arta giuvaergiei

211
1 Academia de Ştiinţe a Moldovei Institutul Patrimoniului Cultural Centrul Studiul Artelor Cu titlu de manuscris C.Z.U.: 739.2 (478) (043.2) Nicorici Liliana Arta giuvaiergeriei din Republica Moldova 17.00.04 - Arte vizuale (arta plastică, decorativă, aplicată) Teză de doctor în studiul artelor Conducător ştiinţific: Tudor Stavilă ________ Dr. habilitat în studiul artelor Autor: Nicorici Liliana ________ Chişinău 2007

Upload: sorin-focuta-constantin

Post on 04-Aug-2015

442 views

Category:

Documents


16 download

TRANSCRIPT

Page 1: Arta Giuvaergiei

1

Academia de Ştiinţe a Moldovei

Institutul Patrimoniului Cultural

Centrul Studiul Artelor

Cu titlu de manuscris

C.Z.U.: 739.2 (478) (043.2)

Nicorici Liliana

Arta giuvaiergeriei din Republica Moldova

17.00.04 - Arte vizuale (arta plastică, decorativă, aplicată)

Teză de doctor în studiul artelor

Conducător ştiinţific: Tudor Stavilă ________

Dr. habilitat în studiul artelor

Autor:

Nicorici Liliana ________

Chişinău 2007

Page 2: Arta Giuvaergiei

2

Cuprins:___________________________________________________________ 2 Introducere_______________________________________________________ 3

Izvoarele de studiere a giuvaiergeriei ________________________________ 13 Istoriografia giuvaiergeriei_________________________________________ 23

Capitolul I. Arta metalelor preţioase: geneză, istorie şi particularităţi de dezvoltare_________________________________________________________________ 31 1.1. Arta metalelor preţioase în ţările române _________________________ 31 1.2. Premise, condiţii şi particularităţi ale evoluţiei giuvaiergeriei în Basarabia________________________________________________________________ 47

Capitolul II. Giuvaiergeria laică şi bisericească din Republica Moldova în secolele XIX-XX___________________________________________________________ 66

2.1. Articolele de orfevrărie liturgică din Basarabia ____________________ 66 2.2. Portul podoabelor şi bijuteriilor în Moldova în secolele XIX-XX ______ 81 2.3. Podoabe ceremoniale din Republica Moldova în secolele XIX-XX ____ 102

Capitolul III. Giuvaiergeria naţională la etapa contemporană şi perspectivele de dezvoltare ________________________________________________________ 111

3.1. Unele consideraţiuni privind dezvoltarea sectorului de stat şi particular în industria naţională a bijuteriilor ___________________________________ 111 3.2. Designul în giuvaiergerie – realizări şi tendinţe artistice ____________ 126 3.3. Aprecierea şi evaluarea articolelor de bijuterii ____________________ 137 Încheiere_______________________________________________________ 145 Concluzii şi recomandări _________________________________________ 160 Rezumat _______________________________________________________ 163 Summary for doctoral____________________________________________ 164 Резюме ________________________________________________________ 165 Referinţe bibliografice ___________________________________________ 166 Bibliografie selectivă _____________________________________________ 173

Lista imaginilor şi tabelelor anexate ________________________________181

Dicţionar al termenilor utilizaţi în giuvaiergerie ______________________ 186

Page 3: Arta Giuvaergiei

3

Introducere

Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere în istoriografia naţională.

Diferite motive au făcut ca în Republica Moldova arta giuvaiergeriei să fie neglijată, neexistînd

practic lucrări de specialitate, accesibile celor interesaţi, în centrul atenţiei aflîndu-se dezvoltarea

ceramicii, a covorului şi a costumului naţional. Teza dată constituie rezultatul unei munci

îndelungate şi este bazată pe o bogată documentaţie istorică şi recentă, materialul condensat în

capitolele tezei fiind capabil să răspundă celor mai importante întrebări din acest vast domeniu. Fără

o profundă studiere a evoluţiei artei bijuteriilor, a locului şi rolului în societate în diferite perioade

istorice, nu poate fi vorba de edificarea unui tablou veridic şi complet al dezvoltării artei decorative

moderne şi contemporane. Din aceste considerente cercetarea apariţiei şi evoluţiei giuvaiergeriei

devine un imperativ al timpului, multiple documente atestînd indubitabil existenţa meşteşugului

artistic de prelucrare a metalelor preţioase în Republica Moldova.

Din timpuri preistorice, omul a utilizat diferite materiale naturale sau artificiale pentru a se

împodobi pe sine sau obiectele sale, bijuteriile constituind în această ordine de idei valori sigure,

oferind posibilitatea satisfacerii unor ambiţii şi nevoi umane fireşti, vechi de cînd lumea. Pentru a

putea aborda problema dezvoltării giuvaiergeriei naţionale, este strict necesară formularea cu

precizie a termenilor podoabă şi bijuterie, care sunt deseori trataţi în mod arbitrar, fără a se ţine

cont de specificul acestora. Termenul bijuterie include articolele executate din materii prime nobile,

pietre preţioase, fine şi organice. Specialiştii din domeniu restrîng această categorie numai la

articolele confecţionate din aur, platină, diamante, safire, rubine, smaralde şi perle naturale.

Termenul podoabă include articolele confecţionate din materii prime ieftine şi sintetice, imitaţii de

pietre şi strassuri, ceramică şi materii plastice. Din aceste considerente, vorbim despre podoabe şi

nu bijuterii, atunci cînd ne referim la obiectele ieftine utilizate în scopuri magico-religioase, la

podoabe populare confecţionate din ceramică, aramă, alamă, crenguţe verzi, flori de hîrtie.

Termenul giuvaiergerie provine din limba turcă (cevahir înseamnă giuvaier) şi defineşte

meşteşugul artistic de a lucra vase liturgice şi obiecte de uz casnic, podoabe şi bijuterii prin

numeroase tehnici descoperite şi utilizate din antichitate: forjare, turnare, ştemuire, cizelare,

emailare, filigranare etc. Meşterul care lucrează cu metalele şi pietrele preţioase este numit

giuvaiergiu sau bijutier, aurar, argintar, orfevrar. N.Iorga foloseşte pentru desemnarea meşterilor

care lucrau metale preţioase (argint) termenul de argintar, iar pentru cei care lucrau aurul –

termenul de zlătari, preluat din slavonă şi care semnifică acelaşi lucru ca şi orfevrar. În Moldova

termenul zlătar era mult mai rar utilizat comparativ cu Transilvania şi Ţara Românească [39, p. 35-

42].

Page 4: Arta Giuvaergiei

4

Giuvaiergeria face parte, după unii specialişti, din artele miniaturale, numite de Nicolae Iorga

arte minore, sintagmă validată de echivalentele sale din limba franceză – arts mineurs, italiană –

arti minori, engleză – minor arts sau germană – Kleinkunst; conform opiniei lui M.Gramatopol,

traducerea corectă şi adecvată ar fi cea de artele mici [34, p. 8]. Dicţionarul de estetică [22] defineşte

termenul de miniaturale prin „caracter al operei de artă constînd nu atît în micşorarea proporţiilor,

în reducerea la minor a dimensiunilor obişnuite, cît mai mult în recursul la fineţe, la gingăşie, la

rafinament”. În afară de podoabe, în categoria artelor minore sunt incluse gliptica, sticlăria,

monedele, toreutica, fildeşurile, statuetele de bronz şi cele de teracotă, bijuteriile fiind o expresie

strălucită de îmbinare armonioasă între materie, tehnică şi funcţionalitate.

Podoabele, obiecte de artă decorativă, folosite de femei pentru a pune în valoare farmecul şi

eleganţa lor, au ocupat întotdeauna un loc aparte printre artele minore. Accesorii ale cultului magic

sau ale cultului pentru frumos, folosite cu modestie sau exuberanţă, ele au servit drept obiect de

studii controversate privind rolul şi importanţa lor în viaţa social-culturală. Pentru unii podoaba a

însemnat un rău absolut, fiind condamnată prin definiţie [48], Horaţiu îi ataca în odele sale pe cei

care purtau podoabe după moda persană; în secolul al XV-lea, Savonarola critica gustul pentru

bijuterii, iar în Anglia secolului al XVI-lea erau denunţate podoabele aduse de moda italiană [70, p.

6]. Pentru alţii, bijuteriile aduc mereu o noutate artistică, inspiră fantezie şi seducţie. Aceste două

opinii nu au ajuns şi, pare-se, nu vor ajunge niciodată la un anumit compromis, fiecare avîndu-şi

adepţii săi fervenţi. Se poate spune însă cu certitudine că, în anumite perioade, podoaba nu putea fi

considerată un simplu accesoriu de înfrumuseţare, ci un mijloc esenţial de expresie, identificare a

poziţiei sociale şi a situaţiei materiale, în deplină corespundere cu o trăsătură psihologică a naturii

umane – cea de a se împodobi pentru a fi observat, remarcat şi apreciat corespunzător. Rolurile de

podoabă şi de element distinctiv s-au dezvoltat în paralel, în timp, podoabele devin elemente

distinctive pentru anumite grupuri sociale, culturale şi naţionale, deopotrivă cu limba, tradiţiile şi

obiceiurile. Graţie acestor elemente, putem diferenţia costumele naţionale şi portul podoabelor din

Basarabia, ele variind în funcţie de zona geografică: nord, sud, centru.

In domeniul podoabelor, ca, de altfel, în toate domeniile vieţii, se simte procesul preluării

creatoare a realizărilor anterioare, adaptarea la realităţile timpului şi căutarea unor noi căi de

exprimare. Bijuteriile se întîlnesc din timpuri foarte îndepărtate, apariţia lor fiind stimulată de

ritualurile magico-religioase şi de comportamentul ceremonial, care impuneau „ceea ce trebuie să

faci şi să porţi” în anumite situaţii. În asemenea condiţii, apar podoabe pentru semnificarea

ceremoniei căsătoriei, bijuterii de botez sau cele de doliu, multe din ele devenind podoabe eterne

graţie sensului purtat. Totodată, bijuteriile devin o importantă parte componentă a ritului funerar,

practicat din cele mai vechi timpuri. Săpăturile arheologice scot în permanenţă la lumină variate

Page 5: Arta Giuvaergiei

5

podoabe descoperite în mormintele cercetate, care permit stabilirea poziţiei sociale ocupate de

defunct, precum şi aprecierea cronologică şi etnică exactă a monumentului funerar respectiv.

Articolele de giuvaiergerie din Republica Moldova sunt o sinteză logică a tradiţiilor artizanale

geto-dacice, a influenţelor culturale greco-romane, bizantine, a popoarelor migratoare, slave,

orientale etc. Noutăţile civilizaţiilor învecinate erau aduse în zonă graţie călătorilor şi numeroşilor

negustori, arta bijuteriilor fiind plasată la răscrucea între Orient şi Occident. În aceste condiţii

devine dificilă stabilirea unei cronologii fixe privind etapele de dezvoltare a giuvaiergeriei sau

specificarea unei anumite terminologii, bijuteriile fiind denumite în mod variat în regiunile

geografice învecinate, sursa cea mai importantă pentru studiere rămînînd a fi piesele muzeistice.

Necesitatea unui studiu din domeniul giuvaiergeriei, care ar include informaţii vaste despre arta

metalelor preţioase şi articolele de bijuterie din Republica Moldova, materiile prime utilizate şi

tehnologiile de lucru, se bazează pe mai multe considerente. Giuvaiergeria a existat mai mult timp

într-un spaţiu al anonimatului, figurînd în realitate, dar uitată, de facto, în cercetare. Mai mult ca

atît, în perioada sovietică, au fost implantate terminologia şi standardele specifice pentru URSS, de

exemplu, clasificarea pietrelor în preţioase şi semipreţioase, noţiuni neacceptate actualmente de

către GIA (Institutul de Gemologie din America), dar care sunt utilizate în continuare de specialiştii

din ţară, iar arta religioasă a fost un domeniu depăşit al ideologiei respective. Necorespunderea

terminologiei şi a sistemelor de apreciere din Moldova cu sistemele europene, precum şi utilizarea

unor tehnologii conservative, luînd în consideraţie lipsa mijloacelor financiare necesare, iar uneori

chiar frica şi nedorinţa de a lucra cu utilaj modern şi performant – creează condiţii nefaste pentru

dezvoltarea şi studierea giuvaiergeriei din Republica Moldova.

În ultimii ani se observă o creştere considerabilă a interesului cercetătorilor din domeniile

afiliate (arheologi, istorici, tehnologi, culturologi, critici de artă, etnografi) faţă de articolele de

giuvaiergerie, de unde rezultă şi importanţa subiectului privind giuvaiergeria naţională. Bijuteriile

prezintă o parte considerabilă din patrimoniul cultural al ţării, care merită atenţie nu numai prin

materiile nobile de confecţionare, dar şi prin fineţea executării, rafinament şi stil artistic. Cu toate

acestea, pînă în prezent, nu a fost scrisă nici o lucrare de sinteză dedicată giuvaiergeriei naţionale,

bijuteriile fiind mărturii impresionante ale existenţei umane, completînd tabloul general al istoriei

neamului.

Prezenta lucrare este o primă încercare de reconstituire a istoriei giuvaiergeriei din Republica

Moldova, avînd scopul de a specifica locul şi rolul ei în arta naţională şi europeană, realizările şi

perspectivele pentru viitor. Gradul de cercetare al multiplelor probleme consacrate orfevrăriei laice

şi de cult din Moldova depinde într-o mare măsură de caracterul izvoarelor şi de accesul la literatura

necesară, cea din România în acest sens este mult mai bogată, existînd o serie de lucrări generale şi

Page 6: Arta Giuvaergiei

6

speciale privind prelucrarea artistică a metalelor preţioase. Date sumare despre istoricul artei

bijuteriilor se întîlnesc în variate studii şi articole publicate în reviste ştiinţifice sau chiar şi în presa

periodică, dar ele au o valoare inegală, ceea ce determină necesitatea prezentei lucrări.

Pe lista lucrărilor speciale consacrate fragmentar giuvaiergeriei se înscriu şi cele publicate de

către cercetătorii basarabeni. Una din primele lucrări de acest gen, în care au fost descrise paharele

şi potirele de argint de la hotarul secolelor XIX-XX, este articolul semnat de Constanţa Niculiţă

[74], în care sunt analizate apariţia potirelor de argint în Basarabia şi tehnologia de confecţionare,

locul şi rolul lor în arta decorativă. Aspecte importante legate de meseriile profesate în Basarabia şi

tabelul comparativ al meşteşugarilor din anul 1925, pot fi depistate în monografia lui Şt.Ciobanu

[12]. Foarte utile pentru studierea subiectului propus sunt lucrările semnate de E.Giurgea [29],

inclusiv, despre industria care se afla în curs de dezvoltare [28].

Cercetările arheologice autorizate pe teritoriul Basarabiei şi pe litoralul Mării Negre (oraşele

antice greceşti Olbia, Tyra, Panticapeia, Hersones) erau efectuate de primul arheolog şi muzeograf

moldovean, fondatorul Muzeului de Antichităţi ale Pontului Scitic din Chişinău, Ion C. Surucean, în

colecţia căruia se aflau, pe lîngă vase greceşti, multe obiecte preţioase din bronz, aramă, argint şi

aur [17].

Un interes deosebit prezintă studiul lui E.Rikman [120], care analizează în linii generale

podoabele descoperite în tezaurul tripolian de la Cărbuna (brăţări de cupru, plăci decorative,

mărgele colorate), inventarul mormintelor culturii Cerneahov, care denotă o producţie locală de

mărgele din pastă colorată cu linii decorative policromatice şi de mărgele de carneol de culoarea

chihlimbarului. Autorul acordă o atenţie deosebită prelucrării decorative a metalului şi

confecţionării unor podoabe specifice, cum ar fi cazul fibulei în formă de peşte-pasăre [120, p. 49].

Pentru secolele XV-XVII E.Rikman menţionează bijuteriile aflate la modă: inele-sigilii

confecţionate din argint, cercei de tîmplă, brăţări, chiar şi diademe (fragmentul descoperit la

Cuhureşti, raionul Floreşti). Pentru această perioadă este caracteristic un stil decorativ unic în

ceramică şi giuvaiergerie, renumite centre artistice fiind semnalate la Suceava, Lăpuşna, Orhei.

Printre lucrările ce conţin anumite informaţii necesare elucidării temei date se înscriu şi unele

culegeri de imagini şi informaţii din domeniul artelor decorative din RSSM. De cele mai dese ori

însă, aceste lucrări poartă un caracter general, prioritatea fiind acordată ceramicii, covorului, în timp

ce prelucrarea artistică a metalului este prezentată prin lucrări executate în tehnica ştemuirii,

reprezentînd chipuri de muncitori şi kolhoznici [121], costume populare asociate cu podoabe

colorate [109] sau bijuterii ieftine [92].

Un aport considerabil în studiul problemei apariţiei şi evoluţiei artei decorative aduce

arheologul I.Niculiţă, care cercetează aspecte importante legate de arta metalelor la geto-daci [111].

Page 7: Arta Giuvaergiei

7

Cercetătorul analizează fibulele geto-dacice în formă de litera S, denumite fibule tracice,

descoperite în staţiunea Butuceni, precum şi numeroasele brăţări de bronz, ceva mai rar de argint,

depistate în necropolele de la Poiana, Lărguţa, Mateuţi. Inventarul funerar este foarte bogat şi

constă din variate brăţări, oglinzi, inele şi nasturi de bronz, fibule de fier. O categorie aparte

formează mărgelele de sticlă şi cele de ceramică de forme variate şi elemente decorative [111, p. 73.].

Atenţie deosebită acordă I.Niculiţă artei decorative a tracilor de nord [112], menţionînd stilul

podoabelor tracice: simbioza stilului geometric şi zoomorf (spirale, cercuri, semiovale, zigzaguri),

combinări de motive, prezente şi la articolele de toreutică şi cele de ceramică, denotînd astfel

unitatea stilului în arta decorativ-aplicată a tracilor de nord. Arta geto-dacă se afla în concordanţă

directă cu credinţa şi mitologia poporului, unele podoabe servind ca amulete, altele ca daruri pentru

zei, altă categorie era menită pentru a fi depusă în mormintele demnitarilor înstăriţi.

Un loc deosebit în istoriografia naţională ocupă descrierile minuţioase ale costumului naţional

din Basarabia, imaginile anexate servind drept izvor autentic privind podoabele tradiţionale

populare purtate în secolele XIX-XX. Cele mai reprezentative lucrări privind podoabele în

contextul studierii costumului naţional sunt semnate de către V.Zelenciuc [89]. Analizînd costumul

naţional din diferite zone geografice, autorul menţionează prezenţa obligatorie a podoabelor

colorate şi a celor ceremoniale, mai ales la fete şi femei tinere. Autorul oferă date preţioase privind

podoaba cu funcţie distinctivă social-economică [90], denumirile şi destinaţia unor bijuterii specifice

Moldovei. O altă monografie privind vestimentaţia populaţiei din Moldova, al cărei coautor este,

[76] tratează evoluţia costumului orăşenesc în Ţara Moldovei în secolele XV-XIX. Indispensabile

studiului nostru sunt informaţiile privind portul bijuteriilor de către orăşenii secolului al XIX-lea,

dar şi atestarea unor meşteri-bijutieri din Soroca, altor manifestaţii legate de domeniul prelucrării

artistice a metalului. O valoare deosebită pentru determinarea podoabelor tradiţionale ce fac parte

din costumul naţional basarabean au culegerile de imagini şi informaţii privind costumul scenic,

acesta fiind asociat în mod obligatoriu cu podoabe, confecţionate de cele mai dese ori din pietre

sintetice, locul de frunte fiind ocupat de şiragurile de mărgele multicolore şi de salbele de monede.

În baza acestor lucrări putem discuta despre portul podoabelor în raioanele de centru [102], de nord

[100], la sudul Moldovei [103] şi în raioanele din stînga Nistrului [101]. Vestimentaţia, cu

specificarea portului podoabelor, din anumite regiuni din Republica Moldova este descrisă şi

analizată în lucrări de specialitate semnate de A.Zevina [116], Iu.Paliţ-Palade [56] şi V.Ciobanu-

Ţurcanu [18].

O importanţă incontestabilă pentru cercetarea subiectului propus prezintă lucrările lui P.Cocârlă

[19], în paginile cărora şi-au găsit reflectare aspecte importante ce ne interesează: meseriile

practicate şi evoluţia breslelor meşteşugăreşti din oraşele medievale ale Moldovei, legăturile

Page 8: Arta Giuvaergiei

8

economice şi culturale dintre ţările române în ceea ce priveşte schimbul de meşteri, rolul oraşului

medieval moldovenesc ş.a. Informaţii pertinente privind muzeele basarabene, inclusiv Muzeul

Bisericesc din Chişinău, au fost selectate din lucrarea lui E.Ploşniţă [59]. Piesele de podoabă din

secolele XVI-XVIII sunt analizate într-o lucrare colectivă coordonată de Viorel M. Butnariu [71].

Studii recente consacrate unor aspecte legate de arta bijuteriilor (în special, inventar bisericesc sau

podoabe vechi şi medievale) sunt semnate de C.Ciobanu [58], E.Dragnev [24], T.Nesterov [52].

În aşa mod, trecerea succintă în revistă a literaturii de specialitate accesibile ne permite să

concluzionăm că istoria giuvaiergeriei din Republica Moldova de la origini pînă în prezent nu a fost

trecută cu atenţia de către cercetători. Începînd cu primele decenii ale secolului XX, acest subiect a

fost tratat, de regulă în mod tangenţial, fie în lucrări generale despre arta naţională, fie în contextul

unor analize succinte ale lucrărilor de artă decorativă prezentate la expoziţiile republicane şi

internaţionale, în majoritatea cazurilor problema fiind tratată sumar într-un context mai amplu sau

în alte limite cronologice.

Elucidarea fragmentară şi univocă în istoriografia naţională a podoabelor din secolul XIX (cele

din secolul XX fiind practic nestudiate) creează obstacole considerabile în procesul de analiză a

evoluţiei giuvaiergeriei din Moldova în perioada menţionată. Totodată, istoriografia naţională

practic nu dispune de studii gemologice privind metalele şi pietrele preţioase utilizate în arta

bijuteriilor, analiza designului se află la începuturile sale, fiind un domeniu absolut nou de

cercetare, la fel ca şi colecţionarea, restaurarea sau păstrarea bijuteriilor, iar tehnica şi tehnologia de

lucru pot fi studiate numai în baza lucrărilor de specialitate din ţările europene. Din aceste

considerente, apelul la istoriografia europeană este strict necesar. Pentru formarea unui tablou cît

mai amplu al dezvoltării giuvaiergeriei în Republica Moldova, s-a recurs la analiza istoriografică a

scrierilor gemologice, istorice şi a artelor decorative din ţările europene, din România, Ucraina şi

Rusia – ţări cu care Moldova întreţine legături directe economice şi culturale.

Reieşind din gradul de cercetare al problemei şi ţinînd cont de faptul că domeniul vizat nu a fost

deocamdată obiectul unui studiu special, se impune necesitatea unei cercetări aprofundate a

subiectului Arta giuvaiergeriei din Republica Moldova, care se dovedeşte a fi extrem de actual.

Bineînţeles, autorul este conştient de faptul că în cadrul unei teze de doctorat este imposibil să

epuizezi informaţiile documentare existente şi părerile expuse pînă acum.

Page 9: Arta Giuvaergiei

9

Scopul şi obiectivele investigaţiei. Analiza literaturii de specialitate denotă că, pînă în prezent, o lucrare interdisciplinară, în care

geneza, evoluţia, situaţia actuală şi perspectivele de dezvoltare ale giuvaiergeriei din Republica

Moldova ar fi fost cercetate în complex, nu există. Ţinînd cont de actualitatea problemei respective,

de semnificaţia ei pentru istoria şi arta naţională, de importanţa ei ştiinţifică şi practică, scopul

prezentei lucrări constă în: - tratarea problemei dezvoltării giuvaiergeriei din Republica Moldova în

contextul istoriei artelor decorativ-aplicate naţionale ca fenomen istoric şi cultural, ca un segment al

culturii naţionale, - analizarea multilaterală a premiselor şi etapelor de evoluţie a giuvaiergeriei, -

descrierea şi analiza articolelor de giuvaiergerie conform etapelor cronologice şi dimensiunilor

spaţiale, - în baza acestor date elaborarea tendinţelor şi perspectivelor de dezvoltare a giuvaiergeriei

din Republica Moldova. Pentru a evidenţia caracterul original şi valoarea artistică a creaţiilor din

domeniul artei bijuteriilor, autorul a ales drept obiect de studiu articolele confecţionate în secolul

XIX – începutul secolului XXI. Soluţia propusă nu este întîmplătoare, avînd în vedere importanţa

bijuteriilor din secolele XIX-XX în procesul de evoluţie a stilului şi a tehnicilor de lucru specifice

giuvaiergeriei naţionale. Reieşind din gradul de cercetare al problemei vizate şi în conformitate cu

scopul lucrării, am stabilit următoarele obiective de investigare:

1. analiza şi sinteza surselor literare şi de arhivă, a izvoarelor de studiu şi a istoriografiei din

domeniul giuvaiergeriei din care desprindem istoricul utilizării bijuteriilor în arealul cultural

românesc;

2. analizarea multilaterală a premiselor sociale, economice şi cultural-artistice ale dezvoltării

giuvaiergeriei, stabilirea etapelor cronologice şi a trăsăturilor generale de dezvoltare ale

giuvaiergeriei naţionale din secolele XIX-XX;

3. atestarea primelor ateliere de bijuterii şi evoluţia prin manufactură la uzine specializate şi

patronate, determinarea locului şi rolului bijutierului, activitatea expoziţională, evidenţierea

influenţei timpului istoric asupra domeniului studiat pe parcursul întregului cadru istoric

cuprins în lucrare;

4. delimitarea şi analiza dezvoltării giuvaiergeriei laice şi bisericeşti pe zone culturale,

elucidarea componentelor geografice, economice, demografice specifice fiecărei zone şi

accentuarea influenţei lor directe asupra evoluţiei ramurii prelucrării artistice a metalului;

clasificarea articolelor de giuvaiergerie şi specificarea funcţiilor podoabelor, a sensului

simbolic a culorilor şi formelor;

Page 10: Arta Giuvaergiei

10

5. analiza artistico-stilistică a podoabelor şi bijuteriilor conform etapelor cronologice şi

dimensiunilor spaţiale, perspectivele de dezvoltare pentru viitorul apropiat în designul şi

moda bijuteriilor; determinarea contribuţiei şi locului giuvaiergeriei naţionale în cadrul

culturii naţionale române, dezvăluirea semnificaţiei culturale a giuvaiergeriei.

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al tezei este constituit de metoda

istorico-teoretică complexă a abordării fenomenelor artistice care sintetizează evoluţia istorică a

giuvaiergeriei naţionale. Metoda istorico-comparativă permite să dezvăluim esenţa proceselor şi

fenomenelor studiate – atît prin asemănare, cît şi prin diferenţierea trăsăturilor caracteristice, să

efectuăm comparaţii în timp şi spaţiu, adică pe verticală şi pe orizontală. Metoda dispune de un

mare potenţial cognitiv, ea permite să fie scoasă în evidenţă esenţa fenomenelor cercetate în

cazurile în care ea nu este evidentă, dă posibilitatea de a ieşi dincolo de limitele fenomenelor

studiate şi, prin intermediul analogiilor, de făcut paralele şi generalizări istorice. În fine, este o

metodă flexibilă, care poate fi aplicată odată cu toate celelalte metode de investigaţie ştiinţifică.

Pentru aprecierea operelor de artă sunt utilizate metodele formal-stilistică, axiologică şi

interpretativă; pentru generalizarea opiniilor diferitor autori, pentru argumentarea tezelor şi

concluziilor din această lucrare au fost aplicate mai multe metode de cercetare: metoda istorică,

metoda analitică, metoda analizei şi sintezei, metoda sistematizării, metoda analogiei.

Suportul teoretic al tezei a fost constituit, în primul rînd, de lucrările autorilor clasici care au

scris despre apariţia şi dezvoltarea giuvaiergeriei, prelucrarea artistică a metalelor, utilizarea

pietrelor preţioase în arta bijuteriilor: Platon, Pliniu, Theofrast, al-Biruny, G.Vasari, N.Iorga,

M.Gramatopol, Morant Henry de şi alţii. Spectrul cercetărilor utilizate cuprinde creaţiile artistice

ale bijutierilor din Republica Moldova, care furnizează informaţii referitoare la istoricul şi situaţia

actuală a dezvoltării artei bijuteriilor.

Noutatea ştiinţifică este determinată de scopul şi obiectivele tezei, de rezultatele,

concluziile şi recomandările înaintate cu privire la evoluţia şi perspectivele giuvaiergeriei naţionale

şi constă în următoarele:

Noutatea ştiinţifică a lucrării este determinată de scopul şi obiectivele tezei, de

rezultatele, concluziile şi recomandările înaintate cu privire la evoluţia şi perspectivele

giuvaiergeriei naţionale şi constă în următoarele:

1. în prezenta lucrare pentru prima dată în istoriografia naţională se studiază problema

evoluţiei şi perspectivele giuvaiergeriei din Republica Moldova în contextul artelor

Page 11: Arta Giuvaergiei

11

decorativ-aplicate. Autorul efectuiază analiza esenţială a pieselor de orfevrărie insuficient

cercetate şi puţin cunoscute anterior sau trecute cu vederea şi care au fost introduse în

circuitul ştiinţific prin intermediul acestei teze;

2. autorul tezei realizează o periodizare istorică a dezvoltării giuvaiergeriei naţionale din

secolele XIX-XX şi evidenţiază trăsăturile generale de dezvoltare a giuvaiergeriei

autohtone;

3. se introduce în circuitul ştiinţific sumarul datelor referitoare la evoluţia giuvaiergeriei

naţionale din Moldova în secolele XIX-XX, sunt specificate locul, rolul şi funcţiile

bijuteriilor în arta decorativă naţională;

4. autorul pentru prima dată face o analiză artistică a bijuteriilor create în secolele XIX-XX, în

funcţie de stilul epocii, materiile prime utilizate, tehnica şi tehnologia de lucru; urmăreşte

evoluţia statutului meşterului bijutier din cele mai vechi timpuri pînă la începutul secolului

XXI în paralel cu evoluţia breaslă → manufactură → ateliere, uzine şi patronate ale

bijutierilor;

5. prin intermediul tezei sunt puse în valoare un număr considerabil de creaţii artistice ale

meşterilor bijutieri, care anterior au fost tratate numai din punct de vedere arheologic sau

istoric sau au fost ignorate, acesta fiind cazul majorităţii articolelor din perioada vizată;

autorul analizează activitatea expoziţională a bijutierilor din Moldova, posibilităţile de

apreciere în ţară şi peste hotare ţinînd cont de tendinţele contemporane ale designului

bijuteriilor;

6. în lucrare se analizează inventarul liturgic din metale preţioase, este determinat rolul

lăcaşurilor sfinte în păstrarea şi promovarea orfevrăriei de cult;

7. autorul a apreciat realizările din domeniul giuvaiergeriei din secolele XIX-XX şi a schiţat

perspectivele dezvoltării giuvaiergeriei din Republica Moldova.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării constă în următoarele:

• autorul realizează periodizarea giuvaiergeriei naţionale din secolele XIX-XX şi efectuiază

clasificarea articolelor în funcţie de materiile prime utilizate şi modul de utilizare,

• pentru prima dată în istoria artelor decorative din Republica Moldova este reconstituită

evoluţia istorică a artei bijuteriilor,

• a fost efectuată descrierea şi analiza surselor literare, istorice, muzeistice şi plastice din

domeniul dat, analiza orfevrăriei de cult, a rolului bisericilor şi al oraşelor mari în promovarea

Page 12: Arta Giuvaergiei

12

meşteşugului artistic, autorul descrie podoabele tradiţionale, exclusive şi de serie în contextul

evoluţiei artelor decorative, determină dezvoltarea şi tendinţele designului în giuvaiergerie,

• este definit locul şi rolul bijutierului în societate, evoluţia tehnicilor şi tehnologiilor de lucru,

implementarea noilor realizări tehnologice;

• în baza concluziilor realizate în urma redactării tezei de doctorat, autorul a determinat locul

şi rolul giuvaiergeriei în arta naţională decorativ-aplicată, introducînd în circuitul ştiinţific

informaţiile depistate în urma investigării subiectului vizat.

Materialele acumulate şi rezultatele tezei pot fi utilizate în procesul didactic din instituţiile de

învăţămînt artistic, la elaborarea unor lucrări de sinteză şi a unor cursuri de prelegeri prin includerea

studierii giuvaiergeriei în cadrul studierii istoriei artelor decorative naţionale şi universale.

Materialele tezei pot constitui o bază considerabilă pentru scrierea unor lucrări ştiinţifice ulterioare

(monografii, teze de doctorat), manuale, cursuri de prelegeri universitare la istoria artelor; pot servi

drept suport real la studierea, la diferite niveluri (gimnazial, liceal, universitar) a istoriei universale

şi naţionale a artelor decorative. Informaţiile referitoare la tehnica şi tehnologia confecţionării

articolelor de bijuterii pot fi utilizate în calitate de surse didactice pentru instituţiile de învăţămînt

tehnic, instruirea viitorilor bijutieri şi educarea unei generaţii noi de bijutieri autohtoni; în calitate

de materiale suplimentare pentru cercetarea muzeografică, care include aspecte legate de repararea,

restaurarea şi conservarea pieselor de podoabă cu sau fără pietre depistate în tezaurele din

Republica Moldova.

Rezultatele prezentei teze pot fi luate ca bază pentru elaborarea unor măsuri şi recomandări

concrete privind dezvoltarea giuvaiergeriei din Republica Moldova în contextul evoluţiei artelor

decorative naţionale.

Page 13: Arta Giuvaergiei

13

Izvoarele de studiere a giuvaiergeriei

Graţie aspectului atractiv şi proprietăţilor fizico-chimice, metalele şi pietrele preţioase au fost

iniţial folosite pentru ornarea statuilor divinităţilor sau ca ofrande pentru îmbunarea acestora, pentru

confecţionarea obiectelor de cult şi a celor laice. Utilizarea pietrelor preţioase şi a bijuteriilor este

datată încă din Egiptul Antic, drept dovadă servesc obiectele de aur şi argint descoperite în

mormintele faraonilor, iar pe teritoriul Moldovei asemenea obiecte sunt atestate în necropole şi

tumuli străvechi.

Izvoarele folosite pentru scrierea acestei teze sunt diverse (după volum şi caracterul informativ),

atît ca şi conţinut, cît şi după gradul de obiectivitate, care permit, în ansamblu, elucidarea problemei

abordate. Despre folosirea metalelor preţioase şi a pietrelor scumpe în calitate de bijuterii din cele

mai vechi timpuri este scris în Biblie [14], în care au fost descoperite numeroase fragmente în care

sunt descrise şi enumerate metalele preţioase folosite pentru confecţionarea podoabelor şi obiectelor

de orfevrărie (aur, argint, aramă), nume de meşteri argintari şi şlefuitori de pietre scumpe, se

regăsesc informaţii utile despre tehnicile de lucru din Antichitate: topirea metalului, turnătoria,

forjarea, prelucrarea cu dăltiţa, precum şi despre podoabele folosite pentru înfrumuseţare: inele,

cercei, brăţări, cununi, lănţişoare, cingătoare, talismane, verigi pentru nas, oglinzi.

Menţiuni despre folosirea metalelor, pietrelor şi confecţionarea bijuteriilor pot fi depistate în

mai multe texte religioase, de cele mai dese ori ele fiind unicele izvoare păstrate timp de secole. În

Egiptul Antic, din pietre fine erau tăiate fragmente şi simboluri din renumita Carte a Morţilor [105,

p. 257], primele pietre fiind menţionate în secolul XXV î.Hr. – cremenea, sardul şi lapislazuli.

Capitole din Arthasastra şi Buddhabhatta [44, p. 14-15] furnizează informaţii despre aprecierea

pietrelor, îndeosebi a diamantelor. Inscripţiile săpate pe pereţii grotelor de către dravidienii din

Antichitate sugerează existenţa uneltelor prevăzute cu vîrfuri de diamant pentru şlefuirea pietrelor,

în Europa tehnologiile privind şlefuirea pietrelor transparente fiind aduse din India în Evul Mediu,

iar tăierea diamantelor apare aici abia în secolul al XIV-lea.

În Europa primele atestări ale folosirii metalelor şi pietrelor preţioase pentru confecţionarea

bijuteriilor sunt localizate în regiunea Etruria, mai tîrziu în Grecia şi Roma Antică, informaţii

valoroase fiind depistate în Odissea lui Homer [78, p. 116], la Nicias, Sofocle, Platon şi Biruni. În

condiţiile dezvoltării gîndirii filosofice care se ocupa exclusiv de originea lumii şi antropogeneză,

rolul pietrelor şi podoabelor în viaţa omului trece pe planul doi, ele fiind studiate superficial de

sofiştii greci. Aristotel consacră doar cîteva pagini pietrelor, proprietăţilor şi utilizării lor,

autoritatea lui fiind, însă, atît de mare, încît chiar şi în secolele X-XI teoriile sale despre cristale şi

tehnica de prelucrare a pietrelor şi metalelor erau acceptate ca fundamentale. Theofrast se consideră

Page 14: Arta Giuvaergiei

14

primul filosof care încearcă să studieze pietrele preţioase, bijuteriile şi rolul lor în viaţa omului.

Lucrarea De lapidibus (Despre pietre), pare a fi prima sistematizare a informaţiilor despre metale,

pietre preţioase şi utilizarea lor practică (clasificarea mineralelor în metale şi pietre sau pămînturi a

fost acceptată timp de 2000 de ani) [86, p.105]. Prima încercare ştiinţifică de a consemna sursele de

provenienţă şi proprietăţile pietrelor preţioase s-a făcut abia de către Pliniu cel Bătrîn (23-79 d.Hr.),

clasificarea pietrelor fiind realizată după criteriul utilizării practice, pietrele de aceeaşi culoare au

fost unite într-un grup.

Tratatele medievale, mai ales în epoca renascentistă, căutau izvoarele credinţelor tradiţionale

privind proprietăţile pietrelor preţioase, deosebindu-se substanţial de cele antice prin vehicularea

excesivă a ideilor mistico-religioase. Lucrări cu conţinut istorico-literar cu informaţii vaste despre

pietre şi arta podoabelor sunt semnate de poetul Omar Khayyam, lucrarea Despre arta determinării

cantităţii de aur şi argint în corpul constituit din acestea, reprezintă un studiu fundamental privind

regulile de apreciere a titlului metalelor preţioase, a bijuteriilor şi obiectelor executate din ele, fiind

desemnate prin termenul arta.

În lucrarea De Natura fossilium George Agricola (1494-1555) pune bazele mineralogiei

contemporane şi face prima clasificare a pietrelor preţioase, nelimitîndu-se la aspectul exterior [1].

Tratatele medievale păstrează reţete destinate exclusiv aurarilor, elaborate şi utilizate de către

meşteri aurari, argintari, fierari, monetari, bijutieri. În lucrarea Despre imitarea bijuteriilor feminine

[115, p. 176] este reprodusă reţeta aliajului aurului şi crisocolului unit cu aliajul de argint, cupru roşu,

plumb, sulf şi oţet, aliaje folosite şi pentru pictarea pe vasele de aur.

Un loc aparte în studierea pietrelor şi metalelor preţioase în epoca medievală îl ocupă lucrarea

fundamentală Mineralogia a savantului arab al-Biruni [81]. Graţie imensului material factologic

prezentat, această lucrare este considerată unul din cele mai bune manuale de mineralogie, istoria şi

arta bijuteriilor, incluzînd informaţii utile privind metodele de apreciere a pietrelor şi podoabelor.

Informaţiile tehnice din carte se bazează pe propria experienţă de bijutier: modul de apreciere a

metalelor şi pietrelor preţioase, procedeele de înnobilare a pietrelor (tratamente termice,

impregnarea cu ulei şi miere), depistarea falsurilor şi a imitaţiilor de pietre (sticla de Alexandria),

informaţii valabile şi la etapa actuală.

Deoarece studiul de faţă a fost elaborat în condiţiile unei insuficienţe de lucrări speciale

consacrate podoabelor şi bijuteriilor din Republica Moldova din secolele XIX-XX, au fost selectate

şi analizate diverse tipuri de izvoare: istoriografice, arheologice şi etnografico-folclorice. Sursele

utilizate ar putea fi clasificate în: izvoare materiale (piese arheologice, muzeistice), izvoare scrise

(texte religioase, documente, monografii, articole) şi izvoare plastice (picturi, portrete, fotografii,

schiţe). Lucrarea se bazează pe materialele depistate în fondurile muzeistice din republică, cataloage

Page 15: Arta Giuvaergiei

15

speciale de artă decorativă, materiale expoziţionale, un loc deosebit ocupînd costumul naţional

feminin, tradiţiile ceremoniale de căsătorie şi botez, inventarul bisericesc. Au fost utilizate numai

acele documente care au fost considerate veridice şi autentice, fiind corelate cu izvoarele scrise şi

plastice, în baza izvoarelor scrise fiind elucidate aspectele legate de apariţia meseriei prelucrării

artistice a metalului, înfiinţarea manufacturii bijutierilor din Basarabia la 1817, materiile prime

utilizate, preţurile de realizare, modelele solicitate şi preferinţele în materie de bijuterii.

Categoria cea mai impunătoare a izvoarelor materiale este alcătuită de piesele arheologice şi

muzeistice, păstrate actualmente la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie, Muzeul de Etnografie

şi Istorie Naturală din Chişinău, Muzeul de Arte Plastice din Moldova. Graţie acestor colecţii

mizeistice, în lucrare au fost folosite informaţiile privind anumite bijuterii laice şi bisericeşti din

Basarabia din secolul XIX – începutul secolului XX clasificate în:

• inventar liturgic, care include potire, candelabre, ferecături de icoane şi cărţi

religioase, mitre preoţeşti, cruciuliţe de botez şi de procesiune etc.;

• bijuterii personale – inele de căsătorie, cercei, brăţări, pandantive, clasificate în

funcţie de materiile prime şi modul de utilizare.

Primele bijuterii, confecţionate din scoici, dinţi sau gheare de animale şi păsări, au fost atestate

pe teritoriul Moldovei din epoca paleolitică, păstrîndu-se actualmente în fondurile muzeelor din

ţară. De o importanţă deosebită sunt podoabele descoperite în tezaurele popoarelor migratoare

(sciţii, goţii, hunii). O bijuterie scitică reprezentativă sunt cerceii compuşi din cîte un inel şi o placă

figurativă cu două feţe, de care sunt prinse pandantive-amforete (fig.1.).

fig. 1. Cercei de aur, bijuterie scitică (sec. IV-III î.Hr. s. Butor, Grigoriopol).

fig. 2. Torques de aur, bijuterie scitică (sec. IV î.Hr., Dubăsari). Muzeul Naţional de Arheologie şi

Istorie a Moldovei.

Page 16: Arta Giuvaergiei

16

Placa reprezintă imaginea unei zeiţe cu mîini-aripi şi corpul alcătuit din două frunze alăturate

dispuse simetric, lujere şi butoane. O altă bijuterie frecvent folosită de sciţii nomazi sunt

torquesurile (coliere) de aur de formă ovală cu capete zoomorfe stilizate reprezentînd lei, unite cu o

placă pe care sunt amplasate două răţuşte. Prezintă elemente decorative efectuate în tehnica

granulaţiei, amplasate simetric la ambele capete ale torques-ului, detaliile complicate păstrează

urme de prelucrare şi lipire a metalului, ce denotă cunoaşterea tehnicii de aliere a metalelor

preţioase şi conţinutul aliajului (flusului) de sudare utilizat în giuvaiergerie (fig.2.). Sarmaţii au

lăsat pe teritoriul Moldovei tezaure de aur şi argint: inel plurispiralic în 4-5 spire, cu plăcile

marginale decorate cu pietre ornamentale şi pastă sticloasă şi inele cu inserţie de turcoază în formă

de amforetă (mai bine spus, în formă de lacrimă, picătură) (fig. 3.).

fig. 3. Inel plurispiralic, cultura sarmaţilor (sec. II d.Hr. s. Mocra, raionul Rîbniţa). Piese de

podoabă, cultura sarmaţilor (sec. II-III d.Hr., tumulii Alexandrovca, Cimişlia). Muzeul Naţional de

Arheologie şi Istorie a Moldovei.

fig. 4. Pandantive lunule, cultura Sîntana-de-Mureş-Cerneahov (sec. III-IV d.Hr. S. Dănceni,

Ialoveni). Mărgele. Cultura Sîntana-de-Mureş-Cerneahov. (sec. IV d.Hr.,). Muzeul Naţional de

Arheologie şi Istorie a Moldovei.

Page 17: Arta Giuvaergiei

17

Din secolele III-IV d.Hr. datează tezaurele bogate ale culturii Sîntana de Mureş-Cerneahov,

reprezentate prin pandantive de aur în formă de semilună, variate mărgele de pietre ornamentale,

şlefuită în formă de dreptungiuri cu faţete simetrice, mărgele de ceramică ornate cu variate

simboluri geometrice decorative (fig.4). De menţionat că forma acestor pandantive se regăseşte în

podoabele de mai tîrziu, anume cerceii de tip moldovenesc, executaţi la fel în formă de semilună,

ceea ce denotă prezenţa unor tradiţii seculare în confecţionarea bijuteriilor în acest areal geografic şi

interferenţa culturilor nomade şi autohtone în domeniul artei decorative, Luna fiind simbolul şi

ocrotitoarea femeilor.

Tradiţia confecţionări bijuteriilor identificate în formă de semilună vine din antichitatea greacă.

Cerceii menţionaţi sunt în formă de colăcei lucraţi dintr-o bară tubulară, ornamentaţi cu fir torsionat

şi granulaţie fină de aur (tehnică specifică şi pentru bijutierii etrusci). Marginile cerceilor sunt

prevăzute în partea frontală cu capete de grifoni, în cea din spate prezentînd drept decor o rozetă cu

6 petale (fig.5.).

fig. 5. Cercei de aur, atelier de orfevrărie grecesc. (sec. VI î.Hr. s. Balabani, raionul Taraclia).

Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei.

Printre podoabele medievale din Moldova cele mai răspîndite sunt inelele de tîmplă

confecţionate din argint, asociate cu pandantive în formă de ciorchine, element utilizat şi de etruscii

antici, sau inelele de tîmplă de aur, executate în formă de cerc (fig.6.). Asemenea elemente sunt

folosite frecvent şi în giuvaiergeria contemporană pentru a sublinia simbolul soarelui, cerceii

moldoveneşti fiind în vogă, mai ales, la fetele tinere, înalte şi zvelte (fig. 7.). Bijuteriile din fondurile

muzeistice din ţară permit restabilirea tabloului giuvaiergeriei naţionale în secolele XIX-XX, moda

Page 18: Arta Giuvaergiei

18

şi preferinţele în materie de podoabe, tehnicile de lucru şi tehnologiile folosite în procesul

confecţionării articolelor de bijuterii.

fig. 6. Inele de tîmplă cu pandantive (sec. IX-XII d.Hr., cetatea medievală de la Echimăuţi,

Rezina). Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei.

fig. 7. Inele de tîmplă de aur (sec. XI d.Hr., s. Făureşti, Criuleni). Muzeul Naţional de Arheologie şi

Istorie a Moldovei, (pentru comparaţie imaginea alăturată prezintă cercei pentru adolescenţi în

formă de cerc, sf. sec. XX).

Un loc deosebit de important ocupă obiectele de orfevrărie care se află în bisericile şi

mănăstirile din Republica Moldova. Inventarul liturgic şi podoabele bisericeşti constituie o

categorie aparte prin materiile prime folosite şi tehnicile de lucru, marea majoritate a obiectelor sunt

executate în atelierele din Basarabia din secolul XIX – prima jumătate a secolului XX şi păstrează

amprenta acelor timpuri. Au fost depistate icoane cu rame aurite sau argintate, chipuri de sfinţi

argintate sau emailate, cununi cu ornament decorativ bogat şi mitre preoţeşti, cum ar fi cazul celei

Page 19: Arta Giuvaergiei

19

aparţinînd mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni. Actualmente, confecţionarea podoabelor

bisericeşti este legată mai mult de reparaţia, restaurarea artistică şi placarea cu metal preţios a

inventarului bisericesc, concomitent cu fenomenul negativ de confecţionare a podoabelor bisericeşti

sub modern.

Din multitudinea izvoarelor scrise merită o atenţie deosebită lucrarea domnitorului şi

cronicarului D.Cantemir Descrierea Moldovei [97], izvor important de studiere a istoriei, geografiei

şi tradiţiilor populare din Moldova. În lucrare sunt descrise atît zăcămintele de metale, obiceiurile

de încoronare şi înmormîntare a domnitorilor, cît şi bijuteriile oferite marilor dregători de stat ca

răsplată pentru îndeplinirea diferitor sarcini.

Deşi foarte restrînse cantitativ şi factologic, materialele din arhive au permis demonstrarea

ipotezei privind prezenţa prelucrării artistice a metalului preţios şi confecţionarea bijuteriilor pe

teritoriul Moldovei în secolele XIX-XX. Au fost atestate documente care scot în evidenţă cazuri de

contrabandă ilicită cu mărfuri de aur şi argint [7], activitatea casei de amanet [6], evaluarea şi

aprecierea articolelor de bijuterii [5]. Analiza minuţioasă a fondurilor din arhive pentru un segment

temporal mai larg ar permite depistarea unui număr mai mare de documente privind dezvoltarea

giuvaiergeriei în Republica Moldova. Totodată, Arhiva de Stat nu dispune de documente cu

referinţă la giuvaiergeria din perioada sovietică, aceste uzine secrete fiind supuse direct Ministerului

de Finanţe al URSS, mai mult ca atît, însuşi documentele despre fondarea uzinei de bijuterii din

Chişinău sunt păstrate actualmente la Moscova.

Informaţii importante privind dezvoltarea giuvaiergeriei pe teritoriul actual al Republicii

Moldova îşi fac apariţia odată cu înfiinţarea juridică a manufacturii bijutierilor în 1817, deşi tehnica

de executare, măiestria artistică şi iscusinţa meşterilor autohtoni ne permit să admitem cu siguranţă

existenţa unor specialişti anterior acestei date. Meşterii care prelucrau metalele preţioase erau

grupaţi în categorii aparte, precum ar fi argintari, aurari, zlătari, giuvaiergii, orfevrari, şi proveneau

în marea lor majoritate din rîndurile populaţiei orăşeneşti, deoarece anume în oraşe era distribuită

producţia lor.

Izvor inestimabil privind dezvoltarea politică, economică, socială şi culturală a Basarabiei în

secolul XIX prezintă studiul cercetătorului Zamfir C.Arbure [3], care aduce valoroase informaţii

privind structura socială a populaţiei din abasarbia în secolul XIX, portul vestimentar şi al

accesoriilor respective, obiceiurile de nuntă şi utilizarea giuvaiericalelor.

Din categoria celor mai valoroase documente privind dezvoltarea giuvaiergeriei fac parte Opisul

Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău (1923) şi Catalogul Atelierelor

Arhiepiscopiei din Chişinău (1940), Catalogul Uzinei de Bijuterii (1991) şi Catalogul electronic

contemporan cu baza de date respectivă. Un loc deosebit ocupă cataloagele numeroaselor expoziţii

Page 20: Arta Giuvaergiei

20

de artă picturală şi decorativă care au avut loc în RSS Moldova în a doua jumătate a secolului XX,

precum şi cataloagele expoziţiilor specializate din Moldova, Rusia, Ucraina şi România, la care au

participat meşterii de la Uzina „Giuvaier” cu creaţiile lor. Graţie acestor materiale documentare pot

fi cunoscute atît bijuteriile purtate în a doua jumătate a secolului XX, podoabele simple din anii ’60-

’70 ai secolului XX, cît şi exuberanţa de bijuterii de la începutul secolului XXI şi bijuteriile

exclusive din Moldova, semnificative prin materiile prime folosite, fineţea executării şi frumuseţea

deosebită.

Pentru studiul inventarului bisericesc a fost folosit Opisul Societăţii istorico-arheologice

bisericeşti basarabene [55]. În baza acestui catalog a fost identificat inventarul bisericesc din

muzeul societăţii, obiectele păstrate de la hotarul secolelor XVIII-XIX pînă la începutul secolului

XX. Graţie informaţiilor parvenite din acest catalog a fost efectuată clasificarea inventarului

bisericesc, analiza celor mai renumite obiecte preţioase, tehnica şi tehnologia de lucru din secolul al

XIX-lea, metalele şi pietrele preţioase folosite. Este demnă de toată atenţia activitatea Societăţii

istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău şi revista editată de societate, în care depistăm

informaţii preţioase privind inventarul bisericesc confecţionat din metale preţioase şi pietre scumpe

[64, p. 133]. Meşterii din Basarabia nu dispuneau la începutul secolului XX de o revistă de

specialitate autohtonă, dar putem admite că argintarii şi aurarii erau îndrumaţi de o revistă

specializată editată la Bucureşti, la 1938: Revista asociaţiei generale a bijutierilor, ceasornicarilor,

giuvaierilor şi meseriaşilor similari din România.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea apare fotografia, care reprezintă sursa

ilustrativă cea mai autentică, dar dispunem de un număr considerabil de redus de documente

fotografice de la hotarul secolelor XIX-XX, ele fiind mult mai răspîndite în a doua jumătate a

secolului XX – începutul secolului XXI. Unele documente fotografice pot fi culese în revistele

periodice de la începutul secolului XX, cum ar fi cazul portretului unei ţigănci dintr-un sat din

Orhei cu podoabe tradiţionale la gît, confecţionate din materii prime ieftine [75]. Revista Viaţa

Basarabiei, editată între anii 1932-1944, aduce şi ea informaţii sporadice privind articolele

bisericeşti, paharele şi cupele de argint, chihlimbarul românesc.

Informaţii preţioase privind mărfurile comercializate şi cele trecute prin vămile moldoveneşti,

portul de podoabe au fost descoperite în documentele basarabene, selectate de Gh.Ghibănescu [30],

precum şi în documente cu caracter general [31], în documente selectate de A.Veress [73] şi

C.C.Giurescu [33].

În perioada anilor ’40-’80 ai secolului XX, în istoriografie a dominat ideologia marxist-leninistă

ca unica bază metodologică şi ceea ce s-a scris, s-a realizat reieşind din postulatele acestei

metodologii. Materialele publicate în Moldova în legătură cu subiectul vizat au fost scrise

Page 21: Arta Giuvaergiei

21

preponderent în limba rusă, informaţii parţiale au fost depistate în culegerile istorice privind

dezvoltarea Moldovei din cele mai vechi timpuri [94].

Pentru analiza portului bijuteriilor din principatele române pe parcursul secolelor a fost folosită

lucrarea lui N.Iorga, dotată cu informaţii valoroase privind bijuteriile purtate şi imaginile acestor

giuvaiericale [40], descrierea ştiinţifică profundă fiind asociată cu un vast material plastic, care

facilitează evident descrierea şi cercetarea bijuteriilor menţionate. Tradiţiile populare şi portul

podoabelor în Republica Moldova în secolele XIX-XX au fost studiate în baza colecţiilor

muzeistice, a unor culegeri de documente şi mărturii privind obiceiurile şi sărbătorile moldoveneşti

[65].

Atestarea juridică a manufacturii bijutierilor la 1817 în Basarabia şi evoluţia ei ulterioară pot fi

urmărite în baza documentelor respective de la hotarul secolelor XIX-XX, documente care oferă

informaţii incontestabile privind atestarea ramurii bijuteriilor în Moldova [141]. Pentru începutul

secolului XX dispunem de documente foarte importante privind existenţa atelierelor de

giuvaiergerie laică şi bisericească în Basarabia şi plasarea lor în oraş, materiile prime prelucrate

(aur, argint, platină, neizilber), chiar şi numele unor meşteri-giuvaiergii, care lucrau la comanda

nobilimii înstărite din Basarabia [11]. Atelierele moderne fondate la 1911 de către Arhiepiscopia

Chişinăului sunt cunoscute graţie Catalogului editat la 1940 [16], în care sunt prezentate şi

imaginile obiectelor confecţionate şi comercializate, materiile prime prelucrate, preţul articolelor,

valoarea celor de aur fiind întocmită şi la învoiala clientului.

În a doua jumătate a secolului XX sunt publicate cataloagele expoziţiilor de artă plastică,

sculptură, arhitectură şi artă decorativă. Giuvaiergeria însă, fiind practic un domeniu de artă închis,

nu face parte din aceste expoziţii, cu excepţia unor cazuri foarte rare, cînd sunt prezentate pocaluri

frumos ornate, podoabe de ceramică executate în stil moldovenesc tradiţional sau prezentarea

exclusivă a unor bijuterii din pietre ornamentale [131]. Documente mult mai bogate privind

giuvaiergeria naţională apar la hotarul secolelor XX-XXI, care atestă participarea giuvaiergiilor din

Republica Moldova la expoziţii specializate în ţară şi după hotarele ei, prezentînd bijuterii exclusive

ca executare tehnologică şi artistică. În acelaşi timp, documentele privind activitatea atelierelor şi

fabricilor existente pînă la 1972 sunt practic inaccesibile, ceea ce a creat dificultăţi considerabile

privind analiza documentară din domeniul cercetat.

Un loc deosebit ocupă bijuteriile personale, exclusive, realizate la comandă pentru unele

persoane particulare, de exemplu bijuteriile personale ale regretatei cîntăreţe Tamara Ciobanu sau

diadema Regina Operei Naţionale a cîntăreţei Maria Bieşu. Bijuteriile personale purtate în decursul

secolelor XIX-XX în Moldova pot fi studiate în baza izvoarelor plastice: portrete de muncitoare,

femei în costume naţionale, fotografii de la ceremonia căsătoriei. În baza acestor portrete sunt

Page 22: Arta Giuvaergiei

22

descrise şi analizate bijuteriile tradiţionale ale naţionalităţilor ce populau Republica Moldova,

podoabele simple ale femeilor din anii ’60 ai secolului XX, podoabele tradiţionale de la hotarul

secolelor XX-XXI, imaginile oferind bogate informaţii privind atît bijuteriile contemporane care fac

parte din categoria bijuteriilor scumpe, cît şi podoabele ieftine din masă plastică, strassuri şi

ceramică. O valoare deosebită posedă revistele publicate în republică în a doua jumătate a secolului

XX – începutul secolului XXI, preponderent, destinate femeilor şi fetelor tinere: Femeea Moldovei,

Aquarelle, în paginile cărora au fost depistate numeroase sugestii privind rochiile de mireasă şi de

gală asociate cu podoabe, recomandări privind păstrarea şi curăţarea bijuteriilor preţioase, imagini

respective etc. Evident, schiţele realizate de către meşterii-bijutieri sunt un izvor de prim ordin de

studiere anume prin încercările de redare artistică a podoabelor în diferite modalităţi şi poziţii.

Patrimoniul cultural al unui popor este format nu numai din creaţiile păstrate în ţară, orice popor

deţine un drept imprescriptibil de proprietate morală asupra tuturor celor create pe teritoriul său, dar

înstrăinate de-a lungul timpurilor. Unele obiecte de artă au plecat peste hotare împreună cu

posesorii lor, care părăseau ţara din diferite motive, de obicei, se luau obiecte mici ca mărime, dar

enorme ca valoare, spre exemplu bijuterii, obiecte de artă, documente istorice. În această ordine de

idei se înscriu înstrăinarea prin comercializare, pierderile în timpul războiului, emigrarea, furtul şi

topirea bijuteriilor în lipsă de surse de existenţă, exportul etc.

În concluzie putem menţiona că Republica Moldova dispune de numeroase izvoare privind

apariţia şi dezvoltarea giuvaiergeriei în secolele XIX-XXI, unele fiind mai ample, altele reducîndu-

se doar la nişte menţiuni fragmentare. Doar colecţionarea, adunarea sistematică şi analiza

minuţioasă a documentelor depistate (şi a celor care urmează să fie descoperite) vor aduce rezultate

concrete în vederea investigării acestui domeniu neexplorat din arta decorativă din Moldova. În

ajutorul cercetătorilor contemporani sunt la îndemînă noile realizări tehnologice, bijuteriile

naţionale confecţionate la finele secolului XX sunt înregistrate într-un catalog electronic, ceea ce

facilitează evident procesul de investigaţie. Totodată, pentru elucidarea aspectelor comparative

privind evoluţia artei bijuteriilor din ţările vecine au fost accesate site-urile electronice purtătoare de

informaţii respective: monetăriastatului.ro; geosites.com; joya.ru.

Page 23: Arta Giuvaergiei

23

Istoriografia giuvaiergeriei

Istoria giuvaiergeriei universale constituie un capitol important şi impunător de mare în istoria

artelor decorative, din care considerente vom urmări doar în linii generale dezvoltarea artei

bijuteriilor din cele mai vechi timpuri, în scopul de a efectua o analiză comparativ-istorică şi

artistico-stilistică a giuvaiergeriei naţionale.

Arta confecţionării bijuteriilor îşi face apariţia în Egiptul Antic, unde meşterii-pitici, folosind

metalele şi pietrele preţioase de origine locală sau importate din Afganistan şi Persia, au elaborat

practic toate tehnicile de lucru din acest domeniu [125]. Apogeul dezvoltării prelucrării artistice a

metalului a fost atins de meşterii etrusci, care posedau tehnicile de lucru utilizate actualmente

(renumita tehnică de granulaţie a fost timp de secole obiectul de studiu al bijutierilor, secretul fiind

descoperit de Casa de Bijuterii Alessandro Castellani, specializată în bijuterii antice). Etruscii, apoi

grecii au folosit turnarea şi ciocănirea metalului, filigranarea, brunarea şi opacizarea suprafeţei

metalice, obiectele respectînd o monocromie severă, tehnologiile de lucru fiind preluate ulterior de

către meşterii din Roma Antică. Romanii purtau broşe „fibulae”, coliere „monilia”, pandanive

„pectoralia”, brăţări „armilae”, inele „anuli”, cercei „inaures”, inele-sigliii „sphragos” [21], au

înfiinţat numeroase ateliere de gravare a pietrelor ornamentale, atestate şi pe teritoriul Daciei

Romane [35, p. 71]. Meşterii-bijutieri deţineau un spectru larg de activitate, confecţionau articole de

orfevrărie, armurărie, monede, podoabe şi geme gravate, diferenţierea muncii fiind efectuată tocmai

în Evul Mediu tardiv, cînd se delimitează şi ramura ceasornicarilor [57, p. 71-76]. Pentru Evul Mediu

european sunt caracteristice folosirea pietrelor tăiate en cabochon (piatră şlefuită de formă ovală,

concavă), primele încercări de şlefuire a pietrelor transparente, emailul policromatic turnat la rece,

contrastul pietrelor montate în aur, apariţia bijuteriilor în corespundere cu religia profesată (aurul-

foiţe se folosea încă de egipteni pentru placarea obiectelor) [145, p. 16].

Meşterii renascentişti, apoi cei manierişti, creează obiecte valoroase reliefate, folosind emailul şi

mozaicul de diverse tipuri, redescoperă arta gravării pietrelor. În secolul XVIII stilul artistic

dominant este capriciosul rococo, iar la începutul secolului XIX acesta este înlocuit de stilul empire,

sunt caracteristice tehnicile de lucru utilizate şi actualmente, dar folosite exclusiv manual. Situaţia

se schimbă radical la mijlocul secolului XIX, cînd este introdusă mecanizarea numeroaselor procese

tehnologice, îşi fac apariţia pietrele sintetice şi renumitele strassuri, cultivarea perlelor, placarea

obiectelor cu metale preţioase (din lipsă acută de materie primă necesară), elaborarea tehnicii de

lucru cu platina şi paladiul recent descoperite. Bijuteriile epocii date se caracterizează printr-un

eclectism total, împotriva căruia s-au revoltat bijutieri renumiţi, precum Lalique prin crearea stilului

1900. Pentru secolul XX este caracteristică diversitatea stilistică, renaşterea unor forme antice sau

Page 24: Arta Giuvaergiei

24

medievale, a stilului geometric şi vegetal, crearea bijuteriilor originale ca protest contra situaţiei

politice şi economice din lume.

Problema dezvoltării giuvaiergeriei şi-a găsit reflectare în lucrări ştiinţifice cu cel mai diferit

caracter: monografii, articole, teze ştiinţifice etc. Din multitudinea acestor lucrări ne vom referi doar

la acelea în care şi-a găsit reflecţie (într-o măsură sau alta) tema abordată de noi. In pofida

interesului deosebit manifestat încă din Antichitate faţă de bijuterii şi pietre preţioase, analiza şi

sistematizarea cunoştinţelor din acest domeniu apare abia în Evul Mediu, cu precădere în ştiinţa

medievală arabă şi în istoriografia italiană renascentistă.

Istoriografii italieni, mai ales cei din Cinquecento, încep să oglindească în profunzime omul şi

raporturile sale cu istoria, filosofia şi arta. Un capitol fascinant în istoriografia renascentistă revine

operei pictorului şi arhitectului aretin Giorgio Vasari (1511-1574) [72], conform opiniei autorului

practic toţi pictorii, arhitecţii sau sculptorii italieni îşi încep activitatea fiind ucenici ai meşterilor-

aurari: Luca della Robbia (1400-1482), Lorenzo Ghiberti, care a deprins meşteşugul aurăritului de

la tatăl său, Bartoluccio Ghiberti. Vasari ne aduce informaţii destul de preţioase despre statutul

aurarului, menţionînd că meseria de pictor şi sculptor era mult mai plătită decît cea a giuvaiergiului.

În sens larg, opera lui Vasari este foarte importantă pentru analiza şi cercetarea tehnicilor de lucru

folosite de către aurarii şi argintarii italieni renascentişti.

Un exemplu strălucit de scriere autobiografică este Vita di Benvenuto Cellini scritta di se stesso

(Viaţa lui Benvenuto Cellini scrisă de el însuşi). Din punctul nostru de vedere, lucrarea este

remarcabilă prin faptul că evocă epoca secolului al XVI-lea din Italia, condiţile de trai şi de creaţie

ale artistului. Lui Benvenuto Cellini (1500-1571) îi aparţine meritul redescoperirii tehnicii

pierderea cerii, tehnică utilizată de către renumiţii bijutieri etrusci. Lucrînd aurul şi argintul, de la

micile giuvaiere trece la vase mari de argint, cizelate şi sculptate, învaţă singur arta emailului, a

gravurii şi a baterii monedelor, în toate artele aducînd propriile invenţii. Patronul său, meşterul

Lucagnolo, care lucra numai vase grele de argint, rîdea de bijuteriile lui Cellini şi le numea

„bordellerie” [10, p. 242.]. Autobiografia lui B. Cellini ocupă un loc deosebit de important în

istoriografia italiană renascentistă, furnizînd informaţii preţioase şi destul de obiective privind viaţa

şi activitatea unui giuvaiergiu, tehnica şi tehnologiile de lucru, inovaţiile introduse în arta

bijuteriilor.

Cronologic, istoriografia giuvaiergeriei poate fi divizată în cîteva etape convenţionale, ţinînd

cont de accesul cercetătorilor din Moldova la literatura de specialitate din ţările europene. Pentru

secolul XIX nu este practic semnalată în Basarabia prezenţa literaturii de specialitate privind istoria

artei bijuteriilor, pietrele şi metalele preţioase sau tehnologiile de confecţionare. Perioada anilor

1918 – anii ’90 ai secolului XX este marcată prin dominanta ideologiei sovietice, cînd erau traduse

Page 25: Arta Giuvaergiei

25

şi strict cenzurate numai o anumită categorie de lucrări, cu precădere despre aspecte neesenţiale din

giuvaiergerie, literatura de specialitate din ţările europene fiind practic inaccesibilă. După 1990, în

bibliotecile din Republica Moldova îşi fac apariţia lucrări cu caracter ştiinţific privind arta

bijuteriilor, pietrele şi metalele preţioase, tratamentul şi operaţiile tehnologice necesare pentru

confecţionarea unei podoabe.

Interesul ştiinţei faţă de arta decorativă apare în secolul al XIX-lea, odată cu editarea primelor

lucrări din domeniul istoriei şi artei grecilor antici sau a sciţilor nomazi, distingîndu-se cîteva

direcţii prioritare, cum ar fi analiza cataloagelor, analiza intuitivă, tipologică, tehnologică, studiul

artei, fără a avea, totuşi, hotare strict determinate între ele. Din categoria investigaţiilor ştiinţifice

fac parte lucrările care analizează modalitatea folosirii nestematelor în giuvaiergerie, metodele de

apreciere şi evaluare a bijuteriilor cu sau fără pietre, condiţiile de păstrare şi alte aspecte tangenţiale.

La hotarul secolelor XIX-XX George Frederick Kunz∗ publică studiul fundamental Gems and

Precious of North America [105], la care a lucrat peste 20 de ani. Lucrarea cuprinde un vast material

factologic privind istoria giuvaiergeriei şi este remarcabilă prin elucidarea aspectelor legate de

clasificarea pietrelor preţioase folosite în giuvaiergerie, de istoria pietrelor biblice, de proprietăţile

nestematelor, bazîndu-se pe literatura de specialitate puţin cunoscută în spaţiul post-sovietic, nefiind

tradusă nici în rusă, nici în română pînă în 2004.

Cercetător de temeinică formaţie şi de o remarcabilă abnegaţie profesionisă, N. Iorga a scris

lucrări consacrate comerţului românesc [37] şi dezvoltării industriei în ţările române [38]. Studiile

sale conţin o contribuţie ştiinţifică substanţială la aprofundarea istoriografică a dezvoltării

giuvaiergeriei în ţările române. Autorul urmăreşte schimbările parvenite în dezvoltarea breslei

meşteşugăreşti, apariţia industriei la români, descrie portretele doamnelor din ţările române şi portul

giuvaiericalelor, locul şi rolul lor în arta decorativă. Deosebit de important este studiul lui N.Iorga

privind artele minore din România [39], în care investigaţiile sunt axate în jurul a trei compartimente

fundamentale: icoane, argintării şi miniaturi. Savantul analizează apariţia şi rolul icoanei şi al

miniaturii în arta românească, şcolile locale, influenţa şcolilor rusă şi bizantină, evoluţia istorico-

stilistică a obiectelor. Argintăriile sunt analizate în baza fondurilor selectate în exclusivitate pentru

Muzeul de Artă Religioasă din Bucureşti, deschis la acea vreme, şi includ variate ferecături de

icoane, relicvarii, potire şi candelabre.

În România, cercetarea ştiinţifică a pietrelor preţioase şi organice folosite în giuvaiergerie a fost

realizată de chimistul şi mineralogul Petru Poni (1841-1925) [60]. Chihlimbarul din România,

descris pentru prima dată la 1895 de către profesorul Constantin Istrate în studiul Rumanita sau ∗ Mineralog american şi specialist în pietre preţioase, consultant al firmei Tiffany and Company din 1879, colaborator al Serviciului Geologic american şi al Muzeului de Istorie Naturală din New York.

Page 26: Arta Giuvaergiei

26

succintiul din România, este cunoscut şi apreciat în întreaga lume sub numele de rumanit. Tot în

această perioadă apare studiul general asupra pietrelor şi mineralelor semnat de V.Simionescu [68].

O deosebită atenţie este acordată studiilor gemologice de către cercetătorul român L.Mrazek [50], în

lucrările căruia sunt atestate primele informaţii despre ambra românească.

A doua jumătate a secolului XX este mult mai fructuoasă la compartimentul lucrări consacrate

pietrelor preţioase utilizate în giuvaiergerie şi arta bijuteriilor. Un suport esenţial în cercetarea

aspectelor legate de giuvaiergerie este acordat de Lexiconul tehnic român [45], care oferă la un nivel

foarte accesibil informaţii utile privind pietrele preţioase, ornamentale şi organice folosite în

monturile de podoabe, tehnicile de lucru şi tehnologiile performante.

Autorii unor lucrări dedicate meseriilor legate de confecţionarea podoabelor din metale

preţioase sunt Şt.Pascu [57], Şt.Olteanu şi C.Şerban [54], în care se fac referinţe şi la activitatea

breslelor din Moldova şi Ţara Românească, ceea ce permite cercetarea comparativă a etapelor de

dezvoltare a prelucrării metalelor preţioase. Evident, materialul este expus în baza unei argumentări

documentare şi arheologice solide a prezenţei ramurii giuvaiergeriei pe teritoriul ţărilor române din

cele mai vechi timpuri.

O deosebită atenţie merită literatura de specialitate consacrată civilizaţiei geto-dacilor. Dacii

foloseau din cele mai vechi timpuri metalele preţioase (aur, argint) şi pietrele preţioase (agat,

cornalină, jasp, carneol) pentru a confecţiona podoabe personale şi monede, veselă de cult şi laică,

pentru a orna piesele de harnaşament. Arta dacilor a fost studiată de-a lungul timpului de mai mulţi

specialişti, în mod predilect fiind cercetate giuvaierele, piesele de harnaşament şi de armurărie.

Menţionăm lucrările lui Octavian Floca [25], Hadrian Daicoviciu [20], Radu Florescu [27] şi, mai

recent, Liviu Mărghitan [47].

Cît priveşte epoca medievală, studii speciale privind arta bijuteriilor şi a metalelor preţioase au

fost semnate de către Marin Matei Popescu [61] şi de către Corina Nicolescu [53]. Evoluţia

podoabelor, funcţia şi rolul lor în societate sunt apreciate de Georgeta Stoica în lucrarea consacrată

podoabelor populare tradiţionale din localităţile româneşti [70]. A.Dobjanschi şi V.Simion [23] s-au

aplecat asupra epocii lui Vasile Lupu – perioadă de înflorire a artei medievale graţie patronajului

acordat de către domnitor tuturor domeniilor artei, tratează importante aspecte referitoare la

giuvaiergerie, portul domnesc şi de la curte, bijuteriile perioadei analizate.

Problema analizei marilor comori şi tezaure de aur şi pietre preţioase dintotdeauna a atras

atenţia specialiştilor din domeniul istoriei, arheologiei, artei. Ştefan Burda şi-a axat lucrarea [15] pe

descrierea comorilor de metale şi bijuterii găsite pe teritoriul ţărilor române, prezintînd evoluţia

artei prelucrării artistice a metalelor şi confecţionarea bijuteriilor din cele mai vechi timpuri, în

Page 27: Arta Giuvaergiei

27

conformitate cu etapele istorice de dezvoltare, lucrarea fiind asociată cu un vast material ilustrativ şi

descrierea minuţioasă a pieselor de orfevrărie depistate.

Lucrarea mineralogului şi specialistului englez în pietre preţioase, George Frederick Herbert

Smith [127], poate fi considerată, în a doua jumătate a secolului XX, una din cele mai pertinente

monografii privind materiile prime utilizate în giuvaiergerie, tehnologia de prelucrare a pietrelor

preţioase, precum şi unele comentarii privind pietrele istorice şi biblice, faţetarea nestematelor etc.

În istoriografia rusă sunt semnalate lucrări de valoare consacrate artei decorative, cum ar fi cele

elaborate de V.Vasilenko [83], B.Rîbakov (care aplica, de preferinţă, metoda intuitivă de cercetare a

bijuteriilor slave) [123], A.Svirin [126], lucrări generale privind bijuteriile de factură slavă [122], o

culegere de studii privind arta bijuteriilor [142], lucrări fundamentale de tehnologie semnate de

V.Marcenkova [108], I.Leamin [107], A.Fedotov [136].

Menţionăm, de asemenea, studiile privind utilizarea pietrelor preţioase în giuvaiergerie şi

tratamentul lor semnate A.Fersman [137], G.Bank [79], A.Barski [80], B.Srebrodolski [128],

culegerea privind tehnica şi tehnologia confecţionării bijuteriilor [130].

Ţinînd cont de faptul că, la începutul secolului XX, argintarii şi zlătarii se reuneau, de cele mai

dese ori, într-o breaslă (manufactură) unică cu ceasornicarii, lucrarea lui V.Loghinov [106] dispune

de informaţiile necesare pentru analiza evoluţiei acestor ramuri artistice, clasificarea articolelor şi

tehnologiile de confecţionare. Lucrările cercetătorului P.Utkin sunt consacrate portului,

vestimentaţiei şi bijuteriilor din anii ’50-’60 ai secolului XX [133], în care sunt cercetate aspecte

generale şi particulare din istoria giuvaiergeriei sovietice şi rolul podoabelor în viaţa omului.

Un loc deosebit în istoriografia rusă din a doua jumătate a secolului XX ocupă monografiile

semnate de către M.Postnikova-Loseva. Lista lucrărilor acestei autoare este destul de impunătoare,

cu un larg evantai tematic: emailul rus, filigranul, denumit cu termenul rus „scani”, argintăria şi

aurăritul în Rusia în secolele XV-XX [85], centre principale şi meşteri bijutieri care au lucrat în

Rusia în diferite perioade [117]. Ultima lucrare prezintă un studiu fundamental din domeniul

giuvaiergeriei, bazat pe analiza documentelor şi obiectelor de artă din cele mai importante centre

ruse şi are o importanţă deosebită din mai multe considerente pentru teza elaborată de noi.

Analizînd centrele principale de dezvoltare a giuvaiergeriei în Rusia şi URSS, autoarea descrie

apariţia şi evoluţia serviciului de marcare a bijuteriilor (implicit în Moldova, ca parte componentă a

URSS). În baza acestor informaţii au fost studiate mărcile de control aplicate pe bijuteriile din

Republica Moldova în secolul XX şi a fost demonstrată existenţa unor fabrici şi uzine care aveau

secţii specializate în confecţionarea bijuteriilor, atestate cu mult înainte de înfiinţarea Uzinei de

Bijuterii din Chişinău în 1972.

Page 28: Arta Giuvaergiei

28

Deosebit de importantă pentru istoriografia europeană privind artele decorative este monografia

lui Henri de Morant [77], care prezintă un studiu vast privind dezvoltarea artelor decorative din cele

mai vechi timpuri ale civilizaţiei umane. Putem urmări evoluţia prelucrării artistice a metalului în

civilizaţiile egipteană, greacă şi romană, la popoarele nordice, în epoca renascentistă. Atenţia

cercetătorului este îndreptată în primul rînd asupra vaselor laice şi de cult din metale preţioase,

asupra unor lucrări de proporţii cum ar fi porţi, garduri, ferestre metalice. În baza unui vast material

documentar şi ilustrativ, H. de Morant tratează multe aspecte ale artei bijuteriilor, specifice stilurilor

artistice.

Metalul galben, aurul, a atras atenţia oamenilor din cele mai vechi timpuri, fiind descoperit atît

în piramidele egiptene, cît şi în tumulii scitici. Un amplu studiu consacrat exclusiv aurului este

semnat de către N.Murgu şi M.Isărescu [51], care scot în evidenţă etapele de dezvoltare a

giuvaiergeriei, studiază bijuteriile din aur, în special podoabele de aur din Dacia Romană.

Este demn de menţionat studiul consacrat istoriei oraşului Iaşi, oraş în care breasla aurarilor,

argintarilor şi giuvaiergiilor era destul de dezvoltată. Autorii, istoricii C.Cihodaru şi G.Platon [41],

oferă ample informaţii privind activitatea breslei aurarilor şi argintarilor din capitala Moldovei.

Atelierele de gravare a pietrelor ornamentale şi de confecţionare a cameelor din Dacia Romană

au atras atenţia cercetătorilor români mai ales în anii ’80-’90 ai secolului XX. În Dacia Antiqua,

M.Gramatopol studiază minuţios procedeele tehnologice de prelucrare a metalului preţios în Dacia,

demonstrează existenţa atelierelor de gravare a pietrelor preţioase dure, uneltele de lucru utilizate şi

articolele de podoabă confecţionate [35]. O valoare impunătoare denotă studiul realizat de

M.Gramatopol privind evoluţia artelor miniaturale din cele mai vechi timpuri [34]. Pentru prima

dată sunt abordate într-o singură lucrare cele opt domenii ale artelor miniaturale, domenii care se

întrepătrund de multe ori, sugerînd unitatea lor sub raportul folosirii materialelor, tehnicilor de lucru

şi al tematicilor. Autorul scoate în evidenţă specificul artizanal şi decorativ al artelor minore prin

indicarea localizării apariţiei, apogeului cronologic, principalelor etape de dezvoltare şi a ecourilor

în lumea scitică, tracică şi celtică, în afară de progresele realizate în civilizaţiile antice renumite. Un

merit deosebit al lucrării este citarea vechilor autori care au scris despre artă şi artişti.

Despre unul din cele mai renumite zăcăminte de aur exploatat în Dacia antică ne vorbeşte în

studiul său Aurel Sîntîmbrean [69]. Trebuie de menţionat că Muzeul de la Roşia Montana face parte

din patrimoniul statului român graţie valorii sale istorice şi artistice inestimabile.

Un studiu valoros privind arta metalelor preţioase în România, cu capitole consacrate stilului

podoabelor confecţionate, materiilor prime utilizate şi bijuteriilor renumite, este semnat de Victor

Simion [67]. De un ajutor real este lucrarea lui Vasile Florea [26], care oferă informaţii valoroase

privind apariţia şi dezvoltarea artelor decorative în ţările române, stabilind în baza documentelor

Page 29: Arta Giuvaergiei

29

numele celor mai renumiţi aurari şi zlătari, operele de artă executate, tehnicile de lucru folosite de-a

lungul anilor de către meşterii bijutieri în procesul confecţionării articolelor de orfevrărie laică şi de

cult.

Cel mai amplu studiu la etapa actuală privind apariţia şi evoluţia artelor decorative rămîne,

totuşi, Большая иллюстрированная энциклопедия древностей [82]. Foarte detaliat şi minuţios, în

baza unui bogat material factologic şi ilustrativ, se discută pe marginea materiilor prime utilizate în

argintărie şi aurărie, sunt descrise tehnicile de lucru, podoabele şi rolul lor în civilizaţie, articolele

preţioase şi modalitatea de păstrare şi restaurare a obiectelor de anticariat, se menţionează meşterii

iluştri din domeniul giuvaiergeriei, primii colecţionari şi cele mai vestite colecţii de bijuterii şi

obiecte artistice remarcabile. Sunt definite stilurile artistice, progresele şi stagnările în domeniu

condiţionate de situaţia economico-politică sau de personalităţi marcante. Autorii, ţinînd cont de

maxima „Mai întîi au fost podoabele, apoi veşmintele”, urmăresc cu atenţie apariţia şi evoluţia

fiecărui gen de bijuterii, inel, cercei, agrafă sau pandantiv, în toate ţările europene, începînd din

Antichitate, informaţiile fiind completate cu imagini color de cea mai înaltă calitate.

După anul 1990, apar numeroase monografii despre giuvaiergerie, de cele mai dese ori aceste

lucrări au un caracter compilativ, deosebindu-se neesenţial de lucrările apărute în anii ’70-’90 ai

secolului XX. Se evidenţiază studiul lui Ida Schottek [66], în care sunt descrise metodele de

apreciere a metalelor şi pietrelor preţioase, se efectuează o scurtă analiză a istoriei giuvaiergeriei pe

parcursul evoluţiei civilizaţiei umane, precum şi studiul realizat de Corina Ionescu [36].

În fine, cea mai reprezentativă lucrare privind utilizarea diamantului în arta bijuteriilor se

consideră a fi monografia excepţional de bogată în informaţii editată de specialistul german

Paghele-Taysen Vverena [113], care este recunoscut de specialiştii europeni cu renume drept un

îndrumar calitativ privind aprecierea şi evaluarea diamantelor şi a bijuteriilor cu diamante,

tratamentul lor, incluziunile şi culorile pietrelor, stabilirea preţului de comercializare.

În linii generale, putem spune că pînă la etapa actuală, problema evoluţiei giuvaiergeriei este

reflectată tangenţial, adică cu referire, de preferinţă, la metalul preţios, diamante şi alte pietre

preţioase [44] sau la perspectivele creşterii preţurilor la materiile prime, designul bijuteriilor, noile

cercetări din domeniul litoterapiei, tehnicii şi tehnologiei. În această ordine de idei, constatăm că în

istoriografia românească arta bijuteriilor suferă în mare parte de o lipsă de atenţie, deoarece este

considerată un domeniu de activitate destul de conservativ şi, practic, fără realizări considerabile în

secolele XIX-XX. Acest gol istoriografic încearcă să-l umple Mircea-Dragomir Andrei şi Heinz

Karl, ale căror cercetări sunt axate anume pe giuvaiergeria contemporană, utilizarea materiilor

prime specifice, performanţe tehnologice şi aprecierea bijuteriilor [2].

Page 30: Arta Giuvaergiei

30

Printre recentele lucrări de proporţii din domeniul giuvaiergeriei în spaţiul post-sovietic se

plasează studiile semnate de V.Usenco [132], S.Zubrilina [91] şi S.Reabţeva [124], ultimul dedicat în

exclusivitate analizei şi descrierii portului feminin de bijuterii ca fiind cel mai bine reprezentat în

baza săpăturilor arheologice.

Un aport considerabil în investigarea subiectului propus îl contribuie revistele de specialitate,

precum şi cele de popularizare a ştiinţei. A se vedea de asemenea Сборник трудов

ВНИИювелирпром, culegere editată după 1970 la Moscova, Наука и жизнь, Декоративное

искусство СССР, care după 1992 ia titlul Декоративное искусство, revistele de specialitate

editate în Rusia: Ювелирный мир, Ювелирное обозрение, şi în Ucraina: Ювелирный Вестник

Украины, Jewelry Business.

În linii generale, trebuie de menţionat că istoriografia modernă şi contemporană din domeniul

giuvaiergeriei este foarte amplă la capitolul materii prime şi specifice, articole de exclusivitate din

colecţiile muzeistice din întreaga lume. Totodată, nu există un punct de vedere unic privind

dezvoltarea şi rolul artei bijuteriilor, sunt cunoscute multiple opinii exprimate de şcoli istoriografice

din diferite perioade.

Page 31: Arta Giuvaergiei

31

Capitolul I. Arta metalelor preţioase: geneză, istorie şi particularităţi de dezvoltare

1. 1. Arta metalelor preţioase în ţările române Arta metalelor preţioase în ţările române este atestată din neoliticul timpuriu, fiind o sinteză a

cunoştinţelor şi aptitudinilor obţinute în credinţă, artă şi meşteşug. Creaţiile artistice neolitice

denotă legături intense cu civilizaţiile învecinate, în contextul unor condiţii similare de apariţie şi de

dezvoltare a meseriilor artistice practicate de către om, reprezentate practic de o singură categorie

de articole: idoli antropomorfi (care deseori imită figurile de pe obiectele de ceramică, fără a-şi

pierde din originalitate) şi a căror confecţionare este explicată prin credinţele magico-sacrale ale

oamenilor. Epoca bronzului pe teritoriul carpato-dunărean este caracterizată de o evoluţie continuă

în toate domeniile de activitate, ceea ce permite, deja la finele neoliticului, crearea unor obiecte tot

mai individuale. Către finele bronzului bijuteriile de aur îşi pierd cu încetul sensul simbolic sacral,

luînd o anumită semnificaţie legată de unele particularităţi geografice, dar fără specificarea

trăsăturilor etnice şi spirituale. Arta metalelor preţioase practicată de către geto-daci reprezintă

următoarele trăsături distinctive:

1. este o artă a simbolurilor solare, abstracte, cu o permanentă tendinţă spre geometrism

dinamic şi primele încercări de realizare a unor reprezentări antropomorfe;

2. prezintă o creaţie extrem de bogată ca formă, dar cu un ornament practic canonizat,

excepţională numai graţie măiestriei artistice şi îmbinării elementelor decorative;

3. în pofida influenţelor popoarelor nomade, mai mult sau mai puţin evidente, rămîne a

fi o artă originală complet diferită de arta popoarelor învecinate, din punct de vedere al formei,

ornamentului şi tehnicii, fiind un argument incontestabil al unităţii spirituale şi etnice a geto-dacilor;

4. folosirea aurului pentru confecţionarea variatelor podoabe menite să servească

aristocraţia şi cultul suprem al Soarelui, de unde rezultă abundenţa articolelor de bijuterie, vase,

harnaşament, arme confecţionate din aur ceea ce ne permite să desemnăm epoca bronzului în care s-

a dezvoltat civilizaţia geto-dacă ca fiind epoca aurului [15, p. 20].

Din secolul VI î.Hr. motivele zoomorfe sunt răspîndite mult mai larg şi devin predominante.

Totodată, există argumente convingătoare privind utilizarea tehnicii de ştanţare, graţie obiectelor

găsite în arealul studiat, confecţionate în stilul zoomorf, care predomină asupra stilului local

geometric. Pe teritoriul populat de daci au fost depistate numeroase bijuterii de aur şi argint lucrate

în stil geometric şi cu capete de leu sau şarpe, brăţări mono- şi plurispiralice, cercei de tîmplă,

pandantive, cupe de argint în formă de păsări, peşte, ritoane, variate cnemide cu motive

antropomorfe, coifuri, vîrfuri de săgeţi, harnaşament pentru cai. În general, pentru geţi este specifică

Page 32: Arta Giuvaergiei

32

folosirea motivelor încărcate şi destul de sofisticate, îmbinarea armonioasă a decorului geometric şi

vegetal, antropomorf şi zoomorf, a trăsăturilor realiste şi a stilizărilor adînci, predilecte fiind

motivele fantastice [112, p. 170], iar tehnica de lucru este foarte variată: ştanţare, poansonare, gravare,

filigranare, incrustarea pietrelor. Trebuie de menţionat că bijuteriile de argint şi de aur sunt specifice

în exclusivitate pentru mormintele bogate ale căpeteniilor militare şi ale preoţilor, pe cînd

mormintele sărace posedă podoabe din materiale ieftine şi uşor accesibile. Pentru secolele IV-III

î.Hr. cele mai specifice podoabe ale geţilor sunt brăţările de bronz şi argint (mai rar), care sunt de

două tipuri: brăţări cu capete care nu se unesc, plate în interior şi concave în exterior, decorate cu

cîte 3 bile fine şi brăţări mono- şi plurispiralice, din sîrmă cu capete aplatizate, cu capuri stilizate de

şarpe, gravate, ştanţate (de exemplu, cele de la Mateuţi) [111, imag. pp. 104, 106]. Asemenea podoabe

getice fac parte din colecţiile Muzeului de Arheologie şi Istorie a Moldovei: piese de podoabă

(brăţări din bronz pluri- şi monospiralice) descoperite în fortificaţiile Saharna Mare, Butuceni,

Stolniceni, în mormîntul de la Olăneşti (fig.8).

fig. 8. Podoabe, piese vestimentare, cultura Saharna (necropola Saharna-Ţîglău, aşezarea Hlijeni II. Sec. IX - mijl. sec. VIII.î.Hr.). Brăţări de bronz, fibulă, aplică de harnaşament (sec. V-IV î.Hr.). Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei.

Pentru epoca fierului este caracteristică sinteza tuturor cunoştinţelor acumulate de lumea geto-

dacă, ale cărei produse vin în contact cu lumea şi arta greacă, apoi cu cea romană. Dacia este practic

invadată de produsele orfevrăriei romane, dispar obiectele-emblemă de altădată, locul principal

fiind ocupat exclusiv de bijuterie. În acest context, Dacia îşi justifică renumele de ţară a grîului şi a

aurului, ambele foarte necesare Imperiului Roman. Putem afirma cu certitudine că, din punct de

vedere al giuvaiergeriei, nu se simte radical momentul părăsirii Daciei de către autorităţile romane.

Producţia de bijuterii va continua un timp oarecare pînă la apariţia marilor tezaure centralizate

(ulterior, aceste articole de factură daco-romană vor sta la baza orfevrăriei bizantine). Existau şi

meşteri argintari ambulanţi, care se stabileau temporar în localităţi mai mici.

Page 33: Arta Giuvaergiei

33

Femeile poartă cercei de bronz şi de aur de forme variate, inele de tîmple, ace de cap ori pentru

fixarea veşmintelor, diademe, paftale de cingători şi discuri ornamentale, brăţări, colane pe care le

folosesc deopotrivă cu bărbaţii. Cei mai bogaţi poartă toate aceste podoabe de aur pur, precum tot

de aur erau şi vasele lor de zile mari. Meşterii aurari daci cunoşteau tehnica suflării cu aur, a

incrustării cu pietre preţioase şi a filigranării. Dimensiunile, în general mici, ale uneltelor de

orfevrărie şi toreutică, au permis ca acestea să fie salvate în situaţiile extreme de către proprietari

(fig.9). Dotarea atelierelor denotă complexitatea operaţiilor pe care meşterii le puteau executa:

unelte de deformat (ciocane mari şi mici de o varietate mare); unelte de susţinut (nicovale de

diferite forme şi dimensiuni); unelte de apucat (cleşti de dimensiuni diferite, menghine); filiere, care

serveau la obţinerea firului de sîrmă subţire; unelte auxiliare (dornuri, punctatoare, creuzete, tipare

de turnat) etc [148].

fig. 9. Unelte folosite de orfevrarii geto-daci. Sigla metalurgilor daci.

Pentru teritoriul fostei Dacii, în Evul Mediu, este caracteristică o dezvoltare continuă a artei

giuvaiergeriei, în care se asociază armonios elementele decorative geometrice locale, arabescurile

bijuteriei romane, vechile motive greceşti sau persane. În calitate de simboluri utilizate se observă

îmbinarea unor motive străvechi cu altele mai noi (romane tardive) sau cu cele persane.

Sfîrşitul primului mileniu este marcat şi prin unele realizări care prevestesc o artă voievodală, în

care se subliniază rolul decisiv al păturii conducătoare. Totodată, se simte şi influenţa artei creştine,

semnalată, mai ales, prin numărul considerabil al cruciuliţelor de botez în contextul creştinării

populaţiei locale. Pentru secolele XIV-XV în ţările române este specifică înflorirea goticului în arta

aurului, care devine o artă nobiliară, de curte, goticul fiind îmbinat cu elemente de tradiţie romano-

bizantină locală. Arta voievodală, prin însemnele puterii şi podoabele personale, va purta peste

secole, sub diverse forme, ideea romanităţii creştine în Peninsula Balcanică şi Orient, devenind tot

mai fastuoasă, mai încărcată, chiar barocă, din ce în ce mai individualizată. Ca inovaţii se folosesc

forme şi tehnici noi sau perfecţionate, de exemplu filigranul şi emailul, în care arta metalelor

Page 34: Arta Giuvaergiei

34

preţioase din ţările române a îmbinat cel mai armonios elementele celor două lumi atît de diferite:

Europa şi Orient.

Cele mai valoroase obiecte de artă legate de prelucrarea metalului preţios şi-au luat zborul din

atelierele transilvănene, care puteau concura chiar şi cu producţia atelierelor europene. Se consideră

că prima menţiune privind arta prelucrării metalelor datează cu anul 1346, unde este atestat un

„aurifaber” (zlătar) din Transilvania [67, p.18]. Comparativ cu Moldova, în Ţara Românească

activitatea argintarilor este puţin mai redusă, lucrările lor fiind inferioare celor ieşite din atelierele

din oraşele moldoveneşti. Existenţa unor tradiţii locale puternice de giuvaiergerie în Moldova este

confirmată documentar, mai ales prin prezenţa meşterilor încă de pe timpul lui Ştefan cel Mare

(Antonie din Suceava, Stanciu Aurarul, care se presupune a fi meşterul de curte al domnitorului)

[23, p.89]. Ulterior, tradiţiile sunt preluate şi continuate de meşterii Toma, Petre Zlătarul, Ioachim

Zlătarul din Suceava şi, în fine, la 1669 devine inevitabilă reglementarea activităţii prin crearea la

Iaşi a primei bresle a argintarilor din Moldova. Ateliere de prelucrare a metalului preţios sunt

semnalate în Suceava, Bacău, Cotnari, Roman [19, p. 69], existînd o continuitate pînă în secolul XX.

În afară de atelierele orăşeneşti, care realizau, în fond, o producţie laică, activau numeroase ateliere

pe lîngă vechi centre mănăstireşti din Moldova (Putna, Neamţ, Rădăuţi), care decad cu încetul din

secolul al XVII-lea, odată cu organizarea breslelor de profil şi preluarea comenzilor de către

atelierele orăşeneşti. Meşteşugul prelucrării artistice a metalelor era de cele mai dese ori (cu rare

excepţii) răspîndit în oraşele Moldovei sau pe lîngă mănăstiri, avînd următoarele specialităţi:

argintari, bănari, giuvaiergii, zlătari. Ultimii mai confecţionau, pe lîngă obiecte de podoabă, şi

obiecte destinate serviciului divin, lucrînd numai la comandă. Din aceste considerente, numărul

impunător de obiecte din metale preţioase, laice şi religioase, precum şi numele meşterilor păstrate

de secole ne conduc spre concluzia existenţei unor tradiţii seculare moldoveneşti de prelucrare a

metalului preţios şi de confecţionare a bijuteriilor. Cele mai frecvent întîlnite tipuri de bijuterii erau

cerceii de tîmplă de argint cu trei mărgele, cerceii ajuraţi cu granulaţie fină şi cerceii în formă de

cîrlig – un semn de interogare stilizat cu inserţii de pietre ornamentale sau mărgele ajurate,

predominînd motivele floristice decorative.

În secolul al XV-lea, în Moldova se confecţionau şi se purtau cercei variaţi ca formă, de o înaltă

tehnică de execuţie şi dintr-un aliaj în care predomina argintul. Inelele erau mai simple şi lucrate

într-o tehnică inferioară celei cu care erau lucraţi cerceii. Aceste articole demonstrează cu precădere

cunoaşterea şi folosirea tehnicii filigranului şi a emailului policromatic, iar inelele de buclă erau

executate din bronz, dintr-o simplă verigă cu o spirală la capăt, motivul persistent în giuvaiergeria

naţională, fiind preluat de la geto-daci [54, p.94]. Odată cu secolul al XVII-lea tehnicile de prelucrare

a aurului devin universale, făcîndu-şi apariţia ştanţarea, ajurarea, incizia, cizelarea. Sunt folosite

Page 35: Arta Giuvaergiei

35

preponderent motive florale, vegetale: floarea de margaretă, palmeta, frunza de acant, vrejul de viţă-

de-vie, tratate geometric, stilizate şi asociate cu email policromatic şi pietre scumpe (rubin, smarald,

perle, topaz, crisopraz). În fine, orfevrăria medievală este foarte unitară şi se va menţine pînă la

finele Evului Mediu, în pofida modei fanariote. Fenomenul Renaşterii brîncoveneşti va evolua spre

pierderea individualităţii şi originalităţii, ca după 1800, în unison cu întreaga Europă, să obţină

elemente noi, moderne, pierzînd specificul naţional. Arta română din epoca modernă, în linii

generale, prezintă o simbioză armonioasă a stilurilor gotic şi romanic, renascentist şi baroc, cu

influenţe din culturile greacă şi bizantină.

Pentru perioada menţionată este caracteristică o evoluţie semnificativă a ramurii prelucrării

artistice a metalului preţios, simţită prin tehnica de executare, ornamentare şi valoare artistică. La

1634 apare prima menţiune despre organizarea în breaslă şi a zlătarilor din Bucureşti; la Iaşi, în

secolul al XVII-lea, zlătarii locuiau pe diferite uliţe, îndeplinind comenzi pentru domnie şi marii

boieri, iar la curtea domnească lucra cîte un zlătar sau un argintar, băştinaş sau invitat din

străinătate, de exemplu, zlătarul domnesc Petrache. La Suceava ei erau stabiliţi pe Uliţa lui Crimca,

meşteri zlătari lucrau şi la Bacău, Cotnari, Roman. Zlătarii acelor timpuri cunoşteau tehnici

performante, placarea cu metale preţioase, emailarea, filigranul, incrustarea pietrelor preţioase,

forjarea metalului. Ei practicau, de regulă, turnarea pieselor în forme speciale, tehnică aplicată

numai în cazul confecţionării pieselor mici, care ulterior erau asamblate pentru a obţine un obiect

mai mare. Pentru lucrarea potirelor meşterii transilvăneni foloseau ştanţarea, perforarea, ajurarea şi

gravarea. Din secolul al XVI-lea se lucrează şi în tehnica modelării în relief prin ciocănire – tehnica

au repoussé.

În domeniul prelucrării metalelor preţioase, materia primă necesară o formau aurul şi argintul,

ultimul în cantităţi considerabil de mari comparativ cu aurul. Exploatarea aurului se realiza nu

numai din aflorismente (locurile unde prin erodare roca auriferă apărea la suprafaţă), ci şi din

nisipul aurifer al rîurilor de munte. Aurul se găsea în trei forme: în filoane (aur primar), în

sedimente rezultate din dezagregarea rocilor aurifere (diluviuni) şi în aluviuni. Dacii exploatau

aurul din toate formele lui, utilizînd mine şi galerii sau spălarea nisipului aurifer (aurul

transilvănean conţine 25-26% argint, are o culoare deschisă slab verzuie, uşor de recunoscut).

Tehnica culegerii aurului este cunoscută din diverse relatări din secolele XVII-XVIII. Acestea arată

că ţiganii rudari „au o mare dibăcie în găsirea metalului. Instrumentele lor constau dintr-o scîndură

lată de 2-3 picioare şi lungă de 4-5 picioare (1 picior = 0.30478 m) cu adîncituri tăiate transversal.

Ea este mărginită în ambele părţi de o stinghie de lemn. Cîrpe de lînă sunt întinse pe această

scîndură ţinută ca un plan înclinat peste care curge nisipul amestecat cu apă. Sedimentul mai greu

cade în adîncituri sau este reţinut de cîrpe care pe urmă sunt spălate într-un butoi şi apoi printr-un

Page 36: Arta Giuvaergiei

36

jgheab nisipul este separat de aur... aurul era apoi topit şi realizat sub forme de bare. Rudarii se

pricep să topească aurul în mici tipare, folosind în acest scop mici furnale joase şi aprinzînd focul

cu foale de mînă făcute din piele de căprioară” [54, p. 189]. La D.Cantemir depistăm informaţii

privind zăcămintele de metale preţioase, el relatînd că: „Munţii noştri nu au lipsă nici de acele

daruri, care aduc munţii, adică metaluri. Însă mai înainte nu au îngăduit săparea lor atît

îndestularea domnilor, cît şi lipsa pentru băieşi [mineri, săpători]... Dar cum că munţii nu sînt

săraci de acest fel de comori, ne adeverează pîraiele care curg dintr-înşii. Pentru că acelea, fiind

înguste şi împlîndu-se de multe ori cu apă de ploaie sau cu topirea omătului, să varsă din gîrla lor

şi, după ce scad iarăşi, rămîne apoi, pre locul acela unde s-au vărsat apele, nişte năsip, în care se

găsesc mulţime de grăunţe de cel mai curat aur, pre care le strîng ţiganii şi, curăţandu-le, scot atîta

aur dinstr-însele, încît pot să aducă domniei, în tot anul, în loc de bir, cîte 1600 dramuri…” [97, p.

37]. În mod exclusiv, rudarii aparţineau domniei, atît în Ţara Românească, cît şi în Moldova, iar

domnia a dăruit mănăstirilor venitul dajdiei ţiganilor rudari. Cei din Moldova erau dependenţi cu

dajdia la mănăstirea Neamţ, unde lucrau pe malul Bistriţei, iar la începutul secolului al XVIII-lea

numărul ţiganilor rudari se ridica la cîteva sute de oameni. Cantitatea de firişoare de aur cules din

aluviuni era de cîteva ocale pe an. Ateliere cu resturi de creuzete de lut de dimensiuni mici,

confecţionate din material refractar şi folosite la topirea argintului, au fost depistate la Suceava,

Piatra-Neamţ, s-au găsit chiar mici nicovale de argintar. Spălarea şi colectarea nisipului aurifer se

considerau ocupaţii ale romilor: „Ţiganii sînt împrăştiaţi prin toată Moldova… Şi nimic alt nu

lucrează decît meşteşugul zlătăriei [aurăriei] şi al hierăriei…” [97, p.150].

Uneltele şi soluţiile necesare pentru lucrul bijutierului care nu se găseau în ţară, de exemplu apa

tare, erau procurate din Polonia sau Transilvania. La 1564 Alexandru Lăpuşneanu cerea bistriţenilor

apă tare necesară incrustării pietrelor preţioase. În perioada secolelor XV-XVI se menţionează şi

primele specializări în arta incrustării mărgăritarelor (perlelor) pe diverse obiecte de metal preţios şi

în cea a confecţionării salbelor de mărgăritare. Aceşti meşteri poartă denumirea de măngănari sau

giuvaiergii, primul fiind menţionat la 1578 Fiera măngănarul din Bucureşti [54, p.105].

Cererea de obiecte de giuvaiergerie este legată nemijlocit de necesitatea în inventar bisericesc

sau mănăstiresc, precum şi de cerinţele păturii aristocratice, familia domnească fiind principalul

comanditar. În cadrul ceremoniei de încoronare „noului domnitor… îi punea mitropolitul pre cap o

coroană de aur împodobită cu multe pietri scumpe…” [97, p. 66], iar la înmormîntarea domnilor: „…

preoţii cei mai aleşi îl îmbracă (pe domn) cu hainele şi giuvaierurile domneşti…” [97, p. 123].

Logofătul cel mare purta la „grumaz”, ca semn al puterii cu care era investit, gherdan cu lanţ de aur

şi în mîna sa – toiag aurit; vornicul de Ţara de Jos, hatmanul sau arhistratigul a toată oastea purtau

toiag aurit [97, p. 99]. Postelnicul cel mare purta la curte un toiag de argint, iar spătarul cel mare se

Page 37: Arta Giuvaergiei

37

îmbrăca în haine de fir şi cu un turban cu pietre scumpe. Vătavul de aprozi, ca însemn al

dregătoriei, purta în mîini un bici cu mănunchiul învelit cu argint [97, p. 107]. Chiar şi vătavul cu cei

8 paici (curieri) erau încinşi cu brîie de argint, cu sabii şi cu lănci cu „mănunchele” şi vîrfurile

legate cu argint, poleite cu aur. Harnaşamentul cailor demonstra statutul social al stăpînului,

responsabilitatea îngrijirii fiind lăsată pe seama unui cămăraş de rafturi, care avea asupra sa „şeile şi

frînele sau rafturile cele împodobite cu aur şi cu argint şi toate podoabele ale cailor”, iar unul din

caii arabi ai împăratului avea harnaşament compus din „raft [frîu] de aur bătut cu pietri scumpe şi

cu harşa [pocladă] cusută cu aur şi cu argint, iar călăreţii săi purtau cumănace de argint şi poleite

cu aur, ce sînt făcute în chip de păhar” [97, p. 77]. Cererea la metale preţioase era dictată şi de

valoarea materiei prime utilizate, care era un veritabil mijloc de tezaurizare, amanetare şi schimb

comercial.

Pentru perioada secolului XVII, mai ales pentru domnia lui Vasile Lupu (care a adus la Iaşi

obiceiurile fastuoase ale Bizanţului), s-au păstrat numeroase obiecte, care pot fi grupate în

următoarele categorii:

• lucrări care continuă linia tradiţională a prelucrării metalului, optînd pentru stilistica

gotică instituită încă în epoca lui Ştefan cel Mare;

• lucrări influenţate vădit de stilistica orientală, atît în ce priveşte formele, cît şi

ornamentele; decorul se apropie de ornamentele de factură orientală; utilizarea gravării, a reliefului

aplatizat în locul tradiţionalei tehnici „au repoussé”;

• piese care realizează sinteza între formele artistice mai vechi cu tradiţii locale şi

elementele noi, orientale;

• piese decorative aduse din străinătate pe calea schimbului comercial, comandate sau

dăruite. Articolele de factură germană, italiană, balcanică prezintă un capitol aparte pentru sesizarea

preferinţelor artistice şi studierea particularităţilor generale în creaţia artistică locală şi cea străină

(în timpul războiului ruso-austro-turc din 1789-1792, un bîlci din Iaşi a fost vizitat de călătorul

austriac, geologul Hacquet, care a observat obiecte din Germania, Austria, Grecia, Anglia, Franţa,

Italia (de unde se importau pietre preţioase şi mărgăritare) [41, p. 418].

Majoritatea monumentelor de orfevrărie din Moldova s-au păstrat din a doua jumătate a

secolului al XVII-lea. Existenţa unor trăsături comune între aceste obiecte ne permite să

argumentăm constituirea unei şcoli locale unitare de prelucrare a metalelor preţioase. Din cele

expuse anterior rezultă că, în această epocă, în Moldova, sunt continuate tradiţiile giuvaiergeriei

naţionale şi sunt create premise pentru dezvoltarea lor ulterioară, ţinînd cont de diversitatea

stilurilor şi a tendinţelor artistice, influenţate atît de curentele europene, cît şi de cele orientale.

Page 38: Arta Giuvaergiei

38

În general, mulţi cercetători înclină spre aserţiunea existenţei unui stil tipic în giuvaiergerie:

„stilul romania” [67, p. 102], care ar prezenta o simbioză a stilurilor gotic, romanic, baroc şi rococo

cu variate influenţe bizantine, greceşti, orientale. De aşa manieră, arta metalelor preţioase din ţările

române se prezintă ca o artă cu tradiţii bogate, aflată la intersecţia artei şi culturii catolice şi

ortodoxe, un fel de hotar artistico-cultural dintre Vest şi Est. Arta metalelor preţioase în secolul al

XVII-lea, ca şi în secolele precedente, este practicată cu precădere în Transilvania şi în special în

mediul săsesc, iar demnitarii ţărilor române rămîn principalii comanditari. Lucrările pieselor în

metal se conformizează cu predelecţiile impuse de epocă, şi aici fiind reluat programul decorativ pe

care îl întîlnim în arta prelucrării lemnului şi pietrei. Complet se înscriu în morfologia artei baroce

obiectele de cult cu care sunt înzestrate bisericile şi mănăstirile din ultimul pătrar al secolului XVII

în ţările române [24].

Orfevrăria din epoca modernă este predominată de bijuterie, obiectele de aur îşi pierd caracterul

de însemne personale, de nobleţe sau putere, se transformă în podoabe ornamentale, simple şi foarte

decorative. Obiectele de aur sunt purtate de toţi cei care sunt în stare să le procure, devenind

însemne ale bogăţiei şi abia, în fine, ale unei spiritualităţi. Tendinţa spre o artă internaţională de la

începutul secolului al XIX-lea ne poartă spre o diversitate de stiluri, renovarea motivelor antice şi

clasice, impuse de stîngăcia modernizării. Podoabele impresionează mai mult prin cantitatea

metalului folosit, abundenţa şi strălucirea pietrelor scumpe, dar nu şi prin măiestrie, gust şi fineţe.

Moda devine universală, ea aparţine tuturor popoarelor, promovează un stil compus, definit de

îmbinarea unor elemente decorative din Europa, Orient, Africa, America. Noul stil 1900 va

contribui la predominarea rafinamentului în detrimentul fastului cu orice preţ.

Constatarea premiselor şi tradiţiilor giuvaiergeriei din Moldova este indisolubil legată de oraşul

Iaşi, capitala ţării, de unde ar putea proveni mulţi meşteri-bijutieri care lucrau în Basarabia. Evident,

în urma schimbului comercial şi cultural, relaţiile dintre Iaşi şi oraşele basarabene sunt destul de

ample şi devine logică analiza succintă a evoluţiei ramurii bijuteriilor din capitala Moldovei.

Descoperirea aici a unei creuzete de grafit pentru topirea metalului preţios denotă prezenţa

zlătarilor, care lucrau la comanda orăşenilor înstăriţi şi erau scutiţi de dări. Datele documentare şi

arheologice certifică dezvoltarea giuvaiergeriei la Iaşi pe linie ascendentă, graţie schimburilor

comerciale, a cererii permanente din partea aristocraţilor, dar şi din partea domniei odată cu

transformarea oraşului în capitală [41, p.113]. Catagrafiile din anii 1808, 1820, 1831 ale populaţiei

ieşene plasează pe primele locuri argintarii, luaţi împreună cu giuvaiergiii, zlătarii şi cercelarii. Unul

din documentele datate cronologic cu anul 1783 şi aparţinînd soacrei Ilincăi Cuculeasa [41, p. 399]

descrie „...o floare mare de aur cu diamanturi şi cu rubinuri ce au avut-o făcută dumnealui

(ginerele Atanase Panu-Cernovodeanu), în care (floare) sunt diamanturi triizeci şi trii chetricele şi

Page 39: Arta Giuvaergiei

39

au tras două caraturi, iar rubinele şi smaragdurile sînt patru pietre mari şi au tras trii caraturi...”.

Fragmentul citat este important şi prin faptul că reproduce denumirea pietrelor preţioase utilizate la

hotarul secolelor XVIII-XIX, precum şi unităţile de măsură utilizate – caratul, acceptat la acea

vreme în ţările europene, inclusiv şi în Moldova.

În cercetările sale N.Iorga ajunge la concluzia că „...nici o breaslă a blănarilor nu stătea alături

ca bogăţie şi însemnătate cu a zlătarilor, cărora pe urmă li s-a zis cu un nume turcesc „cuiungii”.

Urmînd exemplul saşilor din Ardeal, ca Luca argintarul, chemat de Al. Lăpuşneanu, ei „ferecau”

cu aur şi argint. Meşterii lucrau „sponce de argint”, nasturi de mărgăritare cu căsuţe de aur...”

[38, p. 54]. În Moldova, la 1744 s-a descoperit un singur ţigan zlătar, dar acela pare să fie aurar,

culegător de aur în rîuri („ei făceau domniei şi boierilor tot felul de lucruri de artă din metalul

scump care era încredinţat îndemănării şi gustului lor”). N.Iorga delimitează evident meseriaşii

care lucrau metalele nobile, prezentînd următoarea clasificare: aurari, argintari, zlătari, care, deşi

lucrează toţi cu metale nobile şi pietre scumpe, se deosebesc după statut, funcţii şi posibilităţi.

Practic, toate specialităţile erau unite în bresle, autoritatea fiind exercitată de către starostele breslei,

iar ucenicii erau luaţi la lucru şi studii numai cu permisiunea sa [38, p. 118]. Zlătarii, cărora li se mai

zice cuiungii, breaslă cuiungerească, au încă la 1775 legături profesionale de tip nou. Pentru a-i

pedepsi pe „cei ce vor căde în vină pentru schimbatul aurului, argintului şi a altor giuvaieruri” este

cuiungi-başa, care-i supraveghează. Pentru cei ce se ocupă cu giuvaiere a fost instituită o funcţie

specială, un giuvaiergi-başa, care la 1793 este Filip Argintarul şi un oarecare Elizar, evreu, iar la

1819 – Toma Argintarul [38, p. 153]. În funcţia acestui staroste (cuiungi-başa sau giuvaiergi-başa)

intra asigurarea membrilor breslei cu materii prime şi condiţii de lucru, reglementarea conflictelor.

Numărul redus al meşterilor în domeniul giuvaiergeriei, înscris pe lista breslelor speciale, se

explică printr-un simplu motiv. Spre deosebire de Europa, în Moldova medievală şi modernă

înscrierera meşteşugarilor în bresle nu era un lucru strict şi obligatoriu. Mulţi meseriaşi lucrau în

afara breslei, cu toate că breslaşii aveau anumite înlesniri fiscale. Acest fenomen este puţin cercetat,

deşi sugerează anumite informaţii despre activitatea breslelor, şi anume că ele, se pare, strîmtorau

într-o măsură oarecare activitatea liberă a meşterilor, ţineau sub control realizarea produselor finite,

distribuirea materiei prime [19, p. 77]. Totodată, în secolele XVII-XVIII în oraşele moldoveneşti cel

mai puţin reprezentate sunt meseriile artistice, din motivul că meşterii lucrau la comandă, mai ales

pentru aristocraţia bogată, la care se adaugă şi concurenţa permanentă şi aprigă cu meşterii invitaţi

de peste hotare [99, p. 51.]. Întemeiate în secolele XVI-XVII, breslele meşteşugăreşti din oraşele

moldoveneşti (inclusiv cele ale giuvaiergiilor, zlătarilor şi argintarilor) s-au păstrat şi pe parcursul

secolului al XIX-lea. După 1832 a fost înlesnită formarea breslelor, proces dirijat de un nou organ

administrativ al oraşului, care controla viaţa publică orăşenească. După anul 1812 evoluţia breslelor

Page 40: Arta Giuvaergiei

40

în Moldova de peste Prut şi Basarabia a fost diferită. În Basarabia acestea s-au menţinut pînă în a

doua jumătate a secolului XIX, cedînd treptat locul manufacturilor, iar în principatul Moldovei

breslele au fost desfiinţate oficial în anul 1873. În anul 1902 fostele bresle au fost transformate în

corporaţii, iar prin legea din 1912 – în sindicate, pentru ca în cele din urmă să fie legalizate prin

legea de la 12 octombrie 1938 din nou ca bresle, ca asociaţii meşteşugăreşti individuale [19, p. 84].

Moldova, bogată în argintării, înşiră în catastifuri şi foi de zestre străchinuţe de dulceaţă,

linguriţe, bumbi, bastoane şi are de asemenea, la 1775, fiind menţionat şi un staroste de cuiungii [38,

p. 154]. Breasla argintarilor din Iaşi avea venituri foarte mari, ca urmare, apare necesitatea de cîţiva

epitropi pe lîngă staroste însărcinaţi cu administrarea averii şi a veniturilor breslei [41, p. 402]. Încă

din 1799 se reia practica comenzilor de giuvaieruri în Ardeal şi începe o concurenţă riguroasă a

meşterilor străini în interiorul ţării, mărfurile de origine transilvăneană, austriacă, germană

concurînd cu cele de origine orientală. Aceste mărfuri influenţează evident portul doamnelor şi

domnilor, modul de trai, mobilierul, vesela. La hotarul secolelor XVIII-XIX era puternică

concurenţa dintre tendinţele artistice franceze şi orientale. La 1805 un oarecare Andreas Wolf din

Sibiu nota că „boierii localnici îşi cheltuiau averea pe un lux inutil, ca exemplu obiecte de podoabe

etc. Juvaerurile de pe degete şi din pieptănătura unor femei, juvaeruri lucrate de meşteri evrei,

imigraţi, costau o adevărată avere” [41, p. 408].

Pînă în secolul al XVIII-lea, în Moldova nu a funcţionat nici o fabrică. În mod tradiţional,

majoritatea meşterilor lucrau în ateliere mici, singuri sau cu familia, iar tehnica de lucru era în

continuare manuală. Existau trei categorii de meşteri, care, în funcţie de venituri, plăteau patenta de

120, 80 şi 50 de lei anual [41, p. 497]. Concurenţa crescîndă a mărfurilor importate din Orient şi

Europa a contribuit la decăderea meşteşugului local, abandonul sau emigrarea argintarilor. Breslele

de aurari şi zlătari nu sunt sprijinite de către stat şi, la începutul secolului XIX, practic sunt în declin

financiar, cauzat şi de atitudinea domniei, care prefera mărfurile străine. Deja la 1843, în Moldova

sunt importate bijuterii din Germania, Franţa, Turcia (mai ales tacîmuri de chihlimbar) [37, p.160].

Desigur, meşterii locali nu puteau rezista acestei concurenţe acerbe şi sunt nevoiţi să plece din ţară

sau să facă altă meserie. Creşterea comerţului cu obiecte de lux, mai ales bijuterii aduse din Leipzig,

Viena, Levant, Rusia, favorizează apariţia unor magazine de specialitate, unele cu mărfuri exclusiv

importate [41, p. 502].

În prima jumătate a secolului XIX, în ţările române apar diferite curente artistice, care cuprind şi

creaţia obiectelor din aur, platină şi pietre preţioase. Îmbinarea elementelor din diferite stiluri a

contribuit la apariţia stilului 1900, care se distinge printr-un rafinament excesiv. În a doua jumătate

a secolului al XIX-lea giuvaiergeria din ţările române se dezvoltă similar cu cea universală, după

1848 creaţia meşterilor locali nu se deosebeşte de producţia europeană, tendinţele artistice şi moda

Page 41: Arta Giuvaergiei

41

venind de la Paris. Bijuteriile şi însemnele puterii sunt executate de meşteri-bijutieri din Paris,

Viena sau Berlin [15, p. 47], însuşi A.I.Cuza comandă sau primeşte articole lucrate la Paris de Stern

sau Cartier, piese decorate cu diamante (aduse din Africa de Sud), faţetate după moda de atunci la

Amsterdam sau Antwerpen. Este o artă complet lipsită de spirit naţional, abia după 1920 se resimte

tendinţa spre particularizarea creaţiei, exemplu elocvent fiind bijuteriile şi însemnele puterii

comandate de către Casa Regală din Bucureşti. Cu toate acestea, arta metalelor preţioase din

România îşi păstrează în mare parte personalitatea, mai ales prin semnificaţia articolelor şi

ornamentarea lor. Aspiraţiile poporului român de emancipare naţională, de apărare a individualităţii

etnopolitice au contribuit la promovarea în giuvaiergerie a unui anumit spirit al istoriei poporului.

Însemnele puterii sunt preluate în majoritatea cazurilor de la domnitorii medievali, sunt mai bogate

în pietre preţioase, arta naţională renăscînd odată cu domnia lui Cuza. În asemenea condiţii îşi fac

apariţia opere valoroase cu bogate simboluri şi trăsături naţionale [66, p. 177.].

Problemele legate de dezvoltarea industriei bijuteriilor din România, de aprecierea şi marcarea

giuvaiericalelor devin şi mai importante odată cu intrarea ţării în Uniunea Europeană la 1 ianuarie

2007 şi aprobarea noilor legi care reglementează activitatea ramurii. (Cu atît mai mult că noile

reglementări din România vizează într-o măsură considerabilă şi industria bijuteriilor din Moldova

la capitolul tehnologie şi materie primă, creare de modele noi şi comercializare de bijuterii.).

Activitatea în domeniul giuvaiergeriei (procurarea metalului şi confecţionarea de bijuterii) este

strict reglementată de către stat prin anumite legi şi decrete. Marcarea centralizată de către stat a

bijuteriilor confecţionate în România începe din 1 aprilie 1905, iar pentru perioada interbelică

putem înainta ipoteza aplicării mărcii legate de control pentru bijuteriile confecţionate în provincia

Basarabia în conformitate cu legislaţia în vigoare din România. În perioada 1905 - 25 septembrie

1926 poansoanele cu marca legată de control al articolelor de aur avea gravat capul de bour, iar

pentru bijuteriile confecţionate în perioada 1926 - 12 iulie 1955 – capul de lupoaică. Din anul 1955

marca legată de control aplicată bijuteriilor din România prezenta bustul de muncitor cu ciocanul pe

umăr. Prin decretul nr. 90-1990 Banca Naţională exercită controlul asupra producţiei, prelucrării,

circulaţiei metalelor preţioase, controlul unităţilor de stat, atelierelor de lucru, stabilind titlul

metalului pentru aur 375 şi pentru argint 750. Marcarea obligatorie, evaluarea şi aprecierea

metalului şi a bijuteriilor se efectuează numai de Banca Naţională prin aplicarea „Mărcii legate de

control” de către Inspecţia de Metale Preţioase.

Actualmente, articolele de giuvaiergerie sunt confecţionate, în marea lor majoritate, de

Monetăria de Stat din România (înfiinţată la 1870), fiind un produs tradiţional al acestei instituţii.

De la obişnuitele verighete şi inele pînă la cercei, coliere şi broşe complicate, gama de articole de

acest gen cuprinde orice tip de bijuterie clasică sau inedită, iar modelele pot fi cele ale Monetăriei

Page 42: Arta Giuvaergiei

42

sau propuse de client. În afară de bijuterii, Monetăria confecţionează şi diferite medalii, monede

comemorative, insigne şi variate accesorii. S-au păstrat pînă la noi şi numele unor gravori români de

mare talent: Resh, Carniol, Radivon, care au lucrat în secolul trecut.

Marcarea se face prin aplicarea titlului pe bijuterii, exprimat în miimi – 585, 750, urmat de

marca de responsabilitate individuală, care este atribuită de Protecţia Consumatorului şi este

înregistrată tot acolo. Potrivit datelor Patronatului Bijutierilor din România (PBR), România

produce şi importă anual circa trei tone de bijuterii din aur, ceea ce înseamnă că, la o populaţie de

21,7 milioane de locuitori, consumul mediu pe locuitor este de 0,14 grame. Sistemul de calitate al

Monetăriei Statului (în cadrul căreea în 1958-1959 se înfiinţează Sectorul de bijuterii al Monetăriei

– Atelierul Bijuterii) a fost reconfirmat în 2002 de către Comisia de supraveghere, acreditare şi

certificare a Ministerului român de Interne, conform standardului internaţional SR EN ISO 9002 [150].

În România, ca sortiment, pe primul loc sunt comercializate, în proporţie de 60%, inelele de

damă, urmate de pandantive, lănţişoare şi cercei cu 20%, brăţări 10%, în timp ce bijuteriile pentru

bărbaţi ocupă ultimul loc, cu o pondere pe piaţă situată sub 10%. În opinia patronatului, neeliminarea accizului la bijuteriile din

aur poate duce chiar la dispariţia branşei bijutierilor. Prin intermediul Legii 163/2005, accizul la bijuteriile noi fabricate în

România a fost mărit de la 20% la 25%, din considerentul că ar fi produse de lux (scapă procesului

de accizare doar verighetele). Dar pentru bijutierii români, lovitura de graţie este dată de noul Cod

fiscal, care păstrează această reglementare şi după 1 ianuarie 2007. În asemenea condiţii, noul Cod

fiscal duce la faliment sute de bijutieri români. Concomitent, Codul vamal elimină total, de la

aceeaşi dată, accizul pentru bijuteriile produse în străinătate şi importate prin intermediul agenţilor

economici. Conform unui studiu al Grupului de Economie Aplicată, în domeniu ar funcţiona circa

3.200 de firme, cu 35.000 de salariaţi. Pe piaţa UE, cu excepţia Letoniei, unde cuantumul încă în

vigoare este de 20%, nu mai există accize pentru bijuterii. Începînd de la 1 iulie 2002, şi Lituania a

eliminat accizul de 5%, în perioada imediat următoare o măsură similară fiind luată şi în Bulgaria.

La momentul dat, în România sunt înregistrate cîteva organizaţii legale în funcţia cărora intră

asigurarea cu materii prime calitative de lucru a bijutierilor profesionişti, apărarea drepturilor de

autor etc. – aşa-numitele patronate. În aceast context, putem afirma cu certitudine că breslele

medievale ale bijutierilor din oraşele româneşti au evoluat trecînd prin variate corporaţii şi asociaţii

meşteşugăreşti la patronate, care desfăşoară o activitate prodigioasă în domeniul artei

giuvaiergeriei.

Cît priveşte instituţiile de învăţămînt din România din domeniul giuvaiergeriei, lucrurile stau

rău. Din anii ’50 ai secolului XX nu mai există o şcolarizare calitativă pentru bijutieri. După 1989 a

fost închisă unica instituţie de învăţămînt de la Arad, care instruia bijutieri şi ceasornicari. La acest

Page 43: Arta Giuvaergiei

43

capitol situaţia din Republica Moldova pare a fi într-adevăr ceva mai bună. Meşterii bijutieri care

activează actualmente au făcut studii de specialitate la instituţiile de învăţămînt de profil din Rusia

şi Ucraina. Totodată, tinerii bijutieri erau pregătiţi la un nivel înalt în cadrul Uzinei de Bijuterii din

Chişinău, activînd iniţial ca ucenici. Ulterior, în funcţie de calităţile profesionale demonstrate, ei

puteau deveni modelieri sau bijutieri calificaţi, susţinînd în permanenţă examene de specialitate

pentru a obţine diferite calificări profesionale. De asemenea, în cadrul Facultăţii de Arte Plastice a

Universităţii Pedagogice de Stat „I. Creangă” există o specializare în prelucrarea artistică a

metalului. Sub conducerea profesorului Olga Tiron, studenţii elaborează schiţele viitoarelor

bijuterii, după care le realizează în materiile prime accesibile şi tehnicile studiate. Astfel, studenţii

confecţionează bijuterii din metale ieftine, panorui şi vase decorative în tehnica turnării metalului,

filigranare, forjare etc.

Unele aspecte din istoria giuvaiergeriei din Ucraina şu Rusia.

Ucraina. Evoluţia giuvaiergeriei în Ucraina învecinată a influenţat incontestabil arta decorativă

din Republica Moldova, ţările întreţinînd legături comerciale şi culturale seculare, cu atît mai mult

că bijuteriile din Moldova în secolele XIX-XX erau supuse marcării la Biroul de Marcare din

Odesa. Actualmente saloanele de bijuterii din Republica Moldova comercializează într-o cantitate

impunătoare articole de giuvaiergerie de factură urcraineană, care lucrează, de preferinţă cu aur cu

titlul 583 (în Republica Moldova se utilizează titlul 585), articolele respective creînd concurenţă

semnificativă pentru cele autohtone la capitolul calitate, frumuseţe şi preţ. De-a lungul anilor, în

Ucraina au studiat şi meşteri originari din Moldova, care au făcut studii în domeniul giuvaiergeriei,

designului şi gemologiei la facultăţile respective de la Colegiul de Artă Decorativă şi Aplicată din

Ivano-Frankovsk, Lvov sau Vîniţa, Academia de Artă din Lvov, Academia de Stat de Artă şi Design

din Harkov şi Institutul de Stat de Artă Decorativ-aplicată şi Design din Kiev.

În linii generale, giuvaiergeria din Ucraina posedă aceleaşi trăsături generale de dezvoltare,

specifice provinciilor Imperiului Rus, ulterior, republicilor unionale din URSS, iar după declararea

independenţei se trece la o etapă calitativ nouă de evoluţie. Arta bijuteriilor se dezvoltă în oraşele

mari din Ucraina graţie aspiraţiilor faţă de frumos şi excepţional, tradiţie denaturată după 1917, cînd

renumitul bijutier Faberge pleacă peste hotare [132, p. 63]. În anii ’60-’70 ai secolului XX se deschid

posibilităţi noi pentru dezvoltarea meseriei artistice de prelucrare a metalului datorită constituirii

Fondului Artistic al Ucrainei, care coordona activitatea designerilor şi tehnologia confecţionării,

bazată pe producerea în serie şi individuală a bijuteriilor. În Ucraina activau uzinele de bijuterii din

Kiev, Dnepropetrovsk, Harkov, Odesa, Simferopol, care, fiind lipsite de dreptul de a lucra cu

metalele preţioase, confecţionau articole de podoabă din alpaca, neizilber, titan, materii prime

Page 44: Arta Giuvaergiei

44

netradiţionale. La 1985 a fost fondată Societatea Bijutierilor, care obţine dreptul de a lucra cu

argintul, membrii săi creînd în atelierul pictorului V.Homenko adevărate opere de artă. O etapă

calitativ nouă în dezvoltarea giuvaiergeriei din Ucraina reprezintă deschiderea Uzinei de Bijuterii

din Odesa „Aurum”, creată în baza Fabricii de Bijuterii şi Ceasuri existentă din 1944, deschisă, la

rîndul său, în baza unui atelier în 1939. La uzină exista şi un sector care se ocupa de executarea

bijuteriilor exclusive, care participau la variate concursuri, expoziţii internaţionale. Sistemul de

producere închis al bijuteriilor nu permitea dezvoltarea eficientă, iar trecerea la economia de piaţă la

finele secolului XX a lăsat mulţi meşteri fără de lucru şi perspective, mulţi din cei mai buni

emigrînd în ţările dezvoltate. Uzina de Bijuterii din Odesa, fiind similară cu cea din Chişinău, este

participantă la expoziţii internaţionale de giuvaiergerie, chiar şi la cele organizate de concernul De

Beers. Renaşterea tradiţiilor artei bijuteriilor din Odesa decurge în condiţii noi istorice şi

economice, acest oraş fiind întotdeauna renumit prin meşteri bijutieri. Odată cu destrămarea URSS,

se desfiinţează şi vechiul sistem de marcare al articolelor preţioase confecţionate la uzinele de

bijuterii din Ucraina, a fost efectuată reforma în domeniul giuvaiergeriei, care include o nouă

marcare a bijuteriilor ucrainene: stema de stat, titlul metalului preţios conform standardelor

europene şi iniţialele uzinei de producere, aceste calificative servind pentru identificarea şi

aprecierea bijuteriilor ucrainene∗. Obţinerea independenţei statale a favorizat crearea în Ucraina a

unor condiţii prielnice pentru dezvoltarea vertiginoasă şi liberă a creaţiei artistice.

Rusia. În secolele XIX-XX, în arta bijuteriilor sunt semnalate aceleaşi tendinţe stilistice

caracteristice pentru ţările europene. Se preferau articole gravate, primii paşi în acest domeniu fiind

efectuaţi de către M.Lomonosov în atelierele Academiei de Ştiinţe din Rusia. La 1839, în

Observatorul Astronomic de la Pulkovo au fost deschise primele ateliere de gravare, în care lucrau

meşteri renumiţi ca G.K. Brauer, V.F. Herbst, G.A. Freyberg-Kondratiev [136, p. 6]. După 1922,

pentru gravarea obiectelor de artă se foloseşte pantograful, ceea ce a simplificat cu mult munca

bijutierului, dar a generat tirajarea obiectelor. În a doua jumătate a secolului XIX apar fabrici cu un

număr considerabil de lucrători, sistem de comenzi reglementate, producere eficientă bazată pe

tehnologii performante, fiecare atelier şi fabrică posedînd un stil propriu şi individualitate: filiale ale

Casei de Bijuterii Faberge şi ale întreprinderii conduse de Porfirie Oloveanişnikov, specializată în

orfevrărie bisericească; Andrei Postnikov îndeplinea comenzile curţii regale engleze şi ruse; Pavel

Sazikov, unul din cei mai buni meşteri-argintari ai timpului; Iakov Mişukov care crea după desenele

academicianului Sciusev; Alexandr Liubavin deţinea titlul de „meşter-argintar principal al Curţii”; ∗ Marca Uzinei de Bijuterii din Vinitza, Ucraina include următoarele componente: 7 - ultima cifra a anului de aplicare a titlului, K – întreprinderea de marcare, B – uzina din Viniţa „Kristal”; titlul aplicat include: 585 – titlul metalului, B – uzina din Vinitza, frunză stilizată de arţar – simbolul întreprinderii cu dreptul de aplicare a mărcii legate de control.

Page 45: Arta Giuvaergiei

45

Ivan Hlebnikov - specialist în emailare şi brunare, promotor al stilului modern. La 1930 se deschide

la Moscova Institutul Ştiinţific de Cercetare în domeniul industriei artistice, care se ocupa şi de

reglementarea activităţii în domeniul giuvaiergeriei, la 1947, la Moscova a fost deschisă Uzina

specială de prelucrare a aliajelor metalelor preţioase. Actualmente, Uzina specială „Zolotoboi”

este unica întreprindere din spaţiul post-sovietic care se ocupă de confecţionarea foiţelor fine de aur,

utilizate preponderent în orfevreria bisericească.

Se consideră că în URSS industria producătoare de bijuterii ca domeniu specializat de activitate

apare la 1966 [130, p. 5], toate întreprinderile fiind unite sub conducerea unui minister de resort, care

a şi comandat construirea, practic în toate republicile unionale şi în toate oraşele mari, a unor uzine

de bijuterii, cea din Chişinău fiind ultima planificată. Uzinele aveau o specializare foarte îngustă, ce

consta în anumite operaţii tehnologice, producţia era transmisă la altă uzină pentru continuarea sau

finisarea operaţiilor. În a doua jumătate a secolului XX legăturile dintre bijutierii din RSSM şi

Federaţia Rusă erau foarte strînse, ţinînd cont de subordonarea unei conduceri unice, specializarea

îngustă a uzinelor, interzicerea atelierelor particulare şi a meşterilor individuali, dar şi de faptul că

stagiile de recalificare şi perfecţionare se ţineau la unele uzine şi şcoli din Rusia.

Efectuînd o mică incursiune în istoria marcării metalelor preţioase şi a bijuteriilor în Rusia,

aflăm că la 1810 ţarul Alexandru I organizează Ministerul Finanţelor şi, pe lîngă el, Departamentul

Afacerilor Miniere, în activitatea căruia intra coordonarea activităţii Curţii Monetare din Sankt

Petersburg şi a Camerei de Marcare. La 1840 existau 63 de camere de aplicare a mărcii legate de

control, care activau în conformitate cu Regulamentul privind camerele de marcare şi apreciere a

aurului şi argintului în lingouri şi articole. După formarea URSS, la 1922, activau 14 direcţii de

marcare, iar din 1925 se trece la sistemul metric (în locul sistemului de zolotnic): pentru aur titlurile

583, 750, 958 şi pentru argint – 800, 876, 916 [106, p. 68]. La 1990, în URSS deja erau 25 de

inspecţii de marcare. Odată cu destrămarea URSS, la 1992 au fost introduse marcări noi ale

inspecţiilor de marcare şi cifrul inspecţiei de stat. La 1 ianuarie 2001 au fost introduse regulamente

noi privind marcarea, prima literă aplicată bijuteriilor din metale preţioase devenind litera „A” a

alfabetului rus, care simbolizează cifrul primului an al noului mileniu. Din 1 ianuarie 2006 primul

semn aplicat este litera „E”, după care urmează litera alfabetului rus care desemnează cifrul

inspecţiei de stat, apoi cifrul producătorului de bijuterii (nu mai mult de două litere). Toate semnele

mărcii trebuie să fie aplicate în contur şi includ, la fel, anul fabricării, marca legată de control fiind

necesară pentru depistarea producătorului şi în caz de litigii, rezolvarea lor la nivel legislativ, cu atît

mai mult, că bijuteriile ruse practic au invadat piaţa Republicii Moldova deopotrivă cu piesele de

origine ucraineană, turcă şi italiană. Comercializarea bijuteriilor se efectuează numai în cazul

prezenţei marcării necesare, care se realizează la Inspecţia de Stat a Ministerului de Finanţe şi

Page 46: Arta Giuvaergiei

46

prezintă un semn special aplicat pe articole. Din 1958 bijuteriile sovietice, respectiv cele produse în

RSSM, erau marcate cu semnul stelei cu cinci colţuri asociată cu secera şi ciocanul pentru toate

articolele de aur şi argint. Acest simbol mai este utilizat şi actualmente, în pofida instituirii, în 1994,

a semnului în formă de profilul unui cap de femeie în cocoşnic, îndreptat la dreapta. Totodată,

fiecare bijuterie trebuie să conţină însemnul propriu al uzinei de producere, care constă din semne

individuale şi anul controlului. Din 1988, după ultima cifră, care înseamnă anul confecţionării, se

plasează litera care conţine cifrul inspecţiei de stat care aplică marca legată de control. Din 1990

ultima cifră a anului este asociată cu două puncte verticale plasate în faţa cifrului întreprinderii

producătoare. Marca de bază se aplică strict în centrul stelei cu cinci colţuri, asociată de literele

inspecţiei de titrare şi anul confecţionării. Mărcile suplimentare nu au importanţă în lipsa celor de

bază şi se aplică de cele mai dese ori asupra unor detalii ale ceasurilor, de formă pătrată pentru cele

de aur şi argint, „НП” pentru articolele restaurate cu titlul mai jos de cel stabilit iniţial. Actualmente

marcarea se efectuează tot mai des prin metoda electrică, cu ajutorul laserului, strînmtorînd tot mai

evident metoda mecanică [149].

Saloanele de bijuterii din Moldova prezintă pentru consumatorul mediu şi variate articole de

giuvaiergerie de origine turcă. Acumularea experienţei tehnologice a permis transformarea unui

meşteşug rafinat într-o ramură economică prosperă. Turcia exportă bijuterii de aur în peste 80 de

state ale lumii, pe pieţe extrem de pretenţioase cum sunt Statele Unite ale Americii, Emiratele

Arabe Unite, Elveţia şi Japonia.

In linii generale, putem constata că giuvaiergeria din Republica Moldova la anumite etape de

dezvoltare a fost puternic influenţată de cadrul istoric şi situaţia politico-economică, comportînd

trăsături specifice giuvaiergeriei din Imperiul Rus, România, URSS, ca după obţinerea

independenţei la 1991, parcurgînd o îndelungată perioadă de stagnare şi declin, să treacă pe o

treaptă calitativ nouă de dezvoltare, schiţînd priorităţile şi perspectivele pentru evoluţia

giuvaiergeriei naţionale. În această ordine de idei, arta bijuteriilor din Republica Moldova prezintă o

simbioză logică a stilurilor şi tendinţelor manifestate pe parcursul secolelor, inspirată din arta

neolitică şi geto-dacă, romană şi bizantină, a popoarelor nomade şi orientale, supusă legităţilor de

dezvoltare din România şi Rusia, cunoscînd perioade de declin, stagnare sau progres semnificativ.

Cu toate acestea, giuvaiergeria naţională îşi păstrează individualitatea sa, denumirile proprii ale

pietrelor sau podoabelor, dovadă servind colecţiile muzeistice din ţară, care denotă atît producţie

locală şi existenţa meşterilor specialişti în domeniu, cît şi originalitatea podoabelor şi bijuteriilor

depistate, specifice arealului geografic studiat: salbe de monede, gherdane, zgărdiţe, cercei

moldoveneşti etc.

Page 47: Arta Giuvaergiei

47

1.2. Premise, condiţii şi particularităţi ale evoluţiei giuvaiergeriei în Basarabia

Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul Republicii Moldova au scos la lumina zilei

numeroase piese de podoabă datînd din cele mai îndepărtate timpuri, dovadă a existenţei

meşteşugului de prelucrare artistică a metalului preţios. Ca urmare, putem vorbi despre cele mai

solicitate podoabe folosite în antichitate: coliere, salbe de colţi, mărgele de sticlă colorată; fibule şi

brăţări de bronz din epoca bronzului. Geto-dacii purtau numeroase brăţări mono- şi plurispiralice,

inele pentru tîmple etc., păstrate actualmente la muzeele din Chişinău: piese de podoabă depistate în

necropolele Ciocîlteni, Mălăieşti, Grătieşti (mărgele şlefuite de formă pătrată şi semiovală din

cornalină şi pietre de culoare albastru-închis, mărgele din ceramică executate din variate figuri

geometrice, decorate cu buline şi linii albe). Romanizarea şi creştinarea geto-dacilor au influenţat

evident arta confecţionării bijuteriilor, fiind descoperite podoabe şi obiecte de orfevrărie laică şi de

cult caracteristice artei decorative dacice cu influenţe manifeste romane şi creştine, inclusiv primele

cruciuliţe de botez şi cruci de procesiune creştine. Pe parcursul secolelor giuvaiergeria cunoaşte

progrese şi regrese considerabile, ţinînd cont de lipsa materiilor prime nobile pe teritoriul Moldovei,

precum şi de urmările nefaste ale valurilor de migraţie a popoarelor nomade sau ale frecventelor

conflicte armate. Tezaurele depistate în arealul geografic menţionat posedă numeroase giuvaieruri

confecţionate atît din metale nobile, cît şi materiale nepreţioase: fibule digitale şi în formă de

lunule, podoabe de argint, engolpioane, cercei, inele de argint pentru tîmple, torquesuri de aur,

depistate la Ialoveni, Hansca, Brînzeni, Pepeni prezintă o lume cu o bogată viaţă spirituală [58, p.

52.]. Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei păstrează numeroase articole

vestimentare de factură laică şi religioasă ornate cu mărgele colorate sau albe, brăţări şi bijuterii

(secolele VIII-IX, cultura materială Petruha), encolpioane (secolele XI-XIII), podoabe şi accesorii

descoperite în secolul XIV la Costeşti, raionul Ialoveni, inele boiereşti din secolele XV-XVI

(fig.10.).

Podoabele conservate de-a lungul secolelor diferă ca valoare şi calitate, din care considerente

am recurs la descrierea şi analiza celor mai semnificative giuvaiericale, ceea ce ne-a permis

restabilirea tabloului general al evoluţiei artei bijuteriilor în Republica Moldova, predelecţiile

demnitarilor locali faţă de anumite articole, materiile prime de lucru şi tehnica de confecţionare.

Interes deosebit revine pieselor de podoabă din tezaurele din secolele XVI-XVIII, spre exemplu,

patru verigi de tîmplă de argint (Brătuşeni, raionul Edineţ), cu montură sferoidală, compusă din

două hemisfere executate prin turnare şi sudate meridional. Pe montură se află opt cercuri din fir

filigranat, majoritatea cu piramide triunghiulare alcătuite din granule. Spaţiile dintre cercuri sunt

Page 48: Arta Giuvaergiei

48

acoperite cu bucle spiralate, iar pe suprafeţele laterale sunt dispuse plăcuţe dreptunghiulare cu

tuburi de sîrmă [71, p. 18]. În tezaurul de la Oneşti (Hînceşti), au fost descoperite 16 piese de

podoabă: două verigi de tîmplă, similare după executare cu cele descrise anterior, 11 nasturi şi trei

inele [71, p. 22]. Inelul sigilar are montura de formă hexagonală cu chenar adîncit, iar în mijloc o

monogramă, pe centru, la capetele monturii, sunt gravate cîte trei pătrate cu laturile intersectate de

mici segmente, în fiecare pătrat este înscris un „X” gravat. Al doilea inel posedă montură sudată,

turnată în formă de stea cu nouă raze, cu mici granule dispuse piramidal, iar şatonul are forma ovală

şi conţine o piatră din sticlă albastră. Al treilea inel, de argint, prezintă montura în formă de rozetă

cu şase petale, împodobite cu granule mari şi fir torsionat, iar şatonul este de formă cilindrică,

înscris într-un cerc executat în filigran şi conţine o inserţie mică albastră.

fig. 10. Inele, aplice şi pandantive (sec. XIV. s. Costeşti, raionul Ialoveni). Muzeul Naţional de

Arheologie şi Istorie a Moldovei.

În aceeaşi ordine de idei ar fi cazul să menţionăm şi tezaurul de la Musait (Vulcăneşti), compus

din 68 de obiecte de podoabă şi accesorii vestimentare, tezaur care cuprinde un cercel de argint,

executat dintr-o verigă de care sunt prinse trei lănţişoare în formă de zale, 15 verigi de tîmplă cu

montură sferoidală, toate de argint, cu masa cuprinsă între 6-17 grame [71, p. 25]. Un sigiliu este

octogonal, uşor rotungit la colţuri, posedă inscripţia expusă circular în exergă: „Acesta e sigiliul lui

Andreica”. Au mai fost descoperite şi descrise 30 de aplice şi patru broşe de argint cu masa de 16-

24 g: de formă florală, cu zece petale, executată prin batere şi decupare, fiecare petală prezintă o

floare stilizată, cu un mic şaton rotund, ce conţine o piatră mică şi colorată, şatonul central pătrat, de

dimensiuni mai mari [71, p. 29]. Totodată, putem prezenta şi descrierea unui surguci, compus din

două plăcuţe executate prin turnare (bombată şi plată), suprafaţa exterioară fiind decorată în tehnica

Page 49: Arta Giuvaergiei

49

filigranării şi împărţită în trei registre prin două benzi late, din sîrmă în meandră, dispuse orizontal.

Fiecare registru conţine un şaton cu o piatră colorată, de cel din mijloc este prins un pandantiv. Din

argint sunt confecţionate şi cele 43 de aplice şi 15 pandantive (Bălăbăneşti, Criuleni), pandantivele

fiind confecţionate din aspri, cu mici inele de fixare [71, p. 40].

Piesele de podoabă din tezaurele secolelor XVI-XVIII, denotă o tehnica înaltă de executare,

cunoaşterea celor mai performante tehnologii de lucru cu argintul şi aliajul de sudare,

confecţionarea diverselor şatoane şi monturi corespunzătoare tendinţelor tehnologice şi artistice ale

epocii. În linii generale, arta metalelor preţioase din Moldova din secolele XVI-XVIII se afla,

conform pieselor analizate, la un nivel înalt de dezvoltare, asigurînd baza necesară pentru

dezvoltarea giuvaiergeriei din secolul XIX. Din cele menţionate anterior reiese concluzia inevitabilă

că giuvaiergeria din Republica Moldova de la începutul secolului XIX avuse la bază o dezvoltare

fructuoasă în domeniul prelucrării artistice a metalului preţios, meşteri iscusiţi şi ateliere

performante autohtone de confecţionare a bijuteriilor laice şi de cult, meşteşugul fiind susţinut şi

protejat de domnie, preoţime şi boierimea înstărită.

Studiind bijuteriile din fondurile muzeistice şi cataloagele de specialitate, putem schiţa

următoarele trei etape decisive în evoluţia giuvaiergeriei:

Etapa istorică Perioada

1812 – 1900 1812-1850

1850-1900

1900 - 1972 1900-1918

1918-1945

1945-1972

1972 – începutul secolului XXI 1972-1991

1991 - începutul secolului

XXI

Tabel 1. Etapele de dezvoltare a giuvaiergeriei naţionale din secolele XIX-XX.

Dezvoltarea economică corespunzătoare, apariţia şi înflorirea oraşelor moderne basarabene,

comerţul intens intern şi extern, sunt doar căteva din condiţii indispensabile pentru avîntul

giuvaiergeriei. În baza informaţiilor şi mostrelor muzeistice depistate vom încerca specificarea

premiselor economice, sociale şi cultural-artistice care au favorizat dezvoltarea ulterioară a ramurii

prelucrării artistice a metalului preţios în Basarabia, ceea ce constituie un pas decisiv în tendinţa

Page 50: Arta Giuvaergiei

50

noastră de argumentare a tezei privind existenţa şi evoluţia giuvaiergeriei în Basarabia din secolele

XIX-XX. Devenirea giuvaiergeriei poate fi urmărită graţie documentelor comerciale (importul de

materii prime), a imaginilor şi informaţiilor din presa periodică, mostrelor păstrate în colecţii

particulare şi fonduri muzeistice, izvoarelor plastice şi scrierilor literar-istorice. Situaţia economică

dificilă din Basarabia, conflictele militare permanente au redus substanţial numărul de obiecte de

artă din regiune, multe din ele fiind vîndute, retopite, pur şi simplu confiscate. După 1812 Basarabia

fusese în patru rînduri bază a forţelor militare ruseşti antrenate în războaie. În anii 1812-1918 au

fost emise zeci de dispoziţii şi circulare, conform cărora toate tezaurele formate din diverse

antichităţi, piese de aur, argint, trebuiau declarate autorităţilor, care le transmiteau muzeelor din

capitala Imperiului sau Muzeului Antichităţilor din Odesa, deschis la 1839. O serie de obiecte

liturgice din metal preţios au fost vîndute la licitaţiile publice, care se organizau în Basarabia

conform circularei nr. 5626 din 20 decembrie 1849 a Consistoriului Duhovnicesc. La 5 mai 1850 A.

Kociubinski, protoiereu la catedrala Înălţării din Akkerman, semnala că „au fost vîndute 12 linguri

de masă de argint, titlul 84, 20 de furculiţe de argint, 9 linguriţe de ceai, de argint, o linguriţă de

argint, un polonic mare, lănţişor de aur, 5 cruci de argint, o pereche de cercei de coral în montură

de aur” [9]. Trebuie de menţionat că în Basarabia, în epoca modernă, au existat remarcabile colecţii

şi muzee particulare, fapt specificat şi de zemstva gubernială la 1913. O categorie răspîndită de

colecţii reprezintă cele eterogene, care cuprindeau opere de pictură, sculptură, valori numismatice şi

variate obiecte de podoabă, argintărie, bijuterii, medalii [59, p. 33]. Dintre colecţiile istorice

cunoscute în epocă prezintă un interes deosebit colecţiile Nataliei Sicard, a lui Ion Surucean, a

familiilor Catargi, Donici ş.a.

Dezvoltarea giuvaiergeriei este sortită eşecului în lipsa atît a meşteşugarilor iscusiţi, care

utilizînd talentul său contribuie la înflorirea şi afirmarea meseriei profesate, cît şi a negustorilor care

se ocupă de promovarea articolelor confecţionate, posibilă în condiţiile unei politici comerciale şi

vamale adecvate pe plan intern şi extern. De la începutul secolului XIX, în Basarabia îşi fac apariţia

meşteşugari care se ocupă exclusiv cu meseria respectivă, ea devenind unica lor sursă de existenţă.

Cel mai mare centru meşteşugăresc din Basarabia în secolul XIX era oraşul Chişinău, după care

urmau Izmail, Tighina, Cetatea Albă, Hotin, Soroca, principalul centru de comercializare fiind

tîrgul de la Chişinău. Deja în anii ’40 ai secolului XIX sunt atestaţi circa 340 de meşteri care se

ocupau preponderent de confecţionarea articolelor de metal. Pe lîngă podcovari, ceasornicari,

fierari, în această listă sunt incluşi şi bijutierii. Cei 340 de meşteri erau împărţiţi în trei categorii în

funcţie de profesia exercitată, în ultima categorie fiind incluşi meşterii care deserveau un cerc foarte

restrîns de oameni – gravori, argintari, aurari. O particularitate distinctă a oraşelor basarabene este

creşterea numărului negustorilor din contul micii burghezii şi al ţăranilor veniţi din satele judeţelor

Page 51: Arta Giuvaergiei

51

Orhei, Chişinău, Soroca, Hotin, Bender. Totodată, sporeşte vădit numărul meşteşugarilor, îşi fac

apariţia meserii legate de prelucrarea artistică a metalului, anume gravura şi confecţionarea

bijuteriilor. S-a păstrat chiar un registru al meşteşugarilor din Soroca, în care, în a doua jumătate a

secolului XIX, erau înscrişi, printre cei 224 de meşteşugari, şi 3 argintari şi aurari [8]. Magazinul de

galanterie al lui P. Bokov avea un circuit de capital de 25 mii ruble, iar magazinul de obiecte din aur

şi argint, care aparţinea lui Ţ.Grobduk – peste 40 mii ruble [76, p. 77].

Tarifele vamale din secolele XVIII-XIX mărturisesc despre importul de mărfuri din diverse ţări

străine [93, p. 392-402], în documente fiind atestate podoabe şi mărgele mărunte de sticlă din Florenţa.

La finele secolului XVIII, mai ales după Pacea de la Kuciuk-Kainargi, s-a mărit importul de mărfuri

ruseşti în Moldova, printre care chihlimbar, diamante, aur; conform listelor vamale, figurează şi

mărgăritare importate din Turcia [76, p. 79.]. La 1897 a fost efectuat Recensămîntul populaţiei din

Rusia şi al meseriilor profesate, informaţiile depistate fiind condensate în tabelul de mai jos.

Meseria practicată Nr.

meşterilor

independenţi

Nr.

membrilor

familiei

Dintre ei

muncitori

Oraş Sat

Confecţionarea de bijuterii,

tablouri, inventar bisericesc

427 775 1202

Prelucrarea metalelor.

Meserii artistice legate de

metale preţioase (1774)

90

81

88

16

Tabel 2. Tabelul meseriilor din Basarabia conform Recensămîntului din 1897 comparariv cu anul

1774.

Meseriile mici şi medii se dezvoltau mult mai repede şi mai avantajos comparativ cu fabricile şi

uzinele, care îşi fac apariţia la hotarul secolelor XIX-XX. La 1901 avem înregistrate nouă ateliere

mari cu 3115 meşteri, printre care şi un atelier de argintari, aurari şi giuvaieri. Numărul relativ redus

al meşterilor în domeniul giuvaiergeriei denotă că ei funcţionau la comandă şi că nu fiecare meşter

avea posibilitatea de a lucra cu metale preţioase şi pietre scumpe, preţul acestora fiind enorm în

comparaţie cu mărfurile comercializate în oraşele basarabene.

Despre nivelul de dezvoltare în Moldova a comerţului cu mărfuri preţioase (metale, pietre,

bijuterii) ne poate vorbi Catastihul vamal (de unde se deduc influenţele politice şi economice

exercitate în ţările române, preţul obiectelor şi bunurile comercializate). Conform Catastihului

vămilor Moldovei din 1765 [30, p. 12], din cele 265 de articole semnalate fac parte şi mărfurile

Page 52: Arta Giuvaergiei

52

trecute prin vămile de pe Nistru. Subliniem în mod deosebit mărfurile scumpe trecute prin vămile

Moldovei, preţul lor de desfacere, cunoscute în baza informaţiilor selectate din catastihul sus-

menţionat [30, p. 16-41].

Denumirea mărfii Cantitatea Preţul

Dinte de fil, elefant 1 oca 44 aşpri

Chehrimbar 9 oca 3 groşi şi 70 aşpri

vechi

Corale şi mărgeane 1 oca 42 aşpri

Mărgele 14 oca 1 gros vechi

Oglindă de

chihlimbar

Cele mici

Cele mari

De la 10 aşpri

De la 55-95 aşpri

Stecle cristal Un sentuc

mare

Un sentuc mic

5 groşi

3 groşi

Fildeş 44 ocale 50 aşpri

∗1 oca de argint echivala cu 5 lei. Prezintă o măsură de greutate turcă, egală cu 400 drahme=1.282 grame=2.25 livre. Tabel 3. Tabelul mărfurilor comercializate prin vama Moldovei (este păstrată termenologia originală)

Graţie materialului factologic studiat, putem conchide că în Moldova, la hotarul secolelor

XVIII-XIX erau importate mărfuri scumpe, printre care chihlimbar, coral, cristal, fildeş, mărgean,

mărgele colorate, folosite pe larg în confecţionarea podoabelor personale şi ornarea inventarului

bisericesc. În aceste catastihuri (1761, 1765) mai sunt enumerate obiecte de mozaică „psifechia”,

aurul „zer” şi numeroase obiecte de aur „zerzeli” [30, p. 47], ceea ce denotă interesul populaţiei faţă

de obiectele de lux, utilizarea metalelor nobile pentru confecţionarea bijuteriilor, talismanelor,

mătăniilor antidemonice. O mărturie relevantă despre portul bijuteriilor luxoase este oferită de un

neamţ din Frankfurt, care a trecut prin Moldova la 1786 şi a menţionat sărăcia economică şi adesea

culturală a unor regiuni, s-a mirat de prezenţa lingurilor de lemn şi, deseori, a unui singur pahar de

argint pentru toţi oaspeţii. Totodată, boierii purtau blănuri foarte scumpe, de 1-2 mii piaştri, iar

cucoanele lor erau acoperite cu giuvaiere! [63, p. 71].

Dovadă a prezenţei meşterilor argintari sunt cele patru scrisori care demonstrează relaţiile de

vînzare-cumpărare a unui loc dintr-un sat din ţinutul Iaşi de la un oarecare Văsăiu Zlătarul, numele

Zlătarul denotînd meseria profesată sau moştenită de la tatăl său [31, p. 233]. Argumente

Page 53: Arta Giuvaergiei

53

convingătoare prezintă foaia de zestre dată de un oarecare Pascal fiicei sale Catrina căsătorită cu

stolnicul Catargiul din judeţul Iaşi (hotarul secolelor XVIII-XIX) [31, p. 274-275]. Reproducem parţial

acest document pentru a demonstra folosirea pe larg a bijuteriilor din metale şi pietre scumpe (în

paranteze este indicat preţul articolului la momentul dat). O altă foaie de zestre, eliberată în ţinutul

Soroca, este mult mai modestă şi aparţine Zoiţei Meleghi măritată cu Panaite Grecul, şi include

următoarele obiecte: o pereche de „sărji” de aur cu mărgăritare, două inele şi o „păreche paftale de

argint cu colan” [32, p. 135]. Consultînd tabelul, putem evidenţia termenii utilizaţi pentru desemnarea

pietrelor scumpe, a bijuteriior folosite în perioada studiată: mărgăritare, diamanturi, zamfir,

smaranduri, diamanţăle, matustat (jasp), ş.a. Meşteri argintari sunt atestaţi şi în alte oraşe

basarabene, spre exemplu, în 1824, în judeţul Hotin un oarecare argintar Bercu Davidovici, plătea

anual impozit un leu (în total, tagma evreilor plătea anual 1217 lei) [32, p. 10].

1. sfînta icoană a Maicii Preacinstitei, ferecată cu argint peste tot;

2. 12 şiruri de mărgăritare – (300 lei);

3. un harhar de aur tot cu diamanturi şi cu leftul lui, iar cu diamanturi (170 lei);

4. un left de chipt cu tot felul de pietre adică cu zamfir şi cu diamanturi şi cu alt fel de

pietre (200 lei);

5. o păreche de cercei cu smaranduri şi cu diamanturi (120 lei);

6. o păreche de cercei cu balaş şi cu diamanţele (50 lei);

7. o păreche de cercei tij cu diamanturi şi cu rubinuri (40 lei);

8. o păreche brăţări cut cu 8 rubinuri una şi cu diamanturi (200 lei);

9. un inel cu diamant (150 lei);

10. un inel cu zamfir albu (30 lei);

11. 2 inele cu diamănţăle (50 lei);

12. un inel cu zamfir (30 lei);

13. un inel cu matustat;

14. o salbă de 40 galbeni;

15. o păreche de paftale de argint poleite;

16. o pereche tij sade de argint;

17. 12 linguri argint cu cuţitele lor;

18. 2 solniţe de argint;

19. strachină de argint cu linguriţa de dulceţuri.

Tabel 4. Foaia de zestre a Catrinei Pascal.

Page 54: Arta Giuvaergiei

54

După 1812, Basarabia este supusă legilor economice din Imperiul Rus, care reglementează

procesul de deschidere a unor ateliere noi, fabrici sau uzine, relaţiile comerciale cu Rusia sau

tranzitarea mărfurilor prin vămile din Basarabia. La 1825 este promulgată Legea „Reguli pentru

comerţul cu Basarabia”, în care sunt stipulate articole privitor la comerţul regiunii cu ţările străine.

Mărfurile orientale puteau trece prin Vama Sculeni, Reni, austriece – prin Noua Suliţă, cele

exportate în Rusia trec prin vama de pe Nistru prin Dubăsari sau Movilău (vămile de pe Nistru au

fost anulate la 1830), taxa vamală fiind achitată la intrare în vămile de la Prut, Dunăre şi Nistru.

Conform listei mărfurilor transportate prin vămile din Basarabia, putem stabili mărfurile aduse în

Basarabia sau exportate. Din Imperiul Austriac prin Noua Suliţă se importau în Basarabia articole

de metal, prin vămile de la Sculeni, Leova şi Lipcani, se ducea comerţ cu Ţara Moldovei, de unde

se importau articole de metal, mărfuri orientale şi perle [94, p. 93], unele mărfuri luau ulterior calea

spre Podolsk, Kiev, Harkov. În primii ani după anexare, în Basarabia se importau foarte multe

articole de metal, pietre preţioase din ţările vecine, dar după noile regulamente vamale din 1825-

1830, s-a trecut la importul exclusiv din Rusia, deoarece aici preţurile erau mai reduse comparativ

cu preţurile mărfurilor importate din Europa.

Dezvoltarea industriei producătoare de bijuterii din Basarabia este strîns legată de situaţia

politică şi social-economică din ţară. Ca domeniu de activitate comparativ cu agricultura, industria

din Basarabia, în linii generale, în secolul al XIX-lea se afla pe al doilea sau chiar al treilea plan,

accentul fiind pus pe cultivarea grînelor şi pe creşterea oilor. Mărfurile industriale, după cum am

constatat anterior, erau importate, iar meşterii autohtoni cu mare greu puteau să reziste concurenţei

aprige din partea mărfurilor străine. Producţia industrială din Basarabia nu satisfăcea nici pe departe

necesităţile interne ale consumatorilor, din care considerente această provincie totdeauna a avut

nevoie de a importa cantităţi foarte mari de materii fabricate sau semifabricate. Conform unor

cercetători [29, p. 216], în Basarabia secolului XIX nu exista decît industrie mijlocie sau mică în cea

mai mare parte, industria mare fiind puţin reprezentată.

Pentru elucidarea mai amplă a evoluţiei giuvaiergeriei în Basarabia în secolul XIX ar fi necesară

reconstituirea tabloului istoric şi cultural al oraşului Chişinău. Cererea în bijuterii personale şi

podoabe bisericeşti (pentru un tîrg de circa 7000 de locuitori) este dictată, în primul rînd, de situaţia

economică stabilă din oraş, poziţia financiară a orăşenilor, numărul bisericilor şi mănăstirilor din

Basarabia, precum şi de activitatea în capitală a unor oameni cu renume, care au lăsat amprente

deosebite în istoria Basarabiei. Strada îngustă pe care activau cele mai mari prăvălii se numea

„Bazar”; tot aici şedeau zarafii evrei, cu măsuţe înaintea lor cu diferite feluri de aur, formînd

prototipul actualelor case de amanet şi schimb valutar. Bijuteriile erau accesorii semnificative

pentru diferite ceremonii, manifestări culturale şi baluri, care urmau fără întrerupere în casa

Page 55: Arta Giuvaergiei

55

sărdarului Iordache Varfolomei ş.a. Cu regret, deocamdată nu dispunem de suficiente documente

istorice, dar însăşi atestarea balurilor în Chişinău în secolul XIX este un argument important în

favoarea unei vieţi mondene intense. Deja la 1843 sunt evidente tendinţele de deschidere a

magazinelor de modă [13, p. 57], bijuteriile fiind totdeauna legate de prezenţa femeilor din înalta

societate. Evident, prezenţa la baluri şi viaţa de lux sunt de neconceput fără bijuterii remarcabile,

menite să înfrumuseţeze femeia şi să sublinieze statutul familiei sale în societate.

Putem conchide cu certitudine că la începutul secolului XIX la Chişinău activau cîteva ateliere

mici de giuvaiergerie şi persoane particulare care profesau giuvaiergeria, ceea ce a contribuit, prin

decizia guvernatorului regiunii de la 12 mai 1817, la asocierea argintarilor şi aurarilor din oraş într-

o corporaţie a bijutierilor [141, p. 79].

Prin Hotărîrea din 17 mai 1817 a fost formată conducerea acestui atelier, în frunte aflîndu-se un

staroste – „ţehmister”, cu 2-4 ajutori, în funcţie de mărimea atelierului. Toate atelierele se

subordonau Departamentului Meseriilor în frunte cu un burgomistr, ales prin vot secret de membrii

atelierilor care funcţionau în oraş şi confirmat de Duma Orăşenească [141, p. 80].

În luna mai 1833 a fost publicată interdicţia de a se ocupa cu meşteşugul ales fără licenţă –

autorizaţie specială acordată de Departamentul Meseriilor, iar la 1854 au fost elaborate şi stabilite

însemnele corporaţiei, marca aplicată pe articolele de bijuterii confecţionate în acest atelier unificat.

Documentele semnalează chiar prezenţa în Chişinău a unei străzi a aurarilor (Золотая Улица), care

se intersecta cu strada Pavlovski. Strada de Aur, numită ulterior Haralampievskaia, reprezenta

centrul comercial al oraşului, unde erau plasate prăvălii şi ateliere meşteşugăreşti. Dacă e să facem

o analogie cu oraşele din Moldova, unde meşteşugarii de aceeaşi specialitate se instalau, de obicei,

pe aceeaşi stradă, putem presupune că această Stradă de Aur putea fi şi ea un loc de amplasare fie a

meşterilor aurari, fie a prăvăliilor respective.

Corporaţia aurarilor şi argintarilor a activat pe parcursul secolului al XIX-lea, activitate

demonstrată numai de actele administraţiei ruse menţionate anterior, deoarece nu dispunem de

obiecte executate în atelierele membrilor breslei.

Totodată, asocierea argintarilor şi aurarilor într-o corporaţie cu organ unic de conducere şi statut

juridic, ne conduce la ideea că, în Basarabia, la începutul secolului al XIX-lea, exista un număr

considerabil de meşteri care prelucrau metalul preţios, avînd tradiţii bogate şi realizări de succes. Cu

regret, giuvaiergeria este un domeniu în care obiectul poate fi foarte uşor topit, schimbat sau vîndut,

ca urmare pierzîndu-se toate semnele existenţei sale.

La începutul secolului XX, în Chişinău activau, pe lîngă atelierele Arhiepiscopiei de pe bd.

Regele Carol II, cîteva ateliere mai mici şi meşteri particulari, care se ocupau de confecţionarea la

comandă a podoabelor laice. Meşterii-bijutieri lucrau cu aur, argint, platină, diamante, cunoşteau

Page 56: Arta Giuvaergiei

56

turnarea şi forjarea metalului, tehnica emailării şi gravării, deseori aceste ateliere conlucrau cu

ramura ceasornicarilor, numele celor mai apreciaţi şi cunoscuţi bijutieri din Chişinău din prima

jumătate a secolului XX fiind plasate în tabelul anexat.

Numele meşterului

Gravori şi giuvaiergii

Adresa atelierului sau

domiciliului

Ataţcaia Cema

Gheiman Capel (se ocupau de preferinţă cu

desfacerea aurului şi argintului în bucăţi, casă

de amanet)

Puşkin, 50

„Original”, Puşkin, 56

Alucher Ş.

Bergher H.

Copan şi Salita

„Decadens”

Hamidus

Lerner

Manţovici M.

Manţovici

Procupeţ

Pezenson

Vaizer A.

Şmidt, 102

Puşkin, 52

Haralambie, 83

Puşkin, 27

Armenească

Ştefan cel Mare, colţ Puşkin

Haralambrie, 88

Catargi, 8

Şmidt, 109

Palatul Primăriei

Ştefan cel Mare, 98

Tabel 5. Tabelul bijutierilor din Basarabia din prima jumătate a secolului XX.

În conformitate cu „Tabloul meseriilor din 30 iunie 1925”, citat de Şt.Ciobanu, putem stabili

numărul meşterilor giuvaiergii care activau la 1925 în oraşele basarabene şi concluziile

corespunzătoare [12, p. 438]:

• bijutierii basarabeni erau uniţi într-o breaslă sau corporaţie cu ceasornicarii, din 159

de maiştri 31 lucrau în judeţ, iar 128 – la oraş;

• numărul total al lucrătorilor atelierelor era de 15 persoane, dintre care unul lucra în

judeţ (ceea ce denotă că bijutierii din provincie preferau să lucreze singuri şi îşi desfăceau marfa în

prăvăliile din atelier), iar 14 lucrau în oraş; ucenicii erau luaţi la lucru numai în atelierele din oraş,

fiind 8 la număr;

Page 57: Arta Giuvaergiei

57

• numărul total al giuvaiergiilor şi ceasornicarilor, în 1925, era de 182 de persoane,

dintre care 150 lucrau la oraş, iar 32 – în judeţ. Ca atare, era o corporaţie mai puţin numeroasă,

grupul de meserii care prelucrau metale nepreţioase fiind reprezentat prin 4 005 meşteri, lemnari –

3 121, pietrari – 420, pălărieri, modiste – 384 persoane, arte grafice – 303, în total fiind atestaţi

16 271 de meşteşugari.

Anuarul editat de către S.Şapoşnikov oferă informaţii preţioase şi spoturile publicitare ale

meşterilor bijutieri. Subliniem în mod deosebit atelierul de pe strada Alexandru cel Bun, lîngă

Cofetăria Centrală, atelier în care erau confecţionate şi comercializate ceasornice, aur, argint şi

briliante (diamante). Un alt atelier situat pe aceeaşi stradă, Alexandru cel Bun, vizavi de Banca

Oraşului, se afla într-o casă particulară, proprietar fiind Ţalic Grobdruc (fig.11).

fig. 11. Atelierul lui Ţalic Grobdruc, publicitatea privind activităţile profesate.

Aici se procura aur, argint, briliante şi platină după cursul zilei, se realizau obiecte de aur,

argint, cu briliante, melhior, „norblin” (termen neidentificat, posibil un aliaj ieftin care imită

metalele nobile, alpaca sau neizilber), servicii de ceai şi de masă confecţionate din metale preţioase

şi aliaje ieftine, ceasuri de mînă, de perete şi de buzunar de la cele mai renumite firme. Pe str.

Alexandru cel Bun, lîngă Pasaj, se mai afla un atelier-magazin de giuvaiergerie şi ceasornicărie,

unde se vindeau articole de aur, argint şi briliante. Confecţionarea de medalii comemorative, sigilii

şi matriţe era efectuată în atelierul lui V. Gukştein, situat pe str. Mihai Viteazul 64, precum şi în

Page 58: Arta Giuvaergiei

58

„Atelierul de gravură-giuvaiergerie şi fabrică de ştampile”, care îi aparţinea lui Ş. Elgurt, str.

Puşkin 36, în Casa Primăriei. Devine evident că practic toate atelierele de giuvaiergerie se aflau pe

actuala stradă Puşkin, una din cele mai vechi străzi din Chişinău, alte cîteva ateliere funcţionau

chiar în Palatul Primăriei, ceea ce demonstrează susţinerea administraţiei oraşului în vederea

dezvoltării giuvaiergeriei. Bijuterii din metale preţioase şi aliaje ieftine erau confecţionate la finele

secolului XIX – prima jumătate a secolului XX şi în alte oraşe basarabene, mai ales între anii 1918-

1940, cînd are loc un schimb intens de meşteri şi tehnologii între Basarabia şi România.

Efectuînd o comparaţie a dezvoltării oraşelor din secolele XIX-XX, constatăm că industria

bijuteriilor din Basarabia din secolul al XIX-lea era la început de cale, fiind un meşteşug nou, legat

de cerinţele bisericilor şi mănăstirilor basarabene. Astfel, catagrafia din 1750 din Iaşi a înregistrat

13 zlătari din mahalaua Bărboi şi un giuvaiergiu, iar peste două decenii – deja 21 de zlătari şi 1-2

giuvaiergii care locuiau pe Podul Vechi [54, p. 282]. La începutul secolului al XIX-lea meşteşugul

tradiţional practicat de argintari, giuvaiergii şi bijutieri era concentrat în marile oraşe şi tîrguri.

Breasla din Iaşi număra un giuvaiergiu, 74 de argintari cu trei starosti la conducere [54, p. 387]. La

1832, în oraşele Dorohoi, Botoşani, Bacău, Focşani, Vaslui, Huşi şi Iaşi au fost înregistraţi 3

gravori, 60 de giuvaiergii, 16 bijutieri, iar în preajma revoluţiei din 1848 sunt consemnaţi la Bîrlad

20 de argintari (breaslă unită cu potcovarii), la Botoşani 15 argintari (uniţi cu ceasornicarii), la

Piatra Neamţ şi la Iaşi cîte 16 argintari [54, p. 388]. În epoca regulamentară, la Bucureşti, spre

comparaţie, funcţionau ateliere cu 4 alămari, 67 argintari, 12 ceasornicari, 12 giuvaiergii, la Craiova

– 9 argintari, la Brăila, Cîmpulung, Călăraşi cîte 2 argintari, la Focşani un giuvaiergiu.

În Chişinăul începutului de secol XX funcţiona Casa Orăşenească de Amanet cu filiale la

Căuşeni şi Talmaz [6]. Acest fapt a servit drept motiv pentru interzicerea de Ministerul Finanţelor şi

Cancelaria Secretă pentru Creditare, pe data de 6 martie 1913, a activităţii Societăţii de Acţiuni

Casa de Amanet Юго-Западный Ломбард, promovată de către negustorii şi meşterii Ţudic

Duvidov Rozenfeld, feciorul său Duvid Ţudic (str. Haralampievskaia colţ cu Mihailovskaia) şi

Gheţeli Iosifov Libian din s. Pîrliţa, judeţul Bălţi. De menţionat că, pentru a permite deschiderea

unei case de amanet, care lucra, de preferinţă, cu metale şi pietre preţioase, poliţia secretă din

Chişinău selecta informaţii privind activitatea financiară, mijloacele băneşti aflate în circulaţie,

venitul net, apartenenţa religioasă şi politică, calităţile morale şi cazierul juridic. Sunt nişte

reglementări foarte stricte chiar şi comparativ cu legislaţia actuală din ţară. Statutul Casei de

Amanet din Chişinău repeta în linii generale statutul caselor similare din Odesa, cel mai important

fiind art. 47 (Plata pentru păstrarea şi asigurarea obiectelor depuse în valoare de 1% de la preţul

articolului, adică 12% anual), iar art. 49 prevedea micşorarea plăţii pînă la 0,5% pentru obiectele

Page 59: Arta Giuvaergiei

59

amanetate pe un termen de peste 6 luni. Articolele Statutului prevedeau şi posibilitatea de a majora

procentul pentru păstrare şi asigurare pînă la 30% şi mai mult.

În deceniul al treilea al secolului XX prelucrarea metalelor (inclusiv giuvaiergeria) constituia

doar 13,7% din industria locală, primul loc fiind ocupat de industria alimentară. În Basarabia, din

30 septembrie 1923 activitatea atelierelor era dirijată de o lege specială, conform căreia în fiecare

ţinut se crea o comisie de examinare, care acorda dreptul de a profesa o meserie anumită, stipulat de

următoarele prevederi: puteau practica o meserie persoanele care aveau cetăţenia României, vîrsta

de cel puţin 25 de ani, activau în domeniu nu mai puţin de 5 ani şi deţineau un atelier propriu [95,

p.105]. În fine, deosebirile dintre condiţiile impuse pentru practicarea meseriei în secolul XX şi cele

care reglementau activitatea breslelor nu sunt atît de esenţiale, doar că ultimele mai impuneau

deţinerea unei cantităţi de materii prime proprii, plata anumitor cotizaţii în calitate de membru al

breslei, activităţi filantropice ş.a., iar la etapa actuală printre condiţiile obligatorii la deschiderea

unui atelier de confecţionare se enumeră obţinerea licenţei, fiind salutate studiile în domeniul artei

bijuteriilor sau tehnologic!

Giuvaiergeria este o artă destul de conservatoare şi, respectiv, apolitică, fiind lipsită de ideile

protestului social şi politic, spre deosebire de pictură, grafică şi alte genuri artistice. Încercările de a

politiza giuvaiergeria în prima jumătate a secolului XX au suferit eşec în toate ţările, avînd

„rezultate” numai în Uniunea Sovietică. Dacă în Rusia, pînă la 1917 putem menţiona o anumită

stilistică şi individualitate, legate de evoluţia modernului şi postmodernului, atunci după 1917 ne

confruntăm cu tirajarea bijuteriilor, lipsa de frumuseţe, pierderea individualităţii, interzicerea

confecţionării podoabelor cu motive creştine şi a inventarului bisericesc. Monopolul statal asupra

acestei ramuri artistice, lipsa legăturilor meşterilor cu consumatorul şi a informaţiilor din casele de

bijuterii europene, reducerea schimbului liber de idei şi tehnologii sunt doar cîţiva factori negativi

care nu au permis dezvoltarea firească a giuvaiergeriei în RASS Moldovenească, care se afla la

această etapă în componenţa URSS. Dar şi în această perioadă se încerca crearea unor articole

excepţionale, multe din ele rămase numai în colecţiile particulare ale meşterilor care lucrau

clandestin. Prezenţa numeroaselor ateliere, dotate cu utilaj performant şi materii prime nobile din

oraşele basarabene în perioada 1918-1940 denotă un progres semnificativ în dezvoltarea

giuvaiergeriei în această regiune spre deosebire de stagnarea din regiunea din stînga Nistrului.

După 1945, în RSSM mai mult ca probabil să fi existat şi un sector închis de confecţionare a

bijuteriilor, dovadă servind marca de control aplicată la Biroul din Odesa asupra articolelor de

giuvaiergerie confecţionate în RSSM în anii ’50-’60. La 1953, ca urmare a măsurilor luate

împotriva meşteşugarilor particulari, în oraşele din Moldova au fost atestaţi doar 0,5% de meşteri

artizani particulari, care se ocupau de confecţionarea suvenirelor, podoabelor şi obiectelor de

Page 60: Arta Giuvaergiei

60

ceramică. Evaluarea şi comercializarea articolelor de giuvaiergerie din atelierele locale era posibilă

numai dacă ele dispuneau de un marcaj special, care indica titlul obiectului şi monograma

producătorului.

Articolele de giuvaiergerie trebuie să deţină informaţii veridice care precizează puritatea

metalului şi calitatea pietrelor. Se ştie că în Anglia, din secolul XIV, se foloseşte marcarea

complexă a breslei bijutierilor (aşa-numitul „Hallmark”), care cuprinde marca de fineţe şi calitate a

metalului, marca oraşului emitent, data confecţionării şi însemnele personale ale meşterului bijutier

sau monograma. Articolele ce poartă această marcă sunt considerate adevărate capodopere, aceasta

servind, totodată, ca semn al autenticităţii, lipsa unei marcări reduce evident valoarea şi preţul

obiectului de anticariat. Necesitatea şi prezenţa aplicării mărcii legate de control şi a monogramei

producătorului prezintă una din condiţiile obligatorii pentru dezvoltarea giuvaiergeriei, evidenţa

meşterilor specializaţi, controlul calităţii articolelor confecţionate, formînd în acest mod posibilităţi

transparente pentru evoluţia meşteşugului.

În fondurile ANRM au fost depistate documente importante privind necesitatea marcării

articolelor confecţionate de fabricanţii şi meseriaşii din Rusia, inclusiv din Basarabia, eliberate de

Departamentul Manufactură şi Comerţ Intern la 1845 [4]. Departamentul impunea folosirea mărcii

de control prevăzute de către lege şi confiscarea mărfurilor fără marca legată de control sau marcate

necorespunzător (art. 70 al Statutului Departamentului). Aceste măsuri severe faţă de marcarea

mărfurilor au fost luate odată cu raportul din 29 mai 1846 privind aplicarea incorectă a titlului de

către meseriaşii basarabeni. Ca urmare, poliţia municipală din Chilia, Bender şi Soroca a explicat

tuturor fabricanţilor condiţiile legale şi necesitatea aplicării corecte a titlului la articolele preţioase.

La mijlocul secolului XIX marcarea obligatorie a articolelor de bijuterii fabricate în Rusia şi

provinciile sale se efectua conform Hotărîrii nr. 1007 a Ministerului Finanţelor şi a Departamentului

Afacerilor Miniere din 8 iunie 1848. Conform punctului 3 al art. 573 al Statutului meşteşugarilor

din 1842, toţi negustorii şi meseriaşii care întreţineau ateliere şi prăvălii în care se comercializau

articole din argint, aur şi platină, lingouri şi alte obiecte de preţ, erau obligaţi să respecte cu stricteţe

Regulamentul privind aplicarea mărcii şi titlului corespunzător, care se efectua la camerele de

marcare [5]. Erau scutite de aplicarea titlului numai piesele vestimentare cusute cu fir de aur şi

argint, deoarece ele erau deja marcate de camera corespunzătoare şi nu necesitau o marcare

suplimentară conform art. 567.

Sursele analizate ne conduc spre concluzia că numărul meşteşugarilor care profesau

confecţionarea bijuteriilor şi podoabelor de cult la mijlocul secolului al XIX-lea era destul de mare,

ceea ce a şi servit drept motiv pentru guvernatorul militar al Basarabiei de a iniţia o corespondenţă

oficială privind deschiderea la Chişinău a unui birou de marcare [5]. În urma argumentelor

Page 61: Arta Giuvaergiei

61

prezentate de guvernator, conform Hotărîrii din 22 septembrie 1858 a Departamentului Afacerilor

Miniere a Rusiei, în oraşul Chişinău a fost deschisă din contul şi cu întreţinerea vistieriei

basarabene, o Cameră de Aplicare a Titlului şi de Marcare de categoria a II-a. În funcţia de

inspector principal al camerei este desemnat specialistul de clasa I, Bokov, fost angajat al Camerei

Regionale de Marcare din Vologda. Negocierile privind deschiderea Camerei de Marcare au fost

purtate începînd cu anul 1847, cînd toate articolele confecţionate în Basarabia erau apreciate şi

evaluate corespunzător legislaţiei în vigoare la Camera Regională de Marcare din or. Odesa. În

acemenea circumstanţe, în anii ’40 ai secolului al XIX-lea (2 iunie 1842 - septembrie 1845), existau

condiţii favorabile pentru neaplicarea titlului sau necorespunderea lui – încă un argument în

favoarea deschiderii unei camere de marcare la Chişinău. Ca exemplu, dosarul intentat împotriva

meşterului Marc Ivanov, care întreţinea un atelier la domiciliu. Colonistul bulgar confecţiona

bijuterii de argint cu titlul 85,5 (86 zolotnic=titlul 900 în sistemul metric sau 21 carate), folosind în

acest scop piaştri spanioli. În urma controlului efectuat au fost depuse pentru marcare şi aprecierea

titlului bijuterii cu masa de 5 puduri 23 funţi, care, în realitate, s-au dovedit a fi confecţionate din

metal cu titlul 82 (84 zolotnic=titlul 875 sau 21 carate). Pentru necorespunderea şi falsificarea

titlului bijuteriilor, în baza art. 655 al Statutului meşteşugarilor, Marc Ivanov a fost sancţionat cu o

amendă de 50 de ruble argint şi confiscarea articolelor. A urmat interdicţia strictă pentru toţi

meşterii de a marca şi evalua bijuteriile în afara Camerei de Marcare Odesa.

Documentele de arhivă privind aplicarea titlului şi marcării corespunzătoare scot în evidenţă noi

aspecte ale subiectului investigat: locul şi rolul camerelor de marcare, clasificarea acestora, cea de

la Chişinău fiind de categoria a II-a şi se afla sub autoritatea unui birou regional. Şi în cadrul

specialiştilor de la camerele de marcare exista o gradare funcţională, Bokov fiind specialist de clasa

I. Rămîne de domeniul unor cercetări ulterioare soarta şi activitatea Camerei de Marcare Chişinău,

deschisă la mijlocul secolului al XIX-lea, categoriile camerelor şi ierarhia specialiştilor. Mai mult

ca posibil că această Cameră de Marcare din Chişinău a funcţionat în permanenţă sub stăpînirea

ţaristă, însă era neatestată din mai multe considerente. O cauză ar fi obligaţiunea marcării la

Chişinău, apoi certificarea respectivă la Camera de Marcare din Odesa: situaţie în care mulţi

bijutieri preferau să plece direct la Odesa pentru aprecierea articolelor confecţionate. Ulterior,

Camera de Marcare Chişinău devine filiala celei din Odesa. Actualmente, la Chişinău funcţionează

Camera de Stat pentru Marcare şi Aplicarea titlului metalului preţios, fără însemnele căreia nu se

pot comercializa bijuteriile şi alte obiecte decorative de valoare (simbolul „G” este aplicat la Uzina

„Giuvaier”, fiecare atelier particular îşi are însemnele sale înregistrate în instanţele respective).

Totodată, deschiderea Camerei de Marcare la Chişinău denotă o cotitură radicală în dezvoltarea

giuvaiergeriei naţionale, fiind un pas semnificativ privind aprecierea valorică a bijuteriilor

Page 62: Arta Giuvaergiei

62

confecţionate în Basarabia şi prezenţa premiselor economice şi culturale pentru cea de-a doua etapă

istorică de evoluţie (1850-1918). Articolele fabricate pe teritoriul Basarabiei pînă în 1918 erau

supuse aprecierii la Odesa, unde se afla Direcţia supravegherii marcării (Одесское пробирное

управление) şi Екатеринославский губернский пробирер, avînd şi marca legată de control

legiferată: litera greacă χ [117, p. 306]. Noile marcări ale titlului au fost introduse, conform legii, la 1

ianuarie 1899, ulterior au urmat Reguli speciale de marcare a articolelor de aur şi argint,

promulgate în 1908, 1927, 1947, 1954.

Marca aplicată bijuteriilor

confecţionate în Rusia, inclusiv

Basarabia, pînă la 1908:

În perioada anilor 1927-1958, în procesul de

marcare se păstrează litera greacă şi marca:

• marca rotundă, cu cap de femeie în

cocoşnic rusesc, care se aplica

articolelor din metale preţioase;

• marca în formă de lopăţică,

aplicată pentru articolele de aur şi

argint cu gramajul de pînă la 8,5 g

(mai puţin de doi zolotnic);

• marca ovală se aplica podoabelor

cu masa peste 8,5 g;

• marca oval-alungită aplicată la

vamă articolelor importate din

străinătate;

marca în formă de ciocănaş era

prevăzută pentru articole cu titlul

inferior, care nu pot fi topite.

• marca rotundă asociată cu codul inspecţiei şi

chipul muncitorului cu ciocan în mînă se aplica

bijuteriilor de aur, argint, platină;

• marca „НП” (низкая проба – titlu jos) se

aplica bijuteriilor cu titlul mai jos de cel stabilit;

• marca în formă de lopăţică se aplică

articolelor cu gramajul pînă la 10 g;

• marca ovală – pieselor cu greutatea mai mult

de 10 g;

• marca oval-alungită – pentru bijuteriile

importate, se aplica de instanţele respective

imediat la trecerea vămii;

marca în formă de ciocănaş era prevăzută pentru

bijuteriile vechi, articolele de anticariat de o

valoare deosebită istorică, arheologică şi artistică.

Tabel 6. Tabel comparativ al mărcilor de control aplicate bijuteriilor pînă la 1908 în provinciile

Imperiului Rus, inclusiv Basarabia [117, p. 305] şi în perioada 1927-1958 în URSS [117, p. 306-

307].

Din 1908 capul femeii de pe marca de control aplicată este îndreptat spre dreapta, fiind asociat

cu litera respectivă a Direcţiei de Marcare, adică χ. În perioada anilor 1918-1940 bijuteriile

Page 63: Arta Giuvaergiei

63

confecţionate în atelierele basarabene erau marcate corespunzător legislaţiei din România întregită.

Următoarea etapă se restrînge la perioada anilor 1927-1946, cînd bijuteriile din RASSM, iar ulerior

şi RSSM erau marcate tot la Odesa, dar se modifică radical conţinutul mărcii aplicate: în locul

capului de femeie în cocoşnic apare capul muncitorului cu ciocanul, asociat cu aceeaşi literă greacă

[117, p. 194]. Din 1930 în URSS se introduce marcarea obligatorie a articolelor confecţionate în

ateliere şi combinate industriale specializate.

Din 1 iulie 1958, în URSS a fost introdus un nou marcaj al bijuteriilor, care reprezenta emblema

secera şi ciocanul pe fundalul unei stele cu cinci colţuri, asociată deja cu literele alfabetului rusesc.

Pînă în anii ’70, adică pînă la deschiderea Uzinei de Bijuterii la Chişinău, producţia atelierelor de

giuvaiergerie din RSSM continua să fie apreciată şi marcată la Biroul de Marcare din Odesa,

Ucraina.

Meşterii-bijutieri din republicile unionale şi autonome din URSS erau uniţi într-o Asociaţie a

Bijutierilor, fondată la Moscova în anii ’20 [117, p. 198], aflată în subordinea Comisariatului

Norodnic al Finanţelor. În 1937 a fost organizat Главювелирторг, care avea în structura sa 20 de

birouri în URSS. În 1959 această instituţie a fost reorganizată, fiind deschis cîte un birou în fiecare

republică unională. Pentru anii 1927-1958 deţinem următoarea informaţie privind repartizarea şi

specializarea muncitorilor din domeniul giuvaiergeriei:

• muncitori de specializare îngustă, emalieri, bijutieri, ştanţieri;

• modelieri, muncitori de o calificare mai înaltă, care executau modele-etaloane pentru

viitoarele bijuterii, ele fiind aprobate la consilii artistice specializate;

• pictori-bijutieri, medalieri cu studii medii şi superioare de specialitate.

Al Doilea Război Mondial a lăsat o amprentă crispantă asupra artelor decorative, materiile

prime preţioase fiind practic interzise (mai ales platina şi diamantele), iar pentru confecţionarea

podoabelor se folosea ceramica, strassuri, sîmburi de fructe. În anii 1953-1965, în RSSM funcţionau

ateliere de giuvaiergerie şi sectoare specializate în cadrul unor uzine şi fabrici din Chişinău. Aceste

mărturii servesc la argumentarea tezei privind dezvoltarea continuă a giuvaiergeriei naţionale în

secolele XIX-XX. La momentul dat dispunem de mărcile aplicate de Biroul de Marcare Odesa, în

perioada 1953-1965, asupra articolelor de giuvaiergerie confecţionate în atelierele din RSSM.

Informaţiile oferite de cercetătorul M.Postnikova-Loseva [117, p. 312, 320] acordă posibilitatea

stabilirii mărcilor aplicate articolelor de giuvaiergerie ieşite din fabricile şi atelierele din Moldova în

anii 1953-1965, cînd Biroul de Marcare din Odesa era responsabil de evaluarea articolului şi

aplicarea mărcii corespunzătoare. Astfel, putem deduce în baza mărcii aplicate că confecţionarea

bujuteriilor din materii prime preţioase şi aliaje ieftine în RSSM se efectua la: Uzina

Page 64: Arta Giuvaergiei

64

Электроширпотреб din Chişinău, Fabrica Электрометаллоремонт din Chişinău şi Fabrica de

articole de metal şi reparaţie.

Nr. 2103. Marca ЗЭО. Uzina „Электроширпотреб”. 1960. Biroul Marcare Odesa,

Nr. 2171. Marca КЭ4. Fabrica de la Chişinău „Электрометаллоремонт”. 1964. Odesa.

Nr. 2450. Marca ФМ1. Fabrica de articole de metal şi reparaţie. 1961. Odesa.

Nr. 2451. Marca ФМ2. Fabrica de articole de metal şi reparaţie. 1962. Odesa.

Nr. 2472. Marca ФЭ3. Fabrica de articole de metal şi reparaţie. 1963. Odesa.

Nr. 2473. Marca ФЭ5. Fabrica de articole de metal şi reparaţie. 1965. Odesa.

Tabel 7. Marcarea articolelor de giuvaiergerie de la Uzinele din Chişinău pînă la 1970.

Totodată, am constatat, între anii 1946-1954, activitatea unei filiale mici de marcare din

subordinea Biroului de Marcare Odesa [117, p. 307]: în baza codurilor birourilor de marcare ale

Ministerului de Finanţe al URSS utilizate de la 1 iunie 1946 pînă în 1954 am stabilit marca aplicată

de către filiala de marcare din Chişinău: ν, simbolul fiind o podcoavă stilizată, care se aplica pe

marca bijuteriilor produse în această perioadă de timp.

Analizînd informaţiile furnizate de literatura accesibilă, conchidem că, în secolul XIX, în

Basarabia, existau condiţii şi premise indispensabile pentru continuarea tradiţiilor giuvaiergeriei

naţionale:

1. piesele de podoabă, care fac parte din tezaurele secolelor XVI-XVIII, denotă o tehnica înaltă

de executare, cunoaşterea celor mai performante tehnologii de lucru cu metalele şi aliajul de sudare,

confecţionarea diverselor şatoane şi monturi corespunzătoare tendinţelor tehnologice şi artistice ale

epocii, asigurînd baza necesară pentru dezvoltarea giuvaiergeriei din secolul XIX;

2. prezenţa meşterilor autohtoni este demonstrată prin obiecte de artă confecţionate cu mult

înainte de oficierea manufacturii în 1817. Meşterii-bijutieri lucrau cu aur, argint, platină, diamante,

cunoşteau turnarea şi forjarea metalului, tehnica emailării şi gravării, deseori aceste ateliere

conlucrau cu ramura ceasornicarilor;

3. giuvaiergeria din Basarabia de la începutul secolului XIX avuse la bază meşteri iscusiţi şi

ateliere performante autohtone de confecţionare a bijuteriilor laice şi de cult, meşteşugul fiind

susţinut şi protejat legal de domnie, preoţime şi aristocraţia înstărită;

4. dezvoltarea economică stabilă, apariţia şi înflorirea oraşelor moderne basarabene, comerţul

intens intern şi extern, importul de materii prime nobile sunt condiţii indispensabile pentru avîntul

giuvaiergeriei. Dezvoltarea giuvaiergeriei este sortită eşecului în lipsa atît a meşteşugarilor iscusiţi,

Page 65: Arta Giuvaergiei

65

care utilizînd talentul său contribuie la înflorirea şi afirmarea meseriei profesate, cît şi a negustorilor

care se ocupă de promovarea articolelor confecţionate, posibilă în condiţiile unei politici comerciale

şi vamale adecvate pe plan intern şi extern;

5. numărul relativ redus al meşterilor în domeniul giuvaiergeriei denotă că ei funcţionau la

comandă şi că nu fiecare meşter avea posibilitatea de a lucra cu metale preţioase şi pietre scumpe,

preţul acestora fiind enorm în comparaţie cu mărfurile comercializate în oraşele basarabene;

6. necesitatea şi prezenţa aplicării mărcii legate de control şi a monogramei producătorului

prezintă una din condiţiile obligatorii pentru dezvoltarea giuvaiergeriei, evidenţa meşterilor

specializaţi şi evaluarea calităţii articolelor confecţionate, formează în acest mod posibilităţi

transparente pentru evoluţiei meşteşugului (marca de control se aplica la Camera de Marcare din

Odesa şi în filiala de la Chişinău);

7. în baza documentelor analizate am stabilit repartizarea şi specializarea muncitorilor din

domeniul giuvaiergeriei în funcţie de specificul meseriei profesate: emailieri, bijutieri, ştanţieri,

modelieri, pictori-bijutieri, şlefuitori de pietre, montatori, medalieri, repartizare similară cu cea din

breslele medievale de profil: aurari, argintari, zlătari, cercelari, măngănari;

8. relaţii culturale fructuoase între meşterii basarabeni şi, îndeosebi, cei ieşeni, demonstrate

prin interpătrunderea stilurilor şi tendinţelor artistice, care influenţau portul şi moda feminină,

vesela şi bijuteriile specifice, publicarea unor cataloage de specialitate cu descrieri şi imagini ale

podoabelor confecţionate în Basarabia, ceea ce creează perspective frumoase pentru dezvoltare.

Page 66: Arta Giuvaergiei

66

Capitolul II. Giuvaiergeria laică şi bisericească din Republica Moldova în secolele XIX-XX

2. 1. Articolele de orfevrărie liturgică din Basarabia Domeniul nostru de cercetare este restrîns la secolele XIX-XX şi analiza celor trei etape de

evoluţie a giuvaiergeriei stabilite anterior. Obiectul cercetărilor include inventarul liturgic şi

podoabele de cult executate din materii prime preţioase, tehnica şi tehnologia de confecţionare,

progresele şi stagnările în evoluţia orfevrăriei bisericeşti, perspectivele de dezvoltare şi locul

orfevrăriei naţionale în istoria şi giuvaiergeria universală. Rolul principal în colectarea şi păstrarea

obiectelor de preţ le revine muzeelor. La începutul secolului XX Chişinăul dispunea de un Muzeu

Bisericesc al Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău, instituţie cu o recunoscută

personalitate. Pe parcursul perioadei interbelice cauza muzeelor bisericeşti a fost susţinută constant

de oamenii de cultură şi ştiinţă, a fost mereu în atenţia înaltelor feţe bisericeşti, iar muzeele

eparhiale erau instituţiile cele mai bune şi mai sigure de păstrare şi valorificare a obiectelor vechi

bisericeşti cu valoare artistică şi istorică. În primii ani de activitate a Societăţii (1904-1912), în

muzeu au intrat numai 12 obiecte de valoare. Din 1912 începe colectarea sistematică a lucrărilor

preţioase şi a cărţilor vechi. În 1912 au fost adunate 86 de obiecte bisericeşti, în 1913 – 100, în 1914

– 254. În 1915 a fost întreprinsă o excursiune istorico-arheologică prin Basarabia. La 1916 a fost

efectuată o nouă expediţie, dar revoluţia din 1917 a oprit procesul de colectare a inventarului

bisericesc preţios din Basarabia. Numărul obiectelor s-a redus şi odată cu deschiderea unor muzee

locale, cum ar fi cazul celor din Izmail şi Bălţi, Căpriana, Reciula, Curchi. În 1925, la muzeul din

Chişinău se aflau 537 icoane şi obiecte bisericeşti preţioase, iar în 1923 a fost editat catalogul

acestor obiecte. Primele ateliere de confecţionare a obiectelor bisericeşti din metale preţioase sunt

atestate la începutul secolului XIX în Chişinău, unde se executau diferite obiecte de artă de către

meşterii localnici şi de cei invitaţi de peste hotare, folosindu-se metale scumpe şi pietre colorate.

Prin intermediul Catalogului obiectelor din colecţia Muzeului Societăţii istorico-arheologice

bisericeşti basarabene vom studia aceste articole, care sunt clasificate în funcţie de modul de

utilizare şi destinaţia lor:

• veşminte preoţeşti – mitre, sacose, mînecuţe etc;

• icoane argintate, ferecături de icoane şi cărţi sfinte, incrustate cu pietre, strassuri;

• vesela de cult – potire, candele;

• podoabe personale – cruci şi cruciuliţe.

Din prima categorie de articole cele mai multe la număr sunt mitrele – 8 [55, p. 6]. Una din ele a

fost primită de la mănăstirea Căpriana la 18 iunie 1916, restul de la capela arhiepiscopală la 27

Page 67: Arta Giuvaergiei

67

martie 1912. Aceste mitre au fost lucrate cu ciocanul în aur sau argint, garnisite cu chipuri sfinte

lucrate în email, pietre preţioase şi perle. Două din ele (cu numărul de înregistrare 303 şi 387),

probabil, au aparţinut mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, inclusiv cea de la Căpriana. Pentru

analiză şi comparaţie prezentăm descrierea mitrelor preoţeşti din colecţia Muzeului Societăţii

istorico-arheologice bisericeşti din Basarabia:

• Nr. 303. Mitră de culoare roşie, crucea împodobită cu pietre mărunte în formă de

cruciuliţe, de pe timpul lui G. Bănulescu-Bodoni, primită de la mănăstirea Căpriana în 1916 [55, p.7];

• Nr. 387. Mitră de culoare roşu-carmin, probabil aparţinînd mitropolitului Gavriil

Bănulescu-Bodoni, ornată cu chipuri lucrate în email şi garnisite cu perle: Schimbarea la Faţă a

Domnului, Născătoarea de Dumnezeu, Ioan Botezătorul, Ioan Gură de Aur şi cei patru Evanghelişti;

• Nr. 388. Mitră violetă de catifea, cu patru chipuri de email într-o ferecatură de argint:

Ioan Botezătorul, Mîntuitorul, Ioan Gură de Aur, Maica Domnului. Chipurile sunt împodobite cu

acvamarine („acvamarini” în original), ametist („ametişti”), smarald („smaralzi”), sticle colorate,

iar chipurile şi cusătura presărate cu mărgăritare. Mitra e încoronată cu o cruce purtînd 5 ametiste, 4

smaralde, 2 sticle de culoare albastră, un smarald mare şi un ametist mărunt;

• Nr. 389-390-391. Mitre de culoare roşie, împodobite cu patru chipuri de evanghelişti,

cu sticle de culoare diferită şi mărgăritare mari, crucea din sticle de culori diferite;

• Nr. 392. Mitră de argint, lucrată cu ciocanul şi chipuri în email împodobite cu sticle

de culori diferite. Cruce de argint aurit şi 5 mărgăritare, multe sticle lipsesc;

• Nr. 393. Mitra învelită cu o reţea de metal alb, cu patru chipuri sfinte.

Printre veşmintele bisericeşti aflate în Muzeul Bisericesc din Chişinău se enumeră sacose cusute

cu mărgele, galon aurit şi flori argintii, cu cruci aurite şi clopoţei de argint aurit, care au fost primite

în dar de la capela arhiepiscopală şi de la catedrala din Chişinău la începutul secolului XX şi se

consideră că ar fi aparţinut arhiepiscopului Pavel Lebedev şi mitropolitului Gavriil Bănulescu-

Bodoni [55, p. 8]. Menţiunea că veşmintele preoţeşti sub nr. 408 [55, p. 9] sunt lucrate la Viena şi

inexistenţa unor asemenea note la restul obiectelor ne conduc spre afirmaţia, că toate, cu excepţia

nr. 408, au fost făcute de meşteri localnici, mai ales că unele din ele sunt caracterizate ca stîngace,

grosolane, fapt ce denotă o anumită lipsă de iscusinţă la începutul activităţii acestor meşteri.

Mînecuţele (18 la număr) şi brîiele (12), la fel cusute cu fire de aur, avînd cîte 16-30 inele mici de

argint, cruciuliţe de perle sau de aur, reprezintă donaţii de la bisericile Corneşti, Vulpeşti, Dobruja.

Ca dovadă a producţiei băştinaşe este discul confecţionat din argint nemarcat, lucrat cu mîna,

precum şi steluţa şi linguriţa de argint nemarcat [55, p. 21]. Obiectele respective datează cu începutul

secolului al XIX-lea şi aparţin preotului Grigorie Crocos din comuna Beşalma, Tighina.

Page 68: Arta Giuvaergiei

68

Mai sunt cunoscute discul de metal, provenit de la preotul Pavel Mateevici, comuna Chijdieni,

Bălţi, şi un disc de aramă de la preotul M. Friptul, parohia Puhoi, Chişinău. O steluţă de argint

datînd cu anul 1822 şi avînd iniţialele „I.K” a fost adusă din comuna Buciumeni, Bălţi [55, p. 22]. O

singură steluţă din această categorie de obiecte (de la mănăstirea Vărzăreşti) este marcată şi poartă

titlul argintului folosit de bijutierii localnici – titlul 12 (din 24 de părţi de argint pur, 12 sunt argint,

restul – metale aliate). Printre vasele sfinte din colecţia Muzeului Societăţii istorico-arheologice s-

au păstrat un potir de cositor (1809-1810) de la preotul Artemon Buruiană, com. Stolniceni, şi altul

de la preotul V. Gonţa, parohia Puţintei. Mai avem un pahar de argint, nemarcat, de la începutul

secolului XIX, adus de preotul Gr.Crocos, şi patru potire de cositor din Saharna, un potir de aramă,

un pahar de argint aurit în formă de coloană – o lucrare fină, donate de protoiereul Ignatie

Coroviţchi, Cetatea Albă. După cum putem observa, aria de colectare a articolelor de orfevrărie de

cult este destul de mare, colecţia muzeului fiind completată în permanenţă cu obiecte din mai multe

regiuni ale Basarabiei, aduse de către preoţi şi de unii enoriaşi.

Printre obiectele de orfevrărie se mai enumeră chivote lucrate din argint cu ornament ajurat,

demonstrînd cunoaşterea tehnicii „à jour”, un pahar din sticlă colorată şlefuită cu iniţialele

arhiepiscopului Dimitrie, sfeşnice de argint cu inscripţia gravată pe postament: „1816, Aprilie 23,

Serafim Arhimandritul şi igumenul m-rei de Hîrbovăţ” [55, p. 22]. Muzeul dispunea de două candele

de argint de la iconomul Stavrofor Iosif Belodanov, o candelă de aramă şi o candelă de argint cu trei

colţuri, foarte fin executată, de la biserica catedrală din Izmail. În 1912 muzeul primeşte în dar de la

catedrala din Chişinău un chivot mare de argint cu icoana Sf. Nicolae, făcută cu cheltuiala

companiei de invalizi din Basarabia şi din judeţul Cahul la 1846.

Categoria icoanelor din colecţia Muzeului Bisericesc din Chişinău cuprindea 31 de icoane cu

ferecătură de argint aurit nemarcat, metalul preţios fiind lucrat în tehnica forjării la rece sau la cald,

tehnică folosită preponderent pentru confecţionarea vaselor de orfevrărie [55, p. 28]. Completăm

această listă cu icoane lucrate pe scîndură, dar îmbrăcate cu veşmînt de argint nemarcat, cu o

coroană gravată de argint, cu mărimile de 31x28 cm. Mai sunt descrise numeroase icoane îmbrăcate

cu veşminte de argint nemarcat, specific pentru meşterii locali basarabeni, precum şi icoane cusute

cu mărgele colorate. În general, colecţia muzeului cuprinde peste 100 de iconiţe mici, unele lucrate

în aramă, turnate primitiv, majoritatea fiind aduse de la parohia Sf. Teodor Tiron din Chişinău.

Cruciuliţele sunt prezente în Catalogul Muzeului Societăţii istorico-arheologice basarabene într-

un număr considerabil şi prezintă articole de aramă lucrate fin, împodobite cu sticlă colorată sau

garnisite cu sidef sau email [55, p. 37]. Una din ele, datînd cu anul 1818 şi purtînd inscripţia latină

„I.N.R.I.”, a fost adusă de preotul Teodor Bogos de la biserica din Făleşti, Bălţi. Caracterul local al

cruciuliţelor este demonstrat prin abundenţa exemplarelor de aramă, uneori turnate primitiv, fără

Page 69: Arta Giuvaergiei

69

pietre sau cu sticle colorate. Şapte cruciuliţe de acest tip au fost donate de protoiereul Constantin

Erhan din Tighina, iar două cruciuliţe de metal (executate în tehnica turnării) de preotul N. Ştefîrţă

[55, p. 39]. Completăm acest şir de podoabe personale cu medalioane de metal cu chipul Sf. Nicolae.

Mai menţionăm o cruce cu postament de argint nemarcat garnisită cu fîşii de argint, o cruce de lemn

pe postament lucrat din sidef. În colecţia dată există şi podoabe care demonstrează o tehnica înaltă

de executare, de exemplu crucea de la Căpriana, datată cu anul 1829, cu garnitură de argint, chipuri

gravate şi colţuri ornamentate. Cea mai luxoasă lucrare se consideră crucea de chiparos purtînd

inscripţia gravată: „Aparţine ieromonahului Enfilon Zagravschi, a. 1877, luna Aprilie”, primită de

la arhimandritul Teognost. Lemnul crucii este acoperit cu fîşii de argint, cu pietre colorate şi patru

boabe de chihlimbar. O altă cruce de chiparos în garnitură de argint şi chipuri sfinte gravate, colţuri

ornate cu argint lucrate foarte fin vine de la mănăstirea Căpriana (1820).

Printre cruciuliţele de aramă şi argint o atenţie deosebită se va acorda panaghiei de argint cu

lanţ, cu mărgăritare mari artificiale, sticle colorate, lucrată la 1781 şi aparţinînd preotului Ioan

Egorov. Acest exemplar demonstrează prezenţa meşterilor argintari şi bijutieri cu mult înainte de

oficializarea breslei respective în 1817. În baza materialului expus în acest catalog, putem constata

că în Basarabia numărul cruciuliţelor de botez confecţionate preponderent, din metale nepreţioase,

era destul de impunător.

Unele aspecte privind orfevrăria de cult din Basarabia din secolul XIX pot fi analizate în baza

inventarului bisericesc din locaşurile sfinte basarabene. Biserica Sf. Mihail şi Gavriil din Buiucani

de la începutul secolului XIX, din vechile odoare cu care a fost iniţial bogat înzestrată (menţiunea

din 1773) păstrează, la începutul secolului XX, doar cîteva din ele, restul fiind pierdute, confiscate

sau furate. Putem menţiona potire datate cu anul 1814 cu medalioane emailate, potire cu elemente

decorative filigranate, cruci cu chipuri sfinte, ferecătură de carte, executată din argint sau metal

nepreţios placat cu aur [74, p. 27]. Era bogat ornată şi biserica Adormirii Maicii Domnului din

Cetatea Chilia, unde la 1875 se aflau icoane în ferecături de argint, iar de prin 1850, în biserică se

găsesc vase şi obiecte bisericeşti foarte preţioase [62, p. 7]. Mănăstirea Sfînta Treime din Rudi,

Soroca, la 1828, deţinea două ceşti, un disc şi o steluţă de argint, o linguriţă mare, o cruce, un

chivot, toate de argint, o candelă şi şase sfeşnice confecţionate din aramă [64, p. 6].

Făcînd o analiză detaliată a lucrărilor expuse în Opisul Societăţii istorico-arheologice bisericeşti

din Chişinău, publicat în 1923, constatăm înzestrarea slabă a bisericilor şi mănăstirilor din

Basarabia cu inventar executat din materii prime preţioase în secolul XIX – începutul secolului XX

şi abundenţa lucrărilor de aramă şi alte metale nepreţioase. Articolele de argint, placate cu argint şi

cele de aur se întîlnesc mult mai rar. Cauzele acestei lipse de articole preţioase se ascund în

permanentele conflicte militare ruso-turce purtate pe teritoriul Moldovei, deposedarea bisericilor de

Page 70: Arta Giuvaergiei

70

bunurile materiale, topirea şi folosirea articolelor din metale preţioase în calitate de mijloc de plată,

de achitare a datoriilor sau ca sursă de existenţă. Putem spune că podoabele bogate erau mai mult o

raritate, fiind procurate graţie stăruinţelor feţelor bisericeşti sau donaţiilor din partea persoanelor

înstărite. Chiar şi la etapa actuală inventarul bisericesc din materii prime preţioase poate fi găsit în

majoritatea cazurilor în bisericile şi mănăstirile vechi cu renume.

O colecţie bogată de obiecte de orfevrărie se află în custodia Muzeului de Etnografie şi Istorie

Naturală, unul din cele mai vechi muzee din Chişinău. El întruneşte în fondurile sale ferecături de

icoane executate în argint sau aramă argintată, ferecături de cărţi sfinte, potire şi sfeşnice lucrate în

tehnica forjării metalului, vase sfinte şi diverse obiecte de cult, cruci acoperite cu sidef şi mătănii de

lemn, precum şi cununi simple de aramă, tehnica de lucru denotînd existenţa unor ateliere de

argintari şi bijutieri în Moldova în secolele XIX-XX, în care se confecţionau obiecte de orfevrărie

bisericească. Putem aduce ca exemplu şi un potir care datează cu secolul al XIX-lea, executat din

bronză placată cu aur, fiind decorate atît piciorul potirului, cît şi partea superioară, cu figuri şi

simboluri, embleme cu figuri de sfinţi executate în tehnica forjării metalului, fără email. Într-o

tehnică similară este executat chivotul din bronz aurit, cu figura lui Hristos răstignit pe cruce şi cu

elemente decorative ciocănite, sau candelabrul cu elemente stilistice vegetale şi simboluri creştine.

Nu putem afirma cu siguranţă că aceste articole sunt exclusive, dar, luînd în consideraţie tehnica

manuală de executare a bijuteriilor şi a obiectelor de orfevrărie din secolul al XIX-lea şi numărul

redus al obiectelor din fondurile muzeistice, putem conchide că aceste obiecte nu erau tirajate, în

sensul larg al cuvîntului. De obicei, potirele, chivoturile sau icoanele ferecate posedă, pe lîngă ideea

fundamentală identică pentru toate articolele, trăsături specifice de ornare şi de executare. În această

ordine de idei menţionăm potire cu chipuri de sfinţi executate în mod diferit, candelabre cu variate

elemente decorative, icoane cu ferecături care se deosebesc radical între ele, ornamentul de bază

fiind asemănător (fig.12). Posedarea celor mai mici detalii şi fragmente decorative distincte îi

acordă obiectului trăsături particulare, fapt care ne permite să afirmăm prezenţa unor articole

excepţionale din orfevrăria naţională. În acelaşi timp, la mănăstirile din ţară au existat întotdeauna

argintari, de obicei călugări, care se ocupau de confecţionarea inventarului bisericesc, a cruciuliţelor

de botez, ultimele fiind într-adevăr tirajate în cea mai mare parte.

Un loc deosebit în orfevrăria naţională îl ocupă ferecăturile de icoane şi cărţi bisericeşti,

executate în tehnica ciocănirii metalului, cu decor vegetal, email policromatic sau detalii filigranate.

Asemenea ferecături posedă ornament şi decor variat, cu scene biblice, chipuri de sfinţi şi îngeri –

tradiţii renăscute şi continuate actualmente de meşterii-bijutieri contemporani. Ferecăturile

reprezintă de cele mai dese ori chipul Maicii Domnului cu Pruncul, chipuri de sfinţi, ornate cu

pietre colorate şi detalii filigranate (fig.13.).

Page 71: Arta Giuvaergiei

71

fig. 12. Chivot, potir şi candelabru (din alpacă), sec. XIX, argint suflat cu aur. Sfeşnic, chivot

bisericesc, cupă de metal cu capac, candelabru, potir pentru împărtăşanie cu medalioane emailate,

cunună din metal (ţesătură, pictură şi inserţii de strassuri). Sec. XIX. Muzeul de Etnografie şi Istorie

Naturală, Chişinău. Icoană de cununie cu elemente decorative, cununa de mireasă, a doua jumătate

a secolului XIX, colecţie particulră. Ferecătură de icoană. Alamă argintată, sec. XIX. Muzeul de

Etnografie şi Istorie Naturală. Chişinău.

În afară de ferecături de icoane şi cărţi sfinte, în fondurile muzeistice din ţară au fost depistate

cruci garnisite cu metal preţios şi pietre colorate, mătănii de sidef sau de lemn utilizate în procesiuni

sacre (fig. 14.).

Page 72: Arta Giuvaergiei

72

fig. 13. Icoana Maica Domnului Oranta, argint ciocănit, strassuri multicolore, sec. XVIII. Ferecătura

icoanei “Zămislirea Sf. Ana“, aur ciocănit, aurit, filigranare. Sec. XIX. Muzeul Naţional de

Arheologie şi Istorie a Moldovei.

fig. 14. Ferecătură de icoană, alamă aurită, sec. XIX. Cruce de lemn, căptuşită cu sidef, mătănii

călugăreşti confecţionate din lemn. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală. Chişinău. Linguriţi,

farfurie şi suport pentru efectuarea serviciului divin, argint placat cu aur, motive decorative gravate

şi scene biblice, sfîrşitul secolului XIX, biserica Sf.Petru şi Pavel, Chişinău.

Către începutul secolului XX numărul obiectelor de orfevrărie de cult se măreşte considerabil

datorită cererii crescînde din partea bisericilor şi mănăstirilor şi a apariţiei unor noi ateliere. Despre

Page 73: Arta Giuvaergiei

73

diversitatea podoabelor de cult putem discuta în baza unui document autentic, datat cu anul 1940, şi

anume Catalogul de obiecte bisericeşti, graţie căruia putem urmări producţia atelierelor de obiecte

bisericeşti înfiinţate la 1911 şi, ceea ce este nu mai puţin important, desfacerea articolelor de

giuvaiergerie în magazinul de obiecte bisericeşti. Atelierele deschise la 1911 şi magazinul respectiv

aparţineau Arhiepiscopiei Chişinăului şi se aflau pe bd. Carol II, nr. 91, principala arteră a oraşului,

ceea ce favoriza considerabil realizarea pieselor de orfevrărie.

La momentul editării catalogului menţionat atelierele erau complet reorganizate şi perfecţionate,

au fost procurate maşini electrice moderne, la care se executau toate piesele necesare pentru

împodobirea bisericilor. Practica atelierelor particulare din România, unde giuvaiergeria se afla la

un nivel destul de înalt, a jucat rol pozitiv în dezvoltarea şi calificarea meşterilor basarabeni.

Conform acestui catalog, puteau fi comandate articole prin intermediul magazinului (metodă

folosită şi actualmente), după orice model, din toate regiunile ţării şi lucrate în orice tehnică

cunoscută. Catalogul oferă informaţii privind preţurile de comercializare a articolelor confecţionate:

informaţie utilă pentru analiza preţurilor la metalele preţioase despre vinderea unor articole după

învoială în corespundere cu cursul aurului şi argintului la momentul negocierii.

Nu putem stabili cu certitudine numărul atelierelor din prima jumătate a secolului XX ce ţineau

de Arhiepiscopia Chişinăului, deoarece Catalogul oferă numai denumirea obiectelor şi descrierea

lor artistică, cu imagini alb-negru. Din cele 156 de obiecte expuse în catalog, 122 sunt icoane ale

Maicii Domnului şi ale Sfinţilor Apostoli, icoane de mărimi diferite (cea mai mică, de 9x7 cm, la

preţul de 100 lei, cea mai mare, de 42x37cm, la preţul de 1300 lei) [16, pp. 21-29, nr. 1-122]. Toate

icoanele sunt încadrate în rame de stejar aurit, unele de metal argintat, cu aureolă aurită, fără pietre

sau strassuri, lucrate în tehnica forjării metalului la cald sau la rece. Examinînd reprezentarea

acestor icoane, putem afirma că atelierele confecţionau la comandă numărul necesar de icoane, care

se deosebeau prin mărime, chipurile sfinte reprezentate şi ornamente (fig.15.).

Pentru începutul secolului XX sunt specifice în continuare mai mult obiecte executate din

metale nepreţioase (aurite sau argintate ulterior), metale folosite şi actualmente pentru

confecţionarea podoabelor şi vaselor de cult – alamă, nichel, alpaca, bronz.

Categoria obiectelor de orfevrărie de cult include mirniţe, vase pentru Sfînta Euharistie (potir,

disc, steluţă şi linguriţă) din alamă argintată sau aurită [16, p. 29, nr. 123-124]; cadelniţe şi candele cu

sau fără lanţuri argintate, cu zurgălăi auriţi, executate în tehnica forjării metalului, gravură

simbolică, filigranare artistică, emailare (foarte înalt apreciată la hotarul secolelor XIX-XX),

steaguri cu broderie cu fire de aur sau argint şi lucrate în tehnica de poleire cu metal preţios sau

vernisare (acoperire cu lac special preparat în baza acidului succinic din chihlimbar), lanţuri

împletite de diferite modele şi tipuri.

Page 74: Arta Giuvaergiei

74

fig. 15. Icoana „Hristos Pantacrator”, ferecătură de argint suflat cu aur, executată în tehnica forjării

metalului, sec. XIX. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală. Icoana asemănătoare, ieşită din

atelierele Arhiepiscopiei Chişinăului din 1911.

Fiecare biserică sau mănăstire dispunea în mod obligatoriu de 1-2 perechi de cununi necesare

pentru oficierea serviciului divin, un exemplar similar fiind expus şi la magazinul sus-menţionat [16,

p. 30, tip. 53, nr. 150]. Cununile prezentate sunt confecţionate din alamă argintată, căptuşite cu catifea,

incrustate cu sticle colorate, iar partea de jos este executată prin forjare cu ciocanul. Sunt interesante

şi cele două cununi (păstrate în colecţia Muzeului Societăţii istorico-arheologice din Chişinău), care

erau confecţionate din tinichea, cununa miresei avînd numai trei semicercuri. Ulterior, asemenea

obiecte, datorită cererii crescînde, sunt confecţionate în serie prin metoda turnării metalului în

forma necesară. Din acest motiv, asemenea piese pot fi văzute în majoritatea bisericilor din

Basarabia (Căpriana, Saharna ş.a.).

Pentru executarea unor lucrări prin tehnica turnării metalului este necesară confecţionarea unei

matriţe inversate din ceară, lut ş.a. Actualmente circa 80% din bijuterii se confecţionează anume în

această tehnică, ceea ce denotă prezenţa unor meşteri calificaţi care execută matriţele şi asigură

astfel 50% din lucrul efectuat de bijutier.

Din aceste considerente, munca unui bijutier vădeşte multe paralele cu cea a sculptorului, nu

fărăr temei, în Florenţa renascentistă practic toţi pictorii şi sculptorii îşi începuseră activitatea ca

ucenici de giuvaiergiu, studiind această meserie la nivelul cuvenit [72, p. 529]. Vasari menţionează o

serie de artişti plastici cărora meseria de bijutier le-a acordat cunoştinţe şi măiestrie în arta aleasă,

pictură sau sculptură: Luca della Robbia, Lorenzo Ghiberti, Domenico Chirlandaio, Verrocchio, B.

Cellini, fraţii Pollaiuollo, Franceso Francia ş.a.

Page 75: Arta Giuvaergiei

75

Cele 12 modele de cruci, cruciuliţe de botez şi panaghii sunt executate din alamă argintată (3 lei

bucata), argint aurit (30-70 lei bucata). Unele prezintă ornament şi tehnică simple, altele,

dimpotrivă, demonstrează măiestrie de executare (gravare pe metal, turnarea metalului în forme

speciale, tehnică fină de granulaţie, incrustare de pietre scumpe [16, p. 30, tip. 47]. Ţinînd cont de lipsa

menţiunilor privind pietrele preţioase în catalogul studiat şi de preţul articolelor, putem admite că

pietrele utilizate la această etapă ar fi fost nişte strassuri, frecvent întîlnite în secolele XIX-XX

(fig.16.).

fig. 16. Articole de giuvaiergerie din Catalogul obiectelor bisericeşti din 1941: cruciuliţe creştine şi

cununi de căsătorie.

Cea de-a treia etapă de cercetare a orfevrăriei de cult cuprinde a doua jumătate a secolului XX –

începutul secolului XXI şi, la rîndul său, este divizată în două perioade:

• 1945 – anii ’90 ai secolului XX;

• hotarul secolelor XX-XXI.

Pentru prima perioadă este specifică interzicerea activităţii bijutierilor particulari, închiderea

atelierelor de giuvaiergerie, a majorităţii bisericilor şi mănăstirilor din ţară. Producţia obiectelor de

cult era strict reglementată de către stat. Ca urmare, se observă o lipsă de articole originale de

orfevrărie bisericească, situaţie care rămîne aproape neschimbată şi după deschiderea Uzinei de

Bijuterii din Chişinău (1972), primele podoabe de cult fiind confecţionate aici abia după 1985, ele

fiind destul de simple şi modeste.

În asemenea condiţii posibilitatea activităţii bijutierului individual pare a fi destul de redusă, ei

lucrînd clandestin, la comandă. Un exemplu de bijuterie făcută de un meşter anonim este o

cruciuliţă executată manual în deceniul şapte al secolului XX, unele segmente păstrînd amprenta

uneltelor folosite, căci suprafaţa nu a fost pe deplin şlefuită. Ramurile crucii sunt ornate cu elemente

decorative vegetale, frunze şi petale de flori stilizate. În centru se află figura lui Hristos răstignit pe

Page 76: Arta Giuvaergiei

76

cruce, motiv frecvent utilizat în simbolica bijuteriilor de cult. Capetele ramurilor crucii sunt ornate

cu inserţii de fianit incolor în montura frecvent utilizată „dinţi de lup”. Cu regret, numărul unor

asemenea obiecte este infim, ceea ce nu ne permite să trasăm contururile acestui fenomen artistic

(fig.17.).

fig. 17. Cruciuliţă-pandantiv, sf. anilor ’70, sec. XX, meşter necunoscut. Cruciuliţă de botez, aliaj de

metal nepreţios, înc. anilor ’70, secolul XX, colecţie particulară.

La finele secolului XX crescuse considerabil cererea populaţiei de podoabe personale de cult:

cruciuliţe sau iconiţe purtate în calitate de pandantiv. În ultimii ani sortimentul bijuteriilor de cult s-

a diversificat evident comparativ cu anii ’80-’90 ai secolului XX, cînd se fabricau doar cîteva

modele stricte şi tirajate într-o cantitate impunătoare. Tendinţele actuale cer calitate şi artistism,

măiestrie de executare şi un număr redus de exemplare, dar confecţionarea unei bijuterii exclusive

necesită cunoştinţe fundamentale de design, protecţia drepturilor de autor şi posibilităţi financiare –

condiţii pe care le întrunesc numai marile case de bijuterii (Cartier, Buccellatti etc.). Restul uzinelor

sau atelierelor particulare sunt impuse să reziste economic, situaţie specifică mai ales ţărilor în curs

de dezvoltare.

Actualmente, podoabele de cult sunt confecţionate de meşteri calificaţi de la Uzina de Bijuterii

„Giuvaier”, care propun articole de bijuterie şi orfevrărie de cult executate după tehnologii

avansate, destinate bisericilor şi populaţiei. Categoria cea mai prodigioasă a creaţiei bijutierilor

contemporani este reprezentată prin cruciuliţe-pandantiv, purtate la gît pe lănţişoare de diferite

lungime. Cruciuliţele sunt executate din argint, argint aurit, aur cu titlu înalt, folosind tehnica de

Page 77: Arta Giuvaergiei

77

turnare a metalului, filigranul, gravarea şi emailarea. Unele modele sunt simple, cu ramurile drepte,

fără ornamente decorative complicate, cu sau fără pietre (de obicei, fianit colorat sau incolor). Alte

modele prezintă ornamente sofisticate, cu ramuri filigranate, pietre incrustate şi chipul lui Hristos

răstignit. Faţă de cruciuliţele destinate copiilor se impun criterii destul de riguroase: ele se execută

din materii prime de calitate, cu titlul metalului preţios înalt, fără metale aliate care ar putea provoca

alergie la copiii sensibili, îndeosebi cruciuliţele de argint sunt procurate din cauza proprietăţilor

bactericide ale acestui metal. Cruciuliţele pentru copii au ramurile puţin rotungite pentru a evita

riscul zgîrierii pielii, mai ales că cruciuliţele de botez se poartă din fragedă copilărie. Podoabele de

cult precum cruciuliţele şi icoanele-pandantive, de obicei, sunt produse în serie, ele fiind de cele

mai dese ori destinate consumatorului mediu, este adevărat că în partide mult mai mici comparativ

cu sfîrşitul secolului XX. Totuşi, în Republica Moldova se confecţionează şi bijuterii exclusive,

luînd în consideraţie aspiraţia fiecărei persoane de a avea o bijuterie personalizată. Evident, acestea

sunt mai scumpe, deoarece o bijuterie exclusivă este executată la comandă şi este unică (fig.18.).

fig. 18. Pandantive-cruciuliţe creştine contemporane.

Ca podoabe de cult, se poartă la fel iconiţe cu chipul Maicii Domnului cu Pruncul cu inscripţii

gravate, iconiţe-diptic sau triptic, medalioane cu fotografii sau iconiţe mici, iconiţe ştanţate cu

ajutorul unor matriţe. De menţionat că matriţe de bijutier, în Moldova, sunt atestate din Antichitate,

ca exemplu poate servi matriţa unei oglinzi-pandantiv, actualmente păstrată la Muzeul Naţional de

Arheologie şi Istorie (fig.19.).

Page 78: Arta Giuvaergiei

78

fig. 19. Pandantive-iconiţe şi medalioane de argint cu chipul Maicii Domnului cu pruncul.

Din categoria obiectelor de giuvaiergerie contemporană destinate bisericilor şi mănăstirilor fac

parte, de asemenea, ferecături din metale preţioase ale icoanelor, vase sfinte, candele şi cădelniţe

etc., de obicei lucrate în atelierele de pe lîngă biserici şi de către meşteri particulari. Lucrarea

anexată posedă ornament decorativ foarte complicat, în centrul ferecăturii fiind plasat un medalion

oval cu chipul lui Dumnezeu-Tatăl, iar în cele patru colţuri ale copertei - medalioane ştanţate cu

chipuri de sfinţi şi apostoli, executate cu mult talent, lucrate din alamă aurită, în tehnica ştanţării

metalului (fig.20.).

fig. 20. Ferecătură contemporană a Evangheliei. Coperta 1-2. Meşter necunoscut, sf. sec. XX.

Page 79: Arta Giuvaergiei

79

fig. 21. Matriţa-poanson, cultura sarmaţilor, sec. II-III. Secolul II d.Hr. Muzeul Naţional de Istorie şi Arheologie.

În cazul dat este o operă de artă şi poansonul-ştanţă, executat într-o tehnica mixtă de gravare

adîncă şi au repoussé. Prezentarea minuţioasă a numeroaselor detalii din scenele biblice de pe

ambele coperte ale ferecăturii denotă un farmec deosebit, rafinament artistic şi măiestrie

tehnologică de executare. În zilele noastre, ferecăturile de icoane sau de cărţi sfinte sunt foarte

populare, ele sunt comandate meşterilor particulari, utilizîndu-se idei preluate în cărţi vechi, colecţii

muzeistice, fiind practic nişte imitaţii ale obiectelor de anticariat în stil clasic sau modern. Preţul

unei asemenea ferecături executate „sub modern” este în jur de 5 mii de lei (în cazul folosirii

metalelor nepreţioase), cele argintate şi aurite au un preţ mai mare. De menţionat, că actualmente

mai bine de 50% din bijuteriile confecţionate sunt produse prin metoda ştanţării, prin intermediul

matriţelor şi poansoanelor respective, bine cunoscute atît meşterilor în antichitate, cît şi celor

contemporani (fig.21-22.).

fig. 22. Matriţa-poanson contemporană pentru confecţionarea pandativelor-iconiţe.

Materialul documentar şi factologic privind orfevrăria de cult ne permite să argumentăm

incontestabil existenţa orfevrăriei de cult în Republica Moldova în secolele XIX-XX. Studiind

diverse aspecte în dezvoltarea giuvaiergeriei europene şi naţionale în acest cadru istoric, putem

constata următoarele:

Page 80: Arta Giuvaergiei

80

• în Basarabia existau condiţii favorabile şi premise economice, sociale şi artistice

pentru apariţia şi dezvoltarea ascendentă a giuvaiergeriei, articolele fiind lucrate la comanda

bisericilor, mănăstirilor, nobilimii, păturii conducătoare etc.;

• giuvaiergeria naţională din secolele XIX-XX poate fi divizată în cîteva etape şi

perioade de dezvoltare, determinate de numeroase aspecte semnificative: tehnicile de lucru folosite

în atelierele europene şi basarabene, materiile prime utilizate, tendinţele artistice şi stilistice, care

evoluează de la podoabe complicate, fastuoase la cele simple, democratice şi invers, marca de

control şi titlul aplicat conform standardelor, folosirea corespunzătoare a pietrelor şi alte momente

ce ţin nemijlocit de evoluţia giuvaiergeriei naţionale şi de încadrarea în contextul cultural european;

• giuvaiergeria naţională cunoaşte perioade de declin şi progres condiţionate de cadrul

istoric şi dezvoltarea social-economică, politică şi culturală a ţării, comportînd trăsături şi tendinţe

artistice specifice perioadei analizate, fiind supusă anumitor legi şi tendinţe de dezvoltare din ţară,

avînd de cele mai dese ori, un caracter închis, secret, evoluînd în contextul giuvaiergeriei europene;

• în secolul al XIX-lea, în Basarabia funcţionau ateliere de confecţionare a podoabelor

sfinte, cruciuliţe, icoane ferecate etc, din metale preţioase, cu sau fără pietre sau imitaţii colorate,

lucrate practic în toate tehnicile cunoscute la acel timp, unele denotînd artistism şi rafinament, altele

lucrate rudimentar şi stîngaci;

• la începutul secolului XIX, în Basarabia activau meşteri autohtoni iscusiţi. Cu regret,

nu s-au păstrat numele acestora, dar se cunosc materiile prime şi tehnicile folosite de ei. Dintre

metale se prefera argintul, iar cele mai răspîndite tehnici de lucru erau emailarea şi filigranarea,

forjarea şi gravarea metalului. Dintre pietrele preţioase cele mai utilizate erau perlele, acvamarinul,

ametistul, smaraldul, într-un număr considerabil se foloseau sticlele colorate – imitaţii ale pietrelor

naturale;

• în această ordine de idei, orfevrăria de cult din Republica Moldova din secolele XIX-

XX se încadrează armonios în dezvoltarea artelor decorative din ţară şi ţările europene, prezentată

prin numeroase vase liturgice, cruci de procesiune sau cruciuliţe de botez, fiind de fapt, lipsă în

perioada sovietică din cauza ideologiei dominante, din care considerente perioada 1945-1991 este

extrem de redusă cantitativ şi calitativ la capitolul inventar liturgic şi podoabe de cult.

Page 81: Arta Giuvaergiei

81

2.2. Portul podoabelor şi bijuteriilor în Moldova în secolele XIX-XX

În funcţie de natura materialelor utilizate în giuvaiergerie se deosebesc: bijuteria fină, care

foloseşte metalele preţioase aur, argint, platina şi pietre preţioase, şi bijuteria ieftină, care foloseşte

aliajele ce imită metalele preţioase şi pietre sintetice. Ca atare, sunt elaborate anumite reguli privind

asocierea pietrelor şi metalelor într-o bijuterie – briliantele se combină în mod clasic cu rubinul,

safirul şi smaraldul; pietrele sintetice nu se combină cu cele naturale; chihlimbarul se poartă separat

de alte pietre; pietrele ornamentale nu se asociază cu diamantul şi se montează în argint sau aur cu

titlul jos; şatoanele pentru diamant şi smarald se execută, de preferinţă, din aur alb sau platină.

Dar există şi excepţii de la regulile severe, mai ales ţinînd cont de tendinţele avangardiste ale

designului contemporan al bijuteriilor: materiale plastice se combină cu diamantul; se evidenţiază

piatra sintetică sau strassul montat în metale preţioase; se folosesc materii netradiţionale (titan,

oţel), culorile bijuteriilor fiind formate prin nuanţare specială. Podoabele din metale nepreţioase cu

pietre sintetice de culori aprinse, actualmente, sunt apreciate destul de înalt în lumea mondenă,

autorii lor fiind situaţi la acelaşi nivel cu creatorii de vestimentaţie.

Articolele de giuvaiergerie, în funcţie de modalităţile de utilizare, pot fi clasificate în

următoarele grupe: articole de orfevrărie de cult, podoabe şi bijuterii personale, insigne, medalii şi

monede comemorative, suvenire şi articole decorative, vesela laică şi de cult etc. Bijuteriile

personale, la rîndul lor, pot fi clasificate în funcţie de port, vîrstă, materii prime:

1. podoabe pentru mîini - inele cu următoarele caracteristici: inel simplu; verighetă cu sau fără

pietre, incrustată sau gravată; inel de logodnă cu sau fără piatră; inel cu elemente decorative, cu

şaton de diferite tipuri, cu pietre naturale, organice sau sintetice. Aparte se plasează inelele destinate

iniţial exclusiv bărbaţilor – inelele-sigilii, utilizate încă din Antichitate în calitate de sigilii

personale. Abia în Evul Mediu tîrziu inelul cu piatră de dimensiuni mari devine bijuterie purtată şi

de către doamne.

Brăţara prezintă podoabă în formă de cerc, cu variate elemente decorative, inele împletite

manual sau la utilaj special, cu numeroase varietăţi de împletire. În Antichitate se purtau la braţ,

antebraţ, încheietura mîinii şi erau menite să-l apere pe posesor de muşcături de şarpe, scorpion şi

de duhuri rele. Se deosebesc brăţările destinate doamnelor şi cele bărbăteşti, care diferă prin

construcţie, mărime şi masivitate. În ultimul timp brăţările se poartă şi la glezne, devin populare

inelele pentru piercing, purtate în nas, buze (fig.23.).

2. podoabe pentru gît - lănţişoare, podoabe similare, după tehnica de executare, brăţărilor, dar

de o lungime mai mare, care pot fi purtate pe gît sau pentru înfrumuseţarea decolteului, asociate cu

variate pandantive şi medalioane.

Page 82: Arta Giuvaergiei

82

fig. 23. Inele de argint cu inserţii de corindon sintetic violet, cu inserţie ovală de carneol; brăţări de

aur cu motive floristice, de argint cu inserţii de fianit incolor şi corindon sintetic.

Tot din această categorie fac parte iconiţele-pandantiv diptic sau triptic, cruciuliţele de botez.

Colierul prezintă o podoabă în formă de cerc sau lănţişor cu mai multe elemente decorative şi

pandantive executate în acelaşi stil artistic, de preferinţă purtat de femei (fig.24.).

fig. 24. pandantive de argint în formă de literă stilizată şi porumbel filigranat; colier de aur cu

inserţii de fianit incolor.

Ceva mai complicat este colierul dublu, în care sunt împletite mai multe lănţişoare cu diferite

pandantive şi elemente decorative, destinat exclusiv femeilor, precum monisto, confecţionat din

pietre organice sau granat (de la grecescul „monismo” – de aur), sau renumitele salbe de galbeni

purtate în Moldova, precum şi salbele executate din monede turceşti (mahmudiene) sau monede

Page 83: Arta Giuvaergiei

83

austriece, ruse, bracteat-podoabele purtate de popoarele nordice. Mărgelele prezintă bijuterii

confecţionate din mai multe boabe de mărgele înşirate pe o aţă sau alte materiale sintetice, sunt

executate din nestemate de diferite mărimi, pietre organice sau din materiale plastice ieftine.

3. podoabe pentru cap - cercei, executaţi din materii scumpe cu sau fără pietre, purtaţi cîte un

cercel sau mai mulţi într-o ureche. Portul cerceilor a fost introdus de către persani (la bărbaţi, în

urechea stîngă), în prezent cerceii redevin un accesoriu şi pentru unii bărbaţi care vor să se

evidenţieze (fig.25.). Diadema, podoabă în formă de cerc rigid cu elemente decorative şi inserţii de

pietre, este purtată de membrii familiilor regale, în saloanele mondene şi de mirese la cununia

religioasă. Coroana este purtată din cele mai vechi timpuri de regi şi împăraţi, avînd sens simbolic

determinat, o varietate aparte fiind tiara Papei de la Roma şi mitrele preoţeşti, executate cu deosebit

gust şi rafinament.

fig.25. Cercei de aur perle, corindon-safir albastru, cu email de culoare turcoaz, fianit incolor.

4. podoabe pentru vestimentaţie şi coafură - broşa simplă sau cu elemente decorative şi inserţii

de pietre, purtată pe rochie, sacou. Se mai utilizează acul pentru cravată folosit pentru fixarea

cravatei, nasturi şi butoane din metale scumpe sau pietre (fig.26.); fibule folosite pentru fixarea

hainelor.

fig.26. Breloc, ac pentru cravată cu coral roşu; butoane simbolice de argint pentru cămaşă.

Aparte pot fi clasificate fibulele şi agrafele pentru ornarea şi fixarea coafurii, podoabe executate

din materii scumpe şi pietre organice. În secolul XIX, aceste obiecte erau ornate cu motive vegetale,

Page 84: Arta Giuvaergiei

84

spice din diamante, coafurile în formă de struguri erau fixate cu agrafe din fildeş, baga, apreciate

chiar mai scump decît aurul. Tot la acest capitol se referă colanele executate după tehnologia

confecţionării brăţărilor, purtate la brîu, şolduri, ornate cu diferite amulete şi pandantive, alese ca

accesorii pentru pălării, genţi, încălţăminte.

5. setul de bijuterii sau garnitura prezintă un ansamblu de piese asociate conform materiilor

prime, tehnicii de execuţie şi stilului. De obicei, există garnituri alcătuite din cercei, inel, brăţară,

lănţişor, pandantiv sau numai inel–cercei, lănţişor–pandantiv (fig.27.). În ultimul timp a crescut

interesul pentru garniturile de bijuterii pentru bărbaţi, care includ lănţişoare şi brăţări, inele-sigilii,

pandantive-cruci, ace pentru cravată, nasturi decorativi, butoane pentru cămaşă.

fig. 27. Set de bijuterii: cercei şi inel de aur cu inserţii de perle negre.

Din cele mai vechi timpuri podoabele confecţionate din scoici, dinţi de animale, ghiare, pietre

frumos colorate etc., jucau rolul de distincţie social-economică, de talismane şi amulete (fig.28.),

frecvent depistate pe teritoriul Republicii Moldova în urma săpăturilor arheologice.

fig. 28. Mărgele de os şi cochilii de moluşte (20 000 î.Hr., Climăuţii de Jos). Muzeul Naţional de

Istorie şi Arheologie a Moldovei.

Cele mai simple podoabe în ţările române erau realizate iniţial din ramuri verzi şi din flori,

simbolizînd tinereţea, viaţa, fecunditatea, ulterior fiind utilizate materiale mai puţin fragile (sticla,

sîrma, oglinzile, mătasea etc). Colierele şi podoabele din mărgele de sticlă şi nestemate constituie

un capitol important al creaţiei artistice, în care imaginaţia se îmbină armonios cu măiestria. Se

utilizau şi mărgele „veneţiene”, mai ales în nordul Moldovei, aduse aici prin Dalmaţia din Peninsula

Page 85: Arta Giuvaergiei

85

Italică sau din manufacturile din Bosnia. Mărgelele preţioase lucrate ingenios formau podoabe

delicate de o fantezie deosebită.

Persoanele încoronate, doamnele şi domniţele Ţării Româneşti şi Moldovei se stăruiau să

urmărească, de asemenea, tendinţele şi cerinţele modei. Informaţiile referitoare la bijuteriile purtate

în Moldova sunt destul de succinte, fiind selectate din cărţile domneşti, fonduri muzeistice şi, nu în

ultimul rînd, din tablourile şi portretele epocii respective. La hotarul secolelor XVII-XVIII se simte

influenţa modei franceze şi orientale [38, p. 55-56], la începutul secolului al XVIII-lea din

Constantinopol se aduc „linguri cu coadă, de Ţeligrad”, se folosesc „sfeşnice leşeşti”, sfeşnice mari

de arămi de Ţarigrad, din Orient se aduc obiecte de alamă galbenă. Într-o listă din Moldova, la

1784, găsim „sfeşnice de argint, tacîmuri, talgere, scatulce, tave cu zarfuri argint, stropitoare

argint”, toate articole de menaj orientale [38, p. 96-97]. Încă de la 1799 se reia obiceiul comenzilor în

Ardeal, începe concurenţa negustorilor şi meşteşugarilor străini în interiorul ţării [38, p. 154], care

contribuie la declinul meşteşugului localnicilor şi al breslelor, care nu mai sunt susţinute de stat.

Cele mai ample informaţii privind portul bijuteriilor la doamnele din Moldova sunt selectate în

studiul renumitului savant N.Iorga [40]. În paginile care urmează, vom face o descriere şi analiză

succintă a bijuteriilor regale care pot fi văzute pe portretele doamnelor din Moldova şi Ţara

Românească, aflate pe frescele murale din biserici şi mănăstiri.

Portretul Doamnei Evdochia, soţia lui Ştefan cel Mare, cercetat după fresca din biserica Sf.

Nicolae din Iaşi, ne prezintă la gît o salbă întreită de mărgăritare. Portretul Mariei Comnena

Paleologa, soţia lui Ştefan cel Mare, o înfăţişează purtînd pe cap cunună cu pietre scumpe în partea

de jos şi cercei lungi bizantini. Doamna Maria a lui Radu, soţia lui Ştefan cel Mare, poartă cunună

similară cu cea a Evdochiei şi cercei lungi ca la Maria de Mangop. Pe portretul din biserica Pătrăuţi

se poate vedea cununa de mărgăritare pusă pe capul ei, iar pe fresca din biserica mănăstirii Voroneţ

este înfăţişată cu podoabe neobişnuit de bogate, haine presărate cu pietre scumpe şi cusute cu aur.

Doamna Elena, soţia lui Petru Rareş, poartă cununa bogată cu pietre scumpe, mărgăritare, iar pe

fresca din biserica Humor – cunună cu pietre şi mărgăritare ca cea purtată de Petru Rareş, cercei de

mărgăritare, care coboară foarte jos pe piept. Fresca din biserica mănăstirii Rîşca ne prezintă cununa

domnească şi o salbă de mărgăritare. Fresca din biserica Rădăuţi ne-o arată pe soţia lui A.

Lăpuşneau, Ruxanda, cu cunună şi cercei lungi de perle. Doamna Maria, soţia lui Petru Şchiopul

(pictura din biserica mănăstirii Galata) preferă moda apuseană, destul de trecătoare, şi poartă un

surguciu de pene, susţinut de un nod de pietre preţioase, coroana princiară devenind practic

invizibilă. Soţia lui Ieremia Movilă, Doamna Elizabeta, este reprezentată pe fresca din biserica

mănăstirii Suceviţa împreună cu fiicele sale, toate poartă cunună de aur pe cap, cea a Doamnei fiind

ornată cu pietre scumpe.

Page 86: Arta Giuvaergiei

86

Muzeul Metropolitan din Iaşi o reprezintă pe Doamna Tudosca, soţia lui Vasile Lupu, cu trei

lanţuri de aur foarte sofisticate, masive, petrecute după gît şi atîrnînd mai jos de brîu. Guleraşul este

înlocuit cu trei rînduri de mărgăritare care coboară pe piept, pectorale de aur incrustate cu

numeroase pietre preţioase, cerceii au la bază doi trandafiri mari de fir, care acoperă urechile, iar în

loc de cunună – o pălărie-căciuliţă, inspirată de portul doamnelor ruse şi surguciu turcesc.

Giuvaierele purtate de către familia domnească a lui Vasile Lupu merită o atenţie deosebită,

deoarece prezintă adevărate opere de artă, domnitorul denotînd gust rafinat şi cerinţe pe măsură.

Trecînd prin Iaşi între anii 1633-1639, călătorul italian Nicolo Barzi aminteşte buzduganul lui V.

Lupu de aur curat, harnaşamentul cailor bătut cu pietre preţioase şi mărgăritare, giuvaiere de

diamanturi şi rubine de mare preţ purtate de către domn [23, p. 12]. În portretele brodate de la Trei

Ierarhi, Doamna Tudosca poartă rochie cu frunze mari de aur, pălărie brodată cu mărgăritare,

brăţări, coliere de aur şi pietre scumpe, lanţuri de aur grele şi lungi, fiind la modă, cu trandafiri de

aur în urechi, batistă fină cu broderie de aur – totul demonstrează fastul şi bogăţia de pe timpul lui

V. Lupu.

Din portretele secolului al XVIII-lea putem aprecia o bijuterie foarte des folosită – egreta, un fel

de fibulă-agrafa, destul de complicată după executare şi compoziţie, care se folosea pentru ornarea

coafurilor sau pălăriilor şi era completată cu pene, în special, de struţ. Egretele aveau de cele mai

dese ori formă de havuz, cu efect artistic plăcut şi apreciat de înalta societate. Doamna Anastasia,

soţia lui Gheorghe Duca, şi Doamna Zoe, soţia lui Antonie Rosetti, poartă veşminte şi podoabe

caracteristice pentru toate femeile din acea vreme: mărgele de mărgăritar şi o căciuliţă cu surguciu.

Smaranda, soţia lui Nicolae Mavrocordat, preferă coroana (care nu dispăruse încă), ascuţită la vîrf.

Coroana celei de a doua soţii, Pulcheria, este constituită din linii de mărgăritare. Ulterior coroana

dispare, dar moda constantinopolitană păstrează încă mărgăritarele, pălăria cu pene şi pietre

scumpe. Doamna Ecaterina, soţia lui Al. Ipsilanti, este renumită pentru că a preluat coroana vechilor

doamne, fapt semnificativ în epoca războaielor ruso-turce şi austro-turce. Dar deja soţia lui

Constantin Ipsilanti, Doamna Safta, născută Văcărescu, este îmbrăcată după ultima modă de la

Constantinopol – cu pietre scumpe la cingătoare, surguciu în coafură, fibule, flori pentru coafură. Se

schimbă stilul podoabelor pentru gît, ele devenind în mare parte apusene. Doamna Smaranda, soţia

lui Scarlat Callimachi, combină moda apuseană cu cea orientală, prin podoabe şi veşminte nu se

deosebeşte de femeile din Orient. Portretul Doamnei Elena, soţia lui Mihai Şuţu, executat de

pictorul L. Dupré, subliniază că trecuse demult vremea coroanelor, a lanţurilor de aur şi a şirurilor

de mărgăritare. Coafură fantezistă înfăşurată cu şiruri de mărgăritare, cercei lungi, mărgele de perle

la gît erau preferate de Doamna Elena Sturdza, soţia lui Gr. Ghica. Soţia lui Al.I. Cuza, Elena,

poartă mărgele de mărgăritar la gît şi cercei simpli. Regina Elizabeta, soţia lui Carol I, poartă

Page 87: Arta Giuvaergiei

87

mărgăritare, coroniţă simplă, însemne regale ornate cu pietre scumpe, coroană-căciuliţă cu pietre

preţioase, fără cercei. Podoabele princiare erau comandate la case de bijuterii cu renume cu sediul

în Franţa, Italia sau Germania. Astfel, Casa de Bijuterii Resch, în secolul al XVIII-lea, a activat în

Germania, în secolul XIX – la Viena, apoi la Braşov. În 1837, la Bucureşti se instalează cu traiul

doi fraţi: Lorenz şi Iosef, cărora în 1865 A.I. Cuza acordă împămîntenire şi brevetul de furnizori de

bază ai curţii princiare, brevet reînnoit în 1869 de Carol I. Aceşti bijutieri au lucrat pentru familia

regală însemnele puterii, bijuterii exclusive, arme împodobite cu pietre preţioase şi email. Casa de

Bijuterii Falize din Paris a lucrat coroana reginei Maria pentru încoronarea din octombrie 1922 de la

Alba-Iulia, inspirată de cea a Doamnei Despina, soţia lui Neagoe Basarab din pictura murală de la

Curtea de Argeş [15]. Informaţiile parvenite din izvoarele plastice şi istorico-literare din secolele

XVII-XX ne permit să stabilim portul bijuteriilor de către doamnele din înalta societate din

Moldova şi Ţara Românească, şi să reconstituim tabloul destul de amplu al bijuteriilor specifice

doamnelor din Moldova şi moda la bijuterii în diferite perioade, în funcţie de influenţele

occidentale, orientale sau slave. Totodată, am determinat setul de bijuterii caracteristic pentru

doamnele din secolul XIX –începutul secolului XX, care consta din cercei, inele, diademă, egretă

etc. – bijuterii confecţionate din materii prime nobile ţinînd cont de tendinţele stilistice ale epocii.

Arta secolului XIX, fiind o artă care tinde spre internaţionalizare, îşi pierde în mare măsură

specificul naţional, de aceea portul femeilor din Moldova nu diferă mult de cel al femeilor din ţările

europene, Rusia sau Orient (cu unele excepţii stilistice naţionale).

Portul bijuteriilor specific pentru epoca medievală denotă unele mostre păstrate în colecţia

Muzeului de Arheologie şi Istorie al AŞM, de tipul inelelor de tîmplă din argint, executate într-o

tehnică de granulaţie fină şi cu aplicarea unor elemente decorative granulate şi filigranate, asociate

cu brunarea şi opacizarea argintului, tehnică preluată de la popoarelele orientale şi muntoase.

Pentru Evul Mediu sunt caracteristice podoabele executate din fier, bronz, precum sunt inele de

tîmple, mărgele de sîrmă şi sticlă colorată, utilizarea unor pietre ornamentale - carneol, calcedonie,

(sec. IX-XII, Echimăuţi, Rezina, Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău).

Podoabe tipice pentru secolele XVI-XVII au fost descoperite la Saharna, raionul Rezina: cercei

de tîmplă legaţi printr-un lănţişor şi un colier de sîrmă împletită în patru cărări orientate oblic,

imitînd decorul brăduţului (ornament utilizat şi în broderia naţională, la covoare, prosoape).

Încheietoarea prezintă o placă cu ornament în formă de floare de lotus, motiv preluat de la bijutierii

orientali, podoabele fiind caracteristice pentru perioada medievală şi demonstrează aspiraţiile pentru

portul bijuteriilor frumoase şi preţioase, lucrate după tehnici complicate. Totodată, bijuteriile denotă

un amestec de stiluri şi elemente decorative preluate de la popoarele învecinate şi asociate armonios

(fig.29).

Page 88: Arta Giuvaergiei

88

fig. 29. Cercei de tîmplă (sec. XVII. s. Saharna, raionul Rezina). Muzeul Naţional de Arheologie şi

Istorie a Moldovei.

Pînă la mijlocul secolului al XIX-lea negustorii din oraşe continuau să-şi comande la

Constantinopol vestimentaţie tradiţională de tip oriental, hainele lor erau cusute cu galoane şi

nasturi de aur, broderii cu fire de argint [76, p. 86]. Practic, în fiecare casă respectabilă se puteau

vedea haine cusute cu fir de aur, caţaveică fără mîneci, batiste brodate cu aur, argint sau mărgele

mărunte de sticlă (biser), diferite arme, cuţite incrustate cu argint sau pietre ornamentale, veselă de

argint. După 1830 domneşte un amestec de stil oriental şi modă europeană, ultima cucerindu-i tot

mai mult pe boierii şi negustorii din Basarabia. Basarabencele, mai ales cele de la oraş, continuă să

folosească mătănii din lemn sau pietre fine, port venit din ţările orientale [76, p. 89]. Cu timpul moda

de inspiraţie naţională şi turcească devine desuetă, cedînd locul costumului european. Producţia

meşterilor localnici este influenţată în mare parte şi de meşterii veniţi din Imperiul Rus, de

abundenţa de mărfuri ruse importate sau aduse de colonişti. În judeţele Chişinău, Soroca, Bender,

Akkerman, Ismail în secolul XIX ţăranii români înstăriţi poartă de preferinţă „haine nemţeşti”, iar

femeile se îmbracă ca la oraş, costumul naţional tradiţional fiind cu timpul dat uitării [3, p. 150.].

Pentru secolul XIX sunt caracteristice variate catarame de metal, moniste (salbe de monede),

pandantive metalice sau din pietre preţioase, brăţări metalice cu vădite semne de confecţionare

manuală din cauza aspectului grosolan, fără elemente decorative gravate, caracteristice pentru a

doua jumătate a secolului XIX – începutul secolului XX, variate mărgele din sticlă colorată (alb,

negru), opace şi translucide, precum şi mărgele de culoare turcoaz, frecvent întîlnite. La hotarul

secolelor XIX-XX femeile purtau cercei de forme sferice şi mărgele de coral portocaliu în cîteva

rînduri, cele din familii mai puţin înstărite se mulţumeau şi cu mărgele de sticlă colorată. Se purta la

gît, de preferinţă, coralul portocaliu, faţetat în formă de cilindri mici, înşiraţi pe fir de mătase în

Page 89: Arta Giuvaergiei

89

formă de cascadă. Coralul păstrat în colecţii deseori îşi schimbă nuanţa, devine mai palid, opac.

Imaginea anexată (fig.30) prezintă bijuterii confecţionate din materiale organice păstrate în

fondurile Muzeului de Istorie Naturală şi Etnografie din Chişinău – şiraguri de mărgele de coral,

perle sidefate, alb-gălbui, nuanţa de culoare fiind o dovadă elocventă privind autenticitatea şi

vechimea acestor podoabe (nuanţa albă pe parcursul anilor se atenuează). Se ştie că coralul trăieşte

în condiţii bune de păstrare circa 150-200 de ani, cu timpul, îşi pierde culoarea iniţială, devine fragil

şi se sfărîmă.

fig. 30. Mărgele de perle, coral, sidef. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău.

Portul femeiesc din Basarabia din a doua jumătate a secolului XIX era completat de podoabe

pentru gît şi piept (mărgele de coral, sidef, sticlă, salbe de monede), brăţări, verighete, inele, cercei

[76, p. 97]. Scriitorul A. Russo scria că „la 1840... cerceii, salbele de mărgăritar fals, amestecat cu

monede, constituie parte componentă a portului” locuitorilor oraşului Iaşi. După 1800 piesele

pentru acoperit capul se deosebeau în funcţie de rang, avere sau origine socială. Egreta, una din

bijuteriile fundamentale ale portului feminin, era împodobită cu diamante şi perle (mărgăritare) [76,

p. 100]. Ţăranii români din Basarabia la sărbători mari purtau vestimentaţie specifică – antereu încins

cu brîu, deasupra brîului se mai încingeau şi cu o cingătoare largă de piele, împodobită cu nasturi şi

cruciuliţe de aramă. Ţăranca română iubeşte a se găti, este chiar cochetă, poartă inele, gîtul e plin de

mărgele sau harmaz (hurmuz – mărgea de sticlă, care imită mărgăritarul), purtate numai în zilele de

sărbătoare [3, p. 151.].

La începutul secolului al XIX-lea se simt schimbări în portul bijuteriilor numai la păturile

aristocratice, în timp ce la sate se purtau podoabele tradiţionale, variind în funcţie de naţionalitate şi

Page 90: Arta Giuvaergiei

90

profesie. Moda la bijuterii mai era influenţată şi de plecarea tinerilor la studii în străinătate, de unde

ei reveneau cu idei şi preferinţe noi, costumul vest-european fiind răspîndit practic în toate oraşele

din Moldova. Doamnele se abonează la reviste de modă în limba franceză, germană şi engleză, dar

la Chişinău se mai păstra un conglomerat de trăsături orientale şi europene. Podoabele tradiţionale

din Basarabia în secolul XIX – prima jumătate a secolului XX pot fi studiate în colecţiile din

Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie, în colecţiile

particulare, presa periodică din epocă, portrete şi fotografii (fig.31.). În baza acestor izvoare putem

afirma că bijuteriile tradiţionale sunt compuse din şiraguri de mărgele de coral, de preferinţă

portocaliu, sidef, perle sidefate, gălbui, precum şi strassuri într-un număr impunător.

fig. 31. Portul bijuteriilor la hotarul secolelor XIX-XX. Fotografie din colecţie particulară.

În Basarabia, ca şi în întreaga Moldovă, termenul utilizat pentru coral este „mărgeanul”, iar

pentru perle „mărgăritar”, pietre foarte apreciate erau rubinul şi diamantul (cu diminitivul

„diamanţele”, folosit pentru cristale faţetate de mărime mică). Articolele de bijuterii, în mare parte,

erau confecţionate din argint, argint aurit, aur, cele din platină apar la Chişinău abia la începutul

secolului XX.

În general, moda la bijuterii urmează moda vestimentară. Bijuteriile de doamnă în epoca

modernă devin mai simple şi mai democratice, constînd din broşe (în formă de fluturi, libelule),

pandantive de opal, agat, sard, pietre fine, lănţişoare subţiri şi lungi, mărgele pe gît în cîteva rînduri,

catarame frumoase, brăţări pare care se uneau în formă de potcoavă. Se poartă inele pe fiecare

deget, mai ales pe cel mic şi cel inelar, cercei mici. Este folosit emailul policromatic, pietre fine,

ornamentale, mozaic şi articole din sidef. Bijuteriile din această perioadă sunt decorative, plastice,

festive, la bază fiind stilizarea formelor naturale, se remarcă interesul faţă de botanică (elemente

floristice, animaliere, vegetale) şi cultura japoneză.

Page 91: Arta Giuvaergiei

91

În secolul al XIX-lea, foarte populare devin salbele confecţionate din monede, austriece, ruse

sau turceşti, monedele erau găurite, înşirate pe un fir de aţă şi purtate la gît în unul sau mai multe

rînduri. În ţările române această categorie de podoabe poartă denumirea de „taleri”, „banii la

grumaz”, „salbe cu bani”, salbele de influenţă orientală fiind specifice popoarelor din Peninsula

Balcanică [49, p. 79].

fig. 32. Cercei şi broşă confecţionate din monede de origine străină. Brăţări cu elemente decorative

gravate, inel în mai multe spire cu două inserţii de perle cultivate. Salbă de monede şi podoabe

caracteristice basarabencelor înstărite. Şiraguri de mărgele confecţionate din strassuri colorate.

Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău.

Despre o salbă de galbeni purtată ca podoabă la gît este vorba şi în foaia de zestre menţionată

anterior, salbele „mahmudiene” fiind confecţionate din monede de origine turcă şi fiind specifice

portului din Moldova şi Ţara Românească, iar salbele de galbeni erau un accesoriu practic

obligatoriu al costumului feminin din mediul rural, mai ales în localităţile populate preponderent de

romi, găgăuzi şi bulgari. Portul salbelor de galbeni în localităţile orăşeneşti este semnalat mai rar.

Page 92: Arta Giuvaergiei

92

Aceste salbe de galbeni sunt similare celor purtate la popoarele germanice, confecţionate de

asemenea din monede şi cunoscute sub termenul de „bracteat-podoabă”. Monedele străine erau

folosite nu numai pentru confecţionarea salbelor de galbeni, dar şi a cerceilor şi broşelor decorative,

monede fiind asortate cu cîrlige speciale care se îmbracă în ureche, cîrligele erau sudate prin

intermediul unor aliaje de lipire speciale, ceea ce denotă cunoştinţe privind tehnologia de sudare a

metalului nepreţios, temperatura de fuziune a metalelor, curăţarea şi cizelarea finală a bijuteriilor

confecţionate.

În colecţiile Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie din Chişinău se păstrează asemenea

podoabe, de exemplu, pandantiv executat din monede de argint din Rusia şi Austria din secolul al

XIX-lea, brăţări din monede de argint ruseşti etc. Se purtau, la fel, variate bijuterii-medalioane,

pandantive lucrate au repoussé, ornate cu sticlă colorată roşu şi verde, purtate pe lănţişoare lungi

împletite, brăţări rigide pentru încheietura mîinilor (fig.32.).

fig. 33. Bijuterii tradiţionale din Basarabia: cruce de botez de argint, mărgele de coral portocaliu,

salbă de galbeni, sf. sec. XIX. Salbă de monede din URSS, a doua jumătate a secolului XX. Muzeul

de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău.

În imaginea anexată (fig.33.) poate fi văzut un model de salbă de galbeni înşiraţi pe un suport

din sîrmă metalică în formă de cascadă, astfel încît cele mai mari monede se află la mijlocul

podoabei, celelalte mergînd în ordine descrescătoare spre încheietoare. Monedele sunt fixate de

sîrma metalică cu ajutorul unor ineluşe care asigură legătura şi fixează moneda şi sîrma. Tot aici

Page 93: Arta Giuvaergiei

93

poate fi văzut un inel de doamnă, de aramă, decorat cu elemente incizate şi gravate pline de

rafinament. Un alt exemplar remarcabil este o salbă de monede emise în 1920-1922, intercalate cu

mărgele mici negre înşirate pe un fir de aţă prin intermediul unor ineluşe, este evident că meşterul

cunoştea tehnica de sudare a metalelor şi a aliajului (flusului) de lipire.

Tradiţia confecţionării salbelor de monede persistă şi în a doua jumătate a secolului XX, mai

ales, în mediul rural, o salbă din această perioadă este reprezentată în imaginea anexată. Podoaba

este realizată din monede de 20 de copeici din URSS, care sunt găurite şi legate de firul de aţă şi

prezintă mai mult un element decorativ, decît o podoabă. Salbele de acest tip sunt confecţionate din

monede cu diametrul mic, cele cu valoarea de 1-2 copeici, de culoare galben-roşcată sau din

monede cu diametrul mai mare, de 5, 10 sau 20 de copeici, de culoare deschisă. Ca atare, asemenea

piese practic au dispărut de pe teritoriul Moldovei, ele nu se mai confecţionează şi sunt apreciate ca

bijuterii ieftine din metale nepreţioase.

Podoabele sunt folosite frecvent în cadrul obiceiurilor populare. La Capra ofiţerii purtau haine

militare împodobite cu hurmuzuri (mărgeluşe rotunde din sticlă albă, podoabă din mărgele),

mărgele şi medalii [65, p. 290], Cerbul era acoperit cu oglinzi şi cu zgardă, purta mărgele colorate şi

ursarul. Verighetele se foloseau la uitatul în oglindă şi la ghicit, fiind puse într-o oală cu apă [65, p.

310]: inelul era privit cu atenţie timp de 10-20 de minute, pînă cînd apărea chipul viitorului soţ.

Inelul sub farfurie se folosea şi la ghicitul fetelor la Sf. Andrei. Iar dacă fata visa că primeşte în dar

mărgele sau inel, se mărita imediat [65, p. 314]. Aceste informaţii privind portul bijuteriilor

tradiţionale la femeile din Basarabia completează tabloul giuvaiergeriei naţionale, fiind asociate cu

tradiţiile şi obiceiurile populare, la care nu lipsesc podoabele, fie ele cît de ieftine şi simple.

O etapă calitativ nouă în industria bijuteriilor reprezintă anii 1908-1914. Mecanizarea procesului

tehnologic în atelierele de bijuterii a permis mărirea considerabilă a numărului de obiecte

confecţionate, a simplificat multe operaţii tehnologice, respectiv, a permis satisfacerea cererii

consumatorilor. Dar automatizarea a avut şi efecte negative, contribuind la tirajarea bijuteriilor,

manifestată mai ales în a doua jumătate a secolului XX. Bijuteriile purtate devin mai calme, mai

emancipate şi pragmatice, funcţia principală a podoabelor devenind utilitatea lor. Broşa este

înlocuită de cele mai dese ori cu brelocul, cele mai solicitate fiind exemplarele emailate.

În timpul Primului Război Mondial sunt solicitate bijuteriile cu elemente decorative în formă de

cruce roşie, ceasuri mici purtate pe lănţişoare, nasturi decorativi din agat, sidef, argint emailat.

Cerceii se poartă cu inserţii de turcoază, chihlimbar, perle, agat. Bărbaţii, dar şi femeile emancipate,

preferă butoane decorative pentru cămăşi. Cravata, care devine şi un accesoriu pentru femei, se

fixează cu ajutorul unei broşe elegante cu pietre preţioase sau strassuri (de altfel, modă renăscută

Page 94: Arta Giuvaergiei

94

actualmente, cînd femeile poartă cravată cu broşă). După 1914 rolul bijuteriilor decade simţitor, ele

devenind simple şi prioritar utilitare – pentru fixarea coafurii, la cravată, bluză etc.

După 1917, în Rusia, respectiv şi provinciile anexate, începe o politică deschisă de negare a

bijuteriilor, ele fiind declarate vestigii ale trecutului capitalist. Se interzice chiar şi verigheta ca

simbol al căsătoriei. Nu se mai poartă acul de cravată, butoane de cămaşă, se permit numai podoabe

ieftine, accesibile pentru clasa muncitoare şi kolhoznici. Din anii ’20 ai secolului XX apare moda

pentru mica rochie neagră introdusă de Coco Chanel. Ea se purta cu mărgele lungi din perle

sintetice, pentru care pleda cu ardoare creatoarea, modă, de altfel, ajunsă şi în oraşele basarabene.

Începînd cu anii ’30 ai secolului XX se simte tendinţa spre elemente populare, decorative,

ornamentale, revin la modă broşele cu imitaţii de sticlă ale diamantului. Broşele fixau bluzele largi,

se purtau 1-2 inele, clipsuri mari în formă de inele, lănţişoare cu pandantive, brăţări. Dacă e să

facem o paralelă, moda lănţişoarelor şi brăţărilor cu variate pandantive-amulete reînvie la începutul

secolului XXI, fiind solicitate atît articole din materii nobile, cît şi bijuteria ieftină. Renumita Casă

de Bijuterii Cartier prima a încercat asocierea diamantului cu masele plastice.

În prima jumătate a secolului XX femeile purtau diferite bijuterii, în funcţie de starea lor

financiară. Se purtau cercei, inele, agrafe pentru coafură, broşe, bărbaţii purtau butoane pentru

cămaşă ş.a. În linii generale, în baza fotografiilor, portretelor şi mărturiilor documentare de epocă

putem restabili portretul unei doamne de la începutul secolului XX, ţinînd cont de asortarea strict

stilistică a vestimentaţiei şi a podoabelor personale: pălărie, în mod obligatoriu asociată cu o broşă

sau fibulă, şiraguri de mărgele lungi purtate la gît în unul sau cîteva rînduri, broşe vestimentare în

formă de fluturi, libelule, de preferinţă, cu aripile mobile (fig.34.).

Culorile bijuteriilor sunt palide, fără excese. De fapt, acest început de secol este marcat prin

diferite nuanţe palide, calme ale culorilor primare, nu poate fi văzut pe nici o bijuterie un email roşu

sau albastru aprins. Lănţişoarele confecţionate prin împletire şi mărgelele sunt deseori asortate cu

pandantive din materii prime scumpe şi frumoase.

Pentru începutul secolului XX este caracteristică folosirea nestingherită în cantităţi foarte mari a

strassurilor, care erau mult mai ieftine decît pietrele naturale, dar şi graţie modei dictate de Paris,

Sankt Petersburg sau Iaşi. Sticla colorată se foloseşte pe larg, iar actualmente este asociată cu

platina şi diamantele, formînd un stil extravagant şi avangardist. De altfel, bijuterii de acest gen sunt

solicitate la etapa contemporană, fiind manifestată tendinţa spre amestecul avangardist al stilurilor

şi curentelor artistice. În aceste condiţii, bijutierii creează podoabe şi giuvaiere utilizînd elemente

etno folclorice, mai ales naţionale, orientale sau indiene, asociate cu elemente decorative

geometrice, astrologice etc.

Page 95: Arta Giuvaergiei

95

fig. 34. Costumul de doamnă cu podoabele specifice de la înc. sec. XX. Muzeul de Etnografie şi

Istorie Naturală, Chişinău.

În secolul XIX – începutul secolului XX erau în vogă diverse modele de bijuterii: broşe în

formă de fluturi cu aripioare mobile, cu o abundenţă de email policromatic, de motive vegetale şi

floristice, geme montate în broşe. Broşele, în această perioadă, par a fi cele mai solicitate podoabe,

Page 96: Arta Giuvaergiei

96

ele se folosesc la decorarea coafurii sau a pălăriei cu pene, a rochiilor de gală, avînd diferite

semnificaţii şi întrebuinţare. Locul cameelor şi intaliilor veritabile, care sunt foarte costisitoare, este

preluat de fascimile din sticlă turnate în forme speciale, care permiteau confecţionarea mult mai

rapidă a bijuteriilor şi, respectiv, tirajarea lor. În colecţiile muzeistice, pe lîngă podoabele executate

din sticlă colorată sau imitaţii de pietre naturale, pot fi întîlnite şi bijuterii din pietre veritabile, fine

sau ornamentale, cum ar fi mărgelele din pietre de culoare verde-cafeniu, şlefuite sau asimetrice.

Pînă în anii ’50 ai secolului XX, în URSS existau anumite manufacturi, se făcea o diferenţă

calitativă între podoabele tirajate mecanic şi cele executate manual, se lucra în ateliere care

promovau un stil propriu sau imitau stilurile de la hotarul secolelor XIX-XX. În anii ’50-’60, se

deschid uzine de bijuterii la Moscova şi Leningrad, unde se fabrică în cantităţi enorme podoabe

ieftine, masive, lipsite de gust şi individualitate, care au invadat toate magazinele specializate din

republicile unionale ale URSS, inclusiv RSS Moldovenească. Trebuie de menţionat că tirajarea

bijuteriilor este un fenomen obişnuit chiar şi pentru secolul XX, însuşi K.Faberge, S.Dali sau

P.Picasso erau deseori nevoiţi să producă bijuterii în serie pentru a-şi ameliora situaţia financiară.

Anume lor le aparţine meritul apariţiei unei direcţii noi în arta decorativă – confecţionarea

bijuteriei-sculptură: variate inele de logodnă cu degetele intercalate, cruci de botez cu ramurile

sculptate etc. Această direcţie fusese urmată cu succes de bijutierii din ţările europene, iar spre

finele secolului XX îşi face apariţia timidă şi în creaţiile artistice ale meşterilor din Republica

Moldova.

O deosebită atenţie merită analiza portului bijuteriilor în Republica Moldova în anii ’60-’80 ai

secolului XX, perioada fiind caracterizată din punct de vedere istoric şi economic printr-o stagnare

totală şi inexistenţa unei educaţii estetice. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial

istoricii şi etnografii subliniau acurateţea şi simplitatea costumului: rochie simplă care evidenţiază

forma şi funcţia sa utilitară, elemente decorative reduse la minim (mai mult guleraşe albe),

vestimentaţia fiind asortată cu cele mai simple podoabe. Se urmărea tendinţa (pe întreg teritoriul

fostei URSS) de a purta bucăţele neprelucrate de lemn, conuri de brad, coji de nucă, transformate în

broşe decorative, deseori aceste podoabe nu erau deloc cizelate, nici lustruite, păstrînd forma

naturală [88].

Pe parcursul anilor ’50 ai secolului XX giuvaiergeria din URSS (respectiv, RSSM) se dezvolta

conform vechilor criterii din arta decorativă antebelică. Atelierele de bijuterii fabricau podoabe în

stilul secolului XIX, din perle, diamante, ceea ce nu corespundea gustului artistic al epocii. În plus,

aceste podoabe nu urmau tradiţiile populare! Şi numai după Hotărîrea CC PCUS din 4 noiembrie

1955 [134, p. 4] începe reformarea concepţiilor stilistice în arta decorativă, trecerea de la obiecte de

artă expoziţionale la cele strict pragmatice, menite de a servi omului în viaţa cotidiană. Arta

Page 97: Arta Giuvaergiei

97

bijuteriilor se apropie de om, de viaţă, locul bijuteriilor frumoase din platină cu diamante îl ocupă

podoabele „democratice” din materii prime ieftine şi accesibile muncitorului. Pînă acum se poartă

discuţii dacă articolele din materii ieftine pot fi considerate drept „articole de bijuterie”, în URSS

fiind folosit chiar termenul de „articole de galanterie”. Meritul principal al giuvairgeriei din anii ’50

ai secolului XX din fosta URSS este „pierderea caracterului de clasă”, devenind atribut al societăţii

democratice. Nu se mai confecţionează veselă de argint, articole de armurărie sau lulele de

chihlimbar, ele ieşind complet din uz. Unica categorie de bijuterii rămasă au fost podoabele

feminine, asortate cu vestimentaţia simplă şi comodă. Se simt schimbări şi în tehnologia de

executare, lucrul de mînă este practic anulat, toate operaţiile fiind automatizate şi mecanizate. La ce

a dus asemenea „progres” se simte bine şi astăzi, bijuteriile fiind tirajate în masă.

Motivele stilistice geometrice şi cele vegetal-floristice de la finele secolului XIX (oval, cerc,

rozetă, libelulă, gîndac ş.a.) au fost declarate total necorespunzătoare noilor cerinţe ale modei. Se

purta numai cîte o bijuterie: mărgele, broşă sau brăţară, care corespundeau vestimentaţiei laconice,

lipsei elementelor decorative. După cum declara cercetătorul podoabelor sovietice de la mijlocul

secolului XX, P.Utkin: „numărul redus al accesoriilor în costumul contemporan este semn al

educaţiei şi gustului” [134, p. 11]. Podoabele erau apreciate din punct de vedere estetic numai în

legătură cu costumul purtat şi laconicitatea liniilor, ele nicidecum nu erau acceptate ca obiecte de

artă aparte, fiind supuse total rochiei, de lucru sau de gală. Anume din aceste considerente, tabloul

restabilit al bijuteriilor la începutul anilor ’60 ai secolului XX este foarte sărac. La un anumit

moment aceste podoabe erau lipsite de suflul vieţii, de personalitate şi de posibilitatea de a dăinui

peste ani ca articole de artă, de unde şi reducerea volumului de producţie al industriei de bijuterii,

care de fapt, se afla în stare embrionară de dezvoltare. După cum am menţionat anterior, pentru

confecţionarea podoabelor se foloseau materii prime foarte ieftine, metalele scumpe şi pietrele

preţioase fiind nesolicitate, ceea ce contravine însuşi specificului giuvaiergeriei. În pofida utilizării

materiilor prime sintetice ieftine sau a imitaţiilor, chiar la modă actualmente, totuşi marea

majoritate a bijutierilor consideră că adevărata operă de artă a unui giuvaiergiu constă din metale şi

pietre preţioase de cea mai înaltă calitate, restul se încadrează în categoria „articole de bijuterie din

materii ieftine”. Anume articolele confecţionate din metale şi pietre scumpe formează patrimoniul

cultural al ţării, al întregii civilizaţii umane, ele păstrîndu-se practic intacte din lumea antică: Egipt

şi Mesopotamia, Grecia şi Roma, Dacia. Aceste particularităţi ale giuvaiergeriei nu erau luate în

consideraţie la începutul anilor ’60, atunci fiind confecţionate podoabe din hîrtie, sticlă colorată

fragilă, masă plastică, sîmburi de fructe, ceramică, fapt demonstrat şi de unele articole participante

la expoziţii de artă. Etapa dată este dominată de funcţionalitate totală şi construcţie simplă, care nu

lasă loc eternului şi frumosului [98]. Meşterii-bijutieri de la începutul anilor ’60, care lucrau cu

Page 98: Arta Giuvaergiei

98

argint şi pietre ornamentale, nu scoteau în evidenţă, deseori chiar atenuau strălucirea metalului

nobil, de parcă ar fi avut o frică neexplicată faţă de culorile vii ale pietrelor faţetate, folosindu-se

caboşoane neprelucrate pentru a evidenţia culoarea şi strălucirea pietrei. Se purtau broşe de formă

pătrată, dreptunghiulară, masive, într-o montură abia vizibilă de argint care avea menirea numai de

a susţine inserţia de piatră şi nu servea ca element decorativ principal. Unii meşteri încercau în mod

special să evidenţieze naturaleţea lucrărilor sale, creînd forme asimetrice, nefinisate. Aşa, mărgele

din chihlimbar neprelucrat (care este opac şi neatractiv) se asociau cu brăţări de argint confecţionate

din plăci fără ornament, slab şlefuite, brunate, opacizate, de parcă special lipsite de luciul metalic

argintiu. Cel mai mare pericol la etapa dată îl constituia lipsa măiestriei profesionale, promovarea

centralizată a unor podoabe masive, grosolane. Iar la baza dezvoltării giuvaiergeriei stă măiestria şi

profesionalismul înalt, care erau cu încetul pierdute. În această perioadă mulţi meşteri încearcă sau

să emigreze, sau să-şi schimbe profesia, deoarece meseria de bijutier ajunse la ultima treaptă, cele

mai apreciate fiind profesiile de muncitori şi kolhoznici, arta fiind considerată mult timp o rămăşiţă

a capitalismului. Tendinţe similare se manifestă nu numai în giuvaiergerie, ci în toate domeniile

artei, ideologia fundamentală fiind legătura directă între om şi lumea materială, ultima fiind

definitorie pentru modul de gîndire şi acţiune a omului sovietic.

Anii ’50-’60 ai secolului XX sunt dominaţi de concepţia că podoabele sunt simple accesorii ale

vestimentaţiei feminine (fig.35.).

fig. 35. Pandantiv executat din metal nepreţios, anii ’60-70 ai secolului XX din Moldova,

împodobit cu perlă de formă sferică. Colecţie particulară. Inele de aur Uzina de Bijuterii

„Giuvaier”, sf. sec. XX.

Se solicitau broşele ştanţate din aluminiu cu cîteva picături de email, care nu se prindeau deja

sub guleraş, ca de obicei, ci la o parte, pentru a acorda o asimetrie decorativă hainelor. Broşele se

folosesc şi pentru fixarea coafurii, ornarea pălăriei sau ca şi cataramă la centură. Mărgelele,

întotdeauna prezente în costumul naţional din Moldova, erau foarte răspîndite. Tendinţa artistică

Page 99: Arta Giuvaergiei

99

fundamentală este îmbinarea, în articolele de giuvaiergerie, a tradiţiilor populare cu elementele

internaţionale [134, p. 13]. Este perioada formării artei sovietice a bijuteriilor, cu forme şi stiluri noi,

fiind definitivate două direcţii prioritare:

• crearea bijuteriilor unicale, la comandă, pentru anumite cercuri de elită; materii

prime folosite – pietre şi metale preţioase;

• producerea unor podoabe simple, accesibile şi funcţionale din materii prime ieftine,

folosirea muncii mecanizate, a ştanţării şi tirajării.

Abia la finele anilor ’60, în modă feminitatea începe cu încetul să biruie asupra rigorii şi

simplităţii. Pentru meşterii-bijutieri apare posibilitatea de a-şi manifesta talentul artistic. Ceea ce era

imposibil de realizat cu zece ani în urmă devine întruchipat într-o expoziţie specializată de

giuvaiergerie „Pictorii-bijutieri ai URSS”, deschisă în toamna anului 1975 şi care a durat o lună şi

jumătate! [133, p. 65]. În Moldova, în acei ani, la expoziţiile de artă plastică sunt prezentate articole

de bijuterie, obiecte executate din ceramică, dar şi din argint cu agat, coral sau malahit.

Spre deosebire de perioada anterioară, podoabele anilor ’70 ai secolului XX sunt de o diversitate

enormă, manifestată prin forme, motive, ornamente, tehnici de lucru, prelucrare artistică, care scot

în evidenţa individualitatea fiecărui meşter, sufletul şi aspiraţiile sale artistice. Bijutierii combină cu

succes profesionalismul cu materii prime nobile, dar activitatea lor se restrîngea numai la folosirea

argintului. Majoritatea bijutierilor din URSS nu lucrau cu aurul, care este mult mai maleabil, plastic

şi, în aliaj cu alte metale, permite crearea celor mai variate şi fantastice nuanţe de culori, ceea ce

urmărim astăzi pe piaţa de bijuterii – aur roşu, roz, verzui. Bijuteriile confecţionate din argint, în

cele mai dese cazuri, sunt monocromatice, meşterii încercînd folosirea argintului alb, oxidarea,

brunarea şi emailarea maximă pentru a diversifica nuanţele de culori ale podoabelor confecţionate.

Avîntul semnalat în arta bijuteriilor este şi rezultatul cointeresării statului în dezvoltarea acestei

ramuri artistice, atitudine manifestată prin deschiderea a circa 30 de uzine de bijuterii în întreaga

URSS. În conformitate cu politica statală, la 1972, în baza unor ateliere particulare din sectorul

Rîşcani, este deschisă Uzina de Bijuterii din Chişinău. Graţie noilor tendinţe, multe bijuterii au

obţinut viaţă, individualitate, au devenit un tezaur familial.

Pentru anii ’80 este caracteristică existenţa independentă a bijuteriilor, avînd caracter personal şi

purtînd amprenta stăpînului său. Moda la bijuterii nu a dispărut aşa cum au crezut propagandiştii

sovietici, giuvaierele ocupînd un loc şi mai important în viaţa socială, mai ales a femeilor,

subliniind individualitatea în perioada dominaţiei standardelor şi stereotipurilor industriale.

Izvoarele plastice şi fotografiile din această perioadă demonstrează podoabele fie şi oricît de simpli,

purtate de femei şi fete. În anii ’90 ai secolului XX devin populare seturile formate din lănţişor–

colier sau lănţişor–brăţară. Apare un model nou: ceasul purtat pe lănţişor ca pandantiv sau ceasul

Page 100: Arta Giuvaergiei

100

mic, rotund, montat în inel. Se confecţionează variate tipuri de bijuterii pentru diferite categorii de

vîrste. Se poartă, de preferinţă, podoabe mari, cu motive geometrice. Cele mai solicitate şi apreciate

se consideră a fi bijuteriile din aur galben fără inserţii de piatră, aşa-numitul „stil uni”, al cărui sens

constă în următoarele: numai aur (sau argint) toată ziua, şi la serviciu, şi la festivităţi. Bijuteriile se

lucrează în tehnicile vechi – à jour, filigran, emailare, ştanţare, se folosesc pietre fine: acvamarin,

smarald, rubin, turmalina, citrin, safir – toate sintetice, pietrele ornamentale (malahitul, turcoaza,

opal, agat), perlele artificiale sau de rîu sunt combinate cu pietre colorate şi granule de aur. Se

folosesc tăieturi ale pietrelor simple, modeste, cele fanteziste fiind rezervate pentru bijuteriile de

gală, exclusive. Se măreşte producţia podoabelor ieftine: sticlă, masă plastică, piele, lemn,

ceramică, sidef. De altfel, la începutul secolului XXI, acest stil reapare în multe ţări europene şi în

SUA, unde se poartă chiar diamante montate în cauciuc sau masă plastică deopotrivă cu inserţia de

aur montată într-un smarald sau safir natural! Intră în modă podoabe noi, anume „diamantele de

oţel”, sunt populare colierele cu fermuar decorativ masiv, colierele-curcubeu, mărgelele de perle

sintetice, renaşte moda la pandantive, de obicei cu motive astrologice, zodiacale.

La finele secolului XX reînvie interesul faţă de brăţară, faţă de inelul mare cu piatră masivă,

care subliniază frumuseţea metalului. Se folosesc monturi închise, en pavé, dar îşi face apariţia şi

montura înserţiilor de piatră în şină sau montarea a cîteva pietre în şatonul inelului, însuşi şatonul se

modifică, devenind element decorativ al podoabei. Un loc deosebit îl ocupă bijuterile pentru bărbaţi

– inelul de căsătorie, brăţările gravate, ceasurile decorative, inelul-sigiliu cu pietre ornamentale sau

motive astrologice.

La finele secolului XX nu se folosesc ace de coafură, numai ocazional de către mirese pentru

fixarea coafurii. Actualmente renaşte tradiţia ornării şi fixării coafurii cu diverse agrafe, fibule, care

prezintă podoabe ieftine, ornate cu email sau strassuri multicolore. Tineretul poartă un singur cercel

în ureche, numit pusset, preferă stilul geometric, accesoriile brodate cu biser.

Specificul modei feminine de la începutul secolului XXI constă în eliberarea completă de

anumite reguli sau canoane stricte. Coafura romantică poate fi cu uşurinţă asortată cu haine de stil

sport şi cu inele cu pietre naturale, ceea ce ar fi şocat cu 50 de ani în urmă, dispare sensul utilitar al

unor bijuterii, de exemplu fibule şi agrafe, folosite pentru fixarea coafurii, se folosesc podoabe

foarte ieftine, simple, care nu fac parte din categoria articolelor de giuvaiergerie. Mulţi consideră că

broşele sunt destinate pentru doamnele de vîrsta a treia, fetele tinere nu le poartă practic deloc. În

schimb, se folosesc în mod excesiv inelele pentru piercing, fixate pe nas, buze, limbă, sprîncene,

cîte 5-7 în ureche, totul fiind pînă la o vîrstă anumită de zbucium tineresc. Desigur, moda de astăzi

diferă mult de moda de la sfîrşitul secolului precedent, femeile contemporane preferă bijuterii în stil

geometric, uneori destul de masive pentru sublinierea independenţei şi încrederii în sine. Se

Page 101: Arta Giuvaergiei

101

folosesc pietre naturale şi sintetice, pietrele organice fiind preferate de vîrsta a treia, cei tineri

pledînd pentru extravaganţa metalelor nobile asociate cu cauciucul sau a pietrelor naturale montate

în metale nepreţioase. Se poartă lănţişoare scurte pe gît asortate cu decolteuri adînci, care subliniază

frumuseţea feminină; cercei lungi cu motive orientale din metale nepreţioase, lănţişoare pentru talie,

centuri şi genţi; brăţări cu diferite pandantive-simboluri purtate la încheitura mîinilor, la glezne,

inele-piercing în combinaţie cu tatuaj floristic sau oriental. Bărbaţii contemporani preferă bijuteriile

confecţionate din aur, platină, argint, titan, oţel, diamant, sidef, onix, lac, lemn silicifiat, cauciuc sau

diferite bucăţele de piele. Tot mai mult, în epoca globalizării se simte influenţa stilisticii orientale

sau americane, de „kowboy” (bijuterii pentru adolescenţi).

O categorie deosebită în giuvaiergeria naţională constituie cerceii grupaţi sub un termen unic

cercei moldoveneşti, care prezintă forma cea mai larg răspîndită de cercei pentru secolele XIX–XX.

Asemenea cercei îşi fac apariţia în Moldova medievală, au forma de inimioară sau semilună

orientală stilizată, deseori posedă inscripţii şi motive floristice gravate. Se gravau numele miresei, a

soţiei, ulterior aceste podoabe erau transmise de la mamă la fiică. Acest tip de bijuterie era întîlnit

frecvent în Basarabia, tehnologia de confecţionare fiind relativ simplă, dificultăţi prezentînd, în

special, executarea şi montarea cîrligului, precum şi incizarea ornamentului.

fig. 36. Podoabă medievală, Hoarda de Aur, sec. XV-XVII. Muzeul Naţional de Arheologie şi

Istorie a Moldovei. Cercei moldoveneşti, Uzina de bijuterii din Chişinău, hotarul sec. XX-XXI.

Iată un exemplar păstrat în colecţia Muzeului de Etnografie şi Istorie Naturală din Chişinău:

cercei de metal în formă de lună stilizată, simpli, fără elemente gravate, lucru manual (tehnica de

executare fiind stîngace). Dacă la hotarul secolelor XIX-XX, cerceii erau confecţionaţi manual de

Page 102: Arta Giuvaergiei

102

către meşteri locali, fiecare articol fiind unic în felul său, atunci în a doua jumătate a secolului XX

aceşti cercei sunt tirajaţi şi devin practic cei mai solicitaţi împreună cu inelele de căsătorie.

Actualmente producerea lor este redusă cu mult comparativ cu sfîrşitul secolului XX, de

menţionat, că asemenea cercei sunt foarte populari, la începutul secolului XXI, în localităţile din

Republica Moldova populate preponderent de romi, în Kazahstan, Belarus, unde este exportată

producţia Uzinei de Bijuterii din Chişinău. Evoluţia acestui tip de cercei poate fi studiată în baza

fotografiilor păstrate în colecţiile muzeistice sau particulare, a Catalogului Uzinei de Bijuterii din

anul 1991 în comparaţie cu Catalogul electronic contemporan (fig.36.). Astfel, la începutul secolului

XX cerceii moldoveneşti erau confecţionaţi din aur cu titlul 375, din argint sau aramă, pînă la 1992

se confecţionau din aur cu titlul 583, iar în prezent – preponderent din aur cu titlul 585.

Cu timpul, aceste modele devin mai complicate, obţin elemente decorative mai sofisticate,

pentru a evolua, către finele secolului XX, spre o formă destul de frumoasă, apreciată pentru nivelul

înalt de executare, ornamentul filigranat, forma fiind păstrată cea iniţială – inimioară stilizată sau

semilună, frecvent întîlnită în bijuteriile gotice, sarmatice etc. Elementele floristice stilizate gravate

acordă cerceilor un farmec deosebit, dar acest model nu este apreciat de consumatorul contemporan

şi nu corespunde tendinţelor artistice de astăzi.

2.3. Podoabe ceremoniale din Republica Moldova în secolele XIX-XX Analiza bijuteriilor tradiţionale din Basarabia în secolele XIX-XX este imposibilă fără o

retrospectivă istorică scurtă a evoluţiei costumului naţional. În Antichitate costumul nu este atît de

mult influenţat de caracterul naţional, ci mai mult de statutul social al purtătorului. Abia în epoca

medievală putem vorbi despre primele tendinţe de instituire a modei, ţinînd cont de apariţia oraşelor

şi tîrgurilor, a meseriilor artistice ce ţin de mediul urban, respectiv, apariţia vestimentaţiei personale

şi naţionale. În epoca modernă costumul devine mai internaţional şi universal, fiind mai mult sub

influenţa dezvoltării industriei (fabrici şi uzine specializate). În această ordine de idei, forma,

aspectul şi trăsăturile specifice ale costumului şi ale bijuteriilor asociate sunt influenţate de modul

de gîndire, statutul social-economic, factorii de climă şi aspecte etico-estetice. Luînd în consideraţie

cele expuse anterior, putem evidenţia funcţiile podoabelor folosite ca accesorii ale costumului

naţional din Moldova în etapa istorică analizată:

• funcţia socială, care demonstrează statutul social al posesorului;

• funcţia economică, care denotă posibilităţile sale financiare şi economice;

• funcţia estetică, frumosul fiind una din categoriile principale ale esteticii, ideea de

frumos persistînd din adînca antichitate;

Page 103: Arta Giuvaergiei

103

• funcţia magico-religioasă, legată de credinţa în proprietăţile magice şi tămăduitoare

ale pietrelor şi bijuteriilor purtate;

• funcţia utilitară, în acest sens se disting bijuterii cotidiene şi de gală.

Actualmente, devine evident interesul marilor bijutieri faţă de motivele etnonaţionale, se

experimentează interacţiunea dintre stiluri – fenomen specific pentru arta eclectică. Noul stil,

cunoscut în arta decorativă ca stil etnic, stil folcloric sau, utilizînd termenul englez, country-look,

reprezintă un stil contemporan ce îmbină elementele clasice cu elemente de inspiraţie etnică (în

special orientale, latino-americane şi africane). Arta bijuteriilor, deşi una dintre cele mai

conservatoare, este antrenată şi ea în vîrtejul schimbărilor impuse de viaţa contemporană. Acest

lucru nu este valabil pentru costumul naţional, practic neschimbat de-a lungul anilor. Costumul

naţional şi bijuteriile asociate reprezintă un izvor inestimabil de studiu al civilizaţiei unui popor,

exprimînd valori estetice autentice. Deşi omul contemporan este produsul unei societăţi urbanizate

şi industrial-computerizate, totuşi, legătura cu portul naţional este destul de strînsă şi va dăinui atîta

timp, cît vor dăinui tradiţiile şi credinţele populare transmise de la bunici la nepoţi. Drept exemplu

avem reînvierea, la începutul secolului XXI, a motivelor ornamentale în vestimentaţia feminină, a

broderiei artistice, inclusiv cu mărgele colorate, asocierea costumului contemporan cu unele

podoabe tradiţionale executate în stil contemporan.

Podoabele tradiţionale sunt purtătoare ale unor mesaje străvechi, atît de inspiraţie mitologică, cît

şi creştină. În credinţa populară încă persistă ideea că blestemele şi nenorocirile îi ocolesc pe cei

care poartă podoabe de metal, considerîndu-se că metalul respinge relele. Astfel, o bătrînă

mărturisea: „La gît port mărgele şi în ureche cercei, că, dacă blestem copiii, să cadă blestemele pe

mărgele şi pe cercei, nu pe copii”. Conform credinţelor populare, „cine nu poartă mărgele la gît, pe

lumea cealaltă poartă şerpi, iar în ureche cine nu poartă cercei, poartă broaşte” [18, p. 26].

Giuvaierele sunt prezente în portul popular tradiţional în zonele sud, sud-est, nord, centru, la

bulgari, găgăuzi, moldoveni, ucraineni, în vestimentaţia zilnică şi în costumul de gală, în costumul

teatral şi lucrările de artizanat, ele nefiind pînă acum obiectul de investigaţie al unui studiu

fundamental, al unei sinteze complete şi sistematice. În prezent, pe teritoriul Moldovei deosebim

trei variante de costume naţionale tipice cu podoabe specifice, distincte în dependenţă de zona

geografică:

- regiunea de nord, unde se folosesc foarte mult broderiile cu mărgele colorate şi fluturaşi

metalici, o varietate aparte fiind costumul din satele nistrene influenţat de portul rus şi ucrainean şi

de portul bijuteriilor tradiţionale la romi;

- regiunea de sud, populată în mare parte de bulgari şi găgăuzi, cu tradiţii specifice în portul

podoabelor;

Page 104: Arta Giuvaergiei

104

- regiunea de centru, populată preponderent de români.

Costumul din secolul XIX şi bijuteriile specifice purtate de doamnele din Basarabia reprezintă

şiraguri de mărgele din coral şi perle. De menţionat că asemenea bijuterii îşi putea permite numai o

persoană înstărită, deoarece preţul pietrelor organice era destul de mare. Bijuteriile executate din

materiale organice (coral portocaliu şi perle albe, alb-gălbui) sunt cele mai convingătoare

argumente privind prezenţa şi portul podoabelor în Basarabia în secolul al XIX-lea. Evoluţia

costumului naţional din Basarabia este analizată destul de minuţios în istoriografie, însă podoabele

sunt menţionate doar fragmentar, în contextul studierii accesoriilor vestimentaţiei populare (fig.37.).

1. 2. 3.

4. 5. 6. fig. 37. Bijuterii tradiţionale portului femeilor basarabene: 1. portul femeiesc specific raionului

Vulcăneşti (mărgele mărunte colorate); 2. costum naţional bulgăresc, sec. XX, Taraclia; 3. cosum

femeiesc popular din centrul Moldovei; 4. costum popular din sec. XX, Camenca; 5. costum

femeiesc popular de sărbătoare, sf. sec. XIX. (Colecţia Muzeului de Zemstvă); 6. bijuterii specifice

din prima jumătate a sec. XX. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău.

Page 105: Arta Giuvaergiei

105

Practic, în toate monografiile istorice şi artistice este descris costumul naţional brodat cu

mărgele mărunte de sticlă colorată, care fac parte din categoria podoabelor ieftine [92, p. 14]. Se

menţionează şi firele de aur şi argint, fluturaşi şi mărgele, care integrează broderia, acordîndu-i un

aspect de stofă grea, scumpă [116, p. 11.]. Bluziţele brodate cu mărgele erau purtate de fetele tinere,

mai ales din familiile înstărite. O piesă vestimentară tradiţională este brîul bărbătesc, deseori ornat

cu mărgele, cu aplice metalice, cingători gravate, care au şi ele o semnificaţie deosebită în costumul

naţional. Brîul se consideră obiect magic care favorizează bunăstarea, belşugul, reuşita, norocul şi

succesul, din care motiv se folosea în timpul logodnei şi nunţii moldoveneşti.

Femeile din Basarabia purtau variate podoabe din materii prime scumpe sau ieftine, cele mai

solicitate fiind, totuşi, mărgelele. În unele regiuni se poartă salbe din 1-3 şiraguri de monede, iar în

altele cîte 15-18 şiraguri, în funcţie de mărimea strassurilor utilizate şi a monedelor înşirate pe un

suport de aţă sau panglică fină. Portul podoabelor din raioanele de centru ale Moldovei include în

secolul XX variate mărgeluşe, inele şi cercei, iar în localităţile Ialoveni şi Hînceşti femeile mai

purtau un semicerc de mărgele multicolore cunoscut sub denumirea de „gherdan”, confecţionat din

biser multicolor formînd figuri geometrice simetrice [102, p. 7]. Femeile din nordul ţării, în afară de

podoabele descrise mai sus (inele, cercei, salbe din monede), mai purtau podoabe din mărgele

colorate, care formau un pătrat (sau semicerc) cu un desen geometric, podoabă cunoscută ca

„zgardă” sau „zgărdiţă” [100, p. 7]. La Briceni au fost semnalate brăţări şi cercei de aur şi argint de la

sfîrşitul secolului XIX, producţie locală meşteşugărească. Brăţările reprezintă podoabe metalice

rigide cu motive vegetale gravate, pe cînd cele două perechi de cercei sunt din categoria „cerceilor

moldoveneşti”, avînd forma unei inimi stilizate simple, cu motive decorative în formă de inimioare

mici şi cu granule de aur. O altă pereche de cercei posedă motive floristice, podoaba avînd forma

unui fluture stilizat [89, p. 84]. Erau variate şi podoabele purtate de femeile din sudul republicii,

costumul fiind bogat ornamentat. O atenţie deosebită în raioanele de sud ale republicii se acorda

împodobirii cu inele, cercei, mărgele, catarame metalice ornate cu „ozoare” (numite aici colane),

brăţări, alte elemente decorative din monede de argint. În zilele de sărbătoare fetele purtau fruntare

sau cordele cu bani şi lefţi (o salbă de monede) [103, p.11.], femeile bogate mai purtau podoabe din

coral, granat, chihlimbar. Tot la sud, la Vulcăneşti, au fost descoperite brăţări metalice şi salbe de

monede de la sfîrşitul secolului XIX, care denotă producţie locală meşteşugărească [89, p. 84].

Costumul naţional din stînga Nistrului a fost influenţat într-o măsură mai mare de cultura rusă şi

ucraineană. Costumul de sărbătoare includea sarafanul, completat cu un şirag de mărgele şi salbe de

monede, ornamentul vegetal al vestimentaţiei era brodat cu mărgele mici şi se numea „pui cu

mărgele”. Un costum popular de femeie din satul Podoima din lunca Nistrului, descris de

cercetătoarea Iulia Paliţ-Palade în contextul analizei costumului naţional din Basarabia, este asociat

Page 106: Arta Giuvaergiei

106

de podoabe de coral şi de sticlă galbenă şi azurie, care actualmente face parte din colecţia Muzeului

de Etnografie din Ivancea, Orhei [56, p. 15].

Podoabele tradiţionale, de obicei mărgele din pietre albe, roşii, strassuri colorate sau salbe de

galbeni, pot fi analizate şi în baza ediţiilor enciclopedice. Astfel pot fi văzute podoabe specifice

costumului naţional din centrul Moldovei, din stînga Nistrului (salbe de monede, şiraguri de

mărgele în cîteva rînduri). Găgăuzele, ca şi bulgăroaicele, purtau salbe de monede, şiraguri de

mărgele viu colorate, lungi pînă la brîu, salbe de monede înşirate pe un fir de aţă, trei rînduri de

mărgele rotunde şi ovale, iar la gît poartă o monedă-pandantiv pe un suport de fire de aţă. Femeile

de etnie romă mai poartă şi azi salbe de monede, mărgele mari în cîteva rînduri, inele pe degete şi

cercei „moldoveneşti” [109]. Femeile bulgăroaice la gît poartă mărgeluţe şi panglicuţe, iar conform

obiceiului de nuntă local se făcea schimb de căteva ori de inele de căsătorie puse pe pîinea de nuntă

[3, p. 197.], iar romii, fiind de natură femei destul de cochete, poartă cercei, inele şi mărgele la gît [3,

p. 212.]. Imagini şi informaţii utile privind podoabele şi bijuteriile purtate în Republica Moldova

asociate de recomandări şi sugestii privind păstrarea şi curăţarea lor, sunt frecvent întîlnite în reviste

de cultură editate în ţară: Femeea Moldovei, Aquarelle, ş.a.

Menite să marcheze o zi unică şi irepetabilă în viaţă, podoabele ceremoniale au luat întotdeauna

cele mai variate forme. Podoabele de nuntă au menirea de a evidenţia, printr-un limbaj codificat,

strălucirea tînărului cuplu. Pentru tînăra căsătorită momentul nunţii reprezintă şi trecerea de la o

categorie socială la alta, cea a femeilor căsătorite, ceea ce implica schimbarea coafurii şi a

podoabelor. Obiceiurile de logodnă şi de nuntă din Moldova sunt analizate în baza documentelor şi

podoabelor specifice. În timpul logodnei se făcea schimb de daruri: „Băiatul aducea o pereche de

cercei sau mărgele, se făcea petrecere, se schimabu inelele; băiatul mai aducea verighetele şi ceva

de pus la gît, un medalion, o cruciuliţă; inelele se schimbau fiind ascunse într-o farfurie cu grîu sau

cu orez şi dacă fata nimerea veriga băiatului, atunci era semn bun, după ce verigile se schimbau

reciproc de trei ori, şi se sărutau” [65, p. 64]. În ziua nunţii mirele purta gherdan – mărgeluşe

rotunde din sticlă colorată şi mărgele albe, o broşă la pălărie, iar mireasa purta pe cap gîţarul – un

cerc din sîrmă subţire, pe care se coseau mărgele mărunte colorate, la baza gîţei se coseau alte

mărgele (hurmuz). În unele sate aceste podoabe se purtau cu o săptămînă înainte de nuntă [65, p. 93].

O deosebită atenţie merită cununile, parte componentă din costumul obligatoriu al mireselor la

nuntă, podoabele fiind variate, în dependenţă de amplasarea geografică: sat sau oraş (nord, sud,

centru), precum şi în funcţie de tradiţiile locale. Aduse din Orient în epoca sclavagistă, diademele

au fost iniţial simbol al suveranităţii, pentru ca mai tîrziu să fie purtate ca podoabă de cap şi de alte

categorii sociale. Cununile ţărăneşti sunt podoabe ocazionale şi au rolul să marcheze momentul

Page 107: Arta Giuvaergiei

107

special al căsătoriei, în mediul rural fiind executate din bumbac, borangic, pene, flori, frunze,

monede, cei mai înstăriţi folosind materiale de import: mărgele, fir, dantele [70, p. 20].

În prima jumătate a secolului XX, la ceremoniile nupţiale se îmbrăcau variate podoabe din

mărgele albe şi salbe de galbeni ca simbol al unei vieţi îmbelşugate. Miresele purtau, de obicei,

şiraguri de perle sau sidef ca simbol al purităţii, iar rudele apropiate se străduiau să demonstreze

şiraguri de cornalină sau chihlimbar galben, galben-cafeniu, folosit deseori de către doamnele din

Moldova mai ales în scopuri medicale (purtat contra gutei). Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală

din Chişinău dispune de cîteva mostre de podoabe rituale, spre exemplu inele de logodnă sau

cununi. Aceste obiecte din secolul al XIX-lea sunt lucrate manual, din metale şi aliaje nepreţioase

specifice pentru Basarabia, cu elemente decorative gravate şi filigranate.

Cununa prezintă o coroniţă purtată de către mirese, executată din mărgele de sticlă colorată, de

forme variate – rotunde, ovale şi alungite, utilizîndu-se şi imitaţii ale perlelor naturale, toate cusute

pe o bază de stofă, formînd ornamentul decorativ al unei cununi tradiţionale basarabene. Mărgele de

sticlă colorată sunt frecvent utilizate în secolul XIX pentru ornarea pieselor de podoabă: fruntare,

brîie decorative, gherdane, cununi şi podoabe pentru mireasă. Cununa miresei este ornată cu

elemente decorative executate din mărgele mici de sticlă de culoare albă, albul simbolizînd puritate

şi gingăşie (fig.38.). Costumul miresei din secolul al XIX-lea este strîns legat de cel popular şi de

tradiţiile nupţiale. O mireasă basarabeană poartă coroană-cunună, salbe de mărgele la gît şi cercei în

ureche, realizate în deja cunoscutul stil „moldovenesc”, în formă de semilună stilizată.

fig. 38. Cunună de mireasă executată din mărgele de sticlă colorată şi inele de cununie. Muzeul de

Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău.

Ceremonialul nupţial din sudul ţării include legatul miresei a doua zi după nuntă de către nănaşă

pentru a simboliza trecerea ei într-o categorie socială nouă. De fesul tradiţional al fetelor se prindea

în aceste situaţii o panglică cu monede de argint şi de aur, specifică acestei ceremonii [103, p. 7]. În

raionul Camenca fata logodită îşi prindea la poale trei panglici de catifea sau mătase (ca podoabă

Page 108: Arta Giuvaergiei

108

distinctivă), spre deosebire de ea, fetele nelogodite purtau 1-2 panglici de catifea [90, p. 8, fig. 11].

Miresele de la finele secolului XIX purtau variate coroniţe şi piese de podoabă, care pot fi analizate

graţie fotografiilor păstrate din această perioadă. Costumul de mireasă se deosebea în dependenţă de

regiune (nord, centru) şi naţionalitate (găgăuz, bulgar). Costumul tradiţional al miresei din Camenca

este reconstituit de cercetătorul V. Zelenciuc [89, p. 81]: miresele purtau cunună mare înaltă cu

ornamente în cîteva rînduri, executate din mărgele de sticlă de culoare verde, roşie, galbenă, salbă

de monede pînă aproape la brîu, de obicei 5-7 şiraguri de mărgele mărunte înşirate pe aţă. De cele

mai dese ori mărgelele mireselor erau de culoare albă cu nuanţe slabe gălbui, sidefate, albul fiind

simbol al purităţii şi nevinovăţiei, după cum era mireasa în ziua căsătoriei sale [89, p. 139]. Costumul

popular posedă următoarele trăsături specifice ale portului bijuteriilor, ţinînd cont de influenţele

culturale şi etnonaţionale:

• podoabele sunt armonizate perfect cu ansamblul costumului, atît cele de cap, cît şi

cele purtate la gît, fiind asociate cu îmbrăcămintea, vîrsta şi statutul social-economic al purtătorului;

• pentru accentuarea somptuozităţii costumului de sărbătoare se folosesc podoabe mai

bogate şi mai pompoase, cele modeste şi sobre fiind asociate cu portul simplu;

• varietatea podoabelor este determinată de gama materiei prime folosite, de resursele

tehnice aplicate pentru confecţionarea lor, de influenţele culturale ale popoarelor vecine.

Fetele tinere poartă coroniţe pe cap (executate de femei specializate în această meserie), ornate

cu mici oglinjoare, deosebindu-se trei categorii de podoabe de gît: mărgele, zgărduţe şi salbe.

Mărgelele colorate erau cumpărate la şatre şi se purtau singure sau asociate cu celelalte podoabe de

gît. În unele regiuni, alături de zgărduţe se purtau mărgele denumite „spărgureu” [49, p. 78]. Fiind

mai puţin rezistente, aceste podoabe se foloseau la sărbători, mai des se purtau mărgele de cristal,

fetele – de culoare roşie, nevestele – violete, mărgele mozaicate „cu ochi”. O altă bijuterie se

consideră a fi „lăţiţarul”, fiind purtată şi la popoarele slave, sinonime frecvent întîlnite sunt

„zgardă”, „zgărdiţă”. Uneori în colţuri, dar mai des în formă de benzi, late de două degete, anterior

erau purtate pe gît şi de bărbaţii tineri. Actualmente renaşte portul acestor podoabe, dar deja

confecţionate după tehnologii performante şi din materii prime nobile, utilizate mai ales la costumul

miresei pentru a sublinia frumuseţea gîtului. Zgardele mai late şi complicate se folosesc de către

femeile în vîrstă pentru ascunderea ridurilor de pe gît, care divulgă vîrsta doamnelor. „Zgarda de

pus la buzunar” prezintă varianta portmoneului bărbătesc, de formă dreptunghiulară, cu ciucuri de

mărgele la cele două capete, ce reprezintă ceva asemănător cu portmoneul japonez „naţcă”.

În anii ’50-’80 ai secolului XX cununiile religioase devin o raritate, din aceste considerente,

singurele bijuterii de nuntă erau inelele, în formă de cerc ca simbol al dragostei veşnice şi al

continuităţii. Inelele sunt confecţionate din aur, mai rar argint, simple, fără motive decorative,

Page 109: Arta Giuvaergiei

109

uneori, la dorinţa mirilor, pe partea verso a inelului se grava numele persoanei îndrăgite. La finele

secolului XX – începutul secolului XXI verighetele au evoluat spre forme mult mai complicate. În

ultimul timp reînvie tradiţia logodnei, ca urmare, îşi fac apariţia tot mai multe modele de inele de

logodnă: cu inserţie de piatră, după moda americană – cu diamant, oricît de mic, cu trei şi mai multe

pietre preţioase, inele în cîteva rînduri, cu simboluri gravate sau motive filigranate. Inelele de

căsătorie din a doua jumătate a secolului XX sunt inele simple în formă de cerc, cu diametrul şi

lăţime variată, dar de obicei, se preferau inele masive, uneori ca demonstraţie tacită a statutului

economic şi social. Pentru secolul XIX sunt caracteristice inele de căsătorie simple, în formă de

cerc, deseori cu urme vădite ale modului de lucru manual, confecţionarea mecanizată fiind simţită

abia la începutul secolului XX. Verighetele încep să fie produse în serie, lipsite de individualitate

(fig.39.). La începutul secolului XXI inelul de căsătorie devine una din cele mai solicitate podoabe,

confecţionată la dorinţă din aur de diferite nuanţe sau chiar platină, în funcţie de posibilităţile

financiare ale mirilor.

fig. 39. Inele de cununie sf. sec. XIX, Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău. Inele de

logodnă cu elemente decorative simbolice (argint, aur), Uzina de Bijuterii din Chişinău.

Analizînd inelele de logodnă, cununie şi căsătorie din perioadele istorice cercetate, propunem

următoarea clasificare a acestor bijuterii simbolice:

• inele de logodnă, cu sau fără pietre, elemente decorative, email etc.;

• inele de căsătorie, folosite pentru căsătoria civilă;

• inele de cununie, varietate aparte destinate căsătoriei religioase;

• inele de căsătorie cu ocazia a 10, 25, 50 de ani de căsătorie.

Spre deosebire de anii ’80-’90 ai secolului XX, cînd inelele sunt produse în serie, la începutul

secolului XXI se practică confecţionarea inelelor de logodnă şi cununie în partide experimentale,

mici, ţinînd cont de dorinţa tinerilor căsătoriţi de a poseda o bijuterie aparte, specială, personalizată,

în majoritatea cazurilor confecţionată la comandă. Modele de inele de cununie reprezintă inelul

bărbătesc şi cel feminin ornate cu variate motive decorative geometrice, executate în formă de zig-

zag, cu o uşoară tentă de brunare a metalului (fig.40.).

Descrierea şi analiza podoabelor tradiţionale specifice portului naţional din Basarabia în

secolele XIX-XX ne permite să facem următoarele concluzii:

Page 110: Arta Giuvaergiei

110

fig. 40. Inele de cununie din aur cu motive decorative geometrice.

• în arealul geografic studiat se pot distinge cîteva tipuri de podoabe, caracteristice

pentru nordul republicii, sud, centru şi raioanele din stînga Nistrului, unde se atestă influenţe slave;

• podoabele tradiţionale se diferenţiază în dependenţă de naţionalitatea purtătorului, în

Republica Moldova, pe lîngă români, locuind mai multe minorităţi naţionale: bulgari, găgăuzi,

ucraineni, ruşi şi romi;

• analiza podoabelor şi bijuteriilor ne impune clasificarea lor în funcţie de utilizare:

inele, cercei, brăţări rigide şi simple, coloane, brîie, cingători, zgardă, zgărdiţă, cunună etc.;

denumirea unuia şi aceluiaşi obiect poate să difere în diferite regiuni;

• un loc aparte ocupă confecţionarea podoabelor metalice pentru decorarea caselor,

fîntînilor, harnaşamentului, existînd diferenţe regionale şi naţionale;

• bijuteriile tradiţionale au funcţii sociale, economice, estetice şi magico-religioase;

• graţie funcţiilor exercitate, podoabele tradiţionale din Moldova, în secolele XIX-XX,

ocupă un loc deosebit de important în viaţa societăţii, atît în domeniul social-economic, cît şi

cultural-religios. Ele servesc drept semnificant al statutului social şi economic al posesorului,

răspund aspiraţiilor sale estetice şi necesităţilor pragmatice.

Page 111: Arta Giuvaergiei

111

Capitolul III. Giuvaiergeria naţională la etapa contemporană şi perspectivele de dezvoltare

3.1. Unele consideraţiuni privind dezvoltarea sectorului de stat şi particular în industria naţională a bijuteriilor.

Etapa contemporană impune anumite criterii şi cerinţe riguroase dezvoltării artei bijuteriilor,

luînd în consideraţie perspectivele pentru un viitor de model european. În prezent, giuvaiergeria în

Republica Moldova este reprezentată de sectorul de stat (Uzina de Bijuterii din Chişinău) şi de

sectorul particular (ateliere care încearcă să facă faţă unei concurenţe aprige). Totodată, din punct

de vedere financiar, întreţinerea unui atelier de giuvaiergerie este destul de dificilă, din simplu

motiv că omul nu procură în fiecare zi cercei sau inele, prin urmare, circulaţia de resurse financiare

este limitată.

Uzina de Bijuterii „Giuvaier” este unul din cei mai mari producători de bijuterii din Republica

Moldova şi unul din cei zece lideri din industria giuvaiergeriei din ţările CSI. Deschisă în 1972 în

baza unor ateliere din sectorul Rîşcani, întreprinderea este, practic, una din ultimele uzine de

bijuterii construite în fosta URSS. Ediţiile enciclopedice oferă informaţii foarte succinte sau, pur şi

simplu, menţionează prezenţa uzinei şi atît, iar documentele privind fondarea uzinei nu au fost

depistate în Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Totuşi, pentru primul deceniu de activitate

dispunem de următoarele date privind confecţionarea bijuteriilor în RSSM [109, p. 238].

Tabel 8. Producerea articolelor de bijuterii în RSSM în anii ’70 ai secolului XX. Producerea

articolelor de bijuterii la Uzina din Chişinău „Giuvaier” la hotarul secolelor XX-XXI.

În anii ’80-’90 ai secolului XX, în URSS existau 28 de întreprinderi producătoare de bijuterii. În

linii generale, giuvaiergeria sovietică posedă următoarele trăsături specifice de dezvoltare:

Mărfuri 1960 1965 1970 1975 1978

Bijuterii,

mln rub.

- - 0,43 7,8 19,8

1998 1999 2000 2001

Volumul producerii, mii lei,

fără TVA şi accize

3637 6458 8010 7306

Volumul vînzărilor, mii lei,

fără TVA şi accize

4620 4605 6471 7098

Fabricate modele noi 117 76 123 122

Page 112: Arta Giuvaergiei

112

• două direcţii prioritare de dezvoltare: confecţionarea bijuteriilor exclusive şi în serie;

• un număr redus de bijuterii din materii prime nobile;

• varietate mare de podoabe din argint, alpaca, aliaje de metale nepreţioase;

• un număr considerabil de mare de podoabe cu pietre ornamentale;

• lipsa orfevrăriei de cult;

• folosirea tehnicilor noi performante asociate cu cele tradiţionale;

• ştanţarea ca formă principală de lucru, fapt care permitea producerea în serie a

bijuteriilor (în număr mare, după acelaşi tip).

În a doua jumătate a secolului XX se atestă o activitate fructuoasă a uzinelor de bijuterii din

Bacu, Riga, Kiev, Erevan, Lvov, Chişinău. Din 1985 începe executarea mozaicului din fragmente

de pietre fine şi ornamentale cu ajutorul utilajului computerizat. Pentru anul 1988 s-a păstrat şi

marca uzinei din Chişinău „8ШМ”, cifra însemnînd deceniul 8, adică perioada de confecţionare a

articolelor ce dispun de marcarea menţionată [139, p. 72].

Cele mai solicitate bijuterii provenite de la Uzina de Bijuterii din Chişinău se consideră a fi

renumiţii cercei, după hotarele republicii cunoscuţi drept „colăcei” – „калачи”, care prezintă nişte

podoabe mari, masive, foarte decorative, plate, ornate cu elemente gravate geometrice, floristice sau

vegetale [139, p. 88]. Uzina de Bijuterii din Chişinău obţine numele de „Giuvaier” după 1991 şi

desfăşoară următoarele genuri de activitate: confecţionarea articolelor de bijuterii din metale

preţioase, cu pietre naturale şi sintetice, prelucrarea lor, realizarea bijuteriilor, repararea şi

confecţionarea din materiile prime ale clienţilor etc. Departamentul Mărci, Modele şi Desene

Industriale a eliberat Certificatul de înregistrare a mărcii cu nr.13232 cu dreptul exclusiv de

confecţionare şi desfacere a bijuteriilor pe teritoriul Republicii Moldova (marca „G” este aplicată

tuturor bijuteriilor produse la această întreprindere). În anul 2002, la Paris, calitatea şi artistismul

bijuteriilor confecţionate la Î.S. „Giuvaier” au fost înalt apreciate, uzina fiind decorată cu Premiul

„Arca Europei pentru Calitate şi Management de Prestigiu”, care îi conferă dreptul de a marca

articolele sale cu semnul calităţii europene.

După destrămarea URSS, bijuterile confecţionate la Uzina de Bijuterii din Chişinău obţin un

marcaj nou, care constă din următoarele: titlul 585 pentru articolele de aur (în locul vechiului titlu

sovietic 583) şi titlul 925 pentru bijuteriile de argint; marca uzinei reprezentată prin litera latină „G”

(în locul vechii marcări КЮЗ – Кишиневский Ювелирный Завод, adică Uzina de Bijuterii din

Chişinău) şi stema Republicii Moldova – cap de bour (în locul stemei sovietice secera şi ciocanul).

Din anul 2005 s-a trecut la marcarea obligatorie a tuturor articolelor de bijuterii confecţionate în

republică (indiferent de sectorul particular sau de stat) cu ajutorul instalaţiilor supramoderne de

Page 113: Arta Giuvaergiei

113

laser, care exclud falsificarea bijuteriilor preţioase sau aplicarea mărcii legate de control asupra

bijuteriilor care nu corespund standardelor naţionale şi europene. Bijuteriile produse în Moldova, de

regulă, sunt comercializate pe pieţele din Ucraina, România, Polonia şi Bulgaria. În prezent Uzina

„Giuvaier” exportă bijuterii în Kazahstan, Letonia, România, Germania, Israel, Belarus, unde

acestea sunt înalt apreciate. În domeniul exportului de bijuterii se ţine cont de anumite momente

importante, şi anume de predilecţiile clientelei din ţara de destinaţie: culoarea metalului preţios

acceptat într-o ţară anumită (roz, roşcat, verzui), tipurile de monturi ale inserţiilor de pietre,

culoarea pietrelor şi tăietura lor, categoria şi specificul bijuteriei. De cele mai dese ori tendinţele

artistice din ţările europene şi cele din Moldova diferă esenţial, ceea ce este în vogă în Europa nu se

acceptă în saloanele naţionale şi invers.

Calitatea şi eleganţa bijuteriilor confecţionate sunt datorate meşterilor cu „mîini de aur”, care au

activat în acest domeniu: I.Leonov, V.Scutelinic, Vasilicov, Şubin, ş.a. În cei 35 de ani de existenţă,

întreprinderea a trecut prin cîteva etape, activînd iniţial în condiţile economiei planificate, după care

a urmat perioada de criză din anii ’90 ai secolului XX. Spre deosebire de deficitul de bijuterii din

perioada sovietică, acum secţia de marketing elaborează strategii de atragere a cumpărătorilor,

lucrînd cu fiecare practic individual. Uzina dispune de o sală de expoziţii, unde sunt expuse mai

bine de 2500 de modele de bijuterii produse pe parcursul anilor: putem vorbi despre un adevărat

muzeu al bijuteriilor din Moldova. Pentru aprecierea modelelor de bijuterii, odată în lună schiţele

designerilor sunt examinate la Consiliul Artistic specializat. Uzina produce numeroase modele noi

şi modele exclusive, adevărate capodopere artistice cu pietre preţioase, mai ales diamante, safir şi

smarald. Bijuteriile exclusive, de regulă, sunt realizate din aur de 18 carate cu diamante sau perle

naturale, echivalînd sume colosale. De asemenea, se produc şi bijuterii în serie, ţinînd cont de

categoriile de cumpărători cu posibilităţi financiare mai modeste. Sunt realizate podoabe cu pietre

sintetice, cum ar fi zircon (imitaţia diamantului) de la renumita firmă austriacă „Swarovsky” şi de la

firma elveţiană „Signity”. Spre deosebire de perioada sovietică cînd se accepta numai aur cu titlul

583, actualmente se lucrează cu aliaj de aur cu titlul 585 sau 750, aliaj de argint cu titlul 925, pietre

preţioase, fine şi organice. În ultimul timp tot mai mult se simte tendinţa de trecere la standardele

europene de evaluare a titlurilor (în carate): astfel, titlul 585 corespunde titlului de 14 carate∗. De

curînd au fost lansate de Uzina de Bijuterii articole confecţionate din aur alb şi galben. De

menţionat că în Europa se lucrează cu aur de diferite culori, aurul „roşcat” din Republica Moldova

şi ţările CSI nu este apreciat în ţările europene. Spre comparaţie, China şi Japonia preferă aurul

colorat – roz, verde sau cu nuanţă albăstrie. În aşa mod, în cazul unei comenzi dintr-o ţară ∗ 14 ct / 24 ct = 0,583333333, adică mai mult decît 583, ceea ce a şi impus producătorii din spaţiul post-sovietic să treacă la titlul 585 al aurului în bijuterii în locul titluui 583.

Page 114: Arta Giuvaergiei

114

europeană, se confecţionează bijuterii din metalul cu titlul şi culoarea corespunzătoare, fiind

respectate cerinţele şi gusturile comanditarilor.

Chiar şi pentru o ţară atît de mică cum este Moldova sunt specifice anumite tendinţe în ceea ce

priveşte portul bijuteriilor. Dacă în primii ani de activitate a întreprinderii erau în vogă inelele şi

cerceii de forme mari, masive şi grei, actualmente se solicită tot mai des bijuterii uşoare, confecţii

elegante şi frumoase. De la 6 grame verighetele de odinioară au ajuns la 2-3 grame, dar asta nu

înseamnă că nu poate fi realizat orice capriciu al consumatorului, vorbim de o tendinţă generală. La

sudul Moldovei sunt solicitate în special articolele mari, pe cînd în centru – cele mici, elegante,

clasice sau diamante incrustate în aur alb. La nordul Moldovei se poartă mult lănţişoare şi bijuterii

uşoare, spre deosebire de regiunile de sud, unde lănţişoarele se folosesc mai rar. Iniţial la modă au

fost cruciuliţele de botez, executate din aur şi argint, cu sau fără inserţii de pietre scumpe. Ulterior

s-a trecut la lănţişoare de diferite lungimi, în special cele scurte, care subliniază linia gîtului.

Lănţişoarele au cedat întîietatea brăţărilor, cerceilor şi pandantivelor cu motive astrologice,

zoomorfe şi floristice. Preferinţele faţă de anumite bijuterii sunt legate de influenţa modei europene,

de posibilitatea consultării cataloagelor caselor de bijuterii cu renume şi, nu în ultimul rînd, de

situaţia financiară.

Calitatea bijuteriilor prezintă un aspect foarte esenţial, mai ales pentru Moldova cu tradiţii

familiale puternice, unde se păstrează cu sfinţenie icoana de logodnă, inelele de cununie, cruciuliţa

de botez sau primii cercei, multe bijuterii fiind transmise din generaţie în generaţie. Trebuie de

menţionat că, în prezent, o atenţie deosebită este acordată bijuteriilor pentru copii, care sunt tot mai

des solicitate. Bijuteriile destinate copiilor posedă următoarele trăsături specifice: materii prime

nobile şi de calitate; renunţarea la substanţe adăugătoare care ar putea provoca alergii; linii ondulate

pentru a evita zgîrîierea copilului (fig.41.). Printre bijuteriile pentru copii se numără cercei rotunzi

cu elemente decorative vegetale sau zoomorfe, în funcţie de vîrstă, pandantive în formă de cei mai

populari eroi din poveşti, flori, agrafe decorative pentru coafură, accesorii genţi, centuri etc. ornate

cu strassuri. În afară de sectorul de stat, în Republica Moldova funcţionează cîteva ateliere

particulare. Una din cele mai mari întreprinderi particulare este SA „Universal”, care în perioada

sovietică avea filiale aproape în toate oraşele şi raioanele republicii [96, p. 346]. În 1993 ea a fost

privatizată, devenind societate pe acţiuni şi păstrînd doar filialele din oraşele Ungheni şi Chişinău

(str. Sarmizegetusa 7; Armeană 53; Munceşti 161). În comparaţie cu anii ’90 ai secolului XX,

volumul de servicii prestate s-a micşorat de 10 ori. Astăzi, la „Universal” lucrează 50 de specialişti

care execută reparaţia şi producerea obiectelor din metale preţioase: aur, argint [46, p. 22]. Secţia de

giuvaiergerie repară diferite tipuri de bijuterii din aur, argint, indiferent de uzura metalului şi

modelul articolului. Totodată, sunt efectuate comenzi individuale pentru clienţii care doresc o

Page 115: Arta Giuvaergiei

115

bijuterie deosebită, ca cele aflate în vînzare în magazinele de specialitate. Din 2003 Secţia nr. 5

(Secţia Giuvaiergerie) şi-a mărit volumul de producţie de două ori, multe realizări fiind posibile

graţie publicităţii şi ofertei de preţuri convenabile, de calitate şi rapiditate.

fig. 41. Bijuterii contemporane pentru copii şi adolescenţi: cercei cu corindon roşu, fianit incolor şi

crisopraz cu lacăt inelar, pandantive cu motive zoomorfe şi astrologice.

Tabloul dezvoltării giuvaiergeriei naţionale din a doua jumătate a secolului XX – începutul

secolului XXI nu ar fi complet fără elucidarea unor aspecte legate de activitatea expoziţională din

Moldova a meşterilor de artă decorativă. În acest context, cercetările sunt axate în jurul

următoarelor momente importante:

• participarea bijutierilor la expoziţii de artă plastică şi decorativă din URSS şi RSS

Moldova;

• participarea Uzinei de Bijuterii din Chişinău la expoziţiile specializate organizate în

Moldova şi peste hotarele ei;

• situaţia generală a activităţii expoziţionale din Moldova şi ţările vecine la hotarul

secolelor XX-XXI şi perspectivele giuvaiergeriei naţionale de apreciere.

De la bun început trebuie să subliniem că expoziţiile de artă plastică şi artă decorativă erau

organizate în fosta URSS, respectiv în RSSM, cu ocazia sărbătorilor oficiale (Revoluţia din

Octombrie, 1 Mai, Ziua Victoriei, Ziua Armatei Sovietice etc.). În acest context, toate lucrările

expuse, cu rare excepţii, au o tentă ideologică, în caz contrar nu ar fi fost admise la expoziţiile

respective. Fiind una din artele cele mai conservative, arta bijuteriilor este lipsită de spirit politic,

Page 116: Arta Giuvaergiei

116

influenţa ideologică fiind manifestată mai mult în domeniul confecţionării medaliilor şi monedelor

comemorative. Reieşind din documentele cercetate privind istoria şi cultura din a doua jumătate a

secolului XX în RSSM, ajungem la concluzia că practic nu dispunem de informaţii privind

desfăşurarea unor expoziţii dedicate giuvaiergeriei. Obiecte singulare apar la expoziţiile de artă

plastică şi artă decorativă, locul predominant fiind rezervat picturilor de gen, tablourilor istorice sau

cu tematică agricolă, covoarelor şi ceramicii. Totuşi, din cataloagele acestor expoziţii am putut

stabili numele unor meşteri care au expus articole de giuvaiergerie şi obiecte decorative executate

din metal prelucrat artistic.

La începutul anilor ’70 ai secolului XX se simte tendinţa de apropiere a artelor decorative de

tradiţia populară, fenomen reflectat, în special, în domeniul prelucrării metalului şi al confecţionării

plăcilor decorative cu imagini din viaţa satului şi cu eroi din poveşti. Tot mai mulţi meşteri artizani

încep să lucreze în domeniul ciocănirii metalului: plăci şi panouri decorative, vase laice. Unii

meşteri sunt menţionaţi de către K.Rodnin [121]: G.Guzun („Tractoristul”, 1966), I.Nifaniev

(„Prietenele”, 1967), lucrările cărora reflectă tendinţa de ieşire din cadrul canoanelor prescrise şi

sunt realizate prin aplicarea unor tehnici inovatoare. La expoziţia de artă plastică dedicată Zilei

Internaţionale de 8 Martie din 1969 [84, p. 4], la categoria „artă decorativă” a participat meşterul

Ludmila Odainic (n. 1938), care a prezentat două lucrări din cupru executate în tehnica au repoussé,

garnisite cu email: „Pasăre” şi „Păpuşa”.

Desigur, plăcile decorative din metal cu subtext politic sau ideologic erau acceptate la

expoziţiile de artă cu o vădită uşurinţă, fiind în concordanţă cu ideologia statului. Bijuteriile, mai

ales, după al Doilea Război Mondial, sunt foarte rar întîlnite, fiind considerate chiar lipsite de sens,

fapt demonstrat şi prin tendinţele costumului de doamnă din această perioadă. Din aceste

considerente, arta confecţionării podoabelor se reîntoarce la tradiţiile populare, folosind mijloacele

aflate la îndemînă, cum ar fi sticla sau lutul. La Expoziţia republicană din 1973 [114] meşterul

Zinaida Minaeva-Nichiforova (a.n. 1935) a prezentat cîteva broşe decorative confecţionate din

ceramică la 1971. Peste doi ani, la Expoziţia profesorilor din şcolile de artă [119, p. 7], profesorul

Şcolii de Artă pentru Copii din Chişinău „A.V. Sciusev”, Zinaida Minaeva, specialist în domeniul

artei decorative, prezintă cîteva seturi de bijuterii pentru femei, lucrate la 1974 din teracotă,

garnisite cu email: setul „Frunzele verzi” (colier, brăţară şi inel); „Petale galbene” (colier şi

brăţară); „Toamna” (colier, cercei şi inel), precum şi variate mărgele mărunte, decorative,

geometrice, reliefate (fig.42).

Cu regret, informaţiile depistate la capitolul participări la expoziţii de artă decorativă a

bijutierilor în a doua jumătate a secolului XX sunt destul de succinte, în cataloagele expoziţiilor de

artă plastică au fost depistate doar unele relatări fragmentare despre confecţionarea mărgelelor de

Page 117: Arta Giuvaergiei

117

farfor de către absolventa Şcolii de artă din or. Odesa, Ukraina, Bebeşco Maria (a.n. 1919) şi

expunerea mărgelelor de ceramică confecţionate de unul din studenţii Şcolii republicane de artă

„I.Repin” din Chişinău [140].

Este semnificativ faptul că tradiţia confecţionării podoabelor decorative din ceramică este

continuată şi actualmente, în mare parte de către profesorii de la Facultatea de Arte Plastice şi

Design de la UPS „I. Creangă”, care este unica instituţie din Republica Moldova unde există o

specializare în domeniul prelucrării artistice a metalului şi de confecţionare a bijuteriilor sub

conducerea profesorului N.Tiron.

fig. 42. Podoabe de teracotă decorate cu email: cercei, colier, mărgele, brăţări. Autor Zinaida

Minaieva. Chişinău. 1975.

Totodată, atestăm la expoziţiile de artă şi bijuterii confecţionate din materii nobile şi pietre

preţioase. La Expoziţia republicană de artă plastică „Slavă muncii” [87, p. 25] au putut fi admirate

adevărate capodopere ale giuvaiergeriei naţionale, executate cu o măiestrie ireproşabilă de meşterul-

bijutier Alexei Marco (a.n. 1935): brăţară de argint cu inserţii de carneol; broşă de argint şi malahit

„Arborele vieţii”; colan din argint şi agat; cercei şi un inel din argint şi inserţii de coral (anul

executării 1975). Cu regret, nu dispunem de imaginile bijuteriilor respective, dar însăşi menţionarea

lor în catalogul expoziţiei ne relatează despre metalele şi pietrele preferate de către meşteri sau

consumatori şi este un argument solid privind existenţa şi activitatea bijutierilor în Moldova în a

doua jumătate a secolului XX.

Participarea bijutierilor particulari la expoziţiile din a doua jumătate a secolului XX este mult

mai dificilă comparativ cu activitatea expoziţională desfăşurată de către Uzina de Bijuterii din

Chişinău, care, de altfel, trebuie să achite o taxă considerabilă de participare la expoziţii. Uzina de

Bijuterii din Chişinău a obţinut „Diploma de onoare a Guvernului Republicii Moldova” la Expoziţia

naţională a producţiei autohtone din martie 2002 şi „Diploma de onoare” a Companiei

Page 118: Arta Giuvaergiei

118

“Beliuvelirtorg”, acordată la Expoziţia particulară a Uzinei de Bijuterii “Giuvaier” la Minsk în

2004. Articolele produse de Uzina de Bijuterii „Giuvaier” au primit o înaltă apreciere la diferite

expoziţii naţionale şi internaţionale:

• Expoziţia specializată din România „Tibco” – 1995, 1996;

• „Industria Moldovei” – 1995, or. Tiumeni, Rusia;

• „CSI – Paris” – anul 1995;

• Expoziţia internaţională din Ungaria – 1997;

• Expoziţia de giuvaiergerie şi utilaj din Rostov-pe-Don, Rusia, 2003;

• Expoziţia bianuală „Industria Moldovei”, Chişinău;

• Expoziţia „Fabricat în Moldova”, Chişinău, petrecută anual din anul 2000;

• Expoziţia internaţională anuală „ЮВЕЛИР”, Moscova.

Pentru bijutieri este importantă participarea la expoziţii şi concursuri internaţionale din

domeniul giuvaiergeriei, cel mai renumit fiind organizat de Compania De Beers la următoarele

categorii: design clasic, design contemporan şi design studenţesc. În Ucraina, anual se desfăşoară

asemenea expoziţii-concursuri ca „Ювелирэкспо Украина” (Odesa), la care sunt inivitaţi în

permanenţă şi meşteri din Republica Moldova. Luînd în consideraţie însă, prezenţa marilor

„rechini”, care dispun de tradiţii seculare, materii prime scumpe, posibilităţi financiare, participarea

giuvaiergiilor din Republica Moldova la aceste evenimente pare destul de dificilă, dar nu ireală.

După cum am menţionat anterior, giuvaiergeria contemporană are două direcţii prioritare de

dezvoltare: confecţionarea articolelor de giuvaiergerie exclusive şi producerea în serie. La categoria

de bijuterii exclusive produse în Moldova este plasată diadema „Regina Operei Naţionale”,

confecţionată cu ocazia a 45 de ani de activitate a renumitei Maria Bieşu (fig.43.). Diadema a fost

executată la Uzina de Bijuterii din Chişinău în luna august 2005 şi prezintă o capodoperă a

giuvaiergeriei naţionale, un exemplu de design contemporan, cu elemente clasice şi geometrice,

tehnologii avansate şi performante, fiind confecţionată în formă de cheie muzicală, din metale şi

pietre preţioase de cea mai bună calitate. O deosebită fineţe îi acordă inserţiile de zircon natural

(176 de pietre tăiate briliant) al Casei de Bijuterii „Swarowsky”. Pietrele sunt montate pe o placă

metalică dublă din alamă placată cu rodiu, ce conferă diademei măreţie, nobleţe şi strălucire regală.

Tot la acest capitol se referă coroniţa confecţionată pentru concursul anual de frumuseţe „Miss

Moldova”, avînd forma unei diademe decorate cu numeroase inserţii de fianit incolor. Şi în secolul

nostru atît de pragmatic bijuteria exclusivă îşi are stăpînul şi soarta sa. Moldova dispune de

asemenea bijuterii, cum ar fi cele din fondurile Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a

Moldovei, aparţinînd renumitei cîntăreţe Tamara Ciobanu (1914-1990). Aceste bijuterii devin

Page 119: Arta Giuvaergiei

119

unicale prin faptul apartenenţei la o persoană renumită, şi oricît de simplă nu ar fi realizarea lor

tehnologico-artistică, ele vor rămîne în patrimoniul cultural al ţării ca bijuteriile Tamarei Ciobanu -

cercei ornaţi cu inserţii de diamant, inele cu granat şi brăţări cu inserţii de granat roşu-aprins.

fig. 43. Diadema „Regina Operei Naţionale”, executată la 45 de activitate artistică a reginei de

operă Maria Bieşu. Uzina de Bijuterii „Giuvaier”, 2005.

În această ordine de idei devine absolut iminentă descrierea şi analiza artistico-tehnologică a

celor mai elegante şi exclusive giuvaiere din Republica Moldova de la hotarul secolelor XX-XXI.

Sunt considerate bijuterii exclusive atît articolele confecţionate din aur şi platină, cît şi unele

articole din argint, fiind luate în consideraţie următoarele aspecte: unicitatea obiectului, calitatea

materiilor prime, designul, posesorul (de obicei o personalitate remarcabilă), asigurarea drepturilor

de autor şi interzicerea copierii articolului, tehnologia performantă de executare.

Cerceii, una din bijuteriile cele mai solicitate, pot fi clasificaţi în bijuterii cotidiene şi bijuterii de

gală. Articolele exclusive sunt confecţionate preponderent din aur cu titlul 750, în cazul nostru cu

inserţii de perle naturale alb-sidefate rotunde şi 32 de diamante mici faţetate briliant. Elementele

decorative floristice sunt ornate cu email roşu turnat la rece, iar lăcăţica cerceilor prezintă o asociere

realizată tehnologic corect a şvenzei şi a lăcăţicăi-clipsuri.

O altă bijuterie exclusivă prin realizarea tehnologică şi concepţia artistică sunt cerceii de aur cu

titlul 750, elementele decorative fiind ornate cu 27 de inserţii de diamant incolor. Prezintă cercei

destinaţi pentru accentuarea gîtului lung al doamnelor, ornamentul fiind conceput prin îmbinarea

unor variate elemente geometrice şi floristice stilizate, formînd un desen extravagant în spiritul

secolului XXI (fig.44.).

Page 120: Arta Giuvaergiei

120

Un alt model de bijuterie irepetabilă este prezentat de nişte cercei de formă ovală neregulată,

confecţionaţi din aur cu titlul 750 asociat cu aur de culoare albă, pe care sunt fixate, într-o montură

„dinţi de lup”, 14 diamante incolore. În centrul cerceilor se află un fluture stilizat confecţionat din

aur şi decorat cu o inserţie de spineli verde.

fig. 44. Cercei exclusivi de aur cu perle şi diamante mărunte (7800 $). Uzina „Giuvaier”. Cercei

exclusivi de aur „Sacura” cu inserţii de 27 de diamante (5600$).

fig. 45. Cercei de aur cu diamante, spineli verde, corindon roşu, zircon incolor.

Page 121: Arta Giuvaergiei

121

O variantă similară – cercei de aur cu titlul de 18 carate, cu elemente vegetale din aur alb cu cîte

trei inserţii de diamante incolore de diametru mic. Cerceii au forma unei frunze stilizate, la rădăcină

avînd fixat, în montură „dinţi de lup”, un spineli faţetat baguette. Fiind completaţi cu inel similar

din aur şi cu inserţii de fianit şi spineli, formează un set excelent, festiv şi solemn (fig.45.).

Menţionăm la acest capitol şi cercei de aur de forme floristice stilizate, cu variate inserţii de pietre

fine colorate sau zircon incolor. De o fineţe deosebită sunt cerceii de aur cu titlul înalt, cu inserţii de

zircon incolor, turcoază şi email de culoare turcoaz. Un model asemănător prezintă o floare, în

centrul căreia se află un corindon violet, faţetat briliant, înconjurat de 58 de pietre mărunte incolore

de fianit, ce acordă o strălucire deosebită cerceilor în cauză, care pot fi purtaţi împreună cu un inel

de factură similară (fig. 46.).

fig. 46. Cercei din aur cu corindon violet şi inserţii de fianit incolor. Cercei de aur cu turcoază şi

email de culoare turcoaz, diamante.

fig. 47. Bijuterii din aur cu perle negre şi negre-sidefate.

Perlele dintotdeauna servesc drept bijuterii excepţionale prin însuşi prezenţa pietrelor organice

naturale, actualmente fiind solicitate atît perlele albe, sidefate, cît şi cele negre (fig.47). În acest

context, prezentăm un inel de aur cu inserţie de perlă neagră de formă sferică ideală, inel care poate

fi utilizat cu succes şi în calitate de inel de logodnă (în cazul inserţiei de culoare albă), perla fiind de

preferinţă piatra consacrată fetelor tinere şi mireselor. Totodată, perlele sunt utilizate cu succes în

Page 122: Arta Giuvaergiei

122

calitate de inserţii în cercei sau inele de aur cu titlul 725, compuşi din elemente vegetale din aur alb

cu inserţii de fianit incolor, iar la mijloc o perlă neagră, care acordă bijuteriei un farmec deosebit şi

enigmatic.

Modelele de pandantive şi lănţişoare sunt executate din argint aurit cu titlul 925, cu motive

floristice fin granulate, asortate cu o inserţie de piatră naturală – spineli verde cu tăietura

pandeloque. Pandantivul este format din două frunze puternic stilizate asociate cu o floare din metal

preţios, de care este suspendat un spineli verde. Articolul prezintă una din bijuteriile exclusive

caracteristice pentru anii ’90 ai secolului XX, amintind, într-o măsură oarecare, de stilul

caracteristic pentru hotarul secolelor XIX-XX, de altfel, şi pandantivul în formă de lebădă stilizată

(fig.48.). Din timpuri străvechi giuvaiergeria uzitează de elemente decorative în formă de frunze şi

flori stilizate, motive vegetale şi floristice, deopotrivă cu cele zoomorfe, antropomorfe sau

geometrice. În anumite perioade, unele motive predomină, pentru ca apoi să decadă cedînd pentru a

fi redescoperite peste decenii sau chiar sute de ani. Sfîrşitul secolului XX a fost marcat de un interes

vădit faţă de elementele decorative atît floristice şi vegetale, cît şi cele astrologice. Acest interes

poate fi explicat prin lipsa literaturii de specialitate şi a revistelor occidentale, cînd doamnele şi

domnişoarele erau puţin informate despre ceea ce este în vogă în Europa, moda venind, în cazul dat,

nu de la Paris, ci de la Kiev, Odesa sau Moscova.

fig. 48. Lănţişor şi pandantiv de argint aurit cu spineli verde. Lănţişor din aur cu titlul 585 şi

pandantiv în formă de lebădă cu inserţie de fianit incolor.

Abia spre finele secolului XX se simte influenţa tendinţelor artistice europene, iar ulterior şi a

celor orientale, asociate cu motive etnofolclorice. Un exemplu al creaţiei cu motive floristice este

broşa confecţionată din aur (şi varianta în argint) în formă de trandafir stilizat (fig.49.). De

menţionat că florile stilizate, petalele şi frunzuliţele fin granulate sunt practic permanent în vogă,

mai ales, în bijuteriile pentru copii mici şi adolescenţi.

Page 123: Arta Giuvaergiei

123

fig. 49. Cercei exclusivi de aur în formă de coroană regală şi floare stilizată cu inserţii de diamant.

Broşă de aur asociat cu detalii din aur alb, inserţii de fianit incolor şi un safir faţetat pandeloque.

Broşă de aur roşcat şi aur rodat executată în formă de trandafir stilizat.

Page 124: Arta Giuvaergiei

124

fig. 50. Brăţări din argint şi aur cu motive decorative vegetale şi floristice şi inserţii de fianit incolor.

Brăţările elegante din argint cu titlul 925 de la finele secolului XX prezintă elemente decorative

floristice şi vegetale (fig.50.). Ele posedă elemente filigranate şi inserţii de fianit incolor fixate în

montura „dinţi de lup”, fiecare element decorativ formînd la rîndul său ca atare o bijuterie aparte,

tabloul devenind destul de impozant prin asocierea motivelor vegetale într-un lanţ fastuos, care are

menirea de a înfrumuseţa încheietura mîinii.

Lănţişoarele şi brăţările sunt concepute ca bijuterii pentru împodobirea gîtului, mîinilor şi

picioarelor, în ultimul timp fiind asortate şi cu alte accesorii vestimentare, genţi, centuri, pantofi etc.

Din aceste considerente, designul şi confecţionarea lor necesită o atenţie deosebită. Articolele sunt

executate din aur cu elemente decorative asociate cu aur alb şi inserţii de fianit incolor de mărimi

diferite (fig.51.).

Un loc deosebit în categoria bijuteriilor exclusive îl ocupă seturile de bijuterii. Prezentăm un

lănţişor de aur de 18 carate, cu elemente decorative deosebit de fastuoase. În centrul bijuteriei locul

pandantivului este ocupat de un complicat ornament din trei frunzuliţe stilizate unite cu un opt

confecţionat din aur decorat cu granule de metal preţios (fig.52.).

Stilizarea elementelor floristice devine în vogă la începutul secolului XXI, utilizată, de

preferinţă, în bijuteriile din categoria adolescenţilor. Figura geometrică este asociată cu un opt

stilizat format din 10 inserţii de granat verde tăiat pandeloque. Motivele floristice de susţinere a

elementului principal sunt formate din detalii de forme variate în formă de frunzuliţe din aur alb

ornate cu inserţii de fianit incolor. Asemenea pandantiv poate fi completat cu cercei şi inel

confecţionaţi în acelaşi stil, din metale şi pietre similare, care amplifică impresia de eleganţă.

În afară de bijuteriile exclusive sunt solicitate tot mai des articole decorative, statuete, panouri

decorative din metale preţioase, tăiate din pietre ornamentale, fine sau organice, ornate cu elemente

decorative executate la superlativ. Un asemenea exemplar reprezintă pandantivul în formă de muză

Page 125: Arta Giuvaergiei

125

înaripată confecţionat din aur de 18 carate, pandantiv purtat pe un şirag de perle albe. Pandantivul

„Muza” este asociat cu o inserţie din piatră naturală şlefuită în formă originală (fig.53.).

fig. 51. Lănţişor de aur cu pandantiv de aur şi inserţii de granat verde. Pandantiv contemporan,

realizat în formă de Pegas intercalat într-un cerc de aur, fiind asociat cu un lănţişor de cauciuc,

tendinţă actuală la începutul sec. XXI.

fig. 52. Set de bijuterii: lănţişor de aur cu inserţii de fianit incolor, pandantiv şi cercei cu inserţii de

granat verde.

Page 126: Arta Giuvaergiei

126

fig. 53. Pandantiv „Muza” confecţionat din aur şi mărgele alb-sidefate; broşa „Muza” de aur şi

inserţie de piatră naturală.

3.2. Designul în giuvaiergerie – realizări şi tendinţe artistice Tendinţele artistice din giuvaiergerie sunt indisolubil legate de dezvoltarea unei discipline

aparte în arta decorativă – designul. Termenul „disegno” ca noţiune a creaţiei a fost utilizat pentru

prima dată de unul din teoreticienii Renaşterii, în perioada sa de maximă înflorire, şi anume la 1509

de F. Lancilotti. În epoca Renaşterii tîrzii apar termenii „disegno interno” – desenul intern, şi

„disegno externo” – desenul extern, specificaţi în 1607 de F. Tzuccari. În Franţa au încercat să

traducă termenul cu discreţie, prin „estetică industrială”, trecînd ulterior la „design-industrie”.

Definiţia oficială a fost dată de către cel mai înalt for în domeniu – I.C.S.I.D. (International Council

of Societies of Industrial Design), actualmente cu sediul la Bruxelles. Ultima definiţie acordă

designului sarcini cu caracter sociocultural şi economic, incluzînd în domeniul său estetica, dar

excluzînd artizanatul. Anume de creaţia designerilor contemporani depinde evoluţia giuvaiergeriei,

estetica bijuteriilor lansate, preferinţa pentru o bijuterie sau alta, pentru o anumită culoare sau

formă.

Designul, ca fenomen de civilizaţie complex, este specific secolului XX. Deşi termenul este de

origine engleză, el derivă din verbul latin „designare” cu sens dublu: a semnifica şi a determina

destinarea [77, p. 474]. Prezintă un demers sintetizator ce reuneşte într-o concepţie unitară punctele de

vedere ale artistului, tehnologului, economistului, sociologului asupra produsului nou-creat,

situîndu-se la interferenţa a patru mari domenii de activitate şi cercetare: artă, tehnologie, sociologie

şi psihologie. Designul este influenţat de curent/modă, de progresul tehnic, de materiile prime

disponibile etc. Un designer urmează calea de la conceperea unui obiect pînă la transpunerea ideii

creatoare în practică. Logica designului presupune îmbinarea reciprocă între frumos şi util, cînd

forma devine expresia manifestă a funcţiei [144].

Page 127: Arta Giuvaergiei

127

Este evident că, fără schiţă sau proiect, crearea unor capodopere de artă în giuvaiergerie este

imposibilă, de unde rezultă că designul, arta şi industria confecţionării articolelor de bijuterii posedă

afinităţi semnificative avînd scopuri comune. Designerul trebuie să posede cunoştinţe fundamentale

privind procedeele de proiectare a unei bijuterii şi cele tehnologice de confecţionare, să

demonstreze disponibilitate faţă de inovaţiile tehnologice (materii prime sau tehnici). Pentru a

facilita circuitul de idei şi comunicarea profesională, se organizează în permanenţă expoziţii de

specialitate, care permit specificarea tendinţelor artistice, studierea pieţei, dar şi aprecierea creaţiilor

artistice ale tinerilor bijutieri şi a noilor linii ale caselor de bijuterii. Din cauza diferenţelor

economico-geografice ale populaţiei din ţările lumii există anumite diferenţe estetice în ce priveşte

bijuteriile. În acest context, diferite amulete şi simboluri executate din metale şi pietre preţioase sunt

prezente pe brăţările purtate, lănţişoare, genţi, centuri etc., podoabe pentru coafură, deseori

accesoriile fiind chiar mai importante decît vestimentaţia.

În domeniul designului şi al confecţionării articolelor de bijuterii există cîteva nivele:

1. proiectarea şi producerea în masă a bijuterilor ieftine cu titlul jos al metalului preţios, cu

imitaţii de pietre preţioase sau pietre de calitate inferioară. Modelele, de obicei, sunt copiate, tirajate

de mai multe întreprinderi, ţinînd cont de cererea populaţiei. În acest context crearea modelelor noi

nu prezintă deloc un interes economic, din simplu motiv că producerea lor necesită investiţii

serioase. Este, de obicei, cazul unor întreprinderi medii, chiar mari fără renume mondial,

conservatoare din mai multe puncte de vedere;

2. producerea articolelor pentru consumatorul mediu. În acest sector locul de frunte îl ocupă

articolele cu pietre preţioase, fiecare întreprindere promovîndu-şi propriul stil. Articolele nu mai pot

fi tirajate în aşa măsură ca în primul sector, din cauza volumului redus de exportări şi de

consumatori potenţiali, dar şi ţinînd cont de cerinţele clientului, care nu vrea să poarte bijuterii ca la

toţi. Aceşti factori influenţează fixarea preţurilor, în care intră şi cheltuielile axate pe menţinerea

unui sector de designeri care să elaboreze modele noi, publicitatea necesară, înregistrarea

drepturilor de autor. Ca atare, întreprinderile mari formează filiale mixte cu asemenea asociaţii

pentru producerea bijuteriilor în ţara respectivă, dar activitatea la nivel european sau mondial este

dificilă dată fiind diferenţa de calitate, culoarea metalului, stilul bijuteriilor, preţurile şi concurenţa;

3. producerea articolelor de bijuterii exclusive, la comandă, factorii principali fiind prestigiul

casei de bijuterii, investiţiile de capital liber etc. De cele mai dese ori, personalităţile celebre sunt

invitate pentru a reprezenta imaginea firmei producătoare în campaniile publicitare. În acest sector

se confecţionează bijuterii într-un singur exemplar, sunt respectate toate drepturile de autor şi de

client, care poate apela la judecată în cazul în care apare un obiect similar la altă persoană;

Page 128: Arta Giuvaergiei

128

4. piaţa „neagră” a bijuteriilor, care ocupă un loc important practic în toate ţările aflate în

tranziţie economică sau în curs de dezvoltare, din cauza unei legislaţii economice şi financiare

absolut imperfecte. Se confecţionează bijuterii foarte ieftine, necalitative, fără a se ţine cont de orice

criterii tehnice sau tehnologice, producîndu-se ceea ce se cumpără la momentul dat.

Pornind de la cele expuse mai sus, trebuie de menţionat că în Republica Moldova designul în

domeniul bijuteriilor se află abia la începuturi. În mare parte de aceşti artişti depinde evoluţia

estetică a societăţii, cu atît mai mult că în ultimii ani se manifestă tendinţe noi în dezvoltarea

industriei bijuteriilor atît prin folosirea tot mai frecventă a materialelor sintetice, cît şi prin crearea

unor adevărate obiecte de artă şi de valoare. Predelecţiile populaţiei au ieşit cu mult din cadrul

verighetelor de nuntă tradiţionale, al „cerceilor moldoveneşti” sau al cruciuliţelor de botez.

Actualmente, se propune un sortiment larg de inele de logodnă cu pietre preţioase, verighete cu

diferite incrustaţii, gravate sau cu pietre, cele netede şi simple trecînd pe locul doi. Merită atenţie

bijuteriile de argint, denumite categoria studenţească, fiind relativ accesibile, cu proprietăţi

medicale confirmate, frumoase ca aspect (fig.54.).

fig. 54. Pandantive de argint cu motive mitologice, zoomorfe şi simbolice; broşă pentru copii cu

motive zoomorfe (autor Cucera). Pandantiv de aur cu inserţii de safir (autor Şubin), nefrit şi

elemente decorative filigranate.

Page 129: Arta Giuvaergiei

129

Populaţia tînără este interesată mai mult de bijuteria ieftină, confecţionată din mărgele plastice,

piele, lemn, ceramică, sticlă colorată, care, în sensul adevărat al cuvîntului, nu se include în bijuteria

preţioasă. De o popularitate tot mai mare se bucură bijuteriile pentru bărbaţi: brăţări, inele-sigilii,

lănţişoare, care se deosebesc prin masivitate şi severitate. Pentru vîrsta de 5-10 ani nu se mai

acceptă cerceii simpli în formă de cerculeţe, adolescentele preferă variate pandantive din categoria

celor zodiacale, zoomorfe sau antropomorfe, motivele vegetale la timpul dat trecînd pe planul doi,

tineretul tot mai mult apelînd la stilistica geometrică [43].

Lumea contemporană a bijuteriilor este destul de variată şi palpitantă, locul bijuteriilor din

secolul trecut, de o gamă restrînsă alb-gri-negru, este ocupat de colorismul exuberant al diverselor

podoabe destinate bărbaţilor, femeilor şi copiilor. Obiectele create de bijutierii contemporani sunt

rezultatul fanteziei creatoare fără margini, unele avînd conotaţie etnografică, altele reînviind

elementele clasice sau promovîndu-le pe cele moderniste. Boucheron, unul din promotorii modei

bijuteriilor, subliniase că fiecare om îşi doreşte bijuterii accesibile şi ziua, şi noaptea, care să poată

fi purtate atît la serviciu, cît şi la festivităţi.

La începutul secolului XXI se presupune că vor fi în vogă bijuteriile confecţionate din aur.

Conform datelor WGC (Consiliul Mondial al Aurului) [143], cererea la bijuteriile din aur crescuse în

ultimii ani practic cu 6-12%. Pentru exportul în ţările C.S.I., marii producători mondiali, mai ales

Italia şi Turcia, lucrează cu colecţiile de aur de 14 carate de culoare roşcată, italienii chiar

marcîndu-l prin PR – aur regal. În ultima vreme sunt frecvente bijuteriile fără pietre, executate din

2-3 aliaje de aur de diferite culori, culorile metalului simbolizînd următoarele: alb – prietenie,

galben – credinţă, roz – dragoste. Aceste combinaţii de aur roz-verde sau alb-galben erau

inimaginabile pînă nu demult în giuvaiergerie. Platina este întîlnită în bijuteriile contemporane mai

rar decît aurul sau argintul, fiind frecventă pentru colecţiile din China, Germania, Italia şi Japonia,

în bijuteriile destinate bărbaţilor; în inele de logodnă şi de căsătorie, articole cu pietre preţioase,

platina urmăreşte tendinţa de asociere cu aurul de culoare galbenă şi roz. Pentru ţările din C.S.I.

articolele din oţel sau titan sunt o totală raritate, găsindu-şi adepţi printre tineretul avangardist sau

printre artişti. Colecţiile anului 2005-2006 prezintă bijuterii cu pietre, suprafaţa metalică fiind

ornată cu materiale de diferită factură: polizare de diferit gen, opacizare, faţetare diamantină,

forjare, nuanţare [147].

Designerii consideră că în scurt timp mărgelele vor deveni una dintre cele mai solicitate

podoabe. În prezent ele suscită interesul prin masivitate şi plasticitate, fiind preferate cele de mărimi

mari şi culori aprinse. Mărgelele se poartă în mai multe şiraguri, cu diferite lănţişoare sau brăţări

intercalate, cu franjuri de piele, mărgele de sticlă colorată sau perle mărunte, crenguţe de coral

aprins. Brăţările devin mult mai voluminoase, iar forma inelelor este destul de variată şi fantezistă:

Page 130: Arta Giuvaergiei

130

inimioară, ovală, asimetrică ş.a. Revin la modă şi broşele, care pînă nu demult se considerau

accesorii pentru femeile de o vîrstă mai înaintată. Broşele contemporane sunt executate din metale

preţioase şi nepreţioase, cu inserţii din pietre faţetate, caboşoane şi geme gravate (fig.55).

fig. 55. Broşă de aur cu motive vegetale cu inserţii de corindon violet. Broşe de aur şi argint cu

corindon-rubin şi fianit incolor.

Caboşoanele sunt deseori asociate cu diamante mărunte sau pietre colorate faţetate, se admite

chiar asocierea cu inserţii de 3-4 culori. În inelele cu inserţii din sticlă colorată se pot întîlni

elemente constructive în formă de spirală sau figuri fantastice, motive zoomorfe sau astrologice,

elemente decorative emailate (fig.56.).

fig. 56. Inele de aur cu nefrit, crisopraz şi fianit. Inele de argint cu motive zoomorfe, astrologice.

Inel de aur cu email policromatic.

Cerceii, potrivit designerilor contemporani, în anii următori vor fi mari, voluminoşi, avînd

combinaţii armonioase de pietre colorate sau perle. Cerceii în formă de struguri, cu motive floristice

şi vegetale, devin tot mai populari, precum şi variatele pandantive şi talismane în formă de

Page 131: Arta Giuvaergiei

131

inimioare, litere, steluţe, motive zoomorfe şi floristice, lăcăţele etc. Aceste accesorii pot fi metalice

sau ornate cu pietre, cu lănţişoare sau elemente executate din piele, cauciuc, fire de in sau mătase

colorată. Cerceii de la hotarele secolelor XX-XXI posedă elemente decorative floristice destul de

originale şi filigranate, culoarea argintului fiind evidenţiată prin opacizare sau brunare (fig.57.).

fig. 57. Cercei de aur cu pietre preţioase: spineli, crisolit, safir, crisopraz. cercei de argint brunat cu

inserţii de corindon albastru şi cercei de aur filigranaţi.

Page 132: Arta Giuvaergiei

132

Simbolica culorilor şi formelor bijuteriilor. După cum am menţionat, designerii sunt acei

meşteri-bijutieri care ar prognoza anumite predilecţii pentru portul podoabelor într-o perioadă de

timp, ei „dictînd”, în mare măsură, moda bijuteriilor, forma, culoarea pietrelor şi a metalului preţios

utilizat. Cunoaşterea simbolisticii culorilor şi formelor constituie o condiţie fundamentală în

procesul de creare al bijuteriilor, din motiv că alegerea unei podoabe are loc în funcţie de mai multe

criterii, deseori la nivel inconştient, intuitiv, conform unor credinţe sau ritualuri, de care trebuie să

ţină cont designerul în procesul de creare a unei bijuterii noi.

Nu poate fi stabilită cu certitidine influenţa culorii pietrelor preţioase sau organice asupra

organismului uman. Analiza spectrală a demonstrat proprietăţile înviorătoare ale culorii roşii, ea

fiind una din principalele culori calde din paletă; culoarea verde se considera benefică pentru

vedere, folosindu-se în acest scop smaraldul şi alte pietre de nuanţă verde. Ulterior influenţa culorii

pietrelor a fost explicată prin folosirea simbolurilor respective din mitologia păgînă. Iniţial, pietrele

preţioase desemnau starea socială, devenind un criteriu important pentru diferenţierea socială şi

evidenţierea categoriilor sociale în toate ţările lumii. Luînd în consideraţie preţul fabulos al unor

pietre preţioase şi organice, e lesne de înţeles că procurarea unei asemenea „distincţii” era posibilă

numai de cei cu resurse financiare considerabile, ceea ce demonstra statutul social înalt al

deţinătorului. Conform tratatelor medievale despre pietrele preţioase, au fost elaborate anumite

reguli şi sensuri simbolice acordate culorilor, descifrate la 1730 de savantul italian Giasinto Gimmo

[105, p. 46]. Unii teologi erau de părerea că culoarea pietrelor din Noul Ierusalim nu poate fi atribuită

sfinţilor, fiind caracteristică numai lui Iisus Hristos, simbolizînd fiecare cîte o virtute anumită.

Astfel, safirul semnifică sufletul, jaspul – plăcere, calcedonia – adevărul, smaraldul – bunătatea şi

caritatea, sardul roşu – jertfirea de sine, crisolitul – natura dumnezeiască, berilul – puterea

suprasimţurilor şi afectelor, ametistul – perfecţiunea impecabilă.

Una dintre cele mai importante lucrări medievale din ştiinţa arabă, Mineralogia de al-Biruni,

aduce informaţii utile privind metodele de apreciere a pietrelor şi podoabelor, ţinînd cont de

criteriile coloristice. Pînă în secolele XV-XVI pietrele colorate erau apreciate mult mai înalt decît

cele transparente şi incolore, din cauza necunoaşterii regulilor de şlefuire a pietrelor, ele fiind

folosite de cele mai dese ori în forma lor naturală sau şlefuite „en cabochon”. Culoarea atractivă,

deopotrivă cu duritatea şi transparenţa, serveşte indice important pentru aprecierea mineralelor.

Meşterii bijutieri, atît orientali, cît şi europeni, foloseau cu precădere pietrele frumos colorate în

combinaţie cu emailul şi sticla colorată, fără a ţine cont de preţul sau compatibilitatea lor. Culoarea

pietrelor era principalul aspect pentru clasificarea pietrelor. Prima clasificare prezintă două grupuri

de pietre: cele asemănătoare rubinului şi cele asemănătoare smaraldului, respectiv grupul de pietre

roşii şi grupul de pietre verzi. Succesiunea pietrelor roşii şi verzi sau, mai bine spus, a pietrelor de

Page 133: Arta Giuvaergiei

133

nuanţe calde (galben, roşu, violet) şi nuanţe reci (azuriu, albastru, verde) prezintă metoda preferată

de lucru a bijutierilor medievali pentru decorarea obiectelor de artă, a hainelor şi bijuteriilor.

Prioritate se acorda pietrelor de culori calde, diferite nuanţe de roşu, galben, violet, iar în cazul

completării şirului cu pietre de culoare verde, se obţinea următoarea combinaţie – roşu, galben,

verde, albastru.

Simbolica creştină a culorilor, în multe cazuri, determina alegerea pietrelor de anumite culori

pentru decorarea inventarului bisericesc şi veşmintelor preoţeşti, fiind cunoscută următoarea

semnificaţie a celor cinci culori canonice (alb, roşu, verde, violet, negru) [105, p. 310]:

• albul se considera prima culoare canonică şi simboliza puritatea, nevinovăţia,

credinţa, viaţa şi lumina, folosindu-se în acest scop pietre de nuanţă albă;

• roşul se folosea la sărbătorile Înălţării, Sfintei Treimi şi a Mucenicilor, simboliza

jertfa adusă de Hristos pentru credinţă, răstignirea pe cruce, dragostea dumnezeiască şi măreţia;

• arta creştină uzitează de culoarea albastru-deschis la zugrăvirea îngerilor şi a

sfinţilor, a cupolelor bisericeşti, ca simbol cromatic al neprihănirii. Albastrul este simbolul cerului şi

al bunătăţii cereşti, dar nu este considerat culoare canonică, din care motiv nu se foloseşte pentru

împodobirea bisericilor şi a veşmintelor preoţeşti, mai ales în ritul catolic. În ortodoxie, însă, Maica

Domnului, îngerii şi sfinţii deseori sunt reprezentanţi în haine azurii;

• galbenul-auriu este contrapus, ca simbol al bunătăţii cereşti şi al credinţei,

galbenului-închis, care semnifică trădare şi invidie, fiind culoarea lui Iuda;

• verdele simboliza credinţa, speranţa, bucuria şi tinereţea;

• violetul este simbolul suferinţei purificatoare. De aceeaşi simbolică cromatică ţine şi

folosirea ametistului violet (a pietrei „episcopale sau „arhiereşti”) la ornarea veşmintelor şi a

inventarului bisericesc, precum şi incrustarea icoanelor cu perle sau utilizarea mărgelelor colorate

pentru brodarea chipurilor sfinte;

• negrul este simbolul doliului şi se foloseşte de către biserică numai în „Vinerea

curată”, simbolizînd tristeţea şi suferinţele creştinilor după moartea lui Hristos, trecute odată cu

Învierea Domnului, de unde şi pietrele de doliu cu onix, fianit negru.

Simbolica culorilor şi formelor diferă de la un popor la altul. Pentru ţările române a fost

acceptată timp de secole următoarea repartizare a sensurilor culorilor şi formelor, multe din ele

parvenite prin intermediul creaţiei folclorice, dar care au influenţat indubitabil portul pietrelor

colorate în anumite situaţii şi etape istorice:

• roşu – simbol al sîngelui, soarelui, focului, dragostei şi bucuriei;

• negru – statornicie şi eternitate;

Page 134: Arta Giuvaergiei

134

• galben – lumină, tinereţe, fericire, recoltă, ospitalitate;

• verde – reînnoirea naturii, prospeţime, rodnicie, speranţă;

• albastru – cer, sănătate, vitalitate;

• violet – stăpînire de sine, răbdare, încredere în dreptate.

Şi actualmente simbolica culorilor pietrelor preţioase comportă o semnificaţie deosebită în

giuvaiergerie. Ştiinţa care se ocupă de studierea influenţei culorii asupra organismului uman din

punct de vedere fizic şi spiritual, ergonomia, tratează comportamentul oamenilor în funcţie de

culorile aplicate, de culorile prioritare, purtate în permanenţă. Alegerea şi combinarea culorilor

bijuteriilor, pietrelor şi accesoriilor individuale, după cum am menţionat, au particularităţi specifice

atît estetice, cît şi psihologice. Totodată, alegerea bijuteriilor cu pietre colorate este legată de

separarea lor în „pietre de zi” şi „pietre nocturne” [132, p. 177].

Prima categorie se asociază cu o ţinută de lucru, cotidiană, acestea sunt pietre de culori vii,

intense, pe cînd pietrele nocturne posedă nuanţe mai moi, acceptabile la iluminare artificială. În

plus, o serie de pietre montate în bijuterii se decolorează la soare, fiind în exclusivitate pietre

nocturne – ametistul, topazul, acvamarinul, iar alexandritul îşi schimbă nuanţele sub lumina

naturală şi cea artificială. Alegerea culorii pietrelor din bijuterii ţine în unele cazuri de culoarea

ochilor, a pielii, de coafură, veşmintele purtate şi de alte particularităţi. Din aceste considerente,

fiecare îşi alege individual culoarea pietrelor din bijuterii în funcţie de educaţia primită, caracter,

priorităţi, tradiţii şi gusturi estetice.

Un loc deosebit în designul bijuteriilor îl ocupă sensul simbolic al formelor bijuteriilor, folosirea

motivelor decorative tradiţionale, naţionale şi universale, legate de anumite credinţe şi valori

simbolice. Interesul faţă de variate pietre colorate şi scoici frumoase, de forme ciudate şi

extravagante, vine din copilărie, mai bine ar fi spus, din copilăria civilizaţiei umane, deoarece şi

strămoşii noştri purtau la piept variate pietre de forme interesante. Asemenea mărgele din pietre

găurite pot fi văzute şi la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie din Moldova, aceste podoabe-

amulete fiind frecvent întîlnite la strămoşii noştri. Motivele ornamentale variază la popoarele

europene, orientale sau africane, avînd particularităţile lor. De cele mai dese ori sunt folosite

anumite figuri geometrice, care posedă un adînc sens filosofic acumulat pe parcursul anilor de un

anumit popor. La români, ornamentul tradiţional cuprinde figuri geometrice simbolice, subiecte

vegetale, animale, antropomorfe şi religioase. Aceste motive stilistice şi simbolica culorilor

prezente în giuvaierele româneşti confecţionate pe parcursul secolelor studiate au rădăcinci adînci în

credinţa şi creaţia dacică. Totodată, aceste motive pot fi văzute şi pe prosoapele tradiţionale,

covoare, broderii, fîntîni, acoperişuri, pietre funerare etc:

Page 135: Arta Giuvaergiei

135

• linia dreaptă verticală simbolizează viaţa;

• linia dublă dreaptă – eternitate;

• linia cu dreptunghiuri – gîndire şi cunoaştere;

• linia uşor ondulată – apa, purificare;

• spirala – timpul, eternitatea, motiv folosit frecvent de către meşterii daci la brăţari;

• dubla spirală – legătura dintre viaţă şi moarte;

• rombul – începutul feminin;

• crucea – începutul masculin;

• crucea intercalată în romb – simbolul fecundităţii.

În giuvaiergerie se folosesc cele mai tradiţionale forme, avînd semnificaţie simbolică foarte

adîncă. Ca exemplu, finele secolului XX - începutul secolului XXI se remarcă prin reîntoarcerea la

geometrism. Îşi fac apariţia bijuterii în formă de cerc, romb, cerc intercalat în pătrat sau invers,

oval etc., moda bijuteriilor geometrice cunoscînd perioade de ascensiune şi stagnare periodică.

Odată cu descoperirea pietrelor frumos colorate, se folosesc pandantive din coral, turcoază, jasp

ş.a., de forme naturale, actualmente reapărînd interesul faţă de mărgelele din bucăţele de chihlimbar

neprelucrat, formele ciudate, asimetrice şi naturale fiind cele mai solicitate. Se consideră că frunza

de trifoi, compusă din trei foliole, este simbolul unităţii corpului, sufletului şi raţiunii, pe cînd

frunza cu patru foliole semnifică cele patru părţi ale lumii, cele patru anotimpuri, fiind purtătoare de

bogăţie, dragoste, sănătate şi veşnicie. Aceste forme se folosesc frecvent în confecţionarea inelelor

şi a pandantivelor de aur şi argint. Uneori, în cele 3 sau 4 foliole sunt montate inserţii de pietre fine,

mai ales granat, malahit şi turcoază, iar broşele constituie petale ornate cu foarte multe inserţii mici

de pietre scumpe sau strassuri.

În giuvaiergeria contemporană se folosesc tot mai frecvent motivele naţionale, specifice fiecărei

ţări aparte, avînd loc şi renaşterea motivelor antice. În Egiptul Antic motivul şarpelui era utilizat

destul de des, el este prezent şi în arta geto-dacă, fiind întîlnit în variate brăţări plurispiralice.

Simbolul şarpelui poate fi întîlnit şi la etapa contemporană în inele, brăţări sau lanţuri, care se

folosesc ca accesorii pentru vestimentaţie, genţi, centuri, stilouri. Criteriile estetice de combinare a

culorilor pietrelor, bijuteriilor şi accesoriilor sunt foarte subiective, legate de anumite reguli,

canoane clasice, fiind în contradicţie directă cu criteriile avangardiste, nonconformiste, care neagă

însuşi existenţa acestor canoane. În acest caz, tendinţele modei contemporane egalează toate

diferenţele între gusturi, priorităţi şi tendinţe.

Deşi contemporane, talismanele şi amuletele continuă să-şi exercite funcţia preluată din

Antichitate. Apariţia amuletelor este atestată în neolitic, cînd se considera că fiecare reprezentare a

Page 136: Arta Giuvaergiei

136

unui obiect oarecare sau animal este purtătorul spiritului divinităţilor care acordă amuletelor putere

extraordinară. Caracteristică pentru Evul Mediu tardiv este şi asocierea pietrelor în inele pentru

formarea unui anumit termen sau nume. Aceste combinaţii de pietre erau destul de populare în ţările

europene în secolele XVIII-XIX şi prezintă următoarele asocieri:

• „faith” – credinţă, pentru care se foloseau opalul, alexandritul, cordieritul,

tourmalina, hiacintul;

• „hope” – speranţa, redată prin hiacint, opal, perlă, smarald;

• „good luck” – fericire, fiind alăturate berilul auriu, opalul, peridotul (olivine),

briliantul (diamond), lapislazuli, demantoidul (uralian emerald), ochiul-de-pisică (cat), spodumenul

(kunzite).

Actualmente se face o încercare de regăsire a cunoştinţelor vechi din domeniul giuvaiergeriei,

care aduc cu sine stiluri artistice noi, gusturi rafinate. Dat fiind că la procurarea unei podoabe-

talisman se ţine cont în mare măsură de semnificaţiile astrologice şi valeologice, acest fapt

influenţează nemijlocit designul şi confecţionarea bijuteriilor.

După părerea noastră, designul în giuvaiergeria naţională dispune de perspective frumoase de

dezvoltare ţinînd cont de numeroase aspecte: eliberarea omului de unele dominante ideologice

conservatoare, posibilitatea utilizării noilor materii prime netradiţionale deopotrivă cu cele

preţioase, tehnologii inovatoare şi utilizarea programelor de calculator. Libertatea gîndirii şi a

creaţiei a însuşi meşterului-bijutier contribuie la înflorirea designului şi apariţia noilor forme ciudate

şi extravagante ale bijuteriilor, renăscînd motivele antce, geometrice sau folosind cele cosmice, ceea

ce face din bijuterie un accesoriu important, care completează imaginea posesorului său şi

aspiraţiile acestuia. Şi dacă bijutierii anilor ’80 ai secolului XX pot vorbi despre crearea unui stil

liber, fără capricii şi diferenţe sociale, atunci primii ani ai secolului XXI sunt marcaţi prin

complexitate şi extravaganţă, trecerea peste timpuri, destrămarea hotarelor geografice spaţiale,

evidenţierea bogăţiei stilurilor şi trăsăturilor individuale, care creează, pe lîngă limbajul florilor,

gesturilor şi mimicii, un limbaj cu totul deosebit, cel al bijuteriilor. E de menţionat că locul

excesului şi exuberanţei stilistice de odinioară este preluat cu timpul de o nouă direcţie – nostalgie

romantică şi gust rafinat. În acest context, bijuteriile purtate trebuie să fie asortate armonios cu toate

accesoriile, cu hainele şi încălţămintea purtată atît de bărbaţi, cît şi de femei, anume bijuteriilor

revenindu-le rolul de a atrage atenţia şi de a plasa omul conform statutului său. E clar de la sine că

omul tinde spre natural şi căldură, întruchipate în designul podoabelor, care îmbină trăsăturile

puternice ale metalului şi pietrelor cu sentimentele produse de ele.

Stilistica modernă, anterior prezentată prin linii reci, trece la forme organice contemporane,

bijuteriile devenind simbol al eleganţei. Crearea unei bijuterii ca adevărat obiect de artă parcurge

Page 137: Arta Giuvaergiei

137

mai multe etape, nu totdeauna ceea ce este proiectat foarte frumos ajunge şi podoabă la fel de

elegantă. Se deosebesc bijuterii pentru uz cotidian, simple, comode şi o categorie aparte de bijuterii

exclusive, complicate, de un rafinament deosebit. Elaborarea schiţei viitoarei bijuterii este un proces

creativ complicat, autorul ţinînd cont de proprietăţile materiei nobile, de filosofia adîncă ascunsă în

bijuteria elaborată. După cum spunea un bijutier: „Meşterul trebuie se demonstreze în creaţia sa

ziua de azi, să prevadă ziua de mîine, creînd arta care va fi martorul civilizaţiei actuale pentru

moştenitorii săi” [145, p. 55].

3.3. Aprecierea şi evaluarea articolelor de bijuterii Pe măsura acumulării cunoştinţelor în domeniul bijuteriilor, se dezvoltă şi ştiinţa care pune în

valoare materialele găsite şi folosite încă din Antichitate – metalele şi pietrele preţioase. Metalele

nobile şi pietrele preţioase dintotdeauna au constituit valori sigure, avînd un volum redus şi un preţ

invers proporţional, bijuteriile devin un bun plasament al capitalului în vederea tezaurizării. Din

aceste considerente, aprecierea pietrelor şi a bijuterilor nu este un capriciu trecător al modei, ci un

domeniu cu frumoase perspective pentru mineralogi şi bijutieri, arheologi, istorici şi critici ai artei.

Este, mai întîi de toate, o chestiune de cultură generală, obiectele de artă în cazul dat fiind martori ai

istoriei şi civilizaţiei.

Din punct de vedere mineralogic, teritoriul ţării noastre este lipsit de zăcăminte de metale

preţioase şi pietre scumpe, cu excepţia zăcămintelor nesemnificative de pietre ornamentale. Între

anii 1810-1812 inginerul rus Eifeld a cercetat, conform afirmaţiilor vistierului Rosseti-Roznovan

[33, p. 46], ţinuturile Suceava şi Neamţ, „la care se află mineraliceşte vine”, Eifeld a mai planificat

cercetări în Bacău şi Putna. Francezul Edouard Thouvenel, în lucrarea La Hongrie et la Valachie

(Paris, 1840) afirmă: „Inginerii generalului Kiseleff au recunoscut existenţa minelor de argint viu

de la Piteşti... de chihlimbar galben la muntele Deal de Roche... de aur la Corbeni...” [33, p. 47]. În

legătură cu zăcămintele de chihlimbar de la Valea Boului, judeţul Săcuieni, mineralogul englez D.

Lovi scria: ”Aici Ruşii, în anul 1833, în iulie şi august, au săpat 20 de zile, cu cîte 60 de soldaţi pe

zi, gropile ce au făcut sunt astupate acum”. Rezultatele acestor cercetări au fost expuse de savantul

rus Anatole de Demidoff în relatările despre călătoria sa prin principate la 1837 [33, p. 48], unde arată

că aici s-a depistat aur – de la Olteţ la Ialomiţa, mercur – lîngă Piteşti, granate roşii – în judeţul

Argeş, pe muntele Ciocan, chihlimbar – în judeţul Săcuieni, s. Colţi. Ca rezultat al cercetării

zăcămintelor miniere din aceste ţinuturi a apărut şi lucrarea lui C. Mihailic, nobil de Hodocinu,

publicată la Iaşi, 1842, în care sunt descrise exploatările zăcămintelor de aur Despre lucrarea

minelor de metal şi observaţii asupra pădurilor din valea Bistriţa [73, p. 17].

Page 138: Arta Giuvaergiei

138

Studiul de faţă nu pretinde a fi un studiu de gemologie sau tehnologie, din care considerente am

plasat informaţiile privind materiile prime utilizate în giuvaiergerie (metale nobile şi pietre

preţioase) în anexe. Din lipsă de spaţiu vom analiza doar în linii generale anumite aspecte

importante: faţetarea pietrelor preţioase, evaluarea şi aprecierea bijuteriilor, păstrarea şi restaurarea

giuvaierelor, aspecte, care, după părerea noastră, ar constitui obiectul unui studiu mult mai amplu.

Faţetarea pietrelor preţioase. Iniţial, în procesul de confecţionare al bijuteriilor, pietrele erau

utilizate în forma lor naturală, puţin şlefuite sau în funcţie de unghiurile naturale ale cristalelor, cel

mai mult fiind apreciate pietrele colorate, opace, cele translucide şi transparente nu se foloseau

pentru înfrumuseţare. Procesul de prelucrare al pietrelor preţioase şi decorative cu scopul de a le

acorda o anumită formă cu ajutorul unor faţete poartă denumirea de faţetare. În Evul Mediu

timpuriu erau folosite pietrele colorate şlefuite natural, fără a li se modifica mărimea sau forma. Mai

tîrziu, în jurul anului 1400 d.Hr. s-a descoperit că frumuseţea pietrei translucide se poate evidenţia

prin faţetare. Iniţial, pietrelor li se acorda aceeaşi formă asimetrică cu un număr minim de faţete

plate, ca exemplu diamantul Shah. În esenţă, tehnica de şlefuire a diamantelor a pămas practic

neschimbată de 500 de ani. Bijutierii din India au descoperit în mod independent tehnologia şlefuirii

diamantelor sau au împrumutat-o; deoarece negustorul de pietre preţioase Jean Baptiste Tavernier,

călătorind la 1665 în India, a vizitat ateliere de şlefuitori, care foloseau aceleaşi procedee ca şi

meşterii europeni. La începutul secolului al XVII-lea, erau cunoscute numai două tăieturi – tabelară

şi triunghiulară, care erau folosite pentru pietrele mici, montate în inele şi fibule. Actualmente

bijutierii operează atît cu tăieturi deja bine cunoscute şi apreciate (rozetă, briliant, baguette, tăietura

mixtă, princesse, tăietura veche şi intermediară, Oval, Poire sau Pandeloque (Picătură), Marquise,

Navette (Suveică, denumită curent de bijutieri Şpiţ), Smarald, Princess, Fire Rose, Inimă, Baguette,

Pătrat), cît şi tăieturi fanteziste, aşa-numitele „fancy-cuts”, care urmăresc obţinerea unor efecte

deosebite din pietre de mici dimensiuni sau care servesc la confecţionarea unor bijuterii exclusive –

Trapez, Stea, Octogon, Triunghi, Semirotund, Litere (fig.58-59.) [127, p. 144-163].

fig. 58. Tipurile de pietre şlefuite en cabochon.

Page 139: Arta Giuvaergiei

139

cuschon smarald flanders asscher

heart jubiliar cerc lucere

marquisse oval pear radiant

fig. 59. Tăeturile standarde şi fanteziste ale diamantului.

Problema aprecierii şi evaluării pietrelor şi metalelor preţioase, a bijuteriilor şi obiectelor de artă

se prezintă drept una din cele mai importante în domeniul studiat, în special din cauza numeroaselor

imitaţii, falsuri şi materiale sintetice. Meşterii egipteni şi etrusci, alchimiştii medievali [81, p. 337,

372] au încercat să elaboreze careva reguli de apreciere a titlului metalului preţios, a preţului de

comercializare, regulile de conservare a bijuteriilor. Aprecierea corectă a bijuteriilor devine şi mai

vitală odată cu depistarea numeroaselor falsuri şi crearea articolelor „sub modern”, folosirea

materiilor prime sintetice executate calitativ din punct de vedere tehnologic, evaluarea pietrelor şi

podoabelor din fondurile muzeistice din ţară. Totodată, practic fiecare din noi este impus în situaţia

de apreciere a bijuteriilor alese pentru cadou, din care considerente este necesară cunoaşterea celor

mai elementare reguli de evaluare a articolelor de giuvaiergerie.

Pentru aprecierea pietrelor preţioase se iau în consideraţie mai multe particularităţi şi factori.

Astfel, din noţiunile elementare despre evaluarea diamantelor şi pietrelor transparente face parte

formula „4+1K” (puritate, culoare, tăietură, greutate). Conform acestor criterii, valoarea unui

diamant de numai un carat, în funcţie de calitate, poate varia de la cîteva sute la 20 000 de dolari! În

ultimul timp se vorbeşte tot mai mult de un al 5-lea K – confidence, adică încredere, o aluzie la

Page 140: Arta Giuvaergiei

140

seriozitatea comercianţilor de pietre, deoarece comerţul cu pietre şi metale preţioase, ca şi arta

bijuteriei în general, presupune o cinste ireproşabilă! Din cauza preţului fabulos pentru diamantele

mari, stabilirea preţului de comercializare necesită o atenţie deosebită. În studiile medievale se pot

găsi regulile fixate de renumitul negustor de pietre preţioase Tavernier (1665), în conformitate cu

care preţul pietrei creşte proporţional greutăţii sale la pătrat; piatra şlefuită creşte în preţ de zeci de

ori comparativ cu cea neprelucrată. Culoarea pietrelor este unul din criteriile de apreciere a valorii

pietrelor. Cele mai rare sunt culorile albastru şi verde, de obicei, se folosesc galben, incolor, roşu şi

negru (folosită în mod excepţional în bijuteriile de doliu). Ultimul timp, tot mai des se folosesc

pietre de culoare galben canar, maro-portocaliu, de culoarea şampaniei [2, p. 16]. Metoda cea mai

uzuală pentru aprecierea culorii pietrei constă în a pune diamantul respectiv pe un carton alb mat,

îndoit în forma de V şi în examinarea sa la microscop, într-o lumină albă şi rece, sau la o fereastră

orientată spre nord, numită „lumină nordică”. Altă metodă constă în compararea pietrei cu

exemplare de aceeaşi mărime, cu culoare exact determinată, etaloanele fiind numite „master

stones”. Se mai folosesc colorimetre şi spectrofotometre speciale. Cele mai valoroase pietre sunt

cele limpezi, lipsite de incluziuni, dar pentru diamant prezenţa incluziunilor este un fapt cert de

veridicitate, cele fără incluziuni prezintă deseori dubii, deoarece imitaţiile naturale şi sintetice ale

diamantului nu posedă deloc incluziuni!

Pietrele sintetice apărute în secolul al XIX-lea prezintă dificultăţi pentru apreciere. Pietrele

naturale au o valoare artistică şi economică excepţională, pe cînd cele sintetice nu fac parte din

categoria pietrelor preţioase! (valoarea lor fiind egală cu investiţiile necesare producerii şi prelucrări

lor). Din aceste considerente, rezoluţia adoptată în 1989 de către membrii ICGEA (International

Coloured Gemstone Association) prevede posibilitatea de a i se dezvălui clientului tratamentul la

care a fost supusă piatra dată, montată ulterior în bijuterie [2, p. 37].

Din cele menţionate mai sus, mai ales dat fiind faptul că majoritatea caracteristicilor pietrelor

preţioase nu pot fi văzute cu ochiul liber, constatăm necesitatea folosirii metodelor non-distructive.

Pînă în present nu există, însă, un instrument sau un aparat universal valabil, cu care s-ar putea

analiza sau identifica toate pietrele, metalele şi caracteristicile acestora. „Pietrele” confecţionate

prin presare din aşchii sau fragmente se pot distinge prin mici bule de aer sau lichid în interior,

totodată, aceste pietre practic nu se pot şlefui din cauza fragilităţii înalte. Unele exemplare sunt

acoperite cu lac special sau vopsea care intensifică culoarea, dar care se depistează la temperatură

înaltă. Se încearcă piatra fiind introdusă într-un vas cu apă – diamantul veritabil îşi păstrează

conturul, iar cel imitat îl va pierde, refracţia nemaifiind aceeaşi; se picură pe piatră o picătură de

apă: dacă este briliant, picătura rămîne perfect rotundă, iar la imitaţii ea se lăţeşte imediat; pietrele

autentice, la abur curat, revin îndată la starea iniţială, pe cînd celelalte rămîn aburite mult timp. Prin

Page 141: Arta Giuvaergiei

141

încălzire uşoară, se poate afla dacă „volumul unei pietre a fost mărit artificial”, lipindu-i-se o

bucată mai grea [66, p. 78]. În ultima instanţă, experienţa proprie este cea mai importantă pentru

aprecierea unei pietre. Specialiştii menţionează că culoarea pietrei din şaton se modifică dacă este

privită sub unghi drept sau la 45°, mai ales în pietrele de tăietură fantezistă. După mai bine de 30

min de lucru, bijutierul practic nu poate stabili eficient culoarea sau alte trăsături ale pietrei, ochii

find obosiţi. Se mai recomandă studierea pietrelor puţin aburindu-le, culoarea mineralului fiind

atenuată de metalul bijuteriei, praf, particule de grăsime [113, p. 21].

Pentru stabilirea cu rapiditate a autenticităţii titlului metalului se folosesc următoarele metode:

• lichidul compus din 78% acid azotic pur, 2% acid clorhidric pur şi 20 % apă distilată;

• piatra de jasp negru, lustruită şi neatacată de acizi, care lasă pe aur o dîră;

• tinctura de iod, acid azotic, apa regală, persulfat de sodiu, soluţie de sare cu apă, acid

clorhidric.

Argintul poate fi controlat printr-o soluţie de 2 g sulfat de argint în 1000 ml apă distilată:

• argintul, după curăţarea de impurităţi, obţine o strălucire deosebită, în timp ce platina

are reflexe albăstrui, iar aurul alb spre verzui;

• la temperaturi ridicate argintul poate fi muiat mai repede decît aurul şi platina;

argintul este atacat foarte uşor de soluţii chimice;

• „patina vremii” reprezintă stratul subţire rezultat din oxidări sau din depuneri care se

formează cu timpul sub influenţa agenţilor atmosferici ori prin întrebuinţare, pe suprafaţa obiectului

de metal, de obicei argint, care posedă efectul unui obiect vechi, aspect folosit de „creatorii”

obiectelor de anticariat. Pentru a depista obiectele falsificate, este necesară consultarea unui

specialist în domeniu, care cunoaşte stilul şi tehnicile din epoca respectivă, montura şi moda

pietrelor, culorile aurului şi ale emailului folosit.

Ca atare, la uzinile mari de bijuterii există laboratoare de performanţă pentru stabilirea titlului

metalelor preţioase şi alte operaţii legate de aprecierea metalelor, pietrelor şi bijuteriilor. Un

laborator de acest gen funcţionează şi la uzina din Chişinău, unde poate fi apreciat titlul metalului

preţios, calitatea inserţiei, ţara producătoare graţiei mărcii aplicate. Totodată, pentru aprecierea

compoziţiei chimice a metalului se apelează şi la Laboratorul de încercări prin metode de

spectroscopie atomică, Centrul de Metrologie şi Automatizare a Cercetărilor Ştiinţifice al

Academiei de Ştiinţe a Moldovei, laborator acreditat pentru determinarea calitativă a componenţei

chimice şi analiza spectrală a metalelor.

Graţie faptului că bijuteriile întotdeauna au jucat un rol deosebit în viaţa fiecărui om prin

semnificaţia magico-religioasă [146] şi cea de înfrumuseţare, ultima vreme apare tendinţa de a purta

Page 142: Arta Giuvaergiei

142

podoabele bunicilor, de a le acorda o viaţă nouă. E de la sine înţeles că o parte însemnată din

podoabele anilor trecuţi au fost pierdute, schimbate pe produse alimentare, topite din nedorinţa de a

purta obiecte „demodate”, dar totuşi ceea ce a rămas necesită un tratament special pentru a fi lăsat

pentru urmaşi, pentru a putea vorbi şi noi peste decenii despre stilul şi aspectul bijuteriilor preferate.

Restaurarea bijuteriilor este un proces de curăţare a obiectului de oxizi, de readucere a

acestuia la starea iniţială. Ţinînd cont de mai mulţi factori, restaurarea poate fi artistică şi

comercială. Părtaşii restaurării comerciale execută operaţiunile necesare pentru renovarea

articolului, înlocuirea segmentelor lipsă sau deteriorate, neţinînd cont de tendinţele istorico-artistice,

scopul procedurii fiind prezentarea într-un salon de anticariat ca obiect vechi de artă şi

comercializarea la un preţ fabulos. Unii meşteri nu ratează deloc ocazia de a crea, în baza unui mic

fragment sau desen din perioada ce interesează, un obiect de artă pentru comercializare. În cazul

unei asemenea restaurări bijuteria sau alt obiect decorativ de artă executat din metal sau pietre îşi

pierde valoarea şi autenticitatea. Complet opusă în acest sens este restaurarea artistică a articolelor

de bijuterie, al cărei principiu de bază este de a nu afecta obiectul, fiind aplicate numai metodele

non-distructive, respectate stilul şi materialul de confecţie originale, însăşi ideea artistică a

autorului. Pentru restaurarea dată se folosesc cele mai simple reactive anticoroidale, soluţii pe apă

distilată, care nu afectează bijuteria. Operaţia de restaurare constă din următoarele: cercetarea

metalului sau aliajului obiectului dat, stabilirea titlului respectiv, determinarea gradului de

coroziune. În ce priveşte vestigiile arheologice, argintul aflat în pămînt timp de cîteva sute de ani

este greu de deosebit de cupru şi aliajele sale, mai ales de cele cu un conţinut mai mare de 20% de

cupru, deoarece în acest caz obiectul este acoperit de un strat – produs al coroziei cuprului. Argintul

din bijuteriile aflate în pămînt, sub influenţa clorului, se transformă în clorură de argint, care are o

temperatură joasă de topire, sau deseori se acoperă cu sulfuri, formînd un strat substanţial de

corozie. Ca rezultat, obiectele de argint descoperite în urma săpăturilor arheologice sunt foarte

fragile, fiind expuse pericolului de a fi deteriorate la cea mai mică neatenţie.

Programul restaurării obiectelor de argint include următoarele acţiuni:

1. curăţarea şi eliminarea straturilor de suprapunere, de corozie, mai ales dacă afectează

conturul şi forma obiectului, fierberea repetată în apă distilată pentru înlăturarea sărurilor şi

produselor coroidale;

2. spălarea repetată a obiectului, cu păstrarea nemijlocită a patinei şi uscarea bijuteriei, apoi

stabilizarea mineralogică a componenţei sale; în caz dacă bijuteria conţine pietre, se ţine cont de

calităţile acestora, după care se prelucrează cu soluţii speciale anticoroidale;

3. dublarea fragmentelor deteriorate, executarea unei copii de pe obiectul restaurat, ţinînd cont

de tehnica de lucru şi tehnologia folosită pentru confecţionarea bijuteriei şi acoperirea suprafeţei

Page 143: Arta Giuvaergiei

143

obiectului cu un strat de ceară sintetică, microcristalină pentru a evita acţiunea repetată cu soluţii

chimice şi factorii care provoacă corozia;

4. documentarea obligatorie a tuturor operaţiunilor efectuate, a reactivelor şi procedeelor

folosite; fotografierea bijuteriei pînă şi după restaurare, a celor mai importante procedee efectuate;

crearea unei baze de date a bijuteriilor restaurate pentru a putea folosi ulterior abilităţile obţinute,

pentru a controla sistematic obiectele restaurate şi a evita apariţia unor procese care pot afecta

bijuteria;

5. crearea condiţiilor necesare pentru păstrarea bijuteriilor restaurate – lumină, umiditate

relativă, gazificare, temperatură stabilă etc. [144, p. 56].

Păstrarea podoabelor include totalitatea măsurilor şi condiţiilor respective, elaborate pe

parcursul secolelor de către bijutieri şi mineralogi, cele mai renumite fiind regulile de conservare a

pietrelor şi bijuteriilor elaborate de către mineralogia medievală. Pietrele aparte sau montate în

bijuterii de aur, argint sau platină sunt destul de pretenţioase în sensul condiţiilor de păstrare şi

conservare. Există cîteva criterii esenţiale necesare pentru păstrarea bijuteriilor – umiditate relativă,

iluminare, gazificare, substanţe chimice. Multe pietre, mai ales cele care conţin în formula chimică

apă, necesită umiditate mai mare pentru a nu se usca sau chiar trebuie umezite periodic, dar nu se

recomandă primirea băilor medicale, frecventarea saunei în bijuteriile preferate. Bijuteriile cu

diamante necesită condiţii speciale pentru păstrare, odată la 6 luni fiind obligatorie consultarea unui

bijutier profesional pentru examinarea şi fixarea pietrei. Strălucirea diamantului poate fi restabilită

prin spălare în apă caldă cu săpun; sau soluţie de amoniac şi apă rece în cantităţi egale timp de 30

min, uscare şi ştergere uşoară cu hîrtie de ţigară. Se utilizează şi cosmetică specială pentru bijuterii,

cea mai eficientă metodă rămînînd cea rămasă de la bunicile noastre – cufundarea bijuteriei cu

diamant într-un pahar cu spirt/rachiu curat.

Toate pietrele şi bijuteriile intră în reacţie cu substanţele chimice, din aceste considerente unele

bijuterii prezintă dificultăţi la curăţare şi se spală numai în apă călduţă, altele mai rezistente se

curăţă cu săpun, în baia de ultrasunete, sunt fierte în uleiuri şi soluţii speciale. Culoarea pietrelor

este în strictă dependenţă de lumina solară şi artificială, astfel ametistul, topazul se decolorează

fiind expuse mult timp la lumină. Practic, fiecare bijuterie necesită condiţii speciale pentru păstrare,

ţinînd cont de criteriile menţionate mai sus, din cauza atitudinii neglijente îşi pierd aspectul exterior

chiar şi diamantele. Păstrarea bijuteriilor din metale preţioase cu pietre naturale şi organice se

efectuează ţinînd cont de următoarele criterii:

• purtarea bijuteriilor în funcţie de situaţie – bijuterii cotidiene sau exclusive;

• eliberarea şi scutirea bijuteriilor de lucrul de menaj;

• crearea condiţiilor individuale pentru păstrarea bijuteriilor;

Page 144: Arta Giuvaergiei

144

• alegerea locului de păstrare. Aurul, argintul, turcoaza, perla reacţionează la

substanţele chimice, parfumerie, preparate cosmetice, medicamente, detergenţi, apă clorată. Se

exclud contactele bijuteriilor cu clorul, mercurul, iodul, de la care se întunecă bijuteriile de aur;

• folosirea casetelor pentru păstrarea bijuteriilor vor exclude posibilităţile de

întunecare, deteriorare şi pierderea aspectului decorativ a bijuteriilor cu sau fără pietre. În plus,

însăşi caseta (lădiţa) destinată păstrării bijuteriilor reprezintă obiect de artă, fiind executată din lemn

sau metal, cu ornamente gravate sau incizate, pietre incrustate.

Pietrele transparente necesită curăţare permanentă pentru obţinerea şi păstrarea luciului.

Articolele de aur pot fi curăţate în soluţie apoasă de amoniu (cîteva picături la 50-100 g apă). Pentru

curăţarea perlelor se recomandă folosirea unui detergent de calitate înaltă sau a unei soluţii slabe de

amidon de cartof. Luciul unei podoabe vechi poate fi restabilit de sine stătător cu ajutorul pastei de

polizare şi a unei bucăţi moi de stofă. Argintul şi alpaca se pot curăţa cu ajutorul unui amestec din

hidroxid de amoniu cu bicarbonat de sodiu sau hidroxid de amoniu cu cretă. Articolele argintate şi

aurite necesită condiţii speciale de curăţare pentru evitarea distrugerii stratului de metal preţios

depus pe o suprafaţă metalică. După operaţiile de curăţare articolul se spală bine în apă curată şi se

usucă cu ajutorul unei ţesături fine. Bijuteriile cu opal, turcoaza, perla, malahit intră în reacţie cu

reactivele chimice şi pierd din culoare, din strălucire, se fisurează. Din aceste considerente, se

recomandă curăţarea în soluţii apoase de bicarbonat de sodiu, pietrele cu duritate mare se curăţă în

baia de ultrasunete şi cu paste abrazive.

Pe parcursul secolelor au fost elaborate numeroase reţete şi reguli privind aprecierea pietrelor

scumpe şi a bijuteriilor, păstrarea şi curăţarea articolelor cu sau fără pietre preţioase, reguli, care

practic au suferit schimbări nesemnificative ajungînd pînă în zilele noastre. Şi cred că ţine de

datoria fiecăruia din noi ca bijuteriile „demodate” ale bunicilor să fie restaurate şi conservate corect,

păstrate fie în amintirea strămoşilor, fie în fondurile muzeistice din ţară. Fiind reduse ca volum, dar

inestimabile ca valoare, bijuteriile extraordinare ale anilor trecuţi rămîn a fi mărturii excepţionale

ale evoluţiei civilizaţiei umane, a tendinţelor şi predelecţiilor artistice ale omului. Aceste adevărate

capodopere ale giuvaiergeriei naţionale constituie puntea de legătură între trecut şi viitor prin

prezentul nostru, prin atitudinea şi aprecierea corectă, creînd perspective frumoase pentru

dezvoltarea şi încadrarea în giuvaiergeria europeană şi universală.

Page 145: Arta Giuvaergiei

145

Încheiere. Apariţia şi dezvoltarea giuvaiergeriei în Republica Moldova constituie un subiect de viu interes

în istoriografia naţională, din care considerente analiza problemei abordate devine un imperativ al

timpului. Cunoaşterea istoriei şi artei giuvaiergeriei este în primul rînd o chestiune de cultură

generală, podoabele şi bijuteriile fiind indispensabil legate de istoria şi cultura civilizaţiei umane.

Analiza literaturii de specialitate ne-a demonstrat că, pînă în prezent, o lucrare interdisciplinară,

în care geneza, evoluţia, situaţia actuală şi perspectivele de dezvoltare ale giuvaiergeriei din

Republica Moldova ar fi fost cercetate în complex, nu există. Ţinînd cont de actualitatea problemei

respective, de semnificaţia ei pentru istoria şi arta naţională, ne-am străduit să realizăm pe măsura

posibilităţilor scopul tezei date desemnat anterior. Drept obiect de studiu au fost selectate articolele

confecţionate în secolul XIX – începutul secolului XXI, avînd în vedere importanţa acestei perioade

în procesul de evoluţie a stilului şi a tehnicilor de lucru specifice giuvaiergeriei naţionale, fiind

conştienţi de faptul că numeroase aspecte din domeniul artei bijuteriilor din lipsă de spaţiu au fost

trecute cu vederea sau elucidate fragmentar.

Analiza şi sinteza surselor istorico-literare, de arhivă şi a istoriografiei din domeniul

giuvaiergeriei din care desprindem istoricul utilizării bijuteriilor în arealul cultural românesc devine

fundamentală pentru explicarea fenomenului apariţiei şi evoluţiei giuvaiergeriei în Republica

Moldova. Lucrările studiate pot fi clasificate după anumite criterii, cum ar fi cel geografic, de ţară

sau regiune, şi în funcţie de domeniul valorificat – istorie, artă decorativă, tehnologie, gemologie;

izvoarele pot fi clasificate şi conform etapelor istorice: tratate antice despre pietre preţioase,

lapidarii medievale şi reţete alchimice, operele mineralogilor arabi; izvoare moderne şi

contemporane, fotografii, izvoare plastice, cataloage electronice, baze de date, costume naţionale şi

bijuterii ceremoniale, din care desprindem o mulţime de informaţii ştiinţifice preţioase.

Perioada antică şi medievală au fost elucidate în lucrare doar fragmentar, servind pentru

stabilirea continuităţii giuvaiergeriei în Moldova pe parcursul perioadelor istorice de dezvoltare,

folosindu-se majoritatea izvoarelor disponibile pentru cercetare. Analiza izvoarelor plastice, a

informaţiilor etnografice şi folclorice oferă posibilităţi elocvente privind evoluţia podoabelor

basarabene, tendinţele artistice şi predelecţiile pentru anumie bijuterii.

La momentul dat cunoaştem cîteva cataloage care ne-au ajutat considerabil în descrierea

giuvaiergeriei: Opisul obiectelor de la Muzeul Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din

Basarabia, Catalogul atelierelor Arhiepiscopiei Chişinăului, Catalogul Uzinei de Bijuterii din

Chişinău (1991), Catalogul electronic al Uzinei „Giuvaier”. Graţie acestor documente a fost

urmărită evoluţia stilistică şi tehnologică din giuvaiergeria naţională în secolele XIX-XX.

Page 146: Arta Giuvaergiei

146

Ca rezultat putem menţiona că Republica Moldova dispune de izvoare considerabile privind

apariţia şi dezvoltarea giuvaiergeriei în secolele XIX-XXI, unele fiind mai ample, altele reducîndu-

se doar la nişte menţiuni fragmentare. Doar colecţionarea, adunarea sistematică şi analiza

minuţioasă a documentelor depistate (şi a celor care urmează să fie descoperite) vor aduce rezultate

concrete în vederea investigării acestui domeniu neexplorat din arta decorativă din Moldova. În

ajutorul cercetătorilor contemporani vin noile realizări tehnologice, bijuteriile naţionale

confecţionate la finele secolului XX fiind înregistrate într-un catalog electronic, ceea ce facilitează

evident procesul de investigaţie.

Prezenta lucrare are drept scop fundamental descrierea şi analiza articolelor de giuvaiergerie

laică şi de cult din Republica Moldova din secolele XIX-XX, şi în baza lor stabilirea etapelor

cronologice şi a trăsăturilor generale de dezvoltare ale giuvaiergeriei naţionale din secolele XIX-

XX. In linii generale, putem constata că giuvaiergeria din Republica Moldova la anumite etape de

dezvoltare a fost puternic influenţată de cadrul istoric şi situaţia politico-economică, iar după

obţinerea independenţei la 1991, parcurgînd o îndelungată perioadă de stagnare şi declin, trece la o

treaptă calitativ nouă de dezvoltare, schiţînd priorităţile şi perspectivele pentru evoluţia

giuvaiergeriei naţionale. În această ordine de idei, arta bijuteriilor prezintă o simbioză logică a

stilurilor şi tendinţelor manifestate pe parcursul secolelor, inspirată din arta neolitică şi geto-dacă,

romană şi bizantină, a popoarelor nomade şi orientale, supusă legităţilor de dezvoltare din ţară şi

regiunile învecinate. Cu toate acestea, giuvaiergeria naţională îşi păstrează individualitatea sa,

denumirile proprii ale pietrelor sau podoabelor, dovadă servind colecţiile muzeistice din ţară, care

denotă atît producţie locală şi existenţa meşterilor specialişti în domeniu, cît şi originalitatea

podoabelor şi bijuteriilor depistate, specifice arealului geografic studiat: salbe de monede, gherdane,

zgărdiţe, cercei moldoveneşti etc.

Giuvaiergeria naţională din secolele XIX-XX poate fi divizată în cîteva etape şi perioade de

dezvoltare, determinate de numeroase aspecte semnificative: tehnicile de lucru folosite în atelierele

europene şi basarabene, materiile prime utilizate, tendinţele artistice şi stilistice, care evoluează de

la podoabe complicate, fastuoase la cele simple, democratice şi invers, marca de control şi titlul

aplicat conform standardelor, folosirea corespunzătoare a pietrelor şi alte momente ce ţin nemijlocit

de evoluţia giuvaiergeriei naţionale şi de încadrarea în contextul cultural european. Analizînd

materialele documentare şi colecţiile muzeistice din ţară, a fost elaborată următoarea periodizare a

giuvaiergeriei naţionale, fiind specificate şi trăsăturile de bază ale fiecărei etape, influenţa cadrului

istoric, informaţiile fiind condensate într-un tabel amplu şi accesibil.

Page 147: Arta Giuvaergiei

147

Perioada

istorică

etapele de

dezvoltare

Trăsăturile specifice ale giuvaiergeriei naţionale laice şi bisericeşti în

secolele XIX-XX

1812 -

1900

1812 –

mijlocul

sec. XIX.

Oficierea şi reglementarea de către stat a activităţii breslei

meşteşugăreşti a giuvaiergiilor, activitate bazată pe tradiţii anterioare

tehnologice şi artistice. Influenţa giuvaiergeriei slavone simţită prin

tendinţe noi în ornarea inventarului bisericesc, pictarea şi ornarea

icoanelor, manifestată prin impunerea tacită a noului stil de creaţie.

Executarea inventarului bisericesc din materii preţioase, de regulă argint,

care este întîlnit cel mai frecvent în podoabele descoperite pe teritoriul

Moldovei, folosirea alamei şi bronzului argintate, alpaca. Folosirea

tehnicilor de lucru recunoscute şi apreciate de meşterii din ţările vecine,

confecţionarea manuală a articolelor ce exclude producerea în serie;

folosirea unor pietre preţioase ca rubinul, smaraldul, ametistul, perlele

deopotrivă cu strassurile. Executarea articolelor ţinînd cont de stilistica

autohtonă şi canoanele bisericeşti, folosind ornamentarea floristică şi

vegetală. Se observă o detaşare tot mai mare de stilistica orientală şi un

interes crescînd faţă de creaţiile artistice din Rusia şi Ucraina. Articolele

de orfevrărie din Basarabia în sec. XIX se caracterizează prin simplitate,

modestie, gust estetic, în conformitate cu necesităţile bisericii ortodoxe.

Colectarea articolelor de către fondurile bisericilor şi mănăstirilor, Muzeul

Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Basarabia, colecţii

particulare, care au permis păstrarea podoabelor excepţionale şi unice, cum

ar fi mitra aparţinînd mitropolitului G. Bănulescu-Bodoni de la Mănăstirea

Căpriana sau obiectele de la Arhiepiscopia Chişinăului.

Măsuri efectuate domeniul oficializării juridice a breslei giuvaierilor

din 1817 din Basarabia şi introducerea noilor regulamente de lucru.

Păstrarea tradiţiilor şcolilor ieşene şi transilvănene în prelucrarea

metalului, activitatea bijutierilor şi aurarilor pe lîngă biserici şi mănăstiri

pentru crearea inventarului şi podoabelor bisericeşti. Deschiderea Camerei

de Marcare la Chişinău ca filială a Camerei Regionale de Marcare din

Odesa. Atestarea a circa 12 bijutieri care lucrau cu aur, argint şi platină,

titlurile metalelor preţioase. Portul bijuteriilor influenţat de moda rusă,

formarea costumului orăşenesc de dooamnă.

Page 148: Arta Giuvaergiei

148

a doua

jumătate a

sec. XIX –

1900

Începutul perioadei este marcat prin deschiderea la 1911 a atelierelor

Arhiepiscopiei Chişinăului şi editarea Catalogului respectiv. Dezvoltarea

giuvaiergeriei laice şi deschiderea atelierelor de pe str. Puşkin ş.a.,

deschiderea caselor de amanet. Această etapă este semnificativă prin

apariţia articolelor de orfevrărie bisericească destinate bisericilor şi

mănăstirilor basarabene, a articolelor confecţionate din aur, argint, alpaca,

platină, a pietrelor scumpe şi organice, precum şi a diamantelor. Prezenţa

în atelierele de giuvaiergerie din Chişinău a materiilor prime preţioase şi

numărul considerabil al atelierelor care le prelucrau denotă nivelul

economic destul de înalt al populaţiei orăşeneşti la înc. sec. XX şi cererea

de astfel de bijuterii, menite să înfrumuseţeze femeile şi să completeze

armonios vestimentaţia. La hotarul sec. XIX-XX se formează şi costumul

de doamnă, femeile înstărite de la oraş tot mai des făcîndu-şi apariţia în

rochii elegante cu bijuterii asortate, costumul tradiţional trecînd pe planul

doi. Marcarea şi aprecierea bijuteriilor este efectuată la Odesa cu aplicarea

mărcii speciale. Creşterea rolului şi importanţei bijuteriilor, ţinînd cont de

prezenţa în oraşele basarabene a unor familii înstărite şi a unei vieţe

mondene intense (baluri etc.). Atestarea oficială a bijutierilor din or.

Soroca, magazine de desfacere la Chişinău. Aprecierea şi marcarea

bijuteriilor continuă la filiala din Chişinău, dar şi la Odesa. Portul

bijuteriilor influenţat de moda rusă, apariţia podoabelor cu pietre sintetice,

strassuri, colecţii remarcabile de pietre organice, dezvoltarea orfevrăriei de

cult. Un model generalizat – cerceii în forme stilizate de inimioare sau

semilună, ulterior desemnaţi ca cercei moldoveneşti.

Meşterii care prelucrau metalele preţioase erau grupaţi în categorii

aparte: argintari, aurari, zlătari, giuvaiergii, orfevrari, şi proveneau, în

marea lor majoritate, din rîndurile populaţiei orăşeneşti, deoarece anume la

oraş sau la mănăstirile mari era cerută producţia lor. O altă categorie de

meşteri lucrau în atelierele de pe lîngă bisericile şi mănăstirile Moldovei.

Se practica şi confecţionarea podoabelor din materia adusă de client şi

după modelul cerut de acesta, munca fiind plătită în dependenţă de

gramajul de metal prelucrat şi complexitatea modelului executat. Ca atare,

se lucra cu argint, argint şi alamă aurite, aur mult mai rar, se simte lipsa

Page 149: Arta Giuvaergiei

149

pietrelor preţioase, de cele mai dese ori se folosesc strassuri colorate,

folosite mai ales pentru ornarea crucilor de procesiune sau a celor de

botez, a chipurilor sfinte de pe icoane şi a cununiilor religioase. Putem

vorbi despre folosirea preponderentă a argintului, despre emailare şi

filigranare, ciocănire şi gravarea metalului ca tehnici principale de lucru.

Dintre pietrele preţioase cele mai utilizate sunt perlele, acvamarinele,

ametistele, smaraldele şi un număr considerabil de sticle colorate, imitaţii

ale pietrelor naturale. Lucrările confecţionate au un caracter artistic

pronunţat fiind destinate bisericilor şi mănăstirilor, precum şi persoanelor

particulare (cruciuliţe şi icoane-pandantiv); cel mai des se întîlnesc tăvi,

linguri şi linguriţe, anaforniţe, cruci, aureole, ferecături de icoane şi cărţi

bisericeşti, potire, cădelniţe şi candele, sfeşnice şi candelabre, chivoturi,

agheasmatare etc. Una din ferecăturile de icoane confecţionate în atelierele

Arhiepiscopiei Chişinăului se păstrează actualmente în fondurile Muzeului

de Etnografie şi Istorie Naturală din Chişinău. Tehnica de lucru este

asemănătoare celei practicate de atelierele de giuvaiergerie din ţările

vecine: turnarea, prelucrarea în relief a metalului la cald sau la rece,

filigranare, emailare, acoperirea suprafeţei metalelor nepreţioase cu aur

sau argint, incrustarea pietrelor preţioase sau de imitaţie, strassuri, tehnica

à jour.

1900 -

1972

1900-1950

Tehnologia stîngace a primelor ateliere, atestate la 1817, este înlocuită,

la înc. sec. XX, prin folosirea utilajelor moderne, meşterii-bijutieri

demonstrînd măiestrie artistică, posedînd cele mai complicate tehnici de

topire şi turnare a metalului, incrustarea pietrelor naturale, organice şi

strassuri, gravarea, emailarea, brunarea, placarea cu aur şi argint, tehnici

aplicate şi azi. Perioada interbelică se înscrie în contextul dezvoltării

industriei româneşti a giuvaiergeriei. Anii 1940-1950 sunt marcaţi de o

stagnare totală în domeniul giuvaiergeriei, lipsa materiilor prime nobile şi

lipsa necesităţii în mijloace de înfrumuseţare. Trecerea la automatizarea şi

mecanizarea procesului de producere a bijuteriilor, invenţiile tehnologice

au permis mărirea substanţială a numărului de obiecte confecţionate şi,

respectiv, ameliorarea calităţii lor, dar au avut şi efecte negative: producţia

în serie şi lipsa de individualitate.

Page 150: Arta Giuvaergiei

150

Anii ’50 -

’60 ai sec.

XX

Perioadă de stagnare, manifestată prin lipsa bijuteriilor preţioase,

sistemul de comenzi de stat, ideologizarea modei (reducerea bijuteriilor la

1-2 purtate concomitent, confecţionarea podoabelor ieftine din sîmburi de

fructe, conuri, lemn, ceramică, producerea în serie a bijuteriilor din aliaje

de metale nepreţioase). Această „democratizare” a bijuteriilor avea drept

scop crearea unei noi mentalităţi, precum că bijuteriile preţioase sunt

rămăşiţe ale lumii capitaliste, iar muncitorul şi muncitorul sovietic trebuie

să poarte podoabe ieftine, democratice, conform noului statut social.

1972 -

înc. sec.

XXI

Anii ’70-

’80 ai sec.

XX

Perioadă este marcată prin dominarea ideologiei sovietice, care dicta

comportamentul omului, vestimentaţia, podoabele, coafura etc., este

perioada lipsei noţiunii de „estetic şi frumos”, totul fiind marcat de

utilitate, simplitate şi egalitate. Sunt atestate ateliere de confecţionare a

bijuteriilor la uzinele mecanizate din Chişinău cu aprecierea şi marcarea

lor la Biroul din Odesa.

Creşterea rolului şi importanţei podoabelor în viaţa femeilor,

dezvoltarea industriei bijuteriilor; deschiderea Uzinei de Bijuterii din

Chişinău în 1972 în baza atelierelor particulare existente în capitală la acea

perioadă de timp. Producţia uzinei, marcată prin calificativul seria

moldovenească, este foarte înalt apreciată atît în Republica Moldova, cît şi

în toate republicile unionale şi în ţările socialiste. Giuvaiergeria sovietică

avea următoarele trăsături specifice:

• două direcţii prioritare de dezvoltare a giuvaiergeriei: confecţionarea

bijuteriilor exclusive şi producerea în serie a podoabelor ieftine;

• o varietate mare de bijuterii confecţionate din argint, alpaca, aliaje de

metale nepreţioase;

• un număr redus de bijuterii din materii prime nobile – aur, platină,

pietre preţioase şi organice naturale;

• bijuterii cu pietre ornamentale, decorative;

• folosirea tehnicilor noi de lucru alături de cele vechi, tradiţionale;

ştanţarea ca formă principală de lucru, ce permite producerea în serie a

bijuteriilor.

Reglementarea totală de către stat a producţiei din domeniul

giuvaiergeriei. Interzicerea strictă a confecţionării obiectelor de cult, în

Page 151: Arta Giuvaergiei

151

Sf. sec.

XX

Înc. sec.

XXI

concordanţă cu închiderea bisericilor şi mănăstirilor şi interzicerea

botezului şi a cununiilor religioase. Folosirea în mare parte a cruciuliţelor

de botez simple confecţionate de meşterii locali de la bisericile rămase să

activeze. Activitatea în clandestinitate a unor meşteri-giuvaieri, care făceau

şi obiecte de cult. La finele sec. XX, în orfevrăria de cult se folosesc metale

preţioase necesare pentru confecţionarea şi reparaţia inventarului bisericesc.

Destrămarea URSS duce la desfiinţarea întregului sistem bazat pe

economie planificată, cînd întreprinderile se ocupau de producerea

bijuteriilor conform planului, fără a avea şi funcţia de creaţie artistică,

realizare comercială şi planificare a activităţii. După 1991, intrînd în criză

de producere şi financiară, giuvaiergeria naţională, reprezentată exclusiv

prin Uzina de Bijuterii, încearcă să existe în condiţiile economiei de piaţă,

planificînd producerea de bijuterii noi în funcţie de cerinţele şi gusturile

consumatorilor, însuşind cu timpul un marketing şi management de calitate.

La finele secolului îşi fac apariţia timidă primele ateliere particulare de

giuvaiergerie, care încearcă producerea pieselor de podoabă în cantităţi

reduse, dar, de cele mai dese ori, se ocupă de reparaţia bijuteriilor

deteriorate. În prezent, la Uzina de Bijuterii „Giuvaier”, deschisă în 1972,

sunt confecţionate cruci şi cruciuliţe, se acordă servicii de argintare şi aurire

a inventarului bisericesc.

Poate fi caracterizat prin anumite progrese în giuvaiergeria naţională,

legate de dezvoltarea ascendentă a sectorului de stat şi particular. Se

renunţă definitiv la producţia în serie a podoabelor ieftine, fiind fabricate

partide mici de bijuterii, precum şi bijuterii exclusive realizate la comandă,

la un preţ înalt. Realizări considerabile în domeniul marketingului în

industria bijuteriilor, realizări notabile în domeniul designului bijuteriilor.

La înc. sec. XXI are loc un salt calitativ în giuvaiergeria din Republica

Moldova, luînd în consideraţie aspectele artistice, tehnologice şi

manageriale. Odată cu destrămarea imperiului sovietic îşi fac apariţia

primele încercări timide de a renaşte arta bijuteriilor bisericeşti, în primul

rînd prin confecţionarea cruciuliţelor de botez din argint şi aur, iniţial de

factură simplă, iar la începutul sec. XXI cruciuliţele devin, alături de inelul

de logodnă şi cununie, cele mai solicitate articole de bijuterie. Libertatea

Page 152: Arta Giuvaergiei

152

stilistică şi abundenţa noilor posibilităţi tehnologice şi artistice permit

astăzi crearea unui număr impunător de bijuterii de cult din materii prime

calitative şi pietre scumpe colorate. Arta confecţionării podoabelor şi

obiectelor de cult are perspective largi de dezvoltare, folosind tehnologiile

avansate în combinare cu tehnicile tradiţionale, lucrînd cu materia proprie

sau cu cea a clientului, folosind pietre preţioase, de imitaţie şi organice.

Din aceste considerente, industria bijuteriilor de cult din Moldova, la

început de mileniu, conlucrează eficient cu bisericile şi mănăstirile din

ţară).

Tabel 9. Periodizarea istoriei giuvaiergeriei din Republica Moldova în secolele XIX-XXI.

Materialul documentar şi factologic privind orfevrăria de cult ne permite să argumentăm

incontestabil existenţa giuvaiergeriei bisericeşti în Republica Moldova în secolele XIX-XX.

Prezenţa unui număr impunător de obiecte din metale preţioase, atît laice cît şi religioase, precum şi

numele meşterilor păstrate de documentele de arhivă ne conving de existenţa tradiţiilor seculare

moldoveneşti de prelucrare a metalului preţios. Orfevrăria de cult din Republica Moldova din

secolele XIX-XX se încadrează armonios în dezvoltarea artelor decorative din ţară şi ţările

europene, prezentată prin numeroase vase liturgice, cruci de procesiune sau cruciuliţe de botez,

fiind de fapt, lipsă în perioada sovietică din cauza ideologiei dominante, din care considerente

perioada 1945-1991 este extrem de redusă cantitativ şi calitativ la capitolul inventar liturgic şi

podoabe de cult.

Analizînd informaţiile furnizate de literatura accesibilă, conchidem că, în secolul XIX, în

Basarabia, existau condiţii şi premise economice, sociale şi culturale indispensabile pentru

continuarea tradiţiilor giuvaiergeriei naţionale:

1. piesele de podoabă, care fac parte din tezaurele secolelor XVI-XVIII, denotă o tehnica înaltă

de executare, cunoaşterea celor mai performante tehnologii de lucru cu metalele şi aliajul de sudare,

confecţionarea diverselor şatoane şi monturi corespunzătoare tendinţelor tehnologice şi artistice ale

epocii, asigurînd baza necesară pentru dezvoltarea giuvaiergeriei din secolul XIX;

2. prezenţa meşterilor autohtoni este demonstrată prin obiecte de artă confecţionate cu mult

înainte de oficierea manufacturii în 1817. Meşterii-bijutieri lucrau cu aur, argint, platină, diamante,

cunoşteau turnarea şi forjarea metalului, tehnica emailării şi gravării, deseori aceste ateliere

conlucrau cu ramura ceasornicarilor. Giuvaiergeria din Basarabia de la începutul secolului XIX

avuse la bază meşteri iscusiţi şi ateliere performante autohtone de confecţionare a bijuteriilor laice

şi de cult, meşteşugul fiind susţinut şi protejat legal de domnie, preoţime şi aristocraţia înstărită;

Page 153: Arta Giuvaergiei

153

3. dezvoltarea economică stabilă, apariţia şi înflorirea oraşelor moderne basarabene, comerţul

intens intern şi extern, importul de materii prime nobile sunt premise inevitabile pentru avîntul

giuvaiergeriei. Dezvoltarea giuvaiergeriei este sortită eşecului în lipsa atît a meşteşugarilor iscusiţi,

care utilizînd talentul său contribuie la înflorirea şi afirmarea meseriei profesate, cît şi a negustorilor

care se ocupă de promovarea articolelor confecţionate, posibilă în condiţiile unei politici comerciale

şi vamale adecvate pe plan intern şi extern;

4. relaţii culturale fructuoase între meşterii basarabeni şi, îndeosebi, cei ieşeni, demonstrate

prin interferenţa stilurilor şi tendinţelor artistice, care influenţau portul şi moda feminină, vesela şi

bijuteriile specifice, publicarea unor cataloage de specialitate cu descrieri şi imagini ale podoabelor

confecţionate în Basarabia, ceea ce creează perspective frumoase pentru dezvoltare;

5. utilizarea podoabelor şi bijuteriilor preţioase ca mijloc de înfrumuseţare personală, de

tezaurizare, colecţionare şi de subliniere a statutului social-economic deţinut în societate.

În dependenţă de tratarea termenului de bijuterie, articolele de giuvaiergerie au fost clasificate în

funcţie de:

• modul de utilizare – articole personale, veselă, suvenire, insigne, piese de interior;

• clasificarea în cadrul unei categorii aparte de bijuterii;

• materiile prime folosite – materii nobile, organice sau ieftine, sintetice;

• tehnicile şi tehnologiile de lucru folosite – manuale, mecanizate;

• designul şi destinaţia bijuteriilor – articole destinate anumitor pături sociale cu

posibilităţi financiare diferite, articole produse în serie sau bijuterii executate la comandă, exclusive,

bijuterii de zi şi de seară, cotidiene şi festive;

• categoriile de vîrstă şi sex – femei, bărbaţi, copii, adolescenţi;

• bijuterii ceremoniale – inele de logodnă şi cununie, cununi de nuntă, cruciuliţe de

botez, inele-sigilii, bijuterii de doliu;

• simbolica culorilor, formelor, particularităţile magico-religioase, valeologice.

În această ordine de idei, am specificat sensul simbolic al culorilor şi formelor bijuteriilor şi

inserţiilor de pietre preţioase, ele fiind variate în funcţie de atribuire, utilizare sau confecţionare.

Podoabele simbolizează dorinţa omului de a se distinge, de a marca un anumit eveniment,

apartenenţa la un grup social sau de vîrstă. Păstrarea unor elemente tradiţionale în bijuteriile

populare în unele zone etnografice este rezultatul forţei creatoare a generaţiilor de artizani locali, ei

ştiind să unească elementele tradiţionale şi inovaţiile tehnologice contemporane. Pe parcusrul

perioadelor istorice, bijuteriile au îndeplinit variate funcţii determinate în urma analizei podoabelor

purtate, reieşite anume din clasificarea lor în dependenţă de criteriile menţionate anterior. Forma,

Page 154: Arta Giuvaergiei

154

aspectul şi trăsăturile specifice ale bijuteriilor sunt influenţate de modul de gîndire, statutul social-

economic, factorii de climă şi aspecte estetice. Luînd în consideraţie cele expuse, am evidenţiat

funcţiile podoabelor folosite ca accesorii ale costumului naţional din Moldova la etapa istorică

analizată: funcţia socială, economică, estetică, magico-religioasă şi funcţia utilitară.

Actualmente, am remarcat interesul marilor bijutieri faţă de motivele etnofolclorice, fiind

specifică interacţiunea dintre stiluri, fenomen artistic numit eclectism. Podoabele tradiţionale se

diferenţiază în dependenţă de naţionalitatea purtătorului, în Republica Moldova, pe lîngă români,

locuind mai multe minorităţi naţionale: bulgari, găgăuzi, ucraineni, ruşi şi romi. În Republica

Moldova deosebim trei variante de costume naţionale tipice cu podoabe specifice, distincte din

punct de vedere geografic: regiunea de nord, o varietate aparte fiind costumul din satele nistrene

influenţat de portul rus şi ucrainean; regiunea de sud şi regiunea de centru.

Graţie colecţiilor muzeistice autorul a reconstituit costumul naţional tradiţional (secolele XIX-

XX) asociat cu bijuteriile specifice, care se purta, de preferinţă, în mediul rural: cercei în formă de

semilună sau inimioară stilizată, brăţări de aramă cu motive gravate, salbe de monede austriece,

ruse sau turceşti mahmudiene. Salbele de monede, brăţările şi cerceii executaţi din materii ieftine

sunt specifice pentru păturile sărace, totodată salbele în două sau mai multe rînduri sunt

caracteristice pentru regiunile populate preponderent de găgăuzi, romi. Din cele relatate în studiul

de faţă, putem face anumite concluzii privind portul podoabelor şi bijuteriilor în Moldova în

secolele XIX-XX. Analiza podoabelor şi bijuteriilor ne impune clasificarea lor în funcţie de

utilizare:

• cercei din aur, argint, cu sau fără pietre preţioase, fine, ornamentale sau organice,

varietatea aparte prezintă seria cercei moldoveneşti;

• brăţări şi lănţişoare de aur, argint, turnate sau confecţionate manual, ornate cu variate

amulete sau talismane, se folosesc tot mai des brăţări pentru antebraţ, glezne, fiind deosebite

articolele pentru femei şi bărbaţi;

• pandantive şi medalioane, pandantive de cult, cu motive zoomorfe, astrologice,

floristice, coliere şi mărgele, zgardă, zgărdiţă, ş.a.;

• podoabe vestimentare, coloane, brîie, cingători, articole pentru ornarea coafurii,

fibule, broşe decorative, ace de cravată şi butoane de manşetă, ultimele două accesorii sunt preluate

de moda feminină; poşete, centuri garnisite cu strassuri, mărgele;

• inelele care au evoluat de-a lungul timpului de la forme masive la simple, uşoare,

avînd trăsături specifice în funcţie de stilul artistic predominant. În anii ’90 ai secolului XX inelul

îşi pierde simbolismul său, devine o bijuterie cotidiană, ca simbol al vechilor tradiţii de mariaj, la

Page 155: Arta Giuvaergiei

155

începutul secolului XXI inelul de căsătorie devine practic cea mai solicitată podoabă, confecţionată

la dorinţă din aur de diferite nuanţe sau platină, reocupîndu-şi poziţia principală în ierarhia

bijuteriilor personale. În legătură cu cele expuse, putem menţiona următoarea clasificare a acestor

bijuterii simbolice: inele de logodnă; inele de căsătorie; inele de cununie; inele de doliu. Spre

deosebire de anii ’80-90 ai secolului XX, cînd inelele sunt produse în serie, la începutul secolului

XXI se urmăreşte tendinţa confecţionării inelelor de logodnă şi cununie în partide experimentale,

mici, ţinînd cont de aspiraţiile tinerilor căsătoriţi, care doresc să posede o bijuterie aparte, specială,

personalizată, în majoritatea cazurilor confecţionată la comandă. Graţie funcţiilor exercitate,

podoabele tradiţionale din Moldova, în secolele XIX-XX, ocupă un loc deosebit de important în

viaţa societăţii, atît în domeniul social-economic, cît şi cultural-religios. Ele servesc drept

semnificant al statutului social şi economic al posesorului, răspund aspiraţiilor sale estetice şi

necesităţilor pragmatice.

După părerea noastră, designul în giuvaiergeria naţională prezintă perspective frumoase de

dezvoltare ţinînd cont de numeroase aspecte: eliberarea omului de unele dominante ideologice

conservatoare, posibilitatea utilizării noilor materii prime netradiţionale deopotrivă cu cele

preţioase, tehnologii inovatoare şi utilizarea programelor de calculator. Libertatea gîndirii şi a

creaţiei a însuşi meşterului-bijutier a favorizat înflorirea designului şi apariţia noilor forme ciudate

şi extravagante ale bijuteriilor, renăscînd motivele antce, geometrice sau folosind cele cosmice, ceea

ce face din bijuterie un accesoriu important. Din cele menţionate anterior autorul deduce unele

tendinţe privind designul viitor al bijuteriilor: scăderea preţului la aur şi, respectiv, a cererii la

metalul galben, scădere dictată de mai mulţi factori: - cantitatea de metal preţios şi pietre preţioase

existentă în lume poate îndestula necesităţile şi cerinţele populaţiei, aurul folosindu-se mai mult în

domeniul tehnic, optic, electrotehnic; - folosirea tot mai frecventă a materiilor prime sintetice (mase

plastice, strassuri, pietre sintetice) care pot substitui metalele şi pietrele preţioase, fiind mai eficiente

prin preţ redus, simplitate, comoditate, în timp ce aurul, platina şi alte pietre nobile se folosesc

pentru confecţionarea obiectelor de artă şi bijuteriilor exclusive. Tot mai frecvent îşi fac apariţia

podoabe confecţionate din ceramică, lemn decorativ, sticlă, mase plastice etc., care restrîng

bijuteriile scumpe pe planul doi; - stabilitatea situaţiei social-economice şi politice din ţările

dezvoltate, în astfel de condiţii podoabele vechi nu mai sunt schimbate sau topite. Apar noi valori

legate de ritmul vertiginos al vieţii, urbanizare şi automatizare, astfel, giuvaiergeria contemporană

necesitînd o restructurare definitivă a stilurilor artistice, predominante devenind formele

geometrice, asimetrice.

Tabloul dezvoltării giuvaiergeriei naţionale nu ar fi complet fără concluziile vizînd activitatea

expoziţională a meşterilor de artă decorativă. În a doua jumătate a secolului XX, la expoziţiile de

Page 156: Arta Giuvaergiei

156

artă decorativă organizate în URSS, erau expuse predominant piese realizate din ceramică, panouri

decorative de metal, precum şi, sporadic, unele articole de bijuterie din argint şi pietre ornamentale.

La hotarul secolelor XX-XXI meşterii din Republica Moldova obţin posibilitatea de a participa la

diverse expoziţii specializate cu articole confecţionate din aur, argint şi inserţii de pietre preţioase

(Moscova, Kiev, Odesa, în unele ţări europene). În acest context, cercetările noastre au contribuit la

elucidarea următoarelor aspecte:

• meşterii-bijutieri din Moldova au participat, în a doua jumătate a secolului XX, la

expoziţii de artă plastică şi decorativă din URSS, demonstrînd articole de ceramică, argint, pietre

ornamentale (Z.Minaeva, A.Marco);

• sfîrşitul secolului XX – începutul secolului XXI este marcat prin participarea

meşterilor de la Uzina de Bijuterii din Chişinău la expoziţiile specializate organizate în Republica

Moldova şi peste hotarele ei, la care s-au remarcat creaţiile unor meşteri-bijutieri ca Victor

Alexeiko, Iurie Leonov, Victor Scutelinic ş.a.;

• se schimbă radical cerinţele faţă de bijuteriile prezentate la expoziţii – ele sunt

executate din materii prime nobile: aur, argint, pietre preţioase, articolele fiind excepţionale prin

realizarea artistică şi tehnologică, dar participarea la expoziţii internaţionale ţine de mai mulţi

factori de ordin mai mult economic, decît artistic.

Valorificînd informaţiile utilizate în studiul de faţă privind activitatea meşterilor-bijutieri din

Moldova în secolele XIX-XX, putem face următoarele concluzii importante: bijutierii, argintarii,

aurarii, zlătarii, giuvaierii care activau în oraşele şi mănăstirile din Moldova erau grupaţi iniţial în

bresle meşteşugăreşti, care reglementau activitatea lor profesională. Întemeiate în secolele XVI-

XVII, breslele meşteşugăreşti s-au păstrat şi pe parcursul secolului al XIX-lea.

După anul 1812 evoluţia breslelor în Moldova de peste Prut şi Basarabia a fost diferită, în

Basarabia acestea s-au menţinut pînă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cedînd treptat locul

manufacturilor.

Clasificarea tradiţională a bijutierilor în funcţie de meseria profesată este completată de noi

specializări, şi anume: muncitori de profil îngust, emalieri, bijutieri, ştanţieri; modelieri, muncitori

de calificare înaltă care executau modele-etaloane pentru viitoarele bijuterii, ele fiind aprobate la

consilii artistice specializate, pictori-bijutieri.

În perioada sovietică au fost închise practic toate atelierele particulare de giuvaiergerie, mulţi

bijutieri fiind nevoiţi să se recalifice, să lucreze clandestin sau să plece peste hotare. Uzina de

Bijuterii din Chişinău deschisă la 1972 dispunea la deschidere de peste 200 de meşteri calificaţi cu

studii superioare speciale veniţi din şcolile ruse şi ucrainene (lipsa cadrelor profesionale autohtone

caracterizează giuvaiergeria naţională şi la etapa contemporană).

Page 157: Arta Giuvaergiei

157

În baza celor expuse, putem face următoarele concluzii privind dezvoltarea şi evoluţia

ascendentă a atelierelor de giuvaiergerie din Moldova în perioada studiată: primele bresle ale

aurarilor şi argintarilor, datate cronologic cu sfîrşitul secolului al XVIII-lea la Iaşi, evoluează la

1817 spre manufactura bijutierilor atestată la Chişinău. Următoarea verigă e constituită de atelierele

de giuvaiergerie ale Arhiepiscopiei Chişinăului şi atelierele particulare de giuvaiergerie laică din

Chişinău. Locul atelierelor este preluat de uzine şi fabrici (1960) din Chişinău, cu secţii specializate

în prelucrarea artistică a metalului („Electroşirpotreb”, Fabrica de articole de metal şi reparaţie

„Electrometaloremont”, iar în 1972 – de Uzina de Bijuterii din Chişinău). După destrămarea URSS,

giuvaiergeria naţională este reprezentată de Întreprinderea de Stat „Giuvaier” şi de ateliere

particulare de reparaţie şi confecţionare a bijuteriilor. În această ordine de idei, se poate urmări

evoluţia activităţii bijutierului: breaslă → manufactură → atelier → uzină → patronat al bijutierilor

sau asociaţii respective, deocamdată neatestate în Republica Moldova din mai multe motive

economice şi profesioniste.

În baza documentelor istorice cercetate, am specificat locul şi rolul bijutierului, care deţinea

statut special: el locuia în anturajul regelui, lucra exclusiv pentru curtea regală şi căuta să exprime

prin artă dorinţele şi aspiraţiile stăpînului. Meseria de bijutier nu era accesibilă tuturor, ci constituia

dreptul exclusiv al unui număr restrîns de persoane, drept care nu era înstrăinat şi care se moştenea

din tată în fiu. Anume interesul vădit faţă de bijuterii din partea persoanelor încoronate a favorizat

apariţia şi prosperarea renumiţilor meşteri-giuvaiergii şi case de bijuterii. Totuşi, în URSS,

bijutierul se afla în condiţii dificile de lucru, impunîndu-i-se limite în activitatea artistică. Din cauza

lipsei de materii prime preţioase meşterii sovietici au început să lucreze cu materiale nepreţioase.

Industrializarea ramurii a dus la producerea în serie a unor bijuterii lipsite de suflet şi

individualitate, deoarece cantitatea era cea care conta, şi nu calitatea sau menirea. Abia la hotarul

secolelor XX-XXI bijutierul din Republica Moldova obţine libertatea de creaţie, dar restrînsă şi ea

de posibilităţile economice şi de expunere.

Un loc deosebit de important în dezvoltarea giuvaiergeriei naţionale îl ocupă aplicarea mărcii

legate de control sau monograma meşterului la articolele realizate în Republica Moldova, activitatea

birourilor de marcare şi concluziile reieşite din activitatea lor. Evaluarea şi comercializarea

articolelor de giuvaiergrie este posibilă numai în cazul prezenţei unui marcaj special, care ilustrează

titlul obiectului, marca producătorului şi semnul statal. Articolele fabricate pe teritoriul Basarabiei

pînă la 1918 erau supuse aprecierii necesare la Odesa, unde se afla Direcţia supravegherii marcării,

avînd marca legată de control legiferată, litera greacă χ. Totodată, la mijlocul secolului al XIX-lea,

la Chişinău, la insistenţa guvernatorului militar al Basarabiei, se deschide Camera de Aplicare a

Titlului de categoria a II-a, avînd ca şef, pe specialistul principal de clasa I-a, Bocov. Noile marcări

Page 158: Arta Giuvaergiei

158

ale titlului au fost introduse conform legii la 1 ianuarie 1899, ulterior au urmat Reguli speciale de

marcare a articolelor de aur şi argint, promulgate la 1908, 1927, 1947, 1954. În perioada anilor

1927-1946 bijuteriile din RASSM şi ulterior, RSSM erau marcate tot la Odesa, dar se schimbă

radical conţinutul mărcii aplicate: în locul capului de femeie în cocoşnic apare capul muncitorului

cu ciocanul asociat cu aceeaşi literă greacă. Din 1 iulie 1958, în URSS a fost introdus un nou marcaj

al bijuteriilor: marca reprezenta emblema „secera şi ciocanul” pe fundalul unei stele cu cinci

colţuri, asociată deja cu literele alfabetului rusesc. Practic, pînă în anii ’70 ai secolului XX,

producţia atelierelor de giuvaiergerie din Moldova era supusă aprecierii şi marcării la Biroul de

Marcare din Odesa. În baza materialului studiat, am depistat între anii 1946-1954 activitatea unei

filiale mici de marcare aflată în subordinea Biroului de Marcare de la Odesa şi am stabilit marca

aplicată de către filiala de marcare de la Chişinău asupra articolelor de giuvaiergerie fabricate: ν,

simbolul fiind o podcoavă stilizată, care se aplica pe marca bijuteriilor produse. Articolele de

bijuterii confecţionate în perioada sovietică la Uzina de Bijuterii din Chişinău posedă următoarea

marcare (a cărei cunoaştere este necesară în procesul aprecierii bijuteriilor şi depistarea falsurilor):

titlul articolului, stema URSS şi marca uzinei. Pe parcursul secolului XX marca aplicată ţinea de

autoritatea URSS, iar după 1991 marcarea devine o prerogativă a Republicii Moldova.

Actualmente, pentru înlăturarea marcării articolelor de contrabandă sau falsificate, aplicarea mărcii

legate de control ne se mai efectuează separat la fiecare atelier, ci în mod centralizat, fiind aplicate

prin intermediul unei instalaţii moderne de laser titlul articolului, stema statului şi marca

producătorului înregistrată şi aprobată de către stat, marcarea ţinînd de domeniul Serviciului special

de stat privind marcarea articolelor confecţionate din metale preţioase.

Articolele confecţionate pe parcursul secolului XIX deţin preponderent titlul jos al aliajului de

aur 373, titlul 21 de carate sau 82-86 zolotnic, acceptat în URSS la începutul secolului XX,

standardele URSS privind articolele din metale preţioase prevedeau pentru aur titlul 583. După

1991, în Republica Moldova coexistă standardele ruse şi cele europene (caratul). Prezenţa titlului

(de obicei, 585), denotă cantitatea de metal preţios în bijuteria dată, serveşte ca argument privind

veridicitatea ei şi confecţionarea la un atelier recunoscut, giuvaierele fără titlu provoacă dubii

serioase.

Majoritatea obiectelor de pînă la începutul secolului XX sunt confecţionate în mod manual, fapt

demonstrat de lipsa utilajului mecanizat şi de tehnicile aplicate. La 1911, la Chişinău sunt deschise

ateliere de giuvaiergerie în care se foloseşte utilaj automatizat, modern, electric, care ridică

productivitatea muncii şi permite confecţionarea unui număr mult mai mare de bijuterii. Din punct

de vedere tehnologic, putem urmări evoluţia utilajului folosit în industria bijuteriilor de la cel

simplu manual la cel modern şi performant, apărut graţie realizărilor tehnologice din ultimul timp.

Page 159: Arta Giuvaergiei

159

Astăzi, în afară de dăltiţe şi scule simple, meşterii-bijutieri folosesc tehnologii avansate, prese

electrice etc., care permit efectuarea unei bijuterii calitative într-un termen mult mai redus.

Producerea în serie a bijuteriilor influenţează spiritul creativ al bijutierului, care este impus să

lucreze pentru consumatorul mediu: bijuteriile sunt depersonalizate, îşi pierd individualitatea şi

farmecul, devenind simbol al situaţiei social-economice şi bunăstării materiale. Deseori aceasta

serveşte ca modalitate pentru demonstrarea capacităţilor şi abilităţilor artistice ale bijutierului, o

concurenţă sănătoasă cu bijutierii precedenţi, doar, iniţial, şi meşterii renascentişti au apelat la

formele şi modelele clasice, după care au fost înalt apreciaţi de lumea mondenă rafinată.

Evoluţia tehnicilor de lucru a fost urmărită de autor în baza operelor antice, arabe (Biruni) şi

medievale (Vasari), giuvaiergeria fiind, ca atare, foarte conservatistă, cele mai importante

tehnologii de lucru fiind elaborate încă în antichitate de egipteni, etrusci şi greci. Graţie tratatelor

antice şi lapidariilor medievale, au fost făcute anumite concluzii valoroase privind condiţiile de

păstrare a pietrelor preţioase şi, respectiv, a bijuteriilor: umiditate relativă şi ferirea de lumina

directă. La etapa actuală condiţiile de păstrare sunt completate cu cerinţe speciale în legătură cu

poluarea mediului ambiant. Purtarea permanentă a bijuteriilor necesită cunoaşterea regulilor

speciale nu numai de păstrare, dar şi de curăţare a acestora. Actualmente, industria de bijuterii

propune preparate cosmetologice special elaborate pentru curăţarea podoabelor şi acordarea luciului

şi aspectului decorativ necesar. Domeniu afiliat prezintă restaurarea articolelor de giuvaiergerie,

care poate fi atît comercială, cît şi artistică. Ultima include o serie de operaţii tehnologice foarte

atente şi fine pentru restabilirea aspectului decorativ al bijuteriei şi, nu mai puţin important, crearea

unor baze de date privind obiectele restaurate, măsurile efectuate, meşterul-restaurator şi fondul

muzeistic unde se păstrează bijuteria, pentru evitarea apariţiei unui obiect similar şi al

comercializării sale într-un salon de anticariat. Aprecierea şi evaluarea articolelor de bijuterii

constituie un aspect fundamental în giuvaiergerie, în special pentru analiza articolelor confecţionate

anterior, depistarea şi excluderea falsurilor şi imitaţiilor, determinarea stilurilor artistice.

Page 160: Arta Giuvaergiei

160

Concluzii şi recomandări. Studierea detaliată a surselor istorico-literare, arhivistice, a izvoarelor plastice şi pieselor

muzeistice vizînd apariţia şi evoluţia giuvaiergeriei în Republica Moldova, au contribuit substanţial

la elucidarea şi argumentarea scopului preconizat al investigaţiei noastre: - tratarea problemei

dezvoltării giuvaiergeriei din Republica Moldova în contextul istoriei artelor decorativ-aplicate

naţionale şi universale ca fenomen istoric şi cultural, ca un segment al culturii naţionale, -

analizarea multilaterală a premiselor apariţiei şi a etapelor de evoluţie a giuvaiergeriei, - descrierea

şi analiza articolelor de giuvaiergerie conform etapelor cronologice şi dimensiunilor spaţiale, - în

baza acestor date elaborarea tendinţelor şi perspectivelor de dezvoltare a giuvaiergeriei din

Republica Moldova.

În baza documentelor cercetate şi a pieselor analizate (fiind limitaţi de dimensiunile tezei, au

rămas în umbră numeroase aspecte adiacente), au fost elucidate următoarele concluzii finale şi

stipulate unele recomandări, care în opinia noastră, ar permitea atît lărgirea considerabilă a sferei de

investigaţie în arta giuvaiergeriei, cît şi schiţarea unor tendinţe privind perspectivele dezvoltării

artei bijuteriilor la începutul secolului XXI:

1. Comportînd trăsături şi tendinţe artistice specifice perioadei analizate, fiind supusă anumitor

legi şi tendinţe de dezvoltare din ţară, avînd de cele mai dese ori, un caracter închis,

giuvaiergeria din Republica Moldova a evoluat în contextul atît a artelor decorative din ţară,

cît şi giuvaiergeriei europene.

2. Articolele de giuvaiergerie din Republica Moldova sunt o sinteză logică a tradiţiilor

artizanale geto-dacice, a influenţelor greco-romane, bizantine, slave, arta bijuteriilor fiind

plasată la răscrucea între Orient şi Occident. Posedînd tradiţii seculare în domeniul

confecţionării bijuteriilor, şcoli autohtone, dotate şi recunoscute în principate şi peste

hotarele lor, giuvaiergeria din Republica Moldova în secolele XIX-XX dispunea de condiţii

şi premise premise economice, sociale şi culturale favorabile pentru apariţia şi dezvoltarea

ascendentă a domeniului menţionat.

3. Stabilirea unei cronologii fixe privind etapele de dezvoltare a giuvaiergeriei sau specificarea

unei anumite terminologii, a fost posibilă graţie izvoarelor istorico-literare, sursa cea mai

importantă pentru studiere rămînînd a fi piesele muzeistice, specificîndu-se trei etape

principale de evoluţie în secolele XIX-XX: I. 1812-1900; II. 1900-1972; III. 1972 -

începutul secolului XXI, fiecare, la rîndul său, fiind împărţită în subperioade.

4. Pe teritoriul Moldovei, în secolele XIX-XX au fost atestate un număr considerabil de

ateliere de giuvaiergerie, magazine specializate de desfacere a mărfurilor de orfevrărie,

Page 161: Arta Giuvaergiei

161

sectoare specializate la fabricile şi uzinele mari din Chişinău, urmărindu-se evoluţia breaslă

→ manufactură → atelier → uzină → patronat al bijutierilor sau asociaţii respective,

deocamdată neatestate în Republica Moldova din mai multe motive economice şi

profesioniste.

5. Apreciat înalt sau căzut în dizgraţie în funcţie de ideologia statului, bijutierul parcurge

drumul de la meşter individual, ulterior asociat în bresle şi manufacturi, fabrici, uzine şi

ateliere, asociaţii şi patronate de specialitate, care reglementează activitatea şi legislaţia.

6. Bijutierii din Republica Moldova cunoşteau practic toate tehnicile de lucru inventate din

Antichitate (turnarea, gravare, emailare, filigranare, incrustare, şlefuire etc.), articolele fiind

lucrate la comandă, manual, dacă este vorba de bijuterii unice, şi fabricate mecanizat, ţinînd

cont de anumite criterii economice şi artistice, făcînd bijuteriile accesibile financiar pentru

consumatori. Totodată, marcarea corespunzătoare a bijuteriilor este un indice important

privind aprecierea autenticităţii articolului ieşit din atelierele ţării.

7. Atenţie deosebită s-a acordat analizei stilului artistic din perioada studiată, trăsăturile

esenţiale fiind necesare pentru evaluarea şi aprecierea articolelor de bijuterii depistate în

fondurile muzeistice, tezaure sau colecţii de anticariat, din simplu motiv că falsificarea şi

imitarea bijuteriilor va persista încă mult timp, mai ales că cererea de obiecte antice şi

clasice este destul de mare, fiind imitate şi articolele exclusive.

8. În giuvaiergeria naţională a fost atestat fenomen artistic fiind la începuturile dezvoltării sale,

anume, designul şi tendinţele modei, preferinţele pentru anumite simboluri sau pietre,

montura şi fixarea pietrelor, culoarea emailului. Anume de creaţia designerilor depinde în

mare măsură portul şi predelecţiile faţă de o bijuterie anume.

9. În baza colecţiilor muzeistice au fost descrise şi clasificate podoabele şi bijuteriile depistate

în funcţie de materii prime de executare, modul de utilizare, vîrstă, naţionalitate,

deosebindu-se în această ordine de idei trei variante de costume naţionale şi podoabele

asociate (nord, centru, sud), funcţiile podoabelor (estetică, magico-religioasă, socială,

economică şi pragmatică), simbolica culorilor şi formelor pietrelor preţioase şi a bijuteriilor.

Totodată, au fost specificate bijuteriile exclusive şi cele produse în serie, tirajate, bijuteriile

ceremoniale, locul şi rolul lor în societate şi viaţa omului ca mijloc de înfrumuseţare,

evidenţiere socială, tezaurizare, colecţionare), de cele mai dese ori, bijuteriile fiind transmise

din generaţie în generaţie ca simboluri familiale.

10. analiza documentelor istorice şi a pieselor muzeistice ne conduce spre specificarea

terminilor speciali din domeniul artei bijuteriilor, denumirile vechi ale podoabelor şi a

Page 162: Arta Giuvaergiei

162

pietrelor scumpe: hurmuz, salbă (left), borangic, matostat, zamfir, diamanţăle, smaragd,

zgardă, gherdan, fruntare, ş.a.;

11. Cunoscînd perioade de declin şi progres condiţionate de cadrul istoric şi dezvoltarea social-

economică, politică şi culturală a ţării, arta metalelor preţioase din Moldova se bazează pe

tradiţii bogate seculare şi tehnologii performante. Din aceste considerente, putem plasa

giuvaiergeria naţională la un nivel destul de înalt de dezvoltare, luînd în consideraţie

numeroase aspecte legate de lipsa materiilor prime preţioase şi a unei şcoli de specialitate de

performanţă.

După părerea autorului, analiza şi sinteza artei bijuteriilor din Republica Moldova din secolele

XIX-XX ne conduce spre următoarele recomandări privind tendinţele şi perspectivele dezvoltării

giuvaiergeriei:

• necesitatea legislaţiei perfecte şi riguroase care ar crea condiţii favorabile pentru dezvoltarea

prelucrării artistice a metalului, apărarea drepturilor de autor etc., ceea ce ar crea condiţii prielnice

pentru incadrarea giuvaiergeriei naţionale şi aprecierea realizărilor sale pe plan european;

• crearea unei baze de date contemporane privind articolele de giuvaiergerie depistate în

colecţiile muzeistice şi particulare, care constituie patrimoniul cultural al ţării, ar facilita evident

investigarea în domeniul preconizat şi restabilirea tabloului general al dezvoltării giuvaiergeriei în

Republica Moldova.

Arta bijuteriilor din Moldova posedă perspective frumoase de dezvoltare pentru secolul XXI,

ţinînd cont de posibilităţile de apreciere pe arena internaţională, de capacităţile creatoare ale

designerilor autohtoni, de utilizarea celor mai performante tehnologii şi a unor materii prime

sintetice deopotrivă cu cele preţioase etc. Primii ani ai secolului XXI sunt marcaţi prin complexitate

şi extravaganţă, destrămarea hotarelor geografice, spaţiale, temporale şi evidenţierea bogăţiei

stilurilor şi trăsăturilor individuale.

Putem afirma că, în pofida caracterului său destul de conservativ, evoluţia în domeniul

bijuteriilor devine permanentă, ca şi dorinţa omului de înfrumuseţare şi forţa lui creatoare.

Bijuteriile, fiind adevărate capodopere ale artei decorative naţionale şi universale, au dăinuit şi vor

dăinui peste secole şi civilizaţii, ca mijloc de înfrumuseţare, tezaurizare şi colecţionare, multe din

ele aflîndu-se încă în aşteptarea cercetătorului său. Trecînd peste timpuri, credinţe şi hotare

geografice, giuvaierele rămîn a fi mărturii incontestabile privind activitatea artistică a omului,

aspiraţiile şi posibilităţile sale de creaţie, o punte invizibilă între arta de ieri şi de mîine.

Page 163: Arta Giuvaergiei

163

Rezumat

Arta giuvaiergeriei din Republica Moldova Prezentul studiu este consacrat analizei articolelor de giuvaiergerie laică şi bisericească

confecţionate în Moldova pe parcursul secolelor XIX - începutul secolului XXI. Scopul principal al

lucrării este completarea golului istoriografic şi restabilirea tabloului dezvoltării artei bijuteriilor în

contextul artelor decorative din Moldova, elucidarea locului şi rolului giuvaiergeriei naţionale în

arta universală.

Podoabele îşi fac apariţia din cele mai vechi timpuri, avînd iniţial rolul de talismane şi amulete,

confecţionate din scoici, moluşte, pietre frumos colorate şi abia în Evul Mediu, atenţia este atrasă de

pietrele preţioase transparente şi translucide, cele opace şi colorate trecînd pe planul doi. Colecţiile

muzeistice şi documentele istorico-arhivistice demonstrează elocvent prezenţa artei bijuteriilor în

Moldova pe parcursul etapelor istorice de dezvoltare, rolul bijutierului în viaţa social-economică şi

evoluţia atelierelor şi breslelor meşteşugăreşti, activitatea expoziţională a giuvaierilor din a doua

jumătate a secolului XX.

În lucrare este efectuată analiza comparativă a giuvaiergeriei din Moldova şi ţările învecinate,

periodizarea şi elucidarea premiselor social-economice şi cultural-artistice a dezvoltării artei

bijuteriilor în Basarabia. Este efectuată analiza articolelor de giuvaiergerie laică şi bisericească,

periodizarea, portul podoabelor şi al bijuteriilor pe parcursul secolelor XIX-XX. Au fost descrise şi

analizate bijuteriile specifice anumitor etape istorice, zone geografice şi minorităţi naţionale din

Basarabia. Au fost specificate informaţiile referitoare la designul bijuteriilor – domeniu nou de

investigare, simbolistica culorilor, a formelor pietrelor şi bijuteriilor, credinţa în proprietăţile

podoabelor, funcţia bijuteriilor şi rolul lor în viaţa omului, podoabele ceremoniale descoperite în

arealul geografic cercetat. Totodată, sunt elucidate aspecte importante legate de orfevrăria de cult:

confecţionarea şi repararea inventarului bisericesc din metale preţioase, importanţa giuvaiergeriei

bisericeşti, perspectivele pentru viitorul apropiat.

În studiul de faţă se acordă o atenţie deosebită clasificării pietrelor preţioase, evoluţiei tehnicilor

şi tehnologiilor de lucru pe parcursul secolelor. De asemenea sunt discutate chestiuni legate de

restaurarea şi păstrarea bijuteriilor, de evaluarea şi aprecierea pietrelor preţioase. Rezultatele

obţinute au demonstrat plurivalenţa domeniului cercetat şi schiţează noi subiecte de învestigaţie

privind giuvaiergeria laică şi de cult din Moldova.

Cuvinte-cheie: giuvaiergerie, podoabe, bijuterii, inventar bisericesc, stil, design, simbol,

funcţie, tehnologie, breaslă, atelier, restaurare, gemologie, pietre preţioase, faţetare, marcare,

evaluare şi apreciere.

Page 164: Arta Giuvaergiei

164

Summary for doctoral

dissertation on the topic: Jeweller’s art of Moldova

This work is devoted the research of jeweller’s art of Moldova in XIX-XX centuries. The main

goal is to complete historiographical gap in this field and learn the history of jeweller’s art in the

context of decorative-applied art of Moldova and also defining the role and place of National

jewellery in European art.

At the dawn of civilization adornments were as talismans and amulets and were made of

cockleshells and coloured stones. The utilization of uncoloured and transparent stones was begun in

the Middle Ages. Those times the coloured stones have become secondary ones. Museum

collections with historic and archival documents are right proof in the development of jeweller’s art

of Moldova during all historical epochs. They are the basis for research of the jeweller’s role in

socio-economical life of cities, development of workshops and craft guilds, participation of masters’

jewelery at the specialized exhibitions in the second half of XX century.

In this work the author performs comparative analysis of development of jeweller’s art of

Moldova and neighboring countries. There is also the periodization, economic, sociocultural

premises in the development of decorative-applied art in the present work. Another aspect of this

analysis is jewellery during different periods of time, geographic zones and national minority of

Moldova, traditional national adornments, female costume with corresponding to accessories and

ecclesiastical utensils. According to this plan author suggests to trace the development of design,

meaning of colour, forms of stones and items, the role of jewellery and festive adornments under

consideration region. This doctoral dissertation presents main dates of the development and role of

ecclesiastical jeweller’s art, the function of church workshop and perspectives of further

development in this field of activity. At the same time this work is the research of questions

connected with the development of techniques and technology of manufacturing jewellery,

preservation and restoration, assessment precious stones and items.

The results found by the author had permitted to open a versatility of changeable phenomenon.

This gives an impact for further researches in this field and opens new perspectives for comparative

analysis of jeweler’s art of Moldova in XIX-XX centuries.

Key words: the jeweller’s art, adornments, jewellery, ecclesiastical utensils, style, role,

technology, guild, workshop, restoration, precious stones, cutting, approbation, estimation,

gemmology.

Page 165: Arta Giuvaergiei

165

Резюме

Ювелирное искусство Республики Молдова

Данная работа посвящена изучению ювелирных изделий Молдовы XIX–XXI веков.

Основная задача – это восполнение историографического пробела в этой области и изучение

истории ювелирного искусства в контексте декоративно-прикладного искусства Молдовы, а

также определение роли и места национального ювелирного искусства в европейском и

мировом искусстве. Появившись на заре цивилизации, украшения выполняли вначале роль

талисманов и амулетов, изготавливались из ракушек и цветных камней. Использование

бесцветных и прозрачных камней было начато во времена средневековья, когда цветные

камни отошли на второй план. Музейные коллекции и историко-архивные документы

являются прямым доказательством развития ювелирного искусства в Молдове на

протяжении всех исторических эпох. Они являются базисом для изучения роли ювелира в

социально-экономической жизни городов, развития мастерских и ремесленных гильдий,

участия мастеров-ювелиров в специализированных выставках во второй половине XX века.

В данной работе проводится сравнительный анализ развития ювелирного искусства

Молдовы и соседних стран, периодизация, указываются экономические, социальные и

культурные предпосылки развития декоративно-прикладного искусства. Другим аспектом

анализа являются ювелирные изделия различных исторических периодов, географических

зон и национальных меньшинств, проживающих в Молдове. традиционные национальные

украшения, женский костюм и соответствующие аксессуары, церковная утварь. В этом плане

предлагается проследить за развитием дизайна, значением цвета, формы камней и изделий,

роли ювелирных изделий и праздничных украшений исследуемого региона. В диссертации

представлены данные о развитии и роли церковного ювелирного искусства, о деятельности

церковных мастерских, рассматриваются перспективы дальнейшего развития этой сферы

деятельности. В то же время в работе исследуются вопросы относительно развития техники

и технологии изготовления ювелирных изделий, о хранении и реставрировании, об оценке

драгоценных камней и изделий. Полученные результаты позволили раскрыть

многогранность изучаемого явления, что дает толчок дальнейшим исследованиям в данной

области, открывает новые перспективы в области сравнительного анализа ювелирного

искусства Молдовы в XIX-XX веках.

Ключевые слова: ювелирное искусство, украшения, ювелирные изделия, церковная

утварь, стиль, роль, технология, гильдия, мастерская, реставрация, драгоценные камни,

огранка, пробирование, оценка, геммология.

Page 166: Arta Giuvaergiei

166

Referinţe bibliografice:

1. AGRICOLA, G. „Kempnitz”. Zur zeit Dr. Georg Agricolas. Forschungsergebnisse aus dem

Stadtarchiv Karl-Marx-Stadt, Herausgegeben vom Stadtarchiv. 1955.

2. ANDREI, M. KARL, H., Pietre preţioase, fine, ornamentale, perle. Bucureşti: Editura „I

Punct”, 1999.

3. ARBURE, Z. Basarabia în secolul XIX. Text îngrijit, studiu introductiv, note, comentarii,

indice de Ion şi Tatiana Varta. Chişinău: Novitas, 2001.

4. ANRM. Fond 2. inv. 1. dosar 4592.

5. ANRM. Fond 2, inv. 1. dosar 5027, f. 25.

6. ANRM. Fond 2. inv. 1. dosar 9162.

7. ANRM. Fond 2, inv.1, dosar 9497.

8. ANRM. Fond 6. inv.5, dosar149. f. 14.

9. ANRM. Fond 208, inv. 5, dosar 303, f. 2.

10. ANTONIADE, C. Renaşterea italiană. Trei figuri din cinquecento. Bucureşti: Fundaţia

pentru literatură şi artă, 1935.

11. Anuarul oraşului Chişinău. Chişinău şi judeţele din Basarabia. Chişinău: Ediţia

Ş.Şapocinik, 1924.

12. Basarabia. CIOBANU, Şt. Monografie. Chişinău: Imprimeria statului, 1926.

13. BEZVICONI, Gh., Semimileniul Chişinăului. Chişinău: Museum, 1996.

14. Biblia. Chişinău: Complexul de Edituri al Bisericii Ortodoxe din Moldova, 2004.

15. BURDA, Ş. Tezaure de aur din România. Bucureşti: Editura Meridiane, 1979.

16. Catalogul Atelierelor Arhiepiscopiei. Chişinău: Arhiepiscopia Chişinăului, 1940.

17. CHETRARU, N. RĂILEANU, N. Ion C. Surucean în Arheologia şi Muzeografia

Basarabeană. Chişinău: Tyrageţia; Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei, 2001. p. 23.

18. CIOBANU-ŢURCANU, V. Din istoria costumului. Chişinău: 2005.

19. COCÂRLĂ, P. Tîrgurile sau oraşele Moldovei în epoca feudală. Secolele XV- XVIII.

Chişinău: Universitas, 1991.

20. DAICOVICIU, H. Dacii. Bucureşti: Editura Enciclopedică română, 1972.

21. Dicţionar de civilizaţie romană. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 2000.

22. Dicţionar de estetică generală. Bucureşti: Editura Politică, 1972. p. 228.

23. DOBJANSCHI, A. SIMION, V. Arta în epoca lui Vasile Lupu. Bucureşti: Editura

Meridiane, 1979.

Page 167: Arta Giuvaergiei

167

24. DRAGNEV, E. Despre arta românească în secolul al XVII-lea. Revista de istorie a

Moldovei. Institutul de Istorie AŞM. Chişinău: Ştiinţa,1996. Nr. 2. p. 91–107.

25. FLOCA, O. Contribuţii la recunoaşterea tezaurelor de argint dacice. Bucureşti: Editura

Academiei R.S.R., 1956.

26. FLOREA, V. Istoria artei Româneşti. Chişinău: Editura Hyperion, 1991.

27. FLORESCU, R. Tezaure transilvănene. Bucureşti: Editura Meridiane, 1979.

28. GIURGEA, E. FILIPESCU, C., Basarabia. Consideraţiuni generale, agricole, economice şi

statistice. Chişinău: România Nouă, 1919.

29. GIURGEA, E. N. Din trecutul şi prezentul Basarabiei. Bucureşti: Editura Institutului de

Arte Grafice Bucovina, 1928.

30. GHIBĂNESCU, Gh., Catastihul Vămilor Moldovei. 1765. Iaşi: Lumina Moldovenească,

1921.

31. GHIBĂNESCU, Gh., Surete şi izvoade. Documente Basarabene. Iaşi: Dacia, 1914. Vol. IX.

32. GHIBĂNESCU, Gh., Surete şi izvoade. Documente Basarabene. Iaşi: Dacia, 1922. Vol. XI.

33. GIURESCU, C.C. Principatele române la începutul secolului XIX. Constatări istorice,

geografice, economice şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835. Bucureşti: ES, 1957.

34. GRAMATOPOL, M. Artele miniaturale în antichitate. Bucureşti: Editura Meridiane, 1991.

35. GRAMATOPOL, M. Dacia Antiqua. Oradea: Editura Albatros, 1982.

36. IONESCU, C. Pietre preţioase, semipreţioase şi decorative. Dicţionar enciclopedic ilustrat.

Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1995.

37. IORGA, N. Istoria comerţului românesc. Bucureşti: Tiparul nou, 1925.

38. IORGA, N. Istoria industriilor la români. Bucureşti: Publicaţie pentru Societatea naţională

de credit industrial, 1927.

39. IORGA, N. Les arts mineurs en Roumanie. Bucarest: Edition de l’imprimerie de l’état,

1934.

40. IORGA, N. Portretele doamnelor române. Bucureşti: Comisiunea monumentelor istorice,

1937.

41. Istoria oraşului Iaşi. CIHODARU, C. PLATON, G. Iaşi: Junimea, 1980.

42. Jewelry business. Киев: 2002, №. 11. p. 37.

43. Jewelry business. Киев: 2003, №. 1. p. 27.

44. KENDALLI, L. P. Diamante faimoase şi fatale. Bucureşti: Editura Saeculum I.O., 2003.

45. Lexicon Tehnic Român. Bucureşti: 1957- 1970, Vol. I-XX.

46. Lideri ai economiei naţionale. Chişinău: 2005. №. 3.

47. MĂRGHITAN, L. Comorile regelui Decebal. Timişoara: Editura de Vest, 1994.

Page 168: Arta Giuvaergiei

168

48. MONTESQUIEU. Scrisori persane. Caiete. Roman Epistolar. Chişinău: Hyperion, 1993. p.

81.

49. MOZES, T. Portul popular din bazinul Crişului Alb. Oradea: Muzeul Ţării Crişurilor,

Întreprinderea Poligrafică „Crişana”. 1975.

50. MRAZEK, L. Le progres de la science mineralogique dans les quarante derniers annees.

Bucureşti: 1936.

51. MURGU, N. MUGUR, I. Aurul. Mit şi realitate. Iaşi: Editura Junimea, 1981.

52. NESTEROV, T. Orheiul vechi şi familia domnitoare Movilă. Revista de istorie a Moldovei.

Institutul de Istorie a AŞM. Chişinău: Civitas, 2005. №. 1-2. p. 4-12.

53. NICOLESCU, C. Arta metalelor preţioase în România. Bucureşti: Meridiane, 1973.

54. OLTEANU, Şt. ŞERBAN, C. Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în Evul

Mediu. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R., 1969.

55. Opisul Societăţii istorico-arheologice bisericeşti basarabene. Chişinău: Casa Eparhială,

1923.

56. PALIŢ-PALADE, I. Portul popular din Republica Moldova. Chişinău: Grafema-Libris.

2003.

57. PASCU, Şt. Meşteşugurile din Transilvania pînă în secolul al XVI-lea. Bucureşti: Editura

Academiei R.P.R., 1954.

58. Patrimoniul Cultural al Republicii Moldova. sub red. STAVILĂ, T. CIOBANU, C.

DIACONESCU, T. Chişinău: ARC: Museum, 1999.

59. PLOŞNIŢĂ, E. Muzeul basarabean în fluxul istoriei. Chişinău: Civitas, 1998.

60. PONI, P. Fapte pentru a servi la descrierea mineralogică a României. Bucureşti: Cultura

Naţională, 1928.

61. POPESCU, M. M. Podoabe medievale în ţările române. Bucureşti: Editura Meridiane,

1970.

62. Revista Societăţii istorico-arheologică bisericească din Chişinău. Chişinău: 1923, vol. XIII.

63. Revista Societăţii istorico-arheologică bisericească din Chişinău. Chişinău: 1924, vol. XV.

64. Revista Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău. Chişinău: 1925, vol. XVI.

65. Sărbători şi obiceiuri. Moldova. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2004. Vol. IV.

66. SCHOTTEK, I. Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase. Bucureşti: Editura Ceres, 1993.

67. SIMION, V. Romanian Metalwork. Bucharest: Meridiane Publisching House, 1990.

68. SIMIONESCU, V. Lecturi mineralogice. Bucureşti: Casa şcoalelor, 1930.

69. SÎNTÎMBREAN, A. Muzeul Mineritului din Roşia Montana. Bucureşti: Editura Sport-

Turism, 1989.

Page 169: Arta Giuvaergiei

169

70. STOICA, G. Podoabe populare româneşti. Bucureşti: Editura Meridiane, 1976.

71. Tezaure din muzeele oraşului Chişinău. Secolele XVI-XVIII. Chişinău: Universitas, 1994.

72. VASARI, G. Vieţile celor mai de seamă pictori, sculptori şi arhitecţi. Bucureşti: Editura

Meridiane, 1962. vol. I-II.

73. VERESS, A. Bibliografia româno-ungară. Românii în literatura ungară şi ungurii în

literatura română. Bucureşti: Cartea Românească, 1931-1935. Vol.I-III.

74. Viaţa Basarabiei. NICULIŢĂ,C. Potire de argint. Chişinău: 1935, №. 6, pag. 41-45.

75. Viaţa Basarabiei. Chişinău: 1938, №. 3.

76. ZELENCIUC,V. KALAŞNIKOVA, N. Vestimentaţia populaţiei orăşeneşti din Moldova

(secolele XV-XIX). Chişinău: Ştiinţa, 1993.

77. АНРИ, де Моран. История декоративно-прикладного искусства. Москва: Искусство,

1982.

78. АХМЕТОВ, С.Ф. Беседы о геммологии. Москва: Молодая Гвардия, 1989.

79. БАНК, Г. В мире самоцветов. Москва: Мир, 1979.

80. БАРСКИЙ, В. „Принцы” и „нищие” в царстве минералов. Москва: Наука, 1988.

81. БИРУНИ, абу-Рейхан-Мухамед ибн-Ахмед. Собрание сведений для познания

драгоценностей или Минералогия. Москва: Изд-во АН СССР, 1963.

82. Большая иллюстрированная энциклопедия древностей. ГЕЙДОВА, Д. ДУРДИК, Я.

КИБАЛОВА, Л. Пер. с чешского Михайлова Б.Б. Прага: Артия, 1980.

83. ВАСИЛЕНКО, В.М. Русское прикладное искусство: истоки и становление: I век до

н.э. - XIII век н.э. Москва: Искусство, 1976.

84. Выставка произведений художников-женщин, посвященная Международному

Женскому дню 8 Марта. Каталог. Кишинев: Тимпул, 1969.

85. ГОЛЬДБЕРГ, Т. МИШУКОВ, Ф. ПОСТНИКОВА-ЛОСЕВА, М. Русское золотое и

серебряное дело XV-XX вв. Москва: Наука, 1967.

86. ГЮРИХ, Г. Минеральное царство. Москва: 1904. p.105.

87. Експозиция републиканэ де Артэ пластикэ „Славэ мунчий”. Каталог. Кишинэу:

Тимпул, 1978.

88. ЕФРЕМОВА, Л. Новое в украшении костюма. Декоративное искусство СССР.

Москва: 1961, №. 3. p. 45.

89. ЗЕЛЕНЧУК, В. Молдавский национальный костюм. Кишинев: Тимпул, 1985.

90. ЗЕЛЕНЧУК, В. ДИМИТРИУ, М. Костумул национал молдовенеск. Кишинэу: Тимпул,

1975.

91. ЗУБРИЛИНА, С.Н. Справочник ювелира. Ростов-на-Дону: Феникс, 2003.

Page 170: Arta Giuvaergiei

170

92. Искусство стран и народов мира. Архитектура. Живопись. Скульптура. Графика.

Декоративное искусство. Москва: Советская энциклопедия, 1971. Т. 3.

93. История народного хозяйства с древнейших времен до 1812 года. Кишинев:

Штиинца, 1976.

94. История народного хозяйства МССР. 1812-1917. Кишинев: Штиинца, 1977.

95. История народного хозяйства МССР. 1917-1958. Кишинев: Штиинца, 1977.

96. История народного хозяйства МССР. 1959-1975. Кишинев: Штиинца, 1978.

97. Кантемир, Д. Дескриеря Молдовей. Кишинэу: Литература артистикэ, 1988.

98. КОЗЛОВА, Ю. Новая роль украшений в ансамбле современного костюма. Советское

декоративное искусство. Москва: 1976. p. 62.

99. КОКЫРЛЭ, П. Социально-экономическое развитие молдавского города в половине

XVIII - начале XIX века. Кишинев: Штиинца, 1989. 150 p.

100. Костумул сченик молдовенеск (райоанеле де норд але Молдовей). Кишинэу:

Тимпул, 1985.

101. Костумул сченик молдовенеск (райоанеле дин стынга Ниструлуй). Кишинэу:

Тимпул, 1985.

102. Костумул сченик молдовенеск (райоанеле де чентру але РССМ). Кишинэу:

Тимпул, 1988.

103. Костумул сченик молдовенеск (райоанеле де суд але РССМ). Кишинэу: Тимпул,

1990.

104. КУЛИКОВ, Б.Ф. БУКАНОВ, В.В. Словарь камней-самоцветов. Ленинград:

Недра, 1982.

105. КУНЦ, Д.Ф. Мистические свойства драгоценных камней. Москва:

Издательский Дом МСП, 2004.

106. ЛОГИНОВ, В.Д. Ювелирные товары и часы. Москва: Экономика, 1989.

107. ЛЯМИН, И.В. Художественная обрабoтка металлов. Москва:

Машиностроение, 1978.

108. МАРЧЕНКОВА, В.И. Ювелирное дело. Москва: Высшая школа, 1975.

109. Молдавская Советская Социалистическая Республика. Кишинев: Главная

редакция Молдавской Советской Энциклопедии, 1979.

110. Наука и жизнь. Москва: Правда, 1984. №.4.

111. НИКУЛИЦЭ, И.Т. Геты в IV-III вв. до н.э. в днестровско-карпатских землях.

Кишинев: Штиинца, 1977.

Page 171: Arta Giuvaergiei

171

112. НИКУЛИЦЭ, И.Т. Северные фракийцы в VI-I вв. до н.э. Кишинев: Штиинца,

1987.

113. ПАГЕЛЬ-ТАЙЗЕН, В. Оценка бриллиантов. Москва: Типография АО Символ,

1996.

114. Первая Республиканская выставка произведений преподавателей

художественных школ и учебных заведений Молдавии. Каталог. Кишинев: Тимпул,

1973.

115. ПИГУЛЕВСКАЯ, Н.П. Культура сирийцев в средние века. Москва: Наука,

1979.

116. Портул национал молдовенеск. Суб ред. Зевина А.А., Лившиц М.Я. Кишинэу:

Картя молдовеняскэ, 1960.

117. ПОСТНИКОВА-ЛОСЕВА, М.М. Русское ювелирное искусство, его центры и

мастера. Москва: Наука, 1974.

118. РАЕВСКАЯ, Т. Проблемы хранения и реставрации экспонатов с

драгоценными камнями. Москва: Информкультура, 1982.

119. Республиканская выставка произведений преподавателей художественных

школ и учебных заведений Молдавии. Каталог. Кишинев: Тимпул, 1975.

120. РИКМАН, Э. Художественные сокровища древней Молдавии. Кишинев: Картя

молдовеняскэ, 1969.

121. РОДНИН, К. Прикладное искусство Советской Молдавии. Кишинев: Картя

молдовеняскэ, 1963.

122. Русские ювелирные украшения XVI-XX веков. Москва: Советский художник,

1987.

123. РЫБАКОВ, Б.А. Русское прикладное искусство. Ленинград: Аврора, 1971.

124. РЯБЦЕВА, С. Древнерусский ювелирный убор: основные тенденции

формирования. Санкт-Петербург: Издательство СПбИИ РАН „Нестор-История”, 2005.

125. САВЕЛЬЕВА, Т.Н. Kак жили египтяне во времена строительства пирамид.

Москва: Наука, 1971.

126. СВИРИН, А.Н. Ювелирное искусство древней Руси. XI-XVII веков. Москва:

Искусство, 1972.

127. СМИТ, Г. Драгоценные камни. Москва: Мир, 1984.

128. СРЕБРОДОЛЬСКИЙ, Б. Мир янтаря. Киев: Наукова думка, 1988.

Page 172: Arta Giuvaergiei

172

129. СТАВИЦКИЙ, Б.И. СТАВИЦКИЙ, И.Б. Электроискровая обработка

материалов в прикладном искусстве и производстве ювелирных и художественных

изделий. Электронная обработка материалов. Кишинев: 2005. №. 3. p. 10-19.

130. Технология ювелирного производства. Ленинград: Машиностроение, 1978.

131. Третья выставка произведений художников г. Бендеры „Слава Труду”.

Каталог. Кишинев: Тимпул, 1972.

132. УСЕНКО, В.П. Ювелирные изделия и самоцветы. Одесса: Принт Мастер, 1998.

133. УТКИН, П.И. Русские ювелирные украшения. Москва: Легкая индустрия, 1970.

134. УТКИН, П.И. Современные ювелирные украшения и костюм. Москва:

Госиздательство литературы по бытовому обслуживанию населения, 1963.

135. ФАРН, А. Жемчуг. Москва: Мир, 1991.

136. ФЕДОТОВ, А.И. УЛАНОВСКИЙ, О.О. Граверное дело. Ленинград:

Машиностроение, 1981.

137. ФЕРСМАН, А.Е. Очерки по минералогии и геохимии. Москва: Наука, 2-е

издание, 1977.

138. ФРАКЕЙ, Элен. Янтарь. Москва: Мир, 1990.

139. ШАТАЛОВА, И.В. СКУРЛОВ, В.В. Покупателю о ювелирных изделиях.

Москва: Экономика, 1990.

140. Юбилейная республиканская художественная выставка. Каталог. Кишинев:

Картя Молдовеняскэ. 1965. 47 р.

141. Юбилейный сборник города Кишинева. 1812-1912. Кишинев: Издано

Кишиневским Городским Общественным Управлением, 1914.

142. Ювелирное искусство народов России. Из собрания Государственного Музея

Этнографии Народов СССP. Под.ред. И.В.Шаталовой. Ленинград: Художник РСФСР,

1974.

143. Ювелирное обозрение. Москва: 2004. №.2. p. 50.

144. Ювелирный Вестник Украины. Киев: 2003. №. 3. p. 25.

145. Ювелирный мир. Москва: 1999, №. 6, p. 16.

146. Ювелирный мир. Москва: 2000. №. 5-6. p. 100.

147. Ювелирный мир. Москва: 2005, mai-iunie, p. 60-64.

148. www.geosities.com

149. www.joya.ru

150. www.monetăriastatului.ro/bijuterii.html

Page 173: Arta Giuvaergiei

173

Bibliografie selectivă

1. AGRICOLA, G. Kempnitz. Zur zeit Dr. Georg Agricolas. Forschungsergebnisse aus dem

Stadtarchiv Karl-Marx-Stadt, Herausgegeben vom Stadtarchiv, 1955. 111 p.

2. ANDREI, M-D, KARL, H. Pietre preţioase, fine, ornamentale, perle. Bucureşti: Editura I

Punct, 1999. 146 p.

3. ANRM. Fond 2, inv. 1. dosar 5027, f. 25.

4. ANRM. Fond 2, inv.1, dosar 9497.

5. ANRM. Fond 2. inv. 1. dosar 4592.

6. ANRM. Fond 2. inv. 1. dosar 9162.

7. ANRM. Fond 208, inv. 5, dosar 303, f. 2.

8. ANRM. Fond 6. inv.5, dosar149. f. 14.

9. ANTONIADE, C. Renaşterea italiană. Trei figuri din cinquecento. Bucureşti: Fundaţia

pentru literatură şi artă, 1935. 337 p.

10. Anuarul oraşului Chişinău. Chişinău şi judeţele din Basarabia. Chişinău: Ediţia Ş.Şapocinik,

1924.

11. ARBURE, Z. Basarabia în secolul XIX. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice Carol Gobl,

1898. 739 p.

12. Basarabia. CIOBANU, Şt. Monografie. Chişinău: Imprimeria statului, 1926. 471 p.

13. BEZVICONI, Gh., Semimileniul Chişinăului. Chişinău: Museum, 1996. (tipărit după revista

„Din trecutul nostru”. 1936). 96 p.

14. Biblia. Chişinău: Complexul de Edituri al Bisericii Ortodoxe din Moldova, 2004. 1423 p.

15. BURDA, Ştefan. Tezaure de aur din România. Bucureşti: Editura Meridiane, 1979. 92 p.

16. CANTEMIR, D. Descriptio Moldaviae. Berlin: 1872. 154 р.

17. Catalogul Atelierelor Arhiepiscopiei. Chişinău: Arhiepiscopia Chişinăului, 1940. 30 p.

18. CHETRARU, N., RĂILEANU, N. Ion C. Surucean în Arheologia şi Muzeografia

Basarabeană. Chişinău: Tyrageţia; Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei, 2001. 256 p.

19. CIOBANU-ŢURCANU, V. Din istoria costumului. Chişinău: 2005. 45 p.

20. COCÂRLĂ, P. Tîrgurile sau oraşele Moldovei în epoca feudală. Secolele XV- XVIII.

Chişinău: Universitas, 1991. 187 p.

21. DAICOVICIU, H. Dacii. Bucureşti: Editura Enciclopedică română, 1972. 190 p.

22. Dictionnaire de la Civilisation romaine. FREDOUILLE, Jean-Claude. Larousse, 1995. 213

p.

23. Dicţionar de estetică generală. Bucureşti: Editura Politică, 1972. 398 p.

Page 174: Arta Giuvaergiei

174

24. DOBJANSCHI, A., SIMION, V. Arta în epoca lui Vasile Lupu. Bucureşti: Meridiane,

1979. 110 p.+ilustr.

25. DRAGNEV, E. Despre arta românească în secolul al XVII-lea. Revista de istorie a

Moldovei. Institutul de Istorie AŞM. Chişinău: Ştiinţa, 1996, №. 2, p. 91–107.

26. FARN, A. Pearles: natural, cultured and imitation. London. 1991. 191 p.

27. FLOCA, O. Contribuţii la recunoaşterea tezaurelor de argint dacice. Bucureşti: Editura

Academiei R.S.R., 1956. 36 p. +ilustr.

28. FLOREA, V. Istoria artei Româneşti. Chişinău: Hyperion, 1991. 576 p.

29. FLORESCU, R., MICLE, I. Tezaure transilvănene. Bucureşti: Meridiane, 1979. 107 p.

30. FRAQUET, H. Amber. Butterworths & (Publishers) Ltd, 1987. 197 p.

31. GHIBĂNESCU, Gh. Catastihul Vămilor Moldovei. 1765. Iaşi: Lumina Moldovenească,

1921. 47 p.

32. GIBĂNESCU, Gh. Surete şi izvoade. Documente Basarabene. Iaşi: Dacia, 1914. Vol. IX,

408 p.;

33. GIBĂNESCU, Gh. Surete şi izvoade. Documente Basarabene. Iaşi: Dacia, 1922. Vol. XI,

170 p.

34. GIURESCU, C.C. Principatele române la începutul secolului XIX. Constatări istorice,

geografice, economice şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835. Bucureşti: ES, 1957. 318

p.

35. GIURGEA, E. FILIPESCU, C. Basarabia. Consideraţiuni generale, agricole, economice şi

statistice. Chişinău: România Nouă, 1919. 343 p. + 12 foi ilustr.

36. GIURGEA, E. N. Din trecutul şi prezentul Basarabiei. Bucureşti: Editura Institutului de

Arte Grafice Bucovina, 1928. 282 p.

37. GRAMATOPOL, M. Artele miniaturale în antichitate. Bucureşti: Meridiane, 1991. 463 p.

38. GRAMATOPOL, M. Dacia Antiqua. Oradea: Editura Albatros, 1982. 311 p.

39. IONESCU, C. Pietre preţioase, semipreţioase şi decorative. Dicţionar enciclopedic ilustrat.

Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1995. 126 p.

40. IORGA, N. Istoria comerţului românesc. Bucureşti: Tiparul nou, 1925. 327 p.

41. IORGA, N. Istoria industriilor la români. Bucureşti: Publicaţie pentru Societatea naţională

de credit industrial, 1927. 226 p.

42. IORGA, N. Les arts mineurs en Roumanie. Bucarest: Edition de l’imprimerie de l’état,

1934. 53 p., 207 figuri.

43. IORGA, N. Portretele doamnelor române. Bucureşti: Comisiunea monumentelor istorice,

1937. 35 p., 85 il.

Page 175: Arta Giuvaergiei

175

44. Istoria oraşului Iaşi. CIHODARU, C. PLATON, G. Iaşi: Junimea, 1980. 672 p.

45. Jewelry business. Киев: 2003, №.1. p. 37.

46. Jewelry business. Киев: 2002, №.11. p. 27.

47. KENDALLI, L. P. Diamonds famous and fatal. The History, Mystery and Lore af the

World’s Mast Precious Gem. Barricade Beons. Fort lee. NJ.USA, 2001. 238 p.

48. KUNZ, G. F. The curious lore of precious stones. Philadelphia-London, 1913. 406 p.

49. Lexicon Tehnic Român. Bucureşti: 1957- 1970. Vol. I-XX.

50. Lideri ai economiei naţionale. Chişinău: 2005. №. 3.

51. MĂRGHITAN, L. Comorile regelui Decebal. Timişoara: Editura de Vest, 1994. 107 p.

52. MONTESQUIEU. Scrisori persane. Caiete. Roman epistolar. Chişinău: Hyperion, 1993.

369 p.

53. MORANT, H. de. Histoire des arts decoratifs des origines a nos jours. Paris: Hachette,

1970. 577 p. 768 imag, 24 imag. color.

54. MOZES, T.. Portul popular din bazinul Crişului Alb. Oradea: Muzeul Ţării Crişurilor,

Întreprinderea Poligrafică „Crişana”, 1975. 312 p.

55. MRAZEK, L. Le progres de la science mineralogique dans les quarante derniers annees.

Bucureşti: 1936. 35 p.

56. MURGU, N., MUGUR, I. Aurul. Mit şi realitate. Iaşi: Editura Junimea, 1981. 163 p.

57. NESTEROV, T. Orheiul vechi şi familia domnitoare Movilă. Revista de Istorie a Moldovei.

Institutul de Istorie, AŞM. Chişinău: Civitas, 2005, №. 1-2, p. 4-12.

58. NICOLESCU, C. Arta metalelor preţioase în România. Bucureşti: Meridiane, 1973. 62

p.+107 il.

59. OLTEANU, Şt. ŞERBAN, C. Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în Evul

Mediu. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R., 1969. 460 p.

60. Opisul Societăţii istorico-arheologice bisericeşti basarabene. Chişinău: Casa Eparhială,

1923.

61. PAGEL-THESEN, V. Diamant expertise. Kronberg: 1993. 211 p.

62. PALIŢ-PALADE, Iu. Portul popular din Republica Moldova. Chişinău: Grafema-Libris,

2003. 38 p.

63. PASCU, Şt. Meşteşugurile din Transilvania pînă în secolul al XVI-lea. Bucureşti: Editura

Academiei R.P.R., 1954. 378 p.

64. Patrimoniul Cultural al Republicii Moldova. sub red. STAVILĂ, T. CIOBANU, C.

DIACONESCU, T. Chişinău: ARC: Museum, 1999. 272 p.

65. PLOŞNIŢĂ, E. Muzeul basarabeană în fluxul istoriei. Chişinău: Civitas, 1998. 152 p.

Page 176: Arta Giuvaergiei

176

66. PONI, P. Fapte pentru a servi la descrierea mineralogică a României. Bucureşti: Cultura

Naţională, 1928. 44 p.

67. POPESCU, M. M. Podoabe medievale în ţările române. Bucureşti: Editura Meridiane,

1970. 86 p.+ 108 il.

68. Revista Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău. Chişinău: 1923, vol. XIII.

69. Revista Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău. Chişinău: 1924, vol. XV.

70. Revista Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău. Chişinău: 1925, vol. XVI.

71. Sărbători şi obiceiuri. Moldova. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2004. Vol. IV. 440 p.

72. SCHOTTEK, I. Să cunoaştem metalele şi pietrele preţioase. Bucureşti: Editura Ceres, 1993.

151 p.

73. SIMION, V. Romanian Metalwork. Bucharest: Meridiane Publisching House, 1990. 149 p.

74. SIMIONESCU, V. Lecturi mineralogice. Bucureşti: Casa şcoalelor, 1930. 80 p.

75. SÎNTÎMBREAN, A. Muzeul Mineritului din Roşia Montana. Bucureşti: Editura Sport-

Turism, 1989. 219 p.

76. SMITH, H. G.F. Gemstones. London: 1972. 586 p.

77. STOICA, G. Podoabe populare româneşti. Bucureşti: Editura Meridiane, 1976. 57 p.

78. Tezaure din muzeele oraşului Chişinău. Secolele XVI-XVIII. Chişinău: Universitas, 1994.

130 p., 36 planşe color.

79. VASARI, G. Vieţile celor mai de seamă pictori, sculptori şi arhitecţi. Bucureşti: Meridiane,

1962. vol. I-II.

80. VERESS, A. Bibliografia româno-ungară. Românii în literatura ungară şi ungurii în

literatura română. Bucureşti: Cartea Românească, 1931-1935. Vol. I-III.

81. Viaţa Basarabiei. NICULIŢĂ,C. Potirele de argint. Chişinău: 1935, №. 6. p. 41-45.

82. Viaţa Basarabiei. Chişinău: 1938, №. 3.

83. ZELENCIUC, V. KALAŞNICOVA N. Vestimentaţia populaţiei orăşeneşti din Moldova

(secolele XV-XIX). Chişinău: Ştiinţa, 1993. 128 p.

84. АХМЕТОВ, С.Ф. Беседы о геммологии. Москва: Молодая Гвардия, 1989. 237 p.

85. БАНК, Г. В мире самоцветов. Москва: Мир, 1979. 300 p.

86. БАРСКИЙ, В. „Принцы” и „нищие” в царстве минералов. Москва: Наука, 1988. 158

p.

87. БИРУНИ, абу-Рейхан-Мухамед ибн-Ахмед. Собрание сведений для познания

драгоценностей или Минералогия. Москва: Изд-во АН СССР, 1963. 518 p.

88. Большая иллюстрированная энциклопедия древностей. ГЕЙДОВА, Д. ДУРДИК, Я.

КИБАЛОВА, Л. Пер. с чешского Михайлова Б.Б. Прага: Артия, 1980. 496 p.

Page 177: Arta Giuvaergiei

177

89. ВАСИЛЕНКО, В.М. Русское прикладное искусство: истоки и становление: I век до

н.э. – XIII век н.э. Москва: Искусство, 1976. 464 p.

90. Выставка произведений художников-женщин, посвященная Международному

Женскому дню 8 Марта. Каталог. Кишинев: Тимпул, 1969.

91. ГОЛЬДБЕРГ, Т.Г. МИШУКОВ, Ф.Я. ПОСТНИКОВА-ЛОСЕВА, М.М. Русское

золотое и серебряное дело XV-XX вв. Москва: Наука, 1967. 286 p.

92. ГЮРИХ, Г. Минеральное царство. Москва: 1904. 722 p.

93. Експозиция републиканэ де Артэ пластикэ „Славэ мунчий”. Каталог. Кишинэу:

Тимпул, 1978. 48 p.

94. ЕФРЕМОВА, Л. Новое в украшении костюма. Декоративное искусство СССР.

Москва: 1961, №. 3. p. 40-47.

95. ЗЕЛЕНЧУК, В. Молдавский национальный костюм. Кишинев: Тимпул, 1985. 143 p.

96. ЗЕЛЕНЧУК, В., ДИМИТРИУ, М. Костумул национал молдовенеск. Кишинэу:

Тимпул, 1975. 61 p.

97. ЗУБРИЛИНА, С.Н. Справочник ювелира. Ростов-на-Дону: Феникс, 2003. 350 p.

98. Искусство стран и народов мира. Архитeктура. Живопись. Скульптура. Графика.

Декоративное искусство. Москва: Советская энциклопедия, 1971. vol.III.

99. История народного хозяйства МССР. 1812-1917. Кишинев: Штиинца, 1977. 347 p.

100. История народного хозяйства МССР. 1917-1958. Кишинев: Штиинца, 1977.

375 p.

101. История народного хозяйства МССР. 1959-1975. Кишинев: Штиинца, 1978.

398 p.

102. История народного хозяйства с древнейших времен до 1812 года. Кишинев:

Штиинца, 1976. 435 p.

103. КОЗЛОВА, Ю. Новая роль украшений в ансамбле современного костюма.

Советское декоративное искусство. Москва: 1976.

104. КОКЫРЛЭ, П. Социально-экономическое развитие молдавского города в

половине XVIII - начале XIX века. Кишинев: Штиинца, 1989. 150 p.

105. Костумул сченик молдовенеск (райоанеле де норд але Молдовей). Кишинэу:

Тимпул, 1985. 54 p.

106. Костумул сченик молдовенеск (райоанеле де суд але РССМ). Кишинэу: Тимпул,

1990. 80 p.

107. Костумул сченик молдовенеск (райоанеле де чентру але РССМ). Кишинэу:

Тимпул, 1988. 72 p.

Page 178: Arta Giuvaergiei

178

108. Костумул сченик молдовенеск (райоанеле дин стынга Ниструлуй). Кишинэу:

Тимпул, 1985. 49 p.

109. КУЛИКОВ, Б.Ф. БУКАНОВ, В.В. Словарь камней-самоцветов. Ленинград:

Недра, 1982. 168 p.

110. ЛОГИНОВ, В.Д. Ювелирные товары и часы. Москва: Экономика, 1989. 205 p.

111. ЛЯМИН, И.В. Художественная обрабoтка металлов. Москва:

Машиностроение, 1978. 110 p.

112. МАРЧЕНКОВА, В.И. Ювелирное дело. Москва: Высшая школа, 1975. 187 p.

113. Молдавская Советская Социалистическая Республика. Кишинев: Главная

редакция Молдавской Советской Энциклопедии, 1979. 496 p.

114. Наука и жизнь. Москва: Правда, 1984. №.4.

115. НИКУЛИЦЭ, И. Геты в IV-III вв. до н.э. в днестровско-карпатских землях.

Кишинев: Штиинца, 1977. 169 p.

116. НИКУЛИЦЭ, И. Северные фракийцы в VI-I вв. до н.э. Кишинев: Штиинца,

1987. 268 p.

117. Первая Республиканская выставка произведений преподавателей

художественных школ и учебных заведений Молдавии, Каталог. Кишинев: Тимпул.

118. ПИГУЛЕВСКАЯ, Н.П. Культура сирийцев в средние века. Москва: Наука,

1979. 248 p.

119. Портул национал молдовенеск. Суб ред. ЗЕВИНА, А.А. ЛИВШИЦ, М.Я.

Кишинэу: Картя молдовеняскэ, 1960. 29 p.

120. ПОСТНИКОВА-ЛОСЕВА, М.М. Русское ювелирное искусство, его центры и

мастера. Москва: Наука, 1974. 371 p.

121. РАЕВСКАЯ, Т. Проблемы хранения и реставрации экспонатов с

драгоценными камнями. Москва: Информкультура, 1982. 32 p.

122. Республиканская выставка произведений преподавателей художественных

школ и учебных заведений Молдавии. Каталог. Кишинев: Тимпул, 1975. 11 p.

123. РИКМАН, Э. Художественные сокровища древней Молдавии. Кишинев: Картя

молдовеняскэ, 1969. 112 p.

124. РОДНИН, К. Прикладное искусство Советской Молдавии. Кишинев: Картя

молдовеняскэ, 1963. 27 p.

125. Русские ювелирные украшения XVI-XX веков. Москва: Советский художник,

1987. 343 p.

Page 179: Arta Giuvaergiei

179

126. РЫБАКОВ, Б.А. Русское прикладное искусство. Ленинград: Аврора, 1971. 128

p.

127. РЯБЦЕВА, С. Древнерусский ювелирный убор: основные тенденции

формирования. Санкт-Петербург: Издательство СПбИИ РАН „Нестор-История”, 2005.

384 p.

128. САВЕЛЬЕВА, Т.Н. Kак жили египтяне во времена строительства пирамид.

Москва: Наука, 1971. 118 p.

129. СВИРИН, А.Н. Ювелирное искусство древней Руси XI-XVII веков. Москва:

Искусство, 1972. p.

130. СРЕБРОДОЛЬСКИЙ, Б. Мир янтаря. Киев: Наукова думка, 1988. 144 p.

131. СТАВИЦКИЙ, Б.И., СТАВИЦКИЙ, И.Б. Электроискровая обработка

материалов в прикладном искусстве и производстве ювелирных и художественных

изделий. Электронная обработка материалов. Кишинев: 2005. №. 3. p. 10-19.

132. Технология ювелирного производства. Ленинград: Машиностроение, 1978. 320

p.

133. Третья выставка произведений художников г. Бендеры „Слава Труду”.

Каталог. Кишинев: Тимпул, 1972.

134. УСЕНКО, В.П. Ювелирные изделия и самоцветы. Одесса: Принт Мастер, 1998.

199 p.

135. УТКИН, П.И. Русские ювелирные украшения. Москва: Легкая индустрия, 1970.

164 p.

136. УТКИН, П.И. Современные ювелирные украшения и костюм. Москва:

Госиздательство литературы по бытовому обслуживанию населения, 1963. 29 p.

137. ФЕДОТОВ, А.И. УЛАНОВСКИЙ, О.О. Граверное дело. Ленинград:

Машиностроение, 1981. 240 p.

138. ФЕРСМАН, А.Е. Очерки по минералогии и геохимии. Москва: АН СССР, 1959.

200 p.

139. ШАТАЛОВА, И.В., СКУРЛОВ, В.В. Покупателю о ювелирных изделиях.

Москва: Экономика, 1990. 144 p.

140. Художественная юбилейная республиканская выставка. Каталог. Кишинев:

Картя Молдовеняскэ, 1965. 47 p.

141. Юбилейный сборник города Кишинева. 1812-1912. Кишинев: Издано

Кишиневским Городским Общественным Управлением, 1914. 206 p.

Page 180: Arta Giuvaergiei

180

142. Ювелирное искусство народов России. Из собрания Государственного Музея

Этнографии Народов СССP. Под. ред. И.В.Шаталовой. Ленинград: Художник РСФСР,

1974. 350 p.

143. Ювелирное обозрение. Москва: 2004. №.2. p. 50.

144. Ювелирный Вестник Украины. Киев: 2003. №. 3. p. 25.

145. Ювелирный мир. Москва: 1999, №. 6, p. 16.

146. Ювелирный мир. Москва: 2000. №. 5-6. p. 100.

147. Ювелирный мир. Москва: 2005, mai-iunie, p. 60-64.

148. www.geosities.com

149. www.joya.ru

150. www.monetăriastatului.ro/bijuterii.html

Page 181: Arta Giuvaergiei

181

Lista imaginilor anexate. 1. Cercei de aur, bijuterie scitică (sec. IV-III î.Hr. s. Butor, Grigoriopol). p.15.

2. Torques de aur, bijuterie scitică (sec. IV î.Hr., Dubăsari). Muzeul Naţional de Arheologie şi

Istorie a Moldovei. p.15.

3. Inel plurispiralic, cultura sarmaţilor (sec. II d.Hr. s. Mocra, raionul Rîbniţa). Piese de podoabă,

cultura sarmaţilor (sec. II-III d.Hr., tumulii Alexandrovca, Cimişlia). Muzeul Naţional de

Arheologie şi Istorie a Moldovei. p.16.

4. Pandantive „lunule”, cultura Sîntana-de-Mureş-Cerneahov (sec. III-IV d.Hr. S. Dănceni,

Ialoveni). Mărgele. Cultura Sîntana-de-Mureş-Cerneahov. (sec. IV d.Hr.,). Muzeul Naţional de

Arheologie şi Istorie a Moldovei. p.16.

5. Cercei de aur, atelier de orfevrărie grecesc. (sec. VI î.Hr. s. Balabani, raionul Taraclia). Muzeul

Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei. p.17.

6. Inele de tîmplă cu pandantive (sec. IX-XII d.Hr., cetatea medievală de la Echimăuţi, Rezina).

Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei. p.18.

7. Inele de tîmplă de aur (sec. XI d.Hr., s. Făureşti, Criuleni). Muzeul Naţional de Arheologie şi

Istorie a Moldovei, (pentru comparaţie imaginea alăturată prezintă cercei pentru adolescenţi în

formă de cerc, sf. sec. XX). p.18.

8. Podoabe, piese vestimentare, cultura Saharna (necropola Saharna-Ţîglău, aşezarea Hlijeni II.

Sec. IX - mijl. sec. VIII.î.Hr.). Brăţări de bronz, fibulă, aplică de harnaşament (sec. V-IV î.Hr.).

Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei. p.32.

9. Unelte folosite de orfevrarii geto-daci. Sigla metalurgilor daci. p.33.

10. Inele, aplice şi pandantive (sec. XIV. s. Costeşti, raionul Ialoveni). Muzeul Naţional de

Arheologie şi Istorie a Moldovei. p.48.

11. Atelierul lui Ţalic Grobdruc, publicitatea privind activităţile profesate. p.57.

12. Chivot, potir şi candelabru (din alpacă), sec. XIX, argint suflat cu aur. Sfeşnic, chivot bisericesc,

cupă de metal cu capac, candelabru, potir pentru împărtăşanie cu medalioane emailate, cunună din

metal (ţesătură, pictură şi inserţii de strasuri). Sec. XIX. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală,

Chişinău. Icoană de cununie cu elemente decorative, cununa de mireasă, a doua jumătate a secolului

XIX, colecţie particulră. Ferecătură de icoană. Alamă argintată, sec. XIX. Muzeul de Etnografie şi

Istorie Naturală. Chişinău. p.71.

13. Icoana Maica Domnului Oranta, argint ciocănit, strasuri multicolore, sec. XVIII. Ferecătura

icoanei “Zămislirea Sf. Ana“, aur ciocănit, aurit, filigranare. Sec. XIX. Muzeul Naţional de

Arheologie şi Istorie a Moldovei. p.72.

Page 182: Arta Giuvaergiei

182

14. Ferecătură de icoană, alamă aurită, sec. XIX. Cruce de lemn, căptuşită cu sidef, mătănii

călugăreşti confecţionate din lemn. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală. Chişinău. Linguriţi,

farfurie şi suport pentru efectuarea serviciului divin, argint placat cu aur, motive decorative gravate

şi scene biblice, sfîrşitul secolului XIX, biserica Sf.Petru şi Pavel, Chişinău. p.72.

15. Icoana „Hristos Pantacrator”, ferecătură de argint suflat cu aur, executată în tehnica forjării

metalului, sec. XIX. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală. Icoana asemănătoare, ieşită din

atelierele Arhiepiscopiei Chişinăului din 1911. p.74.

16. Articole de giuvaiergerie din Catalogul obiectelor bisericeşti din 1941: cruciuliţe creştine şi

cununi de căsătorie. p.75.

17. Cruciuliţă-pandantiv, sf. anilor ’70, sec. XX, meşter necunoscut. Cruciuliţă de botez, aliaj de

metal nepreţios, înc. anilor ’70, secolul XX, colecţie particulară. p.76.

18. Pandantive-cruciuliţe creştine contemporane. p.77.

19. Pandantive-iconiţe şi medalioane de argint cu chipul Maicii Domnului cu pruncul. Uzina

„Giuvaier”. p.78.

20. Ferecătură contemporană a Evangheliei. Coperta 1-2. Meşter necunoscut, sf. sec. XX. p.78.

21. Matriţa-poanson, cultura sarmaţilor, sec. II-III. Secolul II d.Hr. Muzeul Naţional de Istorie şi

Arheologie. p.79.

22. Matriţa-poanson contemporană pentru confecţionarea pandativelor-iconiţe. p.79.

23. Inele de argint cu inserţii de corindon sintetic violet, cu inserţie ovală de carneol; brăţări de aur

cu motive floristice, de argint cu inserţii de fianit incolor şi corindon sintetic. p.82.

24. Pandantive de argint în formă de literă stilizată şi porumbel filigranat; colier de aur cu inserţii

de fianit incolor. p.82.

25. Cercei de aur perle, corindon-safir albastru, cu email de culoare turcoaz, fianit incolor. p.83.

26. Breloc, ac pentru cravată cu coral roşu; butoane simbolice de argint pentru cămaşă. p.83.

27. Set de bijuterii: cercei şi inel de aur cu inserţii de perle negre. p.84.

28. Mărgele de os şi cochilii de moluşte (20 000 î.Hr., Climăuţii de Jos). Muzeul Naţional de Istorie

şi Arheologie a Moldovei. p.84.

29. Cercei de tîmplă (sec. XVII. s. Saharna, raionul Rezina). Muzeul Naţional de Arheologie şi

Istorie a Moldovei. p.88.

30. Mărgele de perle, coral, sidef. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău. p.89.

31. Portul bijuteriilor la hotarul secolelor XIX-XX. Fotografie din colecţie particulară. p.90.

32. Cercei şi broşă confecţionate din monede de origine străină. Brăţări cu elemente decorative

gravate, inel în mai multe spire cu două inserţii de perle cultivate. Salbă de monede şi podoabe

Page 183: Arta Giuvaergiei

183

caracteristice basarabencelor înstărite. Şiraguri de mărgele confecţionate din strasuri colorate.

Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău. p.91.

33. Bijuterii tradiţionale din Basarabia: cruce de botez de argint, mărgele de coral portocaliu, salbă

de galbeni, sf. sec. XIX. Salbă de monede din URSS, a doua jumătate a secolului XX. Muzeul de

Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău. p.93.

34. Costumul de doamnă cu podoabele specifice de la înc. sec. XX. Bijuterii specifice de la înc. sec.

XX. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală,

Chişinău. p.95.

35. Pandantiv executat din metal nepreţios, anii ’60-70 ai secolului XX din Moldova, împodobit cu

perlă de formă sferică. Colecţie particulară. Inele de aur Uzina de Bijuterii „Giuvaier”, sf. sec. XX.

p.98.

36. Podoabă medievală, Hoarda de Aur, sec. XV-XVII. Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a

Moldovei. „Cercei moldoveneşti”, Uzina de bijuterii din Chişinău, hotarul sec. XX-XXI. p.101.

37. Bijuterii tradiţionale portului femeilor basarabene: 1. portul femeiesc specific raionului

Vulcăneşti (mărgele mărunte colorate); 2. costum naţional bulgăresc, sec. XX, Taraclia; 3. cosum

femeiesc popular din centrul Moldovei; 4. costum popular din sec. XX, Camenca; 5. costum

femeiesc popular de sărbătoare, sf. sec. XIX. (Colecţia Muzeului de Zemstvă); 6. bijuterii specifice

din prima jumătate a sec. XX. Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău. p.104.

38. Cunună de mireasă executată din mărgele de sticlă colorată şi inele de cununie. Muzeul de

Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău. p.107.

39. Inele de cununie sf. sec. XIX, Muzeul de Etnografie şi Istorie Naturală, Chişinău. Inele de

logodnă cu elemente decorative simbolice (argint, aur), Uzina de Bijuterii din Chişinău. p.109.

40. Inele de cununie din aur cu motive decorative geometrice. p.110.

41. Bijuterii contemporane pentru copii şi adolescenţi: cercei cu corindon roşu, fianit incolor şi

crisopraz cu lacăt inelar, pandantive cu motive zoomorfe şi astrologice. p.115.

42. Podoabe de teracotă decorate cu email: cercei, colier, mărgele, brăţări. Autor Zinaida Minaieva.

Chişinău. 1975. p.117.

43. Diadema „Regina Operei Naţionale”, executată la 45 de activitate artistică a reginei de operă

Maria Bieşu. Uzina de Bijuterii „Giuvaier”, 2005. p.119.

44. Cercei exclusivi de aur cu perle şi diamante mărunte (7800 $). Uzina „Giuvaier”. Cercei

exclusivi de aur „Sacura” cu inserţii de 27 de diamante (5600$). p.120.

45. Cercei de aur cu diamante, spineli verde, corindon roşu, zircon incolor. p.120.

46. Cercei din aur cu corindon violet şi inserţii de fianit incolor. Cercei de aur cu turcoază şi email

de culoare turcoaz, diamante. p.121.

Page 184: Arta Giuvaergiei

184

47. Bijuterii din aur cu perle negre şi negre-sidefate. p.121.

48. Lănţişor şi pandantiv de argint aurit cu spineli verde. Lănţişor din aur cu titlul 585 şi pandantiv

în formă de lebădă cu inserţie de fianit incolor. p.122.

49. Cercei exclusivi de aur în formă de coroană regală şi floare stilizată cu inserţii de diamant.

Broşă de aur asociat cu detalii din aur alb, inserţii de fianit incolor şi un safir faţetat pandeloque.

Broşă de aur roşcat şi aur rodat executată în formă de trandafir stilizat. p.123.

50. Brăţări din argint şi aur cu motive decorative vegetale şi floristice şi inserţii de fianit incolor.

p.123-124.

51. Lănţişor de aur cu pandantiv de aur şi inserţii de granat verde. Pandantiv contemporan, realizat

în formă de Pegas intercalat într-un cerc de aur, fiind asociat cu un lănţişor de cauciuc, tendinţă

actuală la începutul sec. XXI. p.125.

52. Set de bijuterii: lănţişor de aur cu inserţii de fianit incolor, pandantiv şi cercei cu inserţii de

granat verde. p.125.

53. Pandantiv „Muza” confecţionat din aur şi mărgele alb-sidefate; broşa „Muza” de aur şi inserţie

de piatră naturală. p.126.

54. Pandantive de argint cu motive mitologice, zoomorfe şi simbolice; broşă pentru copii cu motive

zoomorfe (autor Cucera). Pandantiv de aur cu inserţii de safir (autor Şubin), nefrit şi elemente

decorative filigranate. p.128.

55. Broşă de aur cu motive vegetale cu inserţii de corindon violet. Broşe de aur şi argint cu

corindon-rubin şi fianit incolor. p.130.

56. Inele de aur cu nefrit, crisopraz şi fianit. Inele de argint cu motive zoomorfe, astrologice. Inel de

aur cu email policromatic. p.130.

57. Cercei de aur cu pietre preţioase: spineli, crisolit, safir, crisopraz. cercei de argint brunat cu

inserţii de corindon albastru şi cercei de aur filigranaţi. p.131.

58. Tipurile de pietre şlefuite en cabochon. p.138.

59. Tăeturile standarde şi fanteziste ale diamantului. p.139.

60. Modele de brăţări de aur cu motive decorative floristice şi geometrice. p.189.

61. Cercei de aur cu corindon roz, crisolit, obsidian negru şi cercei filigranaţi cu corindon-rubin.

p.190.

62. Cercei de aur cu coral roşu; cercei de argint cu coral roşcat. p.193.

63. Tipuri de montare a pietrelor în şaton: montură prin ştift, montură prin cornere. p.201.

64. Lănţişoare şi pandantive din aur cu inserţii de pietre preţioase: ametist şi corindon roşu. p.204.

65. Bijuterii de aur cu inserţii de perle albe şi negre. p.205.

Page 185: Arta Giuvaergiei

185

66. Vază decorativă de argint aurit, a doua jumătate a sec. XIX. Muzeul de Etnografie şi Istorie

Naturală, Chişinău. p.210.

67. Pocale de lemn cu incrustaţii de alamă. 1973. p.211.

Tabele anexate. 1. Etapele de dezvoltare a giuvaiergeriei naţionale din secolele XIX-XX. p.49.

2. Tabelul meseriilor din Basarabia conform Recensămîntului din 1897 comparariv cu anul 1774.

p.51.

3. Tabelul mărfurilor comercializate prin vama Moldovei (este păstrată termenologia originală).

p.52.

4. Foaia de zestre a Catrinei Pascal. p.53.

5. Tabelul bijutierilor din Basarabia din prima jumătate a secolului XX. p.56.

6. Tabel comparativ al mărcilor de control aplicate bijuteriilor pînă la 1908 în provinciile Imperiului

Rus, inclusiv Basarabia şi în perioada 1927-1958 în URSS. p.62.

7. Marcarea articolelor de giuvaiergerie de la Uzinele din Chişinău pînă la 1970. p.64.

8. Producerea articolelor de bijuterii în RSSM în anii ’70 ai secolului XX. Producerea articolelor

de bijuterii la Uzina din Chişinău „Giuvaier” la hotarul secolelor XX-XXI. p.111.

9. Periodizarea istoriei giuvaiergeriei din Republica Moldova în secolele XIX-XXI. p.152.

Page 186: Arta Giuvaergiei

186

Dicţionar al termenilor utilizaţi în giuvaiergerie. Acvamarin - mineral de culoare de la azuriu deschis la albastru-închis şi verde-siniliu, se

faţetează, se taie caboşon, se gravează, nu prezintă dificultăţi la curăţare dacă lipsesc incluziunile.

Agat - piatra folosită cel mai frecvent pentru confecţionarea cameelor, fapt atestat şi de istoricul

M.Gramatopol [35, p. 71.]. În Antichitate, la Romula-Malva, comuna Reşca în Oltenia, a existat un

atelier roman de gravare a gemelor, fiind folosite agate, calcedonii, jaspuri; în numeroase zone din

România s-au depistat importante zăcăminte de agat. Mult mai tîrziu, aceste geme au fost utilizate

de către boierii craioveni ca sigilii personale şi erau cunoscute sub numele de antici [2, p. 72.].

Procedeele de colorare ale agatelor erau cunosute din Antichitate, cele mai renumite erau atelierele

din secolul al XIX-lea din Austria, Germania, Cehia, cel mai important centru fiind în localitatea

Idar-Oberstein, pe valea rîului Nahe [78, p. 180.]. Gemele excepţionale executate din agate

dendritice se ridică pînă la 500 dolari bucata şi chiar mai mult!

Alama - aliajul care se formează în baza cuprului şi zincului, adăugîndu-se uneori în proporţie

mai mică şi alte elemente de aliere, avînd ca bază sistemul binar cupru-zinc. Alamele care conţin

mai mult de 80 % cupru se numesc tombacuri, posedă culoare galben-aurie şi sunt folosite pentru

confecţionarea insignelor, monedelor, bijuteriilor ieftine. Alama este cel mai ieftin şi accesibil aliaj

folosit pentru instruirea viitorilor bijutieri, deoarece proprietăţile mecanice sunt apropiate de cele

ale aliajului de aur cu titlul 585.

Alexandrit - piatră imperială, se poate decolora la lumina solară, se taie caboşon, se faţetează.

Piatra este renumită şi apreciată în industria bijuteriilor pentru efectul optic deosebit - efect

alexandrit: la lumina zilei piatra este albastru-închis pînă la verde-smarald, dar la lumina artificială

devine roşu-purpuriu, roşu-aprins (la pietrele sintetice efectul este invers - de la purpuriu-albastru

la roz).

Alpaca - aliaj metalic inoxidabil, prezintă aliaj cupru-nichel cu 18-20% nichel, de culoare

argintie, se deosebeşte prin rezistenţă la coroziune. Se foloseşte pentru imitarea obiectelor de argint,

la fabricarea vaselor, a bijuteriilor ieftine fără pietre sau cu strassuri, formînd podoabe destul de

trainice.

Aluminiu - metal de culoare alb-argintiu, maleabil, plastic, uşor se întinde, din care

considerente se utilizează la ştanţare, se execută insigne, embleme, obiecte mărunte decorative şi

bijuterii ieftine.

Ametist - piatră spirituală, posedă culoare de la violet palid la violet intens, violet-roşu. În

Roma Antică denumit „piatra lui Bahus”, deoarece nu permitea turmentarea cu vin (în realitate,

vinul diluat cu apă nu se vede fiind turnat într-o cupă tăiată din ametist). Inele cu ametist purtau

Page 187: Arta Giuvaergiei

187

primii creştini, din care cauză piatra mai este denumită episcopală şi face parte din portul

obligatoriu al feţelor bisericeşti în ortodoxie şi catolicism. Noului cardinal sau patriarh i se înmîna

inel şi pectorală cu ametist în semn de investire la putere, piatra era incrustată pe icoane, inventar

bisericesc etc.

Argint - în Egiptul Antic era mult mai căutat şi apreciat decît aurul care era din abundenţă.

Maleabil, ductil, poate fi laminat în foi subţiri de 0,0003 mm, dintr-un gram de argint se obţine un

fir de 2,600 m. Un fir de argint de 1 mm grosime poate menţine o greutate de 16,5 kg. [66, p.54.].

Acţiunea benefică a argintului asupra organismului uman a fost observată din Antichitate, romanii

şi grecii păstrau apa potabilă în vase de argint pentru purificare naturală, în Evul Mediu vasele de

argint devin atît de rare, încît sunt proprietatea bisericilor şi mănăstirilor. Moda pentru vasele de

argint bactericide a persistat timp de secole, fiind introduse cupe şi pocale de argint, linguri şi

furculiţe. Obiectele şi bijuteriile din argint au devenit clasice şi se folosesc la etapa actuală destul de

frecvent, precum ar fi cruciuliţele de botez, inventarul bisericesc, obiecte de cult, obiecte de

orfevrărie. Creşterea cumpărărilor la obiectele de argint se observă, mai ales, după apariţia unor

cărţi sau filme, cum ar fi cazul lui Harry Potter care avea un pahar de argint ce şi a favorizat

confecţionarea articolelor similare pentru copii. Este rezistent chimic, dar acţionează cu acidul

azotic şi cel sulfuric, din care cauză bijuteriile confecţionate din argint au ajuns pînă în zilele

noastre într-o stare deplorabilă, fiind necesară restaurarea urgentă. Se foloseşte pentru

confecţionarea podoabelor cu sau fără pietre, are proprietatea de a se întuneca la culoare, necesită o

curăţare permanentă. Argintul oxidat prezintă patina cu aspect şi culoare brună cu nuanţe albastre,

pe care o obţine obiectul de argint datorită acţiunii de coroziune naturală prin hidrogenul sulfurat

din atmosferă. Patina se poate obţine artificial, pentru a imita aspectul antic al obiectelor, evitînd

acţiunea defavorabilă a coroziunii – anume prin expunerea obiectului la acţiunea hidrogenului

sulfurat sau a sulfurii de amoniu pînă la obţinerea culorii dorite.

Argintare - procedeu tehnic de acoperire a articolelor cu un strat de argint. Aurirea şi argintarea

diferă ca procedeu de simpla placare cu foaie de aur şi prezintă aurirea prin intermediul unui adeziv

pe suporturi nemetalice, ca teracota sau sticla. În epoca romană aurirea se realiza prin amalgamare.

Aur - metal nobil, galben strălucitor. Aurul rafinat (aur fin) conţine 99,99 % aur, adică 24

karate. Cel mai frecvent în industria bijuteriilor se foloseşte aurul de 14 şi 18 karate. La întinderea

firului de aur se primesc foi de pînă la 0,0001 mm, dintr-un gram de aur se obţin circa 3000 metri.

Pentru industria bijuteriilor este aliat cu alte metale pentru a-i acorda rezistenţă sau a modifica

culorile. Fiind aliat cu diferite metale, se obţin următoarele culori: cu argint şi cupru roşu – aur

galben; cu cupru roşu – aur roşcat; în anumite proporţii cu cupru şi argint – aur roz; cu argint fin -

aur verde; cu nichel, cupru şi zinc – aur gri; cu paladiu – aur paladiat. Duritatea aurului nu este

Page 188: Arta Giuvaergiei

188

mare, din care considerente aurul pur nu se foloseşte deloc pentru confecţionarea monedelor, tot din

această cauză vechile bijuterii sunt destul de maleabile. La etapa actuală, căutările de metal preţios

continuă, prezintă o mare aventură, emoţionantă sau dramatică, de mare risc şi înaltă profitabilitate

în cazul succesului. Astăzi mai mult ca oricînd „aurul rămîne mai scump decît aurul”, fiind atît de

rar şi valoros.

Aurire - procedeu artistic este folosită pentru acoperirea bijuteriilor cu un strat de 2 mkm de aur

pentru restaurarea articolelor vechi, pentru acordarea aspectului dorit unei bijuterii neatractive,

poate fi strălucitoare sau mată. Uneori se aplică aurirea şi la acoperirea obiectelor de lemn, porţelan,

sticlă, în special la acoperirea decorativă a obiectelor şi a vaselor, a bijuteriilor, în industria

echipamentelor de precizie sau de laborator. Procedeele folosite sunt: metalizarea prin

galvanostegie, prin deplasare chimică, prin amalgamare şi prin placare; uneori se foloseşte şi

procedeul de aurire prin poleire.

Aur-foiţe - (aurul în foi) prezintă un procedeu antic ce ţine de baterea metalului la o anumită

temperatură, cu un ciocan de circa 8 kg, pentru confecţionarea unei foiţe de aur foarte subţire, care

se plasează între foile de ţigară, formînd o carte de aur. Actualmente, aurul-foiţe se utilizează pentru

aurirea cupolelor bisericilor, a inventarului bisericesc, avînd termen de garanţie 100-150 de ani.

Uneltele meşterilor antici erau o nicovală de metal sau piatră, ciocane de metal şi de lemn pentru

bătut foi de metal. Foaia de metal se obţinea prin batere şi călire repetată în apă, cele din Egipt

aveau 0,17 şi 0,54 mm, aurul şi argintul suportînd o laminare maximă pînă la 0,005 mm. Baterea se

realiza între plăci de cupru şi apoi între piei de viţel (pergament). În Antichitate se utiliza pentru

poleirea podoabelor din sticlă, lut [34, p. 143], procedeul fiind menţionat şi de Vasari în capitolul

XIV al cărţii sale: „Aflarea chipului în care aurul să poată fi bătut în foi atît de subţiri încît, pentru

o mie de foi – avînd latura de o optime de cot – artistului să nu-i trebuiască decît metalul a şase

scuzi. Cu nimic mai puţin iscusită a fost însă aflarea chipului în care putem întinde aurul deasupra

ipsosului, în aşa fel încît lemnul sau alte materiale, ascunse dedesubt, să pară a fi cu totul şi cu

totul de aur... Mai este cunoscut încă un fel de aurire, care se face cu ajutorul unui morband şi care

se face pentru orice fel de lucruri: piatră, lemn, pînză, metale de orice fel, stofe şi piele” [72, p.

144].

Au repoussé - tehnica modelării în relief prin ciocănire.

Bagaua - culoare galben, galben-maroniu, se obţine prin presare la cald a carapacei speciilor de

ţestoase marine, pentru ce animalele erau cufundate de vii în apă clocotită. De la o singură ţestoasă

puteau fi obţinute numai circa 90 g de baga! Material decorativ frecvent utilizat pînă nu demult,

actualmente prezintă interes pentru specialişti şi colecţionari, în industrie fiind înlocuit de materiale

plastice şi de sinteză.

Page 189: Arta Giuvaergiei

189

Biser – mărgele de sticlă colorate.

Brăţare şi lănţişoare – confecţionarea lor comportă procese tehnologice practic identice, ele

fiind executate prin metoda turnării sau în mod individual, manual, prin împletire de diferite tipuri

şi forme. Se deosebesc brăţare destinate femeilor şi bărbaţilor, ultimele fiind mult mai masive şi

compacte. Deseori brăţarele, cît şi lănţişoarele, sunt asortate cu diferite pandantive în formă de

floricele, fluturaşi, inimioare, mărgele, care acordă bijuteriei efect decorativ deosebit şi spirit magic,

enigmatic. Din categoria bijuteriei ieftine fac parte brăţările şi lănţişoarele confecţionate din biser,

scoici, pietre colorate mărunte, asociate cu metale nepreţioase – alpaca, aluminiu, piele. Fiecare

brăţară prezintă din punct de vedere constructiv o fîşie de metal fie laminată (brăţară rigidă), fie

împletită din diferite variaţii de inele, inserţii de pietre sau strassuri (după necesitate şi model),

lăcăţica de închidere-deschidere (simplă sau cu arc). Lănţişorul este podoabă destinată portului la

gît, purtată individual, cît şi asociată cu diferite pandantive, cruciuliţe, medalioane. Bijuteria

respectivă este compusă din lăcăţică asortată cu fîşie de metal laminat (lănţişor rigid) sau inele cu

împletire variată (fig.60.).

fig. 60. Modele de brăţări de aur cu motive decorative floristice şi geometrice.

Bronz - aliaj de cupru şi staniu, posedă caracteristicile necesare pentru turnarea metalului în

forme speciale, proprietăţi anticoroidale, duritate înaltă din care considerente se foloseşte în

giuvaiergerie pentru fabricarea medaliilor, insignelor, obiectelor decorative, sculpturilor.

Broşa - podoabă predestinată pentru portul feminin, este asociată cu rochia sau costumul,

purtată la piept, pălărie sau guler. De obicei, broşele prezintă bijuterii de o complexitate înaltă din

punct de vedere artistic şi tehnologic, în care sunt montate inserţii mari de pietre, din care

considerente şatonul confecţionat pentru piatra respectivă necesită ornamentare specială. Broşele

pot fi de forme severe, stricte, simple, în formă de crenguţe, frunzele cărora sunt presurate cu pietre

mărunte. Broşele fără pietre prezintă motive vegetale, floristice, păsări, semne zodiacale, insecte.

Merită atenţie broşele cu motive ajurate sau executate în întregime în tehnica filigranului). Partea

Page 190: Arta Giuvaergiei

190

verso a broşei, de obicei, este plată şi posedă ac pentru fixarea podoabei de accesoriul respectiv.

Ţinînd cont de aspectele stilistice şi tehnica de lucru ale secolelor precedente, se poate aprecia locul

şi perioada de confecţionare a broşei date. Astfel, pentru a II jumătate a secolului XIX – începutul

secolului XX sunt specifice broşele executate în formă de fluturi, libelule, mai ales cu aripile

mobile. Culorile emailului, a pietrelor preţioase şi fine folosite pentru ornare sunt destul de palide.

Putem deosebi cîteva nuanţe de roz, verde, dar nicidecum un roşu sau albastru aprins, care la acea

etapă nu erau acceptate. Totodată, pentru secolul al XIX-lea este caracteristică confecţionarea

broşelor din ambele părţi, adică şi executarea părţii verso (mai cunoscută ca ronde-bosse), spre

deosebire de cele contemporane la care este executată numai partea externă, aceasta servind criteriu

important pentru evaluarea şi aprecierea podoabei.

Brunare - unul din procedeele prelucrării decorative a metalului, care constă în acoperirea

suprafeţei metalului cu un strat stabil subţire de aliaj de culoare neagră (argint, cupru, sulf în

proporţii bine determinate). De obicei, se prelucrează obiectele de argint, mai rar cele de aur sau

cupru, prin metoda chimică sau electrochimică. În funcţie de aliaj, culoarea poate fi gri-deschis sau

mai întunecată, pînă la negru catifelat.

Cabochon - piatră şlefuită de formă ovală, concavă.

Cadmiu - metal de culoare albă, cu tenacitate înaltă, în giuvaiergerie se utilizează ca adaos

pentru aliajul de sudare, deoarece necesită o temperatură relativ joasă pentru topire.

Carat - unitatea de măsură a greutăţii pentru pietrele preţioase - ct (nu trebuie confundat cu

caratul metalelor preţioase).

Cercei - podoabe frecvent răspîndite, predestinate în mare parte femeilor. Prezintă giuvaiericale

simetrice, simple şi compuse, identice după mărime, masă şi stil de executare. Se deosebesc cerceii

fixaţi cu ajutorul unui ştift, lăcăţică şi clemă. Părţile componente ale cerceilor sunt şatonul (pentru

cerceii cu inserţii de pietre preţioase) sau partea superioară prelucrată respectiv şi decorată, lăcăţica.

În afară de partea exterioară, se prelucrează şi însuşi lăcăţica, care poate fi şi ea prezentată ca

element decorativ (fig.61.).

fig. 61. Cercei de aur cu corindon roz, crisolit, obsidian negru şi cercei filigranaţi cu corindon-rubin.

Page 191: Arta Giuvaergiei

191

Chihlimbar - răşină amorfă din grupul mineraloidelor, varietăţile sale se află în strictă

dependenţă de copacul care elimină smoala respectivă. Denumirea cu toate variantele chilimbar,

chelimbar a pătruns în limba română prin intermediul limbii turce, unde a venit din persanul „keh

ruba” - fură paie [81, p. 198.]. Romanii denumeau chihlimbarul succin; este un mineral

arhicunoscut tuturor popoarelor preistorice, inclusiv şi pe teritoriul ţării noastre, dovadă servind

podoabele executate din chihlimbar şi carneol păstrate la Muzeul de Arheologie şi Etnografie din

Chişinău. La temperatura înaltă chihlimbarul arde cu o flacără albă, deschisă, din care motiv este

folosit în calitate de aromatizator. Chihlimbarul prezintă un interes deosebit pentru istorici şi

paleontologi, graţie incluziunilor din interiorul său (gîze, insecte, floră). Posedă circa 180 de

varietăţi, din care doar cîteva sunt utilizate în arta bijuteriilor pentru confecţionarea de mărgele,

cercei, obiecte de artă decorativă.

În România se găseşte sub forma de intercalaţii lenticulare cu dimensiuni mici, în complexul

oligocen din regiunea văii Buzăului, s-a descoperit în judeţele Neamţ, Vîlcea. Chihlimbarul din

România a fost descris pentru prima dată în ştiinţă de profesorul Constantin Istrate şi este cunoscut

şi apreciat în întreaga lume sub numele de rumanit. Era vestit secole la rînd de la Viena pînă la

Istanbul, folosindu-se pentru confecţionarea porţigaretelor, nasturilor, lulelelor, devenite la modă în

secolul al XIX-lea graţie proprietăţilor sale bactericide. Familia regală a introdus moda la podoabe

din chihlimbar, dăruind cadouri persoanelor dragi şi importante. În prima jumătate a secolului XX

compania Grigoresco a obţinut 700 ha de pămînt pentru extragerea pietrei în localitatea Colti,

descoperindu-se chiar cîte 3 kg la un m.p. Chihlimbarul din aceste zăcăminte era cel mai înalt

apreciat, dovadă servind primul document judiciar din 1578 despre dreptul de folosire. La 1923 au

fost extrase 67 kg de chihlimbar, la 1924 – 130 kg, la 1925 – 120 kg; din 1935 încetează extragerea

minieră, iar după 1948 dreptul exclusiv îi revine statului. Între anii 1980-1983 în regiunea Colti a

fost deschis un muzeu al chihlimbarului din iniţiativa artizanului local Cristianu, care se ocupa de

confecţionarea bijuteriilor. Actualmente chihlimbarul românesc nu are valoare comercială,

extragerea fiind practic infimă, din care considerente îşi fac apariţia diverse imitaţii sau falsuri,

deoarece chihlimbarul românesc posedă o frumuseţe excepţională prin nuanţele sale roşu-purpuriu

şi luciu sidefat. La începutul secolului XX pentru un kg. de chihlimbar sus-menţionat se acordau 3

000 de franci. Poate fi deosebit prin particularităţi specifice – temperatura de topire 330-350 grade;

culoare de la roşu la galben, brun, negru sau sur; gradul înalt de fisurare internă, de unde efecte

optice deosebite. Savanţii L.Mrazec şi W.Teisseyre au demonstrat primii că ambra română se

găseşte în general asociată în albii şi în şisturi de carbon bituminoase aparţinînd eocenului superior

[50, p. 5.]. Iniţial pentru chihlimbarul din România era acceptată următoarea clasificare: romanit –

din Buzău, almaşit – din Piatra-Neamţ, muntenit – din Olt. Piatra este folosită de populaţia locală

Page 192: Arta Giuvaergiei

192

din cele mai vechi timpuri, fiind descoperite obiecte din Epoca Paleolitică lîngă Cioclovina,

mărgele similare împreună cu cele de bronz – în necropola din regiunea Buzău, ţinutul Argeş.

Chihlimbarul veritabil se poate deosebi de falsuri scufundat într-o soluţia de sare (10 linguriţe de

sare la 250 gr. apă). Cel veritabil nu se cufundă, rămîne la suprafaţă, pe cînd imitaţiile de plastic

sunt mai grele.

Chehrimbar – chihlimbar, denumire veche, folosită în documente istorice.

Cizelare – operaţia manuală de prelucrare a suprafeţei obiectelor metalice, care se efectuează

prin aşchiere ori deformare plastică, pentru a obţine ornamente în relief ori pentru a finisa suprafaţa

reliefată în prealabil prin turnare, se deosebeşte de reliefare, care se aplică obiectelor cave cu pereţi

foarte subţiri, ornamentarea efectuîndu-se numai prin deformare plastică.

Clasificarea pietrelor preţioase - fiind cunoscute mai multe clasificări ale pietrelor preţioase

care ţin de şcolile germană, franceză sau rusă, gemologii admit clasificarea tuturor materialelor

folosite în industria bijuteriilor numai în următoarele categorii:

1. pietre preţioase, apreciate pentru frumuseţe şi durabilitate deosebită, utilizate pentru

confecţionarea bijuteriilor de un preţ considerabil de mare, din care fac parte diamantul, rubinul,

safirul şi smaraldul;

2. pietre fine, ce desemnează toate celelalte geme transparente sau translucide, dar mai puţin

valoroase, folosite la confecţionarea unor bijuterii mai puţin costisitoare: acvamarinul, opalul,

topazul, granatul, ametistul, kunzitul, epidotul, cuarţul;

3. pietre ornamentale sau de podoabă, translucide sau opace, utilizate ca material decorativ

pentru unele obiecte de artă sau chiar la finisaje în construcţii, spre exemplu nefritul, turcoaza,

lapislazuli, agatul, malahitul, fenacita ş.a.;

4. materii organice preţioase, care provin din regnul animal sau vegetal – perla, sideful,

coralul, chihlimbarul, fildeşul, odontolitul, bagaua.

Clasificarea este doar orientativă, sunt menţionate cele mai principale şi apreciate pietre folosite

în giuvaiergerie, limita între cele fine şi ornamentale fiind foarte fluidă, deoarece un agat dendritic

sau chihlimbarul cu incluziuni vegetale este mult mai valoros din punct de vedere gemologic şi

istoric, decît un rubin de calitate joasă. Filosoful Kant, examinînd un exemplar de chihlimbar cu

incluziuni în formă de insecte, a exclamat: „Dacă mineralele ar putea vorbi, istoria ar fi scrisă mult

mai uşor” [137, p. 150]. Gemele sunt apreciate conform unor criterii ştiinţifice, cele mai importante

fiind frumuseţea, duritatea, raritatea, formula chimică şi proprietăţile fizice, culoarea, ocurenţa,

efectele optice, care prezintă o anumită sistematizare a informaţiilor despre mineralul dat, folosite

pentru descrierea şi analiza sa.

Page 193: Arta Giuvaergiei

193

Coral - cunoscut omului încă din Epoca Paleolitică, grecii îl considerau plantă, denumită

lithodendron, îi mai ziceau koralion, romanii – coralium, în limba română i se spune mărgean, după

numele său turcesc marcean. Italienii îl numeau aur roşu, folosit pentru confecţionarea cameelor,

mai ales, în localitatea Torre del Greco din insula Sardinia [110, p.93.]. În sud-estul Poloniei, el face

parte din portul popular şi este purtat la gît sub formă de mărgele, numite zgardă scumpă, în special

de către fetele şi femeile tinere. În aceste zone a pătruns adus de negustorii veneţieni, care în

căutarea blănurilor scumpe şi a chihlimbarului, schimbau adesea coralul pe mărfurile localnicilor. În

România coralul este cunoscut timp de secole, mai ales, în unele zone din Maramureş. Pentru

secolele XVIII-XIX mărgelele din coral făceau parte din portul femeilor înstărite şi a mireselor şi în

Basarabia, fapt demonstrat prin podoabele păstrate actualmente în Fondurile Muzeului de

Etnografie şi Istorie Naturală din Chişinău. Valoarea unei piese confecţionate din coral depinde de

mărimea pietrei, nuanţa de culoare şi nu în ultimul rînd, de gradul de prelucrare a acesteia, la care se

adaugă şi vechimea piesei. Coralul poate fi falsificat cu pasta de sticlă, ceramică smălţuită, praf de

alabastru colorat, cel de calitate inferioară, vechi şi decolorat, se tratează artificial cu ceară sau

uleiuri colorate în roşu, cu diverşi pigmenţi organici, solubili în grăsimi. Este sensibil la fel ca şi

perlele, regulile de păstrare fiind practic identice (fig.62.).

fig. 62. Cercei de aur cu coral roşu; cercei de argint cu coral roşcat.

Corindon - (termenul derivă din cuvîntul hindus kurand sau kuruvinda), varietăţile sale rubinul

şi safirul fiind considerate pietre prin excelenţă asiatice, întrucît cele mai faimoase provin din Asia -

Thailanda (fosta Siam), Sri-Lanca, Casmir, cele mai frumoase exemplare sunt denumite sînge de

porumbel. Se taie caboşon, exemplarele mici se faţetează prin tăietura rozetă, cele mari – briliant.

Cuarţ - minerale, unele varietăţi cunoscute mii de ani îşi păstrează denumirile sale istorice. Cea

mai pură varietate de cuarţ, incoloră, remarcabilă prin perfecţiune, poartă denumirea de cristal de

stîncă. Savanţii antici [81, p.175.] erau ferm convinşi că aceste cristale ar fi fost produse cîndva de

un ger puternic, pe care nici cea mai mare căldură nu l-a topit. Din acest motiv, aurarii din Munţii

Page 194: Arta Giuvaergiei

194

Apuseni numeau cuarţul piatra gheţoasă. Aici este necesară o anumită precizare pentru explicarea

noţiunii „diamant de Maramureş”. Nu orice cristal de cuarţ este „diamant de Maramureş”, ci doar

anumite cristale de cuarţ de numai cîţiva mm, perfect incolore, extrem de limpezi, de forma a două

piramide unite prin baze. Graţie clarităţii şi formei lor convenabile, aceste diamante erau folosite în

trecut fiind montate în podoabe. Varietăţile descoperite în alte locuri poartă denumiri geografice şi

nu trebuie confundate nici într-un caz cu diamantele veritabile (diamante de Saumburg, diamante de

Alanson, diamante de Arkanzas). O deosebită atenţie merită calcedoniile: carneol – roşu-

portocaliu; sard – roşu-brun; crisopraz – verde-deschis, galben-verzui şi cenuşiu, menţionat încă

de Plinius, apoi Agricola în lucrările sale, dar era cunoscut şi de egipteni; plasma – diferite nuanţe

de verde închis; heliotrop – verde cu pete şi puncte roşii, care poseda în credinţele medievale puteri

magice, fiind sîngele lui Christos; jasp folosit ulterior pentru confecţionarea mozaicurilor, apoi ca

intarsii pentru mobila scumpă, mai ales, graţie stilurilor artistice pompoase ale secolelor XVII-

XVIII. Jaspul negru era cunoscut de romanii antici şi folosit în gliptică, cît şi ca piatră de încercare

pentru aprecierea titlului şi purităţii metalelor preţioase. Poate fi descoperit în România, în special,

în munţii Apuseni, formînd uneori masive monominerale; întîlnit frecvent în atelierele de bijuterii

ale dacilor.

Cupru - metal de culoare roz-roşietic, obiectele confecţionate din cupru se lustruiesc bine, dar

greu se prelucrează din cauza tenacităţii ridicate. La umiditate înaltă se acoperă cu un strat de

culoare verde, în atmosferă uscată se acoperă cu peliculă de oxid de cupru, care apără obiectul de

distrugere. Aurul fiind aliat cu cupru, obţine culoare caracteristică roşcată, acceptată pentru bijuterii

în Ţările CSI, dar nu şi în Europa.

Diamant - incolor, galben în toate nuanţele, verde, albastru, violet, roz, roşu, brun, pînă la

negru. Graţie proprietăţilor sale fizico-chimice diamantul ocupă un loc deosebit în lumea

mineralelor, fascinînd atenţia omului din cele mai vechi timpuri, devenind simbol al bogăţiei şi

puterii. În giuvaiergerie este utilizat graţie durităţii, luciu specific, adamantin, rezistenţă chimică

excepţională, care face posibilă curăţarea bijuteriilor antice, vechi din aur sau platină prin fierbere în

vitriol. Din cauza necunoaşterii regulelor de tăiere şi şlefuire a pietrelor translucide, diamantul nu a

fost apreciat în Antichitate şi Evul Mediu timpuriu [81, p. 367.], utilizîndu-se mai mult pietrele

opace, care nu necesitau un tratament special, folosindu-se de cele mai deseori tăiate en cabochon.

Astăzi este greu de stabilit cine şi de unde a deprins această meserie – europenii de la indieni sau

invers. Se ştie cu certitudine că tehnica i-a naştere în ţările orientale şi se dezvoltă cu succes în

Europa, motiv servind mai ales, pasiunea curţii franceze pentru bijuterii. Cel care a readus

diamantul în lumea mondenă este cardinalul Mazarin graţie renumitei tăieturi Mazarin. În general,

este larg răspîndită ideea că la 1476 Loderwyk Van Berckem, un tînăr belgian din Brugges, ar fi

Page 195: Arta Giuvaergiei

195

descoperit modalitatea de a şlefui diamantele, introducînd tăietura corectă, dreaptă [2, p.12.]. Pentru

secolul al XIX-lea este caracteristică elaborarea regulilor de şlefuire prin renumitul briliant

Tolkowsky [113, p.114.]. Gabriel Tolkowsky aparţine familiei de şlefuitori a pietrelor care activează

din 1800 şi este autorul tăieturii Flower Cuts; iar diamantul Centenary de 599 carate l-a faţetat timp

de 3 ani. Omul a încercat de nenumărate ori să amelioreze calitatea diamantelor, folosind

bombardarea cu neutroni rapizi, distrugerea incluziunilor cu ajutorul laserului, tratamente care pot fi

identificate numai de specialişti calificaţi şi care trebuie menţionate în mod obligatoriu în

certificatul de comercializare a pietrei. Specialiştii deosebesc următoarele imitaţii pentru diamant,

cum ar fi pietre naturale incolore (cuarţ, topaz, corindon), pietre de sinteză cu analogii în natură

(safir, spinel, moissanit), cît şi imitaţii - zirconia, fianit, fabulit, strass, GGG, IAG.

Din punct de vedere artistic, diamantul devenise încă în secolul al XV-lea simbol al tăriei şi

dragostei, odată cu inelul cu diamant oferit de către Arhiducele Maximilian al Austriei Prinţesei

Maria de Burgundia ca inel de logodnă. Actualmente, inelul cu diamante constituie un veritabil

obiect de artă şi măiestrie al bijutierului, fiind înalt apreciat atît de casele regale şi de modă, cît şi de

toţi cei pasionaţi de podoabe. La începutul unui nou mileniu sunt solicitate podoabe cu pietre mari

şi mărunte, diamantul ocupînd în continuare primul loc în ierarhia pietrelor preţioase şi rare.

Diamanturi – diamant, denumire veche, comercială, folosită în documente istorice.

Dinte de fil, elefant – fildeş, denumire veche, comercială, folosită în documente istorice.

Duplet sau triplet - posibilităţile materiale nu permit totdeauna procurarea unei pietre

veritabile, naturale, fără incluziuni şi de o calitate perfectă. În multe cazuri, în bijuterii, mai ales în

inele, se folosesc inserţii de piatră naturală asociată cu strass sau piatră sintetică. Metoda de imitare

a pietrelor faţetate, unde numai partea superioară este reprezentată prin piatra preţioasă poartă

denumirea de duplet sau triplet. Există mai multe combinaţii, de obicei, se întîlnesc dupletele

safirului şi ale smaraldului. Partea de jos este prezentată prin cuarţ de stîncă şi sticlă colorată. Locul

de lipire nu se observă deloc, numai la privire laterală, sub un unghi determinat de izvorul de

lumină se observă fîşia roşie de lipire pe perimetru. Dupletele posedă toate proprietăţile

nestematelor, partea de jos nu se uzează, astfel bijuteria fiind purtată mai mult timp. Pentru imitarea

pietrelor preţioase se foloseşte şi tripletul, combinaţie din exemplare naturale, sintetice, sticlă din

trei componente: partea de jos şi de sus din pietre naturale, iar mijlocul din strass.

Emailarea - apare încă în Egiptul Antic [81, p. 210], unde bijuteriile erau acoperite cu email

policromatic, ulterior folosindu-se cel transparent sau monocrom. Existau patru procedee de fixare a

lui, cele mai importante fiind champlevé şi cloisonné [34, p. 147], utilizate şi actualmente în

industria bijuteriilor. Un alt procedeu consta în fixarea emailului în reţea de filigran prin

scufundarea unei armături metalice încălzite într-o pastă de sticlă topită care adera la metal, apoi era

Page 196: Arta Giuvaergiei

196

întinsă pe suprafaţa podoabei. Emailul este folosit pentru ornarea unor bijuterii, precum şi la

confecţionarea medaliilor şi insignelor [45]. Renumitul K. Fabergé cunoştea mai bine de 44 tipuri

de email, plasat pînă la opt straturi, secretul multora fiind pierdut. Emailarea industrială este un

domeniu aparte, fiind folosită în scopuri tehnice. Emailul poate fi de trei tipuri: transparent, folosit

la bijuteriile de aur şi argint pentru conturarea luciului şi culorii metalului; opac – utilizat pentru

obiectele executate din cupru şi aliajele sale, proprietatea de bază fiind culoarea proprie, luciul,

contrastul cu metalul de bază; translucid, care combină culorile şi transparenţa tipurilor precedente.

După tehnica de executare, se disting: emailul turnat în adînciturile create la turnarea metalului,

ştanţare, gravare; emailul turnat în adînciturile formate de sîrma plată sau filigran, ca exemplu email

de vitralii; emailul folosit pentru pictarea vaselor după desenul dat, pe faianţă, porţelan [42, p. 39].

Acoperirea se poate face pe cale uscată sau pe cale umedă. Depunerea emailului trebuie să fie

uniformă, coeficientul de dilatare al emailului trebuie să fie apropiat de cel al suportului spre a evita

fisurarea sau chiar căderea de pe suport. Fisurarea poate fi dorită cînd se urmăreşte ca din acest

fenomen să se obţină un efect decorativ. Aurirea sau argintarea metalului rămas vizibil după

emailare se efectuează prin procedee obişnuite, emailul nefiind atacat în băile respective. Înrudit cu

emailul este nielul, căruia Vasari i-a consacrat un capitol aparte din lucrarea sa Despre niel; cum a

luat naştere din el gravura în aramă; cum se gravează argintul, pentru a putea face smalţuri în

relief, cum se cizelează obiecte mari, de metal [81, p. 160]. Este folosit cu precădere pentru

decorarea argintului, apare în Siria, în secolul al XX-lea î.Hr., utilizat mai ales pentru decorarea

armelor şi mai puţin în bijuterie. Abia în secolul al XI-lea d.Hr. nielul aderă fizic, prin lipire, la

metal.

Fianit - material sintetic, posedă culori de diferite nuanţe: cafeniu-verde, galben-verde, verde-

deschis, roz, gălbui, roz-violet, cafeniu-deschis, roşu-aprins. Este folosit ca imitaţie pentru briliante,

dar mai des, pentru faţetare, are luciu sticlos. Denumirea derivă de la literele iniţiale ale Institutului

de Fizică al Academiei de Ştiinţe din Rusia (Физический Институт Академии Наук) [91]. Una

din pietrele sintetice cel mai frecvent folosite în industria bijuteriilor, cu o gamă largă de culori şi

montat în inele, cercei şi pandantive.

Fildeş - alb-gălbui, crem de diferite nuanţe. Denumirea provine din limba persană fil - elefant şi

diş - dinte. A pătruns în limba română prin intermediul limbii turce, i se mai spune şi ivoriu, din

franceză „ivoire”, provenit din latină „eburus” [2, p. 126.]. Convenţia de la Waşington din 1972

interzice vînarea elefanţilor şi a altor animale furnizoare de fildeş. Fildeşul fosil sau odontolitul

provine din fosilizarea dinţilor unor elefanţi sau mamuţi preistorici, în ultima vreme odontolitul este

frecvent folosit în S.U.A. pentru confecţionarea podoabelor - amulete, care devin la modă tot mai

mult.

Page 197: Arta Giuvaergiei

197

Filigranarea - tehnică folosită în arta decorativă, constă în lucrarea unor obiecte din fire subţiri

şi întreţesute formînd un fel de dantelă fină. Denumirea derivă de la latinescul „filum” – sîrmă.

Tehnica este folosită, în prezent, pentru confecţionarea cerceilor, inelelor, dar şi pentru

confecţionarea unor elemente vestimentare, căciuliţe din fire de aur, argint, deseori ornate cu perle

mici. Procedeu artistic folosit pînă la inventarea emailului, în Antichitate fiind lucrat din sîrmă

subţire, lipită pe o placă de fond. În forma lui à jour, filigranul este pentru prima dată atestat în

bijuteria etruscă [34, p. 145]. În anul 1000 d.Hr. granulaţia a încetat să mai fie folosită. Părţile

bijuteriilor, filigranul şi granulele se lipeau printr-un procedeu descris nu prea exact de către Pliniu,

dar fiind asemănător cu cel descoperit la 1933 de către Littledale. În fine, procedeul de lipire antic,

ca şi cel modern, nu lasă nici o urmă de culoare după curăţarea şi finisarea bijuterii asamblate, fiind

folosit un aliaj de lipire corespunzător titlului metalului din bijuteria confecţionată.

Forjarea metalului - tehnica de decorare a metalelor preţioase prin ciocănirea la rece a foii de

metal pe revers, motivul apărînd în relief pe faţa obiectului. Este cea mai simplă decorare a foii de

aur, numită şi repusaj. Baterea se efectuează prin mai multe metode cu ciocanul respectiv, o

varietate fiind imprimarea facturii granulare pe suprafaţa obiectului în scopuri decorative.

Ciocănirea la rece a metalului poate fi de cîteva tipuri: ciocănirea conturului pentru formarea

desenului conturat (relief concav, convex, pentru email); tehnica à jour, cînd se formează un desen

asemănător filigranului; ciocănirea suprafeţelor obiectelor turnate pentru obţinerea desenului

necesar. Forjarea metalului se efectuează cu ajutorul unor ciocane speciale, poansoane; se

deosebeşte prelucrarea manuală şi mecanică, adică executată cu ajutorul ştanţelor respective.

Forjarea automată a redus cu mult timpul de ciocănire a metalului şi practic a exclus lucrul manual

la prelucrarea metalului. Prin ştemuire fixă şi precisă se presupune coborîrea fonului pînă la

adîncimea necesară. O varietate aparte este ciocănirea ajurată a plăcilor de metal, care necesită

condiţii speciale pentru executare. Ciocănirea ajurată se foloseşte atunci cînd obiectul este expus la

lumină pentru a fi văzut sau este suprapus pe o bucată de stofă de factură şi culoare diferită.

Detaliile ciocănite aplicate dintr-o compoziţie se confecţionează în mod individual şi sunt fixate pe

placa metalică prin sudură sau nituire. Pentru a-i acorda plăcii de metal aspectul de bronz vechi, ea

se acoperă cu vopsea uleioasă de culoare verde, brună. După ce se usucă vopseaua, placa metalică

este curăţată de resturile de vopsea, care deja s-a impregnat în porii metalului, acordîndu-i culoare şi

luciu specific obiectelor antice de bronz şi se acoperă cu un strat de lac protector. Placa de cupru

ciocănită poate obţine luciu de argint prin frecarea cu o soluţie apoasă din 4 g de amoniac, 4 g de

piatră de vin (tartrat) şi 1 g de lapis.

Gemă - termenul generic utilizat pentru desemnarea pietrelor preţioase, fine şi ornamentale,

provine din limba latină (gemma – mugure, dar şi piatră preţioasă). Termenul mai este utilizat

Page 198: Arta Giuvaergiei

198

pentru desemnarea pietrelor gravate în positiv – camee, şi în negativ – intalie, artă denumită gliptica

– gravarea şi tăierea pietrelor preţioase de o duritate medie (agat, carneol, sard etc.). Pentru

giuvaiergiu, gema înseamnă o piatră cristalizată cît mai aproape de perfecţiune, frumos tăiată şi

şlefuită, montată în bijuterie sau în alt obiect decorativ, în funcţie de valoarea pietrei respective.

Gema mai poate fi definită ca orice mineral, rocă sau material organic prelucrat conform cerinţelor,

utilizat în forma sa naturală pentru confecţionarea podoabelor sau obiectelor de artă.

Gemologie - ştiinţa care se ocupă de studierea pietrelor scumpe, primele menţiuni în acest

domeniu fiind atestate în textele cuneiforme mesopotamiene, iar în secolele VI-V î.Hr., în India

circulau anumite recomandări privind pietrele preţioase – Ratnaparikşi [104, p. 31]. Actualmente

gemologia este o ştiinţă amplă, cu mari perspective, care apelează la informaţii din domeniul

geologiei, cristalografiei, fizicii, opticii, istoriei şi designului.

Gherdan – mărgeluşe rotunde din sticlă colorată şi mărgele albe

GIA - Institutul de Gemologie din America.

Gîţar – un cerc din sîrmă subţire, pe care se coseau mărgele mărunte colorate.

Gliptica - procedeu de gravare în adîncime a pietrelor preţioase, apare încă în Egiptul Antic

pentru ornarea scarabeilor magici, apoi se dezvoltă în Roma Antică, unde au fost create geme de o

rară frumuseţe. Se spune că a treia camee din lume ca mărime, executată din sardonix şi înfăţişînd o

familie romană, este anume cea aflată în Tezaurul Muzeului de Istorie al României. Intaliile se

foloseau de cele mai dese ori ca sigilii, iar cameele – mai bine de 30 de secole – ca podoabe. După

destrămarea imperiului lui August a decăzut şi arta gravării pe pietre preţioase şi decorative.

Perioada de stagnare a durat pînă în secolul al XV-lea, cînd pe arena politică şi culturală a Italiei

medievale apare Lorenzo de Medicis, un mare colecţionar de pietre antice şi mecenat al tuturor

artelor frumoase. Printre renumiţii gravori italieni se numără V. Belli, G. Bernardi, Iacopo da

Trezzo, Alessandro şi Antonio Mastago, care utilizează cu precădere pietrele policromatice. Totuşi,

pietrele gravate se folosesc tot mai rar ca podoabă şi tot mai mult ca intarsii. Gliptica presupune

prezenţa unui anumit limbaj şi a unor legităţi artistice specifice, bazate pe o tehnologie străveche,

rămasă, în linii generale, neschimbată pînă în epoca modernă. Gravarea pietrelor se efectua cu

ajutorul unor dăltiţe cu profiluri diferite, al pastei abrazive obţinute dintr-un liant gresant şi pulbere

de diamant şi al unui strung rudimentar, care acţiona dăltiţele pe rînd. Micile unelte de gravare nu

erau numeroase şi nici complicate, fiind făcute din bronz, fier. Denumirile lor sunt transmise de

către Pliniu cel Bătrîn: buterola, care formează cavităţi semisferice, dăltiţa cu capul dinţat

(ferestrăul), burghiul sau dăltiţa curbată la vîrf, acţionate prin rotire. După unii specialişti [34, p.

17], pentru gravarea unei camei era necesar tot atît timp, cît pentru înălţarea unei catedrale.

Page 199: Arta Giuvaergiei

199

Procedeul efectuat manual cuprindea de la 3 la 15 ani [110, p.94.], actualmente reducîndu-se cu

mult graţie evoluţiei tehnologice din domeniul respectiv.

Cînd cererea la pietre gravate a devenit prea mare, au apărut fascimilele din pastă de sticlă

colorată. Masa sticloasă turnată în diferite forme crea variate imagini de o calitate proastă. Aceste

pietre erau montate în inele-sigilii, folosite practic de fiecare cetăţean roman. Luînd în consideraţie

că pe teritoriul Daciei Romane se aflau permanent nu mai puţin de 50 000 mii de ostaşi, apare

necesitatea confecţionării pietrelor gravate chiar în provincie. Cele mai renumite ateliere de gravare

a pietrelor din Dacia Romană se consideră a fi cele din Romula, Apulum Potaisa, Porolissum,

materialul necesar fiind de origine locală: carneol, jasp roşu şi galben, agat de diferite culori, sard.

Se gravau diferite scene mitologice, zeităţi, capete de oameni sau animale, monograma

proprietarului. Numeroase pietre gravate, la fel ca şi cele montate în podoabe, au ajuns, deja în Evul

Mediu, în cabinete princiare sau particulare. Chiar în secolul al XVI-lea boierii purtau inele cu

pietre numite antice, ele formau marfa cea mai solicitată a anticarilor din Bucureşti, Constanţa,

Craiova. În epoca clasicismului, pietrele gravate revin din nou la modă, fiind remarcate dinastii de

gravori: Pihler, Natter, K. Lebereht. Operaţiile tehnologice ale confecţionării cameelor sunt relatate

şi de Vasari : „Voind să facă medalii de bronz, de argint sau de aur, aşa cum au făcut odinioară cei

vechi, artistul trebuie să graveze mai întîi în relief, cu dălţi de fier, şi bucată cu bucată, tiparele

făcute din oţel înmuiat în foc; pe un singur tipar din oţel va fi gravat doar capul, în relief plat, pe

alt tipar celelalte părţi care se îmbină cu capul... Cînd totul a fost întipărit, se curăţă cu răbdare şi

se şlefuieşte această formă scobită, care va sluji apoi drept matriţă... Numeroşi artişti au lucrat

însă matriţe cu roata, aşa cum sunt gravate în adîncime şi cristalele, jaspurile, calcedoniile,

agatele, ametistele, agatele portocalii, lapislazulele, crisolitele, cornalinele, cameele şi celelalte

pietre orientale... Cameele se lucrează însă în relief; aşa că, această piatră, fiind formată în

straturi, adică albă deasupra şi neagră dedesubt, se îndepărtează din stratul cel alb atît cît trebuie

să rămînă în basolerief alb, pe fond negru, doar capul sau întregul personaj. Uneori, ca aceasta să

apară în basolerief alb pe fond negru, se obişnuieşte să se vopsească fondul, mai ales cînd acesta

nu-i atît negru pe cît ar trebui ” [72, p. 107].

Granat - frecvent întîlnit în tumulii scitici, sinonime: venisa şi carbunculus. Denumirea derivă

de la latinescul granatum - rodie, acordată de savantul alchimist Albertus Magnus. Cele mai

apreciate în giuvaiergerie varietăţi sunt pirop (roşu pînă la brun, ca focul, de unde şi denumirea),

rodolit (roz-violet, roşu-roz), spessartin, demantoid (verde de toate nuanţele), almandin de culoare

roşie, cu nuanţe violet sau brun, transparent sau translucid. Se foloseşte montura à jour, dar mai des

en pave pentru pietrele mărunte; granatele în montura închisă se folosesc cu argint sau cupru foiţe.

Centrul principal de prelucrare rămîne regiunea Bohemia, Cehia. Almandinul era bine cunoscut în

Page 200: Arta Giuvaergiei

200

Ţările Române, frecvent utilizat pentru confecţionarea bijuteriilor regale. Printre gemele cu care era

împodobit tezaurul de origine gotică de la Pietroasa şi expus la Muzeul Naţional de Istorie al

României, almandinul ocupă un loc de frunte.

Gravare - desenarea pe suprafaţa materialului (metal, piatră, sticlă, os) [136], se efectuează

manual sau cu dispozitive speciale pe calea tratării cu acizi a materialului cu ajutorul unor ace

speciale de gravare. Este o tehnică ce apare în China Antică odată cu inventarea ceasului în secolele

V-IV î.Hr. şi pentru crearea plăcilor de cupru pentru compas, apoi se răspîndeşte în Grecia, Asia

Mijlocie. În zilele noastre, se foloseşte gravarea mecanizată cu ajutorul unor mecanisme speciale de

copiere a desenului. O varietate folosită în bijuterie este ghilioşarea (sau ghioşarea) – ornarea prin

gravare a unei suprafeţe metalice cu un desen complex (ghioşiu) format din linii întretăiate, drepte

sau ondulate, de obicei acoperit ulterior cu email transparent.

Hurmuz – mărgea de sticlă, care imită mărgăritarul, perla, podoabă din mărgele.

Inel - inelele simple sunt confecţionate dintr-o fîşie sau sîrmă de metal laminat, compuse din

şaton simplu, cu o singură piatră montată. Cele compuse prezintă ornamente filigranate, detalii

ajurate, mai multe inserţii montate în şatoane figurative. Partea superioară a inelului cu mai multe

inserţii de pietre poartă denumirea de vîrful inelului, anume aici sunt plasate sau sudate şatoanele

pentru pietre preţioase. Vîrfurile inelelor pot fi rotunde, ovale, frunze stilizate, plate, de cele mai

deseori concave, cu sau fără ornament ajurat. Confecţionarea individuală, separată a inelelor

necesită timp şi cunoştinţe respective, pe cînd producerea în serie a inelelor se efectuează la

strunguri specializate. În cazul cînd partea superioară este prezentată printr-o piatră mare asociată

cu mai multe pietre mărunte, inelul poartă denumirea de inel cu vîrf karmaziring [91, p. 261].

Ornamentul ajurat are atît scop decorativ, cît şi posibilităţi speciale pentru curăţarea inelului,

spălarea pietrei şi respectiv, iluminarea ei mai puternică. Montarea şi fixarea pietrelor în inel sau

cercei este efectuată prin intermediul unui şaton, care prezintă detaliu obligatoriu pentru podoabele

cu pietre. Şatonul poate fi închis, deschis, compact şi ajurat. Metoda de fixare a pietrelor în şaton

este practic identică pentru toate şatoanele, dar montura pietrei repetă întocmai forma pietrei, din

care considerente tehnologia confecţionării monturilor diferă în funcţie de şlefuirea şi faţetarea

pietrei montate. Pietrele preţioase, fine, organice sau sintetice, care sunt montate într-o bijuterie

oarecare poartă denumirea de inserţie. Garnitură de metal în care se montează mecanismul unui

ceasornic sau piatra preţioasă a unei bijuterii poartă denumirea de montură, la fel ca şi meşterul-

montator care se ocupă de fixarea pietrelor în şatonul bijuteriei. În general, în tehnologia

confecţionării bijuteriilor sunt acceptabile următoarele tipuri de montare a inserţiilor de pietre

scumpe în inele, cercei sau pandantive (fig.63.): montura prin corniere (cunoscută şi ca montura

prin bordurare), montura prin setizare, montarea pietrelor în şină, montura fagure, montura en

Page 201: Arta Giuvaergiei

201

cabochon, dinţi de lup, en care (folosită pentru granat mărunt), prin ştift sau montura prin ţintuire,

imprimată, faden etc., care se utilizează în funcţie de valoarea pietrei calitatea şlefuirii, forma şi

atribuţia bijuteriei date (cu clei se fixează numai strassurile sau pietrele ieftine sintetice).

fig. 63. Tipuri de montare a pietrelor în şaton: montură prin ştift, montură prin cornere.

Incrustare – tehnică ce permite încastrarea unor bucăţi de aur, argint, materiale organice sau a

pietrelor preţioase şi a emailului în metal, lemn. Detaliile pentru incrustare sunt confecţionate din

materialul ales şi se aranjează conform desenului. Se foloseşte pentru ornarea mobilei, cutiilor

pentru bijuterii, vaselor de cult, oferă un efect decorativ deosebit. Incrustarea pietrelor şi strassurilor

se făcea la rece, în mod mecanic şi este atestată pentru prima dată în mormintele regale din Ur, în

anii 2500 î.Hr., ulterior în Egipt, Siria, adusă de fenicieni în Grecia şi Creta [34, p. 149]. Cea mai

largă răspîndire incrustarea o are în epoca romană, cînd inserţia din piatră scumpă devine mult mai

importantă decît suportul de metal preţios, mai ales la coliere, brăţări şi inele. Conform lui Vasari,

„intarsiile îşi iau începutul în lucrările de perspectivă, unde, un număr nesfîrşit de linii,

întretăindu-se în unghiuri diferite, dau în cele din urmă desenul: intarsia este şi ea alcătuită din

bucăţi ale căror muchii se îmbină în aşa fel încît întreaga suprafaţă pare făcută dintr-o singură

bucată, deşi sunt peste o mie de bucăţi” [72, vol. I, p. 152]. Una din varietăţile acestei tehnici,

cloisonné, permite încastrarea emailului în metal.

Iridiu - metal alb-suriu, se extrage din platina neprelucrată şi din aliajele naturale cu osmiu sau

platină, în care predomină iridiul. A fost descoperit la 1803 şi se foloseşte în industria bijuteriilor în

componenţa aliajelor de metale preţioase în bază de platină pentru ridicarea durităţii sale.

Lapislazuli - albastru ultramarin, indigo. În giuvaiergerie este folosit tăiat în caboşon, plăcuţe,

sfere, pandeloque; utilizat în gliptică, incrustare, ca piatră ornamentală. În Evul Mediu şi ulterior era

pisat în vederea obţinerii preţiosului ultramarin, folosit mai ales în pictura murală sau a miniaturilor

din manuscrise. Unii cercetători sunt de părerea că renumitul pigment albastru folosit la pictarea

bisericii de la Voroneţ, cunoscut şi sub numele de albastru de Voroneţ ar avea aceeaşi sursă.

Left – salbă de monede, denumire veche, comercială, folosită în documente istorice.

Matustat – jasp, denumire veche, comercială, folosită în documente istorice.

Mărgăritare – perlă, denumire veche, comercială, folosită în documente istorice.

Mărgean – coral, denumire veche, comercială, folosită în documente istorice.

Page 202: Arta Giuvaergiei

202

Mercur - la temperatură normală prezintă metal lichid de culoare alb-argintiu, acţionează uşor

cu multe metale: aur, staniu, zinc, aluminiu, formînd aliaje denumite amalgame, cel mai eficient se

amalgamează cu aurul, din care considerente se foloseşte pentru scoaterea aurului şi argintului prin

metoda amalgamării demonstrată încă de Biruni [81, p. 216.], la afinarea aurului nativ de impurităţi.

Metoda electrică de prelucrare - giuvaiergeria contemporană prezintă un domeniu care

implementează activ tehnicile avansate, echipamentul automatizat şi performant, programe speciale

pentru calculator pentru confecţionarea insignelor, a unor bijuterii simple, dar originale, se

efectuează designul cu ajutorul unor programe speciale de calculator, crearea bazelor de date din

domeniu. Posibilitatea de a folosi dispozitive electrice, aşa ca stiloul electric pentru trasarea

inscripţiilor şi gravare pe metal, a fost observată la mijlocul secolului XX. La Institutul de Fizică

Aplicată al Academiei de Ştiinţe din RSSM au fost efectuate lucrări în domeniul prelucrării

electrice a materialelor. Pentru prima dată acest procedeu a fost elaborat de către academicianul

B.R. Lazarenco, laureat al Premiului de Stat al URSS. Metoda electrică de prelucrare a suprafeţelor

metalice permitea executarea unor ornamente foarte complicate, a inscripţiilor miniaturale,

realizarea obiectelor decorative foarte mărunte, ca exemplu arma de mărimea gămăliei unui chibrit.

În pofida enormelor posibilităţi ale metodei menţionate, ea are o utilizare restrînsă în giuvaiergerie.

În primul rînd, bijuteriile realizate prin această metodă posedă margini mai ascuţite; în al doilea

rînd, aceste tehnologii sunt utilizate pentru confecţionarea podoabelor din materiale ieftine,

sintetice, cu design contemporan şi produse în serii foarte mari. Ca atare, metoda electrică se

utilizează mai mult în domeniul confecţionării uneltelor speciale: variate ştanţe, poansoane, matriţe,

valţuri, embleme de marcare sau titrare. Folosirea metodei date este posibilă odată cu apariţia

programelor speciale de calculator, care dirijează automat procesul tehnologic de confecţionare a

bijuteriilor şi permite crearea unor elemente destul de complicate [129].

Mozaic - o descriere destul de amplă a tehnicii de confecţionare a mozaicului ne-a parvenit de

la pictorul şi scriitorul Vasari: „Printre alte lucruri frumoase, cei vechi au găsit, aşadar, pardoselile

făcute din felurite pietre, cu amestecuri de porfir, serpentine şi granituri rotunde, pătrate sau de

alte forme, din care au socotit că ar putea alcătui frize, frunze, figuri, ca şi alte ornamente. De

aceea, ca să poată executa mai frumos o asemenea lucrare, spărgeau marmora, pentru ca bucăţile

- fiind mai mici - să poate fi aşezate mai uşor în cerc, drepte sau piezişe, după cum lor le venea mai

bine, iar această îmbinare de bucăţi de marmoră au numit-o mozaic şi au folosit-o la pardoselile a

numeroase clădiri de ale lor” [81, p. 145]. Tot în acest context prezintă interes folosirea variatelor

pietre ornamentale şi organice de duritate medie pentru confecţionarea unor obiecte de artă

decorative precum tablouri şi panouri ornate cu aşchii de chihlimbar, suporturi pentru stilouri, vase

decorative, scrumiere, suvenire tăiate din pietre colorate.

Page 203: Arta Giuvaergiei

203

Neizilber - aliaj cu trei componente în baza cuprului, fiind adăugate 13,5-16,5% nichel şi 18-

22% zinc. Imită la fel ca şi alpaca argintul, dar este mult mai ieftin, se foloseşte la fabricarea

obiectelor filigranate, veselă, podoabe ieftine [106, p. 15].

Nichel - metal de culoare alb-gălbui, se prelucrează uşor, la aer nu se oxidează. Se adaugă în

aliajul în bază de aur pentru ridicarea durităţii aliajului şi acordă metalului preţios nuanţă roză, este

folosit ca protector decorativ contra coroziunii. În bijuterii intră în componenţa aliajelor de aur alb

pentru ridicarea durităţii şi fluidităţii, însă presenţa în bijuterii poate provoca alergii neînsemnate la

femeile şi copiii sensibili.

Opal - nu face parte din minerale, ci doar din regnul mineral, aztecii îl numeau vitzitziltecapatl -

piatra colibri [2, p. 76.], din cauza modificării culorii în funcţie de lumină ca şi penajul unor păsări

şi era apreciat mai mult decît rubinul, ametistul şi smaraldul. Posedă efect optic deosebit denumit

opalescenţă. Opalul a fost piatra preferată a celui mai renumit bijutier al curentului Art Nouveau,

Rene Lalique. La finele secolului al XVIII-lea gemologul Brikman scria că e mult mai uşor să

găseşti 100 de diamante fără incluziuni, decît 10 opaluri pure. În România apare sporadic o altă

varietate de opal, de culoare albă ca porţelanul, numită cahalong, care poate fi colorată artificial cu

multă uşurinţă.

Osmiu - metal de culoare albă din grupul platinei, descoperit la 1804, este utilizat pentru

confecţionarea acelor de ceasornic, vîrfurilor peniţelor de aur.

Oxidare - procedeu chimic de prelucrare a bijuteriilor pentru obţinerea unei pelicule stabile

antioxidante, de obicei, pentru bijuteriile de argint sau de metale nepreţioase. Se efectuează prin

două metode: chimică şi electrochimică, iar stratul subţire obţinut la suprafaţă nu influenţează

culoarea argintului şi, timp îndelungat, protejează obiectul de înnegrire. Oxidarea colorată

ameliorează proprietăţile decorative şi anticoroidale ale obiectului. În funcţie de conţinutul aliajului,

se pot obţine diferite nuanţe – negru, sur, negru-albastru, negru-brun, negru-catifelat. În procesul de

oxidare a aliajelor de cupru se obţin nuanţe de verde-măsliniu, auriu, portocaliu, violet, care se

aseamănă cu patina vremii apărută pe obiectele vechi [132, p. 40].

Paladiu - metal din grupul platinei, de culoare alb-sur, este utilizat pentru confecţionarea

bijuteriilor fiind aliat cu alte metale: 950 miimi paladiu şi 50 miimi de nichel.

Pandantiv - podoaba purtată la piept sau la gît asociată cu lănţişoare sau mărgele de diferit tip.

Cele mai simple pandantive se consideră confecţionate din pietre faţetate, montate în şatoane, care

posedă inele speciale pentru a putea fi purtate pe lănţişor. Spre deosebire de inele şi cercei, care au

două axe de simetrie, pandantivele posedă o singură axă, forma lor deseori amintind o picătură,

lacrimă, inimioară.

Page 204: Arta Giuvaergiei

204

fig. 64. Lănţişoare şi pandantive din aur cu inserţii de pietre preţioase: ametist şi corindon roşu.

Unele pandantive mari posedă şi ac de fixare, din care cauză pot fi folosite concomitent şi ca

pandantive, şi ca broşe. O categorie aparte prezintă pandantivele în formă de cruciuliţe de diferite

forme şi tipuri, simple sau ornate, chipuri de sfinţi şi Maica Domnului, iconiţe-diptic, medalioane.

În industria bijuteriilor se deosebesc şi pandantive exclusiv predestinate bărbaţilor, deosebindu-se

atît după masivitate, formă şi gramajul de metal preţiios, cît şi pietrele folosite (fig.64).

Perla - ca material organic, posedă culoare albă, roză, galbenă, bleu, verde, brună pînă la negru,

gri închis. Denumirea provine de la latinescul „pirula” [135, p.30.], în limba română i se mai spune

mărgăritar, de la cuvîntul latin margarita, care înseamnă perlă. Bijuteriile din perle îşi au propria

sa istorie şi artă, fiind pe prim plan începînd cu regina Kleopatra pînă-n zilele noastre. Şiraguri de

perle şi cercei pot fi văzute în majoritatea tablourilor din secolele XVIII-XX, fiind simbolul

măreţiei şi luxului, deoarece nu fiecare îşi putea permite procurarea perlelor naturale la un preţ

fabulos. Cele mai valoroase perle sunt perfect rotunde şi în formă de picătură, denumite poire, apoi

urmează cele rotunde aplatizate în formă de buton, perlele de formă neregulată poartă denumirea de

baroc (din spaniolă barruoco). Valoarea perlelor (cît a celor naturale, fine, atît şi a celor cultivate)

depinde de mărime, greutate, strălucire, culoare şi formă. Unitatea de măsură pentru perle este

granul = 0,05 grame; 1 gram=20 gran. Unitatea de măsură japoneză pentru perlele cultivate este 1

momme=3,75 grame=18,75 ct -75 gran [135, p.161.]. Perlele artificiale sunt fabricate în întregime

de om şi majoritatea sunt făcute din sticlă opalescentă sau material plastic, acoperite cu esenţă de

orient. Dintre toate materiile organice preţioase, perla este cea mai sensibilă [118, p. 11.], căci nu

suportă cosmetica, alcool, aer poluat, uscare excesivă. Majoritatea perlelor sunt folosite la

confecţionarea colierelor, unul obişnuit avînd 40-42 cm, cel dublu se numeşte încrucişat, colierul

format din perle de aceeaşi mărime se cheamă choker, iar cel din perle de dimensiuni care scad

treptat – în cascadă. Firul pe care sunt înşirate perlele trebuie să fie în mod obligatoriu de mătase

naturală, schimbat periodic, păstrîndu-se la temperatura şi umiditatea constantă (fig.65.).

Page 205: Arta Giuvaergiei

205

fig. 65. Bijuterii de aur cu inserţii de perle albe şi negre.

Platina - metal nobil, este descoperită în secolul al XVIII-lea, pînă atunci se considera aur alb

(în Antichitate existau zăcăminte de platină, dar nu se exploatau din considerente neatractive).

Platina este foarte stabilă, dizolvîndu-se numai în apa regală fierbinte. În industria bijuteriilor este

utilizată pentru confecţionarea podoabelor rafinate cu preţ fabulos; formula de bază a aliajului

folosit în giuvaiergerie este de 950 miimi de platină şi 50 miimi de cupru. Bijutierul renumit Cartier

a fost primul care a riscat să unească în articolele sale platina cu diamantele şi perlele, ce permite

concentrarea atenţiei la piatră şi o strălucire nemaipomenită a bijuteriei. Bijuteriile din platină sunt

de o frumuseţe şi fineţe excepţională, rafinament estetic, deseori considerîndu-se metalul bărbaţilor.

Cererea la bijuteriile confecţionate din platină crescuse simţitor la hotarul secolelor XX-XXI,

înregistrîndu-se circa 88 tone de platină folosită în giuvaiergerie.

Plumb - metal sur-albăstriu cu luciu puternic. În giuvaiergerie se foloseşte în cantităţi reduse ca

adaos la aliaje, la ligaturi, pentru confecţionarea matriţelor, în laborator – pentru marcarea metalului

preţios, pentru confecţionarea soluţiei de brunare, email.

Polizare sau lustruire - procesul de prelucrare a obiectelor înainte de aurire, placare cu rodiu

[130, p. 195] poartă denumirea de. Se folosesc două metode eficiente: mecanică şi electrochimică,

în procesul cărora are loc lustruirea suprafeţei folosindu-se abrazive de fiecare dată tot mai fine,

perii elastice, fetru, paste speciale cu compoziţie diferită pentru metale preţioase. Lustruirea

mecanică este foarte calitativă, dar necesită prelucrarea fiecărui articol aparte, în acest scop au

apărut utilaje speciale folosite pentru polizarea bijuteriilor, folosindu-se vibroprelucrarea, alte

procedee tehnologice. Pentru vibroprelucrare se folosesc dispozitive speciale cu bile de oţel, sticlă,

care, totuşi, nu se admit la articolele de configuraţie complicată şi la cele filigranate.

Pseudoperlaj - ornament toreutic obţinut prin impresiune în formă de perle în foaia de metal.

Termenul este clarificat abia la mijlocul secolului XX pentru a desemna obiectele de metal antice,

cizelate manual. Singura sursă antică privind dezvoltarea toreuticii se află la Pliniu, mulţi sculptori

Page 206: Arta Giuvaergiei

206

(Fidias, Policlete) erau şi toreuţi, ornînd părţile de aur ale vestimentaţiei figurilor sculptate cu

diverse scene mitologice [34, p. 291].

Rodocrozit – mineral, roz-roşu, roz, chiar alb, adesea cu strate ce amintesc agatul. În România

se găseşte în bazinul Băii Mari la Cavnic, precum şi în Munţii Apuseni. În bijuterie se foloseşte tăiat

sub formă de caboşon, sfere, plăcuţe, utilizat destul de frecvent ultima vreme în industria de

confecţionare a bijuteriilor.

Safir - albastru în diferite nuanţe, violet, portocaliu, galben, verde, denumirea sapphirus fiind

folosită în Evul Mediu pentru desemnarea unei alte pietre albastre – lapislazuli. Termenul a pătruns

în lumea apuseană prin intermediul formei latinizate a grecescului sapphirus, cuvînt similar şi în

persană. În limba română numele Zamfir şi Zamfira derivă de la zamfir, vechea denumire

românească a safirului [2, p. 33.]. Rubinele şi safirele naturale de o calitate înaltă sunt extrem de

rare, cele sintetice fiind mult mai limpezi. Chiar şi unele bijuterii de familie, vechi, prezintă deseori

imitaţii de sticlă, caracteristice, mai ales, pentru secolele XIX-XX. Safirul de culoare roz-deschis

poartă denumirea de safir padparadhja, din singaleză traducîndu-se culoarea lotusului. Este

prelucrat prin gravare, se taie caboşon, se faţetează, bijuteriile trebuie ferite de temperatură înaltă,

curăţarea nu prezintă dificultăţi în cazul dacă lipsesc incluziunile.

Serpentin - verde-gălbui de diferite nuanţe, opac. Se găseşte şi în România în judeţul Gorj. Se

foloseşte ca material decorativ şi la confecţionarea de podoabe.

Sidef - substanţa stratului interior al scoicilor, culori: roz, argintiu, sur, verzui, galben. Este

folosit pentru incrustaţii, podoabe, camee, denumit după cuvîntul german perlamutter - mama

perlei.

Smaranduri – smarald, denumire veche, comercială, folosită în documente istorice.

Spineli - grup de minerale separat, recunoscut ca atare mai bine de 150 de ani, deseori

confundat cu rubinul, de unde şi termenul francez rubin ballais şi cel italian balascio. Culori

specifice: roşu, roz, violet, galben, portocaliu, verde închis, albastru. Marco Polo a denumit piatra

regală, deoarece se extrăgea numai din ordinul regilor şi era purtată exclusiv de persoanele

încoronate. Cea mai importantă sursă se consideră regiunea Badakhstan din Afganistan, de unde a

pătruns pe căi comerciale în Moldova şi Ţara Românească sub denumirea de bălaşă. Se găseşte în

Birma, Sri-Lanca, Tagikistan, Thailanda, Laos, Madagascar, SUA şi Brazilia. Piatră frecvent

folosită în industria bijuteriilor la etapa contemporană graţie culorilor atractive şi luciului sticlos

respectiv.

Strass - imitaţii ale pietrelor preţioase confecţionate din sticlă colorată cu variaţi oxizi metalici

prin diverse procedee tehnologice. Apare încă în Egiptul Antic graţie cerinţei faţă de pietre scumpe,

ulterior folosit din considerente financiare (sunt mult mai ieftine), cît şi din imposibilitatea

Page 207: Arta Giuvaergiei

207

îndestulării cerinţei crescînde a aristocraţiei în pietre colorate. Cea mai largă răspîndire strassurile

obţin în secolele XIX-XX, actualmente sunt folosite de mulţi meşteri pentru confecţionarea

articolelor de bijuterii ieftine, dar ultimul timp şi în bijuterii exclusive. Au fost denumite în cinstea

chimistului şi bijutierului personal de la curtea regelui Ludovic al XV-lea – Georges Frederic Strass

(1700-1770).

Sudare - operaţie tehnologică foarte iscusită, care necesită cunoaşterea proprietăţilor metalelor

preţioase, a aliajelor de lipire şi a fondanţilor. Sudura se obţine în urma interacţiunii aliajului de

lipire încălzit la temperatura necesară cu metalul de bază. Ca rezultat, se poate schimba culoarea,

plasticitatea, duritatea metalului de bază. Pînă la apariţia procedeelor tehnologice avansate de

sudare a elementelor bijuteriilor, asamblarea lor se efectua mecanic, prin nituire, prin sîrmă sau

benzi de aur. După Pliniu [34, p. 151], sudarea în Antichitate se efectua cu ajutorul unui aliaj

obţinut din şase părţi de aur şi o parte argint, cu punctul de topire 970°, procedeu atestat în

Mesopotamia în mileniul III î.Hr.

Şaton – partea de sus a inelului sau cercelului în care se monteazî inserţiile de pietre scumpe,

una sau mai multe, conform modelului desenat.

Ştanţare - procesul formării metalului prin presare cu ajutorul matriţelor sau patriţelor speciale.

Articolele confecţionate prin metoda ştanţării nu au nevoie de o prelucrare ulterioară, dar cel mai

complicat este anume procesul de creare al poansonului, care permite confecţionarea după acesta a

unui număr nelimitat de articole. Matriţarea este un procedeu mult mai productiv şi economic,

aplicîndu-se, în general, la fabricarea pieselor mici şi în serie. Şi astăzi se foloseşte matriţarea pe

ciocane, care este cel mai răspîndit procedeu de prelucrare a metalelor şi aliajelor.

Tectite - culoare verde, maro-verde, negru-verde, verde-oliv, negru, uneori galben, alb, rar

multicolor. Sunt utilizate din Epoca Antică pentru confecţionarea uneltelor de lucru, talismanelor şi

amuletelor. Varietăţile sale poartă denumiri aparte în dependenţă de localitatea geografică unde au

fost depistate, spre exemplu: Cehia – vetavine; România – moldavit; Filipine – filipinite sau rizalite,

ş.a.

Tehnica Eglomeze - tehnică numită în mod greşit după numele scriitorului şi pictorului francez

din secolul al XVIII-lea Jean-Baptiste Glomme. Termenul este consacrat îndeosebi articolelor din

sticlă, dar şi obiectelor de giuvaiergerie spaniole din secolele XVI-XVII. Constă în montarea

bucăţilor de chihlimbar transparent, acoperite cu foiţe de metal gravat, folosit mai ales pentru

confecţionarea tablelor de şah [138, p. 51].

Topaz - incolor, galben, portocaliu-brun, roz, rar verde, albastru deschis. În vechime practic

toate pietrele galbene erau denumite topaz, termenul derivă din sanscrită „tupas” - căldură sau de la

numele vechi al insulei Zebirget din Marea Roşie – Topazius. Topazul era bine cunoscut în

Page 208: Arta Giuvaergiei

208

Antichitate de către egipteni şi romani, care îl importau din Sri-Lanca, devine foarte popular în

Spania şi Portugalia medievală graţie coloniilor braziliene. La începutul secolului XX va fi piatra

cea mai apreciată pentru bijuteriile din stilul artistic Art-Deco. Numai topazul transparent se

şlefuieşte prin tăeitura briliant, restul – cea tabelară, se gravează. Montura à jour se foloseşte pentru

cele mai frumoase pietre, actualmente se foloseşte montat în cercei şi inele, dar mai ales, în inele-

sigilii destinate bărbaţilor.

Topirea şi turnarea metalului - după extragerea metalului preţios şi afinarea lui la uzinele

speciale de afinaj, se obţin lingouri de aur sau argint cu titlul de 24 de carate. Topirea şi turnarea

metalului se folosesc pentru curăţarea metalului, pregătirea aliajelor, crearea lingourilor, turnarea

obiectelor sau a unor fragmente după modele din bronz, ceară, cauciuc (în secolele trecute ele se

făceau din lut). În prezent există utilaj special în care metalul se toarnă împreună cu piatra necesară,

procesul de montare şi fixare al pietrei devenind inutil [42]. Confecţionarea articolelor de

giuvaiergerie prin metoda turnării după modele speciale se consideră una din cele mai avansate

tehnologii. Turnarea se transformă în secolele XIX-XX într-un proces de confecţionare în serie.

Însă în Antichitate şi în Evul Mediu acesta era un proces strict individual (de fiecare dată se

confecţiona modelul din nou, care el însuşi era o adevărată operă de artă). Tehnologia turnării

bijuteriilor după modelele de ceară, cunoscută ca tehnica pierderii cerii, a fost redescoperită de

renumitul bijutier medieval Benvenuto Cellini, fiind o invenţie a bijutierilor etrusci. Metoda turnării

a permis lărgirea sortimentului bijuteriilor confecţionate din aliaje de aur şi argint, a ameliorat

calitatea articolelor şi a simplificat procesul complicat de confecţionare a podoabelor, dar şi a

favorizat crearea bijuteriilor tirajate într-un număr impunător de mare.

Toreutica - arta prelucrării figurative a obiectelor de metal prin ciocănire, efectuată la rece sau

la cald, obţinîndu-se diverse motive reliefate. Termenul vine de la grecescul „toreuo” şi desemnează

arta decorării cu dăltiţa sau dornul a unei suprafeţe metalice, cu motive executate în relief sau

adîncime. Vasele de aur şi argint erau realizate prin ciocănire la rece într-un disc de metal.

Profilului obţinut i se adaugă podoaba în relief, geometrică, zoomorfă sau antropomorfă, în ultimele

două variante fiind executată cu ajutorul unor modele în ipsos cu duritate sporită.

Turcoaza - (sinonim peruzea), albastră ca cerul, bleu-verzui, uneori cu incluziuni întunecate.

Plinius o numea callais, derivat din grecescul kalos lithos - piatră frumoasă. Din limba persană

firouse a derivat în română prin peruzea, pătrunsă prin intermediul limbii turce. Este una din

pietrele preferate ale bărbaţilor din lumea musulmană, asociată de smarald şi alte pietre de nuanţe

verde-siniliu, fiind montată în inele, cercei, brăţări şi ceasuri. Piatră cu tradiţie istorică milenară,

folosită în giuvaiergerie sub formă de caboşon, meşterii orientali o folosesc pentru confecţionarea

de statuete şi alte obiecte decorative, iar în Europa pentru incrustarea mobilierului aparţinînd stilului

Page 209: Arta Giuvaergiei

209

Bidermeyer. Conform opiniei mai multor cercetători, piatra poate să îmbătrînească, devine verde şi

moare, transformîndu-se în lut [118, p. 12.].

Vesela de argint - un loc deosebit în prelucrarea artistică a metalelor îl ocupă vesela

confecţionată din argint, argint aurit sau metale nepreţioase placate cu argint şi aur, vasele fiind

utilizate de cele mai deseori în servicii divine şi în tradiţii laice. Printre vase sfinte deosebim variate

cristelniţe de metal frumos decorate, linguriţe, căni etc. Anume de „tacîmurile mesii cele de argint,

blidele, talgerile şi păharele şi celelalte podoabe pentru masă” răspundeau medelnicerii. De fapt,

folosirea completă a veselei de argint este semnalată pînă la începutul secolului XX. Odată cu

instaurarea noii ideologii sunt pierdute şi ignorate multe tradiţii seculare cît priveşte modalitatea de

servire a meselor festive şi folosirea veselei de argint, ce a contribuit la reducerea substanţială a

cererii faţă de vesela de argint. Cupele vechi au servit drept obiect de studiu încă de la începutul

secolului XX, fiind analizate de către cercetătorul basarabean Constanţa Niculiţă, care anexează şi

două imagini respetive a unui pahar de argint confecţionat la finele secolului XIX şi bogat ornat

[74]. Paharele de argint au jucat rol utilitar sau decorativ în toate timpurile. Fiind obiecte foarte

preţioase, deseori erau trecute în foile de zestre ale boierilor autohtoni. Argintarii mai lucrau şi alte

obiecte de argint, mai ales din acelea ce se dăruiau ca odoare bisericilor şi mănăstirilor. Paharele de

argint devin mai abundente în Principatele Române în secolul al XVI-lea, cînd sunt mai strînse

relaţiile cu Braşovul şi Ungaria. Meşterii argintari din Sibiu, Braşov (centre principale de prelucrare

a argintului) trimit în dar domnilor moldoveni cupe foarte frumoase. Uneori domnii Moldovei trimit

aceste pahare în Turcia pentru a se menţine la domnie. Forma şi mărimile cupelor variază şi, de

obicei, poartă marca de fabrică sau monograma argintarului. Uneori cupele de argint erau folosite în

calitate de monede de schimb şi se găseau în cantităţi enorme în vistieriile mănăstirilor bogate, a

particularilor înstăriţi alături de bani şi bijuterii fastuoase. Deseori articolele preţioase de orfevrărie

de argint erau lăsate la mănăstiri pentru a fi mai bine păstrate. Din secolul al XVII-lea argintarii au

devenit iscusiţi şi în Principatele Române. În secolul al XVIII-lea se simte o sărăcire în privinţa

articolelor de argintărie, se resimte şi o slabă influenţă rusă, mai ales odată cu înflorirea industriei

argintăriei în Rusia. Din Rusia încep să pătrundă nu numai influenţe artistice, dar şi obiecte de preţ.

În secolul al XIX-lea în Rusia industria confecţionării paharelor de argint înflorea, existau fabrici

pentru lucrarea samovarelor, vaselor şi a paharelor de argint. Vesela se utiliza la mesele aristocraţiei

înstărite, moda a trecut şi în Basarabia, unde după 1812 sunt prezente vase de argint într-un număr

considerabil. Marea majoritate din aceste obiecte a fost retopită, la începutul secolului XX erau

semnalate, totuşi, cîteva articole prin casele nobilimii bogate sau ale colecţionarilor de obiecte

valoroase. Paharele de argint deseori erau ornate cu medalioane lucrate în tehnica emailului

caucazian, cu chipuri de sfinţi. Panourile decorative reprezintă motive orientale vegetale –

Page 210: Arta Giuvaergiei

210

chiparoşi, palmieri, turnuri cu steguleţe. Mai mult ca posibil că meşterul-gravor în confecţionarea

acestor obiecte s-a servit de un model mai vechi, introducînd unele elemente decorative moderne.

Fiind pe cale de dispariţie, aceste pahare denotă gustul artistic al nobilimii basarabene faţă de vesela

frumoasă, tehnica de executare, tendinţele stilistice, actualmente fiind rămase într-un număr destul

de restrîns şi înalt apreciate.

Dacă în secolul XIX – începutul secolului XX folosirea veselei de argint este specifică familiilor

înstărite, care respectă tradiţiile familiale seculare, atunci în a doua jumătate a secolului XX această

tendinţă decade practic complet, rămînînd, de preferinţă, de domeniul bătrînelor aristocrate, care

ţineau foarte mult la linguriţa de argint sau la suportul pentru paharul cu ceai. Respectiv, volumul

cererilor la vesela de argint comparativ cu secolele XVIII-XIX, în Moldova secolului XX s-a redus

simţitor, din care considerente despre asemenea obiecte putem discuta în baza unor articole

depistate pur întîmplător în unele colecţii. Imaginea alăturată ne prezintă un model de fructieră

specifică pentru hotarul secolelor XIX-XX. Tehnica de confecţionare constă în ciocănirea

metalului, aurirea suprafeţei metalice, ornarea cu elemente decorative complicate floristice şi figuri

cochete de îngeri sau eroşi (fig.66.).

fig. 66. Vază decorativă de argint aurit, a doua jumătate a sec. XIX. Muzeul de Etnografie şi Istorie

Naturală, Chişinău.

Abia la hotarul secolelor XX-XXI reapare interesul pentru vesela de argint, folosită îndeosebi în

legătură cu poluarea excesivă a mediului ambiant, apei potabile etc. În prezent în Moldova nu

Page 211: Arta Giuvaergiei

211

putem vorbi despre prezenţa unei ramuri active de producere a veselei de argint, obiectele apărute

fiind o mare raritate, de obicei, la ateliere şi uzină se adresează cu propunerea de a arginta vesela

veche, a curăţa sau a acorda luciu respectiv metalului. Printre obiectele cel mai frecvent întîlnite şi

la etapa actuală din setul de veselă de argint, fac parte variate linguri, linguriţe, furculiţe, cleşte

pentru zahăr sau pîine, cuţite de tot tipul. Aceste obiecte de argint sunt folosite mai cu seamă graţie

proprietăţilor bactericide a metalului, cît şi în funcţie de tendinţele modei.

Expoziţiile de artă plastică şi decorativă din a doua jumătate a secolului XX prezintă

preponderent vase confecţionate din ceramică, teracotă, cu folosirea frecventă a emailului, cum ar fi

farfurii decorative, urcioare, burluie, vesela din materii nobile fiind practic neîntîlnită.

fig. 67. Pocale de lemn cu incrustaţii de alamă. 1973.

Prezenţa rară a acestor obiecte este demonstrată de materialele Expoziţiei „Slava muncii” din

1976 [131, p.12.], la care soţii Goreacev Valentin Sergheevici (a.n. 1948) şi Goreaceva Valentina

Vasilievna (a.n. 1948) au prezentat un set din şase pocale executate la 1974, folosindu-se baza de

lemn şi variate incrustaţii de metal şi ornamente decorative de alamă. Pocalele prezintă adevărate

capodopere ale artei decorative, luînd în consideraţie că meşterii nu sunt profesionişti, ci amatori.

Piciorul şi cupa pocalului sunt executate la un nivel profesional destul de înalt, cu elemente

decorative specifice, respectînd simetria strictă şi repetativitatea ornamentului ales, ceea ce

demonstrează şi gust artistic rafinat, şi educaţie estetică specială, adică tendinţa omului spre ceea ce

este util, pragmatic, dar întruchipat în frumuseţe şi plăcere (fig.67.).

Zamfir – sapfir, denumire veche, folosită în documente istorice, balaş.

Zinc - metal alb de nuanţă albăstruie, foarte fragil, se laminează uşor, intră în componenţa

aliajelor pentru aurul alb, a aliajelor de metale nepreţioase cu temperatura joasă de topire, ca aliaj

pentru sudură.