându-şi o contribuţie recunoscută la nivel interna ional în diferite

domenii cum ar fi: garantarea şi asigurarea creditelor, controlul mişcărilor de capital, evolu ia

europie ei, supravegherea băncilor comerciale de băncile centrale etc.

8.4. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, a fost creată în

1989, iar activitatea sa a început în 1991. BERD a fost creată ca instituţie bancară ce

îmbină func iile unui organism financiar interna ional cu cele ale unei bănci

comerciale. Obiectivul activităţii este sprijinirea financiară a ţărilor est-europene în

procesul de tranzi ie de la economia centralizată la economia de pia ă, prin ările

beneficiare de împrumut BERD se constituie ca organism regional. Membri fondatori

sunt forma i din 40 de ări şi două organisme financiare, dintre aceştia cei mai

importan i sunt: 6 ări AELS, alte 4 ări europene, 5 ări neeuropene printre care SUA

şi Japonia, 8 ţări europene - inclusiv România, iar cele două organisme sunt Banca

Europeană de Investiţii şi Comisia Executivă a Uniunii Europene. In Capitalul BERD,

stabilit ini ial la 10 mrd ECU, 51% este de inut de 12 ări europene şi cele două

organisme; SUA 10%, Japonia 8,5%, Federaţia Rusă 6%, celelalte ţări europene

13,5% şi restul ţărilor 11%.

100

Imprumuturile sunt acordate numai ărilor din Europa Centrală şi de Est, sunt destinate

să sprijine financiar sectoarele sau domeniile vitale din aceste ări; fondurile BERD sunt, în

principiu, alocate în propor ie de 60% sectorului privat şi 40% sectorului public, cu scopul de

a sprijini sectorul privat. Un alt obiectiv al activită ii îl constituie urmărirea şi analiza

privatizării, fuziunilor de societă i comerciale, achizi ionarea de active din ările est-europene,

acordarea împrumuturilor fiind corelată sau condi ionată de progresul înregistrat în planul

trecerii la economia de pia ă şi al privatizării.

101

9. Bursa de valori

Scurt istoric

Bursa de valori reprezintă cea mai importantă instituţie a pieţei de capital, prezentă,

fără nici o excepţie, doar în economiile de piaţă. S-a afirmat chiar că bursa ar fi „sanctuarul”

capitalismului. Ele concentrează în acelaşi spaţiu economic bine definit, cererea şi oferta de

titluri mobiliare, negociabile deschis, liber şi permanent, pe baza unor regulamente cunoscute,

publice. Aceste tranzacţii se desfăşoară, deci, organizat, în condiţii de liberă concurenţă şi

transparenţă, sub supravegherea autorităţilor statului.

Bursa de valori reprezintă şi un barometru extrem de sensibil al stării macroeconomice

al unui stat, dar şi în domeniile social, geopolitic şi valutar. Astfel, starea economico-

financiară a unei societăţi emitente de titluri de valoare e reflectată foarte fidel de preţul la

care se negociază respectivele titluri de valoare, în sens pozitiv sau negativ. Ţinând cont de

interdependenţele dintr-o economie naţională în principal, dar şi din mondoeconomie în

general, observăm că modificarea cursului unui anumit titlu de valoare declanşează o reacţie

în lanţ, cu efecte asupra altor titluri. Uneori se poate întâmpla însă ca bursa să perturbeze

situaţia reală, înregistrând semnale false, care pot fi fortuite sau dirijate. De asemenea, un rol

deloc neglijabil îl au şi factorii psihologici şi emoţionali.

Bursele de valori au debutat în secolul al XIV-lea la Bruges (Belgia) şi s-au

cristalizat ca instituţii perene la Anvers (Belgia, 1531), Londra (1564), Paris (1724), New

York (1817), Bucureşti (1881) etc. Astăzi, cele mai mari burse de valori sunt New York Stock

Exchange (peste 3000 de societăţi cotate), London Stock Exchange (circa 2900 de societăţi

cotate), Kabuto Cho Tokio (114 societăţi cotate). Primele 24 de burse din lume (incluzând pe

lângă cele menţionate şi pe cele din Paris, Milano, Zürich, Frankfurt, Amsterdam, Bruxelles,

Sydney, Madrid, Lisabona, Viena, Buenos Aires, Singapore, Stockholm, Berlin) cotează peste

1000 dintre cele mai mari societăţi comerciale din lume.

102

Necesitatea existenţei bursei de valori

Bursa de valori a apărut pe piaţa economică ca răspuns la o necesitate stringentă ce a

intervenit ca urmare a dezvoltării complexe a relaţiilor de schimb şi, prin acestea, a economiei

în ansamblul său. Necesitatea existenţei bursei de valori se bazează pe nişte considerente,

dintre care cele mai importante sunt:

Reunirea într-un spaţiu comun a schimburilor comerciale

Asigurarea unui cadru public şi reglementat pentru desfăşurarea tranzacţiilor

Consacrarea banilor de hârtie şi a titlurilor de valoare

Dezvoltarea operaţiunilor la termen

Astfel, fiecare dintre aceste raţiuni ale existenţei bursei de valori are importanţa sa

pentru o bună funcţionare a economiei în general şi pentru o bună desfăşurare a tranzacţiilor

comerciale. Fiecare considerent poate fi la rândul său detaliat, astfel:

Reunirea într-un spaţiu comun a schimburilor comerciale – Fiind o condiţie

esenţială a dezvoltării economice, schimburile comerciale au existat încă din cele mai

vechi timpuri, dar, odată cu creşterea (extensivă, dar şi intensivă) acestora, a apărut şi

necesitatea ca locul de desfăşurare a acestora să fie unul comun, un acelaşi spaţiu, din

motive evidente.

Asigurarea unui cadru public şi reglementat pentru desfăşurarea tranzacţiilor –

Asigurarea unui astfel de cadru public, organizat, şi a unui sistem de reglementări

(reunite în instituţia bursei) s-a impus din dorinţa de a asigura transparenţa

tranzacţiilor şi egalitatea în tratamentul părţilor implicate în respectivele tranzacţii. De

asemenea, se asigură evitarea unei desfăşurări haotice a tranzacţionărilor.

Consacrarea banilor de hârtie şi a titlurilor (hârtiilor) de valoare – Acest punct nu se

referă la bancnote, ci la banii fără valoare intrinsecă, dar care îndeplinesc toate

celelalte funcţii băneşti. Totodată, pe măsură ce hârtiile de valoare (titluri ale datoriei

publice, hârtii de valoare emise de societăţi comerciale – în special societăţile pe

acţiuni) au început să fie folosite pe o scară tot mai largă, a apărut necesitatea

existenţei unei pieţe unde aceste hârtii de valoare să poată fi preschimbate uşor în bani.

Această piaţă este bursa.

103

Dezvoltarea operaţiunilor la termen – Perfecţionarea şi eficientizarea schimburilor

comerciale a condus, treptat, la realizarea unor tranzacţii în care prezenţa mărfurilor

nu mai era necesară (respectivele mărfuri puteau acum circula în afara pieţei

tranzacţiei). În plus, apar tranzacţiile cu bunuri viitoare, operaţiuni la termen şi cu

opţiuni.

Întreprinzătorii sau firmele, indiferent de dimensiunea lor, mari sau mici, au la

dispoziţie un număr limitat de modalităţi prin care pot face rost de capital: utilizarea averii

proprii, solicitarea unei subvenţii de la stat, de la o altă instituţie sau dintr-o altă sursă,

obţinerea unui credit bancar sau apelarea la piaţa bursieră.

De obicei, prima variantă este accesibilă unui număr mic de agenţi economici.

Cea de a doua este accesibilă doar în condiţii şi situaţii excepţionale, ceea ce înseamnă un

număr şi mai mic de agenţi care pot apela la o astfel de modalitate. Creditul bancar este o

variantă realistă, singura problemă este costul său, astfel nu este cea mai dorită alternativă

(nivelul dobânzilor e destul de ridicat, băncile impun condiţii dure, stricte, care uneori pot

deveni greu de îndeplinit de către solicitanţi).

O posibilitate de a evita aceste probleme o reprezintă vânzarea publică de

acţiuni sau de obligaţiuni prin intermediul bursei. Asfel, prin mecanismul bursei de valori se

ajunge la cel mai scurt şi eficient circuit între economiile sau surplusurile temporare de capital

ale agenţilor economici sau ale persoanelor fizice care doresc să investească pe termen mediu

sau lung (aici includem firme, fonduri de investiţii, bănci, companii de asigurări, persoane

particulare) şi deficitul de capital al întreprinzătorilor sau al societăţilor comerciale.

În acest fel, bursa devine un element de concurenţă pentru bănci,

transformându-se într-o alternativă demnă de luat în considerare la creditul bancar, care este

mai scump în majoritatea cazurilor şi mai dificil de obţinut. Astfel, pentru aceste considerente,

se poate observa rolul principal de finanţare a economiei deţinut de pieţele bursiere. În speţă,

prin bursă sunt finanţaţi agenţii economici prin mobilizarea capitalurilor pe termen mediu şi

lung.

Un alt rol al bursei de valori, de asemenea deosebit de important, este acela de

înlesnire a circulaţiei capitalurilor, astfel titlurile financiare pot fi uşor transformate în

lichidităţi sau schimbate în alte titluri, prin vânzarea sau revânzarea lor pe această piaţă.

Cea mai importantă funcţie a bursei rămâne aceea că aici se efectuează

tranzacţiile de valoare, emise şi plasate iniţial pe piaţa primară de capital. După ce titlurile au

104

fost emise şi plasate la investitori, aceste pot fi tranzacţionate liber la bursă datorită

caracterului lor negociabil.

O altă funcţie importantă a burselor este aceea că asigură lichidităţi pentru

economie. Existând posibilitatea tranzacţionării libere a hârtiilor de valoare, cele anterior

cumpărate pot fi vândute şi astfel uşor transformate în bani, garantând astfel investitorului că

îşi poate recupera fondurile băneşti plasate, bineînţeles la valoarea pe care o au la data

respectivă pe piaţă. De asemenea, bursa este locul şi instrumentul unor reorganizări şi

restructurări sectoriale importante. Pe piaţa bursieră are loc o redistribuire a finanţărilor în

cadrul economiei: fondurile financiare sunt orientate spre domeniile mai rentabile sau de

perspectivă, deoarece un investitor poate foarte uşor să vândă aici titlurile pe care nu le mai

consideră a fi un plasament foarte bun şi să investească într-un sector pe care-l consideră mai

atractiv.

Un alt aspect interesant este cel al achiziţiilor de companii şi al fuziunilor pe

piaţa bursieră, care sunt tot mai frecvente. Bursa facilitează aceste operaţiuni şi principalul

instrument prin care se realizează este Oferta Publică de Cumpărare (“tender offer”). Oferta

Publică de Cumpărare este operaţiunea derulată printr-o societate de intermediere prin care un

investitor anunţă că este dispus să cumpere parţial sau toate acţiunile de pe piaţă ale unei

societăţi comerciale de care este interesat, la un preţ ferm şi într-o perioadă bine definită.

Astfel au loc majoritatea preluărilor, transferurilor şi fuziunilor pe piaţa bursieră. La bursă se

stabileşte şi se afişează în permanenţă preţul de vănzare-cumpărare al valorilor mobiliare

cotate. Piaţa bursieră oferă informaţii sistematice privind cursul titlurilor financiare cotate şi,

implicit, informaţii despre societăţile listate şi chiar despre economia respectivă în ansamblu.

În acest sens un indicator important este capitalizarea bursieră a unei firme listate, care arată

valoarea de piaţă a companiei respective: se calculează prin înmulţirea numărului total de

acţiuni ale firmei respective cu cursul de piaţă al acestora. Pentru a evalua dimensiunile unei

pieţe bursiere se poate calcula şi capitalizarea bursieră totală adunând toate valorile de bursă

(capitalizările bursiere) ale societăţilor listate pe piaţa respectivă. În sfârşit, bursa reflectă

deosebit de exact situaţia de ansamblu a unei economii, precum şi tendinţele şi perspectivele

acesteia. Deosebit de utilă în acest scop este studierea indicilor bursieri, calculati ca o medie a

evoluţiilor şi a volumului tranzacţiilor pentru un eşantion reprezentativ de acţiuni sau pentru

totalitatea acestora, la fiecare bursă în parte.

9.1. Elemente definitorii

105

Bursele actuale sunt rezultatul unei evoluţii istorice îndelungate şi reflectă, cu

particularităţi zonale sau naţionale, modelul general al pieţei libere; natura specifică a bursei

este dată de o serie de caracteristici .

Piaţa de mărfuri şi valori Bursele sunt locuri de concentrare a cererii şi ofertei

pentru mărfuri, precum şi pentru diferite tipuri de hartii de valoare. Dacă la începuturile lor,

pieţele bursiere erau organizate pentru tranzacţionarea în egală măsură a mărfurilor şi

valorilor, ulterior s-a produs o separare între cele două mari categorii de burse.

Deşi mecanismul de funcţionare se bazează pe un model comun, propriu

oricărui tip de tranzacţie bursieră , bursele de mărfuri şi respectiv cele de valori au funcţii

radical diferite într-o economie.

Bursele de mărfuri sunt centre ale vieţii comerciale, pieţe unde se

tranzacţionează bunuri care au anumite caracteristici: sunt bunuri generice care se

individualizea prin măsurare, numărare sau cantarire; sunt fungibile adică pot fi înlocuite

unele prin altele; au caracter standardizabil, în sensul că marfa poate fi împărţită pe loturi

omogene, apte de a fi livrate la executarea contractului încheiat în bursă; sunt depozitabile,

ceea ce permite executarea la o anumită perioadă de la angajarea contractului de bursă;

trebuie să aibă un grad redus de prelucrare ca o condiţie de menţinere a caracterului de produs

de masă, nediferenţiat, omogen.1

În această categorie intră produse agroalimentare ( grau, porumb, orez, soia

etc.), metale (cupru, aluminiu, zinc, etc. ), produse tropicale ( cafea, cacao, zahăr, etc.),

produse de origine minerală ( petrol ); sunt însă mărfuri de bursă şi unele produse cu un grad

mai mare de perisabilitate ( ouă, carne ). Pe de altă parte, există şi burse organizate pentru

servicii, respectiv pentru închirieri de nave ( navlosire ) sau asigurări.

Bursele de valori sunt centre ale vieţii financiare unde se fac văzări/cumpărări

de hartii de valoare ( acţiuni, bonuri de tezaur, etc.); în ultimul timp în sistemul de tranzacţii al

acestor instituţii au fost incluse produse bursiere noi (opţiuni, contracte futures pe indici de

bursă, etc.). Bursele de valori îndeplinesc funcţii majore în circuitul capitalurilor în economie,

constituind un indicator general al climatului de afaceri din spaţiul economic, naţional şi

internaţional, în care îşi exercită influenţa.

Piaţa “simbolică”

La bursele de mărfuri nu se negociază asupra unor bunuri fizice,

individualizate şi prezente ca atare la locul contractării (ca în cazul licitaţiilor clasice ), ci pe

1 Anghelache G. Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, pag. 216.

106

baza unor documente reprezentative („hartii”), care consacră dreptul de proprietate asupra

mărfii şi constituie imaginea comercială a acesteia ( o anumită cantitate de marfă de o anumită

calitate ). Bursa este, prin urmare, o piaţă dematerializată unde se încheie contractul dintre

părţi, identificarea şi circulaţia mărfurilor realizandu-se în afara acestei pieţe.

Caracterul specific al pieţei bursiere este relevat şi de importanţa tranzacţiilor

la termen, în care caz executarea contractului se poate face nu numai prin predarea/primirea

efectivă a mărfii, ci şi prin plata unei diferenţe în bani. În acest caz, operaţiunea bursieră nu

este urmată de o mişcare efectivă de mărfuri; ea are un caracter pur financiar, bănesc.

Din acest punct de vedere, se vorbeşte despre bursele de marfă fizică” (acolo

unde contractele se execută, în mare măsură, cu livrare/primire efectivă de marfă ), cum este

cazul Bursei de Metale de la Londra ( London Metal Exchange, LME ), în funcţiune din

1877, şi bursele de hartii” ( acolo unde cea mai mare parte a tranzacţiilor se lichidează prin

plata unei diferenţe băneşti ), cum este cazul celea mai mari burse de mărfuri din lume pentru

contracte futures, cea de la Chicago ( Chicago Board of Trade, CBOT ), înfiinţată în 1838.

Bursele de valori sunt prin esenţa lor pieţe simbolice, deoarece aici se

tranzacţionează în principal titluri rezultate din operaţiuni financiare (de exenplu, mobilizare

de capital, atragerea unui împrumut ). Acest caracter este şi mai bine pus în evidenţă de noile

tipuri de tranzacţii bursiere; de exemplu, la contractele futures pe indici de bursă, obiectul

tranzacţiei este o sumă de bani determinată prin calcul, iar executarea acesteia presupune

exclusiv plata/încasarea unei diferenţe băneşti.

Procesul de “simbolizare”a tranzacţiilor, reflectat de apariţia şi dezvoltarea

bursei, răspunde unor cerinţe obiective izvorate din evoluţie vieţii de afaceri, cum sunt

următoarele: creşterea operativităţii şi a siguranţei în tranzacţii; sporirea activităţii pieţei, prin

oferirea de multiple posibilităţi de caştig; posibilitatea luării unor decizii comerciale şi

financiare cu caracter anticipativ; facilitarea circulaţiei mărfurilor şi a factorilor de producţie

în economie.

Piaţa liberă

Bursele sunt pieţe libere, în sensul că asigură confruntarea directă şi deschisă a

cererii şi ofertei care se manifestă în mod real în economie. Prin urmare nu pot fi

tranzacţionate la bursă decay acele mărfuri sau valori pentru care ezistă o concurenţă liberă ,

adică un număr suficient de mare de ofertanţi şi cumpărători astfel încat să nu apară

posibilitatea unor concertări în scopul manipulării preţului; bursa este opusă , prin esenţa sa ,

ideii de monopol.

107

Menirea bursei este de a pune în valoare jocul liber al forţelor pieţei, _mana

invizibilă”- cum l-a numit părintele ştiinţei economice, Adam Smith – excluzand orice

intervenţie extraeconomică , precum şi orice tendinţă provenită din afara sau din interiorul

pieţei de manipulare a variabilelor pieţei, în speţă a preţului. De aceea s-a şi spus că bursa este

mecanismul care se apropie cel mai mult de modelul teoretic al pieţei pure şi perfecte,

asigurand formarea preţurilor pe baza raportului ce se stabileşte în fiecare moment între cerere

şi ofertă şi reflectand în permanenţă realitatea economică.

În acest sens, pentru ca o marfă sau o hartie de valoare să poată face obiectul

tranzacţiilor de bursă, trebuie să fie îndeplinite o serie de condiţii: oferta trebuie să fie amplă

şi să provină de la un număr suficient de mare de ofertanţi; cererea trebuie să fie solvabilă şi

relativ constantă; preţurile nu trebuie să facă obiectul unor măsuri administrative de control;

trebuie să fie asigurată transparenţa informaţiilor privind piaţa.

Piaţa organizată

Bursa este o piaţă organizată, în sensul că tranzacţiile se realizează conform

unor principii, norme şi reguli cunoscute şi acceptate de participanţi. Aceasta nu

înseamnă administrarea pieţei, ci reglementarea sa în scopul de a crea sau prezerva condiţiile

pentru desfăşurarea concurenţei libere, deci un sistem de garantare a caracterului liber şi

deschis al tranzacţiilor comerciale şi financiare. Organizarea pieţelor bursiere se realizează

atât prin cadrul legal stabilit în fiecare ţară pentru activitatea bursieră, cat şi prin

regulamentele bursiere – expresie concentrată a normelor şi uzanţelor consacrate în lumea

afacerilor . Totodată , tranzacţiile bursiere se efectuează întotdeauna prin firme specializate

( societăţi de bursă ) şi prin intermediul unui personal specializat în acest scop ( agenţi de

bursă ) , care asigură stabilirea contactului între cererea şi oferta ce se manifestă pe piaţă.

Importanţa organizării pieţei bursiere derivă din posibilitatea apariţiei unor

factori de deformare a raportului dintre cerere şi ofertă , a unor tendinţe de manipulare a

acestora în scopuri frauduloase. Istoria bursei cunoaşte, de altfel, numeroase astfel de

„excese”, de perioade de raliuri susţinute, urmate de crahuri răsunătoare. Prin reglementare se

urmăreşte de fapt asigurarea uneia din condiţiile esenţiale ale viabilitaţii bursei: credibilitatea

acesteia, garanţia de seriozitate pe care o oferă tuturor participanţilor la tranzacţii.

Piaţa reprezentativă Bursa este o piaţă reprezentativă servind drept reper pentru

toate tranzacţiile care se efectuează cu acele mărfuri sau valori pentru care ea constituie piaţa

organizată. La bursă se stabileşte preţul pentru mărfurile sau valorile negociate – aşa numitul

curs al bursei – element esenţial pentru toate tranzacţiile comerciale sau operaţiunile

financiare care se desfăşoară în ţara respectivă, iar în cazul marilor burse în întreaga lume .

108

De altfel , funcţia centrală a bursei este tocmai de a stabili zilnic nivelul

preţului, acel preţ care asigură - în condiţiile date – volumul maxim de tranzacţii. Prin

această funcţie a sa, bursa devine un reper al întregii activităţi economice, sursă a informaţiei

de bază pentru agenţii economici - nivelul preţului. Mai mult prin funcţionarea permanentă -

spre deosebire de licitaţii, care au un caracter periodic, bursa exprimă chiar continuitatea

proceselor economice, caracterul neîntrerupt al tranzacţiilor comerciale şi financiare.

Bursa se deosebeşte deci de tranzacţiile particulare efectuate întamplător, prin

negocieri între parteneri determinaţi; ea reprezintă tranzacţia în genere, dincolo de modul

particular în care aceasta se realizează.

În concluzie, bursele sunt pieţe specifice, mecanisme de concentrare a cererii şi

ofertei pentru anumite categorii de mărfuri ori pentru valori, în scopul realizării de tranzacţii

într-un cadru organizat şi în mod operativ, în condiţii de liberă concurenţă. Bursa este piaţa

prin excelenţă.2

9.2. Rolul şi funcţiile bursei de valori

Piaţa bursieră ( bursa în sens larg ) care se prezintă sub forma bursei de valori

propriu zise, a pieţelor interdealeri sau ca bursă electronică este o componentă a pieţei

titlurilor financiare.

Menirea sa este de a concentra cerea şi oferta de hârtii de valoare şi de a

asigura realizarea de tranzacţii în mod operativ, în condiţii de corectitudine şi transparenţă. În

ultimii ani, piaţa bursieră a intrat într-o nouă etapă a evoluţiei sale :în centrele bursiere

consacrate şi sau luat importante măsuri de modernizare vizând creşterea operativităţii şi

siguranţei tranzacţiiilor; iar într-o serie de ţări din lumea a treia şi, recent, în ţări din Europa

centrală şi de est processul de creare şi consolidare a pieţelor de capital se află în plin progres.

Bursa, în sens larg, are rolul de releu între surplusul de fonduri neutilizată şi

necesităţile economice transformand economiile în capitalul. Prin această funcţie a sa, ea este

implicată în piaţa primară, aceia pe care se emit acţiunile firmelor, se lansează împrumuturi

obligatare etc., furnizandu-se pe această cale fondurile necesare agenţilor economici. Astfel,

când o persoană cumpără titluri financiare (acţiuni sau obligaţiuni) emise de o societate

comercială din domeniul producţiei, fondurile băneşti respective intră în posesia firmei pentru

2 Vâşcu T., Dragotă V. Pieţe de capital. Evaluarea şi gestionarea valorilor mobiliare, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1998, pag,.216.

109

a fi folosite în interesul realizări activităţii sale de afaceri ( achiziţionare de active fixe –bunuri

de echipament, sau de active circulante-materii prime şi materiale, stocuri de produse etc.);

economiile, adică fondurile disponibile în public, sunt astfel direcţionate în scopuri productive

pentru o perioadă îndelungată de timp.

Dar rolul ei definitoriu este acela pe piaţă secundară, dand acces publicului larg

la titlurile care au fost deja emise; ea asigură astfel un suport pentru piaţa primară şi permite

funcţionarea mecanismului de finanţare a economiei. Vitalitatea economiei depinde de buna

funcţionare a pieţei primare , deci de posibilitatea finanţării agenilor economici; dar, pentru ca

piaţa primară să funcţioneze, adică pentru ca ea să fie credibilă şi atractivă pentru deţinătorii

de fonduri, este necesar ca aceştia să poată oricand lichida titlurile lor şi dobandi - în

condiţiile pieţei – fondurile investite. Să poată, adică, trece din nou de la poziţia de investitor

(deci participant la profituri viitoare, în condiţiile asumării riscurilor afacerii ), la poziţia de

deţinător de fonduri ( pe care le poate folosi, de exemplu, pentru consum ).

Bursa asigură deci lichiditatea activelor financiare, oferind posibilitatea

vanzării titlurilor anterior cumpărate, deci a transformării lor în bani. Faptul că investitorul

dispune de o piaţă unde poate să-şi transforme în lichidităţi titlurile cumpărate (în care şi-a

plasat fondurile băneşti) este o garanţie pentru el că banii avansaţi vor fi recuperaţi, desigur, la

valoarea de piaţă.

Prin urmare, ca piaţă financiară, bursa îndeplineşte funcţia de dispecer de

fonduri în economie, acţionand ca un mecanism prin care fondurile trec de la cei care dispun

de resurse financiare la cei care au nevoie de aceste resurse pentru finanţarea unor activităţi

economice. În acest fel, ea asigură desfăşurarea în general a circuitului economic şi serveşte

ca sistem de reglare pentru economia reală .

Bursa este un “motor” al vieţii economice, dinamizand activitatea de afaceri şi

permiţand realizarea unor proiecte investiţionale de anvergură, care n-ar putea fi înfăptuite cu

fondurile unui grup restrans de întreprinzători. Astfel, firmele care doresc să mobilizeze

capitalurile însemnate, vor plasa o parte din acţiunilor publicului, prin distribuţie primară sau

distribuţie secundară; aceaste reprezintă operaţiunea de difuzare a capitalului în masa

investitorilor.

Ca atare, firmele respective se transformă din firme cu caracter privat în

societăţi cu caracter public, în sensul că acţiunile lor se negociază pe piaţa bursieră, o parte

din titluri aflandu-se în mâna unor investitori “anonimii” şi circuland de la un deţinător la

altul.

110

După cum rezultă dintr-o serie de studii efectuate, există mai multe raţiuni

pentru care conducătorii unei firme decid să introducă acţiunile pe piaţa bursieră, după cum

există şi o serie de restricţii şi riscuri pentru firmele care cotează în bursă .

Difuzarea capitalului este esnţială pentru dinamismul economiei , bursa – şi

piaţa financiară în general – fiind un factor de stimulare a interesului pentru afaceri în randul

marii mase a deţinătorilor de fonduri. Dar, pentru ca publicul să investească fonduri în tilurile

puse în vânzare de firme, el trebuie să fie informat în legătură cu posibilităţile şi perspectivele

acelor firme, cu valoarea titlurilor respective. Bursa este tocmai piaţa pe care se realizează

evaluarea activelor financiare, unde se stabileşte preţul titlurilor ( cursul bursier ). Aşa cum

activele reale sunt dublate prin active financiare, titlurle financiare cunosc, la rândul lor, o

dedublare: între valoarea nominală (respectiv valoarea la care au fost emise şi care are ca bază

costul activelor reale ) şi valoarea de piaţă (dată de cursul bursei, care oscilează zilnic în

funcţie de raportul dintre cerea şi oferta pentru titlurile respective ) .

În cazul societăţilor cu caracter public, bursa oferă continuu atat o evalure a

acţiunilor, cât şi a firmei ca atare: valoarea unei firme ( numită şi valoare capitalizată ) este

produsul dintre numărul acţiunilor şi cursul bursier curent al acestora. În raport cu evaluarea

bursieră apar o serie de consecinţe pentru întreaga activitate economico-financiară a firmei, în

ceea ce priveşte poziţia sa pe piaţă, gradul de credibilitate în raporturile cu partenerii de

afaceri şi cu publicul, posibilităţile de obţinere de credite ( bancare , obligatare ) etc..

Toate acestea creează , în mod corespunzător , motivaţii pentru investitori sau

creditori, respectiv oportunităţi de câştig .

În practică, factorii motivaţionali sunt de natură economică (obţinerea unei

părţi din profitul afacerii în care au făcut clasamentul ), şi cu caracter specific bursier. Astfel,

faptul că preţul titlurilor se modifică zilnic, ca efect al cererii şi ofertei de titluri financiare,

permite investitorului ca, pe langă rezultatele pe care le aduce în mod curent investiţia, să

poată urmări un alt obiectiv: obţinerea de profit din diferenţa de curs dintre momentul

cumpărării şi cel al revânzării titlurilor. De aici, întregul miraj al caştigului imens prin jocul

de bursă, care – dincolo de potenţial;ul de risc – are un rol major nu numai în creşterea

atractivităţii bursei, ci şi în funcţionarea ordonată a pieţei secundare şi în formarea unor

preţuri corecte şi echitabile pentru titluri.

Piaţa bursieră are un rol însemnat în reorientarea şi restructurarea activităţilor

economice. Prin funcţionarea acestei pieţe distribuirea fondurilor pe ramuri ale economiei şi

firme se realizează în raport cu gradul de atractivitate a titlurilor , iar aceasta este o reflectare

111

a performanţelor firmelor respective, a gradului de rentabilitate, precum şi – ca o consecinţă -

a modului cum aceste sunt evaluate în bursă.

Deci , bursa distribuie fondurile, în principiu, spre domeniile cele mai

profitabile sau/şi cu cele mai mari perspective de dezvoltare. Existenţa ei îi permite

investitorului să renunţe la o investiţie sau clasament în care nu mai are încredere (vanzand

titlurile contra bani ) şi să facă un clasament într-un domeniu pe care îl socoteşte mai rentabil

( cumpărand titlurile respective ). În acest fel, firmele performante – şi sectoarele economice

de viitor – vor fi alimentate cu fonduri, în timp ce domeniile în declin vor pierde o parte din

masa de investitori. Bursa realizează deci o redistribuire a mijloacelor de finanţare în cadrul

economiei, stimuland ramurile, industriile şi companiile în plină dezvoltare. În plan

macroeconomic, aceasta contribuie la mobilitatea structurilor economice, în general, şi

industriale, în special, şi permite modernizarea economiei, introducerea progresului tehnic. În

acest proces, piaţa bursieră însăşi se perfecţionază şi se extinde, trecand de la formele

consacrate ( bursa tradiţională ) la forme noi ( bursa modernă, cu o nouă bază tehnologică,

sisteme de tranzacţii perfecţionate şi o mare diversitate de produse bursiere ).

În aprecierea acestei funcţii nu trebuie ignorat însă faptul că optica bursieră

tinde, în anumite condiţii, să dea prioritate obiectivelor pe termen scurt, în raport cu

orientările pe termen lung, profitului financiar imediat, faţă de realizarea de avantaje

economice durabile .

Activitatea bursieră duce la dezvoltarea concurenţei dintre firme, la stimularea

tranzacţiilor intercorporaţii. Prin dedublarea activelor reale sub formă de titluri financiare,

firmele capătă, pe langă existenţa lor reală, o existenţă financiară . Cumpărarea şi vanzarea de

acţiuni înseamnă practic comercializarea în parte sau în totalitate a firmelor respective.

Aceasta înseamnă că o companie poate fi achiziţionată prin cumpărarea titlurilor ei, că ea

devine o valoare mobiliară. Acţiunile nu sunt simple “pretenţii asupra unor venturi viitoare“

decat dacă le privim la nivelul deţinătorului individual, al acţionarului anonim ; concentrarea

unui volum de acţiuni suficient de important este mijlocul de a controla o firmă cu caracter

public.3

Posibilitatea achiziţionării de acţiuni în bursă, inclusiv a pachetului de control

a unei firme, duce la amplificarea mobilităţilor structurilor industriale, la redistribuiri de

capitaluri între diferite sectoare ale activităţii economice .

Lupta pentru putere financiară se dă pe piaţa bursieră

3 Anghelache G., Pieţe de capital şi burse de valori, Editura Adevărul, Dardac N., Stancu I. Bucureşti,1992, pag. 98.

112

- în paralel cu concurenţa dintre capitalurile individuale

- şi ea se poartă între marile grupuri financiare, singurele în măsură să

mobilizeze un capital suficient de important pentru a viza acapararea unei firme întregi.

Ca un corolar al celor prezentate mai sus, bursa reprezintă un “barometru” al

vieţii economico-financiare într-o ţară sau pe plan interneţional, un indicator al stării lumii de

afaceri, al perspectivelor ( pe termen scurt ) ale economiei .

Prin acest rol al său, bursa devine un simbol al economiei de piaţă şi obiect de

interes nu numai pentru cercurile de afaceri, ci şi pentru estabishmentul politic şi, în general,

pentru opinia publică. În acest sens, indicele bursei dă expresia evoluţiei de ansamblu a pieţei

bursiere: la bursa de pe Wall Street ( NYSE ) se utilizeză cunoscutul indice Dow Jones, la

bursa di Tokyo (TSE 0 indicele Nikkei , iar la bursa de la Londra ( LSE ) indicele FT-SE30 .

Problema crucială a pieţei secundare este credibilitatea acesteia , gradul în care

investitorii, lumea de afaceri în general, validează mişcarea bursei. Aici ne aflăm în domeniul

valorilor simbolice care au nevoie de o bază reală de afceri pentru a fi viabile din punct de

vedere economic. Pe de o parte , dacă piaţa funcţionează, titlurile se vand şi se cumpără,

căpătand astfel un suport economic; pe de altă parte, dacă titlurile se tranzacţionează, ele

susţin şi dezvoltă piaţa. Dar cercul virtuos se poate transforma într-unl vicios cand piaţa _nu

merge” , titlurile îşi pierd din valoare; cand piaţa se prăbuşeşte, hartiile de valoare pot deveni,

la limită, simple hartii .

În acest sens, pentru ca piaţa secundară să-şi poată îndeplini rolul ce-i revine în

economia modernă , ea trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe:

- Lichiditatea, respectiv abundenţa de fonduri disponibile , pe de o parte , şi de

active financiare, pe de ală parte. Cu alte cuvinte, o piaţă lichidă este una în care există

posibilitatea de a vinde şi de a cumpăra, în mod operativ şi fără întreruperi , active financiare.

Lichiditatea garantează funcţionarea continuă a pieţei şi aceasta este o condiţie

pentru realizarea fără întreruperi sau distorsiuni a circuitului economic de ansamblu.

Un activ care nu este lichid nu poate fi revandut, singura posibilitate de a

recupera valoarea sa fiind pe baza veniturilor viitoare pe care le aduce.

Practic, aceasta anulează tocmai una din principalele funcţii economice ale

activelor, acea de a “mobiliza” capitalul investit , de a transforma investiţia în valoare

comercializabilă .

- Eficienţa, respectiv existenţa unor mecanisme de realizare operativă , la

costuri cat mai reduse, a tranzacţiilor. Costul tranzacţiilor afectează gradul de valorificare a

113

activelor: cu cat el este mai redus, cu atat atractivitatea este mai mare, cu atat deţinătorii de

fonduri sunt mai interesaţi în a face investiţii în active financiare .

- Transparenţa, respectiv accesul direct şi rapid la informaţiile relevante pentru

deţinătorul de active financiare. Transparenţa este o condiţie a eficienţei , pentru că ea

condiţionază libera concurenţă, contracarea tendinţelor de monopol şi , prin aceasta, reducerea

costului tranzacţiilor .

- Corectitudinea ( Engl. fair market ) este strans legată de transparenţă. În

principiu, o totală informaţie este suficientă pentru ca mecanismele de reglare specifice pieţei,

“mâna invizibilă” să poată acţiona. În practică, este necesară crearea unui cadru riguros pentru

reglementarea tranzacţiilor, pentru conteacarea tendinţelor de manipulare a pieţei; aceasta

înseamnă, de fapt, organizarea pieţei, crearea unui cadru propice pentru manifestarea liberei

concuranţe .

- Adaptabilitatea, care implică răspunsul prompt al pieţei la noile condiţii

economice şi extraeconomice, la noile oportunităţi; o piaţă financiară este eficientă în măsura

în care este inovativă, găseşte noi modalităţi de a răspunde specificului cererii şi ofertei, ca şi

normelor stabilite în ansamblul sistemului economic .

9.3. Membrii bursei

Persoanele care se asociază în vederea constituirii unei burse de valori sau, în

cazul burselor de stat, cele autorizate în mod expres, dobândesc calitatea de membrii ai bursei,

calitate din care derivă o serie de drepturi şi obligaţii.

Principalul avantaj de care aceştia dispun este posibilitatea de a efectua direct

tranzacţii cu titluri pe piaţa respectivă; în general, acest drept are un caracter de exclusivitate,

numai membrii bursei putând efectua operaţiuni cu titlurile cotate pe piaţă. Accesul exclusiv

al membrilor la bursă este reglementat de exemplu în SUA, Japonia, Franţa, Olanda, Coreea

etc.

Sunt şi cazuri în care pot participa la bursă şi membri ai instituţiei, dar numai

membrii bursei beneficiază de toate avantajele pe care le oferă piaţa respectivă. În sfarşit, la

unele burse, de exemplu la Bursa din Toronto , pot acţiona pentru încheierea de tranzacţii şi

nemembrii ai bursei, dar nu pentru titlurile înscrise la cota oficială (prima piaţă ).

În ceea ce priveşte posibilităţilor de acces la calitatea de membru, există duoă

categorii de burse . În cazul celor închise, numărul de locuri este limitat şi un terţ nu poate

114

dobandi calitatea de membru decat dacă obţine un loc din partea unui titular. Aceasta este

situaţia la NYSE, care are 1366 de membrii (locuri), iar cel care doreşte să aibă acces la bursă

trebuie să obţină locul (prin moştenire, cumpărare, închiriere sau în alt mod ) . În cazul

burselor deschise, numărul de locuri nu este limitat prin actele constitutive , iar membrii se

împart, de regulă, în membri fondatori ( cei care au participat la formarea instituţiei) şi

membri asociaţi (cooptaţi ulterior). Aceasta este situaţia, de exemplu la Bursa de valori de la

Budapesta.

Accesul la bursă nu este încă reglementat numai de instituţia respectivă ; actele

normative privind piaţa financiară stabilesc o serie de condiţii ce trebuie îndeplinite de cei

care solicită calitatea de membru, aşa-numitele criterii de eligibilitate. Din acest punct de

vedere, în practica internaţională se întalnesc mai multe situaţii.

În unele ţări calitatea de membru al bursei poate fi dobândită atat de persoane

fizice cât şi de persoanele juridice care îndeplinesc condiţiile legii ( de exemplu în Marea

Britanie, Germania, Olanda ); în alte ţări, nu pot fi membri ai bursei decat persoanele juridice

( Japonia ); în sfarşit, în alte cazuri, calitatea de membru revine revine în principiu unor

persoane fizice ( la NYSE ). La bursele de stat au calitatea de membri ai bursei persoanele

fizice autorizate, de regulă ca agenţi oficiali.

Dintr-un alt punct de vedere, accesul la piaţa bursieră poate fi deshis în egală

măsură societăţilor financiare şi băncilor (în ţările care au adoptat principiul băncii universale)

sau limitat exclusiv la societăţile financiare sau de bursă ( cazuri tipice : SUA şi Japonia ).

Există însă şi situaţii de acces indirect – de exemplu prin filiale – a intermediarilor financiari (

băncile ) la piaţa bursieră.

În cele mai multe ţări, pentru a fi elifăgibile la calitatea de membru şi a-şi

păstra această calitate firmele trebuie să îndeplinească o serie de condiţii generale4:

- să primească o autorizaţie în acest sens de la organismul care reprezintă

calitatea pieţei ( de tipul SEC, din SUA ); pentru primirea licenţei respective, firma trebuie să

aibă în obiectul de activitate efectuarea de operaţiuni cu titluri financiare şi să dispună de

personal calificat în acest sens ;

- să dispună de un volum minim de capital, în funcţie de natura şi mărimea

afacerilor pe care le desfăşoară, şi să prezinte garanţiile prevăzute de lege şi regulamentul

bursei;

- să contribuie la fondurile bursei în modalităţile şi volumul stabilite de

regulamentele acesteia;

4 Barbier A. Capital risqué, capital investissement et formation a l’entrepreneuriat, Université de la Réunion .

115

- să respecte toate obligaţiile stabilite prin lege şi regulamentele bursei în

legătură cu negocierea, încheierea şi executarea tranzacţiilor bursiere.

Din calitatea de membru izvorăsc o serie de drepturi, a căror întindere este

diferită de la o bursă la alta, dar care, în principal, constau în următoarele:

- dreptul membrului bursei de a fi prezent –direct sau prin reprezentanţi - în

incintă şi de a efectua operaţiuni bursiere, în cont propriu sau/şi pentru terţi;

- dreptul de a participa la elaborarea sau/şi modificarea statutului şi

regulamentului bursei;

- dreptul de a participa la administrarea instituţiei bursei, inclusiv de a alege şi

a fi ales în organele de conducere.

În concluzie, accesul la tranzacţie de bursă este, în principiu posibil fie numai

pentru membrii instituţiei, fie - în cazul terţilor – numai în mod indirect, respectiv operaţiunile

sunt efectuate prin mijlocirea unui membru al bursei. Comisioanele pe care membrii

bursei le percep pentru aceste operaţiuni reprezintă venituri rezultate direct din calitatea de

membru .

9.3.1. Membrii afiliaţi ai bursei

Asociaţiile burselor au dreptul să admită în cadrul lor persoane care să opereze

într-o formă restransă faţă de valitatea de membru plin. În asemenea situaţiei, societăţile în

cauză sunt recunoscute ca membri afiliaţi. Calitatea de membru afiliat, ca şi cea de membru

plin nu este personală, ci este obţinută de firma pe care o reprezintă diferite persoane legal

împuternicite .

Membri afiliaţi plătesc o taxă care se fixează de Comitetul bursei. În cazul în

care aceştia nu îşi onorează plăţile, ei nu vor mai putea rămane membri afiliaţi ai bursei. În

cadrul Adunării Generale, membri afiliaţi nu au drept de vot, nu pot dispune de beneficii

pecuniare şi nici de a participa la distribuirea fondurilor constituite prin subscripţii sau alte

surse. Membrii afiliaţi au însă dreptul de a participa la Adunările Generale . Un număr de doi

membri afiliaţi pot să fie prezenţi la orice adunare a Comitetului asociaţiei, cand ordinea de zi

cuprinde probleme care ar putea să afecteze condiţiile contractuale sau diverse reguli şi

hotărari. În aceste cazuri, cei doi reprezentanţi au dreptul să voteze în problemele respective.

Fiecare membru afiliat plăteşte o cotizaţie anuală stabilită de organele de conducere a bursei,

care poate fi modificată de Comitetul bursei. Litigiile privind statutul, drepturile,

obligaţiile membrilor afiliaţi sau orice neanţelegeri care ar putea apărea şi nu sunt stipulate

116

expres în regulamentul de organizare şi funcţionare a bursei se prezintă Comitetului bursei, a

cărui decizie este definitivă.5

Asociaţia bursei poate admite ca diverse companii sau firme străine să

negocieze pentru clienţii lor titluri de valoare pe pieţele respective. Aceste firme, cand sunt

alese, devin membri afiliaţi străini. Ca şi în situaţiile menţionate, calitatea de membru afiliat

străin nu este personală, ci se acordă societăţii. Pentru a deveni membru afiliat străin, firmele

respective se propun de către un membru plin al asociaţiei .

Numărul membrilor afiliaţi străini este limitat prin Statutul bursei şi nu poate fi

depăşit. Membrii afiliaţi străini încheie tranzacţii numai prin intermediul membrilor plini ai

bursei. De asemenea, aceştia nu au drept de vot şi nu participă la beneficii sau distribuirea

unor fonduri .

9.4. Administrarea burselor

Potrivit practicii pe plan internaăţional, organizarea şi conducerea burselor de

valori – managementul bursei – se realizează diferit de la ţară la ţară şi chiar de la bursă la

bursă. Indiferent de caracteristicile particulare, se poate defini un model general al

managementului bursier, care include patru mari categorii de organisme: de decizie, de

execuţie, de consultanţă şi de control .

Organismele de decizie

Asociaţia bursei este formată din totalitatea membrilor acesteia. Ea este

condusă prin programul suprem, Adunarea Generală. Adunările generale se ţin ori de cate ori

este nevoie, dar cel puţin de două ori pe an , de regulă în cursul lunilor martie şi octombrie.

Adunarea Generală poate fi întrunită la cerea a cel puţin ¼ din totalul membrilor săi , sau a

Comitetului bursei. Adunarea Generală este constituită legal cu jumătate din numărul total al

membrilor. Dacă la prima convocare nu s-a întrunit majoritatea, se convoacă o nouă Adunare

Generală peste cel mult 10 zile, care lucrează statuar cu orice număr de prezenţi la şedinţă.

Adunarea Generală a bursei are următoarele atribuţii:

- alege un preşedinte şi unul sau mai mulţi vicepreşedinţi;

- alege secretariatul bursei şi pe secretariatul acesteia;

5 Dufloux C. Pieţe financiare, Colecţia Romexco (traducere), Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 111.

117

Preşedintele, vicepreşedintele şi secretariatul constituie Biroul Adunării

Generale :

- alege membri delegaţi în Comitetul bursei;

- alege membri care formează Comisia de arbitraj, în sarcina căreia intră

soluţionarea litigiilor;

- rezolvă şi soluţionează orice chestiuni privind organizarea şi funcţionarea

bursei;

În Adunarea Generală nu pot participa la vot decât membri plini care au o

vechime de cel puţin un an în Asociaţia bursei şi au plătit la zi cotizaţia aferentă. Face

excepţie Adunarea Generală de constituire a bursei.

În afară de Adunarea Generală ordinară, membrii bursei pot fi convocaţi pentru

Adunări Generale extraordinare. Această Adunare se convoacă la cerea unui anumit număr

de membri, prevăzut în statutul bursei sau în legea de organizare şi funcţionare a burselor din

ţările respective. În cerea de convocare trebuie să se menţioneze detaliat ordinea de zi şi

motivaţiile acesteia.

În cazul în care Comitetul bursei nu convoacă Adunarea Generală într-un

anumit număr de zile, semnatarii cererii pot convoca ei înşişi Adunarea Generală

extraordinară. Pe perioada între două Adunări Generale, îşi desfăşoară activitatea organismul

de conducere permanentă, prin intermediul Comitetului bursei. La unele burse, acest organism

poartă şi alte denumiri: Consiliul directorilor, Consiliul bursei , Comitetul guvernatorilor etc.

Organismele de execuţie

Aparatul executiv are în sarcină desfăşurarea normală a activităţii curente a

bursei de valori şi este format din angajaţii cu funţii de răspundere, precum şi de funcţionari

cu rol operativ.

Conducătorul organului de execuăie este Preşedintele bursei ( la unele burse

funcţia se numeşte Director general) şi este ales de Comitetul bursei şi aprobat de Adunarea

Generală. Preşedintele nu este membru al bursei. El este un funţionar, angajat prin contract de

management, pentru îndeplinirea deciziilor luate de Adunarea Generală şi Comitetul bursei.

Aparatul executiv poate fi completat cu unul sau mai mulţi vicepreşedinţi sau directori

excutivi, cu atribuţii strict delimitate prin regulementul de organizare şi funcţionare. Aparatul

executiv al bursei transpune în practică, prin activitatea sa curentă, hotărarile şi deciziile

Adunării Generale şi ale Comitetului bursei.

Organismele consultative

118

Organismele consultative ale unei burse de valori au rolul de asista şi consilia,

prin consultanţi de specialitate şi experţi, organele de conducere ale instituţiei. În practica

marilor burse se întalnesc următoarele tipuri de organisme, numite generic comitete.6

Comitetul de supraveghere, cu rol de a veghea la respectarea normelor şi

procedurilor legale şi regulamentare privind încheierea tranzacţiilor pe piaţa bursieră.

Comitetul pentru membri, care controlează modul de respectare a criteriilor şi

normelor stbilite pentru dobandirea, păstrarea şi pierderea calităţii de membru asociat, afiliat

sau afiliat străin ;

Comitetul pentru disciplină, care răspunde de respectarea normelor de etică şi

deontologie profesionlă a celor care desfăşoară activităţi în cadrul bursei, la cerea Comitetului

sau Adunări Generale;

Comitetul pentru introducerea pe piaţă a noi titluri de valore, a unor noi

operaţii bursiere, precum şi a unor inovaţii financiare;7

Comisia de arbitraj, formată din arbitrii desemnaţi de Adunarea Generală, care

au rol în soluţionarea litigiilor aferente activităţii din cadrul bursei.

Pe langă aceste comitetete permanente, Adunarea Generală poate dispune

constituirea de comitetete speciale, cu activitate pemanentă, periodică sau aleatoarie, pentru

rezolvarea unor probleme specifice .

Organismele de control

Controlul asupra activităţilor desfăşurate într-o bursă este asigurat de

organisme specializate, formate din personal calificat, cenzori, experţi, revizori contabili.

Organele de control lucrează în stransă colaborare cu Comitetul de supraveghere şi cu

Comitetul de disciplină şi răspund de activitatea lor în faţa Adunării Generale.

Personalul de control este format, fie din membri ai bursei, fie din membri ai

organismelor şi instituţiilor financiare centrale, ca reprezentanţi din partea statului.8

9.5. Structura funcţională şi ordinele de bursă

Rolul principal al unei burse de valori constă în faptul că permite, prin

confruntarea dintre cerere şi ofertă, stabilirea preţului la care se poate realiza maximul de

6 Basno C., Dardac N. Bursele de valori: dimensiuni şi rezonanţe social-economice, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 189.7 Duţescu A. Informaţia contabilă şi pieţele de capital, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 226.8 Monitorul Oficial nr. 210/1994 Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori.

119

tranzacţii cu titluri mobiliare. După cum au loc operaţiunile prin care se desfăşoară

confruntarea dintre investitori, se pot diferenţia două mari categorii de pieţe: piaţa ordinelor şi

piaţa speculaţiilor cu titluri.

Piaţa ordinelor este caracterizată de confruntarea între cerere şi ofertă, prin

operaţii directe de vânzare sau de cumpărare de la clienţii lor au rolul de a le transmite pe

piaţa bursieră şi de a realiza la preţul de echilibru care sa stabileşte în urma şedinţelor

bursiere.

Piaţa speculaţiilor cu titluri este caracterizată prin faptul că intermediarii

dispun, în vederea dirijării pieţei unuia sau altuia din titluri, de o gamă largă de preţuri, de

vânzare sau cumpărare, în interiorul cărora se angajează să realizeze contrapartida ordinelor

primite. Diferenţa între cele două preţuri constituie, în acelaşi timp, beneficiul propriu, dar şi

riscul unei pierderi.

Intermediari pot deţine portofolii proprii de valori, în vederea echilibrării

pieţei. De asemenea, pieţele bursiere se pot distinge prin modalitatea de realizare a

echilibrului între cerere şi ofertă : globală, într-o singură şedinţă de bursă (metoda fixingului )

sau eşalonată în timp, prin tranzacţii parţiale şi succesive în mai multe şedinţe de bursă

( metoda pieţei continuie ).9

După modalitatea livrării şi lichidării valorilor negociate se pot distinge: piaţa

în numerar ( cu livrare şi lichidare imediată) destinată atragerii micilor economii ale

populaţiei şi piaţa la termen (cu livrare şi lichidare cu scadenţă pană la o lună). Aceasta din

urmă este destinată, în mod special, fie speculaţiilor bursiere, fie ordinelor importante,

calitativ şi cantitativ, aparţinând marilor investitori.

În ultima vreme, piaţa la termen a cunoscut o importanţă, prin apariţia şi

dezvoltarea pieţei cu reglare lunară, unde aceleaşi valori sunt cotate după aceleaşi proceduri.

Indiferent de tipul de piaţă sau de operaţia bursieră specifică, un titlu mobiliar trebuie să

parcurgă o succesiune de etape distincte: introducerea de piaţă, lansarea ordinelor de

vânzare/cumpărare, executarea operaţiunilor de livrare şi lichidarea.

Ordinele de bursă : negocierea valorilor mobiliare presupune transmiterea

ordinelor de bursă ale clienţilor către agenţi de schimb. Un ordin de bursă presupune

precizarea următorilor parametri: sensul operaţiuni ( vanzare sau cumpărare ), numărul şi

caracteristicilor valorilor mobiliare ce se vor negocia, modul de negociere a acestora şi cursul

la care ordinul trebuie executat. Din punct de vedere al cursului indicat de client, ordinele de

bursă pot fi de mai multe tipuri.

9 Fota C., Roşu-Hamzescu I., Bursa la îndemâna întreprinzătorului, Editura MONDO-EC.

120

Ordinul cel mai bun este acela care nu comportă nici o indicaţie de curs. Dacă

el parvine intermediarului înanite de deschiderea şedinţei bursei, trebuie să fie executat în

totalitate la primul curs cotat. Dacă ordinul nu poate fi executat decat parţial, din cauza unei

partide insuficiente, se pot opera reduceri ale cererii sau ale ofertei, cu acordul organismelor

abilitate. Dacă ordinul parvine în cursul şedinţei bursiere el este executat imediat după

recepţie, în funcţie de posibilităţile pieţei.10

Ordinul la curs limitat este considerat ca o indicaţie maximală, dacă se referă la

o operaţiune de cumpărare, şi ca o indicaţie minimală, dacă se referă la o operaţiune de

vanzare. Dacă limita fixată de clientul care inaintează ordinul este egală cu cursul cotat,

ordinul nu poate fi exacutat sau este realizat numai parţial, deoarece numărul de titluri

negociate la acest curs poate fi insuficient pentru o tranzacţie totală .

Ordinul la curs limitat, cu menţiunea <<stop>>. Un ordin de vânzare <<stop>>

devine un ordin cel mai bun în momentul în care valoarea mobiliară se negociază la un curs

egal sau inferior limitei indicate de client . Un ordin de cumpărare <<stop>> devine un ordin

cel mai bun în momentul în care valoarea mobiliară se negociază la un curs egal sau superior

limitei indicate de client. Ordinele <<stop>> au fost create pentru a limita pierderile

riscate de un client în cazul schimbării bruşte a tendinţei pieţei ( în engleză - stop loss” –

opreşte pierderea) şi se pot dovedi extrem de periculoase pe pieţele în care activitatea se

restrange brusc. De exemplu, aceste ordine sunt parţial responsabile de criza bursieră pe piaţa

americană, din octombrie 1987.

Cotarea titlurilor mobiliare

Cotarea unui titlu este operaţia de determinare a cursului acestuia în cardul

unei şedinţe bursiere prin confruntarea liberă, în acelaşi moment, a ordinelor de cumpărare cu

cele de vanzare , referitoare le un anumit titlu.

Operaţia de cotare este complexă şi are rolul de a stabili acel curs care să nu

poată fi contestat de nici un client. Altfel spus, un curs care să permită execuţia nu numai a

tuturor ordinelor “la cel mai bun”, dar şi a irdinelor de cumpărare limitate la un curs inferior,

precum şi a celor de vanzare limitată la un curs superior.11

Acest principiu simplu, dar fundamental, nu este întotdeauna uşor de aplicat,

mai ales cand piaţa respectivului titlu este îngustă sau a fost dezechilibrată, într-un sens sau

altul, printr-o cerere care depăşeşte cu mult oferta sau invers. Pe de altă parte, problema

10 Băileşteanu Gh. Diagnostic, risc şi eficienţă în afaceri, ediţia a doua, Editura Mirton, Timişoara, 1998, pag. 166.11 Frâncu M. Piaţa de capital, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1998, pag. 269.

121

cotării trebuie rezolvată într-un moment cand titlul este cotat potrivit metodei cursului unic,

constatat pe parcursul şedinţei de fixing.

Metodele de cotare care se aplică, în sensul obişnuit, la bursele oficiale, cunosc

o diversitate destul de restransă. Chiar dacă în ultimii, ani, tehnicxa de calcul a pătruns

puternic în toate sectoarele bursei de valori , metodele clasice au încă o importanţă deloc de

neglijat .

Imaginea clasică a unei şedinţe de bursă este aceea a unei adunări a

intermediarilor, care discută între ei, cu voce tare şi gesturi cabalistice, pană la momentul în

care au ajuns la un consens asupra cursului oficial. Modalitatea confruntării directe, psihice şi

fizice, dintre agenţii de schimb, este încă cea mai utilizată la marile burse. Ea are însă limitele

sale, mai ales în cazurile în care afluxul de ordine de bursă sau dezechilibrul pieţei conduc la

imposibilitatea de a ajunge la o concluzie, numai prin confruntări verbale, intrand într-un

punct mort ( loc îngust ). În asemenea circumstanţe , se poate recurge la două procedee, de

altfel apropiate, care permit deliberarea negocierilor şi derularea licitaţiilor. Pe de altă parte,

progresul informatic a condus la posibilităţi suplimentare de derulare a operaţiunilor de cotare

, utilizate în paralel, pe diferite pieţe bursiere. Metodele de cotare cele mai cunoscute

sunt următoarele:

a. Cotarea prin strigare constă în reuniunea reprezentanţilor societăţilor de

intermediere, care confruntă verbal ofertele de vanzare şi cumpărare rezultate din ordinele

primite, pană în momentul în care se poate stabili un echilibru . Pentru a evita orice

neanţelegere în zgomotul care stăpaneşte , de regulă zona respectivă de cotare, ordinele

verbale sunt însoţite de mişcări ale braţelor şi degetelor, în vederea transmiterii sensului

intervenţiei sale –vanzarea sau cumpărarea –precum şi numărul de titluri negociat. Un

reprezentant al intermediarilor numit coteur , înscrie pe o tablă, succesiv, cursul în jurul cărora

au loc discuţiile şi le şterge în momentul în care se stabileşte un curs de echilibru, pe care îl

subliniază cand acesta devine cursul cotat (sub rezerva existenţei vreunei erori, recunoscute şi

corijate instantaneu ). Şedinţa se poate continua, avand în vedere manifestarea unor noi ordine

, primite după cotarea primului curs şi ţinand cont, bineînţeles de ordinele existente deja în

carnetul agenţilor de schimb la deschiderea şedinţei, dar neexecutate la primul curs. Cotarea

prin strigare este utilizată pentru toate valorile înscrise la bursa oficială.

B. Cotarea prin opoziţie constă în centralizarea, într-un caiet, deschis special

pentru fiecare titlu, a diferitelor cursuri limitate pentru care există ordine de vanzare sau de

cumpărare. Acest mecanism răspunde esenţial activităţii a două categorii de persoane:

coteurul, care este angajat al Camerei Sindicale a Agenţilor de Schimb şi care deţine caietul

122

de sarcini , şi specialistul, căruia i se încredinţează cotarea respectivului titlu. Caietul este

stabilit de către coteur pe baza fişelor ce îi sunt comunicate în fiecare dimineaţă de agenţii de

schimb, numite şi fişe de opoziţie. Cuvantul <<opoziţie>> derivă din faptul că agenţii de

schimb, au primit ordine de cursuri limitate şi cărora li se indică să facă opoziţie la cotarea

unui curs care nu le-ar permite să găsească contrapartidă, pe de o parte, la ordinele de vanzare

petrecute de un curs inferior sau pe de altă parte, la ordinele de cumpărare petrecute la un curs

superior.12

Ca şi la metoda cotării prin strigare, funcţionarii agenţilor de schimb se

străduie, înainte de începerea şedinţei, să găsească contrapartidă pentru ordinele la cursul “cel

mai bun” primite. Ei nu recurg decat după aceea la specialist. Acesta din urmă, de la

sosirea sa în bursă, primeşte ordinele privitoare la titlul de care se ocupă şi declanşează rapid

cotarea, adică aplică rezolvarea cererilor şi ofertelor la cursul “cel mai bun” rămanandu-i apoi,

în general, un sold debitor sau creditor de ordine.13 Examinează apoi limitele fixate şi

cercetează carnetele intermediarilor, pentru a cunoaşte numărul de ordine de vânzare şi

cumpărare deţinute, la diferite cursuri înscrise în caietul de cotare. După ce cursul a fost cotat,

caietul nu poate conţine decat limite de cumpărare inferioare sau egale cursului cotat şi limite

de vanzare inferioare sau egale cu cursul cotat.

c. Cotarea prin fişet este un procedeu prin care se centralizează, pentru fiecare

titlu, toate ordinele de vânzare/cumpărare, într-un “fişet” plasat la o societate de intermediere,

desemnată ca “specialistă” în respectivul titlu. Fiecare membru al Societăţii Burselor are în

sarcină centralizarea ordinelor privitoare la un titlu, căruia îi asigură cotarea zilnică în

şedinţele de bursă.

Funcţionarul societăţii “specialiste” face publice , la începutul şedinţei de

cotare, toate ordinele depuse în “fişet”, adăugand pe acelea care nu au putut fi executate şi

sunt încă valabile, după care determină cursul oficial după aceeaşi metodologie .

d. Cotarea prin urnă este similară precedentei , cu diferenţa că ordinele de

vânzare /cumpărare sunt centralizate de Societatea Burselor însăşi şi nu de o societate anume.

Această modalitate de cotare se aplică în cazuri excepţionale , atunci cand piaţa unui anumit

titlu ridică probleme deosebite şi se face apel la decizii care pot ieşi din metodologia normală

de cotare. Toate ordinele sunt depuse într-o “urnă” la sediul Societăţii Burselor, care fixează

cursurilor valorilor negociate şi îşi rezervă dreptul de a practica diferenţe de curs şi/sau

procentaje de reducere, diferite de limitele normale.

12 Ghilic-Micu B. Bursa de valori, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 299.13 Vâşcu T. Pieţe de capital şi operaţiuni de bursă. Lucrări practice şi studii de caz.

123

e. Cotarea prin calculator. Metoda cotării prin strigare este, în general,

satisfăcătoare. Fiecare intermediar păstrează secretul ordinelor pe care le deţine şi nu le face

publice decat la momentul în care cursul cotat îi permite excutarea acestora. Metoda se

pretează marilor burse, dar reclamă personal calificat, spaţiu de negociere şi rezistenţă la

stress. Metoda prin fişet este o metodă bazată pe acte scrise şi este adoptată, în general, de

bursele de mărime medie şi mică. Supleţea acesteia îi conferă un caracter mai economic, ca

timp, energie şi costuri, decat precedenta. În caelaşi timp, este nesatisfăcătoare, pentru că o

singură persoană deţine, la un moment dat, toate ordinele de bursă şi, deci, toate datele pieţei

privitoare la un titlu.14

Introducerea sistemelor informatice în acţiunea de recepţie, stocare şi

transmitere a ordinelor permite, teoretic, nominalizarea progresivă a metodelor clasice

prezentate, prin afişarea permanentă, pe monitor, a ordinelor şi determinarea automată a

cursului oficial. Acest lucru este însă , de cele mai multe ori, recomandabil pentru

intermadiarii care nu doresc transmiterea globală a ordinelor, preferând realizarea acestora pe

loturi , după cum este mersul pieţei. Procedura de cotare asistată de calculator presupune o

transparenţă totală a operaţiunilor bursiere, lucru recomandabil pentru anumite segmente de

intermediari. Pe de altă parte, cotarea prin calculator reclamă existenţa unei pieţe continue, în

care ordinele de vanzare şi cumpărare se manifestă permanent şi pentru care se calculează

cursul de echilibruca urmare a unei succesiuni de cursuri intermediare, pe întreaga durată a

zilei. Pentru a evita ca discontinuităţile primirii ordinelor să nu antreneze blocări ale cotării

sau, mai grav, ecarturi aberante, există specialişti care asigură permanent contrapartide, prin

procedee concurenţiale .

Exeperianţa pieţelor continue asistate de calculator a condus la implementarea

metodei la marile burse ale lumii, de la un număr redus de titluri, pană la informatizarea

completă a burselor ( de exemplu, NASDAQ, în SUA).

Operaţiunile de bursă

Operaţiunile de bursă reprezintă tranzacţiile de vanzare şi/sau cumpărare a

titlurilor de valoare, precum şi modalitatea mobilizării /disponibilizării fondurilor băneşti

corespunzătoare, după stabilirea cursului oficial, prin procedurile de cotare. După cum are loc

realizarea contractelor încheiate, se disting mai multe categorii de tranzacţii: la vedere, la

terman sau condiţionale .

Operaţiunile la vedere, sau în numerar, presupun, aşa cum le indică şi

denumirea, reglarea contractelor –lichidarea titlurilor şi livrarea datoriilor băneşti – imediată,

14 Becour J. C. L’estimation des risques de l’entreprise, C.N.A.M. Paris, 1990, pag. 114.

124

sau cu o amanare de cateva zile. Operaţiunile cu reglare imediată sunt singurele posibilităţi de

a intervenii atat pe piaţa oficială, cat şi pe cea secundară sau terţiară. Derularea operaţiunilor

la vedere include următoarele etape:

- înaintarea ordinelor de bursă (vanzare sau cumpărare) agenţilor de scimb;

- centralizarea tuturor ordinelor referitoare la un anumit titlu de către

specialist ;

- stabilirea cursului de vanzare/cumpărare, după una din metodologiile

prezentate ;

- comunicarea nivelului cursului cotat la închiderea şedinţei;

- executarea ordinelor;

- reglarea ordinelor, imediat sau într-o perioadă scurtă, prin livrarea titlurilor

de către vanzători şi încasarea contravalorii de la investitori .

Paralel cu piaţa reglării imediate, există şi forma pieţei la terman. În timp ce

aceasta din urmăeste destinată investitorilor importanţi – fie pentru speculaţii, fie pentru

ordine provenite de la mari clienţi instituţionali – piaţa cu reglare imediată este destinată, cu

predilecţie, categoriilor largi ale populaţiei, care îşi investesc micile economii şi doresc

reglarea lor imediată, fără amanare.

În ultimul deceniu, marile burse au instituţionalizat o formă particulară a pieţei

la termen, şi anume piaţa cu reglare lunară, în care aceleaşi valori mobiliare sunt cotate

potrivit aceloraşi proceduri. Pe această piaţă, toate valorile cotate, prin cotităţiile de negociere

(numărul minim de titluri, sau multiplu de acesta ), sunt în mod egal obiectul unei cotaţii în

numerar , distinctă şi simultană.

Operaţiunile la teren sunt operaţii bursiere ale căror condiţii de executare sunt

fixate încă din ziua negocierii, dar reglarea lor şi lichidarea titlurilor sunt reportate la o dată

ulterioară , numită dată de lichidare.15 Data de lichidare are loc o singură dată pe lună, de

obicei în a şasea şedinţă bursieră înaite de sfarşitul lunii calendaristice în care s-au emis

ordinele.16

Operaţiile ulterioare, cum sunt : reporturile, livrarea titlurilor, reglarea în

numerar etc., se efectuează în zilele următoare . De obicei se face distincţie între operaţiunile

ferme care se realizează direct pentru valorile înscrise la cota oficială cu reglare lunară şi

operaţiunile condiţionale, care permit achiziţionarea sau cedarea dreptului de a cumpăra sau

vinde respectivele titluri .

15 Gradu M. Tranzacţii bursiere, Editura Economică, Bucureşti, 1995, pah. 203.16 Vâşcu T. Pieţe de capital şi gestiunea portofoliilor, Editura A.S.E., Bucureşti, 1999, pag. 119.

125

Operaţiunile la termen condiţionat includ operaţiunile cu primă şi operaţiunile

cu opţiuni. Diferenţa între acestea şi cele la termen ferm constă în faptul că executarea

contractelor la termen condiţionat se realizează numai dacă sunt îndeplinite condiţiile

corespunzătoare interesului clienţilor care emit ordinele de bursă. În acest mod clienţii se

asigură contra riscurilor de a pierde, nefiind obligaţi să suporte diferenţele de curs, în cazul în

care tendinţa pieţei este contrară sensului speculaţiei ordonate .

Prima constituie suma care trebuie plătită vanzătorului, în cazul renunţării la

un contract de cumpărare de titluri, sub rezerva anulării contractului, în caz de condiţii

nefavorabile. Cumpărătorul se implică la bursă, în speranţa creşterii în viitor a cursului

titlurilor de cumpărare – speculaţie a la hausse. Aceasta stabileşte o dată scadentă, care poate

fi, la limită, data de lichidare şi care se numeşte ziua de scadenţă a primelor. Din acest

moment , dacă nivelul cursurilor nu a urmat suficient de mult, în raport cu preţul la care se

adaugă cheltuielile bursiere.

Preţul asigurării este inclus în cursul de cumpărare stabilit prin contractul

iniţial. Acesta se numeşte cursul primei şi este, în general, superior operaţiunilor la termen

ferm. Ecartul între cele două preţuri – ecartul primei – variază în funcţie de raportul între

cerere şi ofertă . Operaţiunile cu primă formează o piaţă a primelor, care coexistă cu piaţa la

termen ferm şi pe care cotarea are loc prin strigare .

Ridicarea titlurilor cumpărate sau, în caz de anulare a contravtului, vărsarea

primelor se realizează în ziua de scadenţă a primelor, care poate coincide cu una din

următoarele date:

- ziua de scadenţă a primelor, din luna curentă ;

- ziua de scadenţă a primelor, într-una din următoarele două luni .

Scadenţa fixată la trei luni de la contract oferă avantajul speranţei unui caştig

mai mare decat de la o lună sau mai puţin. De aceea, valoarea primelor creşte direct

proporţional cu durata scadenţei.

O altă posibilitate de a varia costul operaţiilor cu primă, în funcţie de scadenţă,

constă în modificarea nu numai a cursului primelor, ci şi a sumei totale a acestora, prin

stabilirea unei rate a primei, adică procentajul care va fi vărsat în cazul rezilierii contractului.

Cumpărarea unei prime la nivel minim implică riscuri mult mai reduse decat

cumpărarea la nivel maxim. De aceea, este normal ca ecartul între prime să fie mai mare. În

acest sens, primele la nivel minim costă mai scump decat primele la nivel maxim şi, în plus,

rata primelor şi cursul acestora sunt invers proporţionale .17

17 Bernard M. La bourse et ses acteurs, Editura Dunod, Paris, 1997, pag. 216.

126

Problema pe care o ridică participanţii pe piaţa operaţiunilor cu primă este

alegerea corectă a nivelului primei şi a datei scadenţei. Operaţiunile cu primă nu sunt atractive

dacă variaţiile de curs prognozate pe piaţa operaţiunilor la termen ferm sunt suficiente pentru

a compensa diferenţa dintre prime şi cheltuirlile de cumpărare şi de vanzare de titluri,

obţinandu-se un profit net acceotabil pentru cel care speculează la bursă. În cazul alegerii unei

operaţiuni cu primă, stabilirea nivelului acesteia depinde de probabilitatea ca nivelul cursului

unui titlu să urce în viitor. Dacă investitorul are certitudinea creşterii cursului, nivelul primei

alese va fi cel maxim, astfel, va alege nivelul maxim .

Alegerea datei scadente este mai uşoară : chiar dacă ecartul primelor este în

creştere, se va alege de obicei o scadenţă cat mai îndepărtată, crescand proporţional şi şansele

de caştig. Cel mai greu este de ales momentul lansării ordinului de bursă, deoarece, deşi este

posibibilă prognozarea tendinţei pieţei bursiere, este dificil să se stabilească exact momentul

producerii fenomenului prevăzut .

De aceea, o scadenţă îndepărtată la maxim posibil cuprinde o perioadă de timp

mai mare, în care tendinţa dorită se poate întampla .

Atitudinea investitorilor pe piaţa operaţiunilor cu primă este bazată şi poe

determinarea unui curs de referinţă, numit piciorul primei. Acesta este egal cu diferenţa între

cursul de cumpărare (ecartul primei şi cheltuielile de vanzare/cumpărare aferente) şi valoarea

primei, majorată cu costul abandonării contractului. În cazul în care cursurile sunt cotate sub

piciorul primei, investitorul va anula contractul de cumpărare şi va plăti prima. În caz contrar,

acesta va continua contractul.

Cumpărarea de prime la nivel maxim, urmată de vanzarea lor la nivel minim.

Deoarece costul primelor la nivel maxim este mai redus decat la nivel minim, este relativ mai

uşor de realizat operaţiunea, cu un ecart al cursurilor suficient de mare pentru a permite, dacă

primele sunt ridicate, compensarea cheltuielilor de cumpărare şi vanzare a titlurilor şi

obţinerea unui profit net .

Cumpărarea de prime la nivel minim, urmată de vanzarea lor la nivel maxim.

O asemenea operaţiune este mai dificil de realizat decat precedenta deoarece cursurile

primelor minime sunt superioare celor maxime. Însă, dacă o creştere a cursurilor pe piaţa

condiţională permite realizarea operaţiunii, investitorul este asigurat de obţinerea unui profit

minim , cel puţin egal cu diferenţa între rata primelor la nivel minim. În măsura în care este

posibilă vanzarea la termen ferm cu un profit superior acestui ecart , operaţiunea descrisă nu

este recomandabilă.

127

Cumpărarea primelor la dublu. De regulă, investitorii nu cumpără niciodată o

singură cotitate de prime, ci cel puţin două. Dacă investitorul nu vrea să angajeze fonduri

băneşti prea mari, el va lega un nivel minim. Astfel, investiţiile sale nu vor fi considerabile şi,

deci, nici riscurile de pierdere nu vor fi mari. În cazul în care cursurile au tendinţă de

creştere , el va putea vinde relativ repede jumătate din titlurile cumpărate cu primă, realizand

un profit suficient pentru a acoperi pierderile riscate pentru cealaltă jumătate, prin

abandonarea contractului. Plecand de la ceastă vanzare, investitorul va beneficia de toate

avantajele operaţiunii cu primă, fără a suporta şi riscurile respective. Pe de altă parte, este

posibil ca jumţtate din contractul de cumpărare de prime să fie acoperit de vanzarea la nivel

maxim.

Operaţiunile pe bază de opţiune. Prin opţiune se înşelege plata prealabilă a

unui drept de opţiune la încheierea sau abandonarea unui contract . Părţile contractante convin

asupra unei operaţiuni pe piaţa la termen a cărei realizare este lăsată în stare de suspensie .

Cumpărătorul unei opţiuni va putea confirma sau abandona contractul , în funcţie de dorinţa

sa în timp ce vanzătorul opţiunii acceptă, din start, să se supună alegerii cumpărătorului

contrapartidă, vanzătorul primeşte preţul opţiunii. Pe piaţa opţiunilor există două tipuri:

opţiuni de cumpărare şi opţiuni de vanzare .

Opţiunile de cumpărare presupun achiziţionarea unui drept ferm de cumpărare

a unui titlu asupra căruia se revendică opţiunea, într-o cantitate şi la un curs dinainte stabilite.

Cursul la care se încheie contractul este cursul la termen ferm, din momentul semnării

contractului. Vanzătorul opţiunii se supune eventualităţii unei operaţiuni de vanzare fermă .

Opţiunile de vanzare presupun achiziţionarea unui drept de vanzare fermă a

unor titluri. Cantiotăţile şi cursul titlurilor se stabilesc în aceleaşi condiţii ca la opţiunea de

cumpărare. Existenţa acestor tipuri de operaţiuni constituie, în primul rand, o piaţă specifică,

superioară celei a operaţiunilor cu primă. Ele permit speculaţii la bursă, fără a comporta

riscuri prea mari şi pierderi nelimitate, necesitand tehnici bursiere relativ simple.

În al doilea rand, un alt avantaj al pieţei opţiunilor este durata valabilităţii

contractelor. Dreptul de opţiune poate fi negociat pentru noi date de scadenţă diferite: data de

scadenţă a primelor din luna curentă încheierii contractului şi datele de scadenţă a primelor

din următoarele opt luni bursiere.

Posibilitatea stabilirii scadenţei pe o perioadă mare comportă însă şi costuri

mai ridicate decat la operaţiunile cu prime a căror scadenţă nu poate depăşi trei luni bursiere.

Posibilitatea stabilirii scadenţei pe o perioadă mare comportă însă şi costuri mai ridicate decat

la operaţiunile cu prime, a căror scadenţă nu poate depăşi trei luni. Prin scadenţă nu de poate

128

înţelege o dată impusă pentru realizarea contractului , ci o dată limită, de la care dreptul

asupra opţiunii nu mai poate fi exercitat de deţinătorul ei. Înainte de această dată limită ,

cumpărătorul opţiunii poate lua o decizie în oricare din perioadele de lichidare bursieră.

Preţul unei opţiuni nu este fixat dinainte, cum se întamplă la operaţiunile cu

primă. Aceasta variază conform tendinţei pieţei bursiere şi este influenţat, în particular, de

următorii factori: data scadenţei, care conduce la creşterea preţului cu cat scadenţa este mai

îndepărtată ; natura titlului, care influenţează creşterea preţului, în măsura în care variaţia

cursurilor sale este mai semnificativă; tendinţa generală a pieţei influenţează direct

proporţional preţul opţiunii , mai ales dacă evoluţia respectivului titlu este pozitivă.18

9.6. Bursa de Valori Bucuresti

Activitatea bursiera in tara noastra dateaza din anul 1839, prin intemeierea

burselor de comert. La 1 decembrie 1882 a avut loc deschiderea oficiala a Bursei de Valori

Bucuresti (BVB), iar peste o saptamana a aparut si cota bursei, publicata in Monitorul Oficial.

De-a lungul existentei sale, activitatea bursei a fost afectata de evenimentele

social-politice ale vremii (rascoala din 1907, razboiul balcanic 1912-1913), bursa fiind inchisa

apoi pe perioada primului razboi mondial. Dupa redeschiderea sa, a urmat o perioada de 7 ani

de cresteri spectaculoase, urmata de o perioada tot de 7 ani de scadere accelerata. Activitatea

Bursei de Efecte, Actiuni si Schimb se intrerupe in anul 1941, moment in care erau cuprinse

la cota bursei actiunile a 93 de societati si 77 de titluri cu venit fix (tip obligatiuni).

Dupa o intrerupere de 5 decenii, Bursa de Valori Bucuresti a fost reinfiintata in

anul 1995, prima zi de tranzactionare fiind 20 noiembrie 1995, zi in care s-au

tranzactionat 905 actiuni a 6 societati cotate. Din momentul redeschiderii, bursa a

cunoscut o dezvoltare continua. La acest moment numarul societăţilor listate este în jur de

70; printre acestea se numără societăţi importante în economia naţională, precum SNP

Petrom, Banca Romana pentru Dezvoltare, cele 5 Societati de Investitii Financiare, Banca

Transilvania, etc.

Elemente juridice: funcţionarea Bursei de Valori din Bucureşti, ca şi a pieţei de

capital din România, e reglementată prin Legea numărul 297 din 28 iunie 2004,

promulgată prin Decretul Preşedintelui României, numărul 517/2004 şi publicată în

Monitorul Oficial al României numărul 571 din 29 iunie 2004. Legea abrogă Ordonanţele

18 Bistriceanu Gh., Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti,Adochiţei M., Negrea E. 2000, pag. 316.

129

Guvernului numerele 24/1993 şi 20/1998, Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului

numerele 26, 27, 28 şi 165/2002, Legile 512, 513 şi 525/2002 şi Legea 266/2004.

Totodată prin Legea 297 din 28 iunie 2004 se modifică şi Legile 31/1990 şi 133/1996,

precum şi Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului numărul 54/1998 şi respectiv numărul

25/2002.

Legea 297/2004 a fost ulterior modificată şi completată prin Legea numărul 208/2005

(modifică articolul 285, alineatul (2)), Ordonanţa Guvernului numărul 41/2005 (privind

reglementarea unor măsuri financiare) şi Legea numărul 97/2006 pentru aprobarea Ordonanţei

Guvernului numărul 41/2005.

Cotarea ("admiterea") unei valori mobiliare la Bursa de Valori reprezintă o

recunoaştere a activităţii eficiente a societatii emitente, datorită unor criterii ce trebuie

indeplinite in vederea cotarii, criterii ce se refera la emisiunea de valori mobiliare, gestiunea

societatii emitente, activitatea desfasurata, informarea investitorilor, etc. Cotarea se poate face

la categoria I sau la categoria a II-a.

Numita si categorie de baza, categoria I necesitand indeplinirea unor criterii

suplimentare de catre emitenti, printre care se mentioneaza desfasurarea unei activitati

profitabile in ultimii doi ani. In acest mod, societatile cotate la bursa de valori sunt impartite

in doua categorii , oferind investitorilor un prim criteriu de apreciere a eficientei acestora.

Pe langa aceasta recunoastere a activitatii lor eficiente, pentru societatile

emitente, cotarea aduce si alte avantaje. Ne referim in primul rand la un avantaj legat de

imaginea si publicitatea societatilor cotate - acestea beneficiind de o mediatizare intensa si

devenind cunoscute in opiniei publice si comunitatii de afaceri, in randul carora se afla

potentialii clienti si actionari ai societatilor. Un alt avantaj se refera la registrul actionarilor,

care este tinut in mod exact si la zi de catre sistemul informatizat al bursei de valori,

nemaifiind necesara tinerea acestuia de catre societatea emitenta.

Prin sistemul electronic de tranzactionare al BVB se tranzactioneaza si

actiunile de pe piata valorilor mobiliare necotate. Aceasta este o sectiune speciala a bursei pe

care se tranzactioneaza actiuni ce au fost retrase de la cota bursei (datorita evolutiilor slabe, la

cerere, etc) dar care se tranzactioneaza in continuare prin intermediul Bursei de Valori. Aceste

societati nu mai sunt considerate cotate la bursa, iar tranzactionarea actiunilor lor implica

riscuri mai mari.19

9.7. Bursa Electronica Rasdaq

19 xxx Colecţia „Bursa” 2004 – 2007.

130

Pe RASDAQ (Romanian Association of Securities Dealers Automated

Quotations), sunt tranzacţionate valorile mobiliare neincluse la Cota Bursei de Valori. Prima

zi de tranzacţionare pe piata Rasdaq a fost 1 noiembrie 1996, cand s-au tranzacţionat acţiunile

a 3 societăţi.

Acţiunile listate pe această piaţă sunt rezultate în urma procesului de

privatizare in masa, ce a dus la o crestere exploziva a numarului de societati tranzactionate (in

prezent in jur de cateva mii). Desigur, datorita conditiilor specifice pietei romanesti, numai un

numar redus al acestora (de ordinul sutelor) se tranzactioneaza regulat si au o piata ordonata a

valorilor mobiliare. In ultimii ani au existat si inceputuri timide de listare pe Rasdaq a unor

societati private infiintate dupa 1989.

Societatile listate pe piata Rasdaq sunt impartite in trei categorii dupa sistemul

utilizat de bursa de valori: Categoria I, Categoria a II-a si Categoria de baza. Inainte aici s

eputeau gasi Informatii suplimentare despre Rasdaq insa de cand este sub administrarea bvb

informatii despre ambele piete se afla pe site-ul oficial al Bursei de Valori Bucuresti.

Aceasta include si informatii destul de detaliate despre actiunile tranzactionate

pe aceasta piata.

9.8. Tranzactionarea acţiunilor şi obligaţiunilor

Tranzacţionarea acţiunilor cotate nu se realizează direct de catre deţinătorii

acestora, ci numai prin intermediul unor societati specializate numite Societati de Servicii de

Investitii Financiare (SSIF). Va trebui sa selectati o asemenea societate prin care sa derulati

tranzactiile. Lista completa a SSIF se gaseste pe site-urile oficiale ale BVB si Rasdaq. Pentru

a tranzactiona actiuni pe una sau ambele piete organizate, trebuie parcurse urmatoarele etape:

- se selecteaza un numar de societati de servicii de investitii financiare, in

functie de reputatia acestora in piata, proiectele derulate, recomandari, etc;

- se ia legatura cu aceste societati prin telefon si se clarifica anumite aspecte

referitoare la: nivelul comisioanelor percepute, suma minima necesara pentru deschiderea

unui cont, posibilitatea transmiterii de ordine prin telefon, etc;

- odata aleasa o societate si stabilita o intalnire, se va lua legatura la sediul

acesteia cu o persoana autorizata (numita broker) si se va depune o suma de bani initiala

131

pentru realizarea tranzactiilor (proces numit "deschidere de cont"). Suma poate fi depusa in

numerar sau transferata prin virament bancar;

- in continuare, in suma banilor disponibili in cont la SSIF, se vor lansa ordine

de cumparare si vanzare de actiuni, telefonic sau la sediul societatii. Societatea de

interdmediere va prezenta periodic un raport ("extras de cont") asupra tranzactiilor efectuate si

asupra situatiei numerarului din cont precum si informatii cu privire la societatile cotate

(sumarele tranzactiilor, analize, etc).

Principalele tipuri de ordine de vanzare/cumparare sunt:

- la pretul pietei: actiunile sunt vandute/cumparate la pretul existent pe piata,

format prin cerere si oferta;

- la pret limita - prin care cel care tranzactioneaza actiuni specifica brokerului

un anumit pret limita de efectuare a tranzactiei: un pret minim de vanzare sau un pret maxim

de cumparare. Exemplu: "Cumparati 1000 actiuni nu mai scump de 0.5000 RON/actiune".

Comisioanele percepute de societatile de servicii de investitii financiare se

aplica tuturor tranzactiilor de cumparare si de vanzare a actiunilor. Nivelul comisionului este

de regula intre 0,50% si 2,00% si depinde de valoarea tranzactiilor. De regula, nu se percep

comisioane pentru operatiile cu numerar (depuneri de numerar), desi pot exista exceptii, iar

numerarul depus la SSIF nu este purtator de dobanda.

Preschimbarea certificatelor de actionar in bani

Preschimbarea certificatelor obtinute in cadrul procesului de privatizare in bani

se realizeaza tot la sediul unei societati de servicii de investitii financiare, prin vanzarea

actiunilor detinute prin acesta.

In acest caz, se completeaza un formular la sediul societatii, urmand ca aceasta

sa efectueze vanzarea actiunilor de pe certificat si sa va transmita banii obtinuti din vanzare,

percepand un comision.

Cu alte cuvinte, banii nu sunt incasati pe loc, ci numai dupa vanzarea efectiva

pe piata a actiunilor (si in numai in cazul in care aceasta vanzare se realizeaza in termenii

conveniti). Tineti cont si de pretul limita de efectuare a tranzactiei pe care il specificati. In

cazul in care pretul (cursul de vanzare a actiunilor) de pe piata este mult inferior pretului

specificat de dvs., este posibil sa nu existe nici un cumparator interesat de actiunile dvs, si

preschimbarea certificatului in bani sa nu se poata realiza.

De asemenea exista posibilitatea ca societatea la care dvs. aveti actiuni sa nu

fie inca cotata pe nici una din piete sau sa fie suspendata (temporar) de la tranzactionare din

132

anumite motive, cazuri in care trebuie sa asteptati (re)inceperea tranzactiilor cu actiunile

respective.

Preschimbarea certificatului de actionar in bani prin intermediul unei SSIF este

modul corect si legal de efectuare a acestei operatii. Nu puteti vinde certificatul

dumneavoastra in mod direct unei alte persoane, pe de o parte pentru ca nu este legal, iar pe

de alta parte pentru ca oricum ati obtine un pret mai bun la o SSIF (cel care cumpara

certificatul de la dvs nu are alta optiune decat sa il vanda mai tarziu unei SSIF). Vanzarea

actiunilor conferite de certificatul de investitor prin intermediul unei SSIF nu se poate face

decat de persoana posesoare a certificatului respectiv.

Pentru vanzarea actiunilor este nevoie de un document aditional numit extras

de cont. Acesta se obtine de la firma care pastreaza registrul actionarilor societatii la care

investitorul are actiuni.20

Tranzactionarea obligatiunilor

Mecanismul de tranzactionare a obligatiunilor este similar cu cel pentru actiuni

din punct de vedere al investitorului. Acesta presupune existenta sau deschiderea unui cont de

investitii la o SSIF, pastrarea legaturii cu un broker, lansarea de ordine de vanzare si

cumparare, etc.

O diferenta majora fata de actiuni este modul in care se exprima pretul

obligatiunilor. Daca la actiuni preturile se exprima ca si valoare in lei (1,500 RON/actiune, de

exemplu), la obligatiuni pretul se exprima ca si procent din valoarea nominala. Astfel, un pret

de 102,5 pentru o obligatiune cu valoare nominala de 100 RON reprezinta de fapt un pret in

lei de 102,5% x 100 = 102,5 RON/obligatiune.

O alta diferenta intervine la nivelul comisioanelor percepute de SSIF. Acestea

ar trebui sa fie mai mici decat cele pentru tranzactiile cu actiuni (niveluri normale sunt sub

0,3%).

Evenimente importante din activitatea societatilor emitente

Pe langa evenimentele mentionate deja (privatizari, anuntarea unor rezultate

economice bune, etc) care pot avea o influenta deosebita asupra cursului actiunilor, mai exista

o serie de evenimente asupra carora ar trebui sa ne indreptam atentia.

20 Dinu E. Strategia firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 199.

133

Ne referim in primul rand la decizia de acordare a dividendelor. Desigur,

dividendele vor fi acordate numai de catre societatile care au inregistrat profit, si care hotarasc

alocarea unei parti a acestuia pentru dividende (exista societati care reinvestesc profiturile

obtinute pentru dezvoltare). Sunt indreptatiti sa primeasca dividende numai actionarii

inregistrati in registrele actionarilor la o anumita data, numita data de inregistrare, comunicata

in prealabil. Cu alte cuvinte, actiunile pot fi detinute o singura zi din an pentru a primi

dividende.

Trebuie tinut cont si de durata de decontare a tranzactiilor, de trei zile. Aceasta

inseamna ca, spre exemplu, cumparand actiuni intr-o zi de luni, acestea vor intra efectiv in

proprietatea noastra peste 3 zile, adica joi. Astfel, daca data de inregistrare este stabilita pentru

o zi de joi, spre exemplu, actiunile trebuie cumparate cel mai tarziu in ziua de luni a aceleiasi

saptamani, pentru a "prinde" data de inregistrare. Trebuie tinut cont si de faptul ca durata

decontarii de trei zile se refera numai la zile lucratoare, nu si la zile de sambata si duminica.

Deci daca data de inregistrare este stabilita pentru o zi de luni, actiunile trebuie cumparate cel

mai tarziu in ziua miercuri a saptamanii anterioare.

Data de inregistrare este anuntata in mijloacele de informare in masa.

Anuntarea acestei date duce in mod normal la cresterea cursului actiunilor societatilor de la

care se asteapta dividende insemnate, deci este bine ca actiunile sa fie cumparate inainte de

aceasta crestere, pentru ca dupa trecerea datei de inregistrare cursul inregistreaza o revenire la

nivelurile anterioare. Astfel, se pot obtine castiguri si prin specularea acestei cresteri a

cursului, cumparand inainte de crestere si vanzand inaintea datei deinregistrare, deci

renuntand la dividende. Din nefericire multe din societatile care anunta dividende

inregistreaza intarzieri majore in plata acestora. Astfel, este bine ca societatile sa fie

contactate telefonic in mod direct (la serviciul actionariat) pentru aflarea informatiilor legate

de data de inregistrare, nivelul dividendelor, modalitatea de plata a acestora, etc.

O alta situatie la care ne vom referi este majorarea de capital prin aport de

numerar cu drept de preemptiune pentru vechii actionari. Aceasta inseamna ca actionarii

inregistrati in registrul actionarilor la o anumita data de referinta (comunicata in prealabil)

beneficiaza de dreptul de a cumpara actiuni noi emise de societate in scopul majorarii

capitalului social, la un pret ce poate sa aiba un nivel inferior cursului din piata, putand

castiga din vanzarea lor ulterioara la cursul pietei. O alta posibilitate o reprezinta majorarea

capitalului social prin reevaluarea unor active sau prin incorporarea in capital a rezervelor, caz

in care actionarii inregistrati la registrul actionarilor la data de referinta, pot primi actiuni

gratuite. Desigur asemenea evenimente in viata societatilor vor duce la cresterea cursului

134

inaintea datei de referinta sau de inregistrare si scaderea acestuia (uneori chiar dramatica)

dupa aceasta data.

O alta operatiune care trebuie urmarita este lansarea unei oferte publice de

cumparare de actiuni ale unor anumiti emitenti. Prin intermediul unei astfel de oferte, un

investitor interesat intentioneaza cumpararea unui anumit procent din capitalul social al

societatii vizate. De regula, el va oferi un pret de cumparare superior cursului din piata al

actiunilor, in vederea cresterii atractivitatii ofertei sale.21

9.9. Indici bursieri

Analiza unei piete bursiere pe ansamblul sau se realizeaza, ca pentru orice alt

sector al economiei nationale, cu ajutorul unor indicatori. Fiecare bursa de valori are sistemul

sau propriu de indicatori, numiti indici bursieri. Indicele bursier este indicatorul statistic care

reflecta evolutia in timp a pietelor de valori mobiliare si a cursului valorilor mobiliare de pe

pietele respective. Acesta se calculeaza zilnic (sau chiar in timp real) pe baza cursurilor unor

actiuni reprezentative pentru evolutia pietei respective. Indicii se pot calcula fie pentru

ansamblul unei piete bursiere, fie dupa alte criterii, ca de exemplu indici calculati pe diferite

domenii ale economiei: constructii de masini, industria alimentara, etc.

Indicii oficiali ai Bursei de Valori Bucuresti sunt:

- indicele BET (Bucharest Exchange Trading), ce a fost creat pentru a reflecta

tendinta de ansamblu a preturilor celor mai lichide si mai solide 10 actiuni tranzactionate la

Bursa de Valori Bucuresti.

- indicele BET-C, ce a fost creat datorita necesitatii unei reprezentari complete

a evolutiei preturilor titlurilor tranzactionate la Bursa de Valori Bucuresti, fiind calculat pe

baza tuturor societatilor cotate la bursa;

- indicele BET-FI, ce monitorizeaza evolutia celor 5 SIF-uri listate la bursa de

valori.

Indicii pietei Rasdaq sunt:

- Indicele oficial al pietei, Rasdaq-C, calculat pe baza evolutiei cursurilor

tuturor societatilor listate pe piata;

- Indicele RAQ-I, calculat pe baza actiunilor inscrise la categoria I a Rasdaq;

21 Drăgoescu E., Drăgoescu A. Pieţe financiare şi operaţiuni de bursă, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1995, pag. 213.

135

- Indicele RAQ-II, calculat pe baza actiunilor inscrise la categoria a II-a a

pietei.

Urmarirea evolutiei valorilor acestor indici pe o anumita perioada poate

evidentia tendinta genarala de evolutie a cursurilor pe piata bursiera.

Piete la termen si valori mobiliare derivate

Pe langa valorile mobiliare primare (actiuni si obligatiuni), pe marile piete

financiare ale lumii se tranzactioneaza si valori mobiliare derivate (contracte futures, optiuni,

etc, numite si tranzactii la termen); acestea sunt contracte ce au ca suport titlurile de valoare

clasice. De regula, valorile mobiliare derivate se tranzactioneaza la bursele de valori (in cazul

contractelor avand ca suport indici bursieri sau valori mobiliare) sau la burse de marfuri si

burse specializate (in cazul contractelor avand ca activ suport marfuri sau active financiar-

bancare).22

9.10 Contracte futures şi options

Cele mai utilizate valori mobiliare derivate la noi in tara in prezent sunt

contractele futures. Un contract futures reprezinta o obligatie pentru a vinde sau a cumpara la

un moment viitor (numit scadenta) o cantitate determinata dintr-o marfa, un activ financiar

sau monetar (numit activ suport), la un pret si conform unor specificatii standardizate stabilite

in momentul incheierii contractului (in prezent).

La scadenta are loc o operatiune inversa celei initiale (de cumparare sau

vanzare), castigandu-se sau pierzandu-se diferenta dintre preturile celor doua operatiuni.

Activul suport poate fi: o marfa ale carei caracteristici sunt standardizate (petrol, cereale,

cacao, etc), o valuta, un indice bursier, o rata a dobanzii, etc. Contractele futures pe marfuri

sau valute se pot executa fie cu, fie fara livrarea fizica a activului respectiv. La noi in tara

toate contractele futures se deruleaza fara livrarea fizica a activului.

Prin tranzactionarea la bursa, contractele futures au un curs pe piata, rezultat

din cerere si oferta.

Scopul celor care incheie (tranzactioneaza) contracte futures este obtinerea

unui castig in bani. Partile contractante sunt orice persoane fizice sau juridice care au un cont

deschis la o societate de brokeraj care tranzactioneaza la bursa (asemanatoare societatilor de

valori mobiliare care tranzactioneaza la Bursa de Valori, dar diferite de acestea).

22 xxx Colecţia „Capital” 2004 – 2007.

136

Cursul in piata al contractului futures pe dolar din prezent (de azi) reprezinta

estimarea facuta de catre cei care il tranzactioneaza cu privire la valoarea cursului oficial al

BNR din ziua scadentei (de la sfarsitul lunii, spre exemplu). Astfel, cursul futures este

influentat de evolutia cursului oficial leu/dolar dar si de cererea si oferta pentru aceste

contracte futures.

Scopul acestor tranzactii este fie obtinerea unor castiguri speculative, fie

acoperirea agentilor economici la deprecierea leului. Pentru acest din urma caz, luam

exemplul unui importator: acesta incheie un contract de import si plateste 1000$ astazi la un

curs de 3,0000 RON/dolar (spre exemplu), dar marfurile ii sosesc peste 2 luni, cand cursul

este 3,4000 RON/dolar (de exemplu), si el inregistreaza o pierdere (incasand pe aceleasi

bunuri mai putini bani, in dolari, decat a platit).

In acest caz, pentru a se acoperi, in momentul incheierii contractului de import

el cumpara contracte futures, iar dupa 2 luni el le vinde si inregistreaza un castig din aceste

contracte futures, castig ce-I diminueaza pierderea la import.

Contracte options

Un contract options reprezinta un drept (dar nu si o obligatie) de a cumpara

(optiune de tip CALL) sau de a vinde (optiune de tip PUT) un activ financiar (o actiune, un

contract futures, etc) la un moment viitor si la un pret prestabilit in prezent (numit pret de

exercitare).

Cumparatorul contractului options poate decide daca isi va exercita sau nu

optiunea de cumparare sau vanzare a activului, in functie de propriile interese si previziuni.

Pentru acest drept de optiune cumparatorul trebuie sa plateasca vanzatorului in

momentul incheierii tranzactiei o suma de bani numita prima. Valoarea primei este cea care se

negociaza la bursa si face obiectul cererii si a ofertei.

Astfel, pierderea cumparatorului este limitata la prima pe care o plateste

vanzatorului contractului.

Daca previziunile sale nu se confirma, cumparatorul nu este obligat sa-si

exercite optiunea, pierzand numai prima. Daca previziunile sale se confirma, cumparatorul va

exercita optiunea.

In ceea ce priveste vanzatorul, castigul sau este prima incasata de la

cumparator; vanzatorul nu are nici o putere de decizie cu privire la exercitarea optiunii, el

asteptand decizia cumparatorului in acest sens.

137

In tara noastra contractele options au fost introduse pentru prima data la

BMFMS, aceasta fiind la acest moment singura piata din Romania unde se tranzactioneaza

optiuni.

Acestea confera cumparatorului dreptul dar nu si obligatia de a cumpara sau

vinde un contract futures la un pret prestabilit, pe perioada de valabilitate a contractului.23

Investitii directe in societati necotate

Societatile comerciale pe actiuni se pot imparti in doua categorii, dupa modul

de atragere a capitalului. Astfel, societatile care efectueaza o oferta publica de vanzare (de

actiuni sau obligatiuni), oferta ce se adreseaza oricaror persoane interesate si care urmareste

atragerea de capitaluri pentru infiintarea sau dezvoltarea societatii, se numesc societati

deschise. Societatile care nu au efectuat o oferta publica se numesc societati inchise.

Actiunile societatilor deschise pot fi tranzactionate pe piete organizate (Bursa

de Valori Bucuresti si Piata Rasdaq), in acest caz societatile numindu-se societati cotate (iar

actiunile lor, actiuni cotate). Nu este obligatoriu,insa, ca societatile deschise sa fie

tranzactionate la bursa de valori sau pe alta piata reglementata, in acest caz societatile

numindu-se societati necotate (iar actiunile lor, actiuni necotate).

Investitia in actiunile unei societati necotate, inchise sau deschise, presupune

riscuri mult mai mari. Cumpararea actiunilor societatilor inchise se face direct de la actionarii

existenti, si nu prin SSIF.

Sif-urile

Societatile de investitii financiare sunt fonduri inchise de investitii organizate

ca societati pe actiuni. Dupa constituire, acestea realizeaza o oferta publica initiala (IPO)

pentru atragerea capitalurilor de la investitorii interesati. Aceste capitaluri sunt apoi plasate de

catre administratorii societatii in active financiare in scopul cresterii rentabilitatii capitalurilor

investite.

Societatile de investitii financiare se coteaza la Bursa de Valori (sau pe alta

piata organizata). Astfel, daca un investitor doreste sa cumpere titluri (actiuni) ale unei

societati de investitii, el trebuie sa se adreseze unei societati de valori mobiliare (intocmai ca

pentru orice alta societate cotata la bursa de valori) sau poate astepta o alta eventuala oferta

23 xxx Colecţia „Piaţa financiară” 2004 – 2007.

138

publica a societatii. Profiturile obtinute de societate sunt distribuite actionarilor prin

intermediul dividendelor. Valoarea actiunilor se stabileste in mod liber la Bursa de Valori, in

functie de cerere si oferta, dar si de rezultatele inregistrate de societate. Astfel, actionarii pot

castiga si din eventuala crestere a valorii de piata a actiunilor la bursa de valori.

La noi in tara, aceste fonduri sunt mai putin raspandite. Primul fond inchis

tranzactionat la bursa de valori a fost Eurofinances Targoviste, insa acesta a inregistrat

dificultati si actiunile sale au fost delistate de la bursa. Cele mai interesante fonduri de acest

tip sunt insa cele 5 SIF-uri rezultate in urma programului de privatizare in masa (PPM): SIF1

Banat-Crisana, SIF2 Moldova, SIF3 Transilvania, SIF4 Muntenia si SIF5 Oltenia. Acestea se

caracterizeaza prin existenta unui numar foarte mare de actionari si prin active importante. Cu

toate acestea, ele se conformeaza regulilor general valabile pentru societatile de investitii, si

sunt cotate la Bursa de Valori Bucuresti - fiind singurele societati de investitii cotate la bursa

la acest moment. Pentru a cumpara actiuni la una din cele 5 societati de investitii financiare,

trebuie apelat la serviciile unei societati de valori mobiliare.24

Despe firmele de brokeraj

La o societate de brokeraj (denumita de lege "societate de servicii de investitii

financiare" sau SSIF), cel mai important factor este marimea capitalului propriu.

Mai ales daca este incepator in ale bursei, un investitor doreste sa se adreseze

"marilor brokeri", care tranzactioneaza si in nume propriu. Acestia cunosc bine piata si au

capacitatea, daca nu s-o influenteze, atunci macar sa sesizeze, cei dintai, principalele curente

care duc sau iau banii spre sau dinspre anumite "titluri" – actiuni, obligatiuni sau alte valori

mobiliare cotate la bursa.

COMISIONUL. "Cei mari" au insa obiceiul de a nu primi ordine de la

investitorii prea mici. In general, putini se deranjeaza pentru ordine sub 10 milioane de lei.

Sau, daca o fac, cer comisionul maxim, 8% din valoarea tranzactiei, de obicei. Comisionul de

tranzactionare este cu atat mai mare cu cat investitia este mai mica sau daca nu are sanse sa se

repete prea des.

Atunci investitorul isi aminteste ca mai sunt si alte criterii de alegere a

brokerului.

Competenta Si Flexibilitate. Brokerii au de obicei capacitatea de a "citi"

clientul, si toleranta acestuia la risc il intereseaza cel mai mult, dupa marimea sumei investite.

24 xxx Colecţia „Tribuna economică” 2004 – 2007.

139

Cu cat clientul este mai "fricos", cu atat scad sansele lui de a fi recrutat de un broker mare. De

obicei, aceia care nu au prea multi clienti au timp de pierdut ca sa-si regleze fin oferta la

profilul micului investitor.

Cu alte cuvinte, oricat de meserias ar fi brokerul vizat, daca nu este si un

maestru in "PR" nu il veti putea convinge usor cu bani putini. Dar daca simtiti ca, oricat de

mica ar fi investitia dumneavoastra, brokerul nu o trateaza cu tot respectul, atunci nici nu mai

conteaza cat de "meserias" s-ar spune ca este.

Caci, fara indoiala, si despre brokeri, ca si despre doctori, circula povesti de

succes si legende.

Stiinta Ordinelor. Un test de profesionalism al brokerului este felul in care va

asista sa alegeti tipul de ordin de tranzactie care va este potrivit. Formal, brokerul nu are voie

sa va sfatuiasca anume ce actiuni sa cumparati. Si nici cum, cu ce fel de ordine s-o faceti, caci

exista multe tipuri de ordine, inventate, de fapt, tot de brokeri, de-a lungul vremii.

Totusi, brokerul va asista numai prezentandu-va cu rabdare avantajele si

dezavantajele unui tip sau al altuia de ordin.

Astfel, exista ordine "la piata", prin care se cumpara/ vand actiuni la pretul

pietei, oricare ar fi. Acestea se executa imediat. Exista ordine "limita" care stabilesc o limita

maxima a pretului de cumparare a actiunilor sau una minima – a pretului de vanzare.

Exista de fapt cam tot atatea tipuri de ordine cate tipuri de situatii si de

psihologii de investitor s-au intalnit pe piata.

140

10. Riscul în relaţiile financiar-monetare internaţionale

Prin risc se poate înţelege, în general, un angajament care poartă o incertitudine

datorită probabilităţii de câştig sau pierdere.

Etimologic, termenul provine din latina „re-secare” care înseamnă ruptură

într-un echilibru.

În relaţiile financiar-monetare internaţionale, asumarea riscurilor poate fi cercetată

pentru posibilele sale avantaje viitoare, cum este cazul operaţiunilor speculative pe pieţele

financiare sau de schimb, dar şi a posibilelor pierderi imprevizibile.

Perioada actuală este denumită „era managementului de risc” în domeniul financiar-

bancar, iar managementul riscului constituie o sarcină extrem de complexă şi importantă a

managementului în general. De obicei, asumarea unor riscuri atrage după sine şi câştiguri mai

mari.

Literatura de specialitate clasifică riscurile specifice activităţii financiar-monetare

internaţionale, în trei categorii:

- riscuri financiare;

- riscuri comerciale;

- riscuri de mediu.

a. riscuri financiare

Sunt riscuri specifice operaţiunilor monetare, cele mai multe dintre aceste riscuri fac

obiectul unor reglementări financiar-bancare. Formele sub care se manifestă sunt următoarele:

- riscul de credit;

- riscul ratei dobânzii;

- riscul de lichiditate;

- riscul de schimb valutar;

- riscul insolvabilităţii.

Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi generate, gestionate, amplificate sau

eliminate de către managementul financiar bancar.

141

b.riscuri comerciale

Sunt riscuri generate de inadaptabilitatea instituţiilor financiare în procesul de schimb

internaţional de servicii şi produse, ca urmare a unui slab serviciu de marketing şi lipsei de

talent managerial pentru noile pieţe.

Formele sub care se manifestă sunt următoarele:

- riscul de produs/serviciu, este rezultatul unei evoluţii nefavorabile a

valorificării unui produs nou sau serviciu, ca urmare a lipsei de abilitate a băncii

privind distribuirea produselor;

- riscul de piaţă reprezintă efectul dependenţei de piaţă a băncii. Dacă

acesta nu este „împărţit” între mai multe pieţe, rentabilitatea băncii este

dependentă direct de evoluţia unei singure pieţe;

- riscul de imagine comercială constă în percepţia negativă a unei bănci

de către clienţii ei ca urmare a unei calităţi generale proaste de servire a clienţilor,

tratament prost al reclamaţiilor clienţilor, culminând cu articole de presă în

defavoarea băncii.

c. riscuri de mediu

Sunt riscuri asupra cărora instituţiile financiar-monetare, fie nu are control, fie are un

control limitat.

Formele sub care se manifestă sunt următoarele:

- riscul de deficit, care produs de către hoţi sau fraudă comisă de

angajaţii instituţiilor respective;

- riscul economic, care determinat de conjunctura economică la nivel

naţional şi regional;

- riscul competiţional, determinat de similitudinea produselor şi

serviciilor oferite de celelalte bănci sau instituţii financiare;

- riscul de reglementare, determinat de deciziile luate de autorităţile

bancare, de cele mai multe ori într-o manieră nefavorabilă pentru bancă.

142

10.1. Riscul de credit

Riscul de credit poate fi definit ca riscul în care dobânda, creditul sau ambele să nu fie

rambursate la scadenţă sau să fie rambursate parţial. Acest risc este specific instituţiilor

financiar-bancare, a căror funcţie importantă în economie este creditarea.

Deşi motivul este acelaşi – incapacitatea de rambursare a creditului de către împrumutaţi,

cauzele sunt diferite, de aceea se impune o abordare distinctă a riscului de credit şi anume:

- riscul aferent persoanelor fizice şi persoanelor juridice;

- riscul de ţară.

În cazul persoanelor fizice şi juridice, incapacitatea de rambursare este, fie rezultatul

unui decalaj între venituri şi cheltuieli, riscul fiind ca venitul viitor al acestora să se diminueze

sau să dispară, fie necinstea împrumutatului, care este un risc dificil de apreciat de către

bancă, pentru că aceasta nu dispune de informaţii suficiente pentru a anticipa un astfel de

comportament.

Riscul insuficienţei venitului viitor este mai greu de anticipat, mai ales în condiţiile în care

evoluţia inflaţiei impune creşterea dobânzilor bancare şi deci scumpirea creditului.

În cazul întreprinderilor, incapacitatea de rambursare a creditului este cauzată de mediul

înconjurător al întreprinderii sau de întreprindere.

Mediul înconjurător, definit ca totalitatea factorilor exogeni întreprinderii, de natură

economică, politică, socială, precum şi situaţia ramurii (sectorului) în care activează

întreprinderea, îşi pun amprenta în mod decisiv asupra activităţii întreprinderii.

Decizii cu caracter politic, cum ar fi embargoul asupra vânzărilor unor produse

(armament, de exemplu), acorduri regionale şi internaţionale, au un impact profund asupra

unor întreprinderi.

Atunci când aceste decizii sunt luate sub presiunea faptelor, întreprinderea îşi vede piaţa

de desfacere modificată inopinat, ceea ce îi afectează activitatea.

Riscurile economice provin din bulversările provocate de schimbări în structura

economică şi socială a unei ţări sau faze ale conjuncturii economice. În perioadele de

recesiune întreprinderile întâmpină dificultăţi majore până la faliment.

Situaţia şi evoluţia ramurii influenţează în mod contradictoriu activitatea unei

întreprinderi. Inovaţiile pot modifica procedeele de fabricaţie, dar pot determina şi apariţia

unor produse noi, mai competitive, determinând ca producţia unor întreprinderi să fie mai

143

puţin cerută pe piaţă, de asemenea, şi evoluţia gusturilor beneficiarilor unor produse pun în

dificultate întreprinderea.

Deci, banca trebuie să cunoască evoluţia mediului înconjurător al întreprinderii şi prin

analiza ramurii în care aceasta activează. Băncile trebuie să dispună de personal specializat pe

sectoare de activitate (ramură), pentru ca acestea să-şi adapteze în mod continuu normele

interne de analiză a bazei de credit a solicitanţilor.

Incapacitatea de rambursare a creditului poate proveni şi din cauza unor factori interni ai

întreprinderii, cum ar fi:

calitatea şi moralitatea managementului. Fiind vorba de apreciere

care se face cu dificultate, banca cere un curriculum vitae şi relaţii de la terţi

privind managementul întreprinderii şi relaţiile managementului cu personalul;

incapacitatea întreprinderii (incapacitate dată de tehnologie, dar şi

de mentalitate) de a se adapta pieţei sau noului în materie de brevete, inovaţii,

invenţii;

timpul în care se încasează creanţele de la beneficiari poate

determina blocaje financiare, şi deci dereglări în producţie şi în activitatea

întreprinderii.

Managementul riscului de credit presupune:

prevenirea riscului;

măsurarea riscului;

gestiunea propriu-zisă.

10.1.1. Prevenirea riscului de credit

Prevenirea riscului vizează două aspecte: divizarea riscului şi constituirea garanţiilor.

Divizarea riscului are ca obiectiv disiparea riscurilor, astfel încât legea probabilităţilor să

reducă posibilitatea înregistrării unor pierderi mari din partea băncii.

Divizarea riscurilor se face mai întâi între persoane fizice şi întreprinderi, băncile fixându-

şi plafoane de credite. Pentru întreprinderi, banca îşi va repartiza riscurile acordând credite

atât producătorilor mari, cât şi celor mici, lucrând cu sectoare de activitate diferite şi având o

repartiţie teritorială cât mai amplă.

Pentru particulari, băncile vor acorda credite de preferinţă la salariaţi, liber profesionişti şi

pensionari.

144

Diversificarea domeniilor în care acţionează banca permite menţinerea riscului de credit

în limite controlabile. Pe de altă parte, anumite întreprinderi de mari proporţii au nevoi mari

de credite, pe care o singură bancă nu poate să le satisfacă.

În sistemul bancar francez se întâlnesc monopoluri specializate, constituite dintr-un

număr mare de bănci organizate care finanţează aceeaşi întreprindere. Fiecărei bănci din

monopol îi revine o cotă-parte din volumul de credite alocate întreprinderii respective. Una

sau două bănci din monopol, care au cota-parte cea mai ridicată sunt numite şefe de reţea

(filieră).

Monopolul bancar, pe lângă faptul că divizează riscurile, permite băncilor mai mici să

finanţeze întreprinderile mari, iar în cazul când întreprinderile au dificultăţi, monopolul are

puterea de a impune acestora să aplice un plan de redresare.

Băncile anglo-saxone nu au practica monopolului bancar, fiecare întreprindere este

clientul unei singure bănci.

În Japonia, banca îndeplineşte pe lângă funcţia clasică de asigurare a resurselor de

finanţare a marilor grupuri industriale zaibatsu şi de supervizare a împrumuturilor pe care

acestea le fac (procentul împrumuturilor întreprinderilor nipone raportate la capitalul lor este

superior celui acceptat de ţările occidentale), adesea din rândul personalului băncii numindu-

se directorul general.

În România, până în 1989 funcţionau trei bănci specializate: Banca Română de Comerţ

Exterior, Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, Banca de Investiţii, care erau

organizate şi funcţionau pe baza propriului statut, aprobat prin Decret.

După 1989, cele trei bănci specializate au fost transformate în bănci comerciale cu capital

de stat, având dreptul de a efectua întreaga gamă de operaţiuni specifice activităţii bancare:

atragere de resurse, acordare de credite, efectuare de încasări şi plăţi, precum şi alte servicii

bancare.

Numărul de bănci în funcţiune a crescut considerabil, acum existând, după unele aprecieri

un număr considerabil de bănci, un număr încă insuficient după alte aprecieri.

Constituirea garanţiilor

Deşi constituirea garanţiilor în favoarea băncilor nu este obligatorie în uzanţele

băncilor din ţările dezvoltate, în sistemul bancar românesc garanţia constituie condiţia de bază

145

în acordarea creditelor, acestea fiind constituite înainte de acordarea creditelor, îmbrăcând

diferite forme: ipotecă, gaj, etc.

În mod practic, garanţiile nu trebuie să fie privite decât ca o siguranţă subsidiară,

decizia de a acorda creditul trebuie să fie luată în funcţie de posibilitatea de rambursare a

creditului, care rezultă din analiza afacerii pe care o creditează banca.

Banca trebuie să ia în calcul faptul că primii despăgubiţi vor fi creditorii privilegiaţi

– fiscul, statul, deci garanţia nu va acoperi niciodată valoarea creditului acordat.

Garanţiile ar trebui considerate în condiţiile în care banca acordă un credit foarte

riscant, asumându-şi practic responsabilitatea recuperării creditului prin executarea garanţiei.

10.1.2. Măsurarea riscului de credit

Măsurarea riscului de credit se face în două etape.

Prima etapă constă în stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc faţă de fondurile

proprii ale băncii, prin calcularea raportului de solvabilitate („norma Cooke”) şi pe care

banca va trebui să o respecte. De altfel, respectarea raportului de solvabilitate este impus de

Banca Naţională.

A doua etapă constă în măsurarea riscurilor la care este expusă banca, prin evaluarea

periodică a portofoliului de credite. Banca Naţională impune băncilor să-şi clasifice

portofoliul de credite şi să-şi constituie provizioane de două ori pe an, şi să raporteze situaţia,

în termen de 30 zile, Direcţiei de Autorizate şi Supraveghere Prudenţială a societăţilor

bancare din cadrul BNR.

Măsurarea riscului de credit în vederea constituirii provizioanelor de risc impune

evaluarea performanţelor financiare ale tuturor clienţilor băncii pe baza bilanţurilor contabile

de la 30 iunie, respectiv 30 decembrie, evaluare care este identică cu cea utilizată la acordarea

creditelor.

În urma evaluării performanţelor financiare ale clienţilor, creditele vor fi incluse în una

din următoarele categorii:

standard – categoria „A” cuprinde clienţii a căror performanţe

economice şi financiare sunt foarte bune şi permit achitarea la scadenţă a ratelor şi

dobânzii. Totodată, din analiza efectuată rezultă că se prefigurează menţinerea şi

în perspectivă a performanţelor financiare la un nivel ridicat;

146

în observaţie – categoria „B” – performanţele financiare sunt bune sau

foarte bune, dar nu pot permite acest nivel în perspectivă mai îndelungată;

substandard – categoria „C” – performanţele financiare sunt

satisfăcătoare, dar au o evidentă tendinţă de înrăutăţire;

îndoielnic – categoria „D” – performanţa financiară este scăzută şi cu

o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp;

pierdere – categoria „E” – performanţele financiare arată pierderi şi

există perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.

Serviciul datoriei, respectiv capacitatea agentului economic de a rambursa creditele la

scadenţă şi a plăti dobânzile datorate la termenele stabilite, va fi apreciat ca:

bun – în situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite la scadenţă cu o

întârziere maximă de 7 zile;

slab – în situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite cu o întârziere

de până la 30 zile;

necorespunzător – în situaţia în care ratele şi dobânzile sunt plătite cu

o întârziere de peste 30 zile.

La terminarea provizioanelor, expunerea debitorului poate fi micşorată cu valoarea unor

angajamente, cum ar fi:

garanţii necondiţionate de la Guvernul României sau de la BNR;

garanţii necondiţionate de la băncile din ţările care nu pun probleme în

ceea ce priveşte riscul de ţară;

garanţii necondiţionate de la altă bancă din România;

depozite gajate, plasate la banca creditoare;

colaterale acceptate de conducerea băncii.

Pentru persoanele fizice, clasificarea portofoliului de credite se face în funcţie de serviciul

datoriei astfel:

categoria A – foarte bun – clientul nu are rate şi dobânzi restante;

categoria B – bun – clientul a înregistrat accidental rate sau dobânzi

restante pe perioade de până la maximum 7 zile;

categoria C – slab – clientul are o rată şi dobânzile aferente restante de

până la 30 zile;

categoria D – foarte slab – clientul are două rate şi dobânzile aferente

restante;

147

categoria E – necorespunzător – clientul are peste două rate şi

dobânzile aferente restante.

Sumele aferente provizioanelor de risc se includ în cheltuieli. Utilizarea şi deductibilitatea

fiscală a provizioanelor de risc este reglementată de BNR şi Ministerul Finanţelor.

În această etapă se pot determina pe sectoare de activitate (ramuri), zone geografice, şi pe

categorii socioprofesionale de clienţi, ponderea împrumuturilor slabe în total împrumuturi

acordate de bancă, ponderea pierderilor din împrumuturi acordate acestor ramuri şi categorii

de clienţi în total împrumuturi acordate de bancă, ponderea provizioanelor în total

împrumuturi etc.

Comparând cele două sume ale activelor cu risc determinate în cele două etape, banca

poate să intervină în vederea diminuării riscului fie prin stabilirea unor plafoane de credite pe

sectoare şi categorii de clienţi, fie nemaiacordând credite sectoarelor sau clienţilor care aduc

pierderi băncii.

Aceasta presupune o adaptare din mers a politicii de creditare a băncii la condiţiile reale

ale economiei şi orientarea ei către alte categorii de clienţi.

Suma împrumuturilor neperformante sau pierdute trebuie să fie mai mică sau cal puţin

egală cu limita stabilită în prima etapă, adică de maximum 4 % din fondurile proprii ale

băncii.

10.1.3. Gestiunea riscului de credit

Gestiunea riscului constă în utilizarea unor tehnici prin care banca poate să diminueze sau

elimine pierderile, sau poate să salveze creditul.

În vederea diminuării sau eliminării pierderilor, băncile monitorizează calitatea

portofoliului de credite printr-un audit period (revizuire) în funcţie de notarea internă a

creditului care a fost făcută cu ocazia instrumentării dosarului de credit.

Monitorizarea permite detectarea din timp a creditelor care ar putea deveni credite

problemă.

Revizuirea creditelor, pe lângă faptul că reduce pierderile, permite atingerea şi a altor

probleme, cum ar fi:

asigurarea aplicării uniforme a documentaţiei de creditare;

verificarea respectării politicii de credit, a normelor băncii şi a

reglementărilor bancare;

148

informarea managementului băncii despre situaţia generală a

portofoliului de credite;

monitorizarea ofiţerilor de credite care sunt răspunzători de evoluţia

nefavorabilă a creditelor, în cazul când nu au luat nici o măsură.

Organizarea operaţiunii de revizuire ţine de mărimea băncii. În băncile mari trebuie să

existe un personal care se ocupă numai de revizuire sub coordonarea Comitetului de risc,

pentru a-şi asigura independenţa faţă de personalul de creditare.

În băncile mai mici, operaţiunea de revizuire revine ca o sarcină suplimentară Direcţiei de

Creditare. Pe parcursul revizuirii, indiferent cine o face, se urmăreşte starea financiară şi

capacitatea de rambursare a clientului, precum şi existenţa şi starea garanţiilor.

Unele indicii, cum ar fi: plăţi întârziate ale ratelor şi dobânzilor, schimbarea

managementului, acţiuni legale ale clientului, deteriorarea relaţiilor cu partenerii de afaceri

sau cu personalul, unele evenimente – furturi, dezastre naturale, sunt motive care arată că

creditul a devenit un credit problemă. În acest caz, ofiţerul de credite trebuie să intervină

pentru a preveni deteriorarea şi să micşoreze pierderea potenţială.

Soluţia preferată pentru un credit problemă este renegocierea planului de acţiune cu

clientul, pentru a încerca de a salva atât banca, cât şi clientul de pierderile posibile.

Planul de acţiune este de fapt un acord – contract de împrumut revizuit prin care se

stabileşte un nou program de rambursare a creditului şi dobânzilor şi se va extinde autoritatea

băncii prin participarea acesteia la luarea deciziilor de către managementul firmei.

Pot să apară probleme atunci când garanţia devine insuficientă prin scăderea preţului sub

valoarea stipulată în contract, caz în care trebuie să obţină garanţii suplimentare de la debitor.

În cazul în care creditul nu a fost utilizat conform contractului şi se poate dovedi, iar

creditul a devenit un credit problemă, acest motiv poate fi baza pentru un acces legal la

resursele clientului înaintea altor creditori.

Operaţiunea de salvare a creditului constă în recuperarea unor creanţe de către bancă prin

preluarea acestora de către o altă întreprindere care finanţează cumpărarea creanţelor.

Operaţiunea este deosebit de avantajoasă pentru bancă, deoarece, pe lângă faptul că „scapă”

de creanţele problemă, le recuperează la valoarea lor contabilă (nu la valoarea de piaţă, care ar

fi putut fi cu mult sub valoarea contabilă).

Derularea unei astfel de operaţiuni este posibilă atunci când debitorul a suferit un

„accident”, iar imaginea lui – puterea economică prezintă interes pentru alte întreprinderi.

O altă tehnică de salvare a creditului constă în vânzarea creanţelor de către bancă unei

bănci „trusty” care se ocupă cu forfetarea creanţelor, transformându-le în bani în schimbul

149

unui comision. Operaţiunea permite recuperarea parţială a creanţelor de către bancă, partea

nerecuperată urmând a fi suportată de bancă din provizioanele pe care şi le-a constituit.

10.2. Riscul de ţară

Este un tip specific de risc impus de operaţiuni financiar-bancare (credite, garanţii,

asigurări) cu operatori de peste frontieră, şi constă în probabilitatea nerecuperării creanţelor de

către banca creditoare.

Noţiunea de risc de ţară nu este recentă, a apărut în 1950 (odată cu desfiinţarea imperiilor

coloniale) căpătând consistenţă în ultimii ani odată cu agravarea crizei datoriei externe din

ultimul deceniu al secolului trecut, ca o consecinţă a instabilităţii politice, economice şi

financiare din numeroase ţări.

Riscul de ţară nu se utilizează în relaţiile cu toate ţările, ci numai cu ţările slab dezvoltate

sau în curs de dezvoltare. O definire completă a riscului de ţară impune o abordare distinctă

prin prisma factorilor care-l determină şi anume:

Riscul de ţară asociat riscului de credit

Nu trebuie confundat riscul de ţară cu riscul de credit. În primul caz, incapacitatea de

a rambursa creditul se datorează fie declanşării unui război civil sau schimbării bruşte de

regim, a unor tulburări sociale dau datorită unor catastrofe naturale (cutremure, inundaţii). În

al doilea caz, incapacitatea de rambursare este din cauza debitorului, fiind doar rezultatul

degradării situaţiei sale financiare.

Riscul de ţară asociat riscului politic

Riscul politic numit şi risc suveran este unul din factorii riscului de ţară. Instabilitatea

politică a unui stat, după amploarea sa, provoacă situaţii cu diverse grade de gravitate

pentru creditor:

repunerea în discuţie sau renegocierea contractelor;

limitarea sau interzicerea investiţiilor de capital;

limitarea sau interzicerea investiţiilor străine;

repudierea datoriei sau refuzul de plată. În 1917, Rusia nu a mai

recunoscut datoriile Rusiei ţariste – problemă discutată şi astăzi;

150

naţionalizarea cu sau fără despăgubiri. În România statul a preluat

toate activele fără despăgubiri.

De la o situaţie la alta, creanţele deţinute în aceste ţări instabile politic au grad de risc

mare, care culminează cu anularea datoriilor faţă de străinătate de către ţara respectivă.

Riscul de ţară asociat riscului economic

Riscul economic, ca rezultat al incapacităţii autorităţilor monetare dintr-o ţară străină să

transfere către creditor dobânzile şi capitalul obţinut de întreprinderile publice sau private,

este unul dintre riscurile contemporane specifice economiei multor ţări ale lumii. Acest risc

este legat de situaţia economică şi monetară a ţărilor debitoare, incapabile să asigure plata la

timp a datoriilor.

Satisfacerea imediată a unor revendicări sociale (atitudine populistă a unor guverne) poate

conduce uneori la politici inflaţioniste (în cazul României, satisfacerea revendicărilor

minerilor) şi naţionaliste care determină degradarea situaţiei economice şi izolarea de exterior

(cazul Argentinei prin guvernarea Peron sau cazul Peru – Garcia).

Riscul economic s-a amplificat începând cu 1973 când primul şoc petrolier a obligat multe

ţări în curs de dezvoltare să se îndatoreze pentru a putea cumpăra materii prime şi energie.

Acumularea acestor datorii (din care 60 % credite bancare) a condus multe ţări spre faliment

monetar. De la începutul anului 1980 s-a trecut la aplicarea unor planuri de redresare a acestor

ţări prin reeşalonarea datoriilor, ţări susţinute de FMI.

Cei trei factori care determină riscul de ţară: riscul politic, riscul economic şi riscul de

credit se intercondiţionează şi se presupun reciproc.

Instabilitatea politică se reflectă asupra situaţiei economice şi financiare de ansamblu,

având drept consecinţă amplificarea riscului de credit; crizele economice provoacă deseori

schimbări de regim politic. De aici necesitatea de abordare globală a riscului de ţară.

10.2.1. Metode de analiză a riscului de ţară

Cercetările asupra analizei riscului de ţară sunt numeroase şi sunt făcute atât de organisme

internaţionale specializate împreună cu FMI, BIRD, BRI, cât şi de universităţi – în special

cele americane, dar şi de societăţi specializate ca: Moody’s, Standard & Poor’s şi de bănci.

Două metode sunt cele mai folosite şi anume: metoda indicatorilor de risc şi analiza

riscului de ţară prin teoria valorii firmei.

151

Metoda indicatorilor de risc

Această metodă are la bază metoda Delphi. Principiile metodei sunt următoarele:

Stabilirea unei liste de criterii reprezentative pentru situaţia politică,

economică şi financiară a unei ţări.

Criterii politice: instabilitate politică, instabilitate guvernamentală,

tensiuni economice – sistemul legislativ, tensiuni etnice – război civil, tensiuni

interne, suspendarea ajutoarelor externe.

Criterii economice: rata de creştere a PIB, speranţa de viaţă, rata de

economisire/PIB, rata de investiţii/PIB, structura importurilor şi exporturilor,

rata dobânzii, situaţia sistemului bancar.

Criterii financiare: raportul import/export, raportul rezerve monetare

/datoria externă, raportul datorie externă/export.

Consultarea experţilor privind pertinenţa criteriilor în vederea clasificării şi

acordării de note de către aceştia.

Acordarea unei ponderi fiecărui criteriu, care să reflecte importanţa

acestuia, calculul ratei totale (scor) care va indica riscul global al ţării.

Metoda indicatorilor de risc prezintă analogii cu creditul evaluat – scoring, analiza

discriminatorie nu este mereu utilizată din cauza dificultăţilor întâlnite în constituirea unui

eşantion reprezentativ.

BERI (Business Environment Risk - Indexul de risc de afaceri aferent mediului), este

un indicator de risc pus la punct de SUA şi face obiectul unor publicaţii regulate.

Acest indicator este stabilit plecând de la 15 criterii de apreciere, care au fiecare un

coeficient de pondere. Aceste criterii sunt apoi notate de experţi de la 0 la 4 (0 pentru risc

mare, 4 pentru risc mic) şi combinarea notei (ponderii) dă pentru fiecare ţară scorul final,

deci indicatorul de risc.

Ţările sunt apoi clasificate pe categorii, în funcţie de nota obţinută:

până la 40 risc inacceptabil

41-55 risc mare

56-69 risc mediu

70 şi peste 70 risc mic.

152

Analiza riscului de ţară prin teoria valorii firmei

Mai recentă decât precedenta, această metodă utilizează metoda de evaluare a

firmelor făcută de analiza financiară:

se evaluează valoarea economică a ţării; ca şi în teoria valorii firmei,

economia unei ţări este evaluată capitalizând fluxurile de venituri. Dar acest flux

de venituri – beneficiu al economiei, este reprezentat de excedentul balanţei

comerciale;

rând se face o comparaţie între valoarea economiei şi datoria externă a

ţării.

Valoarea economiei constituie garanţia pentru creditorii ei. Dar aceştia nu vor putea

niciodată să profite de această garanţie în procent de 100 %, ci într-un procent mult mai mic,

care va fi diminuat cu valoarea datoriei externe a ţării. Informaţiile privind indicatorul de risc

de ţară trebuie completate cu previziuni macroeconomice furnizate de serviciile statistice

naţionale (de stat, private) sau internaţionale (FMI, OCDE,etc.).

Cea mai sigură metodă previzională constă în selectarea unor factori susceptibili să

implice, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, solvabilitatea ţării. Perspectiva

evoluţiei masei monetare permite prognozarea inflaţiei şi a riscului de schimb, iar deficitul

bugetar lasă să se întrevadă, fie o finanţare cu caracter inflaţionist, fie o creştere a dobânzilor.

Începând cu anul 1990, două mari agenţii de evaluare din lume îşi împart între ele piaţa de

evaluare: „Moody’s” şi „Standard & Poor’s”, acordând note (rating) atât titlurilor de valoare,

cât şi emitenţilor acestora (instituţii, bănci).

Scara de evaluare a agenţiei Standard & Poor’s este următoarea:

Creanţe negociabile cu durata de cel mult un an.

Scara de note de estimare pentru acest gen de creanţe începe cu A-1 pentru cea

mai bună şi merge până la D pentru cea mai slabă.

A-1: Această estimare, cea mai bună acordată, semnifică o putere mare de

plată la scadenţă. Creditelor cu un grad puternic de siguranţă li se adaugă la A-1

semnul +.

A-2: Această notă înseamnă putere satisfăcătoare de plată la scadenţă.

Gradul de siguranţă este mai scăzut decât pentru cele notate cu A-1.

153

A-3: Capacitatea de plată la scadenţă a creditului rămâne acceptabilă. Există

totuşi o sensibilitate mai mare a solicitantului faţă de schimbările nefavorabile

conjuncturale.

B: Un anume caracter speculativ în ceea ce priveşte achitarea creditului

corect şi la timp.

C: Credite a căror achitare la scadenţă este îndoielnică.

D: Există deja un impediment în achitarea dobânzilor sau a valorii efective a

creditului şi în acest caz, doar prevederea unui termen de graţie peste cel al

scadenţei poate să dea speranţa creditorului că-şi va recupera banii.

Creanţe negociabile cu durata mai mare de un an.

Scara de note merge de la AAA pentru cea mai bună, până la D pentru cea mai

slabă.

AAA: Cea mai mare notă atribuită, care indică un solicitant cu mare putere

de plată la timp a dobânzilor şi creditului propriu-zis.

AA: Posibilitatea de a face faţă rambursării la timp este foarte mare şi diferă

foarte puţin de cele notate cu AAA.

A: O capacitate mare de rambursare, totuşi o oarecare sensibilitate faţă de

modificările conjuncturale sau economice.

BBB: O capacitate suficientă de rambursare, dar modificarea conjuncturală

nefastă sau condiţii economice defavorabile sunt în măsură să perturbe plata la

timp.

BB, B, CCC, CC, C: Creditele astfel notate prezintă un caracter net sensibil

în ceea ce priveşte posibilitatea de rambursare. Deşi aceste credite pot prezenta

anumite caracteristici de calitate sau siguranţă, gradul mare de incertitudine şi

sensibilitate mare faţă de condiţii defavorabile pot prima.

D: Impedimente în rambursarea creditului, singurul lucru care poate atenua

acest risc fiind prevederea unui termen de graţie peste cel scadent.

Fiecare poziţie de la AA la CCC poate fi nuanţată cu semnele + sau – pentru a arăta

poziţia lor corectă pe scara de valori.

Notele S & P privitor la creanţele pe termen lung sunt însoţite de o documentaţie tip

„perspective” care apreciază tendinţa posibilă în timp de a respecta scadenţa. Aceste

calificative de perspectivă pot fi „stabile”, „pozitive” sau „negative”.

Managementul riscului de ţară presupune măsurarea riscului, prevenirea riscului şi

gestiunea propriu-zisă.

154

10.2.2. Măsurarea riscului de ţară

A măsura riscul la care o bancă este expusă presupune o serie de operaţii complexe care

vizează măsurarea volumului riscurilor, diferenţiat, pe ţări sau global.

În cazul în care se urmăreşte măsurarea riscului la care o bancă este expusă în raport cu o

ţară, se procedează la adunarea riscurilor directe (aferente tuturor creditelor acordate acelei

ţări indiferent de beneficiar, instituţii publice sau private) cu riscurile indirecte (aferente

operaţiunilor comerciale care se derulează pe baza unor scrisori de garanţie bancară, scrisori

de credit comerciale sau acreditive documentare).

În cazul în care se urmăreşte determinarea riscului total la care o bancă este expusă, se

impune mai întâi o distincţie a riscurilor în funcţie de destinatar (indiferent de ţară, pe sector

public sau privat) şi pe tipul său (credit, linie de credit, operaţiuni comerciale), riscul total

rezultând prin însumarea celor două tipuri de risc determinate.

Odată cu măsurarea riscurilor, băncile pot evalua şansele de acoperire a creditelor.

10.2.3. Prevenirea riscului de ţară

După măsurarea riscului la care banca este expusă faţă de diverse ţări, Comitetul de Risc

din bancă trebuie să impună plafoane de credite faţă de acele ţări la care banca este

vulnerabilă.

Plafoanele de credit sunt determinate în funcţie de mărimea portofoliului de credite pe

care banca le are angajate cu ţările respective şi de mărimea fondurilor proprii ale băncii, în

aşa fel încât să se respecte norma Cooke (solvabilitatea băncii), dar şi de politica în materie

de riscuri pe care banca o abordează în mod global, indiferent de beneficiarii creditelor:

particulari, întreprinderi şi ţări.

Un rol important în prevenirea riscului îi revine sistemului de asigurare şi garantare a

creditelor. Asigurarea creditelor constă în asumarea obligaţiei de către societăţile de asigurări

de a rambursa băncii creditoare creditul acordat de aceasta beneficiarului străin, în cazul în

care respectivul credit nu a fost rambursat.

155

Riscurile de natură comercială şi politică nu sunt acoperite integral de societăţile de

asigurări, banca preluând practic o parte din risc numită franchisă. Societatea de asigurare

primeşte o primă de asigurare din partea celui care a cerut asigurarea.

Pentru diminuarea sau eliminarea eventualelor pierderi, băncile pot cere constituirea de

garanţii în favoarea lor (ipoteci, gajuri, scrisori de garanţie) de la beneficiarii de credite.

Pentru partea neacoperită a creditului, băncile îşi constituie un provizion care se va mări

sau diminua în funcţie de mărimea pierderii.

10.2.4. Gestiunea riscului de ţară

Gestiunea riscului de ţară constă în utilizarea unor tehnici specifice care permit băncilor

să-şi diminueze sau să-şi acopere pierderile înainte ca banca să şi le asume, adică să le suporte

efectiv.

O tehnică de acoperire a riscurilor constă în restructurarea portofoliului de creanţe, prin

modificarea de către bancă a naturii sau a originii geografice a portofoliului de credite în

ansamblul său.

Această modalitate permite băncii să-şi diminueze portofoliul de credite cu dobânda

variabilă pe care o are într-o ţară sau prin convertirea creanţelor în obligaţiuni preferenţiale

(„debit-for-debit-swaps”).

Operaţiunile swaps de datorii contra capital („debit equity swaps”) presupun schimbul de

creanţe contra acţiuni emise de firmele din ţara debitoare.

10.3. Riscul ratei dobânzii

Riscul ratei dobânzii se datorează fluctuaţiilor în nivelul ratei dobânzii, atât la active, cât

şi la pasivele din portofoliul băncii.

Riscul ratei dobânzii se repercutează asupra băncii sub două forme:

constă în pierderi (diminuarea venitului din dobânzi) ca urmare a unei variaţii

neconvenabile a ratei dobânzii;

156

formă constă în deteriorarea situaţiei patrimoniale a băncii (diminuarea

capitalului propriu) ca urmare a variaţiei ratei dobânzii.

Riscul ratei dobânzii apare atât ca urmare a deţinerii de active şi pasive cu dobândă

fixă, care, în plus, diferă ca scadenţă şi preţ, dar şi din deţinerea de active şi pasive cu

dobândă variabilă, care se adaptează în mod diferit la fluctuaţiile ratei dobânzii.

Managementul riscului ratei dobânzii constă în măsurarea riscului şi gestiunea acestuia.

10.3.1. Măsurarea riscului ratei dobânzii

A măsura riscul ratei dobânzii presupune determinarea poziţiei băncii faţă de riscul de

dobândă aferent activelor şi pasivelor cu dobândă fixă, cât şi a activelor şi pasivelor cu

dobândă variabilă.

Determinarea poziţiei băncii faţă de riscul de dobândă constă în determinarea discrepanţei

(metoda GAP) dintre activele şi pasivele cu dobândă variabilă pe care banca le are în

portofoliul ei, sau determinarea duratei de recuperare – intervalul de timp necesar pentru ca un

activ să fie recuperat la valoarea de piaţă determinată în funcţie de rata dobânzii de piaţă

(metoda DGAP).

Determinarea discrepanţei aferente activelor şi pasivelor prin metoda GAP constă în

determinarea poziţiei băncii.

Grafic metoda este reprezentată astfel:

157

Active Pasive Active Pasive

Poziţie scurtă Poziţie lungă

O bancă are poziţia scurtă de dobândă atunci când GAP este negativ, adică valoarea

activelor cu dobândă variabilă este mai mică decât valoarea pasivelor cu dobândă variabilă.

Această situaţie este:

nefavorabilă – în cazul creşterii ratei dobânzii;

favorabilă – în cazul scăderii ratei dobânzii.

O bancă are poziţia lungă de dobândă atunci când GAP este pozitiv, adică valoarea

activelor cu dobândă variabilă este mai mare decât valoarea pasivelor cu dobândă variabilă,

iar creşterea sau scăderea ratei dobânzii produce efecte contrare decât în cazul când GAP este

negativ.

În cazul în care se urmăreşte determinarea discrepanţei aferente întregului portofoliu de

active-pasive prin metoda GAP se va folosi un grafic al scadenţelor în care activele şi pasivele

sunt grupate în „buchete” pe orizonturi mici de timp în funcţie de scadenţă.

Graficul scadenţelor permite determinarea discrepanţei pentru fiecare clasă de scadenţă

(GAP periodic) care pune în evidenţă riscul de dobândă aferent fiecărui orizont de timp,

precum şi discrepanţa aferentă întregului orizont de timp (GAP cumulativ).

Pe baza graficului se poate determina raportul de sensibilitate:

158

cu dobândă variabilă cu

dobândă variabilă

cu dobândă variabilă

cu dobândă variabilă

- un RST = 1 indică pentru orizontul considerat o concordanţă între active şi

pasive;

- un RST < 1 arată o poziţie scurtă, defavorabilă creşterii ratei dobânzii;

- un RST > 1 arată o poziţie lungă, deci defavorabilă scăderii ratei dobânzii.

Calculul riscului de dobândă a băncii prin utilizarea metodei DGAP constă în

determinarea duratei de recuperare a fiecărui post de activ şi pasiv, apoi calculul duratei medii

de recuperare a portofoliului de credite şi respectiv pasive ale băncii.

Comparând duratele medii de recuperare a activului cu duratele medii de recuperare a

pasivului băncii se pot întâlni trei situaţii posibile prezentate în tabelul următor.

Cresc dobânzile Scad dobânzile

durata recuperare activ

>

durata recuperare pasiv

situaţie

defavorabilă

situaţie

favorabilă

durata recuperare activ

<

durata recuperare pasiv

situaţie

favorabilă

situaţie

defavorabilă

durata recuperare activ

=

durata recuperare pasiv

situaţie

neutră

situaţie

neutră

10.3.2. Gestiunea riscului ratei dobânzii

Gestiunea riscului constă, pe de o parte, în menţinerea GAP–ului şi a DGAP–ului la

valoarea zero, respectiv să se realizeze o egalitate între duratele de recuperare a activelor şi

pasivelor, iar pe de altă parte, acoperirea riscului.

Pentru aceasta, managementul bancar trebuie să adapteze continuu dobânzile şi

scadenţele aferente activelor şi pasivelor, astfel încât să se ajungă la un portofoliu imun la

variaţiile ratei dobânzii.

Acoperirea riscului este metoda de care managementul băncii face uz datorită faptului

că este greu de realizat un portofoliu imun la variaţiile ratei dobânzii.

159

Odată măsurat riscul de dobândă, banca poate să-şi acopere riscul folosind diverse

instrumente derivate pe pieţele le termen sau condiţionate, sau prin ajustări ale GAP-ului din

active.

10.4. Riscul de lichiditate

Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-şi poată onora plăţile

faţă de clienţi, ca urmare a devierii proporţiei dintre creditele pe termen lung şi creditele pe

termen scurt şi a necorelării cu structura pasivelor băncii.

Plasamentele pe termen lung sunt în general mai mari decât resursele pe termen lung

ale băncii, din această cauză băncile se confruntă cu două situaţii delicate:

să nu-şi poată onora angajamentele pe termen scurt;

să aibă resurse cu scadenţă mică, în timp ce plasamentele au scadenţă mare.

Prima situaţie, numită şi „risc de lichiditate imediată”, este determinată de retragerile

masive şi neaşteptate ale creditorilor ei.

Confruntată cu riscul lichidităţii, o bancă poate fi forţată, fie să împrumute fonduri de

urgenţă la costuri excesive pentru a-şi acoperi nevoile imediate de cash, fie să atragă

deponenţii, plătind în schimb dobânzi mai mari decât cele practicate pe piaţă.

Riscul de lichiditate imediată este un risc specific băncilor, Arta de a conduce o bancă

constă tocmai în a şti să gestionezi lichidităţile pentru a face faţă retragerilor, fără a afecta însă

posibilităţile de a onora şi solicitările de credite.

Autorităţile monetare veghează asupra acestui risc impunând băncilor să păstreze

suficiente active lichide prin respectarea unui raport de lichiditate.

A doua situaţie, numită „risc de transformare”, impune băncilor să ia în considerare

următoarele:

resursele şi plasamentele trebuie analizate în funcţie de lichiditatea şi

exigibilitatea lor reală şi nu juridică. Astfel, depozitele la vedere sunt deseori mai

stabile decât depozitele la termen; depozitele interbancare sunt mai volatile decât

depozitele clienţilor; conturile debitoare ale clienţilor pe termen scurt sunt deseori

mai imobilizate (neonorate) decât creditele cu scadenţă mai îndepărtată;

160

inovaţiile financiare din ultimii ani modifică riscul de nelichiditate al băncii

astfel: mărindu-l prin dezvoltarea angajamentelor de credit cum ar fi multi options

facilities; micşorându-l prin dezvoltarea pieţelor secundare de creanţe negociabile.

Arta de a transforma resursele cu scadenţă mică în plasamente cu scadenţă mare şi de a

face faţă crizei de lichidităţi într-un timp scurt şi la preţuri mici este specifică managementului

bancar.

Acest lucru impune managementului bancar să rezolve trei aspecte ale riscului de

lichidităţi: să se protejeze împotriva riscului de lichiditate, să măsoare riscul de lichiditate şi

să gestioneze riscul de lichiditate.

10.4.1. Protejarea împotriva riscului de lichiditate

Băncile au posibilitatea ca prin folosirea unor tehnici specifice să elimine până la reducere

riscul de lichiditate. Aceste tehnici vizează resursele şi plasamentele băncii.

Tehnicile care vizează resursele băncii sunt următoarele: atragerea depozitelor de la

populaţie, căutarea unor depozite stabile, creşterea fondurilor proprii, refinanţarea.

Atragerea depozitelor de la populaţie

Acordarea de credite de către bănci presupune alocarea unor sume pe care acestea le au

sub forma de depozite atrase. Riscul de lichiditate apare atunci când beneficiarii de credite nu

rambursează creditele la termenele prevăzute în contract.

Pentru a-şi asigura continuitatea, banca trebuie să-şi reconstituie depozitele, să găsească

noi resurse care să acopere nerambursările.

Băncile care pot să atragă depozite de la populaţie într-un volum foarte mare sunt mai

puţin îngrijorate de nerambursările în termen de la beneficiarii de credite.

În general, băncile mari au un atu în atragerea de depozite şi sunt mai puţin vulnerabile la

nerambursările la timp a creditelor promovate de ele.

Pentru băncile mici problema este mai dificilă, acestea trebuind să-şi acopere uneori în

întregime nerambursările prin apelarea la credite de refinanţare da la Banca Naţională sau la

împrumuturi pe piaţa interbancară.

Atragerea resurselor (depozitelor) este pentru bancă primul element din politica sa

privind menţinerea unei mase de lichidităţi sigure. Acest lucru impune băncilor de a avea cât

mai multe unităţi în teritoriu. Mai mult de atât, toţi agenţii economici sunt obligaţi să-şi

161

deruleze afacerile numai prin bănci, deci mai multe unităţi răspândite în teritoriu, ceea ce

presupune mai multe conturi de disponibilităţi.

Căutarea unor depozite stabile

Băncile sunt interesate în promovarea unor produse prin care să-şi constituie depozite

stabile (depozite la termen, certificate de depozit, etc.). Din punct de vedere al rentabilităţii,

aceste depozite aduc mai puţin profit băncii, dar diminuează în schimb riscul de lichiditate

deoarece retragerea depozitelor nu se poate face inopinat (deponenţii vor primi dobânzi mai

mici).

Pe de altă parte, stabilitatea depozitelor permite băncilor să facă investiţii pe termen lung,

care aduc mai mult profit băncii. Atragerea de depozite pe termen lung este încurajată şi de

existenţa unui sistem de asigurare a depozitelor persoanelor fizice în sistemul bancar, în timp

ce conturile de disponibilităţi ale persoanelor juridice nu sunt asigurate.

Creşterea fondurilor proprii

Majorarea capitalului social şi implicit a fondurilor proprii determină băncile să-şi

mărească lichidităţile şi puterea lor financiară, având posibilitatea de a face investiţii pe

termen lung din fondurile proprii.

Refinanţarea

Constă în cedarea, gajarea sau concesionarea unor titluri de creanţe pa care banca le are în

portofoliul ei, în schimbul lichidităţilor de care are nevoie urgentă sau apelarea la credite de

refinanţare de la Banca Naţională care acţionează ca împrumutator de ultimă instanţă.

Pentru a dispune de aceste titluri, băncile, fie fac investiţii în titluri de valoare, fie acceptă

garanţii titluri de valoare sau transferabile în titluri de valoare, în procesul de acordare a

creditelor.

Tehnicile privind plasamentele băncii vizează în mod exclusiv gestiunea tezaurului băncii.

Gestiunea tezaurului unei bănci înseamnă a asigura în mod continuu un echilibru între

lichidităţi şi plasamente. Acest lucru presupune:

Prevederea evoluţiei zilnice a intrărilor şi ieşirilor de fonduri şi deci a soldului

net al băncii la sfârşitul zilei.

Toate operaţiunile făcute de bancă se materializează sub forma unor solduri

creditoare sau debitoare faţă de Banca Naţională. Administratorul trezoreriei

trebuie să prevadă din timp acest sold pe care îl va respecta făcând diverse

162

operaţiuni bancare, fie în avans sau în ziua respectivă. Acest sold ideal va trebui

să fie creditor pentru a asigura rezervele obligatorii la Banca Naţională.

Acoperirea deficitelor şi plasarea excedentelor.

Acoperirea deficitelor între soldul rezultat la sfârşitul zilei şi cel ideal înseamnă a

împrumuta fie de pe piaţa interbancară, fie de la Banca Naţională.

Această refinanţare presupune mobilizarea unor credite contra unor titluri de

valoare din portofoliul băncii astfel încât costul creditului să fie cât mai mic.

Excedentele rezultate vor fi plasate pe piaţa interbancară, sau vor fi utilizate

pentru stingerea unor obligaţii ale băncii în avans, în cazul când se preconizează o

creştere a ratei dobânzii.

Prin aceste operaţiuni, trezoreria asigură atât rezervele minime obligatorii, cât şi

respectarea raportului de lichiditate impus de autorităţi.

10.4.2. Măsurarea riscului de lichiditate

Metodele de măsurare a riscului de lichiditate diferă doar de modul de calcul al indicelui

de lichiditate, ele având în comun graficul de rate scadente.

Graficul de rate scadente este un tabel care clasifică activele şi pasivele după durata

rămasă până la scadenţa finală şi care prezintă următoarele caracteristici:

categoriile de scadenţă sunt mai mult sau mai puţin fixe în funcţie de termenele

activelor şi pasivelor;

scadenţele apropiate sunt incluse în clase cu durate scurte;

scadenţele îndepărtate sunt incluse în clase cu durate lungi. Este necesar să se

cunoască precis pasivele care au scadenţă în următoarele zile, în timp ce o

asemenea precizie nu mai este cerută însă pentru pasivele a căror scadenţă este

peste 6 luni;

evaluarea intrărilor şi ieşirilor de fonduri care decurg din operaţii ale

angajamentelor extrabilanţ (operaţii de schimb la termen sau asupra

instrumentelor financiare) este greu de apreciat cu precizie. Executarea acestor

angajamente este subordonată unui eveniment viitor, dar incert, de aceea este

necesar să fie estimate pe baza constatărilor din trecut sau aplicând principiul

prudenţei, lăsând la o parte caracterul incert al acestor fonduri, se vor raporta

angajamentele extrabilanţ la profilul scadenţelor;

163

activele şi pasivele care nu au un termen (încasările băncii, depozitele la vedere

şi fondurile proprii) nu sunt luate în calcul. Din punct de vedere teoretic

depozitele la vedere ar trebui incluse în clasa de scadenţă cea mai apropiată

deoarece rambursarea lor poate să apară în orice moment. Dar experienţa arată că

depozitele la vedere sunt stabile, ca urmare a numărului mare de clienţi care-şi

derulează afacerile prin bancă;

activelor şi pasivelor care au scadenţă juridică diferită de scadenţa practică, li

se va stabili gradul de scadenţă pe baza experienţei băncii. Creditele acordate prin

cont curent, deşi au scadenţă mică, acestea sunt reînnoite periodic, deci banca este

mai angajată în aceste credite decât în creditele pe termen scurt sau mediu. Alte

credite cuprind clauze de rambursare anticipată şi astfel se modifică scadenţele;

graficul (profilul) scadenţelor se modifică permanent, de aceea el trebuie

actualizat zilnic.

Calculul indicelui de lichiditate se poate face prin trei metode:

metoda decalajelor succesive, constă în calculul pentru fiecare clasă de

scadenţă a unui decalaj ca diferenţă între active şi pasive, decalajul reprezentând

un indicator de volum, durată şi scadenţă specifice fiecărei clase. Calculul pune

în evidenţă discordanţele de scadenţă, respectiv ieşirile masive de fonduri la care

banca trebuie să facă faţă perioadă după perioadă.

metoda decalajului cumulat, în care graficul de scadenţă este cumulat pe

clase de scadenţă, calculul activelor şi pasivelor cu aceeaşi scadenţă se face

cumulat, iar decalajele rezultate sunt de asemenea cumulate pe întreg orizontul de

timp luat în calcul.

metoda numerelor constă în ponderarea activelor şi pasivelor fiecărei clase de

scadenţă cu numărul mediu de zile al fiecărei clase Apoi se calculează raportul:

Dacă raportul este mai mare sau egal cu 1, banca nu are o poziţie bună de lichiditate,

dacă raportul este mai mic decât 1 banca are o poziţie bună.

Banca Naţională impune băncilor să respecte gradul de lichiditate atât pentru lei, cât şi

pentru valută. Raportul de lichiditate valutară se calculează într-un mod asemănător cu

164

metoda numerelor, dar în loc de ponderi se practică coeficienţi de lichiditate ale căror valori

sunt în funcţie de lichiditatea fiecărui activ.

10.4.4. Gestiunea riscului de lichiditate

În mod practic, gestiunea riscului de lichiditate al unei bănci constă în:

cedarea, ipotecarea sau gajarea titlurilor de creanţă din portofoliul băncii

fără a suferi pierderi excesive;

găsirea unor resurse noi cu costuri marginale inferioare randamentului mediu

al investiţiilor băncii.

Gestiunea riscului de lichiditate impune o abordare distinctă a gestiunii pe termen scurt,

gestiunii trezoreriei şi gestiunii pe termen lung.

Gestiunea riscului pe termen scurt permite măsurarea cu precizie a riscului de lichiditate a

băncii aşa cum s-a arătat în paragraful precedent.

Gestiunea trezoreriei permite determinarea unei structuri optime a activului băncii în aşa

fel încât prin asumarea riscului de lichiditate, banca să nu înregistreze pierderi.

Gestiunea pe termen lung a riscului de lichiditate permite băncii să elaboreze politica ei de

creditare ştiindu-se faptul că lichiditatea este un factor de constrângere a băncii vizavi de

activitatea de creditare.

Factorul esenţial al gestiunii riscului de lichiditate pe termen lung sau scurt este acela de a

găsi căi de acces pentru bancă pe diferite pieţe, care să-i permită o ajustare rapidă a graficului

de scadenţe active-pasive cu minimum de cheltuieli.

Gestiunea trezoreriei constă, în principal, în gestiunea activelor şi pasivelor deţinute atât

în lei, cât şi în valută, respectând normele monetare ţi valutare impuse de autorităţi.

Odată cu dezvoltarea pieţei financiare, importanţa gestiunii trezoreriei capătă noi valenţe,

trezoreria fiind considerată un centru de profit care trebuie să contribuie la fel ca şi celelalte

activităţi ale băncii la obţinerea profitului bancar.

În plus, între echilibrul trezoreriei şi echilibrul financiar global al băncii există o

interdependenţă biunivocă care poate fi demonstrată şi realizată.

Considerând cazul unei bănci care caută să-şi maximizeze profitul în perioada următoare,

în condiţiile în care ea îşi cunoaşte doar valoarea resurselor din portofoliul ei.

Bilanţul simplificat al băncii poate fi exprimat prin următoarea ecuaţie :

165

în care:

L – lichidităţi în moneda centrală (cash şi disponibilităţile băncii la BNR);

C – creditele pe care le are în portofoliu;

D – resursele ei (depozite, împrumuturi de pe piaţa interbancară, etc.).

Maximizarea profitului depinde atât de evoluţia dobânzilor pe perioada considerată, cât

şi de structura activului băncii. Dacă se anticipează o creştere a dobânzilor pe perioada

considerată, banca va trebui să-şi crească volumul de credite în detrimentul lichidităţilor, dar

acest lucru duce inevitabil la asumarea riscului de lichiditate.

Decizia asumării riscului de lichiditate, deci creşterea creditelor, trebuie analizată atât

prin prisma veniturilor suplimentare pe care banca le realizează, cât şi prin prisma costurilor

pe care banca ar trebui să le suporte pentru gestiunea riscului de lichiditate.

Profitul suplimentar pe care banca îl va primi prin majorarea volumului de credite va fi:

În care:

DP’ – profitul suplimentar aferent majorării volumului de credite;

r - rata dobânzii pe perioada anticipată;

Dc – volumul suplimentar de credite pe care banca vrea să le angajeze în perioada

următoare.

Costurile suplimentare determinate de gestiunea riscului de lichiditate asumat de bancă

sunt apreciate ca fiind DI.

În total, profitul băncii va creşte cu:

Dar mărimea profitului suplimentar obţinut de bancă depinde, aşa cum s-a arătat şi de

structura activului băncii (x = L/V).

Profitul este maxim în punctul în care derivata de ordinul 1 profitului în raport cu

structura activului este zero. Deci:

166

adică

deci

Aceasta înseamnă că structura activului băncii va fi optimă atunci când profitul aferent

fiecărui leu credit suplimentar va fi egal cu costul plătit de bancă pentru gestiunea riscului de

lichiditate, ca urmare a modificării structurii activului.

Băncile prudente care nu vor să-şi asume un risc de lichiditate care ar putea duce la

pierderi (în cazul în care costurile plătite pentru gestiunea riscului sunt mai mari decât

profiturile suplimentare obţinute) vor urmări ca raportul x = L/C să fie mare, şi în consecinţă,

vor avea o trezorerie solidă.

Băncile care sunt dispuse să-şi asume riscul de lichiditate vor avea acest raport mic.

Gestiunea pe termen lung

Gestiunea pe termen lung permite băncii să-şi fixeze plafoane pe diferite categorii de

active şi pasive, în funcţie de caracterul acestora: lichide şi nelichide, stabile şi volatile, în

funcţie de politica de creditare pe care aceasta vrea să o promoveze în viitor.

Dacă diferenţa între activele lichide şi pasivele volatile este pozitivă, atunci banca se află

în situaţia unei lichidităţi excesive ca în figură.

Dacă diferenţa ar fi negativă, banca ar avea probleme privind lichiditatea ei. În acest caz,

criza de lichidităţi poate fi corectată fie apelând la împrumuturi pe piaţa interbancară, fie

făcând operaţiuni cu titlurile de valoare pe care le are în portofoliul ei (cedându-le, gajându-le

sau cesionându-le).

Se consideră că banca este în situaţia în care a finanţat împrumuturile neprevăzute pe

seama excesului de lichidităţi pe care ea le-a avut, dar şi a depozitelor pe care nu le-a

prevăzut.

Dacă banca nu ar fi avut acest exces de lichidităţi. Ea ar fi trebuit să-şi acopere

împrumuturile neprevăzute prin mobilizarea unor credite de pe piaţa interbancară.

Se consideră, în acest caz, că trezoreria a urmărit asigurarea lichidităţii băncii pe seama

activelor ei lichide, reducând dependenţa băncii de resursele de pe piaţa interbancară şi

refinanţarea de la Banca Naţională.

Pe baza situaţiei existente şi a situaţiilor din anii precedenţi, banca poate să-şi proiecteze

pentru anul viitor trendul de lichiditate.

167

10.5. Riscul de schimb valutar

Deţinerea activelor şi pasivelor în devize face ca banca să fie expusă riscului de schimb,

ca urmare a variaţiei cursului de schimb valutar.

Riscul de schimb valutar şi riscul dobânzii se întrepătrund întrucât, cumpărarea sau

vânzarea la termen a valutei dă naştere riscului de schimb, iar plasarea capitalului astfel

obţinut dă naştere riscului de dobândă.

În vederea tratării riscului de schimb valutar se impune mai întâi clarificarea următoarelor

noţiuni esenţiale:

poziţia globală a schimbului la un moment dat se defineşte ca soldul net

rezultat în urma diferenţei dintre creanţele în valută şi datoriile în valută ale

băncii;

Acest indicator nu este suficient de edificator, pentru că nu pune în evidenţă riscul

la care este expusă banca, tratând toate valutele la un loc. Acest calcul se face

numai în condiţiile în care autorităţile impun băncilor ca la sfârşitul fiecărei zile,

banca să aibă o poziţie valutară egală cu zero;

poziţia schimbului în valută constă în determinarea pentru fiecare tip de

valută, a creanţelor şi datoriilor pe care le are banca. Calculul conduce la două

situaţii a căror reprezentare grafică se prezintă astfel:

Valuta „X”

168

Poziţia scurtă Poziţia lungă

creanţe

datorii

creanţe

datorii

O bancă se găseşte în poziţia scurtă atunci când deţine mai puţine creanţe în

valută „X” decât datorii exprimate în aceeaşi valută. Situaţia este favorabilă

pentru bancă, când cursul de schimb valutar al valutei „X” se depreciază în

următorul interval de timp şi nefavorabilă când cursul de schimb valutar al valutei

„X” creşte în următorul interval de timp.

O bancă se găseşte în poziţia lungă atunci când deţine mai multe creanţe în valută

„X” decât datorii exprimate în aceeaşi valută. Situaţia este favorabilă pentru

bancă, atunci când cursul de schimb valutar al valutei „X” creşte în următorul

interval de timp şi nefavorabilă când cursul de schimb valutar al valutei „X” se

depreciază în următorul interval de timp;

poziţia schimbului în numerar pe loc şi poziţia schimbului la termen

Operaţia premergătoare schimbului valutar la termen este, fie cumpărarea cu plata

pe loc, fie vânzarea cu plata pe loc a valutei. Odată achiziţionată sau vândută,

apare riscul de schimb pentru bancă.

Dacă nu se vinde sau cumpără valută în vederea efectuării schimbului valutar la

termen, se poate împrumuta sau da cu împrumut valută; în acest caz apare şi riscul

de dobândă.

În concluziei, orice operaţie de schimb la termen creează un risc de schimb şi unul de

dobândă. Astfel, dacă o bancă primeşte un ordin de cumpărare la termen de dolari americani,

ea se expune în momentul cumpărării de valută cu plata pe loc, riscului de schimb dacă o dă

cu împrumut, fie în dolari; ea se expune ţi riscului de dobândă.

Managementul riscului de schimb valutar presupune protejarea împotriva riscului,

măsurarea riscului şi gestiunea propriu-zisă.

10.5.1. Protejarea împotriva riscului de schimb valutar

Protejarea, limitarea sau acoperirea riscului de schimb presupune atât diversificarea

portofoliului de active şi pasive în valută, cât şi utilizarea unor tehnici de reducere a riscului.

169

Diversificarea portofoliului de către bănci ia în considerare necorelarea care există între

evoluţia cursului diverselor valute, ducând astfel la limitarea riscului de schimb la care este

expusă banca.

Instrumentele derivate sub forma operaţiunilor tip FORWARD, FUTURES, OPTION,

FRA, COLLAR, SWAP sunt utilizate atât ca instrumente de „hedging” a riscului ratelor

dobânzilor şi a riscului de schimb, cât şi pentru operaţiunile de transfer al riscului în cadrul

gestionării globale a acestora.

10.5.2. Măsurarea riscului de schimb valutar

Riscul de schimb se măsoară prin determinarea poziţiei de schimb aferente fiecărei valute

în parte ţinând cont de scadenţa creanţelor şi datoriilor.

Acest lucru presupune întocmirea unui grafic pe scadenţe în care sunt incluse toate

valutele, banca putând calcula astfel pentru fiecare tip de valută pierderea înregistrată ca

urmare a variaţiei nefavorabile a cursului de schimb valutar, suma totală a pierderilor

reprezintă expunerea globală a băncii la riscul de schimb.

10.5.3. Gestiunea riscului de schimb valutar

Gestiunea riscului de schimb constă, fie în neutralizarea riscului de schimb prin

ajustarea zilnică a poziţiei de schimb valutar, astfel încât să elimine poziţia scurtă sau lungă,

fie în acoperirea riscului de schimb, prin utilizarea numeroaselor tehnici pe care banca le are

la dispoziţie.

10.6. Riscul insolvabilităţii

170

Riscul insolvabilităţii este consecinţa manifestării unuia sau mai multor riscuri prezentate

şi pe care banca nu le-a prevenit. Riscul de insolvabilitate arată cât din valoarea fondurilor

proprii ale băncii poate decădea înainte ca poziţia creditorilor ei să fie pusă în pericol.

Gestiunea acestui risc are în vedere mărimea fondurilor proprii ale băncii, deoarece,

indiferent de eficacitatea acţiunilor întreprinse pentru a gestiona riscurile, apariţia pierderilor

este posibilă oricând, de unde necesitatea măririi permanente a fondurilor proprii.

Băncile care acceptă un nivel mare de riscuri sunt obligate să-şi consolideze fondurile

proprii chiar peste nivelul prevăzut de autorităţile bancare (norma „Cooke” - 8 %).

Creşterea fondurilor proprii se poate realiza fie prin emisiune de acţiuni, fie prin prelevări

din profit.

Din cele prezentate rezultă că managementul diferitelor categorii de riscuri la care banca

este expusă se bazează pe managementul activelor şi pasivelor băncii.

Cu alte cuvinte, se impune adaptarea permanentă a bilanţului băncii la nivelul riscurilor

considerate acceptabile de managementul băncii, de acţionari, creditori, precum şi de

autorităţile bancare.

Flexibilitatea bilanţului băncii constă, pe de o parte, în adaptarea activului prin gajarea sau

cedarea titlurilor de valoare, cesionarea creanţelor, iar pe de altă parte, adaptarea pasivului

prin mobilizarea resurselor pe termen scurt sau lung.

Luarea în calcul a riscurilor permite băncilor să opteze asupra dimensiunii şi structurii lor

financiare. Aceste opţiuni impun băncii luarea în calcul a unor aspecte privind managementul

ei.

În primul rând, o bancă trebuie să fie în măsură să calculeze mereu poziţia sa de

lichiditate, de dobânzi şi de risc valutar, considerând şi elementele extrabilanţ care măresc

potenţial riscurile.

În România, reglementările privesc riscul de lichiditate, de credit, de solvabilitate şi de

schimb valutar. În consecinţă, managementul băncii trebuie să-şi organizeze sistemul de

informaţii contabile care să-i permită un calcul rapid ţi viabil al poziţiilor de lichidităţi, credit,

solvabilitate şi de schimb.

Managementul riscurilor vizează în principal următoarele aspecte:

Plafonarea riscurilor

Pe baza indicatorilor de măsurare a riscurilor se pot determina pierderile suferite de bancă.

Problema care se pune este aceea dacă aceste pierderi sunt acceptate de către managementul şi

proprietarii băncii.

171

De aceea, se impune crearea unui Comitet al Riscurilor la nivel de conducere a băncii din

care să facă parte şi membrii Consiliului de Administraţie al băncii.

Rolul acestui comitet este acela de a fixa riscul global maxim pe care managementul

băncii să-l respecte, ţinând cont de fondurile proprii ale băncii şi de posibilităţile reale pe care

le are banca privind accesul la piaţa financiară. Acest comitet trebuie să fixeze plafoanele

diferitelor categorii de active şi pasive ale băncii pornind de la riscurile pe care aceasta le

implică.

Controlul riscurilor

Odată fixate limitele, trebuie să se asigure că acestea sunt respectate. Banca Naţională a

emis o serie de norme cu caracter prudenţial care privesc: lichiditatea, solvabilitatea, creditele

mari, riscul de schimb valutar, investiţii financiare la societăţi bancare şi nebancare, precum şi

clasificarea portofoliului de credite. Dacă banca nu respectă aceste norme, Banca Naţională

poate să-i retragă autorizaţia de funcţionare.

Comitetul de la Basel urmează să pună la punct o reglementare care vizează respectarea

unui raport minim între valoarea pierderilor generate de riscul de dobândă şi valoarea

fondurilor proprii ale băncii.

172