UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALATI FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE SPECIALIZAREA ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ RELAŢII PUBLICE, COMUNICARE , PROTOCOL Cadru didactic Lector drd. DOINA LIVIA STANCIU Galaţi 2006

1

Capitolul I - NOŢIUNEA DE COMUNICARE

1. Concepte şi orientări specifice

1.1. Comunicare – Comunicaţie – Informaţie

1.2. Comunicarea - un fenomen complex

2. Tipurile şi teoriile comunicării

2.1. Tipurile comunicării

2.2. Comunicarea verbală şi nonverbală

2.3. Comunicarea interumană şi de grup

3. Canalele comunicaţionale

3.1. Mass-media

4. Deontologia mijloacelor de comunicare

4.1. Principii şi valori

5. Comunicarea: artă sau ştiinţă ori artă şi ştiinţă?

5.1. O ştiinţă

5.2. O artă

5.3. Magia comunicării

Capitolul II - TEHNICI DE INFORMARE PUBLICĂ

1. Caracteristicile unui fapt de presă

2. Ştirea de presă

.3.Comunicatul de presă

4. Articolul de presă

5. Campania de presă

6. Interviul

7. Conferinţa de presă

8. Briefing-ul de presă

9. Vizita la redacţie

10. Vizita ziariştilor la sediul organizaţiei (,,ziua uşilor deschise”)

11. Opinia publică

11.1. Definiţia şi trăsăturile caracteristice ale opiniei publice

11.2. Noţiunile de opinie şi public tipuri de public

11.3. Formarea şi stimularea opiniei publice

11.4. Rolul mijloacelor de informare în masă în formarea opiniei publice

Capitolul III - INTERVIUL

1.Ce este interviul?

2

2. Scopul interviului

3. Structura unui interviu

3.1. Întrebarea directă sau întrebarea cu răspuns închis.

3.2. Ordonarea întrebărilor

5.Tipurile de interviuri

6. Interviurile de presă

7. Interviul pentru angajare. Pregătirea pentru interviu.

7.1. Culegerea de informaţii

7.2. Atitudini şi moduri comportamentale în cadrul interviului

CAPITOLUL IV

DISCURSUL - UNITATE A COMUNICARII

4.1 Diversele acceptiuni ale notiunii de ,,discurs"

4.2 Genurile de discurs

4.2.1 Discursul judiciar

4.2.2 Discursul politic

4.3 Speciile discursului

4.4 Analiza discursului

4.4.1 Par tile discursului

1

Capitolul I - NOŢIUNEA DE COMUNICARE

1. Concepte şi orientări specifice Comunicarea (de la termenii latini comunicatio, communis), semnifică, încercarea

de a stabili o comunitate cu cineva, de a pune în comun informaţiii, idei, atitudini, de a le asocia, raporta sau de a stabili legături între ele.

Ch. U. Larson întelege prin comunicare procesul stabilirii unei comuniuni sau identităţi de reflecţii, idei, concepţii, între emiţătorul mesajului şi receptorul mesajului prin intermediul unui canal de comunicaţie.

Este un concept de bază în sociologie şi psihologia socială, unde se utilizează în diferite accepţiuni:

a) procesul prin care individualităţile observă stimulii şi reacţionează în grade diferite la perceperea lor; b) mecanismul prin care relaţiile umane există şi se dezvoltă; c) toate simbolurile gândirii, împreună cu mijloacele de conservare şi propagare a lor; d) comunicarea socială, definită fie ca expresie generală pentru a desemna toate formele de relaţii sociale în care există o participare conştientă a indivizilor şi grupurilor, fie ca raporturi personale comportând o comuniune sau fuziune a conştiinţelor. Vom opera cu acest termen înţelegându-l ca proces în care un emiţător (E) numit şi

sursă de comunicare, transmite un mesaj (M) sau un repertoriu de mesaje (Rm) ce cuprinde conţinuturi comunicaţionale prin intermediul unui canal (C), către un receptor (R), numit şi destinatar, audienţă sau public, respectiv cel ce primeşte mesajul.1

Mesajul, inţeles ca ansamblu al semnelor transmise de emiţător este vehiculat prin intermediul unul canal comunicaţional, care reprezintă suportul material al comunicării.

Mediile comunicaţionale – radio, televiziune, cinema, teatru, presă, suporturi magnetice, Internet, casete, cărţi etc, formează suporturile de bază ale comunicărilor umane, în care informaţiile sunt codificate într-un grad mai mare sau mai mic, folosind mai mult sau mai puţin tehnica de specialitate. Semnificaţia atribuită mesajului de către receptori se numeşte decodificare.

În procesul de trasmitere sau retransmitere a mesajului (feed-back), pot interveni unul sau mai multe elemente perturbatoare care influenţează fenomenele de învăţare sau reînvăţare specifice receptorului şi apoi acţiunile acestuia. Astfel comunicarea se transformă în participare, devenind comunicare participativă, adică acţiunea de a face un individ sau un organism să participe la experienţa de viaţă a unui alt individ sau organism.

O comunicare între două persoane este completă atunci când acestea înţeleg două semnale în acelaşi fel, deci atunci când fac apel la acelaşi sistem de decodificare. Mai multe persoane care comunică formează un lan de comunicare sau o reţea de comunicare.2

Orice comunicare poate decurge direct între emiţător şi receptor sau indirect prin intermediul mijloacelor sau mediilor comunicaţionale.

Comunicarea este procesul ai cărui factori se intercondiţionează reciproc. Pot fi imaginate trei modele ale comunicării:

1. liniar (comunicarea este unidirecţională); 2. interacţional (comunicarea este bidirecţională);

1 Ch. U. Larson, Persuasiunea, receptare şi responsabilitate, Editura Polirom, Bucureşti, 2003, pp. 24-34. 2 F. Dessart, Abordarea comunicaţională a unei reinnoiri a relaţiilor internaţionale, în Revista română de studii internaţionale, anul XXVI, nr. 3-4, mai-august, 1992, pp.193-209.

2

3. tranziţional (emiţătorul şi receptorul mesajului joacă roluri permutabile, alternative pe toată durata comunicării).

Concluzionând, comunicarea poate fi: a. directă sau indirectă; b. unilaterală sau reciprocă; c. privată sau publică.

Combinarea primelor patru tipuri de comunicare de la literele a) si b), poate naşte alte patru forme de comunicare – cele mai intâlnite, de altfel:

1. reciprocă directă (faţă în faţă); 2. reciprocă indirectă sau interactivă (prin intermediul radioului, telefonului); 3. unilaterală directă (într-o conferinţă); 4. unilateral indirectă (prin intermediul discului, suporturi magnetice în mişcare, filmului, scrisorii, e-mail-ului).

După tipuri de activităţi umane, J. L. Aranguren deosebeşte o comunicare: obişnuită (comună), ştiinţifică şi / sau tehnică, de noutăţi, publicitară, pedagogică, estetică, socială, economică, politică, religioasă etc.

1.1. Comunicare – Comunicaţie – Informaţie Comunicaţia reprezintă transmiterea unor idei, atitudini, sentimente prin intermediul

unui canal de comunicaţie, deci mijlocit. Comunicarea de masă se adresează mai multor indivizi fiind o comunicare

publică. După unii cercetători comunicarea de masă reprezintă un caz particular (cu caracteristici proprii) al comunicării umane, care poate fi raportat prin analiza canalelor, a tipurilor de conţinuturi difuzate, a limbajelor specifice, precum şi a modului de receptare.

Comunicarea de masă reprezintă un transfer de informaţie, prin intermediul unui mesaj şi cu ajutorul unui canal de comunicaţie; ea facilitează atât circulaţia socială a informaţiei, cât şi denaturarea şi standardizarea ei. Astfel, comunicarea de masă funcţionează ca un agent de întărire a valorilor şi atitudinilor existente.3 Dicţionarul de Sociologie4 subliniază că în cazul comunicării de masă, acelaşi emiţător dispune de posibilităţi de transmitere a aceluiaşi, mesaj la un număr foarte mare de receptori potenţiali. Aceste posibilităţi sunt oferite de mijloace tehnice de comunicaţie de masă (mass-media), respectiv presă, radio şi televiziune.

Informaţia (de la latinescul informo, -are, care înseamnă „a da formă, a fasona, a face cunoscut, a pune la curent”) este definită ca:

• ansamblu de date, ştiri, indici etc, ce modifică starea internă a sistemului receptor, determinându-i o anumită reacţie de răspuns în raport cu un anumit obiect (sistem) denumit sursă;

• resursă de abilităţi care modifică mentalităţi; • nevoie a creierului, formă de bază a nutriţiei psihice, cu funcţii

importante în realizarea cunoaşterii şi afirmării omului ca fiinţă sociabilă; • ansamblul activităţilor, instituţiilor şi efectelor care au ca obiect, primirea,

transmiterea, alegerea şi prezentarea faptelor considerate ca semnificative pentru viaţa socială;

• măsura a ceea ce este nou, imprevizibil în mesaj. Informaţia e partea cea mai comunicabilă a realităţii şi de aceea poate trece foarte

uşor de pe o substanţă pe alta, ceea ce face posibil ca substanţe diferite să poată aduce informaţii diferite. 3 J. L. Aranguren, Sociologie de l’information, L’Univers de connaissances, Paris, Hachette, 1967, Cap. III, pp.42-46. 4 C. Zamfir şi L. Vlăsceanu, Dicţionar de Sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1987, p. 125.

3

Încă din 1949 „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” proclamă dreptul omului la informare şi comunicare (art.19). Cu toate acestea, în prezent, difuzarea informaţiei se face în mare măsură în sens unic, plecând de la câteva centre situate mai ales în ţările dezvoltate, care au instituit un real monopol asupra informaţiilor şi ştirilor de actualitate care reflectă, în general, preocupările, aspiraţiile şi modelele culturale ale societăţilor de unde sunt difuzate.

Comunicarea la orice nivel, e schimb de informaţii. Informaţia a devenit azi un factor de putere iar concentrarea mijloacelor de informare este un proces cu consecinţe politice.

Sociologia comunicării şi sociologia comunicaţiei sunt ramuri de graniţă ale sociologiei şi informaţiei, alături de sociologia informaţiei, sociometria comunicării, estetica informaţională, psihologia informaţională etc.

1.2. Comunicarea - un fenomen complex Comunicarea este un proces pe cât de complex, pe atât de sensibil, prin care un

emiţător doreşte să-şi facă acceptat mesajul de către un receptor. Poate fi vorba de prezentarea unui nou produs, a unei valori tradiţionale sau a unui act normativ (perspectiva informaţională), de a le face acceptate (perspectiva atitudinală) sau de a le face adoptate (perspectiva comportamentală).

Astfel, înainte de a cumpăra un produs nou, trebuie să îl cunoaştem, să îl dorim şi, în sfârşit, să luăm decizia de a-l achiziţiona. Pentru ca acest lucru să se întample, trebuie ca receptorul mesajului să-i recunoască emiţătorului competenţa în domeniul vizat şi să-i acorde destulă încredere pentru a-i asculta şi accepta mesajul. În caz contrar, ca urmare a fenomenului de expunere selectivă, mesajul va fi evitat, ignorat.

Televiziunea stabileşte o relaţie aparte între comunicarea mediatizată şi cea cotidiană, relaţie care modifică sensibil interacţiunile cotidiene, fără însă ca aceste două categorii să se reducă una la cealaltă. Generalizarea progresivă a folosirii tehnicilor şi tehnologiilor de comunicare a condus şi la obligativitatea comunicării devenită condiţie de supravieţuire, accentuând diferenţele şi introducând competitivitatea. Diversele categorii de actori sociali mimează, astăzi, antrenând chiar o dispariţie a mesajului însuşi din comunicarea umană (a funcţiei poetice şi expresive) în favoarea funcţiei fatice şi ludice. Căutarea contactului şi efectele de credinţă au devenit esenţiale în schimburile umane.

Se poate vorbi, cum spune Bernard Miège, despre apariţia unui nou model comunicaţional5 în curs de formare prin dezvoltarea excesivă a tehnicilor şi tehnologiilor de comunicare.

Acest model ar pune accent pe modalităţile interactive, mediatizarea schimburilor sociale, pe informatizarea care ar elimina parţial interacţiunile directe, individualizarea practicilor şi transformarea datelor schimbate în mărfuri.

Acest „model de comunicare” nu se aplică numai interacţiunilor umane, ci şi a relaţiilor dintre uman şi non-uman, de aceea este preferabil să adoptăm expresia „activitatea comunicaţională”. Aceasta se situează în centrul instituirii raporturilor sociale, pragmatica fiind sursa generării socialului. Deci, spaţiul public reprezintă locul de derulare a unor acţiuni comunicaţionale.

2. Tipurile şi teoriile comunicării 2.1. Tipurile comunicării În cadrul comunicării întâlnim mai multe variabile: rolurile de emiţător, de receptor,

mesajul, canalul de comunicare etc, care dezvoltă influenţe asupra procesului ca atare. Propunem astfel, următoarele criterii de clasificare:

5 B. Miège, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 76.

4

1. Mijlocirea comunicării: directă sau indirectă. După canalul de comunicaţie care mijloceşte comunicarea poate să existe:

- comunicare audio ( tv., aparat video, videotelefon, Internet); - comunicare video (tv., aparat video, tv. prin cablu etc); - comunicare scrisă (carte, presă scrisă, scrisori, e-mail); - comunicare artistică (teatru, film, muzică, arte plastice). Canalul de comunicaţie reprezintă calea care permite difuzarea mesajului. Ca

determinante principale amintim: - presupune o coerenţă de comunicare între emiţător şi receptor; - este principalul spaţiu pentru factorii perturbatori. Potrivit opiniei membrilor unui grup de sociologi în comunicare, există patru canale

de comunicare: - Canalul in formă de „X” (denumit şi „stea”), este cel mai centralizat canal. Persoana situată în centru este percepută drept lider, dar, pentru membrii grupului situaţi mai departe de centru, acesta este canalul de comunicare cel mai puţin satisfăcător. - Canalul în formă de cerc reprezintă cealaltă latură: astfel acesta reprezintă cea mai descentralizată formă de structurare a canalelor de comunicare, dar astfel devine şi cea mai puţin eficientă, grupul posedând un grad crescut de neorganizare. - Canalul „reţea” include posibilitatea unei participări majore a tuturor membrilor grupului. Deşi conducătorul grupului este greu de distins de către membri, aceştia din urmă au un nivel de satisfacţie ridicat; totuşi dacă există o presiune (de exemplu, cea a timpului) pentru rezolvarea unei sarcini acest canal include o posibilitate destul de mare de a se divide în canale de tip „stea”. - Canalul în formă de „Y” sau canalul în formă de lanţ, permite o slabă interacţiune a membrilor şi se pretează, de asemenea, la rezolvarea unor sarcini simple şi directe; satisfacţia membrilor tinde a se situa pe un interval între puţină şi medie.

2. Sensul şi contextul comunicării: Sensul poate fi unilateral sau reciproc. Contextul reprezintă cadrul în care comunicarea se produce. În ce priveşte

contextul fizic, incidenţa sa asupra comunicării este evidentă. În legătură cu contextul psihologic (de exemplu, cel creat de către un emiţător în timpul unei povestiri, şi legat direct de mesaj, context imaginativ, dar care se întrepătrunde cu cel real, oferind elemente de autenticitate comunicării), lucrurile sunt mult mai nuanţate; acest context poate să depindă, într-o măsură mult mai ridicată, de factori comunicaţionali sau de structuri comunicaţionale.

Iată câteva dintre ele: - proximitatea (persoanele care se găsesc una în apropierea celeilalte au o frecvenţă a posibilităţii de interrelationare şi de comunicare sensibil mărită în comparaţie cu cele aflate la distanţă). La această dimensiune trebuie să mai adăugăm că extinderea fără precedent a posibilităţilor de comunicare tinde să reducă din acestă distanţă (de exemplu, telefonia, sistemul Internet) şi să ofere conotaţii noi, extinse conceptului de proximitate; - similaritatea este, la rândul ei, un important facilitator al comunicării. Astfel, cei care se află în aceleaşi împrejurări sociale, care au interese, credinţe, activităţi şi scopuri comune, permit o mai accentuată probabilitate comunicaţională. - apartenenţa la grup: intercomunicarea este mai prezentă în interiorul grupului decât între grupuri, deoarece în primul caz statusurile şi rolurile sunt mai clar definite, acestea modelând fluxul comunicaţional.

3. Numărul receptorilor: În funcţie de numărul receptorilor, comunicarea poate fi: privată sau publică;

individuală sau socială (interpersonală, interumană, de grup, de masă – cu sensuri

5

separate pentru fiecare termen). „Massa – scrie Jose Ortega Y Gasset9 – este omul mediu, este calitatea comună, ceea ce aparţine tuturor şi fiecăruia, este omul atât cât el nu se diferenţiază de ceilalţi oameni.” Comunicarea de masă este cea care se adresează omului de masă – cel care poate fi concomitent atât emiţător cât şi receptor multiplu al unei comunicări efectuate cu o anumită conformitate. ”Conştiinţa acestei conformităţi eliberează omul atomizat de neliniştea sa şi-l face om de masă”.

Comunicarea de masă vizează un public de masă, nediferenţiat, în timp ce comunicarea personalizată se adresează unui public-ţintă bine definit. Aceasta nu înseamnă că activităţile de comunicare de masă sunt lipsite de ţintă, însă ele vizează mai degrabă grupuri mari – definite sau nu – de persoane, faţă de alte tipuri de comunicare.

Principalele tipuri de comunicare de masă sunt următoarele: - Relaţiile publice care urmăresc crearea unui sentiment de încredere şi simpatie între o organizaţie şi publicurile acesteia. În acest scop se apelează la diferite modalităţi de atragere a atenţiei mass-media sau a publicului respectivei organizaţii. În opoziţie cu publicitatea comercială, relaţiile publice încearcă să obţină spaţiu gratuit în presă. Relaţiile publice utilizează ca prim instrument relaţiile cu presa, precum şi orice manifestare de tipul aniversărilor, vizitelor unor oficialităţi, inaugurărilor, lansărilor de produse etc. - Relaţiile cu presa se referă la toate legăturile pe care o organizaţie le poate stabili cu mass-media; aceste relaţii au drept scop promovarea în rândurile publicului-ţintă, prin canalele mediatice, a activităţii organizaţiei, a punctelor sale de vedere şi a persoanelor sale. Este vorba, astfel, de toate acţiunile care încearcă să atragă atenţia presei. Aceste acţiuni pot îmbrăca diverse forme dintre care cele mai importante sunt: comunicatele de presă, conferinţele de presă, întâlnirile şi briefing-urile.

- Activitatea de lobby, aceasta constituie o parte a vastului domeniu al relaţiilor publice, însă ele se referă la zona relaţiilor guvernamentale şi administrative. Organizaţiile folosesc relaţiile publice şi relaţiile cu presa pentru a crea o opinie publică favorabilă punctului lor de vedere în faţa instanţelor publice, dar şi aşa-numitul lobby, un tip special de demers care are drept scop să influenţeze deciziile publice. Activitatea de lobby este reglată şi legalizată de o legislaţie care obligă organizaţiile să dezvăluie cine le reprezintă, precum şi legile sau normele pe care doresc să le modifice, împreună cu sumele de bani pe care sunt dispuse să le investească pentru a-şi atinge scopurile.10

- Propaganda, specificul ei rezultă din faptul că ea încearcă să impună o anumită idee. Ceea ce o diferenţiază de relaţiile publice este mai degrabă modul în care este construit discursul, decât modalitatea în care acesta este transmis. Propaganda constituie o abordare care vrea să inducă în minţile oamenilor o filozofie de viaţă, un mod de a gândi. În acest sens, ea depăşeşte ideea de pură difuzare a informaţiei deoarece ea încearcă în mod deschis şi prin toate mijloacele să determine publicul-ţintă să împărtăşească ideile promovate. Propaganda presupune un anumit număr de reguli care-i sunt proprii. Propaganda este interesată doar de rezultatele finale, astfel, nu ezită să utilizeze demagogia, minciuna, manipularea faptelor pentru a-şi impune ideile. Ea se rezumă la orice tentativă de a forţa un public să adere la o cauză.

- Publicitatea – spre deosebire de tehnicile precedente, aceasta implică un cost de achiziţie a spaţiilor de presă scrisă sau de antenă (în cazul audiovizualului). Acest lucru înseamnă că organizaţia alege instituţia de presă, mesajul pe care vrea să-l 9 J. Ortega Y Gasset, La revolte des masses, Paris, Stock, 1961, p. 50. 10 B. Dagenais, Campania de relaţii publice, Editura Polirom, Bucureşti, 2003, pp. 107-109.

6

transmită şi momentul sau poziţia pe care le doreşte. Dacă, în cazul relaţiilor publice, mijloacelor de informare li se propun ştiri, iar modul în care ele sunt tratate este decis de instituţiile de presă, în publicitate, organizaţiile sunt cele care deţin controlul; pentru aceasta ele trebuie să plătească. Există publicitate comercială, instituţională, socială, de conferire a prestigiului, de susţinere, de argumentare pro şi contra unei poziţii. Publicitatea poate servi la atragerea atenţiei asupra produsului, serviciului sau cauzei, pentru stimularea încrederii în obiectul sau ideile promovate ori pentru declanşarea deciziei de cumpărare sau adeziune. - Comunicarea directă – în ceea ce priveşte obişnuinţa publicului de a urmări emisiunile de televiziune, se înregistrează din ce în ce mai pregnant un fenomen particular. Pe de altă parte, companiile care difuzează reclame au constatat că, prin intermediul televizunii, se adresează unui public mult prea diferenţiat, motiv pentru care tot mai multe firme optează pentru comunicarea directă, adică adresarea directă către publicul ţintă. Două tehnici le stau la dispoziţie: promovarea şi publicitatea directă. Promovarea se face la locul de vânzare, unde publicul este provocat să guste sau să încerce produsul ce îi este oferit. Publicitatea directă constă în a scrie direct ţintei sau în a-i telefona pentru a-i propune produse sau servicii.

4.Perenitatea comunicării: Comunicarea este: - verbală (efemeră); comunicarea verbală limitează distanţele spaţio-temporale, iar comunicarea scrisă în lipsa expresiei acustice a partenerilor, poate spori posibilităţile de interpretare eronată a mesajului transmis. - scrisă (permanentă); în cadrul comunicării permanente, în funcţie de suportul de stocare, deosebim: comunicare prin intermediul hârtiei, benzii video, disc, C.D., floppy disk, computer etc. Tipuri aparte de comunicare: a. Comunicarea impersonală şi anonimă, în care emiţătorul nu este clar precizat, nici

chiar receptorul. De exemplu, tradiţiile, obiceiurile, folclorul. b. Comunicarea blocată produsă ca urmare a limitării accesului la informaţie,

considerat un drept inalienabil şi fundamental al individului. Există şi sunt promovaţi factori de blocare: tehnici, politici şi umani.11

2.2. Comunicarea verbală şi nonverbală 1. Comunicarea verbală reprezintă modalitatea cea mai întâlnită de comunicare.

Acest fel de comunicare o însoţeşte pe cea verbală, definindu-se în relaţie cu aceasta într-un mod aparte, în sensul spirijinului pe care ea îl furnizează prin elementele de întărire, nuanţare şi motivare a mesajului.

Dacă ne referim la întregul concept de comunicare, aceasta a fost experimentată de către toate popoarele lumii în procesul de devenire culturală şi educaţională .

Referindu-ne la comunicarea verbală, aceasta tinde să-şi redefinească statutul, păstrând însă multe dintre determinantele educative tradiţionale; într-adevăr, modul de expunere publică a unui mesaj (cu incidenţa directă pe activizarea metodelor expozitive ca prelegerea, cursul magistral ş.a.) nu a suferit schimbări de structură, ci mai degrabă avem de-a face cu o flexibilizare şi o înregimentare mai extinsă a acestuia în interiorul unor metode şi tehnici extrem de variate. Putem, astfel, să alcătuim o listă de atribute care pot să ne sugereze unele principii ale comunicării, caracteristice în mod aparte comunicării verbale: - comunicarea verbală presupune un mesaj; mesajul trebuie să includă (bazele, pe care receptorul să-şi fundamenteze înţelegerea) elemente de actualitate, interes şi motivaţie pentru ascultător, elemente de feedback, elemente de legătură între părţile sale principale, claritate şi coerenţă internă etc.; 11 B. Dagenais, op.cit., pp. 69-83.

7

- comunicarea verbală presupune oferirea unor suporturi multiple de înţelegere a acestui mesaj: cel mai important este cel iconic susţinut de materiale adiţionale care fac inteligibil şi credibil mesajul; pe de o parte; şi, pe de altă parte, de concordanţă dintre mesajul verbal şi cel nonverbal, acesta din urmă văzut aici în rolul lui de întărire; - comunicarea verbală este circulară şi permisivă, în sensul că permite reveniri asupra unor informaţii, detalieri care nu au fost prevăzute atunci când a fost conceput mesajul; - comunicarea verbală este puternic influenţată de situaţie şi ocazie (acelaşi mesaj poate fi receptat diferit de aceeaşi receptori în funcţie de dispoziţia motivaţională, factori de stres şi oboseală, condiţii favorizante sau nu ale contextului comunicării); - comunicarea verbală este puternic influenţată de caracteristicile individuale ale emiţătorului (o persoană care este un orator bun va fi receptat într-o masură mai extinsă ca bine pregătit de către ceilalţi); - comunicarea verbală posedă şi atributele necesităţii (nevoia omului de a comunica), aleatoriului (comunicarea verbală oferă o mare proporţie de elemente întâmplătoare) şi nelimitării (adică este practic nelimitată).

Comunicarea verbală are în centrul demersului său limbajul. Acesta este definit de mai multe atribute, dintre care trei sunt extrem de importante: claritatea, energia (atunci când ascultătorul experimentează sentimente de emoţie, urgenţă şi putere) şi însufleţirea. Autorii vorbesc despre câteva obiective care trebuie urmărite atunci când ne referim la comunicarea verbală, subsumate în două direcţii de acţiune:

a. captarea atenţiei şi creşterea înţelegerii; b. folosirea etimologiilor, clasificărilor, sinonimiilor, comparaţiilor, demonstrarea utilităţii. Undeva, la graniţa dintre verbal şi nonverbal, regăsim elementele de ton, ritm,

fluenţă a vorbirii pe care emiţătorul le manifestă în momentul transmiterii mesajului (numite şi paralimbaj).

2. Comunicarea nonverbală Vorbind despre comunicarea nonverbală, deosebim şi aici importanţa unor principii

generatoare: - comunicarea nonverbală este determinată cultural; - - mesajele nonverbale pot să se afle în conflict cu mesajele verbale; - mesajele nonverbale sunt în mare măsură inconştiente; - canalele nonverbale sunt importante, în comunicare sunt atitudini; Sintetizând aceste direcţii, putem regăsi în practică incidenţa unor funcţii ale comunicării nonverbale: - comunicarea nonverbală are menirea de a accentua pe cea verbală; astfel, se poate întări prin anumite elemente de mimică sau de gestică importanţa unei anumite părţi din mesaj din ceea ce se transmite celorlalţi; - comunicarea nonverbală poate să completeze mesajul transmis pe cale verbală; - comunicarea nonverbală poate să contrazică anumite aspecte ale comunicării verbale; atunci când, de exemplu, trebuie să efectuăm o critică, un zâmbet care contravine aspectului negativ al mesajului verbalizat poate să instaureze o atmosferă pozitivă şi relaxantă care să facă – aparent paradoxal - critica mai eficientă în urmărirea scopurilor acesteia privind schimbări comportamentale la nivelul persoanei criticate; - o altă funcţie a comunicării nonverbale este aceea de a regulariza fluxul comunicaţional şi de a pondera dinamica proprie comunicării verbalizate; - comunicarea nonverbală reactualizează înţelesul comunicării verbale, dând astfel posibilitatea receptorului comunicării să identifice în timp real un îndemn aflat în „spatele” unei afirmaţii;

8

- în sfârşit, putem spune chiar că elemente ale comunicării nonverbale (de exemplu, atunci când printr-un gest liderul grupului îi indică unui membru să răspundă) se interferează în comunicarea verbală. În practică distingem variate tipuri de comunicare nonverbală.

Cercetătorii Baron şi Byrne14 prezintă în continuare patru canale de bază în comunicarea nonverbală:

1. Expresiile feţei – autorii îl citează pe oratorul roman, Cicero, potrivit căruia „chipul este oglinda sufletului”, în acest mod oamenii din diferite colţuri ale globului au expresii faciale similare atunci când exprimă diferite emoţii: surpriză, frică, bucurie etc.;

2. „Limbajul” ochilor – este interesant de amintit aici disconfortul încercat la discuţia cu cineva care poartă ochelari cu lentile întunecate deoarece se pierde accesul la un număr mare de informaţii rezultate ale interacţiunii dintre noi şi acea persoană. O serie de cercetători în comunicare susţin ideea potrivit căreia contactul vizual serveşte la patru funcţii majore: regularizează fluxul informaţional, monitorizează feedback-ul, exprimă emoţiile şi indică natura relaţiilor interpersonale; 3. „Limbajul” trupului - reprezintă o sursă importantă de informaţii.

4. Contactul fizic – ne poate sugera un evantai destul de larg de factori care conduc la afecţiune, dependenţă, agresivitate, dominanţă în interrelaţionările persoanelor cu care venim în contact, definind statusul acestora.15

La cele enunţate mai sus, mai putem adăuga şi un anume limbaj al timpului inclus tot în rândul comunicării nonverbale. De exemplu, pauzele sau tăcerea reprezintă astfel de modalităţi de utilizare a timpului în comunicare.

2.3. Comunicarea interumană şi de grup Comunicarea interumană şi de grup reprezintă una din cele mai des întâlnite

forme de comunicare. Ca atare, diverşi cercetători i-au acordat o deosebită atenţie. Încă din 1948, A. Bavelas a propus un model matematic pentru înţelegerea structurii de comunicare în grup, subliniind că toate fenomenele vieţii de grup sunt direct şi unic determinate de diversele proprietăţi ale reţelei de comunicare.

În 1950, Leon Festinger şi colaboratorii săi au studiat procesul de comunicare în grup în interacţiune cu alte procese psihologice şi sociologice complexe.

În ţara noastră, dintre cercetătorii care au studiat cu succes acest tip de comunicare, îl putem numi pe Corneliu Mircea.16

Operând în segmentul delimitărilor conceptuale, un important instrument de lucru regăsim la Corneliu Mircea care spune că „pentru ca o colectivitate de indivizi să fie consideraţi un grup, ei trebuie să aibă un număr de interacţiuni”, iar pentru Moles, grupul reprezintă „două sau mai multe persoane care interacţionează între ele în asemenea manieră încât fiecare persoană influenţează şi este influenţată de fiecare cealaltă persoană”.

În procesul de interacţiune umană putem identifica mai multe stadii posibile, stadii dezvoltate sub două paradigme de evoluţie: reunirea – cuprinzând etapele de formare şi dezvoltare a relaţionărilor – şi separarea - care vizează etapele de pierdere a coeficientului de relaţionare până la dispariţia acestuia.

REUNIREA: 1. Iniţierea – în această etapă, oamenii se iniţiază unii pe alţii în arii diferite, îşi

verifică credinţele şi atitudinile; se fac primele aprecieri reciproce. Cei care vin pentru prima dată în contact nu pot forma imediat o echipă eficientă deoarece atenţia le este

14 R. Baron, D. Byrne, Social Psychology-Understand Human Interaction, Allyn and Bacon Inc., New York, 1987, p. 7. 15 A. Moles, op. cit., pp. 80-100. 16 C. Mircea, Inter-comunicare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, Colecţia “Psyche”, p. 63.

9

divizată pe două câmpuri de acţiune – pe de o parte, au de rezolvat în comun o sarcină, pe de altă parte, trebuie să interrelaţioneze cu ceilalţi, ceea ce presupune un efort mult mai mare din partea lor. De aceea, o importanţă deosebită o au exerciţiile de „spargere a gheţii”. Aceste exerciţii îşi propun dezvoltarea unui climat relaxant şi pozitiv în cadrul grupului format.

2. Experimentarea – persoanele dezvoltă mai mult efort în a căuta experienţe şi interese comune; totul este general, relaxat şi necriticabil. În această etapă apare nesitatea unor activităţi comune între partenerii de echipă, activităţi care să depăşească cadrul non-sarcină al jocurilor de „spargere a gheţii”, dar care să se păstreze tot în intervalul dezvoltării unor activităţi centrate pe celălalt mai degrabă decât pe sarcină ca atare. Ceea ce trebuie remarcat este că se pot folosi tehnici ca: interviul reciproc, tehnica interpretării de roluri etc.

3. Intensificarea – în această etapă echipa petrece mai mult timp împreună, participanţii încep să-şi spună lucruri personale despre famile şi prieteni. Totodată ei încep să-şi împărtăşească frustrările, imperfecţiunile şi prejudecăţile, ceea ce dovedeşte că a crescut simţitor încredertea în echipă. Îşi vorbesc pe nume de alint, dezvoltă prescurtări în modul de a vorbi, coduri personale şi glume pe care le înţeleg numai ei. Adevărul capătă mare importanţă în cadrul discuţiilor.

4. Integrarea – cei din afara echipei se aşteaptă să-i vadă împreună. Fac mai multe lucruri împreună, au mulţi prieteni comuni. Fiecare membru în parte este capabil într-o mare măsură să prezică şi să explice comportamentul altui membru. Această etapă conturează deja atingerea unui grad de coeziune ridicat în grup; echipa lucrează extrem de eficient împreună, membrii au roluri bine definite şi acceptate în grup, echipa lucrează sistemic.

5. Obligaţiile reciproce – în acest stadiu se fac câteva angajamente formale; este greu ca vreunul dintre membrii echipei să o părăsească în favoarea alteia. Evoluţia spre un nou stadiu depinde de toţi membrii echipei; în acelaşi timp, deoarece se investeşte o doză limitată de energie în intensitatea relaţiilor cu cei din jur, de obicei echipele se situează undeva în stadiul doi sau trei.

SEPARAREA: 1. Diferenţierea – în acestă primă etapă a celei de-a doua paradigme de evoluţie,

apare focalizarea nu pe ceea ce-i apropie pe membrii echipei, ci pe ceea ce-i desparte, pe elementele de diferenţă dintre ei. Aceste diferenţe, uneori necunoscute şi tolerate anterior prezentei etape, devin punctele centrale pentru discuţii şi argumentări. Coechipierii îşi găsesc arii de interes noi şi vorbesc din ce in ce mai puţin despre asta în cadrul echipei respective.

2. Superficializarea – din ce în ce mai puţină informaţie este schimbată de către membrii echipei. În acest stadiu, fiecare punct de conflict în interrelaţionările multiple din grup pare mai sigur să fie reprimat în topicul discuţiei, pentru a se evita certurile. Conversaţia devine superficială, de observat că în acest moment, turnura negativă a interrelaţionărilor se mai poate schimba. Membrii echipei aflaţi în acest stadiu al relaţiei îşi acoperă problemele de relaţionare: îşi dezvoltă o mască pentru cei situaţi în afara echipei.

3. Stagnarea - este un tip de inactivitate în relaţionările din interiorul echipei. Membrii acesteia se limitează strict la relaţionările cerute pentru realizarea sarcinii; în acelaşi timp se simt frustraţi de inabilitatea lor de a comunica între ei aspecte negative. Întinderea acestei stări în timp depinde şi de alţi factori ca, de pildă, „recompensele” pe care membrii le pot primi din partea liderului de grup dacă se rezolvă corect sarcinile.

4. Evitarea şi terminarea – în această etapă partenerii de echipă încearcă să evite; în cazul în care se păstrează mai departe echipele respective, membrii refuză

10

interrelaţionările; uneori conflictul este transformat într-un conflict cu liderul de grup respectiv.

Cele două stadii prezentate până acum sunt un continuum extrem de flexibil şi adaptabil, în sensul că anumite etape pot să fie incluse în altele, importanţa lor poate scădea până la a deveni subetape pentru alte stadii sau dimpotrivă. Chiar dacă delimitarea lor în timp este dificilă şi trecerea de la una la alta poate fi anevoios de remarcat şi utilizat.

În practică, există situaţii în activitatea grupului în care răspunsurile nu sunt nici evidente, nici uşor de introdus în categorii absolute; de aici dificultatea opţiunii unui anumit membru poate fi o sursă importantă pentru o decizie de confirmare a opiniei sale la alegerile grupului (de exemplu, dacă majoritatea unui grup preferă o excursie la munte, în locul uneia la mare, nu putem să denumim această judecată ca fiind una corectă sau falsă; însă un membru care ar opta, în plan personal, pentru excursia la mare, dar care adoptă valorile grupului, îndeplineşte un act complex de conformare la normele şi modul de dezvoltare a vieţii grupului respectiv).

Grupul exercită o anumită presiune asupra membrilor săi în încercarea de a menţine şi dezvolta unitatea şi o anumită omogenitate internă; acest mecanism poate furniza grupului un important grad de coeziune, dar poate să conţină şi forme cu o deschidere negativă.

2.4. Comunicare şi persuasiune Premisele nonverbale ale persuasiunii se aseamănă cu cele culturale, în sensul că

ambele sunt însuşite pe cale culturală şi funcţionează în cadrul culturilor şi între acestea. Diferenţa majoră dintre premisele culturale şi cele nonverbale se reflectă în prezenţa ultimelor la un nivel scăzut de conştientizare, nefiind uşor de sesizat.

Există mai multe canale nonverbale prin care pot fi comunicate o multitudine de înţelesuri. Cercetătorul specializat în teoria comunicării, Dale G. Leathers a identificat nouă astfel de canale, inclusiv expresia feţei, mişcările ochilor, comunicarea corporală, proxemica, aspectul fizic, intonaţia vocii, timbrul şi volumul ei, şi, în sfârşit, comunicarea tactilă.17

1. Expresia feţei, afişarea afectelor şi comportamentul ochilor Primele canale nonverbale de transmitere a unui mesaj sunt expresia feţei,

denumită uneori şi „afişarea afectelor” şi comportamentul ochilor. El susţine că faţa este cea mai importantă sursă de informaţie nonverbală. Mimica este familiară şi prompt remarcată, iar nuanţele subtile ale expresiei feţei provoacă diferenţe semantice foarte mari.

Oamenii folosesc adesea, corect sau greşit, fizionomia ca mijloc de apreciere a personalităţii, considerând frunţile înalte ca semn al inteligenţei, buzele subţiri drept expresie a conştiinciozităţii, nasul borcănat ca dezvăluind înclinaţiile bahice, iar ochii foarte apropiaţi de nas, gradul redus de inteligentă. Astfel, au fost identificate zece categorii ori clase generale de expresii ale feţei: dezgust, fericire, interes, tristeţe, uimire, dispreţ, furie, surpriză, hotărâre şi frică.

După modalitatea de a privi, Leathers a descoperit şase funcţii. Una este funcţia atenţiei, indicată de o privire fixă reciprocă. Modul de a privi serveşte şi unei funcţii regulatoare, indicând începerea şi terminarea unei conversaţii. Când un vorbitor aruncă o privire spre o altă persoană ori spre auditoriu, faptul este, de obicei, interpretat ca un semnal că un alt orator poate prelua cuvântul. Ochii servesc, de asemenea, unei funcţii a puterii, ca de exemplu, în situaţiile în care un lider priveşte cu insistenţă publicul. Privirea slujeşte şi o funcţie afectivă, indicând emoţii pozitive ori negative. Este bine cunoscută privirea une persoane îndrăgostite. Ochii sunt folosiţi şi în formarea unei 17 D. Leathers, Successful nonverbal communication: Principles and applications, New York, Macmillan, 1986, pp. 12-17.

11

impresii, comunicând imaginea de învingător a cuiva sau absenţa stimei de sine. În final, Leathers aminteşte funcţia persuasivă. Prin ochi exprimăm un comportament cognitiv şi emoţional. Dăm impresia de gândire profundă, confuzie sau neatenţie. Ne dezvăluim emoţiile de frică, mânie, fericire, tristeţe. Nu ne dăm seama câte mesaje ascunse sunt deconspirate prin contactul vizual.19

2. Comunicarea prin intermediul corpului Acest fel de comunicare are câteva dimensiuni, una fiind kinezica sau mişcările

fizice ale corpului, precum gesturile, ţinuta şi modul în care îşi foloseşte cineva trupul în anumite contexte. Agenţii persuasivi autoritari doresc să îşi domine fizic şi perceptual publicul. Ei afişează relaxare, dar şi o poziţie dreaptă a corpului, evitând întâlnirea privirilor, înfăţişându-se într-o postură cât mai rigidă, evitând să gesticuleze.

Knapp identifică unele mişcări fundamentale ale capului, transmiţătoare de sensuri: ridicarea capului în sus în semn de dispreţ, înclinarea capului şi încuviinţarea, fălcile încleştate ori scuturarea capului în semn de negare. Există, bineînţeles, şi alte tipuri de mişcări: strângerea puternică a pumnilor, punerea mâinilor în şolduri şi statul în picioare degajat, cu picioarele mult depărtate.20

3. Comunicarea proxemică Acest fel de comunicare se mai numeşte şi modalitatea de a utiliza spaţiul fizic. Din

acest punct de evdere există:21 Distanţa publică – acest tip de distanţă se întâlneşte frecvent în contextele publice în care un vorbitor se adresează auditoriului de la o depărtare de 4,5-7,5 metri ori chiar mai mare. Persuasiunea informală nu va da rezultate în astfel de situaţii. Agenţii persuasivi care încearcă să fie informali într-o situaţie formală nu repurtează succese. Distanţa socială ori formală – se foloseşte în situaţii formale, însă nu şi publice, adică, de exemplu, în contextul unui interviu sau a unui raport prezentat comitetului director. În acest caz, agentul persuasiv, deşi formal ca stil, nu are nevoie de tehnică oratorică. Dinstanţa formală între agent şi persoana persuadată variază între 2 şi 3,5 metri. Distanţa personală ori informală – doi colegi se pot servi de această distanţă pentru a dezbate o problemă de interes reciproc. Comparativ cu situaţiile formale, comunicarea este mult mai puţin structurată aici; atât agentul persuasiv cât şi cel persuadat sunt degajaţi şi conlucrează adesea, atrăgând atenţia asupra dovezilor ori punându-şi întrebări în privinţa lor sau solicitând lămuriri. În timpul nostru de cultură, distanţa informală este de aproximativ 1-1,2 metri, adică permite, de exemplu, contactul vizual cu profesorul dintr-un colţ al catedrei, spre deosebire de distanţa formală când te afli în faţa acestuia. Distanţa intimă – este folosită de oameni atunci când murmură ori îşi şoptesc declaraţii de dragoste şi nu doresc ca altcineva să le audă spusele sau când sunt implicaţi într-o discuţie „conspirativă” ori o altă conversaţie secretă. În astfel de contexte, persuasiunea intervine sau nu; de obicei, receptorul nu are îndoieli cu privire la mesaj, el sau ea aprobă din cap, dă curs sugestiei făcute ori răspunde la o întrebare adresată. Când interlocutorii se află într-o astfel de relaţie intimă, ţelurile lor coincid mai mult ca sigur. Distanţa se estimează ca fiind între 15 şi 45 centimetri.

4. Aspectul fizic În opinia lui Leathers, aspectul fizic înseamnă mult mai mult decât un aspect îngrijit

şi îmbrăcăminte corespunzătoare. De pildă, susţine că unele caracteristici ale feţei mai mari decât este normal sunt apreciate ca neatrăgătoare.

19 D. Leathers, op. cit., p 23. 20 M. L. Knapp, Nonverbal communication in human interaction, New York, Holt, Rinehart & Winston, 1978, pp. 56-67. 21 E. T. Hall, The Silent Language, Garden City, New York, Doubleday, 1959, pp. 40-57.

12

Knapp se referă şi la alte studii interesante consacrate aspectului fizic. De exemplu, femeile cu o frumuseţe înnăscută au tendinţa de a sta în primele rânduri şi fac numeroase comentarii pe durata orelor de curs. De obicei obţin şi note mai mari. Ele au şanse sporite în acţiunea de persuadare a publicului masculin, comparativ cu cele neatrăgătoare.22

Leathers consideră frumuseţea corpului un alt element al aspectului fizic. Sursele sale indică aspectul zvelt şi fragil ca un punct forte de atracţie feminină, în vreme ce dimensiunile taliei şi ale şoldurilor se corelează invers cu gradul de atracţie. „Eroina chic”, un recent curent în modă, promovează modele feminine atrăgătoare, dar cu o înfăţişare palida, fadă. În ceea ce îi priveşte pe bărbaţi, umerii laţi şi un trunchi musculos în formă de trapez se corelează cu atractivitatea. Tot el a descoperit, de asemenea, că atractivitatea se află în strânsă legătură cu imaginea de sine; dacă tu însuţi ai o părere bună despre tine, te va preocupa gândul de a avea un aspect îngrijit şi îţi vei păstra corpul într-o formă fizică bună.

Hainele şi alte accesorii, ca de exemplu, bijuteriile, contribuie la propriul aspect fizic. Dau o notă de originalitate şi ne spun ceva despre personalitatea celui care le poartă.23

5. Comunicarea artefactuală Oamenii îşi împodobesc căminele cu obiecte – artefacte – simbolizând

personalitatea lor. Ne gândim numai la puzderia de obiecte din preajma ori de pe biroul nostru, din maşină sau de acasă. Aranjarea obiectelor este, de asemenea, simbolică: anumiţi oameni îşi păstrează lucrurile pe birou într-o dezordine cumplită, alţii sunt pedanţi, astfel încât, fiecare creion e bine ascuţit şi hârtiile stau în teancuri perfect orânduite. Cultura noastră ne-a deprins să reacţionăm în moduri specifice la manifestarea artefactuală a celorlalţi şi la felul în care oamenii utilizează obiectele. Modelele de reacţie constituie premise pentru persuasiune.

Tipul obişnuit de cosmetizare artefactuală se dezvăluie prin obiectele din jurul agentului persuasiv în contextul transmiterii mesajului. De exemplu, în cazul rostirii unui discurs în public, steguleţele şi insignele contribuie la succesul sau la eşecul final al tentativei persuasive. Hainele sunt un alt gen de artefact. Îmbrăcămintea transmite semnale despre felul în care sunt oamenii în realitate, despre convingerile lor şi ceea ce reprezintă ei (de exemplu, uniforma unui ofiţer sau hainele preoţeşti).

Obiectele personale din jurul agentului persuasiv exemplifică un alt tip de artefact. De exemplu, atunci când intrăm în cabinetul unui medic şi vedem pe pereţi numai diplome – nici un obiect de artă. Acest tip de artefacte simbolizează tipul de persuasiune cu care intrăm în contact. În acest caz, profesional, la obiect şi probabil descriptiv, iar biroul unui profesor de la facultate poate fi un caz abstract şi probabil informal.

Obiectele de mari dimensiuni, precum piesele de mobilier, transmit, de asemenea semnale. Agenţii care interpun între ei şi public un pupitru vor angaja, o modalitate formală de comunicare. În cazul în care păşesc în afara pupitrului sau se plimbă în timp ce vorbesc, pot fi consideraţi mai informali. Mesajele artefactuale variază în funcţie de culturi şi de subculturi.

6. Comunicarea vocală Ni s-a întâmplat de multe ori să nu recunoaştem vocea celui care ne-a apelat la

telefon. Leathers observă că semantica sunetelor ne influenţează reacţia la mesajului agentului persuasiv. Câţiva dintre factorii identificaţi de el includ volumul ori intensitatea, înălţimea tonului, viteza emisiei, calitatea vocală, claritatea pronunţării, tipul de intonaţie şi pauzele din vorbire. Toate acestea ne ajută să recunoaştem vocea de la telefon. Mai important este faptul ca factorii vocalici ne influenţează în acţiunea de persuadare la 22 M. L. Knapp, op. cit., pp. 100-104. 23 D. Leathers, op. cit., pp. 43-47.

13

care suntem supuşi şi ne oferă adesea indicii cu privire la agenţii persuasivi, emoţiile, obiectivele şi sinceritatea lor.

Vorbitorii monotoni plictisesc audienţa şi pierd mult din forţa persuasivă. O voce prea ascuţită conotează entuziasm; alteori una prea joasă şi încordată indică furia. Rapiditatea vorbirii poate sugera încredere sau nervozitate. Calitatea vocală oferă alte sugestii; de exemplu, vocile feminine având respiraţia tăiată indică mediocritate şi simplism, iar cele similare masculine semnalează un caracter efeminat. Ţipetele sau vocile încordate denotă stres şi îngrijorare. Nazalizarea este adeseori asociată cu înfumurarea. Persoanele cu o pronunţie defectuoasă ori greoaie, îşi pierd în general, din credibilitate şi eficacitate.

Knapp semnalează câteva studii ale unor cercetători care precizează că oamenii identifică anumite stereotipuri doar pe baza indiciilor vocale. Stereotipurile includ caracteristici precum: masculin – feminin, vârstă, entuziasm – apatie, frumuseţe – urâţenie. El se referă de asemenea, la investigaţiile ce au descoperit următoarele corelaţii: vorbirea precipitată la bărbaţi indică tinereţe şi o fire artistică; vocea feminină subţire denotă nesiguranţă socială, fizică şi emoţională, iar nazalizarea conotează indiferenţă atât la bărbaţi cât şi la femei.24 Iată că una dintre caracteristicile dominante ale persuasiunii orale: receptorii trebuie să acorde foarte multă atenţie calităţilor vocale ale comunicării venite din partea unui agent persuasiv.

7. Comunicarea tactilă Unul dintre cei mai importanţi transmiţători de mesaje nonverbale este simţul tactil,

prin felul şi durata atingerii reciproce. Ştim că nou-născuţii au absolută nevoie să simtă atingerea cuiva şi să fie îmbrăţişaţi. Suntem conştienţi că necesitatea nu descreşte pe masură ce înaintează în vârstă, dar numărul şi durata acestor atingeri se diminuează în timp.

În utilizarea atingerii există diferenţe în funcţie de gen. Femeile comunică în acest mod mai des cu bărbaţii. De fapt, o femeie obişnuită recurge la atingeri aproximativ de douăsprezece ori pe zi, iar un bărbat obişnuit de numai opt ori zilnic. În cadrul culturii occidentale, contactele tactile dintre bărbaţi se rezumă de obicei la o strângere de mână ori o bătaie de palmă pe spate.

Regulile folosirii atingerii sunt asociate în general cu doi factori: ce parte a corpului este atinsă şi caracteristicile demografice ale persoanelor aflate în contact (vârstă, gen, clasă socială, statut). El notează că umerii, capul şi braţele sunt cel mai des atinse conform cercetărilor efectuate, alte zone reprezentând mai mult sau mai puţin limite de interdicţie pentru atingerea în public, şi că atingerile sunt mai frecvente printre minoritari. Cercetările demonstrează că agenţii persuasivi care îi ating pe cei care încearcă să-i persuadeze, înregistrează cel mai mare succes.

Atingerea pare un bun mijloc de transmitere a tipurilor speciale de persuasiune emoţională, precum empatia, căldura şi încurajarea. În unele religii, atingerea cu mâna este câteodată creditată drept cauză a convertirilor sau a vindecărilor.25

Unele atingeri sunt interzise, fiind considerate tabuuri: atingerea persoanelor străine;

atingerea care provoacă durere, de exemplu, aceea a unei zone a corpului arsă de soare; atingerea interferând cu alte activităţi sau cu o conversaţie; mişcarea prin care sunt daţi la o parte alţii; atingerea utilizată pentru a sublinia un aspect negativ.

8. Dialectul Dialectul sau modalitatea cuiva de a pronunţa ori utiliza cuvintele reprezintă o

frontieră culturală şi indică adesea statutul socio-economic sau locul de unde este

24 M. L. Knapp, op. cit., p. 109. 25 D. Leathers, op. cit., pp. 44 – 46.

14

originară persoana. Dialectele se studiază sub aspect cultural. Ele pot comunica multe lucruri despre noi şi influenţează, de asemenea, persuasiunea.

2.4. Conflictul – dimensiunea esenţială a comunicării Termenul de conflict provine din latinescul „conflictus”, desemnând „lovirea

împreună cu forţă” şi implicând prin aceasta „dezacorduri şi fricţiuni între membrii grupului, interacţiune în vorbire, emoţii şi afectivitate”.

Înainte de a vorbi despre conflict trebuie văzut de unde porneşte acesta. Astfel putem utiliza patru perspective de analiză, fiecare dintre acestea aflându-se în relaţie directă cu un anumit aspect privitor la procesul conflictului:

1. Condiţiile anterioare (de exemplu, sărăcia resurselor pentru realizarea unei anumite sarcini poate produce conflict în cadrul unei echipe); 2. Stările afective (stresul, tensiunea, ostlilitatea, anxietatea); 3. Stările şi stilurile cognitive ale indivizilor; 4. Existenţa „comportamentului conflictual” – în practică e mai greu de întâlnit un astfel de comportament, el fiind o sumă a mai multor influenţe ale unor variabile ca: situaţia, partenerul, tipul de relaţie care există între comunicatori etc. Utilizând aceste perspective se înţelege prin conflict un proces care începe când o

parte percepe că cealaltă parte a fost frustrantă în raport cu ea. Odată conflictul început el trebuie rezolvat. Rezolvarea se referă la „dobândirea de

soluţii care satisfac toate cerinţele aparentelor forţe de conflict”. Există trei elemente importante în rezolvarea conflictului, după autorul american D. Leathers28: simptom, proces şi conţinut, acestea fiind susţinute de trei perspective majore în ceea ce priveşte sistemul strategiilor conflictului: confruntarea, evitarea şi rezolvarea. În ceea ce priveşte confruntarea, se face cu costurile celeilalte părţi; evitarea se face cu costuri din partea noastră, pe când rezolvarea problemelor presupune deopotrivă cheltuieli şi beneficii pentru toate părţile implicate care încearcă împreună să rezolve conflictul.

Înaintea dezvoltării strategiilor de rezolvare a conflictelor, sunt mai utile cele de prevenire a conflictului. Aceste strategii pot conţine:

o focalizarea pe obiective, cu încercarea evitării conflictelor pe obiective; o producerea unor sarcini stabile, bine structurate şi acceptate de întregul grup; o facilitarea comunicărilor; o evitarea situaţiilor câştig-pierdere; o utilizarea unor elemente aparţinând strategiilor de moderare a activităţii.

Conflictul este o componentă naturală a lucrului în grupurile mici. Dacă nu este bine condus, conflictul poate produce rezultate negative şi performanţă slabă grupului. Dacă este bine condus, conflictul poate conduce la sporirea comunicării de grup la explorarea mai profundă a problematicii respective şi la optimizarea întregii performanţe.

În ceea ce priveşte strategiile de rezolvare a conflictelor trebuie spus că în practică se porneşte de la sesizarea unor situaţii care pot produce conflicte şi care pot fi delimitate drept cauze ale acestora, dar care conţin în interiorul acestora şi direcţii de rezolvare.

Ca strategii ineficiente în rezolvarea unui conflict enumerăm: - nonacţiunea - „traiectoriile” administrative - secretizarea conflictului

- „culpabilizarea” persoanei Diversitatea situaţiilor din practică oferă un repertoriu extrem de vast şi de nuanţat al problematicii referitoare la conflict. În continuare vom analiza două dintre modalităţile eficiente de rezolvare a conflictelor şi anume negocierea şi medierea. 28 D. Leathers, op. cit., p. 67.

15

A. Negocierea: Termenul de negociere desemnează procesul care se utilizează pentru a satisface

necesităţile atunci când ceea ce se doreşte e controlat de alţii. „Negocierea este procesul în care două sau mai multe părţi, având obiective comune şi conflictuale, dezbat posibilităţile unui eventual acord”29. Goodall spune că pentru a reduce efectele negative ale conflictului se recomandă un stil de comunicare cunoscut sub denumirea de negociere30. Ţinta acestui stil de comunicare este:

o cunoaştere diferenţelor de opinie; o formarea unei definiţii a situaţiei focalizate mai mult pe obiectivele comune decât pe dorinţele sau cerinţele individuale; o dezvoltarea mai multor abilităţi de prezentare a argumentelor şi dezvăluire a motivelor şi a soluţiilor probabile.

În practică există şase etape ale negocierii: 1. Pregătirea negocierii (cu trei subetape: stabilirea obiectivelor negocierii;

evaluarea cazului celeilalte părţi; evaluarea punctelor tari şi a celor slabe); 2. Elaborarea unei strategii. 3. Începerea negocierii include debutul propriu-zis şi stabilirea a ceea ce se va

discuta. 4. Clarificarea poziţiilor celor două părţi, cu trei componente:

- obţinerea informaţiilor prin întrebări deschise, închise, ipotetice; - testarea argumentelor şi poziţiilor; - folosirea intervalelor de timp şi a amânărilor.

5. Negocierea, cu trei etape: - obţinerea concesiilor; - depăşirea impasurilor; - încercarea de a obţine un acord.

6. Încheierea negocierilor unde trebuie să existe un acord şi asigurarea aplicării lui. Nu este lipsită de importanţă atmosfera pozitivă a încheierii negocierii deoarece trebuie aplicată o strategie de tipul câştig-câştig care deschide punţi de colaborare şi de comunicare viitoare.

Se observă deci că negocierea posedă extinse posibilităţi de utilizare în sensul reconstrucţiei şi consolidării problemelor care îmbracă o formă conflictuală în mecanismul perturbării, pentru a se obţine ulterior o nouă echilibrare, un proces cognitiv important.

B. Medierea: În ce priveşte medierea conflictelor, este important de ştiut că părţile aflate în

dispută pot să devină dependente de mediator. Pentru a putea preîntâmpina acest lucru, trebuie găsite modalităţi de dezvoltare a părţilor şi aptitudinilor de mediere şi a strategiilor de comunicare constructivă.

Legat de etapele propriu-zise ale medierii, trebuie urmărite liniile de forţă ale paşilor ce urmează: - posibilitatea unei table pentru a întocmi harta conflictului şi aspectele importante ale

problemei; - stabilirea orarului de lucru, a rolului mediatorului şi a procedeelor de bază; - observarea dacă părţile sunt dispuse pentru un dialog primar; - verificarea dacă toată lumea a înţeles bine regulile; - focalizarea după caz, pe viitor sau pe trecut; - asigurarea că părţile participă în mod egal; 29 D. Hellriegel, J. Slocum, R. Woodman, Organizational Behaviour, West Publishing Co. U.S.A., 1992, Cap. II. 30 J. D. Goodall, Intergroup Education – Methods and Materials, Prentice-Hall, Inc., Englewood Cliffs, 1968, pp. 119-121.

16

- rezumarea punctelor-cheie sau îndemnarea părţilor s-o facă; - oferirea de pauze de gândire; - clasificarea şi validarea diferenţelor; - stabilirea acordurilor şi păstrarea unui timp suficient pentru sesiunile de evaluare şi

concluzionare. Uneori există un pachet de probleme sau o reţea de cauze în spatele unei

probleme, iar conflictul reprezintă doar vârful aisbergului; de aceea, atunci când focalizăm discuţia doar pe o problemă sau pe cauza generatoare de conflict, avantajele ar consta în aceea că părţile pot să-şi definească foarte clar poziţia în raport cu aceasta. Trebuie reţinut că rezolvarea cu succes a problemelor simple poate crea o stare de spirit benefică pentru realizarea şi a celorlalte probleme.

Mediatorul poate introduce noi perspective asupra problemelor. O tehnică interesantă este utilizarea unei secvenţe de brainstorming în rezolvarea conflictului; pe lângă faptul că acesta pune părţile în ipostaza de a gândi, creativ privind propria problemă, el priveşte chiar găsirea posibilă a unei soluţii neaşteptate.

Această tehnică a medierii, poate fi folosită nu doar în mod direct, ci şi prin punerea a două grupuri în conflict aparent şi ajutarea lor să depăşească acel conflict prin noi achiziţii în problematica propusă de mediator.

17

3. Canalele comunicaţionale 3.1. Mass-media Mass-media reprezintă un astfel de canal comunicaţional şi totodată şi o tehnică de

influenţare a publicului, doar că trebuie găsit canalul mediatic pentru acest public. Orice tehnică poate folosi diverse mass-media, însă fiecare familie dintre acestea îşi păstrează caracterul unic şi nu poate fi înlocuită perfect de o alta. Există patru mari familii de mass-media tradiţionale pe care se grefează o serie de mijloace de informare netradiţionale.

Instituţiile de comunicare de masă tradiţionale posedă avantajul că permit atingerea simultană a unui mare număr de persoane. De exemplu, unele emisiuni de televiziune sunt urmărite de milioane de oameni. Din acest motiv, costul presupus de adresarea către fiecare dintre acele persoane nu este foarte mare. Dacă în relaţiile publice, costul absolut este aproape nul – deoarece este suficient ca o personalitate să participe la un talk-shaw pentru ca mesajul să plece către public - în publicitate, costul absolut poate fi foarte ridicat, chiar dacă se apropie de minim în cazul fiecăreia dintre persoanele vizate.

„Mass-media nu constituie un scop în sine şi nu dau vitalitatea unui grup; ele servesc drept suport pentru acţiunea unui grup care posedă propria sa vitalitate”.35 În continuare vom trece în revistă câteva canale mediatice.

1. Presa scrisă – se împarte în publicaţii cotidiene, săptămânale şi lunare. Unele se prezintă sub formă de ziar, altele ca reviste. Unele sunt gratuite, altele sunt plătite. O parte a lor se adresează unui public larg, cum e cazul cotidienelor, iar altele au ţinte foarte bine definite, cum este cazul ziarelor specializate pe anumite domenii (Revista poliţiei, Pescarul amator etc.) sau tematice (decoraţiuni interioare, grădinărit etc.). Unele au acoperire naţională, altele au acoperire regională sau locală. a. Ziarele – pentru specialiştii în relaţii publice şi pentru plătitorii de reclame, cotidienele săptămânale reprezintă instrumente importante datorită unor caracteristici specifice.

- flexibilitatea temporară – contrar situaţiei revistelor, care necesită săptămâni de pregătire şi producţie, cotidienele sunt accesibile în 24 de ore, şapte zile pe săptămână.

- flexibilitatea spaţială – publicaţiile nu sunt limitate din punct de vedere al spaţiului, aşa cum se întâmplă cu radioul şi televiziunea, unde segmentele orare ale programelor sunt fixe; de la o zi la alta, ziarele îşi pot modifica numărul de pagini, ceea ce le permite să accepte toate informaţiile pertinente, într-o cantitate destul de mare.

- flexibilitate editorială – într-un ziar există pagini tematice, cronici şi texte ample de analiză a unor subiecte, care permit izolarea şi înscrierea unui mesaj într-un context editorial adecvat. Aceste rubrici oferă posibilitatea de adresare către un grup-ţintă foarte bine definit, rezervându-i acestuia secţiuni speciale.

- public atent – contrar radioului şi televiziunii, cotidianul solicită toată atenţia din partea cititorului, captivându-l complet. Presa scrisă prezintă şi un avantaj asupra mediilor electronice, deoarece publicaţiile rămân la dispoziţia publicului tot timpul.

- efectul vizual – în publicitate ziarele permit prezentarea produselor în imagini. Culoarea dă naştere unui efect vizual deosebit de puternic, stimulând o rată crescută de memorare a reclamelor. Ea duce cota de atenţie a cititorilor faţă de mesaj până la 50 de procente. b. Revistele – au un public-ţintă mai bine delimitat, din acest motiv se sţie deja domeniul care interesează publicul. Au o calitate sporită, dată de utilizarea fotografiilor şi ilustraţiilor, folosirea culorilor în cele mai diverse nuanţe şi combinaţii. Aşa se face că revistele dau o anumită aură de nobleţe subiectelor tratate, prezentându-le ca

35 J. Saucier, Guide d’utilisation des médias, Les Publications du Québec, Québec, 2000, p. 8.

18

fenomene deosebite, originale şi ieşite din comun. Spre deosebire de cotidian, aceasta tratează informaţia cu mai multă deschidere şi în profunzime.

2. Radioul – reprezintă un canal mediatic mai special. Particularitatea sa este dată de faptul că se adresează unui număr restrâns de ascultători. Publicul adoptă, în general, un post de radio care este preferatul său şi faţă de care dezvoltă o anumită fidelitate. Spre deosebire de presa scrisă, radioul şi televiziunea dau naştere unui fenomen deosebit, acela al apariţiei documentariştilor. Toate emisiunile informative sunt pregătite de persoane care au sarcina de a căuta informaţii şi subiecte de interes pentru public, precum şi interlocutori capabili să le explice. Radioul este un mijloc de comunicare instantaneu, orientat spre spectacol şi marcat de conceptul transimisiei în timp real.

În opoziţie faţă de ziare şi posturile de televiziune, staţiile de radio se adresează, fiecare, unui segment de populaţie bine definit, mai ales în localităţile unde există mai mult de un singur post de radio. Radioul este totodată un canal mediatic deosebit de eficient în a atinge grupurile mobile ale populaţiei, în special tinerii. Flexibilitatea radioului şi rapiditatea cu care informaţia este pusă în eter, constitutie alte avantaje. Radioul este canalul mediatic de acoperire a marilor evenimente, a imediatului.

3. Televiziunea – este un canal mediatic spectacular, care deţine o însemnată putere de seducţie. Ea asociază imaginea, sunetul, mişcarea, textul, muzica. Este vorba de un mijloc de comunicare complet, care, prin montajul imaginilor, poate provoca sentimente şi trăiri puternice. Televiziunea îşi împarte timpul de emisie între diferitele forme de conţinut: ştiri, filme, sport, divertisment etc. Ea atinge simultan mase de indivizi, ceea ce o califică prin excelenţă, drept un mediu cu largă acoperire. Televiziunea este un canal mediatic deosebit de căutat, iubeşte imaginile. Acest mediu constituie un excelent mijloc de mobilizare şi de atragere a popularităţii. Datorită acoperirii sale, dar şi efectelor indirecte de influenţare a publicului, televiziunea reprezintă canalul mediatic principal pentru orice efort de atingere a unui anumit public-ţintă. Cu siguranţă, ea este cel mai important instrument de construire a imaginii unei personalităţi, a unui produs sau a unei cauze. 4. Afişajul – presupune orice formă de comunicare prin intermediul ... afişului36.

Aici se încadrează panourile de reclamă, posterele de pe şi din interiorul autobuzelor, afişele din staţiile de metrou, cele din vitrinele magazinelor, din sălile de aşteptare, de pe taxiuri etc. Avantajul afişului este că, odată instalat, el devine un factor de influenţare permanentă a publicului. Inconvenientul acestui mediu rezidă din faptul că instalarea afişelor necesită un timp relativ lung. După televiziune, afişul constituie un excelent mijloc de acoperire masivă a publicului şi de stimulare a recunoaşterii unui produs, unui serviciu sau unei idei, deoarece efectul său vizual atrage privirea.

5. Alte mijloace de comunicare – această categorie priveşte toate suporturile publicitare care nu se încadrează înce le patru mari familii de mass-media descrise mai sus. Există o serie de mijloace netradiţionale cum ar fi: Paginile Aurii; altele sunt mai noi, cum ar fi publicitatea de pe taxiuri, coşuri de gunoi, baloane, ouă, băncile din parcuri sau cărţile poştale. Cu ajutorul mijloacelor netradiţionale, sursele de mesaje caută să atingă indivizii care „scapă” celor tradiţionale. Mijloacele de comunicare informatizate sunt folosite din ce în ce mai mult de către tot mai mulţi oameni, de exemplu, Internetul care devine din ce în ce mai popular. Paginile web, reclamele ce însoţesc site-urile, vânzările prin Internet constituie o serie de modalităţi noi de atingere a unui public-ţintă dificil de contactat.

3.2. Publicul – receptor al comunicării umane

36 Ch. U. Larson, op.cit., pp. 176-180.

19

Publicul se defineşte ca un ansamblu de persoane aparţinând unor categorii cu niveluri socio-culturale analoge şi care, ca urmare a unui interes comun, asistă la acelaşi gen de spectacole, conferinţe, citesc jurnale şi cărţi de un tip asemănător, o grupare socială unită prin legături psihice.37

Publicul reprezintă un grup mai mult sau mai puţin omogen din punct de vedere al nivelului de pregătire, vârstei, statusului social, unui mediu de comunicaţie de masă. În analiza interacţiunii dintre emiţătorii de mesaje şi public, ar trebui pornit de la poziţia pe care aceşti poli ai oricărui proces comunicaţional o deţin în câmpul social, de aici rezultând sistemul lor de interese.

Publicul reprezintă ţinta procesului de comunicare. Persoanele care compun publicul îşi pot face cunoscute opiniile, ideile, folosind mass-media, relaţiile interpersonale fiind astfel ineficiente pentru a genera efecte transformative suficient de puternice în rândul publicului. Acesta este însă supus influenţelor perturbatoare de tot felul, de la sugestia subtilă până la manipularea grosolană şi vizibilă, servind grupurile cu valoare semnificativă în viaţa politică, precum şi curentele de opinie din variate domenii ale vieţii sociale. Există o diferenţiere pe vârste a publicului, ce decurge din caracteristicile psihologice respective, precum şi o întreagă industrie mass-media destinată diferitelor categorii de public. Graţie acestei industrii publicul este influenţat, stratificat şi abil manevrat. Indivizii şi grupurile care compun publicul sunt apoi actorii diferitelor transformări economice, sociale, politice şi culturale.

Factorii care determină influenţarea publicului sunt: 1. sursa de difuzare a mesajelor; 2. mesajul comunicat; 3. mijlocul de difuzare; 4. înşişi subiecţii. Comunicarea poate fi socotită una din caracteristicile importante ale grupurilor,

alături de autoorganizare, conformitate, consens, eficienţă etc. În receptarea şi transmiterea mesajelor, liderul grupului are o mare influenţă, comunicarea facilitată de acesta fiind mult mai rapidă şi mai eficientă. În grup se mai receptează mesaje de la indivizii cu status înalt, privilegiat, recunoscut şi nu se receptează mesaje decât greu sau deloc de la indivizii cu status scăzut, modest. În cadrul grupului se manifestă şi fenomenul de „contagiune socială”, prin care mesajele se transmit de la un individ la altul, în cadrul grupului, răspândindu-se apoi în întreg grupul şi generând reacţii de grup.

Cum este şi firesc, în cadrul unui grup, liderul are un status privilegiat, înalt şi, ca urmare, influenţa lui în receptarea mesajului se va face simţită. La nivelul grupului, conducerea şi influenţarea sunt în funcţie de comunicare care poate fi:

a. orizontală – între membrii grupului, care au acelaşi status sau un status asemănător. Comunicarea orizontală poate fi unidirecţionată sau reciprocă; b. verticală – între persoane diferite din punctul de vedere al statutului lor. Comunicarea verticală poate fi ascendentă sau descendentă.

Influenţa liderului în receptarea mesajului este şi în funcţie de stilul de conducere al lui. Cele mai cunoscute stiluri de conducere sunt stabilite de K. Lewin39 şi colaboratorii săi. Acestea sunt : autoritar, democratic şi laissez-faire

Cel mai bine perceput pe termen scurt, în situaţii limită sau urgente, ca influenţă în receptarea mesajului este stilul autoritar; pe termen lung şi fără motivaţie pentru membrii grupului, liderul autoritar îşi pierde din influenţă asupra receptării mesajelor, fiind respins de membrii grupului. În cazul acestui stil, liderul ia singur deciziile şi îşi exercită puterea discreţionar. Acest stil de conducere este agresiv sau perceput ca 37 J. Maisonneuve, La dynamique des groupes, Paris, Presse Universitaire de France, 1981, pp. 53-54. 39 K. Lewin, Psychologie dynamique, Paris, Press Universitaires de France, 1959, pp. 196-227.

20

agresiv şi poate genera un climat de dezinteres, apatie, indiferenţă ca urmare a mesajelor transmise de acest tip de lider.

Stilul democratic, în care liderul se consultă cu ceilalţi membri ai grupului, generează un climat de participare, de cooperare şi colaborare, după transmiterea mesajului; este cel mai favorabil exercitării influenţei liderului. Liderul democratic poate fi „democratic autentic”, „democratic binevoitor” sau „democratic fals”, are o capacitate de reacţionare bună, dar receptarea mesajelor sale este minimă, adesea simulată.

Stilul laissez-faire, este cel în care liderul nu se implică prea mult în activitatea grupului; neavând legături de comunicare foarte strânse cu membrii grupului, liderul nu favorizează fenomenul de influenţă în receptarea mesajelor. Liderul de acest tip este foarte greu sau deloc perceput de membrii grupului, iar de multe ori influenţa acestuia este mimată, simulată de membrii grupului.

Ca urmare, la nivelul grupului, influenţa liderului este foarte mare dacă acesta adoptă un stil potrivit în momentele adecvate sau poate fi foarte mică în caz contrar. Un lider care posedă „inteligenţa socială” va avea totdeuna influenţă asupra receptării mesajelor de către membrii grupului. Spre deosebire de liderii formali, liderii informali aleşi de grup, au o mai mare influenţă în receptarea mesajelor transmise către membrii acelui grup.

Influenţa liderului în receptarea mesajului depinde şi de gradul în care acesta cunoaşte pe membrii grupului, trăsăturile lor de personalitate, trăsăturile grupului, condiţiile în care se efectuează comunicarea.

3.3. Conţinuturi comunicaţionale Conform Dicţionarului de Sociologie40 orice comunicare este centrată pe un mesaj,

adică pe un ansamblu de informaţii prezentate într-o formă simbolică. Cantitatea de informaţii dintr-un mesaj este invers proporţională cu redundanţa sa. Cu cât mesajul transmis într-o unitate dată de timp sau într-o secvenţă de comunicare conţine o cantitate mai mică de informaţie, cu atât redundanţa este mai mare. Cea mai economicoasă formă de codificare a unui mesaj se poate dovedi o piedică pentru receptarea adecvată, întrucât creşte ponderea interpretărilor sau înţelesurilor variabile investite în cursul receptării şi se accentuează distanţa sintre intenţionalitatea mesajului şi ceea ce este efectiv receptat. Având în vedere calităţile receptării, emiţătorul trebuie să elaboreze decizii optime de structurare a mesajelor în termenii gradului său de redundanţă şi ai asamblării şi utilizării codurilor. Repetarea insistentă a comunicării aceloraşi mesaje faţă de aceleaşi persoane produce o saturare a recepţiei exprimată prin indiferenţa faţă de mesaje, un grad înalt de conformism aparent şi o căutare compensatorie de mesaje provenite din alte surse.

Limbajele de comunicare reprezintă grupări de sensuri şi semnificaţii, sub formă de simboluri – verbale, picturale, plastice, mimice – care formează comunicarea însăşi.

Codurile de comunicare sunt convenţii prin care realitatea desemnată se transformă în semne purtătoare de sensuri şi semnificaţii. Aceste coduri de comunicare pot fi clasificate în limbi (naturale) şi limbaje (artificiale, formale).

Emiţătorul şi receptorul unui mesaj dispun, în mod obişnuit de un vocabular diferit, rareori identic, de cuvinte şi noţiuni. Cel al emiţătorului trebuie să fie mai mare, calitativ şi cantitativ decât vocabularul receptorului. În interesul eficacităţii şi inteligibilităţii comunicării, emiţătorul trebuie să se adapteze nivelului de înţelegere al recpetorului care, va putea să descifreze din comunicare transmisă, numai ceea ce corespunde vocabularului său. Dacă informaţia transmisă conţine prea multe cuvinte şi noţiuni care nu apar în repertoriul propriu receptorului, atunci ea îşi pierde efectul. Dacă, pe de altă parte, emiţătorul de informaţii se adaptează complet la nivelul anumitor receptori de

40 C. Zamfir şi L. Vlăsceanu, op. cit., pp. 124-125.

21

informaţii, nivelul transmiterii poate fi considerat ca primitiv, iar scopul acesteia, neatins. Această situaţie se numeste paradoxul nivelului.

A. Moles41 clasifică mesajele în două mari categorii: sonore şi vizuale. Mesajele sonore la rândul lor sunt constituite din: vorbire, muzică, zgomot (limbajul lucrurilor); mesajele vizuale sunt alcătuite din: mesajul simbolic al textului imprimat; mesajul formelor naturale sau artificiale; mesajele artistice.

M. Eliade42 se ocupă, într-unul din primele sale studii de limbajele secrete, care nu trebuie confundate cu „tabu”-urile lingvistice, în pofida polivalenţei simbolice pe care o posedă: Iniţiativa particulară, imaginaţia personală, raporturile sociale dintre indivizii unui grup uman închis – cauze care colaborează în mare măsură la crearea limbilor speciale şi a argourilor – nu intervin decât într-un mod cu totul secundar în cazul limbajelor secrete.

Edmond Nicolau43 vorbeşte de un limbaj al neuronilor, precum şi de limbaje umane care pot fi: limbi naţionale şi limbajele programate, artificiale, create de om.

Limbajul uman (limba) este purtător al tradiţiilor milenare dar şi instrument indispensabil al gândirii, instituţie colectivă ale cărei reguli se impun indivizilor.

Limba este utilizată în comunicare în manieră indirectă, necontrolată, ca mijloc şi instrument de reprezentare a structurii logice a frazei. Modalităţile de exprimare a sensului în limbile naturale pot să aparţină unor niveluri diferite: limbaje ale diferitelor clase sociale, limbaje profesionale şi tehnice, metalimbaje, toate având un conţinut subiectiv – obiectiv şi emoţional. Ansamblul proprietăţilor limbilor naturale face ca ele să fie improprii operaţiilor de tip formal; pentru a atinge acest scop s-au construit limbaje artificiale care permit să se opereze asupra expresiilor cu precizie adecvată.

Limbajele naturale sunt apanajul semanticii lingvistice, concrete, empirice, care se ocupă de conţinutul semnelor şi al combinaţiilor acestora.

Literatura de specialitate a înregistrat până în prezent mai multe tehnici pentru analizarea unui mesaj:

a. psihologice – urmăresc pentru ce şi cum comunicăm, ce este semnificatul pe care-l creăm în procesul de comunicare, mecanismul psihic al acestei operaţii; b. lingvistice – analizează ce este un cuvânt, care sunt relaţiile între formă şi sens, raporturile între cuvinte, cum îşi asigură cuvintele funcţia lor de noţiuni primare ale limbajului, care sunt regulile ce păstrează semnificaţia; c. sociologice – determinarea semnului de către contextul social, relaţiile lui cu realitatea.

În comunicarea umană, semnificantul se distanţează de semnificat, înlesnind transmiterea unui număr infinit de mesaje; sau, aşa cum susţine I. Balin44: „Limba nu se reduce la un cod, ci este un agregat de coduri, în ea sunt reprezentate toate tipurile de semne şi toate formele de semnificare”. Omul utilizează în plus, „empatia – cod al comunicării civilizatoare”.

Stilistica expresiei reprezintă studiul valorilor stilistice ale mijloacelor de expresie – nuanţe afective, volitive, estetice, didactice care colorează semnificaţia unui mesaj. Valorile stilistice ale unui mesaj pot fi expresive (ţin de sentimente, dorinţe, caracter, temperament, origine socială) şi impresive (ţin de intenţii deliberate).

Ion Biberi45 atenţionează asupra importanţei supravegherii expresiei conţinute într-un mesaj subliniind că: stilul este un rod al muncii perseverente; disciplina minţii este o

41 A. Moles, op. cit., p. 372. 42 M. Eliade, Limbajele secrete, extras din Revista Fundaţiilor Regale, nr. 3 (ianuarie-martie), 1938, Imprimeria Naţională, Bucureşti, pp. 3-4. 43 E. Nicolau, Limbaj şi strategie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp. 98-106. 44 I. Balin, Originea şi funcţiile limbajului natural, în Revista Academica, an V, nr. 4/ 1995, p. 11. 45 I. Biberi, op. cit., pp. 116-148.

22

condiţie esenţială a comunicării verbale; lipsei de siguranţă în mânuirea lexicului îi corespunde folosirea unor clişee în comunicare; efectul hilar poate rezulta din neatenţie, confuzie sau dezordine a gândirii, dar şi dintr-o elaborare imperfectă a mesajului; particularităţile stilistice ale fiecărui mesaj se regăsesc şi în tehnica elementară a expresiei, în punctuaţie şi ortografie.

Metoda de lucru care conduce la rigoarea comunicării vorbite şi scrise, este numită de acelaşi autor, „supravegherea expresiei”.

Singura metodă capabilă să procedeze la analiza simultană a caracteristicilor mesajului şi contextului social în care acesta este emis o constituie analiza de conţinut. Prin asocierea unor tehnici ca observaţia dirijată şi nedirijată, ancheta pe bază de chestionar, analiza de conţinut sporeşte interpretarea semnificaţiilor unui mesaj şi a naturii polisemice a semnului lingvistic.

4. Deontologia mijloacelor de comunicare 4.1. Principii şi valori Scopul mijloacelor de comunicare nu poate fi doar acela de a câştiga bani, nici

acela de a fi libere: libertatea este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Scopul este acela de a avea medii care să se pună în slujba cetăţenilor. În Occidentul industrializat mijloacele de comunicare particulare s-au bucurat de libertate politică foarte mult timp şi totuşi deseori au oferit servicii deplorabile46.

În acest caz ar trebui ca, dimpotrivă, toate mijloacele de comunicare să fie supuse controlului din partea statului? Experienţa comunismului şi a fascismului în secolul al XX-lea nu a înlăturat nici pe departe neîncrederea seculară faţă de stat. Există, însă, temerea că s-ar produce o manipulare absolută a informaţiilor şi a divertismentului.

Este evident că o libertate absolută a mijloacelor de comunicare ar fi intolerabilă: are dreptul oricine să lanseze apeluri la crimă sau la ură rasială? Iată că este de la sine înţeles că mijloacele de comunicare nu ar fi putut fi plasate în mâinile statului. Toate democraţiile lumii sunt de acord că media trebuie să fie libere, însă nu în totalitate.

În ţările anglo-saxone, există prea multă încredere în mecanismele pieţei de garantare a unor servicii de calitate ale mass-media, însă în ţările latine există prea multă încredere în justiţie. Cele două sunt indispensabile, însă periculoase. Fără a o respinge nici pe una, nici pe cealaltă, este necesară găsirea de mijloace complementare, iar acest instrument ar putea fi deontologia.

În ceea ce priveşte domeniul mass-media, aceasta presupune un ansamblu de principii şi reguli, rezultate din practicarea profesiei, stabilite de regulă în colaborare cu utilizatorii, în scopul de a răspunde mai bine nevoilor diverselor categorii de populaţie. Dintre instituţiile democratice, jurnalismul are ceva excepţional, şi anume puterea sa, care nu se bazează pe un contract social, pe o delegare făcută de popor – prin alegere sau prin numire, pe baza unui document sau prin votarea unei legi care impune norme. Pentru a-şi păstra prestigiul şi independenţa, mijloacele de comunicare trebuie să-şi asume o primă responsabilitate: să deservească bine populaţia.

Deontologia lor nu ţine de justiţie, nici chiar, la limită, de moralitate, dacă luăm acest termen în sens direct. Nu este vorba de a fi mijloace de comunicare plicticoase şi oneste, ci de a asigura o funcţie socială majoră.

Evident, deontologia nu se practică decât în regimurile democratice. Cine nu crede în capacitatea indivizilor umani de a gândi în mod independent, de a-şi conduce viaţa, exclude dintr-o dată autocontrolul.

Mijloacele de comunicare fac parte din sistemul social foarte complex al ţărilor moderne şi din numeroasele subsisteme ale acestuia. Ansamblul acţionează ca un enorm organism viu: fiecare element depinde de altele. Este suficient să existe un subsistem defect pentru ca mecanismul să nu funcţioneze corect. Astfel se explică 46 E. Nicolau, op. cit., pp. 108-110.

23

faptul că, până şi în regimul liberal, autonomia mijloacelor de comunicare este limitată. Într-o mare măsură, acestea sunt şi acţionează după cum le dictează trecutul, cultura, economia ţării, ceea ce vor conducătorii economici şi politici ai societăţii; ceea ce doresc consumatorii şi cetăţenii, adică toţi locuitorii.

În plus, trebuie să avem în vedere tripla natură a mijloacelor de comunicare, mai ales când vorbim de deontologie. Fiind totodată industrie, serviciu public şi instituţie politică, mijloacele de comunicare sunt de o mare ambiguitate.

Efectele mass-media. Funcţiile mijloacelor de comunicare, în lumea noastră sunt,

în mod indiscutabil, importante. Şi cum li se atribuie adesea puteri imense, ele sunt acuzate - de la dreapta şi de la stânga, de către cei puternici şi de către cei umili, de bătrâni şi de tineri – de toate relele societăţii moderne.

Se poate enunţa principiul: comunicarea în masă are efecte. Acela pe care îl poate avea asupra copiilor constituie unul dintre subiectele multor cercetări din domeniul ştiinţelor sociale. Şi nu mai există îndoială: în funcţie de conţinut, pot determina apariţia unor efecte pozitive sau negative. În general, se admite faptul că mijloacele de comunicare în masă pot exercita o influenţă puternică, pe termen lung, dacă mesajul este omogen şi, mai ales dacă urmează calea pe care o doresc şi bebeficiarii.

Mijloacele de comunicare au, indiscutabil, o influenţă considerabilă, furnizând informaţia şi stabilind ce eveniment şi care persoane sunt importante. De altfel, se întâmplă ca simpla publicare a unei informaţii să declanşeze o acţiune a puterilor politice înainte chiar ca utilizatorii să reacţioneze. Incontestabil este şi faptul că mass-media stabilesc şi ordinea de zi a societăţii: ele nu pot dicta oamenilor cum să gândească, dar pot decide la ce se vor gândi. Oamenii îşi formează singuri o opinie despre subiectele care îi interesează şi, de altfel, opinia majorităţii se impune adesea mijloacelor de comunicare în masă, în special celor comericale.

Astfel a renăscut convingerea celor care contează pe utilizatori pentru a cere şi a obţine dovada că mijloacele lor de comunicare în masă respectă deontologia, îşi controlează calitatea şi oferă servicii bune.

Valori umane. Drepturile şi obligaţiile sunt inseparabile. Fiinţa umană este înclinată să ceară drepturi fără a evoca obligaţiile care le însoţesc, mai ales în zilele noastre, mai ales în Occident. Or, deontologia se preocupă tocmai de obligaţii. Ea presupune faptul că libertatea şi responsabilitatea sunt inseparabile. Ca orice religie sau filosofie, formulează reguli care trasează anumite reguli libertăţii fiecăruia şi care fixează obligaţii pentru fiecare individ. Aceste reguli decurg dintr-un ansamblu de principii morale. O fiinţă umană adoptă aceste principii pentru că ele corespund viziunii pe care o are despre semenii săi şi despre univers şi sunt conforme ideilor sale despre societate.

Dacă există o valoare asupra căreia toţi oamenii se pot pune de acord aceasta este supravieţuirea speciei., destinul planetei. Oricare ar fi ideologia lor, fie că au sau nu o credinţă religioasă, această preocupare trebuie să-i anime pe toţi. Ei sunt acum mai ameninţaţi ca niciodată. Duşmanul l-au descoperit: este vorba de ei înşişi. Toţi trebuie să se simtă responsabili. Se întâmplă, din fericire, ca oamenii să împărtăşească în mod general anumite valori pe care se bazează morala socială: respectul faţă de viaţa umană, preocuparea de a nu face rău nimănui în mod inutil, promovarea dreptăţii şi a drepturilor omului, democraţia.

Pentru a ghida comportamentul indivizilor, de-a lungul secolelor au fost formulate importante precepte morale. Astfel, Aristotel recomandă să se urmeze întotdeauna o via media între două excese opuse. Pentru Kant, fiecare posedă un simţ moral, determinarea de a face ceea ce este bine; conform acestui „imperativ categoric”, un act

24

moral este un act care poate fi generalizat. Şi pentru Stuart Mill, utilitaristul, trebuie întotdeauna să căutăm cel mai mare bine pentru cel mai mare număr de oameni.50

Libertatea de expresie. Toate statele lumii au ca ideal proclamat să asigure fiecăruia dintre cetăţenii lor „respectarea drepturilor omului” În practică, individul nu dispune de nici unul dintre aceste drepturi dacă nu posedă unul dintre ele: acela de a cunoaşte. Prima vocaţie a profesionistului din mass-media este aceea de a exercita libertatea de a comunica în vederea informării oamenilor cu privire la observaţiile sale asupra lumii înconjurătoare. Această libertate este unul dintre drepturile umane numite absolute deoarece corespund nevoilor vitale. Fără comunicare nu există societate, deci nu există o supravieţuire îndelungată a individului.

Instaurarea unei dictaturi laice sau teocratice, monarhice sau coloniale, burgheze sau proletare este însoţită întotdeauna de suprimarea cuvântului şi a presei. Aceasta a devenit deci atât un semn cât şi un factor al democraţiei. Nu este inutil să repetăm: dacă este adevărat că nu există libertate reală fără limite, în schimb, nu poate exista libertate fără responsabilitate. Profesionistul are nevoie de libertate faţă de stat şi, de asemenea, are nevoie de o libertate „economică”: fără un salariu decent, se sustrage cu dificultate corupţiei.

„Orice individ are dreptul la libertate de opinie şi de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi hărţuit pentru opiniile sale şi pe cel de a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără limitări de frontieră, informaţiile şi ideile, prin intermediul câtorva mijloace de expresie existente”: acesta este art. 19 din Declaraţia Internaţională a Drepturilor Omului, votată de ONU în 1948.

De-a lungul secolelor, „libertatea presei” a fost de multe ori înţeleasă ca un drept al fiecărui cetăţean. Libertatea cuvântului nu poate fi înţeleasă numai ca o absenţă a interdicţiei, de care profită doar o minoritate infimă. Ea trebuie să se transforme în dreptul de a comunica, pentru toţi.

Comunicarea fiind o nevoie esenţială a fiinţei umane, „dreptul la comunicare” se impune: dreptul recunoscut indivizilor, grupurilor şi naţiunilor de a face schimb de mesaje de orice fel prin orice mijloc de expresie. Şi, în consecinţă, obligaţia pentru colectivitate de a furniza mijloacele de realizare a acestui schimb. Dreptul la educaţie nu ar însemna mare lucru dacă nu ar fi şcoli, nici dreptul la sănătate fără spitale.

5. Comunicarea: artă sau ştiinţă ori artă şi ştiinţă? 5.1. O ştiinţă Comunicarea este întâi de toate un demers. Demersul are la bază o logică simplă.

Dacă dorim să convingem pe cineva să-şi schimbe comportamentul, obiceiurile sau ideile, trebuie să-i adresăm mai întâi un mesaj pe care să-l accepte şi să-l înţeleagă.

Pentru a pregăti acest mesaj, trebuie integrat într-o strategie. De exemplu, înainte de realizarea unui mesaj publicitar de 30 de secunde, înainte de a concepe un afiş sau un pliant, trebuie să ştim ce dorim să spunem, cui vrem să ne adresăm şi de ce respectiva persoană este cea căreia dorim să-i vorbim. Acestea sunt obiectivele ce trebuie determinate în raport cu un public-ţintă dat.

Comunicarea este esenţială, de exemplu, în a concepe un plan de campanie de relaţii publice, care înseamnă construirea unui lanţ logic de operaţiuni în care fiecare etapă este strâns legată de cea care îi precedă şi de cea care îi urmează. Alegerea acţiunilor ce trebuie întreprinse şi a instrumentelor de relaţii publice necesare se face de obicei după, şi nu înaintea acestui demers.

Comunicarea este, în acelaşi timp, un instrument, un ajutor. Aşa cum cuvântul reprezintă un vehicul pentru gândire, comunicarea este un instrument aflat în serviciul organizaţiilor. În ceea ce priveşte comunicarea, există un enunţ de bază, pe care 50 J. C. Bertrand, op.cit., pp. 179-190.

25

considerăm util să-l reamintim: ceea ce primează este cunoaşterea realităţilor. Este suficient să dăm exemplul unei descoperiri ştiinţifice sau al unei prevederi legislative. Câtă vreme ele nu sunt cunoscute, vor rămâne inoperante, inexistente, oricât de importante ar fi.

Comunicarea este fondată întotdeauna pe principiul necesităţii ca realitatea să fie cuoscută pentru a fi percepută ca atare, nefiind suficientă existenţa ei, pur şi simplu.

Revenind la planul de campanie de relaţii publice şi privind mai în profunzime, observăm că a-l realiza reprezintă un act ştiinţific, din mai multe puncte de vedere.

a. Demersul în sine. În primul rând trebuie aplicată o metodă riguroasă, logică şi raţională. În acest sens, abordarea de tip ştiinţific permite evitarea erorilor. Conceperea unui plan de campanie reprezintă un demers intelectual, realizat cu toată rigoarea posibilă. Înseamnă a şti să descompui o realitate în elementele sale de bază, astfel încât să permită accentuarea aspectelor considerate pozitive şi ocultarea celor negative, precum şi eliminarea opoziţiilor şi rezistenţei publicului faţă de adoptarea unui produs sau a unei idei. Orice se poate vinde, cu condiţia să faci acest lucru în mod corect, însă nimeni nu este obligat să cumpere. Trebuie deci să ştim să convingem.

Planul tebuie să funcţioneze ca un mecanism bine reglat. Trebuie să ştim să adresăm întrebările potrivite, să discernem situaţiile de elucidat, astfel încât soluţia să se impună de la sine.

Un plan de campanie reprezintă aplicarea unei metode de planificare, care urmează câteva abordări omologate. Este similar cu modul de construire a unui referat ştiinţific, de decupare a realităţii, aşa cum se procedează în cazul disertaţiilor.

Oricare ar fi situaţia, pentru a avea garanţia caracterului profesional al intervenţiei sale şi pentru optimizarea şanselor de succes, practicianul trebuie să folosească o abordare metodică, să găsească tehnicile şi instrumentele adecvate, să stabilească un plan riguros de analiză. Planul de campanie de relaţii publice este deci rezultatul unui demers raţional58.

El se concretizează într-un document în care sunt prezentate cele mai bune modalităţi de abordare şi îndeplinire a obiectivelor propuse. De aceea, el constituie o etapă prealabilă esenţială realizării activităţilor de relaţii publice. Întâi se realizează planul, apoi se execută. Astfel, pentru un grup, acţiunea de a atrage atenţia autorităţilor asupra unei preocupări sau, invers, pentru autorităţile publice, semnalarea către cetăţeni a unei probleme necesită un timp de reflecţie care va permite găsirea celei mai bune abordări. Planul de campanie este, aşadar, un instrument de reflecţie. Ca urmare a lui se pun în aplicare măsurile concrete propuse.

Avem de-a face deci cu o activitate care necesită o anumită rigoare, resurse de timp şi o metodă specifică. Fiecare plan de campanie de relaţii publice este unic, însă fiecare are nevoie de aceeaşi rigoare şi de aplicarea aceloraşi etape în dezvoltarea sa.

b. Teoria. Există în ştiinţele comunicării un anumit număr de teorii interesante care permit o mai bună alegere a strategiilor de relaţii publice. Astfel, teoria circulaţiei informaţiei pe două paliere a demonstrat că, adesea, liderii de opinie sunt influenţaţi de mesaj, ei fiind aceia care se substituie marelui public. Astfel, s-a observat că e mai bine să căutăm să venim în contact cu lideri, decât cu ansamblu publicului.

Teoria numită agenda setting demonstrează că, atunci când mass-media tratează un anumit subiect, acela poate deveni parte a preocupărilor publicului, chiar dacă indivizii nu-şi însuşesc şi modul în care l-au prezentat mass-media. Toate persoanele care obţin un interviu la televiziune, de exemplu, sunt remarcate mai mult pentru faptul că au apărut la TV, decât pentru ceea ce au spus în faţa camerelor de luat vederi.

Teoria spiralei tăcerii ne arată că indivizii au tendinţa de a nu-şi exprima preferinţele, opţiunile şi gândurile deoarece simt că acestea ar putea fi interpretate 58 B. Dagenais, op.cit., pp. 87-90.

26

greşit de către cei din jur. Or, la un moment dat, toată lumea are aceeaşi părere despre ceva, dar preferă să tacă, gândindu-se că ceilalţi nu o împărtăşesc. Această spirală a tăcerii este ruptă la un anumit moment dat, de un gest, o declaraţie sau un eveniment.

Teoria refluxului condiţionat, născută din cercetările lui Pavlov, demonstrează că repetarea unui stimul, însoţit de aceeaşi acţiune, provoacă în cazul unui individ obişnuinţa de a aştepta această acţiune în momentul în care stimulul este prezent. Astfel, câteva note muzicale pot duce cu gândul imediat la un anume produs.59

Teoria percepţiei selective demonstrează că un individ are tendinţa de a se expune mai mult anumitor mesaje şi că mai multe persoane care vin în contact cu aceleaşi mesaje nu le percep la fel. Astfel, fiecare individ va citi din ziar numai unele articole, neglijându-le pe altele.

În fine, teoria disonanţei cognitive arată că, în faţa unei informaţii care vine în contradicţie cu modul său de a gândi, individul are tendinţa de a-şi proteja echilibrul său interior adoptând diferite atitudini, printre care şi aceea de a respinge complet ideea care îl deranjează.

Astfel, numeroasele teorii din ştiinţele comunicării sunt de mare ajutor atunci când întocmim planuri, în special teoriile care privesc circulaţia informaţiei, schimbările de comportament, predispoziţiile psihologice ale indivizilor, evoluţia opiniei publice.

Putem, de altfel, să realizăm planuri de campanie de relaţii publice fără să cunoaştem toate aceste teorii. Dar, atunci când vizăm schimbări importante în comportamentul clienţilor noştri, este esenţial să înţelegem toate procesele de învăţare, adaptare şi alegere ale indivizilor, văzuţi ca membri ai unor grupuri.

c. Tehnicile de lucru. Folosirea sondajelor pentru cunoaşterea opiniei publicului faţă de un produs, un serviciu sau o idee, reprezintă o metodă ştiinţifică. Încrederea în fler este apanajul improvizaţiei sau artei.

Diferitele metode de anchetă, de sondaj sau de analiză a faptelor şi a gesturilor consumatorilor, permit descrierea realităţilor complexe într-o manieră ştiinţifică. Aceste abordări sunt recunoscute ca atare în ştiinţele sociale.

5.2. O artă Dacă ar exista un singur mod de alcătuire a unui plan, am putea deosebi

campaniile bune de cele rele. Dar, dincolo de reguli şi tehnici, există inclusiv o latură artistică, pe baza căreia se poate diferenţia o campanie reuşită de una eşuată.

Fiinţa umană nu este nici robot şi nici maşină. Ea ascunde moduri de comportament care dau măsura misterioasei naturi a omului. Anumiţi indivizi sunt dotaţi în mod deosebit pentru a percepe această specificitate, aplicând soluţii practice pe care doar simpla folosire a tehnicilor raţionale nu le lasă să se intrevadă. Este nevoie deci de un melanj între artă şi ştiinţă pentru a concepe o campanie de succes. O campanie considerată excepţională doar pentru că toată lumea a observat-o poate fi un dezastru, dacă nimeni nu cumpără produsul respectiv sau nu este atras de ideea în cauză. Pe de altă parte, au fost şi sunt campanii care par fără efect, la prima vedere, dar care obţin rezultate interesante pentru cei ce le folosesc.

Ca urmare a acestei combinaţii între artă şi ştiinţă, ne găsim în faţa următoarei probleme: ori de câte ori se va dori să se creeze un plan de campanie de relaţii publice, va exista întotdeauna un individ, pentru care strategia folosită nu va funcţiona, pentru care ideile promovate nu vor avea efect. Este dificil să se găsească un consens, doarece unii dintre noi îşi bazează deciziile pe anumite date ştiinţifice, iar alţii, pe impresii şi intuiţii. Astfel, trebuie să ştim să decidem şi să ne asumăm riscurile evaluând avantajele şi inconvenientele fiecărei strategii.

De asemenea, trebuie să ţinem seama de faptul că se lucrează diferit cu partizanii unei abordări ştiinţifice, faţă de cei care preferă punctul de vedere artistic. 59 M. L. DeFleur, S. Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 54.

27

Planificatorii de strategii, care activează în interiorul sau în exteriorul organizaţiei, nu se prea înţeleg cu oamenii de creaţie. Aşteaptă de la aceştia din urmă, miracole, deşi le prezintă într-un mod savant toate datele problemei. Sau, mai mult, îi consideră ca fiind excelenţi „ambalatori”, dar lipsiţi de conţinut. Este vorba de conflictul dintre planificatorii de strategii şi creatorii de imagini.

De exemplu, în vederea organizării unei strategii de relaţii publice pentru un congres internaţional al numismaţilor, adepţii abordării raţionaliste vor face studii despre intenţiile consumatorilor, despre cunoştinţele lor de numismatică, despre interesul lor pentru o atare expoziţie.

Dincolo de organizaţia care-şi urmăreşte ţelurile proprii, dincolo de produs, de serviciu sau de ideea propusă, dincolo de receptorul mesajului şi de percepţiile sale foarte speciale, trebuie să ne gândim la rolul unic jucat de creatorul mesajului. În majoritatea cazurilor cercetarea este esenţială, iar imaginaţia trebuie să se pună în serviciul său.

Consilierul de relaţii publice devine în acest context un veritabil alchimist, pentru că el trebuie să găsească, de-a lungul acestor multiple relaţii, calea spre succes. El trebuie să ştie să navigheze la frontiera dintre artă şi ştiinţă şi să le îmbine perfect la nevoie. Acest lucru i-a făcut pe Brochand şi Lendrevie să spună despre comunicare că este şi artă şi stiinţă. Este nevoie, aşadar:

- să lucrăm cât mai riguros posibil; - să lăsăm creatorilor un cât mai mare spaţiu de manevră. De fapt, a gândi în

sunet şi imagine, adică „a concepe în trei dimensiuni”, presupune o abordare complet diferită de scriitură. Trebuie găsită simbioza între creatorul de imagini şi cel care se ocupă de ambianţa sonoră.

Succesul unei campanii reuşite constă adesea într-o idee genială pe care toată lumea o va reţine. De exemplu, publicitatea firmei Benetton nu dă publicului nici o informaţie cu privire la produsul pe care îl vinde compania, nici despre filosofia comercială a acesteia. Este vorba despre o publicitate provocatoare, cu implicaţii sociale, a cărei intenţie nu este de a-i face pe oameni să se gândească la complexitatea relaţiilor umane, ci de a-i determina să vorbească despre reclamele firmei Benetton60.

Trebuie să ne amintim că atunci când un produs se diferenţiază doar cu puţin de celelalte, e nevoie ca în jurul acestuia să fie creat un „zgomot comunicaţional”.

Totodată, Dumas precizează: „Comunicarea este artă dificilă pentru că ea presupune numeroase elemente – pentru început, persoane care pot juca rolul de emiţători, de mediu de comunicare sau de receptori ai mesajului. Comunicarea presupune, prin urmare, prezenţa evenimentelor în jurul cărora să putem comunica, fie că sunt percepute fizic sau prin imagini ori mesaje. În sfârşit, comunicarea nu este posibilă decât în cadrul unui sistem simbolic, fie că este vorba de un limbaj formal, vorbit ori scris sau de un cod nonverbal. Marea varietate a acestor elemente indică deja, de la început, complexitatea fenomenului comunicării.”61

5.3. Magia comunicării Chiar dacă putem descompune procesul în părţile sale componente pentru a-l

cunoaşte mai bine, trebuie totuşi să admitem că produsul final este învăluit în mister. De exemplu, cum am putea explica admiraţia exagerată a consumatorilor pentru obiecte inutile ca hoola hoop odinioară sau pentru jocurile video de astăzi.62

Operează aici magia comunicării. E vorba de întâlnirea cerere cu oferta sau cu enigmaticul răspuns al unui public considerat de noi blazat, dar care îşi revine atunci 60 B. Dageanis, op.cit., pp. 127-130. 61M. Dumas, La méthode des relations publiques, Éditions Commerce, Montréal, 1971, pp. 144-154. 62 B. Dagenais, op. cit., pp. 58-60.

28

când ne aşteptăm mai puţin. Pentru că există un anume mister care înconjoară puterea comunicării, mister pe care experţii îl simt, dar sunt incapabili să-l folosească aşa cum cred de cuviinţă.

Pe lângă aceste mistere, există şi utopiile comunicării. A crede că prin recurgerea la comunicare se poate rezolva orice, se pot controla toate crizele, se poate seduce orice public şi se pot impune toate produsele înseamnă să subestimăm importanţa deciziei personale a cetăţeanului sau consumatorului.

Există o serie de elemente care ne permit să descifrăm această magie. 1. Realitatea insuficient cunoscută. Prin structura ei, o organizaţie are nenumărate

preocupări: distribuţia produselor, calitatea acestora, profitul, concurenţa, reglementările legale, atmosfera de lucru din interiorul organizaţiei, relaţiile ei cu angajaţii, tentativele de fuzioare etc.

Relaţiile publice nu fac întotdeauna parte din activităţile de bază ale organizaţiei şi nu sunt considerate de primă importanţă. Într-adevăr, ele se află deseori mai jos faţă de alte nevoi ale organizaţiei. Astfel, pentru unele organizaţii, comunicarea nu este în realitate nici utilă, nici a priori necesară, cu atât mai puţin magică.

2. O necesitate evidentă. În încercarea de a-şi îndeplini obiectivele, fiecare organizaţie sfârşeşte prin a-şi da seama că are nevoie de comunicare. Când profiturile scad, se spune că este nevoie de publicitate. Când concurenţa devine foarte vizibilă, se face apel la publicitate pentru a o contracara. Când consumatorii se plâng, se folosesc relaţiile publice sau publicitatea pentru a câştiga din nou simpatia acestora. Când guvernul se implică în defavoarea organizaţiei, se recurge la comunicare, la activitatea de lobby, la relaţiile publice. Când angajaţii protestează, se apelează la comunicarea internă. Şi când un plan nu funcţionează bine, se admite că nu s-au făcut toate eforturile necesare pentru a se identifica rădăcinile problemei. Astfel, mai devreme sau mai târziu, fiecare organizaţie trebuie să îşi dea seama că e necesar să comunice cu clientul său pentru a supravieţui.

3. Misterul comunicării. Înainte de orice, relaţiilor publice li se cere să îndeplinească un anumit rol, poate chiar să umple un spaţiu gol. De fapt, atunci când au epuizat toate mijloacele obişnuite de soluţionare a unei probleme, se recurge la „magicienii” comunicării. Ei trebuie atunci să creeze, pornind de la nimic, o imagine, o forţă, o mişcare ireversibilă.

Comunicarea trebuie să devină o parte a activităţilor de gestionare a organizaţiilor; însă ea este folosită ca ultimă soluţie, atunci când s-a încercat tot ce se putea face şi nimic nu a funcţionat. În aceste circumstanţe speciale, există adesea tendinţa de a manifesta neîncredere în propriile departamente de relaţii publice, apelându-se la o firmă de consultanţă.

Această situaţie se explică, printre altele, şi prin puterea magică atribuită comunicării. Iar această magie este întreţinută de poveştile de succes, pe care le prezintă foarte bine unii autori despre relaţiile publice, despre activitatea de lobby, despre publicitate. Citind despre performanţele realizate în domeniul relaţiilor publice, ajungem să credem cu adevărat în eficacitatea deosebită a acestora. Ele există, fără îndoială, dar nu se întâlnesc aşa de des cum ar fi de dorit. Trebuie să ne amintim că activităţile de comunicare nu sunt arme magice, ci formează un ansamblu de abordări, instrumente şi mijloace capabile să aibă un anume efect asupra unui public-ţintă, la un anumit moment dat.

4. Erorile din activităţile de comunicare. Trebuie, totuşi, să menţionăm că activităţile de comunicare se văd astfel învestite cu puteri foarte mari, atribuindu-li-se în acelaşi timp şi cele mai mari virtuţi, deşi, dacă ceva nu funcţionează bine, sunt imediat blamate.

29

Ori specialiştii în comunicare nu şi-au dus la îndeplinire sarcinile, ori treaba a fost prost făcută. Adesea, iniţiatorii unei reforme ample, care nu a fost acceptată de public, pot fi auziţi spunând că nu au ştiut să „vândă” proiectul populaţiei sau că nu au explicat îndeajuns diferitele faţete ale programului etc. Specialiştii în comunicare cad adesea victimă acestor situaţii. Martore sunt, de altfel, schimbările frecvente în relaţiile dintre agenţiile de publicitate sau firmele de relaţii publice şi organizaţiile nemulţumite de activităţile de comunicare care le-au fost propuse.

Şi astăzi, mesagerul veştilor rele este sacrificat, atunci când organizaţia se simte ameninţată. Mai mult, s-au văzut situaţii în care consilierii pe probleme de comunicare au fost obligaţi să demisioneze din cauza unei erori apărute în funcţionarea organizaţiei. În aceste situaţii, apare uneori reflexul de a acuza activităţile de promovare a produsului, mai curând decât să se pună întrebarea dacă publicul este interesat de produsul în sine.

5. Erorile de percepţie. Desaulniers prezintă trei percepţii false asupra activităţilor de comunicare:

„Prima eroare: credinţa că activităţile de comunicare posedă o putere nelimitată asupra oamenilor. În realitate, ele nu sunt eficiente decât în contextul aplicării lor corecte, respectându-se anumite condiţii.

A doua eroare: credinţa că realizarea proiectului de comunicare poate fi încredinţată oricui ştie să vorbească sau să scrie. Activităţile de comunicare fac apel la un proces complex în cursul căruia intervin o serie de decizii a căror justeţe rezultă din cunoaşterea unei anumite teorii, utilizarea modelelor potrivite şi adunarea de informaţii pertinente.

A treia eroare: confuzia dintre mijloacele şi obiectivele comunicării. În această privinţă, practicienii sar adesea de la o problemă formulată sumar la alegerea mijloacelor: ei propun, imediat, un comunicat de presă, o vizită-turneu, o apariţie televizată.”

30

Capitolul II - TEHNICI DE INFORMARE PUBLICĂ

1. Caracteristicile unui fapt de presă Pentru delimitarea domeniului ,,tehnicilor de informare publică” va trebui să luăm

în seamă definiţia dată de dicţionar2 a termenului ,,tehnică”: ,,Totalitatea procedeelor întrebuinţate în practicarea unei meserii, a unei ştiinţe, etc.”

Nu orice eveniment constituie un fapt de presă, nu orice întâmplare are valoare pentru un mijloc de informare. Pentru a intra în atenţia presei, un eveniment trebuie să întrunească anumite caracteristici, iar specialistul de relaţii publice trebuie să cunoască şi el aceste caracteristici, pentru a putea discerne cu deplin profesionalism care anume lucruri ar putea trezi interesul mass-media şi care trebuie lăsate deoparte.

Este suficient ca un eveniment oarecare să aibă una sau câteva dintre trăsăturile ce vor fi enumerate mai jos pentru a avea şansa să devină fapt de presă. Prin urmare, un fapt de presă se caracterizează prin următoarele însuşiri3:

1. Actualitate - evenimentele actuale îi interesează pe cititori, deci şi pe editori, în mai mare măsură decât evenimentele perimate. Oamenii vor să ştie ce este nou, aşa se şi explică, în parte, interesul sporit pe care ei îl acordă televiziunii şi radioului, care sunt mai rapide în difuzarea ştirilor de actualitate, în defavoarea presei scrise. Ca urmare, specialistul de relaţii publice nu trebuie să se aştepte ca informaţiile perimate pe care le furnizează presei să fie publicate vreodată; cel mult, ele pot constitui material documentar pentru vreunul din ziarişti.

2. Proximitate - oamenii sunt mult mai interesaţi de lucrurile care se întâmplă în imediata lor apropiere. Informaţiile care au culoare locală prezintă mai mult interes, deoarece evenimentele petrecute în imediata apropiere sunt susceptibile să influenţeze direct, într-o măsură mai mare sau mai mică viaţa oamenilor.

3. Consecinţe - oamenii sunt interesaţi de felul în care un eveniment i-ar putea afecta prin consecinţele sale. Acest lucru explică faptul că de multe ori, ştiri cu caracter economic apar în deschiderea telejurnalelor şi radiojurnalelor: evenimentele cu caracter economic nu sunt interesante prin ele însele, ci prin consecinţele pe care le antrenează.

4. Conflict - ştirile care prezintă un element de confruntare se bucură de interes, deoarece este vorba de o măsurare a forţelor între oameni sau între om şi elementele naturale, de mediu. Acest caracter conflictual face ca ştirile care se referă la război, lupte, înfruntări cu forţele natură, cazuri în justiţie, alegeri, competiţii sportive, crime să aibă o mare căutare.

5. Bizarerie - orice lucru neobişnuit, ciudat, comic va atrage interesul oamenilor. O ilustrare plastică a rolului bizareriei în a da valoare unui fapt de presă este în binecunoscuta definiţie ,,populară” conform căreia ,,dacă un câine muşcă un om, acest lucru nu constituie un fapt de presă; în schimb, dacă un om va muşca un câine, acest lucru constituie un fapt de presă”. Specialistul de relaţii publice trebuie, totuşi, să cântărească cu multă atenţie urmările pe care le-ar putea avea difuzarea unei ştiri bazate pe elemente de bizarerie, fiindcă acestea ar putea afecta negativ imaginea organizaţiei sale sau intimitatea ori securitatea unor membri ai organizaţiei.

6. Sex - ştirile ce implică elemente cu conotaţie sexuală sunt întotdeauna interesante, nu numai atunci când prezintă delicte sexuale, ci şi când relatează despre confruntări între sexe, boli venerice, emanciparea femeilor, copii crescuţi de un singur

2 DEX - Dicţionarul explicativ al limbii române - ediţia a-II-a, Editura Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 1998. 3 Coman Mihai - Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare - Editura Polirom, laşi,

1999, p. 37.

31

părinte, femei care desfăşoară activităţi specifice bărbaţilor (femei-militar, femei care lucrează pe macara, femei-boxer, femei-bodyguard) sau invers (bărbaţi aflaţi în concediu pentru creşterea copilului). În difuzarea unei ştiri care implică elemente de sex, specialistul de relaţii publice trebuie să fie atent şi să evite formulări care ar putea constitui un afront sexual, cum ar fi caracterizarea femeilor drept ,,reprezentante ale sexului slab” sau afirmaţia că ,,în acest sector de activitate femeile fac o treabă la fel de bună ca şi bărbaţii”.

7. Sentimente — elementele de ordin sentimental, simpatie, dragoste, ură, tristeţe, mânie, gelozie, frică, prietenie, constituie un element de interes pentru presă şi pentru consumatorii de presă, atât prin ele însele, cât şi prin consecinţele lor. Prin urmare, specialistul de relaţii publice va putea utiliza pentru presă ocazii, ca de pildă, faptul că un membru al organizaţiei a depăşit cu succes o serie de împrejurări potrivnice. De asemenea, atunci când membri ai organizaţiei proprii sau ai comunităţii locale se confruntă cu situaţii tragice, exprimarea publică a compasiunii şi a voinţei de a da ajutor constituie elemente care atrag interesul presei şi, implicit, al opiniei publice.

8. Proeminenţă - informaţiile despre personalităţi importante ale vieţii publice, vor avea întotdeauna întâietate în ceea ce priveşte difuzarea prin mass-media. Preşedinţii de stat, oamenii politici importanţi, vedetele vor apărea în ziare şi la ştiri aproape zilnic. În această privinţă, specialistul de relaţii publice trebuie, totuşi, să cântărească atent fluxul de informaţii difuzate către mass-media cu privire la una sau mai multe personalităţi din organizaţia sa; suprasaturarea redacţiilor cu informaţii despre aceiaşi oameni poate crea dezinteres sau, mai rău, poate duce la suspiciunea de,.cult al personalităţii”.

9. Suspans - ştirile cu elemente de suspans sunt la fel de atractive ca povestirile cu implicaţii misterioase; astfel, faptul că, cu ani în urmă, mai mulţi americani au fost luaţi ostatici în Irak a constituit ,,capul de afiş” al ştirilor de presă vreme de 400 de zile. La fel, ştirile despre oameni dispăruţi într-un accident naval, despre căutarea oamenilor prinşi sub dărâmături în urma unui cutremur sau a unei explozii, despre căutarea unor turişti rătăciţi pe munte, a unor militari dispăruţi pe durata acţiunilor de luptă, etc., vor prezenta interes pentru mass-media.

10. Progres - relatările conţinând elemente de progres îi fascinează pe oameni. Ştirile despre invenţii, descoperiri şi tehnologii noi care ar putea afecta într-un fel sau altul viaţa oamenilor - mai ales viaţa lor de zi cu zi - vor fi căutate de mass-media.

În funcţie de elementul de interes pe care îl prezintă un fapt de presă, precum şi de profilul diferitelor mijloace de informare, este posibil ca un eveniment anume să fie relatat pe larg în unele ziare/emisiuni, în timp ce altele, îl vor ignora.

Acest lucru nu trebuie să constituie o surpriză pentru specialistul de relaţii publice4. 2. Ştirea de presă

O definiţie empirică afirmă că ştirea de presă este ,,orice lucru nou pe care îl înveţi astăzi şi pe care ieri nu-l ştiai.” Alte definiţii, la fel de empirice, caracterizează ştirea de presă drept ,,informaţie care poate fi utilă” sau „ ceva ce te poate ajuta să faci faţă împrejurărilor”.

Conform unei lucrări avizate5, ştirea de presă poate fi definită ca ,,text succint de agenţie, de ziar, de radio, de televiziune, care reprezintă o primă avizare a unui fapt socialmente semnificativ”.

4 George David, op. cit, p. 232-234. 5 Cristian Florin Popescu, Radu Bâlbâie - Mic dicţionar de jurnalism - Fundaţia Rompres,

Bucureşti, 1998, p. 112

32

Ştirea de presă reprezintă modalitatea cea mai la îndemână pentru difuzarea informaţiilor de actualitate (evenimente care tocmai s-au petrecut, care sunt în desfăşurare sau care urmează să aibă loc în viitorul apropiat). Ea este destinată exclusiv publicării şi, de obicei, este preluată şi difuzată ca atare de mass-media interesată.

În ceea ce priveşte durabilitatea lor în timp, specialiştii deosebesc două tipuri de ştiri6:

a. Ştiri perisabile din punct de vedere temporal (hard news), care prin urmare trebuie publicate cu prioritate:

a1. ştiri despre accidente. a2. ştiri politice sau de afaceri la nivel înalt. a3. urmări ale unor fenomene naturale. b. Ştiri ceva mai durabile (soft news), care pot fi relatate şi după trecerea unei

anumite perioade de timp fără să-şi fi pierdut atractivitatea şi care, de regulă, sunt incluse în reportaje, relatări, foiletoane şi alte asemenea genuri publicistice neîncorsetate de factorul timp:

b1. ştiri despre hobby-uri ale unor persoane. b2. creaţii artistice sau ştiinţifice. O ştire de presă trebuie să răspundă următoarelor întrebări: Cine? Ce? Unde? De

ce ?Cum?. Pentru a răspunde acestor întrebări şi pentru a respecta regula ,,piramidei inversate”, ştirea se structurează în trei părţi: introducerea, cuprinsul şi încheierea7 .

1. Introducerea - este partea cea mai importantă a ştirii, deoarece ea trebuie să răspundă, în cât mai puţine cuvinte (aproximativ 30), la cât mai multe dintre cele şase întrebări. Ea constituie un rezumat al ştirii, dând cele mai importante informaţii ale acesteia.

În selectarea întrebărilor cărora trebuie să li se răspundă în introducere, în primul rând se determină ordinea importanţei acestora.

În marea majoritate a cazurilor cine? ce? sunt cele mai importante întrebări; la întrebarea cine? se va răspunde mai întâi dacă subiectul (persoană, grup de persoane, organizaţie, naţiune, etc.) este bine cunoscut opiniei publice, iar aceasta manifestă interes special pentru el; se va răspunde mai întâi la întrebarea ce? atunci când acţiunea prezintă mai mult interes pentru opinia publică decât persoanele implicate.

Întrebările când? şi unde? localizează evenimentul în timp şi spaţiu. De obicei, răspunsul la aceste întrebări se găseşte tot în introducere.

Întrebarea de ce? se referă la cauzele evenimentului, iar răspunsul la ea se poate găsi fie în introducere, fie în cuprins.

Întrebarea cum? se referă la împrejurările în care s-a petrecut evenimentul, la modul de desfăşurare al acestuia. Răspunsul se poate găsi în introducere, dar cel mai adesea el este situat în cuprins.

2. Cuprinsul - detaliază informaţiile despre subiectul, acţiunea, cauzele şi împrejurările evenimentului. Astfel în cuprins se găsesc informaţii privind:

a. Numele şi prenumele persoanei (persoanelor) implicate, organizaţia căreia aparţin aceste persoane şi funcţiile îndeplinite de ele; denumirea organizaţiei care constituie subiectul ştirii.

b. Fapte secundare legate de evenimentul relatat pe scurt în introducere. c. Afirmaţii ale diferitelor surse (cu citarea acestora) referitoare la subiect,

acţiune, cauze, împrejurări, posibile evoluţii, etc.

6 Cristina Coman – Relaţii publice şi Mass-media – Editura Polirom, laşi, 2000, p. 80. 7 Cristina Coman, op. cit., p. 81.

33

d. Explicaţii detaliate ale unor afirmaţii (date) din introducere. e. Corelări ale evenimentului relatat cu evenimente anterioare sau ulterioare. Regula ,,piramidei inverse” se respectă şi în redactarea cuprinsului, informaţiile

fiind relatate în ordinea descrescătoare a importanţei lor pentru opinia publică. Cuprinsul oferă, în majoritatea cazurilor, răspunsurile la întrebările cum? şi de ce?8 .

3. Încheierea - cuprinde informaţii mai puţin importante, dar pe care autorul le consideră utile pentru opina publică. Aceste informaţii detaliază, de obicei, răspunsurile date în introducere şi în cuprins la cele şase întrebări sus —amintite. Dacă este cazul, editorul poate renunţa la difuzarea informaţiilor din încheiere.

În redactarea unei ştiri de presă, se ţine seama de următoarele reguli9 : a. Ştirea se structurează pe paragrafe scurte (de regulă, nu mai mult de cinci

rânduri) fiecare paragraf exprimând o singură idee. Concizia dă mai multă claritate textului. Amănuntele inutile nu fac decât să estompeze mesajul pe care dorim să-1 transmitem. În redactarea ştirii se utilizează limbajul comun, accesibil publicului larg. Folosirea jargonului profesional, a prescurtărilor, a stilului birocratic sunt total contraindicate. Cu cât exprimarea este mai simplă, mai clară şi mai apropiată de ceea ce vrem să transmitem cu adevărat, cu atât efectul asupra destinatarilor va fi mai puternic.

b. Claritatea, logica şi simplitatea trebuie să fie regulile esenţiale în redactarea de materiale destinate difuzării publice.

c. Ştirea trebuie să aibă un titlu scurt (un cuvânt) şi, în final, numele autorului; înainte de a difuza ştirea, se verifică temeinic dacă au fost ortografiate corect numele persoanelor, localităţilor, organizaţiilor, etc.

d. O dată redactată, ştirea de presă trebuie verificată minuţios din punct de vedere al corectitudinii formale şi de fond, al acurateţei. Corectitudinea unui document difuzat de o anumită organizaţie spune multe despre reputaţia pe care ea o are sau vrea să şi-o construiască. Aşadar, specialistul de relaţii publice va trebui ca, în final, să verifice o serie de elemente ale ştirii de presă, astfel încât acestea să nu conţină erori10:

1. Faptele - trebuie evitată orice eroare în ceea ce priveşte relatarea faptelor propriu-zise, de aceea este bine ca autorul să verifice de cel puţin două ori informaţiile pe care le-a obţinut, data, ora, locul, împrejurările în care s-a produs un eveniment, participanţii, numele şi funcţiile exacte ale acestora, adrese sau numere de telefon care urmează să apară în ştire, toate aceste lucruri trebuie verificate temeinic înainte de a fi difuzate.

2. Corectitudinea gramaticală şi ortografică - nu toate redacţiile au oameni şi timp pentru a corecta greşelile de acest fel făcute de cei care furnizează informaţii. De multe ori, informaţiile sunt preluate ca atare sau sunt supuse doar unei prelucrări foarte sumare. Prin urmare, autorul trebuie să verifice, cu dicţionarul şi cu îndreptarul ortografic şi ortoepic în mână, orice cuvânt care nu-i este familiar, orice expresie asupra corectitudinii căreia are dubii, orice construcţie gramaticală de care nu este prea sigur. De asemenea, trebuie verificată corectitudinea denumirilor geografice, etc.

3. Cifrele - cele mai frecvente greşeli apar în cazul cifrelor, care sunt trecute cu vederea la corectură. Prin urmare, o eroare de dactilografiere care adaugă sau omite un 0 (zero), de pildă, poate avea uneori consecinţe dramatice.

4. Corectitudinea exprimării (stilul) - evitarea cacofoniilor, a tautologiilor, a repetiţiilor, a construcţiilor frazate lipsite de subiect sau de predicat, a prescurtărilor şi a

8 George David, op. cit, p. 238. 9 Cristina Coman, op. cit., p. 82. 10 George David, op. cit., p. 240.

34

elementelor de jargon cu care publicul nu este familiarizat trebuie să constituie o preocupare deloc neglijabilă a specialistului de relaţii publice care redactează o ştire de presă.

5. Injuriile (calomnia) - trebuie evitate cu desăvârşire construcţiile cu potenţial injurios sau calomnios, deoarece acestea pot genera chiar acţiuni în justiţie din partea celui care a fost subiect al afirmaţiei injurioase. Astfel, propoziţia ,,Vasile Ionescu este un hoţ” trebuie eliminată din textul unei ştiri de presă dacă ea apare acolo sub această formă; în locul ei, trebuie introdusă o formulare bazată strict pe fapte, de genul ,,Vasile Ionescu a fost arestat de poliţie sub acuzaţia că a furat un televizor din biroul şefului său”.

6. 1ncluderea informaţiilor de fond - cel la care va ajunge în final ştirea de presă trebuie să aibă elementele necesare pentru a putea judeca în cunoştinţă de cauză evenimentul relatat.

7. Deplinătatea - autorul ştirii de presă trebuie să caute să răspundă la toate întrebările pe care le-ar putea pune cititorul/ ascultătorul/ telespectatorul.

8. Obiectivitatea - opiniile personale, presupunerile, speculaţiile autorului nu-şi au locul în relatarea unui fapt de presă. Ele pot fi redate doar atunci când sunt atribuite unor persoane implicate în evenimentul relatat. Astfel, autorul nu poate scrie că ,,Elevul Constantin Ionescu a făcut o lucrare excelentă la olimpiada de matematică” deoarece aceasta este o opinie a sa, şi , prin urmare, o abdicare de la regula obiectivităţii.

9. Imparţialitatea - atunci când este vorba de o chestiune controversată, autorul trebuie să reproducă argumentele tuturor părţilor implicate în controversă. In caz contrar, va exista suspiciunea că, în realitate, autorul face jocurile uneia dintre taberele care se confruntă11 .

3.Comunicatul de presă Specialistul de relaţii publice consideră comunicatul de presă un mijloc simplu şi

eficace, cu ajutorul căruia se transmite presei o informaţie despre organizaţie, în speranţa că mesajul va ajunge la publicul căruia îi este adresat. Pentru a fi publicat, comunicatul trebuie să conţină o informaţie în măsură să prezinte o noutate sau să prezinte un anume interes pentru o categorie importantă de public. Comunicatul nu are nimic în comun cu reclama: acesta este un mesaj plătit al cărui conţinut şi ale cărei condiţii de apariţie sunt controlate de cel care l-a comandat12.

Jurnaliştii sunt cei care hotărăsc dacă, ce va fi făcut public sau nu, stabilind totodată dacă va fi difuzat integral sau parţial, trunchiat sau dacă va fi rescris.

Pentru ziarişti, comunicatul de presă este un ,,instrument de lucru de referinţă” în cazul în care furnizează informaţii despre subiecte care vor face obiectul unor materiale mai ample (reportaje, anchete, interviuri) sau ,,un proces finit” în cazul în care este publicat direct, fără a declanşa un efort suplimentar de documentare din partea redacţiei. Principalele criterii de evaluare a importanţei unui comunicat sunt, pentru jurnalişti, noutatea informaţiei, interesul pe care acesta l-ar avea pentru publicul ziarului, al revistei sau al postului şi calitatea redactării textului (care ar trebui să fie tot mai apropiată de scriitura jurnalistică).

Comunicatul de presă are următoarele caracteristici: a. Este un enunţ sau un document transmis oficial către organizaţie sau de către o

persoană.

11 George David, op. cit., p. 240-242. 12 Cristian Florin Popescu , Radu Bâlbâie, op. cit, p. 87.

35

b. Transmite o informaţie legată de o idee, de un serviciu, de un produs, de un eveniment, de o situaţie, de o informaţie care poate interesa populaţia sau un grup bine determinat al ei.

c. Este redactat în mod special pentru presa de informare, în scopul publicării şi difuzării lui.

d. Este întotdeauna un document scris13. Comunicatul de presă aduce la cunoştinţa mass-mediei producerea recentă a unui

eveniment, înştiinţarea că se va produce un eveniment în viitor, aduce informaţii suplimentare despre un eveniment deja relatat în presă, etc.

Primind comunicatul de presă, reprezentanţii mass-media pot: ■ să utilizeze informaţia suplimentară cuprinsă în comunicat; ■ să ia parte ei înşişi la evenimentele anunţate în comunicat; ■ să iniţieze acţiuni proprii de cunoaştere aprofundată a evenimentelor relatate. În procesul de pregătire a unui comunicat de presă, specialistul de relaţii publice

trebuie să ţină cont de unele reguli, care pot fi exprimate sub forma unor întrebări: ■ Subiectul comunicatului are valoare ca ştire de presă? ■ Cui îi este adresat comunicatul ? ■ Comunicatul respectă structura formală cerută unui asemenea document ? ■ Comunicatul răspunde la cele şase întrebări (sau cel puţin la patru dintre ele:

cine? ce? unde? când?). ■ Comunicatul a fost transmis la cele mai potrivite mass-media pentru a putea

ajunge la publicul-ţintă vizat ? ■ Conţinutul comunicatului a fost coordonat cu ceilalţi membri şi acceptat de

conducerea organizaţiei ? ■ Există o copie a comunicatului care să fie păstrată ca înregistrare ? Comunicatul trebuie să aibă un titlu şi o introducere interesante, în caz contrar,

riscă să treacă neobservat. Redactarea comunicatului de presă se face urmând aceleaşi reguli ca şi la

redactarea ştirii de presă şi utilizând aceeaşi tehnică a ,,piramidei inverse”. În plus, comunicatul de presă trebuie să mai conţină următoarele elemente14:

■ Data, ora şi locul difuzării; ■ Organizaţia de la care provine comunicatul; ■ Menţiunea dacă acel comunicat este ,,pentru difuzare imediată” sau poate fl

difuzat începând cu o anumită dată(oră); ■ Numele persoanei care poate da informaţii suplimentare şi modul cum poate fi

ea contactată (telefon, fax, e-mail, etc.); ■ Un titlu, astfel conceput încât să stimuleze interesul reporterului sau al

editorului care îl va citi; De obicei, comunicatul de presă se redactează în scris şi se transmite prin fax, e-

mail sau (mai rar) prin poşta clasică sau curier15. □ Clasificarea comunicatelor de presă 1. După criteriul absenţei sau prezenţei unei luări de poziţie, comunicatul de presă

poate fi: a. Comunicatul de informare - prin intermediul căruia se transmit invitaţii, informaţii

simple sau statistici.

13 Cristina Coman, op. cit, p. 85-86. 14 Cristina Coman, op. cit, p. 87. 15 George David, op. cit., p. 243-244.

36

b. Comunicatul de tip persuasiv — prin intermediul căruia se transmite o opinie sau o poziţie: o contestare, o dezminţire sau o acuză.16

2. După conţinutul difuzat distingem mai multe tipuri de comunicate de presă: a. Comunicatul invitaţie - este folosit pentru a invita jurnalişti să participe la un

eveniment organizat de instituţia în numele căreia este transmis; acesta poate fi o conferinţă de presă, o inaugurare, o vizită, o altă manifestare publică. Comunicatul trebuie să indice cu precizie tema evenimentului, numele organizaţiei, participanţii, momentul şi locul acţiunii, traseul şi unele detalii legate de locul de întâlnire. Comunicatul invitaţie se transmite presei cu aproximativ două săptămâni înaintea evenimentului anunţat.

b. Comunicatul de reamintire - dublează comunicatul de invitaţie, având rolul de a readuce în memoria jurnaliştilor evenimentul anunţat anterior. Pe acest comunicat se trec, la loc vizibil, acele cuvinte despre care precizează clar că este vorba de o revenire şi de o reamintire a unui anunţ anterior; de asemenea, se includ câteva informaţii care atrag atenţia ziariştilor asupra subiectului sau a temei acţiunii. Acest tip de comunicat se transmite astfel încât să ajungă în redacţii cu două-trei zile înaintea evenimentului respectiv.

c. Comunicatul - anunţ - comunicatele din această categorie au rolul de a face cunoscută o activitate publică ce urmează să aibă loc: expoziţie, manifestări sportive, vernisaje, inaugurări, etc. Scopul acestui comunicat este ca, prin intermediul mass-media, să informeze publicul asupra evenimentului şi să-l îndemne să participe; în plus, el urmăreşte să stârnească interesul jurnaliştilor şi să-l determine să prezinte în presă acel eveniment.

d. Comunicatul statistic — aceste tip de comunicat conţine date statistice recente privitoare la organizaţie sau la sferele ei de interes. Pentru că oferă întotdeauna un element de noutate, statisticile apar ca genul de informaţie cel mai uşor de difuzat: orice cifre sau date comparative bine ,,îmbrăcate” pot face foarte uşor obiectul unei ştiri.

e. Comunicatul de informare - este cel mai utilizat mijloc de transmitere a informaţiilor prin intermediul comunicatelor. Cel mai adesea el se referă la evenimentele care au loc în cadrul unei organizaţii: lansarea unui nou produs sau serviciu, inaugurarea unui obiectiv, anunţarea numirii noului preşedinte.

f. Comunicatul politic - scopul acestui tip de comunicat este câştigarea unor avantaje politice şi a unei imagini favorabile pentru o anumită persoană din conducerea organizaţiei.

g. Comunicatul oficial - acest comunicat provine de la autorităţile politice sau administrative, el poate fi însă difuzat şi de instituţiile ale căror decizii pot avea repercusiuni directe asupra populaţiei (de exemplu, un anunţ al SNCFR prin care publicul este informat în legătură cu o creştere a preţului la biletele de călătorie).

h. Comunicatul de luare de poziţie - acest tip de comunicat reprezintă un mod de manifestare a atitudinii unei organizaţii faţă de o anumită problemă. El poate lua mai multe forme:

■ de contestare în cazul în care o organizaţie anunţă o decizie sau o luare de poziţie faţă de o realitate cu care nu este de acord;

■ de provocare când organizaţia acuză sau denunţă o realitate anume; ■ de clarificare când organizaţia aduce precizări şi nuanţează anumite afirmaţii

referitoare la activitatea ei; ■ de rectificare când organizaţia corectează anumite informaţii sau aserţiuni care

aduceau prejudicii imaginii ei.

16 George David, op. cit., p. 247.

37

i. Comunicatul pentru radio şi televiziune - cuprinde informaţii pregătite pentru difuzarea prin canalele electronice; comunicatele respective sunt mult mai scurte (maxim două-trei paragrafe), astfel încât să poată fi utilizate direct în emisiunile informative ale radioului şi televiziunii şi să se integreze în intervalele de timp limitate pe care le implică asemenea emisiuni17.

4. Articolul de presă Articolul de presă este mai uşor şi, în acelaşi timp, mai dificil de scris decât ştirea

sau comunicatul de presă. Este mai uşor de scris pentru că nu necesită neapărat respectarea tuturor constrângerilor ce privesc redactarea unei ştiri sau a unui comunicat, precum regula ,,piramidei inverse” sau a celor şase întrebări esenţiale. Totodată, el este mai dificil de redactat, deoarece de această dată autorul are deplina libertate şi responsabilitate în alegerea formei de exprimare, cu condiţia să transmită mesajele dorite, pe care să le înzestreze cu un impact cât mai mare asupra publicului - ţintă vizat.

În activitatea sa, specialistul de relaţii publice trebuie să caute şi să fructifice ocaziile de a scrie nu numai ştiri şi comunicate de presă despre organizaţia sa, ci şi articole. Acestea produc un efect favorabil asupra imaginii organizaţiei, deoarece publicul acordă, de obicei, o mai mare credibilitate informaţiilor preluate din mass-media. Articolele pot fi scrise atât pentru mass-media independentă, cât şi pentru instrumentele de comunicare internă ale organizaţiei: ziarul de întreprindere, presa departamentală. De asemenea, trebuie menţionat că, dacă în presa de informare generală sunt căutate mai ales articolele legate de politică, economie, sănătate şi sport, presa specializată oferă mult mai multe ocazii pentru organizaţiile sau persoanele interesate de un anumit domeniu sau care constituie o autoritate profesională în activitatea pe care o desfăşoară. Apariţiile în presă sunt cel puţin la fel de benefice pentru imaginea organizaţiei ca şi publicarea de reclame plătite, condiţia de bază pentru asemenea apariţii este să fie oneste, obiective şi echilibrate, adică să elimine suspiciunea de reclamă mascată.

Termenul ,,articol” este generic, el fiind atribuit oricărui text ce apare în presa scrisă. Prin urmare, sub această denumire globală vom întâlni genuri publicistice precum ancheta, comentariul, cronica, editorialul, eseul, foiletonul, reportajul, etc. Trebuie menţionat, de asemenea, că un articol poate fi de sine stătător sau poate constitui un episod al unui serial, cum ar fi, de exemplu, un serial despre istoria olimpismului în România18.

Pentru a scrie un articol de presă, autorul trebuie, în primul rând, să identifice cele şase întrebări consacrate în ziaristică (cine? ce? când? unde? cum? de ce ?). El are însă mai multă libertate în tratarea răspunsurilor la aceste întrebări, în organizarea şi prezentarea lor.

Dacă ştirea şi comunicatul de presă intră în categoria ,,hard news” (ştiri perisabile) articolele intră, în general, în categoria ,,soft news” (ştiri durabile). În funcţie de genul abordat, un articol poate relata evenimente cu caracter aventuros, incidente bizare, experienţe neobişnuite, istorii sentimentale sau spirituale, aspecte de sezon.

În scrierea unui articol, pentru alte publicaţii decât cele destinate comunicării interne, specialistul de relaţii publice trebuie să ţină cont de câteva reguli generale19:

17 George David, op. cit., p.248. 18 Cristian Florin Popescu, Radu Bâlbâie- Mic dicţionar de jurnalism - Fundaţia Rompres,

Bucureşti, 1998,p. 38 19 George David, op. cit., p. 246-247.

38

a. Ca şi în cazul ştirii sau al comunicatului de presă, orice articol trebuie să aibă o introducere, un cuprins şi o încheiere. Este adevărat că acestea nu trebuie să fie identice cu cele utilizate în cazul ştirii sau al comunicatului, autorul având deplina libertate de a decide cum trebuie să înceapă, să continue şi să sfârşească articolul său, important este ca acesta să aibă, totuşi, un cap şi o coadă.

b. Trebuie respectată lungimea indicată de editor: o pagină, 300 de cuvinte, etc. De asemenea, articolul trebuie să se încadreze în maniera de prezentare a publicaţiei, în stilul său editorial.

c. Dacă începutul articolului nu este suficient de convingător, cititorii vor renunţa la a-l mai citi în favoarea altor ştiri.

d. Obiectivitatea este foarte importantă. De asemenea, referirile prea insistente la produsele propriei organizaţii nu sunt indicate, cu excepţia cazului în care editorul publicaţiei a cerut expres acest lucru.

e. Materialul trebuie dactilografiat la două rânduri şi cu spaţiu suficient în partea stângă a paginii, pentru a permite efectuarea corecturilor redacţionale.

f. La articol trebuie adăugate fotografii ale autorului, precum şi ale produsului despre care este vorba (în caz că articolul se referă la un produs) sau alte fotografii care ar putea fi utile în ilustrarea articolului. Fotografiile trebuie să aibă explicaţii, iar numele autorului trebuie însoţit şi de funcţia (poziţia) acestuia.

g. Dacă autorul ,,oficial” este altcineva, specialistul de relaţii publice trebuie să se asigure că acesta a văzut articolul înainte de a fi trimis spre publicare şi că a fost de acord cu conţinutul20.

5. Campania de presă Conform unui dicţionar de specialitate21, campania de presă este ,,o acţiune

constantă a unei instituţii de presă / a mass-mediei, care constă în accentuarea pentru o vreme a unei atitudini / opinii în legătură cu un fapt, cu bunul mers al unei instituţii.”

Rezultatul campaniei de presă este realizarea unui curent de opinie în favoarea sau împotriva unei anumite chestiuni. De cele mai multe ori însă, impactul sau rezultatele sunt greu de anticipat şi de controlat. Cu toate acestea, ca regulă generală, atunci când o campanie de presă are ca obiectiv slujirea binelui public, rezultatul ei va fi, mai devreme sau mai târziu, benefic societăţii. În caz contrar, când prin campaniile de presă se urmăresc de fapt scopuri diversioniste, avem de-a face cu utilizarea acestei tehnici de informare publică în domenii ca propaganda şi dezinformarea.

Specialistul de relaţii publice al unei organizaţii poate desfăşura campanii de presă, în cazul existenţei presei de întreprindere (departamentale) din cadrul organizaţiei.

Campaniile pot aborda diferite teme de interes pentru publicul intern, cum ar fi, de exemplu, preocuparea organizaţiei pentru creşterea eficienţei activităţii sale. 0 campanie de presă este, de obicei, la îndemâna organizaţiilor puternice, care au resurse pentru a susţine o activitate şi care, în plus, reprezintă o ţintă constantă a interesului public.

Astfel, de pildă, Ministerul Educaţiei şi Cercetării poate declanşa o campanie de presă, care să fie sprijinită de majoritatea mass-media, pe tema eliminării drogurilor din şcoli.

Pentru ca o campanie de presă să aibă succes, trebuie cointeresate mass-media de toate genurile. Cointeresarea se poate face prin furnizarea unor subiecte legate de tema propusă pentru campanie. Pentru aceasta, organizaţia iniţiatoare a campaniei trebuie să aibă un plan detaliat, care să cuprindă obiectivele urmărite prin declanşarea

20 George David, op. cit., p. 247. 21 Cristian Florin Popescu; Radu Bâlbâie, op. cit., p. 29.

39

acesteia, publicul-ţintă vizat, acţiunile concrete ce urmează să fie desfăşurate în diferite momente, resursele umane, materiale şi financiare necesare pentru finalizarea fiecărei acţiuni, responsabilităţi ce revin diferitelor departamente; mesaje specifice de transmis prin intermediul fiecărui tip de mass-media, modalităţi de evaluare periodică şi de corectare a planului atunci când este necesar.

O campanie de presă trebuie sprijinită pe fapte concrete, pe realităţi palpabile. În caz contrar, acţiunea va eşua încă de la început, pentru că mass-media nu va fi interesată în relatarea unor lucruri care nu pot fi sprijinite de realităţi.

6. Interviul Interviul este acea conversaţie planificată şi controlată între două sau mai multe

persoane care are un anumit scop, cel puţin pentru unul dintre participanţi, şi în cursul căreia ambele părţi vorbesc şi ascultă pe rând. Întâlnirile întâmplătoare pe culoare, în lifturi, pe străzi sau oriunde în altă parte pot conduce la conversaţii, dar nu pot fi considerate interviuri ca atare, pentru că definiţia mai sus prezentată foloseşte noţiunile de scop, planificare şi control a conversaţiei22.

■ Scopul interviului poate fi unul specific şi anume selectarea pentru un loc de muncă, ascultarea unei cereri, analiza activităţii, etc. Toate interviurile vor avea ca obiective: obţinerea de informaţii, transmiterea lor şi clarificarea informaţiilor. În esenţă, obiectivul general al interviurilor constă în schimbul de informaţii.

Dacă ştirea de presă şi comunicatul de presă reprezintă forme active de difuzare a informaţiilor, în care iniţiativa aparţine posesorului acestora, interviul este o formă pasivă, în care intervievatul răspunde întrebărilor ziaristului. Pentru ziarişti, interviul (verbal, scris, pentru radio sau televiziune) reprezintă atât o formă de prezentare a informaţiilor, cât şi un mijloc de documentare proprie.

Specialistul de relaţii publice răspunde atât de interviurile pe care le acordă el însuşi, cât şi de pregătirea persoanelor din organizaţia sa, solicitate de către reprezentanţii mass-media.

În funcţie de specificul mass-media pentru care este acordat, interviul poate fi: - pentru presa scrisă; - pentru radio; - pentru televiziune. Interviul pentru presa scrisă se poate desfăşura, fie sub forma unei discuţii

înregistrate pe bandă audio, pe care apoi ziaristul o prelucrează pentru publicare, fie prin remiterea întrebărilor scrise, la care intervievatul urmează să răspundă tot în scris, fie la telefon (lucru valabil şi în cazul interviurilor pentru radio).

În ceea ce priveşte radioul şi televiziunea, în funcţie de pregătirile prealabile pe care le poate face intervievatul, se consideră că există trei tipuri de interviuri23:

a) Interviul spontan - în care nimic nu este pregătit dinainte, iar intervievatul nu ştie, decât cel mult, tema generală care urmează să fie abordată.

b) Interviul pregătit - în care toate întrebările şi răspunsurile sunt pregătite în prealabil, de cele mai multe ori chiar în scris şi în care atât ziaristul, cât şi intervievatul urmează cu stricteţe ,,scenariul” ce a fost pregătit. Avantajul constă în faptul că vor fi expuse exact lucrurile stabilite dinainte şi considerate ca fiind importante; în schimb, de cele mai multe ori devine evident dezavantajul creat de faptul că se citeşte sau se repetă ceva exersat în prealabil, lucru care duce la dispariţia spontaneităţii şi a naturaleţei, creând o atmosferă artificială.

22 Coman Mihai - Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare - Editura Polirom, Iaşi,

1999, p. 50. 23 George David, op. cit, p. 249.

40

c) Interviul semi-spontan - în care ziaristul şi intervievatul stabilesc în prealabil întrebările (tipurile de întrebări) care vor fi puse. Intervievatul îşi poate pregăti astfel în minte răspunsurile. Ca urmare, de obicei răspunsurile sunt mai complete decât în cazul interviurilor spontane şi nu mai au aerul artificial întâlnit în cazul interviurilor pregătite.

În pregătirea unui interviu şi în desfăşurarea acestuia, specialistul de relaţii publice (persoana intervievată) trebuie să parcurgă următoarele etape24:

1) Obţinerea de informaţii despre ziarist şi mijlocul său de informare (acestea pot fi obţinute direct de la ziarist sau pot fi un rezultat al unor activităţi anterioare de cercetare): numele ziaristului, numărul de telefon, experienţa ca ziarist, activitatea anterioară, subiectul pe care doreşte să-l abordeze, întrebări concrete, reputaţia publicaţiei/postului respectiv, domenii de preocupări, arie de circulaţie, audienţă, termene de închidere a ediţiei, orice alte informaţii considerate ca necesare.

2) Determinarea persoanei ce urmează să fie intervievată: dacă aceasta este disponibilă, dacă cunoaşte temeinic subiectul propus de către ziarist, dacă este antrenată pentru contactele cu mass-media, dacă a mai avut astfel de experienţe, dacă este capabilă să se exprime clar, coerent, fluent, în termeni generali, fără utilizarea jargonului profesional.

3) Determinarea locului (în special în cazul interviurilor pentru televiziune): locul ales trebuie să fie potrivit cu tema interviului, să fie curat, bine aranjat, să nu conţină elemente de distracţie (elemente care să distragă atenţia ziaristului/telespectatorului de la tema interviului: telefoane care sună, computere sau instalaţii care execută operaţii complexe, acţiuni secundare sau grupuri de persoane, etc.); iluminarea trebuie să fie corespunzătoare şi să existe locuri unde ziaristul şi intervievatul să se poată aşeza dacă este nevoie.

4) Determinarea regulilor da bază şi acceptarea lor de către părţi. 5) Stabilirea conduitei în timpul interviului: intervievatul trebuie să stea drept, cu

capul sus (pentru menţinerea permanentă a contactului vizual cu ziaristul), cu picioarele sprijinite pe podea (este admisă şi poziţia picior peste picior, dar numai dacă intervievatul este orientat cu faţa către ziarist); în cazul interviurilor televizate, ţinuta vestimentară trebuie să fie corectă, pălăria (şapca, căciula) nu este recomandată, dar, dacă trebuie purtată, aceasta trebuie dată uşor spre ceafă, pentru a nu acoperi faţa; dacă interviul are loc într-un studio de televiziune, intervievatul trebuie să accepte machiajul preliminar.

6) Cunoaşterea tehnicilor de relaxare recomandate înainte de interviu: respiraţie profundă şi rară, contractarea şi relaxarea muşchilor începând de la picioare înspre partea superioară a corpului, scuturarea mâinilor pe lângă corp; este contraindicat consumul cafelei înainte de interviu, deoarece provoacă uscarea gurii şi a gâtului; apa este recomandată; intervievatul trebuie să se gândească, atunci când răspunde, la o persoană anume căreia îşi imaginează că îi vorbeşte; de asemenea, intervievatul trebuie să fie convins de faptul că, oricum, ştie mai multe lucruri decât ziaristul despre subiectul respectiv.

7) Întocmirea unei liste prealabile de întrebări şi răspunsuri (întrebări pe care ar putea să le pună ziaristul şi răspunsurile adecvate): în deschiderea interviului, este recomandat ca intervievatul să facă o declaraţie iniţială, în care să răspundă la întrebări ca: cine? ce? unde? când? cum?; din lista cu întrebări posibile nu trebuie să lipsească, în primul rând, cele considerate neplăcute de genul: de ce s-a mai întâmplat aşa ceva înainte? cine este responsabil? ce s-a făcut pentru prevenirea unei astfel de situaţii? care este mesajul către cei afectaţi? care este costul/întinderea pagubelor, etc.

24 George David, op. cit., p. 249-252.

41

8) Pregătirea din timp şi exersarea mesajelor de transmis pe timpul interviului: siguranţa activităţilor desfăşurate de organizaţie; compasiunea faţă de cei afectaţi (în caz că există persoane afectate de pe urma activităţilor organizaţiei); admiterea greşelilor, performanţele personalului organizaţiei şi ale echipamentelor sale, etc. Intervievatul trebuie să ştie în permanenţă că scopul său este acela de a livra opiniei publice mesajele sale despre organizaţia sa, nu de a face jocul realizatorului, răspunzând la întrebările acestuia ca la rechizitoriu: obiectivul intervievatului, aşadar, nu este de a răspunde neapărat la întrebări, ci de a utiliza întrebările pentru a-şi lansa propriile mesaje. Mesajele trebuie să fie concise (nu mai mult de 24 de cuvinte) formulate în termeni simpli şi să se bazeze pe construcţii pozitive.

9) Pregătirea finală: stabilirea şi exersarea tehnicilor de livrare a răspunsului (variaţia de ritm, pentru menţinerea interesului ascultătorilor; utilizarea pauzelor pentru sublinierea unor amănunte importante, siguranţa tonului, vorbirea măsurată, relaxată, prietenoasă; vocabularul de utilizat, cu evitarea prescurtărilor şi a jargonului profesional; dozarea energiei în expunere, astfel încât volumul să nu dispară la sfârşitul frazei, frazele să fie scurte; evitarea pauzelor stânjenitoare şi a utilizării unor cuvinte ca ,,ăăă”, ,,de”, ,,păi”, ,,mda”, etc.), exersarea tehnicilor de a răspunde la întrebări; controlul comportamentului (atitudinea politicoasă, modestă, rezonabilă, deschisă, sigură de sine, controlul temperamentului, evitarea atitudinilor de îngâmfare, aroganţă, ostilitate).

10) Obţinerea feed-back-ului privind desfăşurarea interviului; feed-back imediat (cu ziaristul: determinarea necesarului de informaţie suplimentară, corectarea erorilor de documentare); cu intervievatul (impresia acestuia despre modul cum a decurs interviul, ce mesaje au fost transmise, sugestii de îmbunătăţire pentru viitor); feed-back intermediar (cum a fost reflectat interviul în mijlocul de informare respectiv); feedback pe termen lung (învăţăminte ce trebuie reţinute, dacă sunt necesare corectări ale informaţiei apărute în presă, păstrarea înregistrării interviului).

□ Reguli de bază ale interviului Stabilirea regulilor de bază în cazul contactelor cu reprezentanţii mass-media

reprezintă o cerinţă elementară a activităţii profesioniste de relaţii publice, mai ales în domeniul informării publice.

Aceste reguli de bază nu sunt nimic altceva decât ,,regulile jocului”. Adică drepturile şi obligaţiile fiecăruia dintre participanţii la interviu, stabilite de la bun început şi pe care, o dată stabilite, fiecare parte se obligă să le respecte.

Printre aceste reguli de bază care trebuie stabilite în cazul unui interviu se numără: ■ data, ora şi locul în care urmează să aibă loc interviul; ■ durata interviului. De regulă, 30 de minute sunt suficiente pentru desfăşurarea

unui interviu; ■ subiectul (subiectele) interviului, eventual şi întrebările care vor fi puse (cel

puţin, întrebările esenţiale); ■ eventuala participare şi a altor persoane la interviu, identitatea acestora; ■ întrebările la care nu se va putea răspunde pe parcursul interviului; ■ avertizarea ziaristului ca, pe parcursul interviului, să nu se aventureze în spaţii

tendenţioase sau în atacuri la persoană, deoarece, în acest caz, interviul va fi întrerupt; ■ anunţarea de la bun început a reporterului că va fi făcută şi o înregistrare

proprie a interviului (în cazul în care există posibilitatea de înregistrare). 7. Conferinţa de presă

Conferinţa de presă este una din cele mai complexe activităţi desfăşurate în relaţiile mass-media. Ea se organizează cu ocazia unor acţiuni majore, de anvergură,

42

care suscită un înalt grad de interes din partea opiniei publice. Se pot distinge două tipuri de conferinţe de presă:

a) Conferinţă de presă dirijată - are o anumită tematică stabilită din timp, începe cu o declaraţie iniţială, după care ziariştii pun întrebări (legate , cel puţin teoretic, de subiectul în discuţie). Avantajul acestui tip de conferinţă este acela că oferă organizatorului un management eficient al evenimentului, rezultatele fiind previzibile, iar pregătirile fiind simple.

b) Conferinţă de presă liberă — în care întrebările ziariştilor pot aborda o gamă largă de teme. Acest tip de conferinţă are avantajul de a atrage mai mulţi ziarişti, însă necesită o experienţă îndelungată, deoarece un asemenea eveniment este dificil de condus, iar rezultatele sunt greu de prevăzut25.

De regulă, o conferinţă de presă este necesară: ■ pentru a participa la un eveniment de interes major pentru mass-media; ■ pentru a focaliza atenţia presei asupra unui obiectiv; ■ pentru a economisi timp, preîntâmpinând un număr mare de

interviuri individuale; ■ pentru a furniza simultan, mai multor mass-media, date despre un eveniment, un

proiect, etc.; ■ pentru a evita acuzaţiile de favoritism sau de părtinire în relaţiile cu mass-media. Pentru pregătirea conferinţei de presă, specialistul de relaţii publice trebuie să

efectueze următoarele activităţi26: 1. Să se asigure că subiectul propus pentru conferinţă prezintă interes pentru

mass-media. Nu întotdeauna ceea ce este important pentru o organizaţie este important şi pentru presă.

2. Să facă demersurile necesare pe lângă conducerea organizaţiei pentru a susţine utilitatea organizării unei conferinţe de presă.

3. Să stabilească sala în care va avea loc conferinţa. Aceasta trebuie să fie suficient de încăpătoare pentru aproximativ 30-40 de persoane, să fie dotată cu scaune şi mese pentru ziarişti, cu surse de energie electrică pentru echipele posturilor de radio şi televiziune, cu microfoane şi mijloace de amplificare, cu mijloace tehnice pentru prezentarea materialelor auxiliare (aparatură de proiecţie, sisteme computerizate, etc.).

4. Să stabilească ora la care începe conferinţa, ţinând cont de termenele de închidere ale ediţiei diferitelor publicaţii. Intervalul cel mai propice pentru conferinţe de presă este în prima parte a zilei, între orele 10-14.

5. Să pregătească o declaraţie iniţială de maximum 5 minute, care urmează să fie prezentată de către cel care ţine conferinţa şi care trebuie să-i familiarizeze pe ziarişti cu subiectul propus. Această declaraţie iniţială poate fi ilustrată şi cu materiale auxiliare (grafice, scheme, fotografii, prezentări multimedia sau pe computer).

6. Să pregătească o listă cu întrebări şi răspunsuri posibile. Să prezinte această listă persoanei care urmează să ţină conferinţa, să repete cu aceasta modul de livrarea a răspunsurilor.

7. Să desemneze un conducător (,,maestru de ceremonii”) al conferinţei. În cele mai multe cazuri, acest conducător este chiar specialistul de relaţii publice, atunci când nu este el însuşi una dintre persoanele ce urmează să răspundă ziariştilor. El trebuie să facă prezentarea persoanei (persoanelor) care susţine conferinţa, trebuie să gestioneze

25 Cândea R.M.. Cândea D. - Comunicare managerială aplicată - Editura Expert, Bucureşti, 1998.,

p.97. 26 George David, op. cit, p. 256-258.

43

întrebările ziariştilor, să vegheze la respectarea regulilor de bază stabilite pentru acea conferinţă şi comunicate din timp ziariştilor (subiecte care pot fi abordate, limitele de timp, neutilizarea telefoanelor mobile pe timpul conferinţei, prezentarea ziariştilor cu menţionarea mass-media cărora aparţin, etc.) şi să prezinte concluziile conferinţei.

8. Să pregătească, dacă este cazul, dosare (mape) de presă pentru toţi ziariştii participanţi, care să conţină: textul declaraţiei iniţiale; biografiile celor care susţin conferinţa (atunci când este cazul); materiale ajutătoare cu privire la subiectul conferinţei (inclusiv fotografii sau chiar înregistrări audio-video); materiale pentru documentarea de profunzime a ziariştilor cu privire la subiectul abordat.

9. Să ia măsuri pentru procurarea de băuturi răcoritoare, cafea, apă, eventual gustări uşoare, care să fie în cantităţi suficiente pentru ziariştii participanţi la conferinţă.

10. Să anunţe mass-media din timp (cu două-trei zile înainte) despre data, ora, locul şi subiectul conferinţei. De obicei, acest anunţ se face printr-un comunicat de presă difuzat tuturor mass-media, evitându-se atitudinea părtinitoare, anunţarea preferenţială; în preziua conferinţei, această invitaţie trebuie reînnoită telefonic.

11. Să desemneze o persoană care urmează să înregistreze pe un tabel ziariştii, la intrarea în sala pentru conferinţă şi să le înmâneze dosarele (mapele de presă).

12. Să se îngrijească pentru prezenţa, pe durata conferinţei, a unei echipe de intervenţie ( sau cel puţin măcar a unei persoane care să poată asigura acest rol): un mânuitor al aparaturii de amplificare, un responsabil cu luminile şi cu sursele de energie electrică, o persoană care să distribuie cafelele, răcoritoarele, apă, etc.

13. Să pregătească persoana (persoanele) care urmează să susţină conferinţa. Pe timpul desfăşurării conferinţei de presă, pentru ca aceasta să se desfăşoare cu

succes, trebuie să se ţină cont de următoarele reguli27: a) Persoanele care susţin conferinţa de presă trebuie să fie prezente în sală la ora

anunţată, nu mai târziu. O întârziere dovedeşte lipsă de respect faţă de auditoriu şi creează deja o stare de animozitate în rândul ziariştilor.

b) Dacă este necesar, înainte de începerea conferinţei, persoanele care vor susţine conferinţa pot face unele exerciţii de relaxare.

c) Cel care conduce conferinţa de presă prezintă persoana sau persoanele care vor susţine conferinţa şi anunţă regulile de bază care vor trebui respectate (limitele în timp ale conferinţei, limitări privind numărul de întrebări pe care poate să-l pună o singură persoană, recomandarea de a închide telefoanele mobile şi de a nu fi folosite pe timpul conferinţei).

d) Cel care susţine conferinţa sau o altă persoană desemnată special prezintă declaraţia iniţială, în care se fac referiri sintetice la subiectul (subiectele) conferinţei. După această prezentare, se dă cuvântul ziariştilor, pentru a-şi expune întrebările.

e) Atunci când se dă răspuns la o întrebare, în răspuns nu se va face nici o menţiune a numelui ziaristului care a întrebat. Acest fapt face imposibilă preluarea răspunsului de către posturile de radio şi televiziune, el fiind deja particularizat pentru o anume persoană.

f) Răspunsurile trebuie să fie clare şi concise (de obicei un răspuns nu trebuie să se întindă pe o durată mai mare de 30 de secunde).

g) Persoana care răspunde la întrebări nu trebuie să intre în dialog om – la - om cu nici un ziarist. Ca şi personalizarea răspunsurilor, acest fapt constituie o ofensă la adresa celorlalţi ziarişti, care vor fi puşi în postura de a-şi pierde timpul, asistând la un dialog care nu-i priveşte şi nu-i interesează. Dacă, totuşi, acel ziarist insistă în cererea lui, i se va sugera posibilitatea unui dialog separat după conferinţă.

27 Cristina Coman, op. cit, p. 112

44

h) Pe timpul desfăşurării conferinţei de presă este indicat să se utilizeze materiale ilustrative; în alegerea acestora, trebuie să se ţină seama de faptul că ele trebuie să fie vizibile şi pentru camerele de televiziune.

i) Pe timpul desfăşurării conferinţei, persoanele care susţin conferinţa trebuie să repete şi să accentueze mesajele cuprinse în declaraţia iniţială, pentru a asigura transmiterea lor efectivă. Mai ales dacă la conferinţă participă echipe de televiziune sau de radio, aceste mesaje trebuie repetate destul de frecvent, deoarece la radio şi televiziune nu vor fi reproduse, de obicei, decât fragmente foarte scurte din declaraţii, iar comunicarea este într-adevăr efectivă atunci când reuşim să transmitem opiniei publice măcar unele dintre mesajele noastre.

k) Cel care conduce conferinţa trebuie să dea cuvântul ziariştilor care au întrebări în ordinea solicitărilor făcute. De asemenea, el trebuie să anunţe din vreme apropierea sfârşitului conferinţei, prin formulări ca: ,,mai avem timp pentru două întrebări...”; ,,mai avem timp pentru o întrebare...”; ,,aceasta este ultima întrebare”.

l) Conferinţa de presă nu trebuie să dureze prea mult. De obicei, ea se desfăşoară în limite cuprinse între 30 şi 60 de minute.

m) O dată planificată şi anunţată, o conferinţă de presă nu va fi anulată, chiar dacă în sală vor fi prezenţi doar doi ziarişti.

8. Briefing-ul de presă În multe privinţe, briefing-ul de presă este asemănător conferinţei de presă.

Deosebirile de bază constau în faptul că în cadrul briefing-ului se supune discuţiei un singur subiect, de o complexitate mai restrânsă decât în cadrul conferinţei, precum şi în durata mai scurtă a briefing-ului. În ceea ce priveşte limitele subiectului abordat în cadrul briefing-ului, precizarea de la bun început şi respectarea limitelor acestuia constituie o regulă de bază28.

Dacă pentru o organizaţie există mai multe solicitări pe aceeaşi temă din partea mai multor mass-media, acest fapt este un indiciu că ar fi oportună organizarea unui briefing de presă. Specialistul de relaţii publice trebuie să analizeze cu grijă această propunere, deoarece briefing-urile de presă nu sunt foarte agreate de ziarişti, din cauza uniformităţii lor, rezultate din limitarea la un singur subiect bine definit29.

De obicei, un briefing poate fi organizat în cazul unor evenimente neplăcute din viaţa organizaţiei, când există riscul ca acestea să fie greşit prezentate şi interpretate în presă. În desfăşurarea unor evenimente complexe, care au o anumită întindere în timp (catastrofe naturale, operaţiuni de salvare, accidente majore, fluctuaţii puternice ale acţiunilor, etc.), organizarea unor briefing-uri de presă la intervale scurte de timp, de îndată ce evoluţia evenimentelor o cere, este ceva foarte obişnuit şi, mai ales, foarte indicat; tocmai de aceea, briefing-urile sunt organizate mai ales în cazul crizelor mediatice în desfăşurare, cu scopul de a împrospăta informaţiile oferite ziariştilor în funcţie de evoluţia crizei. Cu toate acestea, subiectul unui briefing poate fi şi un eveniment pozitiv, dacă organizatorii consideră că acesta prezintă interes pentru presă.

Briefing-ul de presă are două părţi: declaraţia iniţială; formularea întrebărilor şi a răspunsurilor.

Declaraţia iniţială va fi prezentată de persona care susţine briefing-ul. Prezentarea declaraţiei iniţiale nu trebuie să depăşească 5 minute.

28 Paul Marinescu - Managementul instituţiilor de presă din România. Teorie, practică, studii de caz

–Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p. 179. 29 Popescu Cristian Florin, Bâlbâie Radu , op. cit., p. 26.

45

Un exemplu destul de eficient de declaraţie iniţială poate fi întocmit după următoarea structură30:

1. Introducere ■ Persoana care susţine briefing-ul îi salută pe participanţi, după care se

prezintă, spunându-şi numele complet, precum şi funcţia sa în cadrul organizaţiei;

■ Se prezintă scopul briefing-ului, adică limitele subiectului care va fi abordat; ■ Se precizează celelalte reguli de bază propuse ziariştilor pentru desfăşurarea

briefing-ului. 2. Cuprins (organizat, de obicei, în ordine cronologică şi căutând să răspundă la

întrebările cine? ce? unde? când ?cum? de ce?); ■ Se precizează concret subiectul briefing-ului; ■ Se furnizează date despre eveniment, despre persoanele implicate, despre

urmări, etc.; ■ În cuprins nu se includ mesaje de transmis opiniei publice, ci numai

informaţiile ca atare. 3. Încheiere ■ Se precizează din nou subiectul briefing-ului, aşa cum a fost el formulat în

cuprins, pentru ca ziariştii să poată înţelege cu exactitate despre ce a fost vorba; ■ Se formulează o concluzie cât mai neutră sau, dacă este posibil, chiar una

pozitivă (se transmit mesajele dorite); ■ Se solicită întrebări din partea ziariştilor. Partea rezervată întrebărilor şi răspunsurilor se limitează. de regulă la durata de

15 minute. De asemenea, aşa cum s-a spus deja, persoana care susţine briefing-ul trebuie să refuze (în mod politicos, desigur) să răspundă la întrebările care nu au legătură cu subiectul comunicat tuturor în declaraţia iniţială31.

9. Vizita la redacţie Vizita la redacţie are şi ea multe asemănări cu conferinţa de presă. Deosebirea

principală constă în locul unde se desfăşoară aceasta: sediul unei redacţii. Vizita la redacţie este prilejuită de evenimente importante şi complexe (instalarea

în funcţie a unui nou conducător al unei organizaţii de interes pentru opinia publică, înfiinţarea unei organizaţii noi, etc.). Ea urmăreşte realizarea unei înţelegeri şi apropieri reciproce între organizaţia respectivă şi mass-media, precum şi furnizarea de informaţii despre rolul şi misiunile organizaţiei.

Specialistul de relaţii publice este cel care face demersurile necesare şi medierea între conducerea redacţiei şi conducerea organizaţiei sale pentru planificarea vizitei. De asemenea, el face parte din echipa care va efectua vizita la redacţie, acordând coechipierilor săi asistenţa de specialitate.

Pe timpul vizitei, membrii echipei sosite la redacţie, răspund întrebărilor formulate; în formularea răspunsurilor, trebuie să se ţină seama că toate informaţiile furnizate pot apărea în presă cu atribuire directă. Răspunsurile date de echipa sosită în vizită sunt completate, de obicei, cu oferirea unor dosare de presă, care să faciliteze documentarea de fond a ziariştilor din redacţia vizitată cu privire la organizaţia respectivă32.

30 George David, op. cit., p. 261. 31 Coman Mihai - Societatea cucerită de comunicare - Editura Polirom, laşi, 2000, p. 122. 32 Coman Mihai - Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare - Editura Polirom, laşi,

1999, p. 159.

46

În planificarea şi organizarea vizitelor la redacţii, specialistul de relaţii publice trebuie să evite cu stricteţe crearea unor relaţii preferenţiale cu anumite mass-media, deoarece în acest caz, organizaţia sa va fi percepută ca având o poziţie partizană în competiţia din lumea presei.

10. Vizita ziariştilor la sediul organizaţiei (,,ziua uşilor deschise”) Vizitele la sediul organizaţiei, destinate unor grupuri de ziarişti, reprezintă o

modalitatea foarte eficace de prezentare a rolului, misiunilor şi specificului respectivei organizaţii, deoarece în cadrul lor ziariştii pot vedea ,,pe viu” cum se desfăşoară anumite activităţi, cum acţionează membrii organizaţiei, care sunt condiţiile în care aceştia îşi desfăşoară activitatea, cum funcţionează tehnica şi echipamentele acesteia, etc.

Vizitele organizate pentru ziarişti la sediul organizaţiei permit atingerea a două obiective33 :

a) Crearea de ocazii pentru apariţia în presă a unor relatări pozitive. b) Punerea în temă a ziariştilor cu privire la specificul organizaţiei. Vizite ale

ziariştilor pot fi organizate în ocazii ca: ■ Aniversarea unor momente importante din activitatea organizaţiei. ■ Lansarea unei noi activităţi importante (un produs nou, o doctrină nouă, un nou

concept de organizare a activităţii, etc.). ■ O sărbătoare religioasă cu semnificaţii speciale pentru organizaţie, etc. Activităţile pe care trebuie să le efectueze specialistul de relaţii publice pentru

pregătirea vizitei sunt34 : ■ Să realizeze un plan privind modul de desfăşurare al vizitei. ■ Să propună conducerii organizaţiei data de desfăşurare, activităţile care vor fi

prezentate ziariştilor, traseul de desfăşurare, persoanele care vor fi implicate în desfăşurarea vizitei.

■ Să participe efectiv la pregătirea vizitei sub toate aspectele. ■ Să anunţe din timp mass-media. ■ Să propună şi să organizeze pregătirea prealabilă a persoanelor din organizaţie

care vor fi implicate în contacte cu ziariştii. ■ Să planifice şi să pregătească personalul de însoţire pentru grupul de ziarişti,

dacă se preconizează participarea în număr mare a acestora. ■ Dacă este cazul, să pregătească dosare de presă pentru ziarişti. ■ Să aibă în vedere pregătirea unei încăperi în care, dacă pe timpul vizitei apare

necesitatea organizării unui briefing de presă, să poată fi desfăşurată o asemenea activitate.

Personalul de însoţire se selectează din cadrul organizaţiei. La selectarea şi instruirea personalului de însoţire se au în vedere următoarele cerinţe35:

■ Însoţitorii trebuie să dea dovadă de politeţe faţă de ziarişti, să fie cooperanţi, deschişi, să anticipeze nevoile ziariştilor.

■ Însoţitorii trebuie să asigure legătura dintre ziarişti şi personalul organizaţiei; însoţitorii nu difuzează ei înşişi informaţii decât în măsura în care pot face acest lucru în nume propriu şi pe răspundere proprie;

■ însoţitorii trebuie să cunoască foarte bine traseul de urmat şi regulile de bază stabilite pentru ziarişti; ei se preocupă de acompanierea ziariştilor pe traseul stabilit prealabil.

33 Coman Mihai, op. cit., p. 160. 34 George David, op. cit, p. 264. 35 George David, op. cit., p. 265.

47

11. Opinia publică 11.1. Definiţia şi trăsăturile caracteristice ale opiniei publice

În studiul relaţiilor publice ne întâlnim adesea cu noţiunea de ,,opinie publică”. În ceea ce priveşte activitatea de relaţii publice, se poate spune că opinia publică este în acelaşi timp o cauză şi un efect al aceleiaşi activităţi. Astfel, în primul caz, o opinie publică puternică afectează într-un fel sau altul deciziile conducerii unei organizaţii. În al doilea caz, un obiectiv bine definit al celor mai multe programe şi strategii de relaţii publice îl reprezintă influenţarea opiniei publice, deci schimbările în opinia publică produse în acest mod, sunt un efect al activităţii de relaţii publice.

Termenul de ,,opinie” îşi are originea etimologică în lat. ,,opinio” derivat din verbul ,,opinari”, care are sensul de a ,,crede”; aşadar opinia, inclusiv opinia publică, nu este altceva decât o aprecierea subiectivă a unei probleme care, de cele mai multe ori, constituie subiect de controversă36.

După unii autori, opinia publică constituie ,,o componentă esenţială a vieţii sociale şi este compusă dintr-un complex de procese psihosociale , supuse unor determinări şi condiţionări multiple”. Cunoaşterea lor are importanţă atât pentru sesizarea şi exploatarea mecanismelor sociale, pentru înţelegerea acţiunilor grupurilor, maselor, cât şi pentru conturarea unor programe de acţiune socială şi elaborarea de prognoze cu caracter social. ,,Fiind unul din fenomenele psihosociale de masă, acelea ale căror efecte sociale sunt cele mai întinse şi cele mai manifeste, opinia publică se manifestă ca un important mijloc de reglementare a conduitelor şi relaţiilor sociale, ca factor de apreciere, al diferitelor fenomene şi totodată ca un veritabil stimulator al acţiunii sociale”37.

Opiniile nu apar decât în interacţiunea dintre o persoană şi o alta, dintre o persoană şi un grup, şi de asemenea, au un rol în interacţiunea socială. Ele aparţin întotdeauna. indivizilor şi, ca atare, exprimă personalitatea acestora, iar manifestarea lor într-un context social care le face posibile, le dă o semnificaţie aparte şi le întăreşte.

La nivel general, opiniile reprezintă o expresie a societăţii în care sunt formulate. Potrivit lui J. Stoetzel, opiniile aparţin, deopotrivă, domeniului de activitate al psihosociologiei şi sociologiei.

Căutând să definim conceptul de opinie publică, trebuie să luăm în considerare o serie de elemente care dau contur şi consistenţă acestei noţiuni.

Astfel, unii autori38 apreciază că ,,opinia publică exprimă punctul de vedere unic condiţionat, nu de tabere opuse în cadrul aceluiaşi clan, ci de convergenţă în ceea ce priveşte conţinutul părerilor”. Acest lucru este adevărat, deoarece la nivel naţional există partide politice cu orientări opuse şi care emit o serie de păreri exprimate în doctrine, ideologii, etc., însă opinia publică nu se divide după criterii sociale; în anumite privinţe ea este unică pentru cea mai mare parte a populaţiei.

Este cunoscut faptul că opinia publică este o formă de manifestare a conştiinţei oamenilor şi se defineşte prin caracterul generalizat al aprecierilor, al părerilor enunţate, însumând astfel, valori cognitive, ca şi convingeri morale, ce se manifestă în conduite, în relaţiile de convieţuire socială. Opinia publică este un fenomen de masă, dovedit de faptul că oamenii, în acţiunile lor, sunt nevoiţi să ţină seama de opinia publică, asemănată adeseori cu o ,,forţă publică”, ce nu îşi găseşte nicăieri corespondent.

36 George David, op. cit., p. 64. 37 Jean Stoetzel - Sondajele de opinie publică - Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.

3-5 38 A. Bondrea- Opinia publică, democraţie şi statut de drept - Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 1996,p. 35.

48

În altă ordine de idei, putem afirma că opinia publică este specifică unui anumit tip de societate apărut pe parcursul istoriei. Astfel, opinia publică poartă amprenta modului de viaţă, structurii sociale şi economice din perioadele antice, medievale sau capitaliste, cu tot cortegiul lor de forme de manifestare.

De altfel, Aurelian Bondrea, în lucrarea citată afirma că: ,,.,.nu există opinie publică ,,în general” în afara şi deasupra acestei realităţi în continuă mişcare, ceea ce înseamnă că opinia publică reflectă în ultimă instanţă, natura şi tendinţele societăţii date”.

Acest lucru presupune că opinia publică este un factor de configurare al relaţiilor care se stabilesc între cetăţeni, pe de o aparte, şi guvernanţi, pe de altă parte.( Noţiunea de guvernanţi exprimă totalitatea funcţionarilor din sistemul organelor statului, cuprinzând atât puterea legislativă, cât mai ales puterea executivă şi judecătorească).

Din punctul de vedere al celui ce studiază dimensiunea socială a relaţiilor publice în care unul din elemente îl constituie o instituţie a statului, opinia publică apare ca un veritabil factor care le dă contur. Ca urmare a faptului că societatea este compusă din grupuri diversificate care opinează în maniere diferite, opinia publică va fi stratificată, mergând de la exigenţă absolută până la toleranţă maximă, în raport de ceva sau cineva. Cel care desfăşoară activitatea de relaţii publice într-o instituţie a statului va trebui să găsească un răspuns într-o chestiune esenţială: care este contribuţia mijloacelor de informare în masă, a grupurilor formale şi informale, a liderilor acestor grupuri la formarea şi menţinerea opiniei publice, îndeosebi atunci când opinia se urmăreşte a fi creată sau canalizată împotriva ordinii de drept, împotriva respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului? Va fi un real folos opinia publică orientată împotriva comportamentelor deviante, întrucât la aceasta aderă un număr mare de oameni. Funcţionarul statului îi va angrena pe aceştia într-o structură de relaţii sociale, dar şi de prietenie, în scopul răspândirii spiritului democratic de ordine39.

În strânsă legătură cu opinia publică este şi un alt factor care configurează relaţiile publice în care sunt implicate instituţii (organizaţii) aparţinând statului. Este vorba de stabilitatea şi toleranţa socială. Acţiunea acestui factor este deosebit de stimulatoare pentru un larg cadru al relaţiilor respective.

Stabilitatea şi toleranţa socială sunt noţiuni ce exprimă fenomene sociale aflate în interdependenţă. Lipsa de toleranţă în vechiul regim s-a repercutat atât în conduita individului, cât şi în relaţiile interumane, în calitatea şi nivelul relaţiilor dintre organele de stat şi publicul larg. Acest fapt a dus la înstrăinarea regimului şi la înlocuirea cu statul de drept; în acest tip de stat temeiul stabilităţii, al ordinii de drept este, evident, legea. Aplicarea ei este obligatorie în raport cu fapta comisă, dar aceasta nu presupune rigiditatea faţă de individ. Toleranţa este dată de o stare de echilibru în sufletul cetăţeanului în relaţiile cu ceilalţi, cu societatea, cu statul.

Manifestarea toleranţei este expresia faptului că legea e de partea omului, nu împotriva sa. O asemenea atitudine plină de înţelegere pentru om îl apropie de instituţiile statului şi va spori încrederea în ele. Dar a fi tolerant nu înseamnă a fi îngăduitor cu cei care au comis deja încălcări ale legilor, nu înseamnă a fi inegal în soluţii în raport cu faptele comise; ea presupune, în mod cert, capacitatea de a înţelege şi accepta, în anumite limite, unele oscilaţii, o anumită nesiguranţă temporară a unor persoane de a-şi controla riguros comportamentul, de a se încadra în cerinţe - ceea ce nu înseamnă acceptarea abaterii de la rigoarea comportamentului în raport cu gradul cel mai înalt de corectitudine. Desigur, chiar şi toleranţa trebuie cât de cât normată în raport cu fiecare individ în parte. Toleranţa nu înseamnă, deci, indiferenţă, nepăsare,

39 Stancu Şerb şi Colectiv - Relaţia cu publicul - Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1995, p.

52.

49

inactivitate ci un mod elastic de a fi în raporturile cu semenii, de a stabili relaţii democratice cu cei din jur, în scopul asigurării stabilităţii şi echilibrului unei convieţuiri sociale şi civilizate în cadrul normelor democratice.

În fine, o ultimă caracteristică a opiniei publice este aceea că ea reprezintă un fenomen istoric, care prinde contur în funcţie de condiţiile economice şi social-politice ale perioadei pe care o parcurge.

Ţinând seama de modul în care se formează, de impactul deosebit pe care îl are asupra vieţii societăţii, apreciem că opinia publică poate fi considerată drept o forţă deosebită, a cărei cunoaştere se impune.

Aurelian Bondrea defineşte opinia publică40: ,,o categorie sociologică prin care se exprimă ceea ce este general, comun în gândirea, atitudinea şi acţiunile practice ale oamenilor faţă de rezolvarea diferitelor probleme de interes general ale vieţii politice, economice şi sociale: opinia publică se formează în raport cu interesele sau comunitatea de interese a mai multor categorii sociale, faţă de diferitele evenimente şi probleme ale vieţii sociale”.

11.2. Noţiunile de opinie şi public tipuri de public Pentru a defini noţiunea de opinie publică, trebuie făcută distincţia între opinia

publică propriu-zisă şi opinia exprimată în public. Opinia personală exprimată în public trebuie să primească girul inteligenţei colective a comunităţii, pentru a deveni opinie publică.

Opinia publică apare, deci, ca un arbitru, ca o conştiinţă de sine, ca un fel de tribunal lipsit de putere juridică, dar de temut.

Se pot distinge diferite grade de opinie, după cum aceasta exprimă o judecată probabilă, o posibilitate sau un adevăr.

Opinia este divizată. Atunci când ea tinde să devină unanimă şi când opoziţia tinde să dispară, ea se transformă într-o credinţă profundă, într-un mit.

Unii autori afirmă că pot distinge patru forme de opinie41: 1. opinie clar exprimată, căreia i se face o largă publicitate; 2. părere verbală exprimată în şoaptă, părere ce îmbracă o formă de tipul

zvonurilor; 3. aprobarea generală sau referendumul; 4. referendumul cu vot obligatoriu. Concluzionând, apreciem că opinia publică reprezintă o părere, o credinţă sau o

realitate expusă în public şi căreia nu este nevoie neapărat să i se dea girul colectivităţii.

Opinia angajează doar persoana care a vehiculat-o şi constituie un mod de manifestare specific fiecărui individ integrat în viaţa socială.

Sub aspectul noţiunii de ,,public” există mai multe accepţiuni. Publicul poate fi constituit în întreaga naţiune, de un grup social distinct, o mulţime structurată sau de către câteva persoane.

Este adevărat faptul că ,,public” poate însemna, în anumite condiţii, chiar întregul popor. Este cazul opiniilor publice care se formează în legătură cu noţiunile de ţară, naţiune, integritate teritorială, demnitate naţională42, etc.

Conform clarificării făcute de James E. Grunig43 există trei tipuri de public:

40 A. Bondrea, op. cit, p. 43. 41 Şerb Stancu, op.cit., p. 97. 42 Şerb Stancu, op. cit, p. 98-99.

50

1. publicul latent - acele grupuri care se confruntă cu o problemă ca rezultat al acţiunilor unei organizaţii, dar care nu reuşesc să recunoască singure acea problemă;

2. publicul conştient - acele grupuri care realizează singure că există o problemă; 3. publicul activ - acele grupuri care nu numai că sesizează problema, dar fac ceva

în legătură cu ea. La rândul lui, publicul activ poate fi împărţit în trei categorii: a) public pentru toate problemele - publicul care este activ în toate problemele

ce afectează o organizaţie. Un exemplu este acel public care se opune din principiu organizaţiei şi, prin urmare, încearcă să zădărnicească toate acţiunile acesteia. Aşa sunt organizaţiile antinucleare, de pildă, care se opun activităţii tuturor companiilor implicate în utilizarea de materiale nucleare, indiferent de rezultatul benefic al acţiunilor acestora.

b) public pentru o singură problemă - publicul care este activ doar într-o singură problema sau într-un număr restrâns de probleme. Aşa sunt. de exemplu, activiştii campaniei de salvare a balenelor. Ei nu se opun unei organizaţii în sine, ci doar activităţilor contrare punctului de vedere asupra ocrotirii balenelor; în fapt, ei pot fi sprijinitori de nădejde ai unei organizaţii, dar oponenţi hotărâţi faţă de una sau unele activităţi ale acesteia, ca de exemplu, participarea directorilor de companii la achiziţionarea de acţiuni ale companiilor în condiţii mai avantajoase faţă de restul salariaţilor.

c) public pentru probleme fierbinţi - publicul implicat în dezbaterea unei chestiuni ,,spinoase”, de larg interes şi care de obicei se bucură de o prezentare în mass-media. Un exemplu poate fi campania împotriva deţinerii de câini ce aparţin unor rase periculoase.

Pe lângă aceste tipuri de public, Grunig mai defineşte încă o categorie: publicul apatic, care de fapt nu este preocupat de nici o problemă şi care, la urma urmei, din punctul de vedere al studierii opiniei, nici nu poate fi considerat un public. Cu toate acestea, unii teoreticieni ai relaţiilor publice susţin că acest public este o grupare ce trebuie să stârnească interesul practicienilor, deoarece oricine din această categorie este un potenţial subiect interesat într-o problemă dată.

Când o organizaţie sau publicul ei se comportă în aşa fel încât celălalt partener în relaţie suferă o influenţă, atunci apare o problemă. Publicul este o creaţie a unor situaţii specifice şi a problemelor sau împrejurărilor pe care ele le cauzează. Prin urmare, nu există o ,,situaţie” în general sau un ,,public” în general. Această constatare ne permite să definim publicul unei organizaţii din două puncte de vedere:

■ mai întâi, un public este definit prin luarea în considerare cu foarte mare atenţie exact a acelor indivizi care vor fi afectaţi de strategiile şi activităţile acelei organizaţii;

■ în al doilea rând, prin studierea mediului în care acţionează organizaţia, avem posibilitatea să identificăm grupurile sau organizaţiile ale căror opinii şi comportamente vor afecta în mod semnificativ organizaţia.

În mod ideal, un program de relaţii publice, ar trebui să se adreseze chiar persoanei sau persoanelor a căror opinie personală este supusă opiniei publice şi, deci, a comportamentelor grupului. Comunicarea directă cu aceste persoane este însă rareori posibilă, aşa că va trebui să comunicăm cu publicul cheie, adică acela care este cel mai afectat de o problemă dată. Pentru a putea comunica eficient cu ele, trebuie să determinăm:

■ cine face parte din acest public specific fiecărei probleme date; ■ care sunt cele mai bune mijloace de comunicare cu persoanele (grupurile)

respective.

43 G. E. Grunig, T. Hunt - Managing Public Relations - Holt, Rinechart and Winston, 2 nd edition,

1992, p.115.

51

11.3. Formarea şi stimularea opiniei publice Formarea opiniei publice depinde de formarea - în prealabil – a unor opinii

individuale; aşadar, pentru a obţine o schimbare a opiniei publice în sensul dorit, specialistul trebuie să acţioneze în realitate asupra opiniilor individuale.

Specialistul de relaţii publice trebuie să influenţeze opinia publică în anumite chestiuni referitoare la organizaţia sa; el trebuie, mai întâi, să stabilească ce fel de comportamente vrea să obţină în urma activităţii sale de relaţii publice. 0 dată stabilite comportamentele dezirabile, urmează definirea căilor prin care pot fi influenţate în sensul dorit, deoarece modificarea acestora, poate antrena schimbarea comportamentului. Prin urmare, acţiunea de influenţare cerută specialistului de relaţii publice se manifestă doar la nivelul opiniilor, deoarece atitudinile şi credinţele pot fi afectate cu din ce în ce mai multă dificultate.

Pentru aceasta există trei căi principale de influenţare a opiniei publice44: 1. Conservarea opiniei publice favorabile: indivizii care deja sunt alături de

organizaţia noastră nu mai trebuie convinşi; singurul lucru pe care-1 avem de făcut este ca din când în când să le dăm atenţia cuvenită, pentru a preveni erodarea opiniei favorabile şi pierderea sprijinului lor.

2 Cristalizarea opiniei publice latente sau neformate: aceasta este principalul câmp de bătălie pentru toţi acei care încearcă să influenţeze opinia publică într-un fel sau altul. Într-o campanie electorală, de exemplu, cei mai mulţi bani sunt cheltuiţi pentru a-i atrage pe cei indecişi într-o tabără sau alta. Prin urmare, şi pentru specialistul de relaţii publice aceasta este o cerinţă foarte importantă, deoarece aici, în rândul indecişilor, sunt mulţi suporteri potenţiali, a căror transformare în suporteri reali nu necesită decât o campanie de informare bine condusă.

3. Neutralizarea opiniei publice: această activitate este cea mai dificilă, pornind de la premisa că schimbarea unor opinii în contrariul lor nu este la îndemâna oricui. Cel mai bun efect pe care putem să-l obţinem prin activitatea de relaţii publice, este de obicei să neutralizăm aceste opinii ostile şi în consecinţă, să atenuăm sau să eliminăm manifestările comportamentale ostile organizaţiei noastre, generate de aceste opinii.

Aproape orice subiect asupra căruia trebuie să decidă puterea legislativă sau executivă poate fi un subiect public dacă există un număr semnificativ de persoane interesate în această privinţă. Atitudinile lor sunt adeseori simulate sau fortificate din exterior de anumite organizaţii-un ziar care desfăşoară o campanie împotriva sau în sprijinul unei chestiuni, un grup de presiune, o organizaţie guvernamentală sau oficială, etc.

O dată ce o problemă este delimitată ca fiind de interes public, un număr oarecare de oameni vor începe să-şi formeze opinii despre ea. Dacă opiniile sunt exprimate public de către un număr suficient de indivizi, începe să apară o opinie publică despre acel subiect, discuţia publică a unei chestiuni este o condiţie neapărat necesară pentru cristalizarea unei opinii publice.

Numărul persoanelor care îşi vor forma o opinie despre o problemă, precum şi tipul de opinie pe care şi-o vor forma, depind, pe de o parte, de cunoştinţele, atitudinile şi valorile lor preexistente; pe de altă parte, depind de situaţiile specifice în care se află fiecare în mod individual; în fine, ele mai depind şi de un număr de factori de mediu.

În ceea ce priveşte cunoştinţele şi atitudinile preexistente, deseori este surprinzător să constatăm că multe persoane nu sunt informate cu privire la probleme majore şi, prin urmare, nu au nici o atitudine în această privinţă.

În fine, valorile au o importanţă considerabilă în ceea ce priveşte determinarea posibilităţii ca oamenii să-şi formeze opinii asupra unei chestiuni anume.

44 George David, op. cit., p. 72-73.

52

Factorii de mediu, la rândul lor, joacă un rol important în formarea atitudinilor şi opiniilor. Cea mai cuprinzătoare este influenţa mediului social imediat: familia, prietenii, vecinii, locul de muncă, biserica, şcoala. De regulă, indivizii îşi modelează atitudinile în conformitatea cu cele predominante în grupurile sociale cărora le aparţin45.

Grupurile de presiune (interes) joacă şi ele un rol important în formarea şi dezvoltarea opiniei publice cu privire la problemele care sunt relevante pentru ele însele. Aceste grupuri pot fi interesate de chestiuni politice, economice sau ideologice şi adesea acţionează prin intermediul mass-media, precum şi pe cale orală, în încercarea lor de a influenţa atitudinile.

Liderii de opinie (membri ai unui grup, ale căror afirmaţii, păreri, etc. sunt respectate de către ceilalţi membri) joacă şi ei un rol major în definirea chestiunilor importante şi în influenţarea opiniilor individuale cu privire la acestea. Liderii politici, de exemplu, pot face o problemă naţională dintr-o chestiune relativ necunoscută, dacă ei consideră că trebuie să atragă atenţia asupra acesteia. În acest demers, popularizarea unor simboluri sau a unor sloganuri este foarte eficientă şi utilizată pentru influenţarea şi uniformitatea opiniilor.

Liderii de opinie nu trebuie confundaţi cu figurile proeminente din viaţa publică. Pentru specialistul de relaţii publice, este foarte importantă depistarea liderilor locali de opinie şi comunicarea cu ei, deoarece aceştia pot influenţa în mod hotărâtor acceptarea şi neacceptarea organizaţiei de către grupul respectiv. De regulă, membrii unui grup nu receptează nemijlocit mesajele care le sunt adresate, ci prin intermediul liderilor lor de opinie.

În consecinţă, se poate spune că opinia publică mai este supusă, de asemenea, şi unor influenţe complexe, rezultate din interacţiunea tuturor factorilor enumeraţi mai sus, precum şi a unor factori conjuncturali şi care, împreună, au o contribuţie substanţială în formarea şi schimbarea opiniei publice în legătură cu un anumit subiect.

11.4. Rolul mijloacelor de informare în masă în formarea opiniei publice ,,Trăim într-o lume în care volumul, diversitatea, viteza şi libertatea de circulaţie a

informaţiei reprezintă indicatori de bază ai stadiului de dezvoltarea a unei societăţi. Aceşti factori au ajuns să exprime, într-o relaţie de directă proporţionalitate, performanţele economice ale statului, precum şi gradul lor real de democraţie”46.

Reputatul psiholog Alvin Toffler apreciază că astăzi, dar mai ales în viitor, informaţia este net predominantă, chiar dacă de-a lungul istoriei, forţa represivă şi banul au avut întâietate47.

Se poate afirma, fără posibilitatea de a greşi, că în epoca actuală nu se poate vorbi de opinie publică fără a avea în vedere mass-media, ca principal factor de transmitere a informaţiei către public, cu posibilităţi nelimitate de influenţare sau de formare a acesteia.

Din punct de vedere istoric, inventarea tiparului şi punerea sa la dispoziţia omenirii a constituit o primă formă moderna de influenţare a opiniei publice. Cantitatea de informaţie care ajungea la public era cu mult mai mare decât în cazul comunicării verbale sau prin scris.

Extraordinara invenţie a lui Marconi, radioul, aducea o primă breşă în monopolul transmiterii informaţiei deţinut până atunci de presa scrisă. Deşi impactul apariţiei

45 Cristina Coman - Relaţii publice. Tehnici de comunicare cu presa - Editura All, Bucureşti, 1999,

p. 179. 46 Ion Bucheru - Fenomenul televiziune - Editura Fundaţiei ,,România de Mâine”. Bucureşti, 1997,

p. 50. 47 Alvin Toffler - Puterea în mişcare - Editura Antet Bucureşti, 1995, p. 27.

53

acestui ,,copil minune” care a fost radioul era formidabil, se poate spune că, o vreme, cele două mijloace de informare în masă au coexistat şi, uneori s-au întrepătruns.

Însă atât presa scrisă, cât şi radioul, au primit o lovitură extraordinara o dată cu apariţia televiziunii. Această nouă etapă avea să consfinţească apariţia unui nou canal - audiovizualul.

Dezvoltarea televiziunii, dar şi a radioului, a fost explozivă, iar impactul asupra celorlalte mijloace de informare în masă a fost pe măsură.

Posibilităţile oferite de televiziune fac din aceasta un element fundamental în dinamica formării opiniei publice.

Nu mai puţin adevărat este şi faptul că anumite persoane sau grupuri, care deţin controlul acestui mijloc de informare, au reuşit să-l transforme într-o armă deosebit de eficace în controlul mulţimilor sau al unor structuri sociale. Exemplul cel mai elocvent este transmisia şi conducerea evenimentelor din decembrie 1989 din România cu ajutorul televiziunii publice.

Din punctul de vedere al formării opiniei publice, complexul mass-media este principala verigă; în viaţa economică şi socială a ţării, acest complex devine din ce în ce mai important, cu atât mi mult cu cât societatea informatizată pe care o creăm a ajuns aproape la apogeu, iar la orizont se prefigurează o nouă provocare - robotizarea.

Pentru analiza acestui fenomen, ne vom opri asupra principalelor forme de abatere de la informarea exactă, strict obiectivă, încercând să definim persuasiunea, manipularea. dezinformarea, intoxicarea.

l. Persuasiunea este acţiunea prin care autorul de mesaj pledează pentru o idee sau o teză, încercând să acrediteze o opinie. Operaţiunea nu conţine o intenţie negativă, nu are nimic reprobabil în sine, dovadă fiind chiar actul justiţiei, care recunoaşte şi include în structura sa pledoaria, adică încercarea de a pune în lumină, prin argumentaţii, faptele ce susţin un punct de vedere.

2. Manipularea reprezintă varianta malefică a persuasiunii şi se caracterizează prin apariţia intenţiei negative, prin încălcarea normelor deontologice, prin ascunderea, trunchierea sau deformarea cu bună ştiinţă a faptelor obiective, transformă mesajul într-o minciună, totală sau parţială48. Ceea ce dă forţă deosebită actului manipulator prin audiovizual este credinţa omului în ceea ce ,,a văzut cu ochii lui”; de aceea chiar o campanie concertată de presă (scrisă) nu prea are multe şanse de a contracara manipularea televizată. Formele sub care se întâlneşte manipularea, de regulă, sunt:

a. manipularea punctuală - printr-un mesaj anume - este opera unei emisiuni. b. manipularea semi-punctuală - o serie de emisiuni pe o anumită temă, intră în

politica unei redacţii sau a unui departament. c. manipularea de durată - prin orientarea constantă într-o anumită direcţie a

postului respectiv49. Un mesaj manipulator se poate realiza printr-o serie de procedee, dintre care: a. Folosirea posibilităţilor montajului (se elimină în special elementele esenţiale

definitorii), transformarea negaţiei în afirmaţie prin ciupirea din imagine şi sunet a unui ,,nu”, etc.

b. Folosirea unor elemente incompatibile în alcătuirea mesajului, tocmai ca sinteza să nu se producă, astfel sunetul şi imaginea se contrazic.

c. Folosirea paginaţiei - un eveniment foarte important este ,,împins” spre sfârşitul emisiunii informative, prezentându-se în deschidere fapte minore, lipsite de importanţă.

48 lon Bucheru, op. cit, p 16. 49 lon Bucheru, op. cit, p.118.

54

d. Folosirea omisiunii - cea mai eficientă metodă de manipulare - constă în ocolirea premeditată şi refuzul prelungit de reflectare a unei anumite realităţi50.

Manipulatorul procedează astfel încât falsul să nu poată fi depistat, iar iluzia de corectitudine să fie perfectă.

3. Dezinformarea reprezintă suprimarea brutală a oricărei obiectivităţi, abdicându-se, uneori, chiar şi de la elementarele precauţii de credibilitate, astfel putând deveni prohibitive fapte, fenomene sociale, politice, economice, culturale, zone geografice, persoane, curente de gândire, etc. iar atunci când sunt prezentate, interpretarea acestora se face după criteriile impuse de putere51.

Forma prin care se exercită preponderent dezinformarea este cenzura, aceasta reprezentând împărţirea semnalelor realităţii în indifuzabile şi nedifuzabile, după criterii politice.

Cenzura nu trebuie confundată cu viza profesională firească pentru optimizarea finală a mesajului, prin prevenirea pericolului de subiectivism pătimaş sau de distorsionare a comunicării din nepricepere, comoditate, insuficientă informare. etc.

4. Intoxicarea constă în suprasaturarea opiniei publice cu informaţie falsă, în blocarea canalelor de comunicare cu mesaj mincinos distorsionat, fie pentru a pregăti (sau deruta) opinia publică pentru o lovitură de proporţii, fie pentru a discredita un mesaj corect, previzibil şi aşteptat; astfel, publicul va fi ,,anesteziat” pentru a accepta o diversiune majoră sau va fi făcut neîncrezător, şi chiar ostil, în faţa unui adevăr ce urmează a i se comunica52.

Prin presa scrisa, lon Bucheru, foloseşte următoarele tehnici pentru dezinformare:

a) Selectarea ştirilor - criteriile de selecţionare aparţin celor care au deja o anumită inf1uenţă în structurile sociale şi o vor face în funcţie de interesele care sunt lezate.

b) Orientarea ştirilor - prin emiterea unor componente ale mesajului iniţial. c) Plasarea ştirilor - pagina pe care apare o ştire contribuie la aducerea acesteia în

atenţia opiniei publice sau la aruncarea ei în anonimat. d) Influenţarea prin titluri, selecţia fotografiilor şi explicaţiile care le însoţesc pot

afecta semnificativ atitudinea publicului. e) Editorialul - poate contribui nu numai la afirmarea unei personalităţi, ci şi la

transformarea ei în lider de opinie al publicului care împărtăşeşte punctul de vedere al editorialului respectiv.

f) Producerea şi difuzarea informaţiilor tendenţioase prin: ■ Dozajul savant de jumătăţi de adevăr cu jumătăţi de minciună (primele

determină mai uşor acceptarea celorlalte); ■ Prezentarea unui contra-adevăr neverificabil din cauza lipsei de martori; ■ Slăbirea adevărului printr-o prezentare sarcastică, Plecând de la faptul că în fiecare grup există diferenţe între indivizi din punct de

vedere al comunicării, o dezinformare eficientă prezintă drept valori sociale fundamentale fie valori care-i sunt favorabile sursei, fie cele marginale în raport cu interesele publicului căruia i se adresează.

50 lon Bucheru, op. cit, p 119 51 lon Bucheru, op. cit, p.121. 52 lon Bucheru, op. cit, p. 122.

55

Capitolul III - INTERVIUL

1.Ce este interviul? Interviul este acea conversaţie planificată şi controlată între două sau mai

multe persoane care are un anumit scop, cel puţin pentru unul dintre participanţi, şi în cursul căreia ambele părţi vorbesc şi ascultă pe rând. Întâlnirile întâmplătoare pe culoare, în lifturi, pe străzi sau oriunde în altă parte pot conduce la conversaţii, dar nu pot fi considerate interviuri a atare, pentru că definiţia mai sus prezentată foloseşte noţiunile de scop, planificare şi control a conversaţiei. Pentru a fi eficient, un interviu trebuie să aibă un scop, să se realizeze conform unei planificări şi să permită o interacţiune controlată.

2. Scopul interviului

Scopul interviului poate fi unul specific şi anume selectarea pentru un loc de muncă, ascultarea unei cereri, analiza activităţii etc. Toate interviurile vor avea ca obiective: obţinerea de informaţii, transmiterea lor şi clarificarea informaţiilor. În esenţă, obiectivul general al interviurilor constă în schimbul de informaţii; în funcţie de scopul lor, interviurile se pot clasifica

- după transmiterea informaţiilor ca fiind interviuri între profesor şi elev, interviuri ziaristice, etc.; - după identificarea schimbărilor de comportament şi de convingeri (vânzări, educaţie, consulting, aprecierea performanţelor); după rezolvarea problemelor sau deciziilor (interviuri pentru angajare, medicale, consultanţă, proceduri de rezolvare a cererilor, discuţii părinţi - profesori); - după cercetarea şi descoperirea de noi informaţii ( î n cercetările academice, programe sociale, cercetarea pieţei, sondaje de opinie, interogatorii de poliţie sau critică literară).

3. Structura unui interviu Contrar opiniei generale, interviurile care au succes nu au loc întâmplător. Cei

care intervievează, precum şi cei care sunt intervievaţi, sunt persoane instruite pentru acest tip de activitate, deoarece calităţile care se cer în acest caz nu sunt neapărat înnăscute. Ele se instruiesc până când devin capabile să-şi îndeplinească rolul, folosindu-se de un bun raţionament. Unele interviuri necesită o pregătire bună a intervievatului şi a celui care intervievează, dar aceasta nu este o regulă generală. Tipul de conversaţie implicat de interviuri împiedică acel tip de planificare detaliată, posibilă pentru o discuţie în public.

Totuşi, cel puţin unul dintre participanţi va analiza cu grijă câteva întrebări uzuale "de ce?, cine? unde şi când?, ce?, cum?", chestiuni premergătoare unui interviu. Indiferent de scopul interviului, este esenţial ca deschiderea să fie făcută cu grijă, pentru că de relaţia stabilită în primele minute va depinde foarte mult succesul acestuia. Fără a răpi foarte mult timp, veţi avea nevoie să stabiliţi un raport interpersonal ş i să precizaţ i conţ inutul principal al interviului. Evident, deschiderea va depinde de natura interviului ş i va fi imposibil să acoperiţ i toate posibilităţile. Totuşi este esenţial, oricare ar fi alegerea, să fie dirijată cu sinceritate pentru a nu-1 dezamăgi pe intervievat.

Căile de a începe un interviu: - rezumă problema (din punctul de vedere al intervievatului sau/şi al celui care

intervievează). Această metodă e utilă când intervievatul cunoaşte vag problema;

56

- explică modul în care tu (cel care intervievează) ai descoperit problema. Sugerează partenerului să discute cu tine. Acest lucru va ajuta să se stabilească faptul că problema este comună şi încurajează o discuţie cooperantă, obiectivă;

- cere un sfat sau un ajutor privind o problemă specială. Aceasta trebuie să fie o cerere sinceră, altfel va părea un truc şi te va pune în dezavantaj;

- sugerează avantajele persoanei intervievate, care rezolvând problemele acceptă propunerea ta. Cel care acordă interviul trebuie să fie sincer şi corect faţă de persoana intervievată;

- începe cu fapte neobişnuite care solicită interes; este mai ales util în urgenţe şi când persoana intervievată este mai apatică;

- fă referire la puncte de vedere cunoscute de către persoana intervievată într-o anumită problemă.

- enunţă numele persoanei care te-a îndrumat către acest interviu. Este foarte util când ai o cale de intrare pentru a cunoaşte persoana ce intervievează. Prezentarea trebuie să fie discutată, iar persoana să fie respectată fără să profiţi de recomandarea altei persoane;

- prezintă compania, firma sau grupul pe care îl reprezinţi. Acest fapt ajută la creşterea prestigiului tău. De asemenea trebuie să existe un pretext pentru vizita ta;

- solicită-i acordarea a 10 minute sau 30 de minute din timpul său. Fii la obiect şi foarte clar;

- pune întrebări. Ele pot fi directe, în vederea obţinerii unei aprobări sau indirecte. Aceste întrebări obligă persoana care intervievează să răspundă şi automat să se implice. Partea principală a unui interviu trebuie rezervată întrebărilor şi

răspunsurilor, pentru găsirea unor soluţii la probleme şi a încercărilor de a convinge persoana intervievată să accepte ideea sau produsul tău. Este recomandabil să se afecteze 95% dintr-un interviu de 30 de minute pentru această fază. În majoritatea interviurilor, scopul persoanei care intervievează este mai degrabă de a conduce discuţia decât de a interoga. Modul în care el pune întrebările şi în care vorbeşte şi ascultă, influenţează direct starea persoanei intervievate, influenţând rezultatul interviului. De aceea este important să se cunoască tipul întrebărilor de bază şi cum se folosesc. O clasificare a tipurilor de întrebări ar putea fi următoarea:

3.1. Întrebarea directă sau întrebarea cu răspuns închis. Acest fel de întrebare permite persoanei intervievate o foarte mică sau

inexistentă libertatea de a-şi alege răspunsul. Avantaje: când răspunsurile la o problemă bine definită sunt specifice, atunci

întrebările directe sunt cel mai adesea folosite. Pentru a căuta fapte obiective sau date biografice trebuie să cerem răspunsuri orientate pentru a le compara cu ale altor persoane intervievate.

Dezavantaje: prin limitarea răspunsurilor, persoana intervievată nu este încurajată să discute. Interviul bazat exclusiv pe acest tip de întrebări este rece, fără acţiune şi face ca persoana intervievată să se simtă interogată mai degrabă decât consultată, invitată să discute sau să dezvolte un subiect. Întrebări bipolare sau întrebări da/nu. Dacă persoana doreşte să limiteze răspunsurile potenţiale dincolo de limitele deja impuse de întrebările directe, ea poate pune întrebare bipolară care limitează răspunsurile la una sau două răspunsuri posibile, sau simplu da/nu.

57

Avantaje: de fapt întrebările bipolare sunt o altă formă a întrebărilor directe şi au aceeaşi utilitate. Folosite cu un anumit scop, ele pot furniza şi scoate rapid la iveală o anumită informaţie. Dezavantaje: răspunsurile sunt prea limitate faţă de natura întrebărilor. Când sunt folosite incorect, ele forţează persoana intervievată să dea răspunsuri extrem de confuze şi ambigue. O persoană intervievată dispusă să colaboreze, poate răspunde cu sinceritate trecând peste limitele întrebării, însă o persoană lipsită de încredere, va fi inhibată de un tip de întrebare şi va fi incapabilă să dezvolte un răspuns. Persoana ce intervievează trebuie să fie conştientă de aceste obstacole. Întrebarea dirijată. Acest tip de întrebare induce un răspuns categoric sau aşteptat de persoana intervievată. Întrebările dirijate orientează, ghidează persoana intervievată pentru a răspunde adecvat. În general, aceste întrebări sunt formulate prin negaţie: "nu-i aşa că....?, nu credeţi că …?". De obicei, se primesc răspunsuri afirmative sau în orice caz, este clar că se doreşte obţinerea unui da. Avantaje: întrebările dirijate solicită un răspuns afirmativ; acest procedeu poate fi modalitatea de acţiune pentru omul de afaceri. Dacă acesta foloseşte o serie de astfel de întrebări, el poate orienta răspunsurile interlocutorului astfel încât acesta să-i accepte ideea sau produsul. Utilizate cu subtilitate, - întrebările dirijate - pot fi foarte eficiente când interviul are drept scop convingerea celuilalt. Dezavantaje: acest tip de întrebări folosite agresiv sau fără discernământ pot face ca persoana intervievată să se simtă constrânsă şi ofensată. Întrebarea cu răspuns sugerat. Uneori acestea indică răspunsul dorit de către persoana care intervievează. Avantaje: în anumite situaţii, acest tip de întrebări fac cunoscute sentimentele şi opiniile reale ale persoanelor. Totuşi ele sunt folosite atunci când persoana care intervievează încearcă să descopere abilităţile persoanei intervievate, rezistenţa la încercările de a fi orientată, cât şi capacitatea de a-şi menţine propriile opinii şi reacţiile candidatului la stress. Întrebarea cu răspuns deschis. Spre deosebire de întrebările anterioare acest tip de întrebări permite persoanei intervievate maximum de libertate în răspuns. Aceste întrebări încep de obicei cu "de ce, ce, cum, unde?". Avantaje: aceste întrebări selectate cu grijă pot dezvălui o mare parte din atitudinile, credinţele sau motivele unei persoane fără a fi orientată. Dezavantaje: deşi întrebările deschise pot furniza persoanei ce intervievează un ghid asupra abilităţilor intelectuale şi profesionale ale candidatului, ele nu oferă posibilitatea selectării informaţiilor utile folosind prea mult timp pentru obţinerea lor. Întrebări ajutătoare. Acest tip de întrebare vine în sprijinul candidatului, mai ales în situaţii de "blocaj mental" sau de neînţelegere a mesajului. Avantaje: întrebarea ajutătoare ajută intervievatorul să fie prompt şi să sprijine răspunsurile candidatului. Dezavantaje: persoana ce intervievează ar trebui să nu acorde prea mult timp de gândire sau să influenţeze răspunsul candidatului.

Întrebarea oglindă. Aceasta reflectă recepţia răspunsurilor date de intervievat, funcţionând ca o oglindă pentru ambii participanţi la interviu sau rezumă diferitele afirmaţii ale candidatului.

Avantaje: acest tip de întrebare este unul dintre cele mai eficiente moduri de a realiza o comunicare reală. Persoana intervievată răspunde şi reacţionează la mesaj imediat şi permite persoanei ce intervievează să verifice gradul său de înţelegere.

58

Aceste două avantaje întrunesc capacitatea de a asculta pe perioada interviului şi ajută să se promoveze o atmosferă de lucru, de încredere reciprocă.

Dezavantaje: prezintă un real pericol atunci când se pun "cuvinte în gura" persoanei intervievate. Întrebarea de probă. Acest tip de întrebări se utilizează atunci când din răspunsul iniţial dat la o întrebare lipseşte un detaliu sau se impune necesitatea unei alte întrebări. Întrebările de probă încep deseori cu "de ce ?", aceasta fiind o întrebare utilă prin ea însăşi, pentru ca persoana ce intervievează să nu o întrerupă pe cea care vorbeşte şi să-şi continue discuţia. Avantaje: pentru a pune în evidenţă mai multe detalii - exemple, ilustrări explicaţii pentru a încuraja persoana intervievată să continue, pentru a face trecerea de la general la particular, revenind la schema prestabilită a interviului când se abate de la aceasta, pentru a încuraja persoana intervievată să atingă punctele specifice mai degrabă decât să generalizeze. Dezavantaje: folosite agresiv sau prea insistent acest tip de întrebări pot face ca persoanele intervievate să se simtă anchetate.

Întrebarea ipotetică. Sunt utile întrebările ipotetice pentru a determina dacă persoana intervievată poate face faţă în situaţii legate de modul de efectuare a muncii sau pentru a descoperi dacă ideile sale vor putea fi puse în practică.

Avantaje: se utilizează pentru a descoperi atât prejudecăţile intervievatului cât şi stereotipiile, atitudinile, credinţele şi valorile sale.

Dezavantaje: dacă situaţia imaginară este prea îndepărtată de realitate, va releva prea puţin despre persoana intervievată şi este mai probabil ca persoana care intervievează să fie evaluată prin inversarea rolurilor.

3.2. Ordonarea întrebărilor Ţinând seama de tipul de întrebări pe care îl vei folosi, la fel de important este

şi ordonarea întrebărilor din interviu. Dacă se începe cu întrebări generale, de principiu, trebuie să se continue cu întrebări din ce în ce mai specifice. Aceasta este o ordonare "pâlnie". Ordonarea "pâlnie întoarsă" începe cu întrebări specifice cu final închis şi continuă cu întrebări mai generale cu răspuns deschis. Ordonarea "tunel" reprezintă o serie de întrebări similare. Acest tip de ordonare este, în particular, potrivită când se urmăreşte obţinerea de răspunsuri specifice la fiecare întrebare separată.

5.Tipurile de interviuri În selecţia resurselor umane pot fi folosite diferite tipuri de interviuri după cum

urmează: - structurate; - nondirective sau nestructurate; - mixte; - comportamentale; - sub stress.

Interviurile structurate se bazează pe câte un set de întrebări predeterminate, întrebările sunt formulate înainte ca interviul să înceapă şi se pun fiecărui solicitant. Acest gen de întrebări măreşte credibilitatea interviului, dar nu permite intervievatorului să dezvolte un răspuns interesant, neobişnuit.

Interviurile nondirective sau nestructurate permit intervievatorilor să dezvolte întrebările pe parcursul discuţiei. Scopul este stimularea solicitantului de a vorbi deschis despre el însuşi şi, în felul acesta, de a-1 înţelege mai bine. Din păcate această metodă este lipsită de credibilitatea interviurilor structurate pentru ca fiecărui solicitant i se pun întrebări diferite. În plus un astfel de interviu poate scăpa din vedere discutarea aspectelor cheie ale abilităţilor candidaţilor.

59

Interviurile mixte folosesc o combinaţie de întrebări structurate şi nestructurate. Întrebările structurate furnizează o bază informaţ ională ce face posibilă compararea candidaţilor, iar cele nestructurate contribuie la înţelegerea mai profundă a acestora şi evidenţierea diferenţelor dintre ei.

Interviurile comportamentale se bazează pe câte o problemă sau situaţie ipotetică, la care solicitantul este rugat să dea soluţii. Sunt evaluate atât răspunsurile cât şi modul de abordare. Validitatea acestei tehnici depinde de măsura în care problema prezentată spre rezolvare se potriveşte cu cele din postul vacant respectiv. In timpul interviului se vor nota nu numai răspunsurile date de candidaţ i dar ş i reacţ i i le lor. O altă clasificare a interviurilor poate fi făcută după anumite domenii de activitate. Astfel se pot distinge interviurile de presă, de afaceri, de angajare, etc. Toate acestea sunt diferite ca mod de interpretare, deşi scopul lor comun este acela de a se obţine informaţii. Din sfera interviurilor mai fac parte:

Interviul de informare. Acesta serveşte la culegerea datelor în vederea rezolvării unei probleme anume sau pentru documentare. Este folosit de manageri pentru a investiga cauzele unor deficienţe, de experţ i pentru a studia anumite atitudini ale angajaţilor, de reporteri pentru a scrie un material, etc. Interviul de evaluare. La acesta participă un manager şi un subordonat, după ce managerul şi, eventual, subordonatul au completat o fişă de evaluare. Obiectivul interviului este acela de a constata realizări, dar şi de a depista eventuale neconcordanţe între cerinţele şi rezultatele reale. Acest gen de interviu se foloseşte şi în vederea elaborării pentru întocmirea unor planuri care să aibă ca rezultat îmbunătăţirea activităţii subordonatului. Interviul de admonestare. Se organizează atunci când, prin comportamentul său, un angajat a încălcat politica firmei atât de grav, încât acest fapt face necesară o întâlnire oficială, documentată. Spre deosebire de interviul de evaluare, în cadrul căruia este necesară exprimarea punctului de vedere al angajatului, în cursul interviului de admonestare, comunicarea se face într-un singur sens. Angajatului i se spune ce ar trebui să facă pentru a-şi îmbunătăţi comportamentul şi ce consecinţe are nerespectarea acestor recomandări. Interviul de consiliere. Se practică pentru a veni în sprijinul unui angajat, ale cărui probleme personale îi afectează activitatea. Interviul de consiliere nu înseamnă numai oferirea unor sfaturi. Dacă cel care conduce interviul este o persoană cu experienţă, va şti că majoritatea oamenilor au răspunsurile la problemele care îi frământă ascunse undeva într-un colţ al conştiinţei lor şi ceea ce le lipseşte este, mai ales, şansa despre a vorbi deschis despre problemele lor. Interviul de părăsire a instituţiei. Acest interviu reprezintă o categorie specială de interviu de informare, care ar trebui să se regăsească în sistemul de resurse umane al oricărei instituţii. Angajaţilor care îşi anunţă intenţia de a părăsi instituţia li se cere să aibă o întrevedere cu un specialist în domeniul resurselor umane, care, prin intermediul unei baterii de întrebări bine gândite, le solicita opinia referitoare la condiţiile de lucru din cadrul respectivei instituţii. Angajaţii care părăsesc o instituţie din proprie iniţiativă sunt, în general, sinceri în comentariile pe care le

60

fac şi sunt dispuşi să dezvăluie informaţii care ar putea îmbunătăţi situaţia colegilor lor. Interviul de selecţie sau de angajare. Este utilizat pentru a completa datele deja cunoscute din curriculum vitae şi din recomandările puse la dispoziţie de către candidat. Cu cât poziţia ierarhică este mai înaltă, cu atât devine mai important interviul. Pentru funcţii de conducere se organizează două sau mai multe interviuri.

6. Interviurile de presă53 De cele mai multe ori, în presă, indiferent ca este vorba despre cea scrisă

sau cea audio-vizuală, interviul poate semăna cu o conversaţie. În realitate nu este vorba despre aşa ceva pentru ca atât intervievatorul, în speţă, ziaristul, cât şi persoana intervievată, denumită generic sursă, cunosc motivele pentru care se află faţă în faţă.

Primul urmăreşte chiar şi prin utilizarea unor simple glume să obţină informaţia necesară, iar celălalt ştie că se află în postura de intervievat tocmai pentru că jurnalistul nu doreşte altceva decât să intre în posesia unei anumite informaţii utile în elaborarea unui material jurnalistic.

De multe ori, intervievarea este cât se poate de deschisă şi directă, dar există şi situaţii dificile. Acestea pot fi întâlnite atunci când persoanele aflate în faţa unei discuţii de genul interviului devin incomode sau tratează tema interviului cu circumspecţie, ori sunt evazive şi chiar ostile în cazul în care subiectul adus în discuţie este de natură să deranjeze anumite interese ale persoanei intervievate. Interviul de presă ca şi alt gen de interviu comportă un anume set de reguli care nu este în mod neapărat necesar, dar care ajută la realizarea unui interviu cât mai corect şi în acelaşi timp cât mai bogat în informaţii. Acest set de reguli poate viza anumite aspecte cum ar fi:

- Cunoaşterea de către ziarist a modului în care trebuie să arate articolul, astfel încât să ştie ce informaţii să obţină. Întotdeauna, înainte de intervievare, jurnalistul trebuie să cunoască ce informaţii esenţiale vrea să obţină de la o sursă, înainte de interviu, acesta ar putea să se gândească la forma finală pe care o poate lua articolul ş i , în consecinţă, la informaţiile de care are nevoie. De asemenea, ziaristul trebuie să reflecteze asupra formei articolului şi în timpul interviului pentru că noile informaţii pe care le-ar obţine ar putea modifica materialul publicistic. De recomandat este ca, în timpul interviului, intervievatorul să-şi noteze indicii sau cuvinte - cheie care au rol de aide-memoire. Practic, acestea au avantajul că întrebările pot deveni mai incisive eliminându-se şi efortul de a contacta din nou sursa pentru a completa ceea ce s-a omis în timpul interviului.

- Documentare cât mai temeinică. Înainte de discuţia cu persoana care este intervievată, este necesar să se afle cât mai multe despre persoana respectivă, despre subiectul interviului şi despre orice altceva ce ar putea fi relevant în obţinerea informaţiilor. Printre altele, acest fapt poate determina înţelegerea anumitor noţiuni ştiinţifice precum şi evitarea inducerii în eroare din cauza conţinutului copleşitor de informaţii.

- Utilizarea unor întrebări simple. De regulă, întrebările simple se referă la: cine, ce, unde, când, cum, de ce. Dacă se primesc răspunsuri satisfăcătoare la aceste întrebări, documentarea de bază va fi aproape gata. În documentarea privind anumite evenimente, cea mai mare grijă trebuie să fie aceea de a construi o cronologie a celor întâmplate. Acest lucru contribuie la posibilitatea jurnalistului

53 Rondall, D., Jurnalistul universal-Ghid practic pentru presa scrisă, Ed. Polirom, Iaşi, 1998

61

de a derula în minte aproape cu exactitate evenimentul, astfel încât să nu existe goluri de informare.

În cazul multor subiecte de tip incident, oamenii care sunt intervievaţi sunt chiar acei care au luat parte în mod direct la eveniment. Puţini dintre ei vor avea deprinderea de a povesti coerent ce s-a întâmplat deoarece aceştia sunt în stare de şoc sau tulburaţi de ceea ce s-a petrecut. Aşa că, atunci când se ajunge la obţinerea de detalii importante, trebuie urmărit ca persoanele intervievate să fie oarecum calmate şi să se încerce obţinerea de informaţii cât mai concludente în vederea realizării unui material cât mai realist. - Verificarea cu atenţie a numelor şi funcţiilor. Chiar dacă pare plictisitor, verificarea cu atenţie a numelor şi funcţiilor este esenţială, deoarece este jenant ca ziaristul, atunci când ajunge în redacţie pentru a-şi scrie materialul, să constate că nu ştie să scrie un anume nume sau că nu cunoaşte funcţia persoanei care a fost intervievată de către acesta. Aşadar, pentru preîntâmpinarea unor asemenea situaţii nedorite, este necesar să se solicite surselor atât redarea numelor şi a funcţiilor cât şi a adreselor şi numerelor de telefon. - Expunerea modului în care s-a înţeles situaţia de către ziarist pentru a se evita existenţa unor dubii. - Evitarea întrebărilor - clişeu. A întreba o persoană care a fost implicată într-o tragedie " Cum vă simţiţi ?" este ca şi cum i s-ar sugera un răspuns - clişeu sau un refuz de a mai răspunde la alte întrebări. - Ascultarea răspunsurilor. Este evident că de cele mai multe ori ziaristul să fie preocupat de formularea următoarei întrebări sau de notarea răspunsului, încât să nu înţeleagă cu adevărat semnificaţia lucrurilor pe care le aude. Şi astfel se întâmplă că la zece minute după ce a fost intervievată o persoană să constaţi importanţa sau absurditatea unei declaraţii ieşite din comun.

- Recapitularea la sfârşit a răspunsurilor. În limita posibilităţilor este de dorit ca jurnalistul să se mai uite încă o dată peste notiţele luate împreună cu cei intervievaţi atât pentru verificarea cifrelor cât şi pentru lămurirea unor eventuale neclarităţi. Acest proces are două scopuri: descoperirea unor goluri de informare neremarcate de la început şi încercarea de a mai obţine şi alte informaţii de la intervievat.

Mulţi oameni sunt intimidaţi de jurnalişti. Aceasta nu pentru că i-ar considera înspăimântători ca fiinţe umane, ci pentru că nu sunt obişnuiţi să aibă de-a face cu presa. Primul lucru pe care trebuie să-1 facă reporterul când are de-a face cu persoane incomode este adesea să le convingă măcar să vorbească. Când face acest lucru, el trebuie să adopte o atitudine jovială, prietenoasă, să vorbească despre dreptul publicului de a afla informaţiile pe care le deţine.

Numai că este posibil ca persoana să nu dorească să vorbească şi atunci ziaristul se află în postura de apela la o metodă în urma căreia să obţină ceea ce doreşte. Dacă, până la urmă, oamenii acceptă să vorbească, următorul lucru la care trebuie să se gândească ziaristul este de a-i face pe aceştia să se simtă în largul lor.

Pentru a fi sigur că poate obţine ceea ce îl interesează, reporterul trebuie să fie atent la alegerea cu mare atenţie a locului şi modului în care va discuta cu sursa. Importantă este şi prima impresie pe care o va face atât persoana intervievată cât şi invers asupra interlocutorului. Dacă interviul se face în persoană este recomandat a nu se scoate imediat caietul cu notiţe pentru a nu fi intimidat intervievatorul şi, de asemenea, important este să nu se direct cu întrebarea esenţială.

7. Interviul pentru angajare. Pregătirea pentru interviu. Interviul este pasul cel mai important pe care îl ai de făcut atunci când vrei să

obţii un loc de muncă. După ce ai trimis CV-ul şi scrisoarea de intenţie eşti probabil chemat la interviu. Este o întâlnire în care trebuie să îl convingi pe potenţialul tău

62

angajator că eşti persoana cea mai potrivită pentru compania respectivă. Întâmpină intervievatorul cu un zâmbet larg şi cu o strângere firească de mână. Fii prietenos şi plăcut. Vorbeşte clar, direct şi politicos. Obiectul interviului este să impresionezi atât prin personalitatea ta, cât şi prin calificarea pe care o ai astfel încât să ţi se ofere postul. Fii atent la gesturi şi la cuvintele pe care le foloseşti. Aşează-te pe scaun după ce ai fost invitat să o faci. Stai cu spatele drept şi priveşte interlocutorul în faţă. Ascultă cu atenţie ceea ce ţi se spune. Nu fuma şi nu mesteca gumă, chiar dacă intervievatorul pare să fie de acord cu aceasta. Nu lăsa ca următorii factori negativi să iţi pericliteze poziţia în obţinerea postului dorit: o ţinută neîngrijită o atitudine agresivă sau plictisită, incapacitatea de a îţi exprima gândurile clar, dicţie proastă sau greşeli gramaticale, lipsa de entuziasm, lipsa încrederii în propriile forţe, interes major pentru recompense, lipsa de maturitate, criticarea foştilor şefi sau colegi, lipsa întrebărilor despre companie sau despre post, atitudine persistentă, de genul "Ce puteţi face pentru mine?". În timpul interviului, trebuie să ai o atitudine pozitivă. Când răspunzi la întrebări, vorbeşte în termeni buni despre tine, experienţele pe care le-ai avut despre foştii tăi şefi. Interlocutorul tău va dori să ştie totul despre tine aşa încât răspunde prompt dar complet la întrebările care ţi se pun. Fii pregătit să "vinzi" cât mai multe calităţi pe care le ai şi care se pot transforma în beneficii pentru companie obicei, cel în faţa căruia te vei prezenta la interviu vrea să afle mai multe despre tine decât întreabă în mod clar.

Întotdeauna anumite întrebări ascund de regulă altele. Fii deci tot timpul în gardă şi nu îţi lăsa slăbiciunile să se reliefeze. Trebuie să ştii să îţi vinzi marfa. Nu uita că pentru o scurtă perioadă de timp intervievatorul este "duşmanul" tău şi nu trebuie să te găsească "descoperit”. Gândeşte-te la ce vrea de fapt să afle el şi dă-i răspunsurile pe care le aşteaptă. Dacă nu ai înţeles o întrebare roagă ca aceasta să fie repetată înainte de a răspunde. Ia-ţi timpul necesar de gândire pentru a formula răspunsul.

Referindu-te la activităţi trecute, arată cum au sprijinit ele activitatea firmei în care ai lucrat; raportează-te la rezultate măsurabile şi concentrează-te asupra punctelor tale forte. Întreabă-1 pe cel care te intervievează despre îndatoririle şi responsabilităţi care le implică poziţia pe care ai dori să o ocupi.

Nu întreba despre salariu, vacanţe, concedii sau alte avantaje până când nu face o ofertă fermă; nimic nu poate deranja mai mult decât discutarea salariului înainte de a discuta responsabilităţile postului.

Cele mai multe companii oferă beneficii competitive - nu lăsa impresia că preocuparea ta majoră este aceea de a munci cât mai puţin indiferent de ce ţi se oferă. Fii tot timpul conştient că trebuie să îi vorbeşti celui care te intervievează cu convingere, accentuând părţile tale bune, chiar dacă eşti nevoit să admiţi că ai şi defecte.

Dacă în discuţie apar probleme personale pe care preferi să nu le discuţi şi care ştii că nu îţi vor afecta lucrul în noua companie, ocoleşte răspunsurile cu eleganţă. Nu eşti dator să dai o explicaţie despre viaţa ta personală atât timp cât nu are nici o legătură cu viitorul tău loc de muncă. Există totuşi firme care oferă formulare de angajare în care eşti întrebat ce persoane cunoşti deja în cadrul companiei, dacă da în ce relaţii sunteţi etc.

63

Fii tot timpul conştient că răspunsul tău poate duce la respingerea formularului înainte ca tu să ajungi la interviu. Dacă nu cunoşti pe nimeni e O.K.. Dacă totuşi prietenul tău lucrează la societatea respectivă, întrebă-1 care e politica firmei în legătură cu relaţiile dintre angajaţi. Se poate ca firma respectivă să considere că nu vei putea fi destul de eficient dacă prietenul tău lucrează acolo, în funcţie de ce afli, completează formularul astfel încât să ajungi la interviu.

Toţi intervievatorii buni ştiu că trăsăturile şi caracteristicile personale ale unui angajat sunt la fel de importante ca şi aptitudinile sale.

Acum, că ştii ce te întreabă intervievatorul în timp ce îţi zâmbeşte politicos, vei şti exact ce şi cum să îi povesteşti despre tine54 .

Încearcă întâi acasă să gândeşti ce ai putea răspunde la întrebări de acest tip. Arată cât eşti de motivat, cât de mult îţi doreşti să ocupi postul pentru care probabil eşti cea mai bună persoană.

Dacă ai puncte slabe e bine să le recunoşti. Trebuie să fii conştient că, dacă minţi referitor la ceva ce de fapt nu ştii să faci, acest lucru va fi descoperit devreme sau mai târziu şi e foarte posibil să îţi pierzi slujba de abia obţinută.

7.1. Culegerea de informaţii Informaţiile generale sunt relativ uşor de obţinut. Ele includ informaţii

referitoare la postul pentru care este intervievat candidatul şi la companie. Informaţiile generale referitoare la companie cuprind date asupra tipului activitate, a produsului său, a mărimii, a amplasării sediului central, al filialelor, a rapoartelor financiare etc.

În cazul unei companii publice, aceste informaţiile le poţi obţine din majoritatea bibliotecilor; poţi cere companiilor să ţi le trimită înainte de interviu sau, în cazul în care cunoşti pe care cineva lucrează în compania respectivă, i-ai putea cere să-ţi furnizeze toate datele pe care le doreşti. În cazul unei companii private, aceste informaţii sunt mai greu de obţinut. Nu le vei găsi la bibliotecă, iar datele financiare sunt confidenţiale. Dar de cele mai multe ori chiar şi cea mai mică firmă privată î-ţi trimite informaţiile generale pe care le-ai cerut. Revederea, înainte de interviu a materialului referitor la companie îţi aduce unele avantaje. Vei face o impresie bună asupra reprezentantului companiei dovedind că ţi-ai rezervat timp pentru a afla lucruri despre ei. Pentru aceasta va trebui să abordezi tema respectivă în timpul interviului, punând câteva întrebări revelatoare.

Deşi informaţiile despre companie sunt semnificative pentru realizarea unei imagini generale asupra stabilităţii sale, a standardului de dezvoltare şi a situaţiei financiare, nu au, de obicei impact la fel de mare în continuare, când vei primi oferta de angajare şi vei fi pregătit să decizi asupra companiei ca loc de muncă. Informaţiile de specialitate sunt mai greu accesibile, dar extrem de folositoare pregătirii pentru interviu. Aceste date sunt cele care-ţi spun ceea ce se întâmplă de fapt în spatele scenei.

Cunoscând informaţii de specialitate referitoare la slujbă, vei putea să anticipezi întrebările care-ţi vor fi puse, să pregăteşti răspunsurile şi să-ţi formezi propriul set de întrebări. Dacă ai posibilitatea de să obţii aceste informaţii înainte de interviu este foarte bine, dacă nu le vei afla, probabil, la interviu. Pentru a obţine aceste informaţii foarte necesare va trebui să mergi dincolo de prezentarea oficială a slujbei astfel încât să înţelegi care sunt adevăratele cerinţe ale companiei pentru

54 NEUMAN, Helen - Arta de a găsi o slujbă bună, pag. 132, Ed. Business Tech International Press SRL, Bucureşti, 1994

64

postul respectiv. Apoi va trebui să te pregăteşti să comunici cu reprezentantul companiei într-o manieră care să te evidenţieze pe tine ca soluţie la problema lor. Nu este nimic nesincer aici, informaţiile pe care le vei furniza vor fi precise, oneste, dar vor fi strategic organizate într-o manieră care să răspundă priorităţilor companiei.

7.2. Atitudini şi moduri comportamentale în cadrul interviului Intrarea pe scena interviului reprezintă prima impresie fizică. În primul

minut de contact faţă în faţă, reprezentantul companiei îşi va face prima impresie. Decizia pe care o va lua se bazează pe reacţia personală a acestuia faţă de prezenţa ta. Înseamnă că vei primi oferta de slujbă numai pentru că "arăţi minunat”. Există cu siguranţă alţi factori importanţi care influenţează decizia de angajare. Cu acestea, se spune că dacă prima impresie este negativă, probabil că nu vei reuşi să obţii oferta chiar dacă dispui de pregătirea necesară slujbei. Înfăţişarea generală trebuie să fie atractivă, adecvată, cuviincioasă, sănătoasă, dinamică şi originală. Trebuie să ştii să te prezinţi ca o persoană calmă şi sigură pe sine. Aceste lucruri le comunici prin aspectul şi limbajul corpului tău. Poţi spune lucruri despre încrederea în sine şi imaginea unei persoane judecând după cum se poartă şi, de ce nu, chiar şi după locul unde candidatul alege să lucreze. Astfel:

- O poziţie verticală, dreaptă, cu umerii traşi în spate, va ajuta imaginea oricărei persoane. - Strânsul mâinii cu hotărâre conferă fermitate persoanei respective, în cazul

bărbaţilor cât şi în cazul femeilor, strânsul mâinii demonstrând încredere.

- Strânsul mâinii trebuie acompaniat de un zâmbet plăcut şi de un contact vizual, care este bine să rămână prezente pe tot parcursul interviului.

- Pe durata interviului staţi drept pe scaun, cu picioarele alăturate. Poziţia capului puţin înclinată spre cel din faţă comunică nerăbdare, atenţie, interes. Îmbrăcămintea pe care o porţi la interviu trebuie să aibă acelaşi rol ca al ramei

pentru un tablou. Rama îţi îndreaptă discret ochii către pictura pe care o încadrează cu scopul de a te concentra asupra operei de artă. Hainele, asemeni ramei, nu trebuie să atragă atenţia asupra lor, ci asupra individului care le poartă. De aceea îmbrăcămintea trebuie să fie discretă, potrivită pentru a atrage atenţia asupra ta şi, totodată, să nu ofenseze. Evită hainele fanteziste, exceptând cazul când candidezi pentru un post de actor. Îmbracă-te conservator. Poartă haine care se potrivesc atmosferei, care nu atrag atenţia asupra lor, ci te lasă pe tine, individul, să captezi interesul. Nu este necesar ca hainele să fie scumpe. Indiferent de situaţia financiară, oricine îşi poate permite să se îmbrace potrivit pentru un interviu.

Bunul simţ îţi cere să eviţi mirosurile puternice la interviu. Atât femeile cât şi bărbaţii trebuie să evite folosirea parfumurilor, a loţiunilor după ras sau a pudrei şi a machiajului parfumat. Multe persoane sunt alergice la parfum iar cel mai rău lucru din lume este să participi la un interviu la care reprezentantul companiei nu se mai poate opri din strănutat, iar ochii i se umezesc din cauza parfumului tău. Poţi fi sigur că întrevederea ta se va termina curând dacă crezi astfel de probleme persoanei cu care te întâlneşti.

CAPITOLUL IV DISCURSUL - UNITATE A COMUNICARII

65

4.1 Diversele acceptiuni ale notiunii de ,,discurs"

Lingvistica ultimelor decenii a manifestat o adeziune crescandă faţă de cel de-al doilea termen al cunoscutei dihotomii limba - vorbire55 , reclamand constituirea asa-numitei lingvistici a vorbirii sau printr-o interpretare de mare fineţe, a conceptului de vorbire a lingvisticii discursului.

Dihotomia de mai sus devenită clasică a fost supusă unei priviri critice de catre Eric Buyssens (1967) care a mentinut termenul limba opunându-i însă termenul discurs prin care înţelege ,,combinaţiile in care subiectul vorbitor utilizeaza codul limbii in vederea exprimarii gandirii sale personale"; Buyssens rezerva termenului de vorbire sensul de ,,mecanism psihofizic care-i permite sa exteriorizeze aceste combinatii". Prin urmare, discursul ,,e infatisat ca inlantuire cu scopuri semnificative a unor cuvinte din langue".

,,A. H. Gardiner (1989) pleaca si el de la distinctia limba - discurs, dar in sens invers: incepe cu discursul pentru a descrie limba. Dupa el discursul este o activitate umana declansata in general de un eveniment particular sau stimul prin care un locutor comunica cu un interlocutor utilizand semnele verbale organizate dupa un cod comun."

In aceasta opozitie, limba este considerata un ansamblu finit, relativ stabil, iar discursul este inteles ca loc al creativitatii, al contextualizarilor imprevizibile ce confera noi valori unitatilor limbii.

Desi discursul a fost studiat inca de retorica antica, mai cu seama pentru finalitatile sale persuasive, abia actuala sa abordare primeste valente demonstrabile stiintific pe calea sugestiilor diferitelor ştiinte umaniste şi sociale ca: sociolingvistica, psiholingvistica, neoretorica, stilistica, poetica, semiotica, teoria contextului, teoria comunicarii si teoria actelor de limbaj, aceasta din urma ca reflexie filozofica a supralimbajului, analiza discursului fiind recunoscuta ca un camp interdisciplinar deosebit de vast.

Acceptiunea de mai sus a termenului de discurs a stat la baza demersurilor semiotice asupra textului narativ venite din partea structurilor narative. De fapt, analiza naratiunii prin prisma semnului lingvistic asa cum a fost el conceput de F. de Saussure sau de L. Hjelmslev a contribuit la introducerea in circuitul terminologiei actuate a cuvantului discurs. Dupa C. Serge, analiza textelor narative constituie un bun exemplu pentru demonstrarea polivalentei semantice a termenului discurs. Spre exemplu, e de amintit ca formalistii rusi opereaza cu termenul de fabula, aproximativ echivalent cu datele esentiale ale unei naratii şi cu subiect echivalent cu discurs din teoria structurilor narative de mai tarziu. Mai mult, V. B. Şklovsky considera istoria (adica fabula) ca material preliterar, discursul (adica subiectul) fiind adevarata constructie estetica. Pe aceasta linie Tz. Todorov (1966) acorda termenului de discurs din perechea istorie - discurs frecventa in teoria structurilor narative sensul de mod de a face cunoscute evenimentele de catre narator adica naratia asa cum se prezinta ea oricarui cititor.

O considerare a problemei pe baze lingvistice dar tot în limitele naratiei apartine lui E. Benveniste (1970), care intelege prin discurs naratia la persoana intai, spre deosebire de istorie, care e naratie la persoana a treia sau naratie apersonala.

Paralel cu aceste cercetari s-au mai vehiculat cateva sensuri ale notiunii de discurs venind dinspre diverse demersuri mai mult sau mai putin cristalizate. Oricum directia structuralistă acorda termenului discurs acceptiunea lui parole pentru motivul ca parole este un act individual de vointa si inteligenta fiind oricand sinonimizat cu enuntare, performanta, etc.

55 Corespondenta sintagmei in limba franceza este "langue - parole"

66

Directia psiho-sistematica atribuie discursului sensul de activitate verbală momentana realizata prin acte de vorbire in limitele impuse de limba. Discursul devine acum locul de manifestare a efectelor de sens si a contextualizarilor.

Din punctul de vedere al teoriei enunţării intemeiata de E. Benveniste, discurs inseamna eveniment verbal, utilizarea limbii de catre un locutor care are in fata sa un receptor real sau virtual; discursul este rezultatul unor operatii enuntiative de ordin subiectiv, de unde considerarea lui ca activitate discursiva. Discurs are poate cea mai larga acceptie, deoarece orice denuntare presupune un locutor şi un alocutor in primul rand functionand intentia de a-l influenta pe celalalt.

Distributionalismul italian prin Z. Haris (1952) concepe discursul ca o secvenţă de faze, deci un nivel transfrastic pentru care pot fi formulate reguli de concatenare si echivalare.

Prin urmare, pornind de la analiza structurilor narative cunoscute ca cercetari ce au sesizat dificultatea circumscrierii conceptului de discurs s-a ajuns la o revendicare a lui in varii reflectii teoretice asupra limbii in rezumat impunandu-se doua acceptii care se intalnesc mai des :

A. discurs este o activitate lingvistica individuală (parole, enonciation, performance) care impune studiul urmelor enuntarii in obiectul produs;

B. discurs înseamna activitate lingvistica cu caracter social bazata pe existenta unor reguli (conventii normative care reglementeaza utilizarea regvlilor constitutive ale unei limbi naturale)56.

4.2 Genurile de discurs

Studiul elocintei se imparte in trei parti: elocinta judiciara sau dikanikoi logoi, elocinta demonstrativa sau epidictikoi logoi si elocinta politicd sau politikoi logoi. Aceasta impartire este departe de a fi fixa, genurile nefiind forme preexistente asemenea unor tipare. Discursurile judiciare sunt cele pronuntate sau scrise pentru a fi debitate in fata unor instante judecatoresti, si ele erau de ordin privat. Reprezentantii de seama ai acestui gen judiciar sunt Antifon, Andocide, Lisias şi Isaios. Discursurile demonstrative sunt discursuri scrise in vederea sustinerii unei teze, de obicei politice. In acest gen s-au distins Alcidamas si Isocrate. Discursurile politice dezvolta o tema cu caracter politic, menita sa determine o anumita hatarare a Consiliului si poporului. Ele au fost reprezentate cu stralucire de Demostene, Eschine, Licurg si Hiperide57.

Dupa cum se stie, discursul face parte incontestabil şi definitiv din dispositio modelul oferit de aceasta structurare fiind considerat ideal, firesc şi logic. Abia naratiunea moderna isi permite sa interpereze parti ale discursului, dar aceasta a pierdut de mult timp legatura cu discursul clasic.

Retorica lui Aristotel distinge trei genuri de discurs analizate pe larg: genul judiciar, genul deliberativ si cel demonstrativ sau epidictic. Protagoniştii acestor genuri sunt oratorul şi auditoriul - acesta din urma fiind considerat scopul final al oricarui discurs.

Spre deosebire de unitatea din pragmatica, insa discursul retoric antic este quasimonologal, oratorii impartind rar semantica discursului lor cu a auditoriului. Este

56 E. Dragoş, Introducere in pragmatica, Ed. Casa Cartii de Ştiinta, Cluj-Napoca, 2000, p. 52, 53, 54. 57 A. Marin, Pagini alese din oratorii greci, Editura pentru literatura, 1969, p. XXVII

67

de altfel şi motivul pentru care retorica a propus mai ales un anumit tip de discurs care a ramas neschimbat mult timp.

Cat priveste genul epic (demonstrativ cum îl numea Aristotel) acesta oscileaza intre functional şi ornamental, devenind o forma civica şi o institute a vorbirii avand functie sociala şi de civilitate, intarind normele moralitatii publice. In epoca helenistica şi apoi la Roma acest gen de discurs se va dezvolta o data cu elocinta oficiala. Retorica in viziunea lui Aristotel este un corpus de mijloace tehnice pentru a persuada auditoriul si/sau a obtine caştigul intr-o cauza. De aceea triada retorica docere (a instrui), movere (a Qmotiona),flectere (a placea) statea la baza oricarui discurs, indiferent de gen. Gasim aici chintesenta activitatii discursive antice unde argumentatia (replica rationala a demonstratiei in campul verosimilului, al probabilului), caracterul oratorului (ethos) ca şi puterea lui de a genera pasiuni in auditoriu (pathos) aveau drept scop satisfacerii scopului propus prin discurs intr-o vorbire eleganta şi convingatoare, homo loquens trebuind sa acceada la statutul de homo eloquens, o treapta superior construita prin instructie si exercitiu. Poate de aceea intelegerea limbii ca mijloc de distinctie sociala in sens modern va marca traditia europeana dinspre greci şi latini şi tot de aceea includerea retoricii intre disciplinele scolare care sa pregateasca prin exercitii preparatorii (progynasmata) pe viitorii oratori s-a prelungit pana in preajma secolului XX58.

4.2.1 Discursul judiciar

Inainte de a analiza fiecare din partile unui discurs (pledoarie), in care descrierea faptelor joaca rolul important, trebuie sa aratam ca de la Quintilian incoace, toti autorii care s-au ocupat de elocinta judiciara indica, cu unele variatii, aproape aceleasi calitati generale pe care trebuie sa le indeplineasca un discurs (pledoarie). Astfel, Quintilian cere ca pledoaria sa fie corecta, clara, unitara si artistica. Appelton vorbeşte de claritate, ordine, simplitate, viata şi sobrietate, iar M. Garçon, de utilitate, justete, claritate si naturalete pe linia prescriptiilor lui Platon şi Aristotel.

Pentru aceşti autori, ca si pentru multi altii, claritatea pare sa fie cea mai importanta din aceste calitati. Avocatul nu trebuie sa uite ca este auxiliarul (colaboratorul) justitiei, ca in acest scop el trebuie sa se faca bine inteles, sa se exprime in termeni proprii, sa evite formulele vagi şi echivoce, sa elimine din exprimare incidentele care ingreuneaza fraza, sa repete sub o alta forma ceea ce i s-a parut ca n-a fost bine sesizat.

M. Garçon scria in aceasta privinta ca avocatul trebuie sa se faca accesibil celor care il asculta, sa le evite pe cat posibil efortul, sa reuşeasca ca rationamentele, chiar complicate, sa apara ca adevaruri evidente.

Şi autorul il da ca exemplu pe Henri-Robert, a carui abilitate consta in faptul ca fiecare din argumentele sale se reducea la propozitii simple care pareau a nu suporta contradictia. Foarte adese, faptele sunt complicate, iar expunerea lor clara impune o anumita selectie, degajarea esentialului si neglijarea accesoriului. Printre calitatile pe care M. Garçon le cere unei pledoarii figureaza si utilitatea, conditie prin care autorul intelege subordonarea mijloacelor scopului urmarit şi, in primul rand, evitarea vedetismului, preocuparea de a limita dezbaterea, la obiectul ei, de a alege bine argumentele pentru a comunica judecatorilor convingerea in adevarul §i dreptatea cauzei sustinute si nu aceea de a-şi asigura succesul prin punere in valoare a propriei personalitati.

58 E. Drago§, Op. cit., p. 6, 7.

68

Necesitatea de a insufla viata pledoariei, decurge din nevoia de a convinge cu privire la adevarul faptelor petrecute. Avocatul trebuie sa-şi evite monotonia pentru a tine treaza atentia judecatorior, el trebuie sa nuanteze expunerea prin gest, fie prin folosirea unor procedee retorice. Astfel inteleasa, calitatea pe care M. Garçon o cere pledoariei este acelasi lucru cu ceea ce Appelton numeşte sobrietate, cu precizarea ca aceste calitati impun astazi pledoaria scurta şi concentrata. Vorbind despre sobrietate, se pune, firesc şi problema gesturilor pe care avocatul le face in cursul pledoariei. Şi de acesta data nu exista o reteta generala in afara de aceea a obligatiei de a avea o tinuta corecta. Nu trebuie, totuşi, uitat ca, pledoaria tebuie sa fie, prin definitie, combativa §i nu academica, ca deci gesturile sunt obişnuite la bara. Gesturile trebuie sa fie insa in concordanta cu stilul expunerii şi cu ideile pe care trebuie sa le sublinieze, fara exagerare şi emfaza. Pledoaria trebuie sa formeze un tot in care tonul, frazele §i gesturile sa armoneze, alcatuind o unitate omogena de natura sa conduca la acel sfarşit comun, care este concluzia.

Cunoaşterea regulilor de constructie a unei pledoarii, studiul şi cunoaşterea regulilor de retorica, a procedeelor oratorice elementare, permit rezolvarea rapida a problemelor pa care le ridica pledoaria, evita pierderea de timp pentru inventarea de mijloace de mult cunoscute şi, mai ales, savarşirea unor gre§eli care pot avea urmari dramatice.

Un autor modern, care a consacrat mai multe lucrari acestor probleme, observa cu drept cuvant, ca este o eroare sa se creada ca retorica este o metoda care, constrangand pe creator la respectarea unor reguli stricte, ii franeaza elanul orator, constituind pentru el o grea servitute. Dimpotriva, experienta marilor oratori a aratat sa retorica permite punerea in valoare a calitatilor, corectarea defectelor şi dezvoltarea dispozitiilor naturale.

De aceea, stapanirea artei pe care o reprezinta profesia de avocat presupune o buna cunoastere a dispozitiilor si posibilitatilor naturale, o cultura generala care sa se adauge cunoaşterii dreptului şi stapanirea tehnicii pledoariei.

Cultura generala şi cultura juridica temeinica constituie şi o conditie indispensabila a improvizatiei, totdeauna necesara eel putin avocatului care ia cuvantul, in aparare sau in replica.

Referindu-se la tot ce presupune, ca acumulare prealabila de cunoştinte, arta improvizatiei, marele avocat Henri-Robert atragea atentia asupra faptului ca improvizatia nu este, aşa cum sunt înclinati sa creada multi "un miracol intelectual spontan, comparabil cu miracolul lui Moise care a facut izvorul sa ţâşneasca din stand, lovindu-le cu batul". "In improvizatie - scrie Henri-Robert -izvorul nu ţâşneşte decat daca in prealabil oratorul a ştiut sa acumuleze o bogatie ascunsa de vocabular, de imagini, de idei, de cunoştinte insuşite".

Este insa neindoielnic ca analiza pledoariilor marilor avocati este un excelent exercitiu pentru insuşirea acestui meşteşug. Cu evidenta conditia de a nu uita ca pledoaria este rostita, ca dictiunea, arta de a pronunta, gesturile care o insotesc, reactia la neprevazutul situatiilor, ii adauga calitati care nu se pot regasi in textul scris.

N-am putea incheia aceste consideratii fara a-l evoca pe Henri - Robert, marele maiestru al oratoriei judiciare, care asemana elocventa cu pictura şi pentru ca trasatura esentiala in care se concentreaza adevarul subiectului şi personalitatea autorului presupune perfecta stapanire a propriei arte59.

In mod obişnuit, discursul, respectiv pledoaria propriu - zisa cuprinde patru parti:

59 Y. Eminescu, Pledoarii celebre: antologie de oratorie judiciara, Ed. Lumina Lex, Bucure§ti, 1994, p. 8.

69

- Introducerea sau exordiul; - Expunerea faptelor care se incheie cu enuntarea problemelor a caror rezolvare se cere; - Discutia sau analiza mijloacelor şi argumentelor in sprijinul tezei sustinute; - Concluzia;

Orice pledoarie incepe, in principiu, printr-un preambul, printr-o introducere numita, ca in orice discurs, exordiu, pe linia traditiei, inca de la Antifon, care i-a prevazut primul utilitatea. Aceasta prima parte a pledoariei urmareste sa faca cunoscut, intr-o forma sintetica, obiectul procesului, sa fixeze atentia judecatorilor şi, in acelaşi timp, sa creeze o atmosfera favorabila cauzei clientului. Tonul si mijloacele folosite in acest scop vor varia in functie de natura procesului şi de alte impejurari. Dar, in toate cazurile, exordiul trebuie sa fie scurt. In general, procesele care pun in discutie probleme sociale permit o mai mare varietate de mijloace. Uneori exordiul este patetic, alteori, este inlocuit cu o simpla apostrofa, cum este, de exemplu, celebru exordiu a lui Cicero.

Exordiul este urmat de expunerea sau de naratiunea faptelor. Autorii antichitati au precizat drept parti ale discursului inainte de naratiunea

faptelor şi propozitia sau expozitia si diviziunea sau impartirea; prima constand in expunerea pe rand si lamurita despre ceea ce are sa se vorbeasca, iar diviziunea era impartirea subiectului in partile lui principale si eventual subimpartiri. Astazi aceste parti au devenit desuete, integrandu-se in naratiune, ca recomandare generala. Este foarte firesc şi foarte frecvent cazul ca dupa ce am fixat obiectul procesului si am pregatit pe judecatori prin mijloacele aratate mai sus, sa expunem faptele, asupra carora ei urmeaza sa se pronunte. Aceasta este naratiunea. Este partea cea mai importanta a discursului, a pledoariei pentru ca pregateşte, pune jaloanele discutiei. Expunrea acestora, conform realitatii, nu contravine rolului activ al oratorului in sensul de a renunta sa fie un simplu interogatoriu al faptelor şi a le nara fara nici un adaos, descarcand intelesul acestora de orice stari emotive, fara a insufla o viata pledoariei.

Spre deosebire de naratiunea istorica, care se multumeste a expune faptele in forma lor nuda (simpla) fara nici un adaos, decat a reda cu exactitate şirul intamplarilor şi faptelor de care se preocupa, naratiunea retorica se constituie cu un adaos de natura a aduce un spor in cunoastere, incat expunerea in forme artistice sub culorile cele mai frumoase şi mai placute, sa impresioneze, sa cuprinda inimile şi sa cucereasca pe auditor.

Efectele estetice şi forta de convingere a pledoariei depind, desigur, de talentul si personalitatea oratorului, dar sunt intr-o foarte mare masura rezultatul unui me§tesug, al unei maiestrii care se invata si care inlesneste efortul creator. Cunoaşterea regulilor de constructii a unei pledoarii, structura compozitionala si intinderea acesteia, studiul şi cunoaşterea regulilor de retorica, a procedeelor oratorice elementare, permit rezolvarea rapida a probemelor pe care le ridica pledoaria, evita pierderea de timp pentru inventarea de mijloace de mult cunoscute si savarsirea unor grave greşeli care pot avea urmari dramatice.

Revenind la rolul activ al avocatului in prezentarea faptelor, asa cum observa Cicero, el nu este facut sa invarteasa aceeasi piatra de moara a profesiei, nu este un hamal sau un vaslas. De asemenea, el nu este un simplu povestitor al unor fapte trecute. Pana si schimbarea tonului in nararea unui fapt poate duce la cu totul alta situatie decat cea asteptata. De aceea, in expunere, oratorul (avocatul) va trebui sa stie cum sa coboare tonul, sa varieze stilul, la fel, sa stie sa-si potriveasca mişcarile dupa sensul cuvintelor.

Tonul emotiv, tonul taios, violent sau domol, linistit, in expunerea faptelor, impresioneaza publicul si, intrebuintandu-l cu pondere, nu va denatura faptele, ci va contribui la stabilirea adevarului.

70

In general, expunere se face in ordinea cronologica a faptelor, fixandu-se cateva date ca puncte de reper si inlaturand pe cele inutile ce obosesc atentia. Uneori expunerea cronologica a faptelor trebuie evitata, pentru ca ar fi banala si obositoare. Se recurge atunci la procedeul bine cunoscut, care consta in enuntarea, de la inceput, a ultimului fapt, in ordine cronologica pentru a reveni apoi la aceasta ordine. Avantajul procedeului recomandat, de altfel, inca de Quintilian, este de a trezi de la inceput curiozitatea auditoriului care vrea sa afle cum şi de ce s-a petrecut faptul enuntat. Caci naratiunea, dupa cum afirma iaraşi Quintilian, nu a fost nascocita numai cu scopul de a informa pe judecator, ci, mai curand, pentru a-l face sa fie de aceeaşi parere cu noi. De aceea, chiar daca nu va fi nevoie sa fie informal asupra faptei, ci numai sa fie influentat intr-un anumit sens, naratiunea este necesara, pe care o vom justifica, spunand ca, "el ştie - in mare - fapta, totuşi, ca nu-l sperie explicarea fiecarei situatii in parte". Expunerea trebuie sa fie simpla, rapida, clara §i verosimila si sa nu fie amestecata cu discutia pentru a nu crea o confuzie inutila.

Argumentarea se va constitui astfel, uneori pe un teren solid, dupa ce judecatorii sau juriul va fi retinut situatia de fapt. Expunerea faptelor, nu numai ca trebuie sa fie verosimila, teorie asupra careia am insistat in mai multe randuri, dar trebuie sa concorde cu adevarul. Daca inlantuirea faptelor şi explicatia lor nu este caracterizata eel putin de verosimil, bunul - simt este socat, iar puterea de persuasiune a avocatului scade. In aceasta ordine de idei, avocatul trebuie sa dea o mare atentie evitarii si inlaturarii contradictiilor. Cu toate acestea, realitatea trebuie, de mai multe ori, disimulata, tocmai pentru ca judecatorii sa nu greseasca. Nu este vorba in aceste cazuri de abdicarea de la adevar, ci tocmai de preintampinarea primejduirii acestuia face necesara activitatea in cunoastere.

Daca invidia, influenta ar parea preconcepute si matorii falsi nu ar avea nici o putere, aşa cum am relatat in alta parte, rolul elocintei ar fi redus şi ar consta aproape numai din a trezi placere. Daca, dimpotriva, sufletele sunt nestatornice si adevarul este primejduit, trebuie sa lupti punand in joe arta si, prin iscusinta, intocmai ca sofistii, pe vremuri, fiind nevoie sa intrebuintezi toate mijloacele necesare. M. Gar9on observa, cu drept cuvant, ca, uneori adevarul pare neverosimil, pentru ca situatiile reale sunt extraordinare si surprinzatoare. El recomanda, in acest caz, nu omiterea, ci prezentarea lor, cu observatia ca, desi greu de crezut, inconciliabile sau incoerente, ele s-au petrecut totuşi si trebuie admise, cel putin provizoriu, ca ipoteze, urmand sa fie confirmate §i explicate in cursul dezbaterilor.

Expunand faptele, avocatul trebuie sa ştie ca o face pentru a demonstra apoi o anumita teza. El trebuie sa se faca bine inteles, sa puna in lumina evenimentele - cheie §i sa nu ascunda faptele nefavorabile, nu numai pentru ca etica profesionala cere acest lucru, dar si pentru ca este sigur ca ele nu vor fi uitate de adversar. Uneori faptele si evenimentele complexe se intrepatrund şi se contrazic. Arta avocatului va fi sa le expuna in asa fel, meat inlantuirea lor sa fie clara §i logica, prin inlaturarea contradictiei si degajarea principalului de aparente si obscur.

Alteori expunerea trebuie sa fie o reconstituire completa a unor evenimente care, in parte eel putin, raman ipotetice. Ipoteza totuşi, poate constitui un punct de plecare §i in masura in care presupunerea este verificata, conduce la date, aprecieri sigure. Reconstituirea faptelor trecutului conduce la o verificare si analizare a lor de pe pozitiile prezentului. Legatura dintre trecut şi actualitate este opera prezenteismului in rescrierea faptelor. Aceasta nu inseama a considera un fapt altfel decat s-a desfasurat el in trecut. Noile date previn desfăşurarea lor in trecut, adaugate modului de apreciere a prezentului le confera mai multa exactitate.

Expunerea faptelor trebuie sa fie insotita, in general, de motivarea lor psihologica. "Trebuie descrise, zice M. Garçon, in acelaşi timp cu actele, gandurile celui

71

care a actiona, cu ezitarile scrupulele acestuia, revenirile si decizile sale". Tonul trebuie sa se lege cat mai logic posibil fara ca ceva sa ramana inexplicabil. Este necesar ca sentimentele si reactiile actorilor sa explice in mod rational faptele şi gesturile lor.

Expunerea faptelor reprezinta cea mai importanta parte a pledoariei, miezul care impreuna cu discutia privind mijloacele de dovada in vederea demonstrarii admise, cel putin provizoriu, ca ipoteze, urmand sa fie confirmate şi explicate in cursul dezbaterilor.

Expunand faptele, avocatul trebuie sa ştie ca o face pentru a demonstra apoi o anumita teza. El trebuie sa se faca bine inteles, sa puna in lumina evenimentele - cheie şi sa nu ascunda faptele nefavorabile, nu numai pentru ca etica profesionala cere acest lucru, dar si pentru ca este sigur ca ele nu vor fi uitate de adversar. Uneori faptele si evenimentele complexe se intrepatrund şi se contrazic. Arta avocatului va fi sa le expuna in asa fel, încat inlantuirea lor sa fie clara şi logica, prin inlaturarea contradictiei si degajarea principalului de aparente si obscur.

Alteori expunerea trebuie sa fie o reconstituire completa a unor evenimente care, in parte eel putin, raman ipotetice. Ipoteza totuşi, poate constitui un punct de plecare şi in masura in care presupunerea este verificata, conduce la date, aprecieri sigure. Reconstituirea faptelor trecutului conduce la o verificare si analizare a lor de pe pozitiile prezentului. Legatura dintre trecut şi actualitate este opera prezenteismului in rescrierea faptelor. Aceasta nu inseama a considera un fapt altfel decat s-a desfasurat el in trecut. Noile date previn desfaşurarea lor in trecut, adaugate modului de apreciere a prezentului le confera mai multa exactitate.

Expunerea faptelor trebuie sa fie insotita, in general, de motivarea lor psihologica. "Trebuie descrise, zice M. Garçon, in acelaşi timp cu actele, gandurile celui care a actiona, cu ezitarile scrupulele acestuia, revenirile si decizile sale". Tonul trebuie sa se lege cat mai logic posibil fara ca ceva sa ramana inexplicabil. Este necesar ca sentimentele si reactiile actorilor sa explice in mod rational faptele şi gesturile lor.

Expunerea faptelor reprezinta cea mai importanta parte a pledoariei, miezul care impreuna cu discutia privind mijloacele de dovada in vederea demonstrarii unei teze şi argumentarea constituie coloana vertebrala a retoricii in mod general şi al actului retoric in mod special. Ea apare ca un lung monolog a carui monotonie trebuie evitata prin diferite mijloace care sa retina atentia auditoriului si in special, prin variatii de stil si de ton care sa dea vioiciune si culoare acestui monolog.

Marii creatorii ai barei folosesc adesea, in acelaşi scop, stilul direct, interogatia sau scurtele digresiuni care ofera anumite pauze atentiei obosite.

In expunerea faptelor, deci, in naratiune, trebuie sa se oglindeasca adevarul inainte de a fi demonstrat. In afara de claritate, concizie şi verosimil, o naratiune trebuie sa fie evidenta, decenta si conforma adevarului. Intr-un discurs toate trebuie sa fie pe cat posibil conforme cu morala si demne; evidenta in naratiune este, intr-adevar, o mare calitate, pentru ca adevarul trebuie nu numai spus, ci oarecum scos in evidenta in fata ochilor. Unii autori considera claritatea daunatoare, sub motiv ca in anumite cauze adevarul trebuie camuflat (disimulat); acest fel de a judeca este ridicol, caci cine disimuleaza expune falsul drept adevar, opunand scopului retoricii care este descoperirea adevarului, contrariul sau, adica falsul.

Naratiunea va fi verosimila inainte de toate daca mai intai consultam propria noastra ratiune, pentru a nu spune nimic potrivnic a ceea ce este firesc, iar expunerea faptelor sa corespunda realitatii60.

Expunerea trebuie sa se incheie, in principiu, cu formularea clara a problemelor care vor forma obiectul discutiei si care se deduc logic din naratiunea

60 Dr. Gh. Guler, Op. cit, p. 95.

72

faptelor. In oratorie, ca si in istorie si literatura, judecata celor competenti coincide cu judecata publicului mare; aplauzele publicului nu aprecierile retorilor fac succesul oratorilor. Concluzia: limbajul oratorului in expunerea faptului trebuie sa fie limbajul tuturor si sa fie in acelaşi timp artistic şi ales. Unui continut stiintific trebuie sa-i corespunda o forma artistica. Aceasta dubla exigenta este caracteristica stilului clasic pentru retorica.

4.2.2 Discursul politic

Analiza retorica a discursului politic işi are sursele de inspiratie in aceste considerente. Conceptul central al analizelor noastre este eel de putere, fiindca este la indemana simtului comun sa constate ca discursul politic este modul de manifestare simbolica a relatiei de putere. De altfel, nu o data discursul politic a fost asociat cu un "discurs al puterii". Din acest punct de vedere, discursul politic se deosebeşte radical de eel filosofic: primul este dominat de o functionalitate practica si sta sub semnul unui pragmatism nedisimulat: este un instrument prin care se urmareşte cucerirea puterii de catre grupul de putere care il pune in actiune, eel de-al doilea se complace in intimitatea unor functii teoretice care nu odata işi cauta un public adecvat si ales, in niasura sa pretuieasca mai mult spontaneitatea de gand si profunzimea de idei decat obtinerea unui iluzoriu si efemer succes.

Pornim, deci, de la adevarul ca relatia de putere este atotstapanitoare in acest domeniu, ca fiecare individ sau grup angajat in relatiile de putere ce functioneaza intr-un cadru organizat urmareşte sa ajunga in situatia de purtator al puterii, dar nu oricum şi prin orice mijloace, ci numai prin acelea care asigura legitimitatea puterii61 . De aici importanta - ce poate parea uneori exagerata - pe care grupurile de putere o acorda formelor proprii de manifestare discursiva in raport cu alte grupuri de putere sau in raport cu aceia care au capacitatea de a acorda legitimitate. Nu trebuie sa ne lasam inselati de aparente. Legitimitatea puterii nu este data de calculul cantitativ al optiunilor, acesta este doar punctul final al unei activitati mult mai cuprinzatoare in care se angajeaza grupurile de puteri, activitati in care rolul discursivitatii (sub diversitatea formelor sale) este primordial. Legitimitatea inseamna o incercare de explicatie in fata electoratului, o disputa dialogal - polemica purtata cu contracandidatul, un raspuns documentat la o interpelare, o negociere profitabila cu partenerii sociali.

Ne dam seama de rolul imens al discursivitatii in zona politicului si de enorma responsabilitate care apasa pe umerii unui asemenea tip de discurs. El ar putea sa aduca la putere tiranii, sa inlature de la putere personalitati ademenitoare, sa orienteze optiuni şi strategii, intr-un cuvant sa influenteze in mod constant intreaga existenta si functionalitate a comunitatii. Şi istoria este martora fideia ca fiecare dintre aceste posibilitati si-au facut loc in realitate. Daca, metaforic vorbind, din pricina discursului filosofic n-a murit nimeni, din pricina discursului politic s-au naruit destine, s-au curmat sperante, au disparut comunitatii intregi.

De unde acest imperativ al legitimarii puterii prin intermediul discursivitatii? Din faptul ca orice relatie de putere se manifest! in perimetrul intereselor grupurilor si

61 In viziunea noastra, fundamentul legitimitatii puterii este unul de ordinul discursivitatii.

73

indivizilor si influenteaza dinamica satisfacerii acestor interese in functie de structura relatiilor de putere instaurate.

De aici rezulta şi natura ideologica a discursului politic concretizata in situatia ca un astfel de discurs este purtatorul intereselor, aspiratiilor, optiunilor grupurilor de putere care il pun in circulatie si care reprezinta (sau ar trebui sa reprezinte, sau au iluzia ca reprezinta) anumite segmente de mai mare sau mai mica amplitudine ale societatii.

Din relatiile sale privilegiate cu puterea, din natura ideologica pe care nu a disimulat-o niciodata, din contingentele specifice cu adevarul si cu valorile -si nu numai din ele - rezulta o fizionomie aparte pentru acest gen de discurs, fizionomie care este data de o serie de caracteristici care il individualizeaza in diversitatea formelor discursivitatii: ambiguitatea internationala (este unul din putinele discursuri caruia ambiguitatea ii mareşte şansele de a-şi atinge scopurile de a influenta si determina la actiunea legitimarii o plaja cat mai ampla de receptor!), caracterul disimulant al mesajului (este unul din putinele discursuri-daca nu chiar singurul - in care suntem siguri ca ceea ce se spune nu coincide niciodata cu intentiile adevarate cu ceea ce se face, intotdeauna va ramane ceva ascuns judecatii receptorului, micile sau marile secrete ale politicii!), tonalitatea imperativa in relatia sa speciala cu publicul receptor (este unul din putinele discursuri care nu se multumeşte cu intelegerea mesajului, nu este satisfacut nici chiar de convingerea auditoriului in legatura cu opiniile grupului de putere pe care il reprezinta, ci cere mai mult: actiunea receptorului in vederea legitimarii), sub stratul explicit polemic care da şi forta unui asemenea discurs (exponent al intereselor si aspiratiilor unui grup de putere, discursul politic intra in confruntare cu discursurile alter grupuri de putere care reprezinta interese divergente şi de aici tenta lui evident polemica).

In privinta libertatilor de actiune, trebuie sa recunoastem ca discursul politic beneficiaza de o amplitudine problematica fara precedent in perimetrul discursivitatii ceea ce ii confera posibilitati sporite de influentare a auditoriului.

Alte tipuri de discurs nu au acest avantaj: discursul ştiintific nu poate vorbi despre orice, ci se margineste la o anumita tema (in functie de ceea ce vrea sa "demonstreze" locutorul), discursul religios nu poate vorbi despre orice (mai mult, el e chiar destul de limitat din punct de vedere al problematicii) şi chiar discursul filosofic pe care il credem de maxima amplitudine problematica are anumite teme preferate pe care le urmareşte cu obstinatie62 .

O zona a constrangerilor a discursului politic vine din relatia sa speciala cu auditoriul. Ratiunea de a fi a discursului politic este in ultima instanta determinarea unei actiuni favorabile din partea auditoriului. Aici intervine insa actul constrangerii din partea receptorului: credibilitatea discursului in raport cu publicul caruia i se adreseaza este un factor care structureaza şi restructureaza constructia unui discurs politic. Nimic nu se impune daca nu beneficiaza de un minim de credibilitate. Or, atentia unui discurs care urmareşte accesul grupului la putere trebuie sa fie indreptata şi spre satisfacerea acestei exigente minimale a credibilitatii.63

In sfarşit, aliniamente ale constrangerii se manifesta şi din perspectiva intereselor dominante pe care un discurs politic urmareşte sa le propage şi sa le transpuna in fapt. Anumite idei care sunt in dezacord cu interesele urmarite nu pot fi aduse in fata auditorului prin intermediul interventiei discursive (pentru ca indeplinirea scopurilor ar fi afectat), anumite fapte şi situatii care sunt in concordanta şi sustin interesele urmarite sunt aduse cu obstinatie in atentia receptorului. Fara indoiala, in anumite limite, interesul este acela care "ordoneaza" constructia discursiva, atat din 62 C-tin Salavastru, Discursul puterii: Încercare de retorică aplicată, Ed. Institutul European, Iaşi, 1995, p. 18-24 63 Aceasta pentru ca exista şanse mai mari de îndeplinire a scopurilor.

74

punctul de vedere al continutului vehiculat, cat §i din punctul de vedere al mecanismelor de constructie discursiva.

Impactul ordinii logice a discursului politic este amplificat prin intermediul ordinii retorice pe care un astfel de discurs o propune. Spre deosebire de alte dicursuri, discursul politic recurge adesea la artificii retorice pentru ca dincolo de faptul ca un astfel de discurs ar trebui sa convinga, este neindoielnic ca el ar trebui sa şi placa publicului receptor. Desigur, discursul politic nu e şi nici nu poate fi literatura, dar nici nu se poate manifesta profitabil in afara satisfacerii unor minime exigente de ordin stilistic sau expresiv. Analiza retorica vizeaza rolul sloganului in discursul politic, functiile interogatiilor retorice in astfel de discursuri şi impactul pe care il poate avea prezenta figurilor retorice asupra auditoriului. Exemplificari şi ilustratii clasice sau moderne vin sa intregeasca §i sa intareasca imaginea retorica a acestui tip de discurs.

Discursul unui om politic trebuie sa respecte disciplina de partid64 care li cere o anumita atitudine intr-o situatie concreta, trebuie sa-şi respecte convingerile, trebuie sa-şi respecte interesele şi idealurile proprii, trebuie sa respecte promisiunile facute electoratului, trebuie sa asigure succesul partidului (şi al sau) in viitoarele alegeri, trebuie sa dovedeasca ataşamentul la interesele intregii natiuni, trebuie sa-i satisfaca pe cei care il sustin.

Discursul politic nu urmareşte comunicare, ci o instaurare comuna de valori asumate: utilizator - public, atita vreme cat autorul sau este profesionist, adica işi face meseria, pe de alta parte, rigorile meseriei de politician cer o constanta distantarea subiectului de propriile tensiuni afective care l-ar subiectiviza in sensul subordonarii gandirii lucide diferitelor pulsiuni afectogene.

Alcineva pretinde ca discursul politic ar fi specia ale carei masaje au un continut explicit politic şi "fac parte integranta din retelele de comunicare ale carei functii şi semnificatii sunt esentialmente politice". Deficienta fundamentală a acestei defmitii e considerarea discursului politic exclusiv in spatiul comunicarii. In fond, ce urmareşte utilizatorul discursului politic? Foarte simplu: ca destinatarul sau sa actioneze imediat in spiritul a ce spune el. Or, imediatitatea cere sau repeziciune de gandire, sau asumarea functiei de subordonat intelectual. Aici utilizatorul devine circumspect: publicul poate fi unul specializat şi omogen (parlamentul, senatul, un grup de competent! etc.) sau unul nespecializat şi heterogen (studenti, mineri, o multime de simpatizanti , de curioşi etc.). Acelaşi discurs politic cere o adecvare la public, dar nu numai sub aspectul figurilor retorice, stilistice; pe scurt şi altfel zis, cere ca publicul sa creada, in acel moment, ceea ce utilizatorul s-ar putea sau nu sa creada. In orice caz, utilizatorul politician da dovada de naivitate, ca sa zicem aşa, daca urmareşte comunicarea. Ce urmareşte utilizatorul discursului politic? a) Stabilirea şi cristalizarea ideilor practice ale propriilor grupari politice; b) Raspandirea, popularizarea ideilor politice ale grupului, organizatii pe care o

reprezinta fata cu un public oarecare; crearea unui colectiv cat mai larg in jurul acestei idei;

c) Justificarea nevoii de putere sau a puterii detinute; d) Valorificarea intuitiva a mesajului concomitent cu blocarea oricarui altui "advers".

Publicul discursului retoric politic poate fi: a) Omogen şi competent. De aceea la utilizator va prevala persuasiunea, intentia de

comunicare;

64 Gh. Mihai, Retorica traditionala şi retorici moderne, Ed. All, Bucurejti, 1998, p. 15.

75

b) Publicul este neomogen, este destinatarul propagandei de partid, fata de care aceasta trebuie sa fie limitata la foarte putine puncte si trebuie sa insiste pe acestea, pana cand ultimul membru al publicului intelege ce se vrea sa inteleaga;

c) Publicul e general de o competenta precara; d) Publicul neomogen, particular si competent (parlamaentul, de pilda).

A cere discursului politic sa nu manipuleze'este a-i cere sa renunte la principala lui virtute. Nu aceasta e problema, ci sensul manipularii; caci neindoielnic, exista un sens bun si unul mai putin bun, chiar.

4.3 Speciile discursului

Dupa intentia utilizatorului, discursul retoric este: 1. Persuasiv 2. Seductiv 3. Incitativ Este persuasiv discursul retoric care vizeaza comunicarea (in ce cred eu launtric

sa crezi si tu launtric, prin mijlocirea sustinerilor mele la care aderi). Este incitativ discursul retoric care vizeaza instalarea in public a unei tensiuni

emotionale suficiente sa se comporte cum ii sugereaza cuvantatorul. In (1) domina dovedirea rezonabila care conduce la convingeri, in (2) domina dovedirea efectiva, care conduce la comportamente aparent rezonabile, in (3) domina provocarea emotiilor care conduce la reactii nerezonabile 65.

Desigur, acestea sunt clasele de discurs retoric, in abstracto; concret, un discurs politic, de pilda, desi fundamental e deliberativ nu ocoleşte secventele demonstrative, de lauda sau de critica a unor persoane, partide, aliante, a unor acte viitoare din perspectiva altora, trecute s.a. La fel, discursul judiciar care slujeşte interesele persoanelor fizice sau juridice, conform legilor in vigoare - lauda si critica, amplifica sau diminueaza, invoca metafore, categorii, concepte, valori.

Ce urmareşte utilizatorul (retorul, autorul) in optica Retoricii? In functie de intentia sa: sa intereseze cognafectiv, dovedind in cazul persuasiunii; sa intereseze afectogen, atragandu-şi simpatia publicului, in cazul seductiei; sa starneasca emotii in cazul incitarii.

Consecinte: a) cu cat diferenta de sensibilitate e mai mare in favoarea utilizatorului, cu atat

create reactia de raspuns prin comportament a publicului; dar aceasta consecinta nu e valabila in nici un discurs seductiv scris, iar efectul ei in oralitatea incitativa indirecta e fluctuant;

b) se cere ca sensibilitatea sa ramana constants pe toata durata discursului, regula foarte greu de respectat de utilizator, fie din pricina unei constitutii fizice precare, fie din pricina unei constitutii psihice labile, fie din ambele pricini (oboseala işi spune cuvantul si sfarsitul discursului e pripit, oral sau scris);

c) exista o limita de detectie a sensibilitatii publicului dincolo de care e abuz (retoricism), dincoace de care e insatisfactie; numim acesta limita, atinsa, blocaj retoric. El apare frecvent in discursurile judiciare şi cele politico - diplomatice.

65 Gh. Mihai, Op. cit., p. 53.

76

Traditia cere discursului retoric, pentru a fi eficient, trei calitati: sa placa, sa instruiasca, sa determine asumari. Aceasta placere o da limbajul afectiv -evident, e vorba de efectivitate concreta, adecvata la tema şi public, care evoca reprezentari, dezlantuie emotii şi sentimente, impulsioneaza vointa, trezeste amintiri etc. Dar, deşi mijloceşte, limbajul insuşi nu explica unele figuri retorice cu functii instructive cum ar fi ironia, insinuarea sau aluzia.

Discursul retoric vizeaza sa: a) insraureze, intareasca, slabeasca sau inlature opinii şi atunci este persuasiv; b) formeze, intareasca, slabeasca sau inlature impresii şi atunci este eductiv; c) provoace emotii şi atunci este incitativ.

Un discurs care incita la violenta nu apeleaza la argumente rationale, fiindca acestea nu ar avea eficienta66. Un public numit dur este eel care adopta comportamente directe, fara menajarea susceptibilitatilor altuia, cu scopuri egocentriste sau altruiste. Totuşi, chiar şi acest public este sensibil la seductie, daca: a) ii cultivam sentimentul superioritate fata de ceilalti; b) il atragem in mistica unor legaminte secrete; c) ii intretinem constiinta suferintei sa creada ca adevarul lui e un bine pentru ceilalti;

prin incitare ii amplificam disponibilitatea catre comanda, prin seductie, il inclinam spre colaborare interesata, prin convingere ii atragem intelepciunea practica.

4.4 Analiza discursului

Pragmatica sau retorica moderna cum i se mai spune, pune accent pe faptul ca discursul nu se reduce la o suita de fraze sau de enunturi, ci e o entitate aparte in intregime, o unitate, un fenomen natural care necesita o analiza proprie, iar intentia comunicativa globala a locutorului unui discurs este de baza in identificarea lui. Aceasta preocupare a determinat aparitia analizei discursului - o reflectie ştiintiflca care are in vedere ca anumite unitati lingvistice nu se pot analiza la nivel local şi ca discursul nu are o structura compozitionala formata din unitati separate.

Elementelor care se decelau din analiza lui dispositio le corespund in analiza moderna a discursului, conceptele de coeziune si de coerenta, cu marcile lor specifice. De altfel, autorii A. Roboul şi J. Moeschler (1998) iau in custodie discursul si enuntul de la baza lui si le considera pe amandoua fenomene pragmatice, intrucat enuntul e intotdeauna interpretat relativ la un context. Cu alte cuvinte, enuntul e rezultatul enuntarii ce variaza cu circumstantele şi locutorul. Interpretarea enunturilor trece prin doua faze, una codica §i alta inferentiala, deci una legata de expresia lor lingvistica, iar cealalta de supozitiile pe care le produce receptorul enuntului. Or, a interpreta un enunt inseamna a atribui locutorului o intentie informativa, iar, daca acest proces se bazeaza pe faptul ca atat locutorul, cat §i interlocutorul se preteaza mutual la anumite atitudini mutuale (credinte, dorinte, intentii), atunci putem transfera acest proces, prin intentia globala si discursului.

66 Gh. Mihai, Retorica traditionala §i retorici moderne, Ed. All, Bucure§ti, 1998, p. 55.

77

Discursul astfel asumat devine o unitate independenta de lingvistica aşa cum in retorica antica era mijlocul specific de manifestare a ei. Şi azi retorica e antrenata ca instrument de analiza a discursurilor stereotipe. De exemplu, mass-media produce mesaje construite dupa modele simple, aranjate dupa obiective precise (publicitate, informare, propaganda, distractie). Sa amintim doar metafora publicitara care are un impact serios asupra publicului, mai cu seama daca e dublata de imagine.

Daca analiza discursului a impus un concept, care sa introduca subiectul şi situaţia de comunicare şi anume enuntarea atunci cand trebuie, aici trebuie sa aratam ca, de-a lungul istoriei sale, retorica s-a manifestat ca un fel de teorie omogena a enuntarii, deoarece se fundamenta pe unitati proprii pragmaticii, cum ar fi: subiectul, auditoriul şi situatia de discurs. Azi, aceşti parametri poarta numele de orator, public, tipuri de argumentare67.

In afara defmitiei lui E. Benveniste, dupa care enuntarea e punerea in functie a limbii printr-un act individual de utilizare sau faptul locutorului prin care se produce enuntul, O. Ducrot vede in enuntare, intocmai cum era conceputa baza discursului in antichitate, un proces psihologic, ba chiar fiziologic care e la originea enuntului. ,,Ar trebui sa admitem ca locutorii şi alocutorii ar fi centrul determinismelor psihologice sau cognitive in care exista transcriptia sub forma de intentii exprimate de natura directa sau subiacenta in fazele pe care le schimba."

Prin enuntare se realizeaza eel de-al doilea obiectiv al intentiei locutorului (oratorului), şi anume intentia comunicativa (pe langa cea informativa amintita mai sus). Aceasta face ca enuntarea sa functioneze ca act ce are ca scop mai putin faire savoir cat faire croire, adica manipularea; cu alte cuvinte, locutorul manipuleaza auditoriul ca sa adere la discurs.

4.4.1 Par tile discursului

Se remarca, in studiile de specialitate, ca tratatele de retorica antica au o structura cvasiidentica, in care un loc de frunte il ocupa partile discursului. Acestea sunt:

a) exordiul (proemium) priveşte apropierea, captarea auditoriului68 ; b) naratiunea (diegesis) cuprinde expunerea faptelor reale sau verosimile.

Nararea actiunilor poate imbraca forma unei povestiri legendare, a istoriei sau a fictiunii. Scopul acestei parti este castigarea increderii auditoriului §i incriminarea adversarului;

c) confirmatia (argumentatio) este modelul prezentarii argumentelor §i al respingerii contraargumentelor adversarului;

d) peroratia (epilogus) cuprinde recapitulatio si indignatio, in care se face apel la bunele sentimente ale judelui sau ale auditoriului in vederea definitivarii deciziei. Naratiunea

Experienta este intotdeauna mai ,,generoasa" decat vestitele concepte abstracte, generalizarile si principiile filozofice debitoare promise. Viata e un izvor nesecat de date, mai apropiate de oameni decat eel care le-ar putea citi intr-o carte, inainte de a adormi... Insuşi celebrul filozof american, Emerson, nu pierdea nici o ocazie de a-i asculta pe cei din jur, oricare ar fi fost situatia acestora, chiar aparent modesta si banala, fiindca spunea: ,,orice om poate sa ma invete ceva", cu conditia ca cele spuse sa fie scoase din 67 E. Dragos, op. cit, p. 7,8,9 68 Exordiul nu va mai fi tratat aici , fiin tratat anterior

78

experienta proprie. Nu exista, deci, nici un motiv ca sa situam publicul la un nivel de inteligenta superior celui al lui Emerson!

Fondatorul uneia dintre cele mai vestite şcoli de comunicare verbala, Dale Carnegie, care nu mai e in viata, facuse o ancheta ca sa cunoasca ce teme capteaza mai ales atentia publicului. Acestea sunt cu totul revelatoare pentru necesitatea de a va implica personal in expunere.

Anil tineri şi educatia (ca şi familia şi amintirile din copilarie). Sa nu şovaim sa presaram in expunere propriile amintiri; cele care au ramas in memorie sunt destul de puternice ca sa-i intereseze pe toti.

Greutatile inceputului. Oamenii sunt atra§i intotdeauna de reuşita altora, care le dau idei! Atare teme, tratate fara emfaza, asigura succesul.

Hobby - uri şi ocupatii de timp liber. Entuziasmul cu care relatati despre activitatile voastre preferate pentru timpul liber le va merge la inima ascultatorilor.

Cunoştintele de specialitate. Daca suntem specialist intr-un domeniu vom fi respectati pentru aceasta, cu conditia de a şti cum sa adaptam la nivelul publicului informatia noastra profesionala.

Experientele personale. Daca am trait un eveniment exceptional politic, artistic sau de alta natura, am intalnit o persoana celebra sau am participat la ceva ieşit din comun, experienta noastra va pasiona publicul.

O expunere convingatoare şi consistenta trebuie sa acopere persoanelor care o asculta raspunsurile la intrebari pe care şi le pun, pe masura ce şi le pun. Cea mai buna metoda este, deci, a le veni in intampinare.

Vrem sa informam? Aceasta implica sa transmitem auditoriului date pe care nu le cunoastem. Atunci

calitatile esentiale ale expunerii trebuie sa fie claritatea, precizia, rigoarea, logica, ordinea §i semnificatia analogilor.Sa evitam folosirea termenilor tehnici pe care nu-i cunoa§te toata lumea si sa invatam sa utilizam materialul audio-vizual pus la dispozitie.

Vrem sa convingem? Dorim, asadar, sa ne castigam auditoriul pentru cauza sau ideile dragi noua si pe

care le apreciem a fi cele mai bune. Atunci trebuie sa-l castigam prin sinceritate, prin convingere si entuziasm, sa incercam sa obtinem raspunsuri afirmative la intrebarile pe care le punem, sa-i aratam respect si simpatie, sa fim apropiati.

Vrem sa provocam reactii? Este lucrul eel mai dificil, fiindca are o participare activa din partea auditoriului.

De data aceasta nu se mai pune problema de a recurge la strabuna metoda folosita in toata lumea, de la Aristotel incoace: introducere, dezvoltare, concluzie. Nu, trebuie gasit un nou mod de abordare, in functie de ce aşteptam de la persoanele de fata.

lata o metoda care s-a dovedit buna. Incepem cu evenimentul, adica un fapt precis, ilustrand mesajul pe care dorim sa-l transmitem; apoi trecem la actiune, adica la ceea ce asteptam concret si ,,material" de la public; terminam aratand avantajele pe care le poate scoate el prin actiunea respectiva. Pentru a obtine un rezultat bun, trebuie sa vorbim scurt, precis, ilustrativ, percutant, direct, provocand suspans. Asa e logic sa fie.

Vrem sa amuzam? Este cu totul altfel de actiune, dar nici ea nu e deloc uşoara. De fapt, ce o sa

amuze pe unul, nu-i obligatoriu sa-l amuze şi pe altul. Umorul e ceva atat de subiectiv! Totuşi, rasul este pretios, chiar si surasul, fiindca trezeste atentia, destinde atmosfera si creeaza un climat de incredere. De aceea trebuie sa incercam sa-l provocam. Daca insa

79

stim precis ca nu avem talentul de a amuza, nu insistam prea mult; nu e nimic mai rau decat glumele care cad in gol. Ori glumim in mod natural, ori nu glumim deloc69.

Argumentarea Reprezinta un organism de la baza discursului implicat de enuntare, izvorat chiar

din reflectia acestuia. Se ştie ca reflectia asupra discursului a dat nastere la logica. Dar alaturi de demonstratia logica, Aristotel a intuit şi existenta argumentatiei. De altfel se considera ca Retorica sa este de fapt un tratat de argumentatie, deoarece a incercat extinderea metodei rationale, a logicii si asupra verosimilului, a plauzibilului, a probabilului, cu un cuvant asupra opiniei.

Argumentarea consta din inlantuirea fundamentata pe natura insasi a enunturilor, fiind un proces intern al discursului70.

Argumentarea declanseaza actiuni evidente pe relatia locutor - alocutor (sau subiectul - vorbitor - destinatar). Acestea pot fi:

A. Convingerea, care inseamna a invinge preopinentul cu propriile sale argumente (lat. con+vincere "a se invinge pe sine").

B. Persuadarea, care inseamna a face sa creasca adeziunea la tezele prezentate de subiectul-vorbitor pe calea sugestiei a emotiei lasandu-i alocutorului posibilitatea de alegere proprie si iluzia ca a fost independent in aceasta alegere (lat.per+suadere, "a sfatui pe cineva").

Caracterul argumentativ al discursului se sustine prin strategii discursive, un sistem logic de relatii succesive. Strategiile discursive denunta logica limbajului, iar subiectul vorbitor, care argumenteaza enuntand, va avea la dispozitie trei feluri de operatii:

• Operatii discursive. • Operatii logice ale discursului in intregime • Operatii retorice sau strategii de ordine

69 N. Pacout, Arta de a vorbi in public, Ed. Alma Tip, Bucure§ti, 1998, p. 46 - 48. 70 E. Dragoş, op. cit. p. 83-85

80

CAPITOLUL V

81

PROTOCOLUL ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE

1. Noţiunea de protocol

Protocolul, într-o accepţiune foarte largă, poate fi definit ca totalitatea regulilor de conduită ce trebuie respectate în societate. Noţiunea de ‘protocol’ provine din limba greacă, fiind formată din doi termeni: ‘protos’, care înseamnă ‘primul’, şi ‘kollao’, care înseamnă ‘a lipi’, ceea ce este lipit mai întâi. Semnificaţia iniţială a termenului avea în vedere prima foaie lipită pe un sul de papirus pe care se aflau înscrise datele asupra originii sale71. Într-o valoroasă operă de specialitate72, se apreciază că domeniul de aplicabilitate al protocolului este următorul: - relaţiile dintre puteri suverane, organizate statal, indiferent dacă suveranitatea este atât externă cât şi internă, numai internă sau limitată doar la nişte scopuri urmărite de statul respectiv; - normele la care se apelează în relaţiile cu aceste puteri şi, în general, în sfera afacerilor externe; - raporturile ierarhice stabilite între instituţii şi, în cadrul instituţiilor, raporturile dintre cei care deţin puterea şi relaţiile pe care subordonaţii le întreţin cu aceştia. Alţi autori restrâng semnificaţia protocolului la „prescripţiile imperative care determină locul cuvenit personajelor oficiale şi maniera de comportare faţă de acestea”73. Protocolul este definitoriu pentru modul de prezentare şi prestanţa administraţiei publice prin felul în care diverse instituţii administrative sau constituţionale îşi organizează activitatea de contacte şi relaţii cu mediul exterior lor. Trebuie menţionat că importanţa protocolului nu este dată de nivelul autorităţii administrative la care este organizat, ci de modul, corectitudinea şi rigoarea cu care este desfăşurat74. Această perspectivă este cea internă a conducătorului, a demnitarului, care pune accent pe modul de realizare. Argumentul folosit de susţinătorii acestui punct de vedere este că nivelul la care se desfăşoară protocolul determină complexitatea şi nu importanţa lui. Importanţa se reflectă în atenţia şi preţul pe care administraţia le acordă acestei activităţi.

2. Accepţiunea noţiunii de protocol Cuvântul ‚protocol’ are mai multe accepţiuni, din care menţionăm:

- ansamblu de reguli şi practici de ceremonial care se aplică la festivităţi oficiale în relaţiile diplomatice; - compartiment dintr-o instituţie care are ca sarcină organizarea oficială a activităţii de protocol, de ceremonial, a celebrărilor şi a altor acţiuni de acest tip (ex. Serviciul de Protocol din Ministerul Afacerilor Externe ). Un asemenea compartiment „ are ca funcţie ordonarea lucrurilor, stabilirea luărilor de cuvânt, a locurilor şi a precăderii participanţilor” şi el trebuie să cunoască toate elementele necesare organizării în bune condiţii a unor activităţi specifice; - document diplomatic care cuprinde acordurile, înţelegerile şi hotărârile la care s-a ajuns în cadrul unei reuniuni internaţionale;

71 Verginia Vedinaş , Elemente de protocol ,Editura Lumina Lex, Bucureşi, 2000, pag. 25. 72 Ibidem, pag.29. 73 Jean Serres , Le protocole et les usages, Editura Presses Universitaires de France, Colecţia “Que sais-je?”, Paris, 1963, pag. 14. 74Victor Alistar, Ion Popescu-Slăniceanu , Protocol, corespondenţă, secretariat în Administraţia Publică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 13.

82

- în lumea afacerilor prin acest concept se desemnează o convenţie, o înţelegere la care ajung în urma negocierii partenerii de afaceri. Potrivit unor autori75, protocolul este perceput prin trei accepţiuni, şi anume: ca activitate, ca etichetă şi ca bunuri şi servicii de consum. 1. Protocolul ca activitate cuprinde totalitatea operaţiunilor, a acţiunilor pe care o organizaţie le întreprinde pentru satisfacerea necesităţilor de reprezentare. În acest caz, protocolul se defineşte prin : ceremonii (sărbători naţionale, manifestări ocazionale, transmiterea de felicitări cu ocazia sărbătorilor pentru toate persoanele din lista de protocol, inaugurări etc.); organizarea dispozitivelor (asigurarea protocolului pentru oficialităţi, în funcţie de grad, de la ‚0’ la ‚2’). Protocolul mai este definit ca „ansamblul normelor şi practicilor folosite cu prilejul unor acte cu caracter solemn, în special în raporturile diplomatice”76. 2. Protocolul ca etichetă. Eticheta este un concept care se confundă cu cel de protocol77. Eticheta se referă la formalismul relaţiilor dintre particulari, adică al relaţiilor individuale, indiferent dacă acest raport este ierarhic sau nu78. Pentru a fundamenta şi mai convingător diferenţa dintre termeni, Louis Dussault arată că „ este o regulă de protocol ca şeful statului să prezideze o masă la care participă, dar a nu-l întrerupe în timp ce vorbeşte, după cum, atunci când este vorba de un monarh, a aştepta să ţi se adreseze pentru a-i vorbi, este o chestiune de etichetă. Primul exemplu se referă la exercitarea puterii, celelalte două ţin de regulile de comportament care trebuie respectate faţă de un personaj subiect al unui tratament protocolar”79. Adeseori, cele două concepte se confundă. Diferenţa dintre ele ar consta în faptul că protocolul se aplică relaţiilor interinstituţionale, iar eticheta raporturilor individuale. Ceea ce este comun celor doi termeni este faptul că în ambele cazuri este vorba despre raporturi întreţinute în contextul vieţii publice. Protocolul ca etichetă reprezintă totalitatea regulilor şi uzanţelor care trebuie să determine conduita participanţilor sau modul de desfăşurare a unor evenimente publice. Conduita participanţilor este definită ca un set de reguli de purtare şi maniere elementare, la care se adaugă elemente specifice cum ar fi precăderea şi uzanţele. Acest set de reguli se regăsesc atât în versiuni codificate (Ghid de uzanţe de protocol), cât şi ca reguli disparate, adunate în timp, ce pot constitui „obiceiul casei” şi se transmit ca norme protocolare ale instituţiei. Cele mai des întâlnite norme ce fac obiceiul casei sunt cele legate de aşezarea esplanadelor, a holurilor principale şi a sălilor de protocol ale fiecărei instituţii (ex.: regulile protocolului Casei Albe, al Palatului Cotroceni). Regulile necodificate reprezintă în fapt elementele specifice şi au rolul de a completa regulile generale, uzanţele de protocol. În ceea ce priveşte modul de desfăşurare a evenimentelor, putem vorbi de: succesiunea obligatorie, elementele cuprinse care sunt specifice de la caz la caz (obligativitatea gărzii de onoare pentru şefii de stat şi de Guvern), precum şi logistica specifică (asigurarea coloanei oficiale, modul de cazare – de la punerea la dispoziţie a unei vile de protocol, până la cazarea la hotel sau la propria ambasadă, în funcţie de rang şi de nivelul de reprezentare). 3. Accepţiunea de bunuri sau servicii este relativă, ea reprezentând produsele care sunt servite la reuniuni sau întâlniri. În categoria bunurilor intră trataţiile

75 Victor Alistar, Ion Popescu-Slăniceanu , op. cit., pag. 15. 76 Vasile Breban , Dicţionar al limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pag. 476. 77 Verginia Vedinaş , op. cit., pag. 27. 78 Louis Dussault , op. cit., pag. 29. 79 Louis Dussault,op.cit., pag. 29.

83

pe care gazdele le oferă invitaţilor. Pentru servicii, definirea se face pe bază contractuală, care stă la baza trataţiei. Aşadar, dacă trataţia ca bunuri este asigurată de compartimentele de protocol ale instituţiilor, serviciile pot fi acele activităţi contractate cu diverşi furnizori. Astfel, pentru dineuri se contractează catering, pentru oferirea de flori sau depuneri de coroane se contractează servicii cu florăriile, pentru conferirea de medalii jubiliare, de merit sau alte distincţii se contractează serviciile cu furnizorii autorizaţi80. În limbajul curent, auzim adesea expresia „asigurarea protocolului”. Acest lucru semnifică cel mai adesea această a treia accepţiune: băuturi răcoritoare, cafea, produse de cofetărie-patiserie sau dineuri, unde se organizează bufet suedez. Protocolul nu este un atribut exlusiv al autorităţilor publice. El se realizează şi de organizatorii de evenimente culturale (festivaluri, vernisaje, aniversări de instituţii etc.), pentru evenimente ale agenţilor economici (lansarea de produse, aniversarea intrării pe piaţă, semnarea unor contracte importante), precum şi în alte situaţii.

3. Curente în protocol După cum am văzut, protocolul este determinat de limite bine stabilite, cum ar fi elementele proprii de reglementare (uzanţele, normele sau elementele de natură legală), nivelul de reprezentare sau baza materială, plafoanele admise de cheltuieli.

3.1. Protocolul ceremonios Protocolul ceremonios prezintă o mai mare pondere a festivismului şi este destinat ceremoniilor publice, fiind spectaculos şi impozant81. Caracteristicile protocolul ceremonios :

• este o convenţie rigidă (este limitat de norme şi uzanţe general valabile pentru toată lumea); • implică fast, menit să impresioneze şi să dea măreţie participanţilor. În relaţiile internaţionale, este considerat o formă de respect şi politeţe; • implică un consum mare de resurse – resursele umane sunt numeroase logistic, participând la organizazare mai multe instituţii (batalionul de gardă, serviciul de protocol, poliţia rutieră, prelaţi, serviciul de pază şi protecţie, saloane oficiale, furnizori de servicii şi altele, în funcţie de natura fiecărui eveniment); • este prestabilit în detaliu – fiecare amănunt este trecut în desfăşurătorul acţiunii, nimic nu este aleatoriu şi nu sunt admise derogări de la standard sau acţiuni personale; • are caracter public – este trăsătura cea mai importantă; acţiunile care sunt organizate ceremonios nu-şi ating scopul decât prin festivismul public în care organizatorul dovedeşte realizarea excepţională a caracteristicilor anterioare împletite cu măiestrie82.

Protocolul cordial Protocolul cordial, numit şi nonformal datorită caracterului său mai puţin festivist, are o pondere mai mare în cadrul protocolului, el fiind la dispoziţia mai multor autorităţi ale administraţiei publice decât protocolul ceremonios. Acest fapt se datorează în principal scăderii nivelului de reprezentare şi accesibilităţii sale. Caracteristicile protocolului cordial:

• rigiditate mai mică a convenţiilor – permite o mai mare spontaneitate a participanţilor;

80 Pentru distincţii şi decoraţii oficiale, monopolul este deţinut prin lege de R.A. Monetăria Statului, executându-se selecţia publică de ofertă sau licitaţia. 81 Louis Dussault , op. cit., pag. 21. 82 A se vedea ceremonialurile de la Buckingam, considerate în timp o artă.

84

• atitudine destinsă - permite o afirmare a abilităţilor de comunicare personale ale participanţilor; • este doar stabilit pe etape – detaliile decurg de la sine în mod firesc ; • consumul de resurse – mai mic; • discreţie – are o mai mare pondere interpersonală, momentul public fiind prezent, dar redus.

În aplicarea în practică a protocolului, aceste curente sunt afectate şi de natura evenimentului. Spre exemplu, în cazul acordării de distincţii se aplică numai protocolul ceremonios, indiferent de nivelul de reprezentare (administraţie centrală sau locală), opţiunea conducătorului, resursele existente etc. (pentru acordarea distincţiei de Erou al Revoluţiei din Decembrie 1989 sau titlul de Cetăţean de onoare al Municipiului Bucureşti). Indiferent care ar fi modul de realizare a protocolului, ceremonios sau cordial, „politeţea a tins să devină o comportare naturală”83, care se supune însă unor reguli şi uzanţe.

4. Protocolul ca activitate în administraţia publică 4.1. Agenda de protocol

Agenda de protocol este un concept organizatoric cu care opereaza compartimentele de protocol din diferite instituţii ale statului sau ale administraţiei publice locale. Accepţiunea noţiunii de agendă de protocol reflectă nevoia de ordonare a activităţii, de dozare a resurselor şi de realizare a unei hărţi a planului de evenimente care se desfăşoară pe axa orizontală, verticală sau temporară a organizatorului de ceremonii şi acţiuni de protocol.84 Agenda de protocol constituie un summum de interese cum ar fi: vizibilitatea publică (capitalul de imagine care poate fi obţinut), disponibilitatea resurselor (ex.: posibilitatea de a apela la cea mai bună fanfară, posibilitatea de a beneficia de o anumită sală pentru organizarea unei ceremonii sau conferinţe), participarea (posibilitatea de a atrage cele mai importante personalităţi, grija de a nu fi corpul diplomatic în vacanţă sau confruntarea cu agenda oficialităţilorde rang superior a căror prezenţăeste dorită etc.), concurenţa dorită (specifică perioadelor marilor sărbători naţionale sau religioase pentru organizarea de manifestări publice, parade sau donaţii cu caracter filantropic) şi alte raţiuni de care depinde buna desfăşurare a activităţilor planificate. O altă perspectivă a agendei de protocol este lista de evenimente la care o oficialitate publică este invitată să participe. Agenda de protocol este utilizată de practicieni prin intermediul a patru elemente complementare: planificarea calendarului intern, estimarea participării la cel extern, perspectiva temporală şi perspectiva spaţială. Agenda de protocol a instituţiei Agenda de protocol a instituţiei cuprinde două elemente: a) oglinda evenimentelor publice privită din perspectiva spaţială; b) calendarul extern de protocol, acele evenimente la care instituţia este invitată să ia parte. Acest material, spre deosebire de celelalte, prezintă o mare doză de mobilitate, el suferind practic completări de la săptămână la săptămână.

83 Vasile Izdrăilă , Buna-cuviinţă şi comportamentul civilizat, Editura Facla, Timişoara, 1988, pag. 25. 84 Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op.cit., pag. 54.

85

4.2 Desfăşurătorul de protocol şi sinopsisul Desfăşurătorul de protocol este un proiect amplu având în vedere că prin natura lor, evenimentele presupun o complexitate sporită85. Nu este de conceput nici o acţiune de protocol care să nu fie prestabilită în detaliu. Structura unui desfăşurător de protocol cuprinde următoarele elemente, fie că acesta este redactat în formă scrisă, fie că avem o formă tabel: Organizare eveniment; Reprezentarea; Calendarul în care se înscrie. Organizarea este acea parte a desfăşurătorului care descrie filmul concret al evenimentelor ce urmează a se derula. Este redactată de compartimentul de specialitate (protocol sau relaţii publice). Schema de organizare a desfăşurătorului este o succesiune de etape: a) Identificarea obiectivului – se face prezentarea acţiunii în mod succint şi se introduc materialele documentare privind istoricul relaţiilor sau al acţiunilor similare anterioare, dosarul de presă premergător acţiunii (dacă este cazul), elementele din corespondenţa purtată (ordine de zi, scopul etc.). Acest capitol al desfăşurătorului este predat numai demnitarului şi persoanelor indicate care au nevoie. b) Redactarea documentaţiei tehnice – elaborarea traseelor pentru şofer şi/sau coloană oficială, realizarea listei de precădere, prezentarea obiectivului pentru dispozitivul de securitate şi/sau organizatori dacă demnitarul este doar invitat, datele corespondenţei de specialitate între compartimentele de protocol privind cazarea, regimul alimentar, starea de sănătate (eventuale alergii), preferinţe personale (exemplu: dorinţa de a vizita anumite locuri, de a ţine discursuri, de a se întâlni cu anumite persoane sau cu reprezentanţii unor organizaţii etc.); c) Filmul acţiunii – reprezintă nucleul după care se ghidează toate persoanele implicate în organizare – sinopsis. Compartimentul de protocol sau alt organizator mai este preocupat de o serie de date ce trebuie depuse la dosarul acţiunii. Aceste date, deşi par a fi auxiliare, au o importanţă la fel de mare ca şi filmul evenimentului prezentat anterior. Astfel, câteva din informaţiile care sunt necesare unui material complet, în funcţie de natura evenimentului, pot fi:

• invitaţiile - este vorba de comandarea şi realizarea grafică a invitaţiilor. Acest material trebuie pus la dosar pentru a putea fi oricând consultat cu privire la informaţiile ce au fost incluse în invitaţie;

• adrese către alte instituţii care ajută la organizare – reprezintă corespondenţa premergătoare acţiunii şi are rol de justificare a acţiunii, strângerea de date pentru întocmirea desfăşurătorului, punctul de vedere al coorganizatorilor şi valoarea de confirmare a participării;

• comunicate media redactate de biroul de presă . Ele sunt esenţiale pentru buna mediatizare a evenimentului organizat. Comunicatele media se transmit în trei faze: comunicatele premergătoare, comunicatele din timpul derulării acţiunii şi comunicatele privind rezultatele. Aceste tipuri de comunicate pot fi utilizate în ansamblul lor sau parţial, în funcţie de specificul evenimentului;

• listele de protocol – reprezintă un element fără de care nu putem vorbi de acţiuni de protocol. Sunt în fapt oglinda cea mai fidelă a intenţiilor organizatorilor prin selecţia făcută o dată cu lansarea invitaţiilor. Trebuie evitată confuzia între listele de protocol (totalitatea persoanelor şi instituţiilor invitate) şi listele de participanţi.

Modul de utilizare a acestor desfăşurătoare:

85 Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 72.

86

a) pentru fiecare responsabil trecut la un anumit punct, acesta are un desfăşurător propriu în care există toate detaliile momentului de care răspunde; b) filmul evenimentului se află în posesia persoanei desemnate ca asistent personal şi care însoţeşte oficialul. Este de datoria acestei persoane să-l înştiinţeze pe demnitar de fiecare etapă şi modul de desfăşurare. Niciodată pe parcursul vizitei demnitarului nu are voie să fie văzut cu dosarul acţiunii în mână; c) dintre toţi cei implicaţi, responsabilii cu securitatea au cele mai multe date, ei primind şi câte un exemplar al desfăşurătorului celorlalţi coordonatori; d) desfăşurătorul acţiunii nu poate fi introdus în mapele de presă, având caracter intern şi, în funcţie de rang, caracter secret. Regula este ca în mapele de presă să existe extrasul pe etape mari ce reprezintă programul vizitei şi aceasta numai pentru jurnaliştii acreditaţi pe lângă instituţia organizatoare.

5. Acţiunile de protocol 5.1. Scrisoarea de invitare

Orice vizită, cu atât mai mult o reuniune organizată, este rodul “unei înţelegeri prealabile între cel care invită şi cel care este invitat”.86

Potrivit principiului egalităţii în rang, este obligatoriu ca scrisoarea de invitare să fie adresată de un omolog al celui invitat. În cadrul protocolului internaţional, echivalenţa rangului se stabileşte la nivelul conducătorului delegaţiei invitate. Şi în cadrul protocolului intern, în interiorul ţării, invitaţiile pentru reuniunile consultative se fac între omologi. Astfel, dacă un minister invită secretari de stat de la alte ministere pentru consultări privitoare la un proiect de act normativ, scrisoarea de invitare este semnată de o persoană care are cel puţin rang de Secretar de Stat. Forma scrisorii de invitare

“Dacă este adevărat că ceea ce este scris rămâne, invitaţiile au marea utilitate de a ne asigura că mesajul va fi bine înţeles, evident, cu condiţia ca el să fie bine redactat”87.

Scrisoarea de invitare este întotdeauna tipărită şi are caracter diplomatic. Din punctul de vedere al stilului de redactare, textul invitaţiei trebuie să cuprindă o singură frază, fără semne de punctuaţie inutile, dacă este posibil deloc, astfel încât să poată fi citit dintr-o dată şi să fie înţeles fără dificultate de destinatar88. Ea poate fi precedată de un fax pentru operativitate, însă transmiterea prin curier a invitaţiei originale este obligatorie. Scrisoarea de invitare poartă antetul instituţiei, în care sunt cuprinse stema, însemne sau elemente distinctive, numele instituţiei celui care invită.

Introducerea scrisorii de invitare Scrisoarea de invitare începe întotdeauna cu o frază de politeţe care să exprime

bucuria de a comunica cu adresantul. În cazul în care este primul contact după numirea în funcţie, se adresează felicitări (chiar dacă în mod automat s-a transmis felicitarea la învestitură, prin intermediul Ambasadei). În cazul în care este vorba de vizite la nivel înalt, se face şi o rememorare a ultimelor contacte similare.

Conţinutul scrisorii de invitare Se face invitaţia concretă, precizându-se perioada şi locul. Textul invitaţiei

trebuie să fie extrem de concis, să se folosească cât se poate de puţine cuvinte, dar nu prea puţine astfel încât să se denatureze mesajul invitaţiei89. Rostul său este să reprezinte un rezumat cât se poate de concis al evenimentului enunţat, caracterizat prin

86 Vasile Izdrăilă , op. cit., pag.89. 87 Louis Dussault , op. cit., pag. 41. 88 Verginia Vedinaş , op. cit., pag.98. 89 Verginia Vedinaş , op. cit., pag. 98.

87

două trăsături de bază: claritatea şi concizia90. Regula este ca în enunţarea invitaţiei să se clarifice caracterul vizitei: de curtoazie, de lucru sau vizită oficială.

Conţinutul scrisorii de invitare trebuie să cuprindă obligatoriu scopul vizitei, spre exemplu “dezvoltarea relaţiilor culturale şi comerciale”. După definirea generică a scopului vizitei, se face o succintă propunere de agendă a întâlnirii. Spre exemplu: “reglementarea regimului valorilor naţionale, recunoaşterea studiilor între cele două ţări”. Agenda întâlnirii nu se stabileşte concret, punctual în scrisoarea de invitare. Acest aspect este pus la punct de către experţii celor două părţi, după expedierea şi recepţionarea scrisorii de acceptare. Formula de încheiere

Finalul scrisorii de invitare este o frază de politeţe, pentru asigurarea simetriei ca regulă a corespondenţei protocolare.

Elementele încheierii trebuie să cuprindă asigurarea adresantului de respectul de care se bucură şi faptul că se aşteaptă un răspuns. (spre ex.: “în speranţa unei bune colaborări, permiteţi-mi să vă asigur de înalta noastră consideraţie”).

5.2. Primirile oficiale Modul de primire este prima impresie pe care o creează gazda prin protocolul

său şi se concretizează prin felul în care este organizată: locul, fastul, participarea personalităţilor. Locul

Locul primirii poate varia în funcţie de “regula casei” sau, dacă se utilizează ambele variante, în funcţie de importanţa pe care o dă gazda oaspetelui.

a. primirea pe aeroport – întâmpinarea oaspetelui se face în două modalităţi: la scara avionului, dacă este organizată gardă de onoare (pentru vizitele la nivel înalt), sau în salonul oficial, dacă este vorba de vizite la nivel ministerial (altul decât Ministerul Afacerilor Externe şi al Apărării Naţionale), ori de experţi, în acest caz nefiind necesară garda de onoare.

b. primirea la sediul instituţiei sau la reşedinţă – aceasta, de asemenea, se face în două moduri: dacă este vorba de vizite la nivel înalt, primirea se face pe esplanada din faţa reşedinţei şi se organizează garda de onoare, iar dacă este vorba de vizite ministeriale sau de experţi, primirea se face la intrarea principală sau, după caz, în holul central.

Salutul Salutul este o componentă importantă a relaţiilor interumane91. El reprezintă

primul mod al politeţii omeneşti, este cea mai veche manifestare de politeţe, o datorie socială obligatorie în toate împrejurările, faţă de orice persoană cunoscută şi adeseori şi faţă de persoane necunoscute92.

Salutul este primul semn şi cel mai elementar semn de respect, este prima manifestare de curtoazie cu care întâmpini pe cineva93.

Atât salutul, cât şi răspunsul la salut, trebuie să fie cuviincioase, decente, sobre, amabile, în nici un caz să nu dezvăluie vreo urmă de plictiseală, dezgust sau deranj94. Salutul poate fi însoţit de strângerea mâinii, care este unul din gesturile tradiţionale umane, simbolizând “bunele intenţii, sentimente de prietenie, de cordialitate, bucurie, nutrite faţă de persoanele întâlnite”95 .

90 Louis Dussault , op.cit., pag. 41. 91 Verginia Vedinaş , op. cit., pag. 62. 92 Vasile Izdrăilă , op.cit., pag. 48. 93 Aurelia Marinescu op. cit., pag. 37 94 Verginia Vedinaş , op. cit., pag. 63 95 Nicolae Armeş , op. cit., pag. 12

88

Ca element al protocolului în Administraţia Publică, salutul se face de către gazdă cu urarea de bun venit, la care se răspunde prin mulţumirea de invitaţie. Urmează strângerea de mâini. Momentul de salut între cele două părţi se încheie cu poza pentru presă. În cazul în care în delegaţie mai sunt persoane oficiale de rang înalt, se poate face prezentarea reciprocă tot în cadrul salutului. Se poate observa că de câţiva ani acest moment al prezentărilor delegaţiilor la sosire s-a redus considerabil în protocolul internaţional. În cazul vizitelor la nivel de experţi, când primirea se face la cabinetul sau la sala de protocol a gazdei, salutul se face la maxim doi-trei paşi de la intrare. Garda de onoare

La invitaţia oficialului gazdă, oaspetele trece în revistă garda de onoare. La mijlocul parcursului, în dreptul comandantului detaşamentului de gardă, se salută şi se primeşte salutul gărzii de onoare. Speech-ul

Tot mai frecvent în cazul vizitelor la nivel internaţional se organizează la finele parcursului din ceremonia de primire momentul scurtelor declaraţii de presă.

Modul de organizare: se delimitează printr-un cordon de protecţie locul presei şi, la o distanţă de minim 1,5 m, serviciul de protocol împreună cu serviciul de presă al instituţiei gazdă instalează un pupitru. Declaraţia de la sosire conţine întotdeauna gândurile şi intenţiile cu care oaspetele a sosit în ţara curentă. Primul care ia cuvântul este de această dată oaspetele. Momentul speech-ului se încheie cu îmbarcarea în coloana oficială sau, după caz, cu intrarea în sediul sau reşedinţa demnitarului gazdă.

Poza de presă De regulă, aceasta reprezintă strângerea de mâini sau alte gesturi cordiale.

Strângerea de mâini a devenit element obligatoriu , fiind catalogat ca gest politic. Dacă nu se întâmplă aceasta, opinia publică poate lesne eticheta lipsa momentului drept fricţiuni sau, în cazul negocierilor multilaterale, ca un semn de întrebare asupra reuşitei turneului sau ca stare de tensiune între părţi. Regula este ca poza de presă să se facă în picioare, în cadrul ceremoniei de primire.

Poziţionarea subiecţilor în timpul ceremoniei de primire Există mai multe momente, fiecare cu poziţionarea lui specifică, care respectă

“prescripţiile imperative care determină locul cuvenit personajelor oficiale şi maniera de comportare faţă de acestea”96.

La momentul primirii pe aeroport gazda îl întâmpină pe oaspete la capătul covorului sau la maxim 5 m de scara avionului.

În momentul trecerii în revistă a gărzii de onoare, gazda va sta pe partea opusă a gărzii, iar oaspetele pe culoarul din partea batalionului. În momentul salutului, gazda se va poziţiona în partea dreaptă cum se priveşte la batalionul de gardă, iar oaspetele în cea stângă. În momentul speech-ului pentru presă, oaspetele va fi poziţionat în direcţia în care se va pleca pentru îmbarcare , iar gazda în direcţia de unde s-a venit pentru speech, invitându-l pe oaspete să spună câteva cuvinte.

În momentul punerii în mişcare a coloanei oficiale, regula este ca ambele oficialităţi să se deplaseze cu maşina gazdei. Această uzanţă nu este însă general valabilă. În cazul negocierilor multipartite, părţile merg cu maşinile proprii, iar reprezentantul ţării gazdă îl primeşte în maşină pe negociatorul şef. Acest film al evenimentelor este valabil pentru orice protocol la nivel înalt, indiferent de stat şi este cuprins în uzanţele internaţionale de protocol. Există şi unele elemente specifice, dar care nu afectează în fond regula derulării primirilor oficiale.

Toate elementele şi desfăşurătorul derulării vizitei se stabilesc anterior printr-o susţinută corespondenţă între direcţiile de protocol ale celor două părţi pentru a 96 Jean Serres – op. cit., pag. 14.

89

respecta uzanţele internaţionale de protocol şi regula “nimic nu poate constitui un element neaşteptat”. Pentru întărirea acestei reguli, elementele neaşteptate în desfăşurarea vizitelor se consideră erori sau “gafe de protocol”, iar responsabilii sunt sancţionaţi. Astfel, s-a ajuns ca o vizită să fie pregătită şi şase luni de zile pentru convenirea tuturor detaliilor tehnice.

5.3. Dineurile şi recepţiile Una dintre cele mai importante activităţi de protocol este reprezentată de dineuri

şi recepţii. Însemnătatea lor constă în caracterul lor de liant al comunicării interpersonale a participanţilor şi un prilej al întâlnirilor informale reciproce, neoficiale97.

Există o delimitare între recepţii şi dineuri, care nu este strictă: A. dineurile - presupun ca regulă aşezarea la masă; - se organizează doar seara; - presupun de regulă discursuri; - se pot face la gazdă acasă; - presupun un număr mai mic de invitaţi. B. recepţiile - se pot organiza indiferent de oră; - au la bază bufetul suedez; - nu presupun, dar nici nu exclud discursuri; - nu presupun ordine de precădere; - presupun un număr mare de invitaţi, de peste 100. Aceste caracteristici se pot îmbina, motiv pentru care nu se pot face nişte clişee

tip. Fiind însă vorba de acţiuni de protocol, acestea sunt supuse unor uzanţe generale. Organizarea acţiunii a. Stabilirea locului de desfăşurare

• La sediul instituţiei, dacă acest lucru este posibil (ambasadă, palatul prezidenţial, săli de protocol etc.);

• Dacă nu este posibil, se va apela la un spaţiu care are categoria de minim patru stele (în sistemul occidental de clasare a serviciilor);

• La sediul instituţiei ierarhic superioare, în cazul acceptului demnitarului de a face oficiile de gazdă (ex.: Direcţia de arhivă a Ministerului Afacerilor Externe împlineşte 80 de ani de funcţionare. Ceremonia se poate realiza la sediul Ministerul Afacerilor Externe, dar cu acordul ministrului de a patrona evenimentul);

• Într-un spaţiu aparţinând Regiei de Administrare a Activelor Protocolului de Stat;

• Alte locuri de la caz la caz, cu respectarea standardelor. b. Întocmirea programului

• Stabilirea orarului de desfăşurare; • Stabilirea momentului (intervalului) de sosire a invitaţilor. La

organizarea unui astfel de eveniment se trece pe invitaţie un anumit interval, pentru că nu este posibil ca toate personalităţile să fie primite o dată;

• Fixarea momentului în care se pot ţine discursuri şi ordinea de precădere, precum şi durata medie a unui speech;

• Fixarea etapelor de servire a preparatelor pe tipicul următor: băuturi de antreu, aperitivele, gustările calde, preparate culinare, desertul, băuturile însoţitoare etc.;

97 Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 86.

90

• Stabilirea modului de creare a atmosferei – orchestră de cameră, fond sonor digital, alte mijloace permise;

• Alte elemente specifice pentru fiecare categorie (dineu sau recepţie);

c. Stabilirea listei de invitaţi • Invitaţi în raport de obiectivul acţiunii; • Invitaţii pe baza uzanţelor impuse în domeniu (obligativitatea

invitării superiorilor indiferent de natura acţiunii, obligativitatea invitării personalităţilor, managerilor din mass-media etc.);

• Partenerii tradiţionali, indiferent de natura evenimentului. d. Lansarea invitaţiilor

• se face cu cel puţin 7 zile calendaristice înaintea evenimentului; • invitaţia se transmite nominal; • invitaţia este distribuită numai pe suport scris; ea nu poate avea

forma unui fax sau a poştei electronice (e-mail); • invitaţia se înmânează personal la sediul participanţilor prin curier

(se exclude poşta).

e. Perfectarea elementelor organizatorice: locurile de parcare, poziţionarea personalului de îndrumare, garderoba, locul de primire din partea gazdei, modul

de realizare a servirii etc. Se impun a fi avute în vedere: meniul, uzanţe ( decorarea mesei, precăderea

servirii, preparatele, ţinuta la masă, alte uzanţe). 5.4. Conferinţele

Conferinţele sunt un instrument de bază în dezvoltarea relaţiilor internaţionale şi pentru a defini politicile şi strategiile comune multinaţionale, fie că au caracter regional sau la scară mai largă98. Ele au şi o utilitate în planul intern al statelor atunci când un concept, o politică sau o problematică acută se pune în dezbatere publică.

Ca gen, conferinţele se regăsesc atât în planul politic, statal, cât şi în cel ştiinţific sau al societăţii civile. În ceea ce priveşte protocolul, ne interesează conferinţele desfăşurate la nivel politic statal în spaţiul naţional şi internaţional.

Organizarea protocolului în cadrul conferinţelor comportă mai multe aspecte: a. stabilirea sălii

Fixarea locului de desfăşurare este un element esenţial, de care depinde reuşita organizării unei conferinţe şi este la latitudinea gazdei. În această problematică se includ diferite considerente, cum ar fi numărul de participanţi, nivelul de reprezentare, utilităţile pe care spaţiul destinat unei astfel de manifestări le are, capacitatea de adaptare la cerinţe sau precedentul, dacă avem de a face cu o conferinţă periodică. Acest element nu este unul aleatoriu, ce ţine doar de gusturi sau de preferinţe, ci reprezintă o ecuaţie a următoarelor variabile: - in funcţie de dimensiune – această variabilă are în vedere numărul participanţilor la manifestare şi obligaţia de a-i dispune la o distanţă care să nu stânjenească pe nimeni. Pentru că subiectul şi obiectivele conferinţei sunt cele determinante şi nu raţiunile de protocol, se vor stabili participanţii (cantitativ – numărul de delegaţii şi calitativ – componenţa delegaţiilor), apoi se va încerca o dispunere pe categorii (persoane oficiale şi experţi) şi doar în ultimul rând se va avea în vedere stabilirea sălii şi dispunerea

98 Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 92.

91

mobilierului şi a dotărilor. În funcţie de toate aceste elemente se va stabili dimensiunea optimă a sălii şi alegerea ei din variantele posibile (cu respectarea celorlalte variabile). - în funcţie de rangul participanţilor - Dacă avem participanţi de rang înalt, trebuie asigurată funcţia de prestigiu a locului de discuţii (obligatoriu o sală a unei instituţii de rang înalt sau un centru de conferinţe99). O conferinţă la nivel înalt nu se poate desfăşura în sediul unui minister (instituţie de rang inferior participanţilor), însă, dacă avem în vedere o conferinţă la nivel de experţi, putem folosi sediul instituţiei de competenţă a ţării gazdă. Regula este însă de a oferi un loc de desfăşurare a acţiunii care să crească prestigiul respectivului eveniment şi să reprezinte un respect acordat participanţilor de către gazdă. În cazul în care nu putem identifica un asemenea amplasament public, este admis să se apeleze la sala unei companii hoteliere sau de organizare de acţiuni de gen recunoscută internaţional prin standarde100; - în funcţie de posibilităţile de dotare – Valoarea unei manifestări este dată de facilităţile de comunicare pe care le oferă organizatorii. Posibilităţile de dotare pot fi zădărnicite de spaţiul în care se desfăşoară acţiunea. Dacă celelalte variabile pot fi satisfăcute, însă spaţiul nu permite amenajări speciale (instalarea cabinelor de interpretariat, posibilitatea amplasării unui ecran pentru proiecţii, linii de tensiune care să facă faţă branşării aparaturii, considerentele de acustică etc.), se va renunţa la el în favoarea unui alt amplasament. - în funcţie de anexele de organizare – Orice acţiune care presupune protocol, presupune si necesităţi anexe: săli mici pentru întâlniri sau discuţii saparate, spaţii pentru garderobă, spaţiu pentru secretariat tehnic, linii multiple de comunicare directă (telefon, fax, reţea informatică, spaţii de parcare pentru maşinile demnitarilor prezenţi etc.). O conferinţă ca gen al acţiunilor de protocol presupune cele mai multe anexe şi cea mai complexă organizare. Alături de cazare, programul de divertisment al participanţilor, aproape de locul propriu-zis de desfăşurare este esenţial, iar în această epocă a comunicării, anexele devin definitorii nu numai pentru modul de respectare a etichetei, ci chiar pentru desfăşurarea acţiunii; - în funcţie de tradiţie b. stabilirea modului de desfăşurare

Tot un atribut exclusiv al organizatorilor este şi alegerea modului de desfăşurare a conferinţei. Alegerea nu este aleatorie, ci trebuie şi să slujească scopul pentru care a fost organizat evenimentul. Astfel, sunt mai multe posibilităţi de a organiza programul unei conferinţe nespecifice şi care ţin seama de factorul comunicaţional101. În funcţie de obiectiv, se va alege acel mod care conduce la cea mai bună modalitate de comunicare. - Expunerile urmate de dezbateri – se utilizează pentru analiza unor situaţii şi căutarea de soluţii, în special când este vorba de conferinţe la nivel de experţi sau ale unor organizaţii internaţionale specializate (în domeniul securităţii – NATO, în domeniul comercial al raporturilor – Organizaţia Mondială a Comerţului, de muncă – Organizaţia Internaţională a Muncii). - Dezbateri alternativ cu expunerea – se practică în general în cadrul adunărilor parlamentare ce presupun adoptarea de rezoluţii. Fiecare punct de pe ordinea de zi se va expune de către raportori (în rapoarte se află şi dosarele participanţilor pregătite de secretariatul tehnic), urmează luările de cuvânt din partea delegaţilor şi dezbaterile la finalul fiecărui punct de pe ordinea de zi.

99 Conferinţa Crans Montana de la Bucureşti din 1995 desfăşurată în clădirea Parlamentului în cadrul Centrului Internaţional de Conferinţe 100 Ex.: Grand Plasza sau reţeaua Hillton, Marriott 101 Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 97.

92

- Expunerile separate de dezbateri – această posibilitate este specifică modului de desfăşurare a conferinţelor la nivel înalt ale ONU sau altor organisme internaţionale unde sunt prevăzute mai multe părţi: declaraţiile politice urmate de discutarea problematicii la zi. - Dialogul încrucişat – este singurul mod în care se desfăşoară conferinţele bilaterale care au o problematică multiplă, cu mai multe secţiuni şi grupuri de experţi.

Indiferent de situaţii, modelele de desfăşurare de mai sus nu sunt strict raportate situaţional, importantă este buna suprapunere a desfăşurării acţiunii pe mobilul şi raţiunea sa. Putem lesne apela la un mod sau altul, dar nu putem pregăti un program la întâmplare, fără o structurare argumentată a etapelor, indiferent de natura sau forma lor de realizare. c. stabilirea ordinii de precădere102 - În cazul întâlnirilor bilaterale, primul care va lua cuvântul va fi reprezentantul gazdei, urmând ca discuţia să decurgă sub forma dialogului încrucişat. Un expert nu are dreptul să întrerupă pe nici unul dintre reprezentanţii părţilor, nici chiar când doreşte să completeze sau nu este de acord. Pentru aceasta se poate da cuvântul experţilor sau se poate corecta eroarea în următoarele runde de discuţii. Nici una din părţi nu are dreptul să suspende discuţiile oprind succesiunea intervenţiilor celeilalte părţi. Discuţiile se încheie de comun acord printr-un schimp de formule de politeţe similar celui cu care trebuie început. - În cazul conferinţelor de pace, primul care va lua cuvântul va fi gazda, care va prezenta părţile şi va mulţumi pentru acceptarea invitaţiei la dialog, va prezenta mediatorul şi îi va da cuvântul. Mediatorul va mulţumi la rândul său pentru acceptarea tratativelor şi va prezenta ordinea de zi a negocierilor (dosare în litigiu), după care va cere părţilor să-şi expună punctul de vedere fără a propune încă soluţii (este neprotocolar şi încalcă principiul dialogului). Prima dintre părţi va fi cea recunoscută internaţional sau, dacă sunt două state suverane recunoscute, întâi va lua cuvântul ţara agresată sau lezată în suveranitatea sa de acţiunea celui care a declanşat conflictul. Urmează partea adversă (respectarea principiului contradictorialităţii). La urmă vor lua cuvântul reprezentanţii altor state care nu sunt implicate, dar sunt afectate de conflict. Ciclul se reia pentru fiecare dosar în discuţie sau temă a negocierilor. Pentru a nu denatura discuţiile, nu se admite întreruperea reciprocă a părţilor. Singurul care poate întrerupe un vorbitor este negociatorul, care beneficiază de prima poziţie de precădere. - Conferinţele organizaţiilor internaţionale – ordinea de precădere este general valabilă în cazul în care nu apar anumite particularităţi. Astfel, avem mai multe principii prin care se derogă de la general la particular: ţara gazdă este prima; prevederile regulamentului organizaţiei; ţara care deţine preşedinţia; ordinea alfabetică a statelor; ordinea vechimii în funcţie a reprezentanţilor; alte cazuri nespecifice. d. stabilirea interpretariatului

Trebuie precizat că în sarcina organizatorului intră obligaţia de a preciza în corespondenţa prealabilă limbile oficiale ale conferinţei, dacă în acest sens nu există nici o regulă (vezi limbile oficiale ale ONU sau ale UE)103: - traducerea simultană – specifică conferinţelor deschise la care participă mai multe state şi în care regula este cea a dialogului încrucişat şi mixt. Este obligatorie la conferinţele la nivel înalt. - traducerea consecutivă – specifică pentru prelegeri în cazul conferinţelor tematice la nivel maxim de experţi. În cazul interpreţilor proprii aflaţi pe rândul doi, aceştia vor face traducerea din limba demnitarului în limba oficială a conferinţei şi viceversa.

102 Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 99. 103 Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 101.

93

- sursa interpreţilor – fiecare parte poate avea un interpret propriu, care va fi poziţionat în spatele său în cazul traducerii consecutive, sau poate apela la interpreţi angajaţi de organizator în cazul traducerii simultane. - spaţiul destinat – interpreţii pentru traducere simultană au un loc special denumit cabină de interpretariat şi pot vedea vorbitorii pentru a-i putea identifica în cadrul discuţiilor; interpretul va fi situat pe rândul doi în spatele demnitarului în cazul traducătorului propriu. e. corespondenţe premergătoare

Conferinţele, fiind acţiuni complexe, presupun o corespondenţă mai amplă. De asemenea, corespondenţa premergătoare are şi efecte directe asupra desfăşurării (ex.: nu se poate dezbate un subiect dacă nu a fost introdus în tematica din invitaţie şi dacă nu s-a transmis în prealabil documentaţia necesară) şi asupra rezoluţiilor finale. Corespondenţa premergătoare are astfel atât rol protocolar, cât şi procedural104. Invitaţia

Se transmite obligatoriu cu minim o lună înainte, pentru a permite documentarea şi transmiterea punctului de vedere şi cu cel mult 6 luni înainte, pentru ca tematica să fie de actualitate. Invitaţia cuprinde următoarele elemente: titlul acţiunii, perioada, locul, enunţarea laconică a tematicii, rugămintea de a confirma, alte elemente. Transmiterea dosarului privind tematica

Ordinea de zi este stabilită anterior desfăşurării conferinţei şi se transmite participanţilor. O dată cu ea se transmite şi documentaţia despre fiecare punct (uneori şi cu recomandările raportorilor sau, după caz, cu punctele de vedere ale experţilor celeilalte părţi). Orice material nou se aduce la cunoştinţa participanţilor înaintea începerii conferinţei. De aceea, această corespondenţă se poate desfăşura în repetate rânduri şi poate fi intensă.

Remiterea susţinerilor şi traducerea La rândul lor, participanţii vor transmite cu un anumit timp înainte (precizat de

organizatori) punctele lor de vedere şi susţinerile pentru ca acestea să fie traduse (dacă este cazul) şi introduse în mapa conferinţei, ce va fi distribuită delegaţilor în ziua desfăşurării. De regulă, eventualele propuneri de tematică se transmit cu acelaşi prilej.

Informaţii privind programul Organizatorii au obligaţia de a transmite programul conferinţei pe intervale orare

cu precizarea ordinii intervenţiilor şi a activităţilor informale neoficiale din perioada conferinţei. Datele despre program trebuie să fie complete pentru ca fiecare reprezentant să poată avea de la departamentul său de protocol filmul acţiunii.

Solicitări privind dotările pentru expuneri În cazul în care un participant doreşte să facă o expunere susţinută de mijloace

info-media (cazul conferinţelor de specialitate la nivel de experţi), trebuie să comunice o dată cu materialul pentru mapele de şedinţă şi necesarul tehnic, pentru a da posibilitatea procurării şi instalării aparaturii105. f. uzanţe protocolare

Cazarea În cazul conferinţelor multipartite, cazarea se face în acelaşi loc pentru toţi

participanţii, pentru a nu exista interpretări privind anumite preferinţe ale gazdei. Cazarea se asigură pe diferite clase, corespunzător rangului persoanei106.

În cazul conferinţelor de pace, se vor alege anumite reşedinţe de protocol care să prezinte un grad mai ridicat de securitate. În acele reşedinţe se va caza întreaga delegaţie. 104 Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag.102. 105 Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 103. 106 Ibidem, pag. 104.

94

Pentru conferinţele bilaterale, se vor alege tot reşedinţe de protocol pe sistemul vizitelor oficiale, chiar dacă nu este vorba de o conferinţă la nivel înalt.

Indiferent de tipul de conferinţă sau de nivelul de reprezentare, şeful delegaţiei trebuie să primească un tratament diferenţiat pozitiv, pentru a se arăta consideraţia faţă de ţara al cărui reprezentant este.

Pauzele de cafea Modul de stabilire a pauzei de cafea este un element de strategie în conceperea

evenimentului. El poate respecta anumite reguli generale pentru fiecare gen de manifestare. Pentru conferinţele în două părţi se ia pauza de cafea la finalul declaraţiilor politice, pentru a nu pune în umbră anumite declaraţii sau pentru a nu face diferenţieri între state (cele din prima parte şi cele din partea secundă).

În cazul dezbaterilor se programează pauza de cafea astfel încât să fie poziţionată temporal între două subiecte sau dosare din ordinea de zi (nu este admisă întreruperea lucrărilor în mijlocul dezbaterii). De asemenea, există uzanţa conform căreia durata maximă a unei sesiuni de lucru poate fi de patru ore, după care trebuie luată o pauză.

Locul de luare a pauzei de cafea nu este niciodată acela în care se derulează conferinţa, ci o sală apropiată în acelaşi sediu. Se servesc o dată cu cafeaua şi gustări. Pentru conferinţele la nivel înalt, această pauză de cafea se transformă în pauză de minim o oră, iar participanţii îşi pot organiza timpul conform agendei proprii.

Întâlnirile bilaterale în afara conferinţei Se obişnuieşte ca gazda să se întâlnească cu fiecare delegaţie în parte într-un

cadru separat pentru schimb de impresii, mesaje sau alte elemente stabilite anterior pentru această întrevedere. Există de asemenea posibilitatea ca două părţi participante să aibă întrevedere separată. Aceste întâlniri sunt obligatoriu programate în afara timpului conferinţei, adică a evenimentului principal, pentru a nu neglija lucrările. Locul de desfăşurare poate fi tot în cadrul aceluiaşi sediu, într-un salon special amenajat, la reşedinţa diplomatică a uneia din părţi sau chiar la sediul instituţiei organizatoare a ţării gazdă, dacă una dintre părţi este aceasta. Există uzanţa care interzice părţilor aflate la o conferinţă de pace să aibă întrevederi separate fără participarea mediatorului.

Arborarea drapelelor Arborarea drapelelor se face în conformitate cu uzanţele în acest domeniu,

independent de opţiunea gazdei. Ordinea de precădere107:

- în cazul unei reuniuni a unei organizaţii internaţionale, cea mai importantă poziţie o va ocupa steagul organizaţiei, urmat în partea dreaptă de drapelul ţării gazdă, apoi în stânga de drapelul ţării ce asigură preşedinţia, iar apoi distribuite simetric şi pentru celelalte state în funcţie de ordinea alfabetică sau ordinea aderării la organizaţie;

- în cazul conferinţelor bilaterale, în partea dreaptă privind din faţă va fi poziţionat drapelul ţării gazdă, iar în stânga cel al oaspetelui; - drapelele se arborează în interiorul sediului, în sala unde au loc lucrările, iar în exterior în faţa intrării principale; - maşinile şefilor delegaţiilor trebuie să aibă obligatoriu fanionul distinctiv reprezentând drapelul. Pentru aceasta organizatorii vor comunica departamentelor de protocol sau misiunilor diplomatice care va fi varianta de poziţionare pe maşină.

g. alte date tehnice şi organizatorice necesare - elemente privind dotarea pentru expuneri; - tehnica necesară interpretariatului; 107 Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 106.

95

- aparatura necesară pentru discuţii şi pentru conducerea dezbaterilor; - elemente privind parcarea şi axele de organizare (garderoba, ecusoanele,

mapele cu ordinea de zi). V.Acordarea de distincţii

Acordarea de distincţii presupune recunoaşterea oficială a unor merite din partea comunităţii prin reprezentanţii săi oficiali. Sub aspectul formei, acordarea de distincţii este o activitate strict protocolară.

Distincţiile, fie ele medalii, fie decorări cu diferite ordine civile sau militare, sunt un atribut exclusiv al autorităţilor publice elective (alese prin vot direct). Din punct de vedere protocolar, relevantă este ceremonia de acordare a distincţiilor, care cuprinde următoarele elemente108:

Pregătirea distincţiei. Există două situaţii pe care le avem în vedere. O primă situaţie este aceea în care acordarea de distincţii se datorează unui eveniment. În acest caz distincţiile se comandă în mod expres, iar în interiorul cutiei corpului central al distincţiei se va inscripţiona numărul de exemplare (ex.: Medalia de Oraş Martir al Revoluţiei – 10 ani purta inscripţia: Monetăria Statului, executată în 13 exemplare aur masiv 30 grame 36 carate). Adoua situaţie este acordarea unor distincţii permanente ale statului, caz în care pregătirea poate presupune ridicarea din stocul cu regim special sau comandă conform tiparului legalizat.

Pregătirea ceremoniei – presupune pregătirea sălii, achiziţionarea efectelor de protocol, lansarea invitaţiilor, comunicarea deciziei pentru cei care vor fi onoraţi în cadrul ceremoniei, aducerea la cunoştinţa beneficiarilor distincţiilor a modului de desfăşurare şi a obligaţiilor protocolare.

Emiterea actului de conferire (decret, lege, hotărâre). În această etapă se emite diploma (înscris cu regim special) sau se emite actul legal de conferire. Aceste documente sunt nominale şi conţin elemente de securitate. Semnătura demnitarului care conferă distincţia este olografă în original. Actul de conferire conţine următoarele date: titlul distincţiei, cu ce ocazie, cui i se conferă, gradul distincţiei (dacă este cazul), în baza căror prerogative sau acte normative, pentru ce merite, data, funcţia celui ce conferă. Desfăşurarea ceremoniei are reguli protocolare deja cutumiare109.

Intrarea şi aşezarea beneficiarilor – precăderea Primii care vor intra în sală sunt cei care urmează a primi distincţii. În cazul în

care sunt mai mulţi onoraţi, se vor respecta anumite reguli ale conferirii în ordine, după cum urmează:

- se va acorda în ordine de la distincţia cu gradul cel mai mare, la cea cu gradul cel mai mic;

- dacă este vorba de acelaşi grad al distincţiei, vor primi primele persoanele care au rangul cel mai mare;

- urmează regulile vârstei, persoanele în etate având prioritate. Actorii principali vor fi poziţionaţi astfel încât să aibă o poziţie privilegiată şi să

poată fi văzuţi de toţi participanţii. Intrarea şi aşezarea publicului Publicul va intra în sală după cei onoraţi şi va lua loc în funcţie de ordinea de

precădere a ţării respective. Un loc privilegiat îl au invitaţii celor onoraţi. Intrarea persoanei oficiale care conferă distincţiile

Oficialul care este îndrituit de lege să confere distincţia va intra în sală o dată ce agentul de protocol introduce distincţiile şi actele de conferire110. Urmează salutul şi 108 Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 107. 109 Raoul Génet, Traité de diplomatie et de droit diplomatique, vol I, Paris, 1931, pag. 294 110 Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 110.

96

discursul de prezentare a evenimentului. În momentul intrării în sală cu distincţiile, se consideră începută ceremonia.

Citirea actului de conferire Citirea actelor de conferire se va face în ordinea de precădere stabilită. Ea poate

fi făcută de însăşi personalitatea care conferă sau de agentul de protocol, cu un ton solemn.

Înmânarea diplomei şi a însemnelor Este făcută numai de persoana desemnată de lege să confere aceste onoruri.

Acest atribut al funcţiei nu se poate delega. Înmânarea diplomei se va face după corpul distincţiei, urmată de strângerea mâinii. Acest mod de conferire este standard. Intonarea Imnului

După ce toţi cei onoraţi au primit distincţiile (medalii sau decoraţii), se intonează Imnul de Stat şi toţi cei de faţă iau poziţie solemnă. În acest punct se consideră ceremonia oficial încheiată. Intonarea Imnului este prevăzută în cazul onorurilor oficiale naţionale, nu şi al celor locale.

Ciocnirea unei cupe de şampanie – este un moment protocolar obligatoriu, dar fără caracter oficial.

5.6. Depuneri de coroane şi ceremonii militare Depunerile de coroane şi ceremoniile militare sunt activităţi des întâlnite în domeniul protocolului care pot avea caracter de acţiune principală (depuneri de coroane din partea oficialităţilor de Ziua Eroilor) sau auxiliară, în cadrul unui alt program (depuneri de coroane de către demnitarul oaspete la memorialele victimelor unui război).

Caracterul acestui tip de protocol este omagiul pe care statul, prin reprezentanţii săi la orice nivel, îl aduce memoriei unor personalităţi, eroilor sau victimelor unor perioade ale istoriei.

Organizarea acţiunii Organizatorul, care poate fi orice instituţie a administraţiei centrale şi locale,

întocmeşte următoarele materiale111: a. schiţa amplasamentului: poziţionarea locului de depunere, poziţionarea

gărzii de onoare sau a fanfarei, poziţionarea participanţilor; b.modul de depunere: alternanţa dreapta-stânga, depunere circulară la baza

monumentului etc.; c. filmul depunerii: marcarea momentului când oficialii înaintează pentru

depunere, durata momentului de reculegere, explicitarea timpilor acordurilor fanfarei, etc.;

d. lista de precădere: ordinea în care se depun coroanele (regula este ca primele care depun să fie instituţiile statului şi apoi reprezentanţii societăţii civile). La ceremonialurile de cinstire a eroilor de război ordinea de precădere clasică nu se mai respectă. După instituţiile constituţionale depun coroane ministerele de forţă şi Statul Major.

Desfăşurarea ceremoniei: a. Fanfara începe intonarea Imnului la ora stabilită pentru începerea ceremoniei; b. La finalul Imnului se anunţă începerea de depuneri; c. Fiecare instituţie depune pe un acord specific acestor manifestări; d. Crainicul anunţă fiecare instituţie sau, în cazul funcţiilor uninominale, se

anunţă funcţia personalizată (ex: Preşedintele României, Traian Băsescu);

111 Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 111.

97

e. Participanţii nu au voie să plece după ce au depus coroana. Există două posibilităţi: ori se retrag la locul unde au fost poziţionaţi iniţial, ori în aceeaşi ordine în partea laterală a locului de depunere.

5.7. Numiri în funcţii de demnitate şi ridicări în grad a. Numirile

De regulă, numirile în funcţii publice nu presupun fast, ele sunt efectele unor acte cu caracter de dispoziţie. Excepţia de la regulă o constituie funcţiile de demnitate, primari, prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene, în special în administraţia publică locală sau centrală deconcentrată în teritoriu pentru funcţiile unipersonale112.

Dacă prefecţii sunt numiţi de către Premier, pentru primari regula este aceea a preluării funcţiei113 după depunerea jurământului. Vom lua ca exemplu învestirea Primarului General al Municipiului Bucureşti.

I. Procedura legală

• Anunţarea de către Biroul Electoral de Circumscripţie a rezultatului alegerilor locale pentru funcţia de primar;

• Validarea de către Biroul Electoral Central a mandatului de Primar al Capitalei;

• Validarea mandatelor Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi înfiinţarea Consiliului Local;

• Un judecător al Tribunalului Municipiului Bucureşti va da citire actului de validare (sau, dacă este cazul, mandatarea prefectului de a face acest lucru);

• Depunerea jurământului de către primarul ales, moment în care devine primar de drept.

Ceremonialurile pentru numiri, indiferent de funcţia de demnitate despre care este vorba, vor fi organizate de departamentul de protocol.

II. Desfăşurarea ceremoniei114 • se lansează invitaţiile pentru participarea la ceremonia de constituire a

Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi depunerea jurământului de către Primarul General, cu cel mult 7 zile şi cel târziu 3 zile înainte;

• se întruneşte Consiliul; • la prezidiu vor lua loc secretarul municipiului, Prefectul Bucureştiului, cel

mai vârstnic consilier asistat de doi dintre cei mai tineri consilieri, judecătorul delegat al Tribunalului teritorial;

• se va constitui comisia de validare a mandatelor; • Preşedintele de şedinţă anunţă lista consilierilor validaţi; • Consiliul va alege primul preşedinte de şedinţă la cererea secretarului; • Preşedintele de şedinţă invită pe judecătorul delegat să dea citire hotărârii

de validare a Primarului General – din acest moment se consideră începută ceremonia de învestire a primarului;

• Şeful protocolului capitalei va intra în sală cu însemnele distinctive ale funcţiei (eşarfa tricoloră şi placheta cu stema municipiului);

• După citirea hotărârii de validare, şeful de protocol îi va pune eşarfa tricoloră şi îi va înmâna stema municipiului;

112 Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 113. 113 Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001 privind Administraţia Publică Locală, publicată în M. O. nr. 204 din 23 aprilie 2001. 114 Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 114.

98

• Imediat Primarul General depune jurământul cu mâna pe Biblie (formula jurământilui religios prevăzută de lege);

• Tot Primarul General va ţine un discurs în faţa membrilor Consiliului şi a invitaţilor la ceremonie;

• După încheierea ceremoniei, se organizează un cocktail la care noul primar este obligat de normele protocolare să participe pentru a putea fi felicitat de personalităţile invitate.

b. Ridicările în grad Ridicările în grad sunt atribute ale Şefului Statului prin Decret (în cazul ofiţerilor

superiori) sau ale Ministrului Apărării sau de Interne prin Ordin de zi (în cazul celorlalţi ofiţeri). Acţiunea de ridicare în grad are un caracter de recunoaştere oficială a meritelor sau pregătirii militare şi presupune protocol.

Desfăşurarea ceremoniilor • Se emit şi distribuie invitaţiile la ofiţeri superiori ai Armatei, ataşaţilor

militari ai altor state la Bucureşti, mass-media, altor personalităţi; • Intrarea în sală se face în cazul acordării distincţiilor, respectându-se

aceleaşi principii de precădere; • Intră în sală Preşedintele ori ministrul de resort; • Se dă citire actului de ridicare în grad; • Se predau însemnele distinctive ale noului grad (există două variante: se

predă într-o formă ambalată, dar la vedere, ori se ataşează uniformei, situaţie în care ofiţerii vor intra fără însemnele gradului anterior);

• Regula presupune ciocnirea unei cupe de şampanie, însă nu este obligatoriu, având în vedere că este vorba de funcţii militare.

Modul de desfăşurare a numirilor în funcţie sau a ridicărilor în grad prezentate mai sus are un caracter relativ, procedura exactă fiind adesea prevăzută în legi speciale115. O situaţie similară este întâlnită şi în cazul instituţiilor constituţionale (Preşedinţie sau Guvern).

5.8. Semnarea de tratate Semnarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale reprezintă un atribut al celor mai importante funcţii ale statelor (Şefi de Stat, Şefi de Guvern, Miniştri de Externe, alţi miniştri)116.

Organizarea acţiunii • Alegerea şi pregătirea sălii

Organizatorul va alege o sală care să permită amplasarea de scaune pentru participanţi pe sistemul sălilor de teatru, un spaţiu aparte pentru prezidiu, masa pe care se va semna. Sala va fi întotdeauna cea în care s-au desfăşurat convorbirile sau una din sălile de protocol din sediul instituţiei semnatare a ţării gazdă.

În spatele prezidiului se vor amplasa drapelele ţărilor semnatare (astfel încât ele să poată apărea în cadru pentru televiziuni şi în pozele oficiale).

• Interpretul Traducerea în aceste situaţii este întotdeauna consecutivă, iar interpretul va fi

poziţionat între cele două părţi în spate şi se va apropia numai după semnare. Interpretul păstrează iniţial o relativă distanţă, facilitând agenţilor de protocol schimbul de mape din timpul semnării117.

• Agentul de protocol

115 Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 116. 116 Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 119. 117 Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 120.

99

Agentul de protocol este persoana desemnată să îndrume semnarea la pagina corectă, să reia mapa după semnare şi să facă schimb cu agentul de protocol al celeilalte părţi.

• Pregătirea mapei pentru semnare Mapa va fi din textură de piele de fiecare dată. În interiorul său se introduc mai

multe exemplare ale textului (ex.: pentru tratatele bilaterale vor fi în fiecare dintre cele două mape trei exemplare: câte unul în traducere autorizată în limbile naţionale ale părţilor semnatare şi unul într-o limbă oficială a ONU).

Se mai utilizează şi formula mai multor mape care să cuprindă fiecare doar un exemplar (este cazul tratatelor multipartite, unde redactarea se face într-o singură limbă de circulaţie convenită anterior, urmând ca fiecare parte să-şi organizeze traducerea autorizată).

• Pregătirea pentru declaraţiile de presă Organizatorii pot apela la două sisteme: a. primul prevede ca presa să fie prezentă la semnare, iar după momentul

semnării şi al cupei de şampanie (obligatorie, în timp a devenit un element cu semnificaţie: exprimarea bucuriei de a încheia respectiva convenţie şi speranţa în bunele sale efecte), să se recurgă la conferinţa de presă precedată de discursuri;

b. cel de al doilea prevede ca după semnare, părţile să meargă într-o sală special amenajată pentru briefing (scurtă declaraţie de presă cu caracter monotematic şi fără răspunsuri la întrebări).

Mapele de presă vor conţine textul convenţiei semnate (nu este obligatoriu) sau principalele puncte convenite, declaraţiile pregătite în prealabil de agentul de mass-media al fiecărei părţi, un scurt istoric al relaţiilor de cooperare între părţi sau al tematicii în care se înscrie acordul.

Relaţia cu presa este definitorie pentru mediatizarea acordurilor realizate, fiind cunoscut că orice om politic tinde a-şi trece în palmares cât mai multe acţiuni de amploare, iar un asemenea eveniment este de amploare. Desfăşurarea acţiunii

a. Intrarea invitaţilor şi a delegaţiilor participante se va face în ordinea inversă de precădere, locurile cele mai importante revenind oficialilor conferinţei, omologilor semnatarilor şi membrilor delegaţiilor;

b. Intrarea în sală a personalităţilor semnatare, de regulă şefii delegaţiilor (pot fi şi oficiali mai mici în rang decât şefii delegaţiilor atunci când, pe lângă un act bilateral de bază, se semnează şi alte acorduri pe domenii);

c. Aşezarea la prezidiu – se vor aşeza relativ simultan, însă semnalul îl va da gazda;

d. Semnarea propriu-zisă se poate face în două moduri: 1. simultan şi încrucişat; 2. alternativ, caz în care prima ţară care semnează este ţara oaspete sau

în ordine alfabetică. e. Schimbul de mape – se face în picioare şi este urmat de strângerea de mâini

pentru poza oficială de presă; f. Discursurile – gazda va ţine prima discursul, urmată de oaspete, iar traducerea

este consecutivă; g. Ciocnirea cupei de şampanie, timp în care pe o masă alăturată publicului vor

apărea cupe pentru toată lumea (nimeni nu se poate ridica până la finalul ceremoniei);

h.. Conferinţa de presă încheie ceremonia, iar oficialii se retrag. Acest film al desfăşurării semnării tratatelor se aplică în toate statele, cu anumite

particularităţi.

100

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, cursuri, monografii 1. A. Androceanu – Managmentul public, Ed. Economică, Bucureşti, 1999. 2. A. Marinescu – Codul bunelor maniere astăzi, Ed. Humanitas, Bucureşti 1995 3. A. Miroiu, Introducere - Ambiţii şi speranţe ale eticii aplicate în ”Etica aplicată”, Ed. Alternative, Bucureşti, 1995. 4. A. Peace, A. Garner – Limbajul vorbirii – Arta conversaţiei, Ed. Polimark, Bucureşti 1994 5. A. Peretti, J.-A. Legrand, J. Boniface – Tehnici de comunicare, Ed. Polirom, Iaşi 2001 6. Allan Pease, Alan Garner, Limbajul vorbirii. Arta conversaţiei, Editura Polimark, Bucureşti, 1994. 7. Arislotel, Politica, Biblioteca Politică, Bucureşti, 1924. 8. Aurelia Marinescu, Codul bunelor maniere astăzi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995. 9. C. Nemţeanu – Comunicare sau înstrăinare, Ed. Gnosis 1996 10. C. Păunescu – Comunicarea. Relaţii publice, Ed. Arionda 2000 11. C. Rusu – Managementul resurselor umane, Ed. Economică, Bucureşti 1997 12. D. Apostol Tofan, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Ed. All BECK, Bucureşti, 1999. 13. D. McQuail – Comunicarea, Ed. Institutul European, Iaşi 1999 14. G. Cazan, Tradiţii umaniste, ateiste şi materialiste în filozofia românească de până la sfârşitul secolului al XIX-lea, în “Omul, fiinţă supremă”, coordonator P. Popescu Neveanu, Ed. Militară, Bucureşti, 1989. 15. G. Grigoraş, Cum ne comportăm, Ed. Militară, Bucureşti, 1991. 16. G. Johns, Comportamentul organizaţional, Ed. Economică, Bucureşti, 1998. 17. G.B. Shaw, Aforisme. Paradoxul. Cugetări, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983. 18. I. Frunjină, A. Teşileanu – Comunicare, negocieri şi rezolvare de conflicte, Ed. Mondan, Bucureşti 2002 19. Ion M. Anghel, Drept diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002. 20. J. Serres, Le protocol et les usages, Ed. Presses Universitaires de France, Colecţia “Que sais-je?, Paris, 1963. 21. J.J. Rosseau, Confesiuni, vol. I, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1969. 22. Jean Serres, Le protocole et les usages, Editura Presses Universitaires de France, Colecţia “Que sais-je?”, Paris, 1963. 23. J-N. Jeannemy – O istorie a mijloacelor de comunicare, Ed. Institutul European 1997 24. L. Dussault – Protocolul, instrument de comunicare, Ed. Galaxia, Bucureşti 1996 25. L. King – Secretele comunicării, Ed. Amaltea 1999 26. L. Şoimu – Comunicare şi acţiune, Iaşi 1977 27. M. Costin, Opere, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958. 28. M. Dinu – Comunicarea, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1997 29. M. Profiroiu, Etică şi corupţie în administraţia publică, Ed. Economică, Bucureşti, 1999. 30. Mircea Maliţa, Diplomaţia, şcoli şi instituţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973. 31. N. Armeş, A.B.C.-ul comportării civilizate, Ed. Ceres, Bucureşti, 1990.

101

32. N. Iorga, Ce sunt şi ce pot fi funcţionarii, Ed. Imprimeria statului, Bucureşti, 1922. 33. N. Pacout – Arta de a vorbi în public, Ed. Alma, Bucureşti 1998 34. N. Stanton – Comunicarea, Ed. Ştiinţifică şi Tehnică 1995 35. Nicolae Armeş, A.B.C.-ul comportării civilizate, Editura Ceres, 1990 36. P. Anghel – Stiluri şi metode de comunicare, Ed. Aramis, Bucureşti 37. P. Pradier-Fodéré, Cours de droit diplomatique, vol.I, ed. a II-a, Paris, A. Pedone, 1989. 38. S.R. Covey, Eficienţa în 7 trepte sau un abecedar al înţelepciunii, Ed. ALL, Bucureşti, 1994. 39. Ş. Stancu – Relaţia cu publicul, Ed. Cartea Românească, Bucureşti 1995 40. Ş. Stancu – Relaţii publice si comunicare, Ed. Teora, Bucureşti 2000 41. Şt. Buzărnescu – Sociologia opiniei publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 42. Şt. Pruteanu – Manual de comunicare şi negociere în afaceri, Iaşi 2000 43. Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti, Facultatea de Marketing şi Comerţ Exterior,Negocieri şi Uzante de Protocol 44. V. Izdrăilă, Buna-cuviinţă şi comportamentul civilizat, Ed. Facla, Timişoara, 1988. 45. V. Morar, Etica. Filozofia binelui şi ştiinţa dreptăţii, Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1994. 46. Verginia Vedinaş, Elemente de protocol, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000. 47. Victor Alistar, Ion Popescu-Slăniceanu, Protocol, corespondenţă, secretariat în Administraţia Publică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

II Adrese web

a. www.anfp-map.ro b. www.legal.dntis.ro c. www.domino2.kappa.ro d. www.dsclex.ro/legislatie e. www.idilis.ro