LABORATOR NR. 1

1. PRINCIPALELE SPECII DE FRUCTE DE PĂDURE1.1. Caracteristicile principalelor specii de fructe de pădure şi posibilităţile de valorificare ale acestora Din cele mai vechi mărturii ale civilizaţiei rezultă că această bogăţie naturală a constituit o sursă valoroasă de

hrană iar odată cu înmulţirea populaţiilor şi creşterea consumurilor de fructe multe specii au făcut obiectul cultivării. Cu toate acestea multe fructe de pădure sunt superioare celor cultivate, prin trofinele biocatalice şi aroma lor. In cele ce urmează se prezintă succint principalele specii de fructe de pădure, în vederea recunoaşterii lor şi a importantei tehnologice.

— Merele pădureţe, fructele arborelui Malus sylvestris (L.) Mill—măr pădureţ, sunt sferice sau turtite, cu diametrul de 20-40 mm, cărnoasc, de culoare verde-gălbuie sau brun-roşiatică pe partea însorită. Gustul lor este acru-amărui sau chiar dulce-acrişor, în funcţie de stadiul de maturitate. Merele pădureţe se caracterizează printr-un conţinut ridicat de: acizi organici, între care predomină acidul malic, datorită cărora sucul de mere este apreciat pentru corectarea acidităţii altor sucuri; pectina, agent gelifiant la prepararea marmeladelor, jeleurilor etc. de amestec; cu efecte terapeutice etc.

Merele pădureţe se pot prelucra în: sucuri naturale şi concentrate, pireuri, marmelade de amestec, pireuri, jeleuri, compoturi, mere uscate, mere murate etc. Prin fermentarea sucului se obţine vinul de mere (cidru), iar prin distilarea turtelor de la presare supuse fermentării rezultă rachiul de mere.

— Perele pădureţe, fructele arborilor Pirus pyraster (L.) Med. — păr pădureţ şi Pirus elaeagrifolia Pall — păr argintiu, sunt sferice, ovoide până la piriforme cu lungimea până la 40 mm, de culoare verde-brună, au gust acru-astringent, pieliţa groasă şi pulpa cu numeroase celule sclerificate când sunt culese din pom, însă devin mai moi şi aromate după 2—3 săptămâni de la recoltare. Fructele proaspete se prelucrează în magiun, pastă, pireu, sucuri naturale sau vin de pere, iar prin fermentare şi distilare se obţine rachiul de pere. Prin măcinarea perelor uscate se realizează o pulbere utilizată ca surogat de cafea.

— Scoruşele sunt fructele arborilor: Sorbus aucuparia L. - scoruş de munte sau sorb păsăresc, Sorbus domestica L. - scoruş de deal - şi Sorbus torminalis (L.) Cr.- sorb. Fructele scoruşului de munte sunt sferice sau puţin alungite, cărnoase, cu diametrul de 7—10 mm, dc culoare roşie aprinsă sau portocalie, au gust amăriu şi astringent; cele ale scoruşului de deal sunt piriforme sau globuloase, cu diametrul de 15—25 mm şi lungimea de 25— 40 mm, de culoare roşie-verzuie cu nuanţe roşiatice, apoi cafenie cu puncte deschise şi au gust amărui; iar cele ale sorbului sunt obovoidale sau elipsoidale, cu diametrul de 8—15 mm, galbene-brune cu puncte albicioase, tari datorită celulelor sclerificate, dar prin păstrare se înmoaie şi devin făinoase.

Scoruşele sunt apreciate datorită conţinutului de vitamine (acid ascorbic şi β-caroten), acizi organici (malic şi sorbic), substanţe tanante, principii amare, un alcool-sorbita etc. şi se pot prelucra în sucuri naturale, sirop, marmeladă, gem, dulceaţă, compot

etc. Prin fermentare se obţine vin şi oţet, iar prin fermentare-distilare rachiu şi lichior. Sucul concentrat rezultat îndeosebi din fructele scoruşului de munte se foloseşte la acidularea laptelui pentru sugari prin care-se asigură creşteri mai mari in greutate (10—15%) şi o imunitate sporită.

— Păducelele sau gherghinele sunt fructele speciilor: Crataegus monogyna Jacq- păducel, gherghinar sau mărăcine, de formă ovoidă dc 5—15 mm, cu un singur sâmbure, cărnoase, roşii, acre şi astringente; Crataegus oxyacantha L. — păducel alb, globuloase, de 8—15 mm, cu 2—3 sâmburi, de culoare roşie; Crataegus pentagyna W.et K. păducel negru, elipsoidale, negre-purpurii, cu cinci sâmburi. Gherghinele au gust dulceag-acrişor puţin astringent şi se pot prelucra în gem, compot etc. şi în amestec cu alte fructe la fabricarea marmeladei, în timp ce prin fermentare-distilare în rachiu natural iar în stare uscată se folosesc în industria farmaceutică pentru ceaiuri, extracte şi tincturi.

— Porumbele, fructele arbustului Prunus spinosa I. — porumbar, sunt globuloase şi mici, cu diametrul de 5—15 mm, negre-albăstrui-brumate, cu gust acru şi pulpă aderentă la sâmbure.

Acestea se prelucrează în sucuri naturale cupajate, în marmeladă de amestec, în produse de fermentaţie (oţet, rachiu), la extragerea coloranţilor autocianici etc.

— Corcoduşele, fructele arborelui Prunus cerasifera Ehrh.- corcoduş, sunt globuloase, de 20—30 mm lungime, de culoare galbenă, roşie-brună sau vişinie, cu pulpă aderentă la sâmbure şi cu gust dulce-acrişor. Se prelucrează în dulceaţă, magiun, compot, pastă de fructe pentru bomboane, produse de fermentaţie (vin, rachiu, oţet ) etc.

— Cireşele amare, fructele arborelui Prunus avium (L) Monch.-cireş păsăresc, cireş pădureţ, sunt globuloase cu diametrul până la 10 mm, de culoare roşie închis până la vineţie, şi au gust dulce-amărui. Se prelucrează în sucuri naturale şi alcoolizate, dulceaţă, sirop, produse de fermentaţie (rachiu), compot etc.

— Mălinele, fructele arborelui Padus racemosa (Lam.) C.K. Schneid-mălin, sunt ovoidale de 6—10 mm, cu sâmbure ovoid şi zgrunţuros, grupate în ciorchini, dc culoare roşie-negricioasă şi pulpă dulce-amăruie, cu aromă specifică. Se

prelucrează în sucuri naturale, paste, chisăliţă, produse de fermentaţie etc.

— Cireşele tomnatice, fructele arborelui Padus serotina (Ehrh.) Agardh. — cireş târziu, prun de nisipuri, mălin american, sunt globuloase cu sâmbure neted şi ascuţit, grupate în ciorchine, de culoare brun-negricioase, cu pulpă dulce-amăruie. Se prelucrează în sucuri naturale sau alcoolizate, în compot, marmeladă, paste, produse de fermentaţie etc.

— Măceşele, fructele numeroaselor specii de Rosa L. (circa 200), dintre care interesează cele ale arbustului Rosa canina L. — măceş, de formă elipsoidală de 10—20 mm lungime şi 5—15 mm diametru, de culoare roşie, roşie-portocalie, cu multe seminţe (circa 33% din greutatea fructului) şi cu pulpă puţin suculentă, însă discret aromată şi bogată, îndeosebi, în vitamina C şi β- caroten. Cel mai mare conţinut de vitamina C se înregistrează în pulpa măceşelor arbustului Rosa pendulina L. — Ca urmare a bogăţiei de trofine biocatalice, maceşele se utilizează la prepararea sucurilor naturale, a pastelor vitaminoase, a unor băuturi alcoolice, a unor extracte, ceaiuri

etc. Florile arbustului Rosa. centifolia L. se prelucrează în concentrate aromate, dulceaţă, sirop etc.

— Zmeura, fructele arbustului Rubus idaeus L. — zmeur, sunt poli-drupe de culoare roşie, rareori galbene, cu diametre de 8—15 mm, foarte suculente, cu gust dulce-acrişor şi aromă foarte plăcută. Domeniile de utilizare cunosc cele mai variate forme, ca: fructe proaspete, la prepararea sucurilor naturale, concentrate, alcoolizate, compoturi, dulceaţă, sirop, gem, şerbet, vinuri şi lichioruri, ceaiuri medicinale etc. În ţara noastră, face obiectul principal al colectării fructelor de pădure, datorită cărui fapt se creează culturi specializate.

— Murele, fructele arbuştilor Rubus hirtus W. et. K — mur de pădure sau rugi, respectiv Rubus caesius L. — mur de câmpie sau brumăriu ş.a., sunt polidrupe globuloase, cărnoase cu gust dulce-acrişor, cu mărimi asemenea zmeurei, de culoare neagră lucioasă la cel de pădure şi neagră-vinerie, acoperite cu un strat ceros la cel brumăriu. Murele se prelucrează, în aceleaşi produse ca şi zmeura.

— Fragile, fructele speciei Fragaria vesca L. — fragul de pădure, sunt globoid — semisferice, poliachene bacifere cărnoase cu diametrul de 5— 10 mm şi lungimea până la 15 mm, de culoare roşie-deschis până la roşie-închis la exterior şi miezul alb sau alb-roziu, au gust dulce plăcut şi o aromă deosebită. Se consumă în stare proaspătă sau se prelucrează în: dulceaţă, sirop, şerbet, compot, suc natural sau concentrat, produse de fermentaţie, ceaiuri medicinale etc.

— Agrişele, fructele arbustului Grossularia reclinata (L.) Mill. — agriş, strugurei, sunt ovoid-globuloase, de culoare verzuie-galbenă sau roşiatică, cu nervuri mai deschise în lungul lor, acoperite cu peri, cu diametrul cuprins între 10 şi 20 mm. La maturitate sunt suculente, cu gust plăcut dulce-acrişor. Pot fi prelucrate în faza de pârgă, în: dulceaţă, peltea şi compot, iar coapte în: sucuri naturale şi concentrate, sirop, marmeladă, vin etc.

— Coacăzele roşii, păltinelele sau pomuşoarele, fructele arbustului Ribes rubrum L. — , sunt bace roşii de 5—10 mm dispuse în ciorchine, cărnoase şi suculente, cu gust dulce-acrişor. Se consumă în stare proaspătă sau prelucrate în: dulceaţă, peltea, sirop, sucuri naturale sau concentrate, marmeladă, pastă, vin etc. Tot coacăze roşii se numesc şi fructele arbustului Ribes alpinum L. — coacăz de munte, bace mai mici până la 8mm, cu gust dulce, dar mălăieţe; cât şi cele ale lui Ribes petraeum Wulf. — păltior, care sunt prelucrate la fel ca şi cele ale coacăzului roşu.

— Coacăzele negre, fructele arbustului Ribes nigrum L. — coacăz negru, care face şi obiectul culturilor specializate, sunt bace sferice negre de 5—9 mm, dispuse în ciorchine, cu gust dulce-acrişor, cu aromă caracteristică. Datorită conţinutului bogat de trofine biocatalitice, îndeosebi vitamina C şi săruri minerale, se prelucrează în nenumărate produse, ca: dulceaţă, sucuri naturale şi concentrate, pastă, vin, rachiu şi lichior, siropuri, extracte, droguri medicinale etc.

— Afinele, fructele arbustului Vaccinium myrtillus L. —, sunt bace sferice negre-albăstrui, cu diametrul de 5—10 mm, suculente, cu gust dulce-acrişor, puţin astringent, iar sucul lor colorează puternic în violet închis, datorită coloranţilor antocianici. Se folosesc în stare proaspată sau se prelucrează în sucuri naturale, sirop, dulceaţă, gem, paste, băuturi alcoolice, produse medicamentoase etc. Tot afine sc numesc şi fructele arbustului Vaccinium uliginosum L. — afin brumăriu, care sunt bace globuloase, ovale

sau piriforme, brumate, cu diametrul de 4—6 mm, utilizate la fel ca şi celelalte.

— Merişoarele, fructele arbustului Vaccinium vitis-idaea L. — merişor, coacăz sau, sunt bace sferice albicioase la început şi roşii la maturitate, cu diametrul dc 5—8 mm, suculente, cu gust acrişor-amărui. Se întrebuinţează la fel ca şi afinele, iar murate, constituie un produs vitaminos apreciat.

— Răchiţelele, fructele arbustului Vaccinium oxycocus L. — răchiţele, întâlnit în turbării de Sphagnum, sunt bace sferice, de culoare roşie deschis, cu diametrul de 4—12 mm, suculente şi acrişoare toamna şi dulci şi aromate primăvara. Se folosesc la fel ca şi merişoarele.

— Coarnele, fructele arbustului Cornus mas L. — corn,

sunt drupe elipsoidale, de 12—15 mm diametru şi până la 20 mm lungime, de culoare roşie-purpurie, suculente, cu gust dulce-acrişor şi aromat. Se prelucrează în sucuri naturale şi concentrate, siropuri, dulceaţă, gem, pastă, marmeladă de amestec, produse de fermentaţie alcoolică, ceaiuri.

— Fructele de cătină albă sau cătină de râu sunt drupe false de 4—10 mm, grupate pe ramurile arbustului Hyppophae rhamnoides L., de culoare galben-aurie până la roşie-portocalie, cărnoase, cu gust acru-amărui, bogate în trofine, mai ales biocatalice (vitaminele C şi E, caroten, săruri minerale etc). Se prelucrează în sucuri naturale şi concentrate, sirop, jeleuri, pastă, marmeladă, produse alcoolice, precum şi în preparate medicamentoase, datorită uleiului bogat în carotenoide, care dă rezultate bune în tratarea bolilor de piele, arsuri,

degerături. — Fructele de dracilă sunt bace elipsoidale de 8—14 mm lungime, dispuse în

ciorchine pe ramurile arbustului ., de culoare roşie-purpurie, cărnoase, cu gust acrişor-

picant, foarte bogate în acizi organici, care le apropie de lămâie, cât şi în fier. Aceste fructe se prelucrează în dulceaţă, peltea, sirop, sucuri naturale, compot, produse murate, rachiu, oţet, produse medicamentoase etc.

— Dudele- sunt fructele arborilor Morus alba L. — dud alb şi Morus nigra L. Cele ale dudului alb sunt albe, roşietice, uneori violacee grupate pe un peduncul de aceiaşi lungime cu duda, spre deosebire de cele ale dudului negru, de culoare roşie-închis până la negru şi sunt mai mari, ajungând până la 25 mm, fixate pe un peduncul scurt.

Dudele sunt suculente, au gust dulceag şi se prelucrează în dulceaţă, marmeladă, sucuri naturale, sirop, produse alcoolice, produse medicamentoase etc.

- Alunele, fructele arbustului Corylus avellana L. — alun, sunt achene globuloase, grupate câte 2—4 sau mai multe, cu coaja netedă şi tare, de culoare galben-brună la maturitate, când se desprind uşor de involucru (cupa), având 10—20 mm. Miezul alunelor constitutie un aliment bogat în grăsimi (44—52%), proteine (16%), hidraţi de carbon, substanţe minerale etc. Se consumă în stare proaspătă sau prăjite, iar prin presare şi extracţie se obţine un ulei comestibil valoros, reclamat mai ales de industria farmaceutică. Turtele rezultate de la presare pot fi folosite ca umplutură pentru produse de cofetărie sau ca furaj în zootehnie. Mai pot face obiectul valorificării alunele arborelui Corylus colurna L. — alun turcesc sau funduc, puţin răspândit în ţara noastră, dar cultivat pe suprafeţe întinse, in Turcia (circa 300000 ha), care sunt mai mari, lat-elipsoidal turtite, cu coaja mai groasă, însă cu un conţinut mai bogat în grăsimi (50—60%).

LABORATOR NR.2

— Jirul, fructele arborelui Fagus sylvatica L. — fag, sunt achene în trei muchii, brune-roşcate, de 10—15 mm, închise câte 1—2 într-o cupă cu ghimpi, care se desface la maturitate în patru valve. Achena constă dintr-o coajă netedă şi lucioasă, care închide miezul învclit într-o pieliţă subţire. In medie, coaja reprezintă circa 21 %, pieliţa 4% şi miezul 75%, din greutatea achenei. Miezul conţine un alcaloid — fagina — producător de ameţeli, care poate fi înlăturat prin prăjire, când devine plăcut la gust şi se poate utiliza ca umplutură pentru bomboane, ciocolată etc., fiind bogat în proteine (12—15%), grăsimi (18—28%), amidon (23—26%), substanţe minerale etc. Din jirul măcinat, încălzit şi presat, se obţine un ulei comestibil, apreciat

în industria conservelor, ciocolatei, săpunului, cosmeticelor etc., iar turtele rezultate de la presare, constituie un bun furaj pentru zootehnie, în special pentru porcine.

— Ghinda, fructele speciilor din genul Quercus L., este o achenă de culoare galbenă-cafenie sau brună la maturitate, învelită într-o cupă netedă în partea interioară şi acoperită în exterior cu solzi diferiţi ca formă şi aşezare, de la o specie la alta. Mărimea ghindelor variază în funcţie de specie, având lungimi de 8—50 mm şi diametre dc 8—15 mm. De obicei, sunt grupate câte 2—5, pe un peduncul de lungimi variabile. Miezul ghindei conţine amidon, albumină, săruri minerale, ulei în cantităţi foarte mici, tanin, un colorant numit quercitina etc. Ghinda prăjită şi măcinată se poate folosi ca surogat de cafea, indicată în anemii, scrofuloză şi rahitism. De asemenea, constituie un furaj pentru animale, în special pentru porci.

— Nucile, fructele speciilor genului Juglans L., dintre care prezintă importanţă cele ale lui J. regia L. — nuc comun, drupe globuloase solitare sau grupate câte 2—4, acoperite într-un înveliş verde, cărnos şi aţos, care la maturitate crapă neregulat şi se înnegreşte, punând în libertate sâmburele, a cărui coajă este lemnoasă şi brăzdată de adâncituri, îchizând în interior miezul cerebriform de culoare alb-gălbuie, acoperit cu o pieliţă gălbuie. Nucile în invelişul verde au diametrul de 25—45 mm şi lungimea de 30— 50 mm; iar fără înveliş 15—35 mm, respectiv 20—40 mm.

Din nucile verzi, înainte de lemnificarea cojii sâmburelui se prepară dulceaţă, lichioruri etc. Invelişul verde conţine printre alte substanţe şi juglonă, datorită căreia se foloseşte la prepararea unei tincturi, utilizată la colorarea pieilor şi în tâmplărie ca baiţ, cât şi la vopsirea firelor de bumbac şi a lânii, în cafeniu. Miezul de nucă este consumat în stare proaspătă, cât şi la prepararea unor produse de cofetărie, iar datorită conţinutului ridicat de grăsimi (45—65%), prin presare se obţine uleiul de nucă comestibil, cu gust dulceag şi plăcut la gust. Acest ulei este reclamat şi de industria săpunului, cosmeticelor, lacurilor, tuşurilor etc. Turtele rezultate de la presare se folosesc ca furaje în zootehnie.

— Castanele, fructele arborelui Castanea sativa Gaertn. — , sunt achene de culoare brună-închis, câte una sau mai multe (2—4) cuprinse într-un inveliş globulos cu ţepi, care la maturitate se crapă, punând în libertate semintele de 15—30 mm lungime. Miezul reprezintă 80—85% din masa seminţei. In compoziţia lor participă proteine, dar mai ales amidon, puţine grăsimi, săruri minerale, vitamina K etc. Se consumă prăjite sau fierte. Se prelucrează în umpluturi pentru produse zaharoase şi ciocolată, dar mai ales în pireu de castane, după fierbere, decorticare, măcinare şi

amestecare cu sirop de zahar. Invelişul cu ţepi se foloseşte în vopsitorie şi pentru extragerea taninurilor.

— Castanele sălbatice, fructele arborelui Aesculus hippocastanum L. — castan porcesc sau sălbatic, sunt capsule cărnoase, de 35—60 mm, de culoare verde, cu ţepi moi la exterior, care închid în interior 1—3 seminţe brune şi lucitoare. La maturitate, capsula se desface în 3 valve, iar seminţele sunt puse în libertate. Miezul seminţelor conţine uleiuri tehnice, proteine, amidon (60—70%), saponină (10—25%), taninuri şi substanţe minerale. Acestea constituie un furaj valoros pentru sectorul zootehnie şi cel vânătoresc, iar înmuiate în apă şi măcinate pentru peşti. Industrial, constituie o materie primă deosebită pentru extracţia saponinei, uleiurilor tehnice, dar mai ales pentru fabricarea amidonului, respectiv a alcoolului (18%).

__ Fructele de ienupăr sunt produse de arbustul Juniperus communis L. – ienupăr, fiind pseudobace mici, sferice, cărnoase, de culoare verde în primul an şi negre, acoperite cu un strat ceros albăstrui, în cel de al doilea an la maturitate, când ajung până la 8 mm diametru. În fiecare fruct se găsesc câte 3 seminţe, cu coajă foarte tare. Fructele de ienupăr conţin multe zaharuri (15-25%), uleiuri eterice (0,5-1,5%), oleorezine etc. Se folosesc pentru extragerea prin distilare a uleiurilor eterice, iar prin fermentare se obţin băuturi alcoolice (rachiu-gin). De asemenea, se prelucrează în preparate medicamentoase (extracte, tincturi, infuzii, siropuri etc.). În stare uscată se utilizează la

aromatizarea lichiorurilor, murăturilor, conservelor de carne etc.

1.2. Momentul optim de recoltare al fructelor şi seminţelor

Recoltarea sau culesul fructelor şi seminţelor arborilor, arbuştilor şi subarbuştilor se face în momentul coacerii lor. Coacerea este fenomenul de trecere a seminţelor la maturitate fiziologică, deci momentul când acestea sunt capabile să încolţească, în condiţii prielnice de semănare. In afară de maturitatea fiziologică se deosebeşte şi cea de consum, când fructele dobândesc calităţi gustative plăcute. Deoarece unele fructe devin consumabile după ce au fost culese, se face uz şi de maturitatea de recoltare, moment în care fructele se desprind uşor de pe ramuri, precum şi de maturitatea tehnică, corespunzătoare momentului în care sunt apte pentru anumite prelucrări tehnologice. La multe fructe maturitatea de recoltare coincide cu celelalte (zmeură, mură, fragă etc.), dar la unele maturitatea de consum are loc după cea de recoltare (mere, pere etc.), iar altele se culeg mai degrabă (nucile verzi pentru dulceaţă). Stabilirea corectă a momentului maturităţii de recoltare influenţează calitatea fructelor şi păstrarea lor. Fructele culese înainte de a ajunge la maturitate sunt acre, tari, puţin aromate şi prin păstrare se veştejesc, iar cele care rămân pe arbore mai târziu devin mălăieţe, se înnegresc şi se strică.

Momentul culesului este marcat de gradul de coloraţie proprie fiecărei specii, de tăria pulpei, de mărimea fructelor, de degajarea aromei caracteristice, de uşurinţa cu care se desprind şi de începerea căderii unora dintre fructe prin aceea că între peduncul şi ramură se formează un strat suberos.

Coacerea diferă de la o specie la alta, iar în cadrul aceleiaşi specii este determinată de staţiune, preponderente fiind clima şi solul. Fructele arborilor şi arbuştilor crescuţi pe soluri grele, umede şi reci se coc mai târziu decât cele ale aceleiaşi specii, dezvoltată pe soluri uşoare. In staţiunile sudice, momentul coacerii are loc mai devreme decât în cele nordice, fiindcă pentru o scădere a temperaturii medii anualc cu 1°C, acesta întârzie cu 3—6 zilc, în funcţie de specie. In cazul altitudinii, pentru fiecare 100 m diferenţă de nivel, coacerea întârzie cu 8—10 zile.

În această situaţie, momentul optim al culesului nu poate fi stabilit mecanic, ci ţinând seama de culoarea caracteristică a fructelor la maturitatea de consum corespunzătoare celei mai mari valori nutritive şi când nu mai cresc în dimensiuni, de gust şi aromă plăcute, miros specific datorită uleiurilor eterice secretate de celulele epidermice, de gradul de acopcrire al suprafeţei lor cu un strat subţire de ceară protejatoare a pierderii de apă prin transpiraţie (pruină) şi în special de conţinutul cât mai mare de substanţă uscată dizolvată în suc (zaharuri, săruri minerale etc.), care se determină cu refractometrul şi se exprimă în grade refractometrice (%). Cele mai multe specii forestiere fructifică anual, excepţie făcând alunul (la 2 ani), nucul şi castanul (2—3 ani), fagul (4—10 ani), stejarul (6—7 ani) etc.

LABORATOR NR.3

1.3. Organizarea recoltării şi prelucrării primare a fructelor de pădure.Acţiunea de valorificare a fructelor de pădure începe primăvara, prin organizarea bazei tehnico-materiale şi a

lucrărilor privind producţia, recoltarea şi prelucrarea primară a fructelor de pădure, care cuprind:- recunoaşterea terenului, cu inventarierea bazelor fructifere pentru stabilirea potenţialului de producţie ;- verificarea înfloririi cu determinarea gradului şi a intensităţii;- verificarea legării fructelor cu stabilirea procentului de legare - estimarea aproximativă a producţiei de fructe în funcţie de producţia medie la hectar sau cea a arborelui sau

arbustului;- elaborarea planurilor de recoltare şi producţie ;- stabilirea punctelor de colectare a fructelor de la culegători ; - procurarea inventarului de colectare pe specii şi producţia preliminată ; - pregătirea ambalajelor pe specii, cantităţi şi destinaţie; - stabilirea forţei de muncă, cu evaluarea manoperii ; - construirea şi amenajarea punctelor de colectare pentru colectare, sortare, prelucrare primară, păstrare pe

termen scurt şi cazarea muncitorilor; - angajarea personalului sezonier pentru punctele de colectare; - stabilirea momentului de declanşare a culesului. Punctele de colectare. Acestea se numesc şi puncte de achiziţie, sunt sezoniere şi servesc pentru primirea

fructelor de la culegători, recepţia, sortarea, prelucrarea primară şi expedierea acestora către centrele pentru valorificarea produselor accesorii ale pădurii. Amplasarea lor se face astfel încât distanţa de purtare a fructelor de către culegători din baza fructiferă să nu depăşească 5 km, pentru a asigura colectarea unor cantităţi cât mai mari de fructe şi reducerea perisabilităţilor.

Punctele de colectare se amenajează pe locuri aşezate, în poieni sau terenuri temporar fără vegetaţie forestieră, lângă căi de acces şi în apropierea unui curs de apă, potabilă.

Datorită caracterului sezonier, construcţiile se realizează din prefabricate, care se montează şi se demontează în termen scurt.

Construcţiile se dimensionează şi se proiectează astfel încât recepţia, sortarea, ambalarea fructelor proaspete, prelucrarea în semiconservate, depozitarea ambalajelor goale şi pline şi păstrarea până la expediţie să se desfăşoare în flux continuu. Un punct de colectare constă dintr-o hală pentru recepţia, sortarea şi ambalarea fructelor destinate a fi livrate în stare proaspătă, o încăpere pentru semiconservarea fructelor, dacă este cazul, un şopron pentru ambalajele goale şi altul pentru depozitarea celor pline destinate livrării, o pivniţă pentru păstrarea fructelor proaspete pe durată scurtă, o magazie pentru inventar şi conservanţi şi un dormitor pentru cazarea muncitorilor. Dimensionarea se face în funcţie de cantităţile dc fructe colectate în perioada de vârf, ţinând seama că un muncitor sortează calitativ şi cantitativ în cazul seminţoaselor, care reclamă cel mai mult timp, între 150 şi 250 kg/8 ore, iar dimensiunile unei mese dc sortare sunt 100 x 80 cm şi între acestea se asigură spaţii de circulaţie de 75—150 cm. Depozitul pentru butoaie se dimensionează în funcţie de numărul acestora, cunoscând că pentru fiecare butoi de 200 litri, se asigură pe orizontală un spaţiu de 60 x 60 cm, iar pentru stivuire pe verticală, câte 80 cm pentru fiecare rând. Pentru cazarea muncitorilor se preconizează folosirea paturilor suprapuse, ceea ce înseamnă un spaţiu de 3,5 m2 pentru 2 muncitori. La punctele de colectare, conservanţii şi ambalajele se primesc gata pregătite de la centrele de valorificarea produselor accesorii ale pădurii.

Centrele pentru valorificarea produselor accesorii ale pădurii. Acestea sunt unităţi permanente şi cu gestiune proprie, în care sunt centralizate produsele colectate de la mai multe puncte de colectare. In conjunctura actuală, când valorificarea produselor accesorii ale pădurii constituie o ramură economică încă nouă, activitatea de bază a acestora constă în primirea produselor de la punctele de colectare (produse în stare proaspătă, pulpe industriale dc fructe etc.), formarea loturilor vagonabile pentru livrare, prelucrarea în sortimente semiconservate, pregătirea soluţiilor pentru conservare, condiţionarea ambalajelor, depozitarea produselor pregătite pentru livrare etc.

La nivelul unei direcţii silvice judeţene sunt organizate unul sau mai multe centre pentru valorificare, în funcţie de potenţialul bazelor de materii prime, astfel încât să fie unităţi rentabile.

Pentru sporirea rentabilizării şi permanentizarea muncitorilor, pe lângă aceste centre se organizează secţii sau ateliere pentru prelucrarea superioară a unor produse accesorii (ateliere pentru împletituri de nuiele, artizanat, produse din lemn de dimensiuni mici din operaţiuni culturale etc., secţii pentru prelucrarea superioară a fructelor şi a ciupercilor etc.), devenind unităţi de industrie mică. În funcţie de activitatea desfăşurată şi de specificul local, aceste centre se dotează cu construcţii şi utilaje corespunzătoare industrializării produselor accesorii (hale pentru prelucrarea fructelor, a ciupercilor, a nuielelor, spaţii frigorifice, dogărie, magazii, depozite, platforme, corp

tehnico-administrativ etc.).

1.4. Tehnologia colectării fructelor de pădureSe înfăptuieşte prin următoarele operaţii: recoltarea, purtatul, recepţia, sortarea, ambalarea, păstrarea şi

transportul fructelor.Recoltarea sau culesul fructelor. Acestei operaţii de multe ori nu i se acordă atenţia cuvenită şi se fac greşeli,

începând chiar cu stabilirea maturităţii de recoltare sau a celei tehnice. In funcţie de destinaţie. Recoltarea trebuie executată pe timp uscat, dimineaţa după ce dispare roua, ca fructele să nu fie umezite, fiindcă se încing, se strică, se tasează mai mult în ambalaje şi se terciuesc. Timpul optim de recoltare este pe vreme cu soare, între orele 8—12 şi 15—20, deci se evită şi arşiţa zilei.

Fructele colectate trebuie să ajungă în aceeaşi zi la punctele de colectare. Orice abatere provoacă pierderi cantitative, dar mai ales calitative, reducând şi timpul de păstrare. Metoda de recoltare depinde de felul fructelor şi de destinaţia acestora. Unele se culeg cu mâna din arbori şi arbuşti sau de pe pământ, altele prin scuturare etc. In funcţie de specie, fructele se culeg şi se aşează în ambalaje pentru purtare până la punctele de colectare, după cum urmează:

- merele şi perele pădureţe, prin culegere cu mâna sau scuturare şi aşezarea în coşuri şi lădiţe cu o capacitate de 10-15 kg;

- scoruşele, călinele, fructele de dracilă şi de soc se culeg în ciorchini, cu mâna sau prin tăiere cu foarfeci, în coşuri sau lădiţe de 5—8 kg;

- păducelele, porumbele şi măceşele se culeg cu mâna, în coşuri sau săculeţe de 5—10 kg;- corcoduşele şi coarnele, prin scuturare şi aşezare în coşuri sau lădiţe cu capacitatea de 5—7 kg;- zmeura, murele şi fragii se culeg cu mâna, în coşuri de 2,0—2,5 kg, în lădiţe de 4,0—5,0 kg sau în găleţi de

material plastic sau emailate, după care se acopăr cu pânză;- agrişele se culeg cu mâna, în ambalaje de 5—10 kg;- coacăzele se culeg în ciorchini, în ambalaje de 3—5 kg;.- afinele, merişoarele şi răchiţelele se culeg cu mâna sau greabănul cu dinţi bonţi pentru a preveni degradarea

arbuştilor şi diminuarea producţiei anilor următori, după care se asează în coşuri sau găleţi de 5,0—7,5 kg;-fructele de cătină albă se culeg prin tăierea lujerilor cu fructe şi desprinderea acestora cu mâna sau cu

forfecuţe ;- alunele, castanele, jirul şi ghinda, prin scuturare sau batere şi aşezarea în coşuri sau saci;- ienuperele, prin batere, după aşezarea de prelate sub tufe. La fructele zemoase şi cu pieliţă fragilă se interzice aşezarea în găleţi metalice neemailate, deoarece acizii

organici atacă metalul şi fructele se înnegresc. Purtatul fructelor se practică de la locul de recoltare până la punctul de colectare. În acest scop, se folosesc

coşuri sau lădiţe care să permită o purtare comodă.Sortarea fructelor se execută pe mese de 100 x 80 cm, cu o parte orizontală pe care se răstoarnă fructele din

coşuri şi una înclinată pentru rostogolirea celor sortate, în ambalaje. Fructele, în funcţie de destinaţie, se sortează în trei clase de calitate şi anume:

- fructele selecţionate pentru livrare în stare proaspătă, trebuie să fie sănătoase, de mărime cât mai uniformă, fără urme de lovituri sau mucegaiuri, nepătate şi fără corpuri străine;

- fructele de calitatea I trebuie să fie sănătoase, curate, coapte, de mărimi diferite, nefermentate, admiţându-se şi cele lovite dar cu cicatrice, cu pete până la maximum 10% din lot şi nerezistente la o apăsare uşoară, în proporţie până la 20%;

-fructele de calitatea a II-a pentru prelucrare în sucuri trebuie să fie sănătoase, de mărimi diferite, fără corpuri străine, fără aglomerări datorită bolilor criptogamice, nemucegăite etc.

Ambalarea fructelor. Ambalajele asigură păstrarea calităţii superioare a fructelor şi după destinaţia lor sunt de mai multe tipuri:

- ambalaje pentru recoltarea fructelor (coşuri, găleţi emailate sau din material plastic, lădiţe, saci etc.) - ambalaje pentru fructe livrate în stare proaspătă (lădiţe, coşuleţe din furnir etc.), confecţionate pentru a

permite stivuirea lor şi aerisirea fructelor;- ambalaje pentru depozitarea şi livrarea fructelor în stare proaspătă sau în lichid, a pulpelor şi a marcurilor

(butoaie de fag de 100 şi 200 1 sau de stejar de 210 1) ;- ambalaje pentru depozitarea şi livrarea sucurilor (budane de stejar de 3000-10000 l pentru decantare şi

omogenizare şi butoaie de stejar de 350-1000l).

Ambalajele au rolul de a păstra valoarea comercială şi alimentară a fructelor şi se dimensionează la capacităţi, care să excludă tasarea fructelor proaspete. Forma şi dimensiunile se stabilesc astfel încât să

permită utilizarea maximă a spaţiului de depozitare pe orizontală şi pe verticală. Pentru ambalare coşuleţele, coşurile şi lădiţele trebuie să fie perfect curate, iar butoaiele după verificare pentru prevenirea scurgerilor sunt înmuiate, spălate, dezinfectate, opărite, zvântate, parafinate etc.

Păstrarea fructelor. Fructele culese continuă să trăiască, iar în timpul păstrării îşi modifică structura chimică şi calitatea, datorită unor procese biochimice, dintre care cele mai evidente sunt respiraţia şi activitatea microorganismelor (bacterii, ciuperci, drojdii şi mucegaiuri). De asemenea, se produc şi modificări de natură fizică, datorită unor factori externi (lumină, căldură şi umiditate a mediului exterior).

Asupra proceselor biochimice se acţionează mai greu, însă cele fizice şi biologice pot fi prevenite.În momentul recoltării, fructele nu conţin acet-aldehidă şi alcool, însă prin păstrare sau când rămân pe arbore

şi se răscoc, sunt acumulate aceste substanţe organice, iar dacă proporţia lor depăşeşte 0,04% are loc îmbolnăvirea fiziologică, numită brunificarea ţesuturilor fructelor şi celulele mor.

În timpul păstrării, are loc şi un proces de evaporare directă a apei, prin ţesuturile superficiale ale fructelor, care se încheie cu o scădere a greutăii fructelor. Scăderea normală în greutate este o perisabilitate naturală, datorită evaporării apei şi a consumului de substanţe organice prin respiraţie Evaporarea excesivă a apei duce la veştejirea şi zbârcirea fructelor.

Procescle microbiologice au loc după pătrunderea microorga-nismelor în ţesuturile fructelor prin vătămările mecanice (răniri, zgîrieturi, tasări etc.), provocate de manipulări neglijente. Acti-vitatea microorganismelor este înlesnită de pierderea turgescenţei celulelor, produsă prin veştejirea fructelor. In fructe, se produc şi modificări fizice, prin absorbţie de apă, când acestea sunt păstrate în medii cu umiditate mare şi temperatură ridicată, care favorizează dezvoltarea microorganismelor.

Durata de păstrare a fructelor variază de la o specie la alta şi depinde de: însuşirile naturale ale acestora, starea de sănătate, conţinutul de apă, gradul şi durata lor de coacere, modul de recoltare, manipulare şi transport etc.

Durata de păstrare mai mare se înregistrează la fructele sănătoase şi nelovite, la cele a căror pulpă este alcătuită din celule mici sau au epiderma groasă şi tare, la cele produse de arborii şi arbuştii vârstnici sau pe ramurile tinere, la cele culese înaintc de momentul optim prin adăugarea timpului pentru maturizare, însă conţin mai puţine zaharuri şi au aciditate mare; la cele recoltate, manipulate şi transportate îngrijit etc. Durată mai scurtă de păstrare prezintă fructele a căror pulpă este formată din celule mari sau au pieliţa subţire, cele cu conţinut mare de apă şi redus de calciu, cele care se coc într-un timp scurt etc. In funcţie de durata de păstrare fructele se grupează astfel:

— cu durată de păstrare scurtă: până la 20 zile; — cu durată de păstrare mijiocie: 70—80 zile  ;— cu durată de păstrare lungă: până la al doilea sezon de producţie.

LABORATOR NR.4

1.5. Produse finite din fructe de pădure. In afară de produsele semiconservate şi semifinite de fructe, prelucrate ulterior în produse finite (conserve),

tot aşa în multe cazuri şi fructele în stare proaspătă se pot prelucra direct în produse finite, cu durată de păstrare practic nelimitată, prin aplicarea diferitelor principii de conservare. Printre aceste produse se enumeră: fructele murate şi cele marinate, produsele zaharoase, băuturile de fructe etc.

Fructe murate se obţin din mere, merişoare, răchiţele etc., prin aplicarea procedeului acido-ceno-anabiozei, care asigură mărirea concentraţiei ionilor de hidrogen printr-o fermentaţie lactică, iar acidul lactic împiedică dezvoltarea bacteriilor de putrefacţie. Pentru produsele lacto-fermentate se folosesc fructe proaspete de calitatea 1, spălate şi calibrate, care se introduc în recipiente (borcane, butoaie etc.) curate şi dezinfectate. Peste fructe se toarnă saramură în stare fierbinte, preparată prin fierbere, după dozajul următor: 100 1 apa + 0,50 kg sare + 1 kg zahar + 0,25 kg must de malţ. Mustul de malţ se obţine prin fierberea făinii de secară în apă. Se adaugă saramura fierbinte, până la acoperirea completă a fructelor.

Procesul de murare este influenţat de temperatură, astfel la 10—14°C se produce în 10—12 zile, la 15—25°C, în 9 zile, iar la 25—30°C, în 6-8 zile. Fermentaţia este încheiată când saramura devine limpede. Cu cât murarea se produce mai repede, cu atât mai mare este conţinutul de vitamina C, distribuită aproape uniform în fructe şi saramură. Păstrarea fructelor murate se face în încăperi cu temperatură sub 12°C, căci în cazul celor ridicate şi în prezenţa aerului, acidul lactic se descompune în acid acetic, bioxid de carbon şi hidrogen.

Fructe marinate. Marinarea fructelor se realizează după pro-cedeul acido-anabiozei, adică prin folosirea acidului acetic în proporţie minimă de 4%, care favorizează schimbarea concentraţiei ionilor de hidrogen. Pentru marinare se folosesc: mere, pere, coarne, corcoduşe, vişine, coacăze etc. Tehnologia marinării cuprinde următoarele operaţii: sortarea, spălarea, aşezarea în recipiente şi opărirea fructelor cu o soluţie de apă cu oţet, zahăr (10— 25 g/1) şi mirodenii, urmate de închiderea ermetică a recipientelor şi pasteurizarea la 65—85°C, timp de 10—30 minute, pentru distrugerea microorganismelor.

Produse finite zaharoase. Dintre acestea, cele mai solicitate sunt: dulceaţa, gemul, jeleul, şerbetul, marmelada, siropul, compotul s.a., care se realizează, fie din fructe de pădure proaspete, când se obţin produse de calitate superioară şi cu cheltuieli de producţie mai reduse, fie din produse semiconservate.

Prelucrarea fructelor în produse finite zaharoase se sprijină pe principiul anabiozei (sacharo-osmo-anabioza) sau cel al abiozei (termo-sterilizarea şi pasteurizarea).

Siropul de fructe se realizează din sucuri de fructe proaspete sau din cele tratate cu conservanţi. Sucurile naturale şi cele din care au fost îndepărtaţi conservanţii sunt filtrate şi apoi supuse fierberii cu zahăr până la legare, cu înlăturarea spumei de la suprafaţă. Fierberea se execută în cazane duplex sau în vid. Pentru obţinerea unui produs de calitate şi durabil este necesar să se asigure o anumită concentraţie de substanţă uscată solubilă (62—68° R(grade refractometrice), la 20°C), care se realizează prin adaus de zahăr, în cantităţi stabilite în funcţie de substanţa uscată a sucului. Ca siropul să nu se zaharisească, se recomandă invertirea zaharozei cu acid citric, în proporţie de 0,08%, iar prin fierbere zaharoza hidrolizează în glucoză şi fructoză, în prezenţa acidului citric.

Jeleurile sau pelteaua se prepară prin fierbere din suc natural sau desulfitat, limpezite. Pentru gelificare, la sucurile de fructe sărace în pectină se adaugă suc de coacăze, mere sau coarne, în proporţie de 20% sau o soluţie de gelatină (0,75%). Pentru jeleuri, raportul amestecului de zahăr: suc este 1,5 kg: 1 litru. Amestecul se fierbe până la legare.

Şerbetul se obţine prin fierbere până la legare a sucului filtrat şi limpezit în amestec cu zahăr şi apă. După legare este malaxat până îşi schimbă culoarea şi ajunge la consistenţa unui aluat. Raportul în amestec este 4 kg zahăr: 1 1 suc şi 0,5 1 apă.

Compotul se fabrică din fructe selecţionate, proaspete. Tehnologia prelucrării cuprinde următoarele operaţii: sortarea, spălarea şi înlăturarea cojii (mere, pere etc.), opărirea cu o soluţie de apă fierbinte cu 0,1% acid tartric, pregătirea siropului de zahăr, aşezarea fructelor în recipiente şi turnarea siropului de zahăr, închiderea ermetică, pasteurizarea şi depozitarea. Dozajul se stabileşte în funcţie de specie.

Dulceaţa este un produs în care fructele trebuie să-şi păstreze forma în întregime, aromă şi gustul, din care motive se folosesc cele proaspete de clasa selecţionată. Produsul se fabrică prin fierbere în sirop de zahăr a unui fruct sau a unui amestec de fructe. Tehnologia fabricării constă din următoarele operaţii: sortarea fructelor, spălarea şi opărirea celor cu pieliţa tare, prepararea siropului şi turnarea acestuia în stare fierbinte peste fructe pentru difuzarea zahărului în ele (cu excepţia vişinelor, corcoduşelor şi coacăzelor, la care siropul se toarnă rece), fierberea amestecului odată sau de mai multe ori până la legare, înlăturarea spumei când fierberea se face în vase

deschise la presiune normală sau fără această operaţie, când fierberea are loc în vase închise sub presiune sau vidate, umplerea şi închiderea ermetic a borcanelor, cu pregătirea prealabilă a acestora. Siropul de zahar se pre- pară prin fierberea apei cu zahăr, în raportul 0,5—0,75l apă: 1 kg zahăr, pentru a realiza substanţă uscată 50°R, respectiv 75°R, după care se filtrează. In general, pentru fierbere, la 1 kg fructe se adaugă 1 kg sirop, ca după fierbere să rezulte substanţă uscată solubilă, la 20°C, de 68°R.

Gemul este un produs zaharos, care se prepară mai simplu decât dulceaţa, din fructe de calitate inferioară, deoarece după fierbere nu se impune ca acestea să rămână întregi. DE asemeni, se recomandă folosirea fructelor bogate în pectină, ca să lege repede, iar în cazul celor sărace se adaugă suc de mere, agrişe, coarne, coacăze etc., bogate in pectină. Se prepară printr-o singură fierbere rapidă. Raportul dintre fructe şi zahăr este 1:1.

Băuturi de fructe. Acestea se clasifică în funcţie de conţinutul de alcool, în: - băuturi nealcoolice (sucuri naturale plate, băuturi carbogazoase etc.); - vinuri de fructe, cu 7—15% alcool; - băuturi tari, cu 15—60% alcool (rachiuri, lichioruri etc.).

Sucuri naturale de fructe (băuturi plate) se prepară dintr-un singur fel de fructe (standard) sau din mai multe feluri de fructe prin cupajare (cupajate), spre a se realiza anumite proprietăţi organoleptice sau nutritive. Sucurile naturale pot fi tulburi când conţin în suspensie particule foarte fine de pulpă, sau pot fi limpezi, preparate din sucuri limpezite. Cele tulburi sunt superioare din punct de vedere nutritiv şi curativ.

Băuturi răcoritoare carbogazoase de fructe se realizează cu apă potabilă în care se diluează şi se omogenizează, fie suc de fructe (10-12%) şi zahăr (8,0-9,5%) fie sirop de fructe sau suc concentrat prin saccharo-osmo-anabioză (15-17%), fie termo-concentrat din sucuri de fructe (1,6-2,4%) şi zahăr (9-10%), după care soluţiile sunt saturate cu bioxid de carbon în cantitate de 1,5-2,0 Kg/100 litri.

Vinuri din fructe de pădure. Acestea se deosebesc total de vinul din struguri, prin faptul că fructele de pădure prezintă o aciditate totală, un conţinut de săruri minerale şi vitamine, mult ridicate faţă de struguri, în timp ce cantitatea de zaharuri este foarte mică.

Tehnologia fabricării vinurilor din fructe de pădure se deosebeşte de cea a vinului din struguri, prin faptul că marcul sau sucul de fructe este supus procesului de fermentare alcoolică, după ce în prealabil se reduce aciditatea totală prin diluare cu apă, cunoscându-se că aceasta trebuie să fie de 0,6— 0,8—1,0% (desert, demisec şi sec), iar apoi în soluţia obţinută se adaugă zahăr pentru realizarea conţinutului de alcool, de 9—15% volume

Băuturi alcoolice tari. Din această grupă fac parte: rachiurile naturale, extractele, lichiorurile etc., cu conţinut mare de alcool (16—65%).

Rachiurile naturale se obţin prin fermentarea alcoolică a unor marcuri de fructe, a tescovinei (pulpă cu pieliţe şi sâmburi) rezultată de la prelucrarea fructelor în sucuri sau concentrate sau a drojdiilor de la fabricarea vinurilor , prin separarea alcoolului de ceilalţi componenţi, prin distilare. Prin fermentarea alcoolică a produselor de fructe în condiţii normale, zahărul scindează în alcool etilic şi bioxid de carbon, cu degajare de energie.

Randamentele scăzute de rachiu se datorează şi altor factori, ca: folosirea unor fructe necoapte, care produce pierderi până la 16%, fermentarea efectuată în vase descoperite, când se produc pierderi până la 20%, obţinerea de rachiuri cu tărie redusă (22—32° alcoolice) la prima distilare, care impune o redistilare pentru mărirea tăriei la 32—45° alcoolice, finalizată cu pierderi medii de 7% etc. Cu toate acestea, se consideră că este rentabilă prelucrarea fructelor prin fermentare, când din 100 kg fructe se obţin minimum 4 1 rachiu de 45° alcool.

Lichiorurile sunt băuturi alcoolice tari realizate din sucuri sau extracte de fructe, sirop de zahar şi alcool sau rachiuri de fructe. Concentraţia este de 25—45% volume alcool, iar conţinutul de zahăr de 30—45%.

Extractele de fructe rezultă prin macerarea fructelor în rachiu de 45—50% volume alcool şi se folosesc pentru aromatizarea lichiorurilor.

LABORATOR NR. 5

2. DESCRIEREA PRINCIPALELOR SPECII DE CIUPERCI DIN FLORA SPONTANĂ

O prezentare exhaustivă a speciilor de ciuperci, cu multe referinţe bibliografice, a fost făcută de prof. Beldeanu în lucrarea „Specii de interes sanogen din fondul forestier” apărută în Ed. Universităţii Transilvania din Braşov în anul 2004.

BUREŢI DE ROUĂ (bureciori, bureţi de pajişte) (Marasmius oreades (Bolt. ex Fr.) Fr., sin. Agaricus cariophillus, Agaricus oreades), fam. Tricholomataceae

Ciupercă parazită, comestibilă, foarte răspândită, întâlnită la margini de pădure, prin luminişuri, pajişti şi fâneţe, având miceliul localizat în organele subterane ale plantelor. Acolo unde cresc, bureţii de rouă sunt dispuşi pe linii circulare concentrice, la început mai mici, apoi din ce în ce mai largi, asemănătoare inelelor anuale ale arborilor, formând aşa numitele cercuri de vrăjitoare, cercuri magice (de altfel, însăşi denumirea le vine de la oreade, divinităţi ale munţilor în mitologia greacă). Bureţii de rouă au nevoie de multă lumină în timpul creşterii, spre deosebire de alte specii de ciuperci, la care aceasta nu este deloc necesară sau este suficientă la un nivel al intensităţii extrem de redus.

Pălăria, la început ca un clopot, la maturitate întinsă, de regulă cu un gurgui proeminent la centru, canelată pe margini, măsoară 3-5 cm în diametru. Cuticula pe timp umed este roşiatică, lipicioasă, iar pe timp frumos este uscată şi se deschide la culoare, căpătând o tentă gălbuie sau de cafea cu lapte. Lamelele late, distanţate una de alta, inegale, de culoare similară cuticulei sau ceva mai deschisă, sunt în general neaderente la picior.

Piciorul plin, cilindric, brun-deschis la culoare, cu bază îngroşată şi uneori răsucită, înalt de până la 8 cm şi subţire, diametrul ne depăşind 0,5 cm.

Carnea pălăriei albicioasă, cu miros fin plăcut, gustul de alune, cea a piciorului fibroasă.Valoare alimentară foarte ridicată. Se consumă numai pălăria, piciorul fiind tare şi lemnos (xxx, f, 1999).

Aspectele caracteristice ale ciupercilor sunt prezentate detaliat în lucrarea „CIUPERCI: ghid complet ALL, Ed. All educaţional, apărută în anul 1999 şi notată: xxx, f, 1999)

Recoltarea se face începând din luna mai până în luna noiembrie. Ciupercile se pot culege şi după ce s-au uscat natural la locul de creştere. Toamnele uscate favorizează apariţia din abundenţă a bureţilor de rouă.

Conservare. Ciuperca se conservă prin uscare, păstrându-şi calitatea avuta în stare proaspătă (Tudor, 1996).

CIUCIULEŢI (zbârciog, pupi) (Morchella esculenta (L.) Pers.), fam. Morchellaceae Ciupercă saprofită tericolă comestibilă, răspândită în grupuri, mai puţin izolat, în

păduri rare de foioase, cu ulm, frasin, plop, salcâm, prin pajişti, lunci ierboase, în regiunile de câmpie şi deal. Creşte din abundenţă în judeţele Arad, Bihor ş.a. (Lucescu et al.,1968).

Pălăria globuloasă-ovoidală, înaltă până la 8 cm, în interior goală, de culoare galben-brună la început, mai târziu de culoare mai deschisă, bej sau galbenă-aurie, cu numeroase alveole dispuse dezordonat şi delimitate de creste proeminente. Marginile pălăriei sunt concrescute cu piciorul, făcând corp comun cu acesta.

Piciorul, gol la interior, ca şi pălăria, înalt până la 5 cm şi gros de 2-3 cm, este cilindric, la bază îngroşat şi zbârcit, de culoare la început albă, apoi galbenă-deschis.

Carnea este albă, subţire, casantă, cu miros slab, plăcut şi gust de asemenea slab.Compoziţie chimică. Bőtticher, citat de Balázs (1982), menţionează, pentru corpul de fructificaţie al

ciupercilor Morchella sp., următorul conţinut de vitamine, exprimat în mg/100g: provitamina A 0;vitamineteD 0,013; E 0,58; B1 0,13; B2 0,06; C 5,0.

Valoare alimentară foarte mare.Conservare. Ciuciuleţii se pot conserva prin uscare, întregi sau tăiaţi în două de-a lungul piciorului (Lucescu

et al., 1968).Precauţii!. Ca şi zbârciogii, ciuciuleţii conţin substanţe toxice solubile în apă caldă, motiv pentru care nu se

vor consuma în stare crudă şi, înainte de preparare, se vor fierbe timp de 10 minute, iar apa se va îndepărta; se impune, de asemenea, ca aceştia să se consume în cantităţi moderate (Lucescu et al., 1968; xxx, f, 1999).

Varietăţi: Specia prezintă trei varietăţi, toate cu valoare alimentară foarte ridicată (Salageanu, Gh. si Salageanu, A., 1985):

- var. rotunda Pers., cu pălăria globuloasă, vegetând mai cu seamă sub arbori de ulm şi frasin;

- var. crassipes Vent. ex Pers., având piciorul mai lăţit şi zbârcit la bază şi dimensiuni mari, înălţimea ajungând la 25 cm;

- var. alba Boud., prezentând corpul de fructificaţie în întregime albicios.

CIUPERCA DE CÂMP (ciupercă de branişte, ciuperca oilor) (Agaricus arvensis Schff., sin, Psalliota arvensis), fam. Agaricaceae

Ciupercă saprofită comestibilă, întâlnită prin păşuni, pajişti, tufărişuri, păduri de foioase şi răşinoase luminate, poieni, sub formă izolată, dar mai cu seamă în grupuri numeroase.

Pălăria la început ovoidală şi la maturitate convex-plană, uneori uşor mamelonată la centru şi pe margini fisurată, cu diametrul până la 20 cm. Cuticula cu aspect mătăsos, de culoare variabilă, de la albă, la gălbuie şi până la cenuşie-brună-închis, la atingere devine galbenă şi chiar roşiatică. Lamelele înalte şi dese, iniţial albe, mai târziu albe-rozii şi în final brun-negricioase.

Piciorul cilindric, ceva mai îngroşat spre bază, mai întâi plin, apoi parţial gol la interior, alb la început şi mai târziu gălbui, are înălţimea până la 15 cm şi diametrul până la 3 cm. In partea superioară este prezent un inel lat, dublu, cu margini dantelate, alb sau alb-gălbui, iar la bază se remarcă urmele volvei.

Carnea compactă, fragedă, exceptând partea inferioară a piciorului unde este fibroasă. Are culoare albă, uşor gălbuie şi mai târziu roşiatică, gust dulceag şi miros de anason.

Valoare alimentară foarte ridicată, ciuperca fiind considerată de către unii cea mai gustoasă din familia Agaricaceae.

Recoltare. Se poate culege timp îndelungat, din luna mai până în luna noiembrie.Conservare. Se poate păstra în stare deshidratată (xxx, f, 1999).Precauţii!. Ciuperca de câmp prezintă unele asemănări cu specii otrăvitoare din genul Amanita, însă acestea

din urmă au întotdeauna lamele albe şi volvă vizibilă la baza piciorului (xxx, f, 1999).

CIUPERCA DE PĂDURE (şampinion de pădure) (Agaricus silvaticus Schff., sin. Psalliota silvatica), fam. Agaricaceae

Ciupercă tericolă, comestibilă, întâlnită mai cu seama în pădurile de răşinoase, crescând îndeosebi în grupuri.

Pălăria, la început ovoidă, la maturitate uşor convexă, boltită la mijloc, poate avea până la 10 cm în diametru. Cuticula este de culoare albă cu nuanţe gălbui, până la roşcată, prezentând solzi bruni-roşcaţi, în număr mai mare spre centrul pălăriei, lamelele, dese, la început sunt de culoare roz, iar în final brună-purpurie.

Piciorul, înalt până la 11 cm şi gros până la 2 cm, este cilindric, ceva mai îngroşat la bază, la început plin, apoi la maturitate gol în interior. Culoarea, mai întâi gălbui-cenuşie, cu timpul devine cafenie. Inelul, subţire, membranos, alb în tinereţe, apoi maroniu, este căzător.

Carnea, albă, devenind galben-roşiatică atunci când ajunge în contact cu aerul, are gust plăcut şi miros slab, caracteristic de ciupercă,

Recoltare din luna iulie până în luna octombrie.Valoare alimentară foarte mare.Conservarea se poate realiza prin uscare (Lucescu et al., 1968).Precauţii!. Ciuperca de pădure se poate confunda cu buretele pestriţ (Amanita pantherina), o ciupercă

otrăvitoare, foarte periculoasă, la care însă, în principal, pălăria are lamele albe, iar piciorul, îngroşat la bază, are o volvă albă.

LABORATOR NR. 6CRĂIŢĂ (burete domnesc, crăinţ) (Amanita caesarea (Scop. Ex Fr.) Pers. Ex Schw., sin. Agaricus aesareus,

Agaricus aurantium), fam. AmanitaceaeCiupercă micoriziană, comestibilă, iubitoare de căldură, întâlnită în regiunile sudice şi vestice ale ţării, în

păduri de foioase şi prin luminişuri. Creşte obişnuit izolat sau în grupuri mici.Pălăria cărnoasă, mai întâi globuloasă, apoi convexă şi în final întinsă, cu marginile

fin striate, cu diamentrul până la 15 cm. Cuticula este netedă, viu colorată, portocalie, galben-aurie, desprinzându-se uşor de carne şi, foarte rar, poate prezenta resturi de văl. Lamelele sunt late, libere, galben –aurii.

Piciorul înalt până la 15 cm şi gros până la 2,5 cm, este drept, uşor îngroşat spre bază, cărnos, plin de culoare galben-aurie. Este prevăzut cu un inel galben, ca un guleraş, iar în partea inferioară este îmbrăcat cu o volvă membranoasă, elastică, albă, în formă de săculeţ, cu marginea crestată.

Carnea fragedă, albă, portocalie lângă cuticulă, cu miros şi gust foarte plăcute.Valoare alimentară foarte mare, crăiţa fiind considerată una dintre cele mai gustoase ciuperci comestibile.Recoltarea poate fi efectuată din iulie până în octombrie.Conservarea crăiţelor se poate face prin uscare, operaţia efectuându-se la fel ca şi în cazul hribului (Lucescu

et al., 1968).Precauţii!. Pentru evitarea eventualelor confuzii cu muscariţa (Amanita muscaria), specie otrăvitoare, se

menţionează că aceasta din urmă are cuticulă cu negi albi, lame albe, picior cu inel alb şi volvă friabilă, în formă de bureleţi concentrici.

GĂLBIORl (bureţi galbeni, gălbenele, unghia caprei) (Cantharellus cibarius Fr., sin, Cantharellus vulgaris, Craterellus cibarius), fam. Cantharellaceae

Ciupercă micoriziană, comestibilă, întâlnită în păduri de foioase şi răşinoase, prin păşuni, în locuri umede, crescând în grupuri.

Conform unor date relativ recente (Danell, 1997), speciile forestiere gazdă pentru gălbiori aparţin genurilor Pinus, Picea, Castanea, Betula, Quercus, Corylus, Pseudotsuga. Unele şuşe ale ciupercii ar avea totuşi o anumită specificitate, rezumându-se numai la anumite genuri, ca de exemplu Pinus sau Picea. S-a stabilit totodată că în condiţiile existenţei în pădure a unui număr mare de ciuperci micoriziene apte de a forma asociaţii cu aceleaşi specii forestiere, gălbiorii se dovedesc a fi foarte buni competitori. A reieşit, pe de altă parte, că asociaţia dintre gălbiori şi gazda lor poate dura timp de decenii, câtă vreme arborii sunt vii.

Mediul variabil în care gălbiorii sunt întâlniţi face dificilă precizarea condiţiilor ecologice în care aceştia se dezvoltă; în general, după Danell, ei par să prefere soluri bine drenate, cu cantităţi reduse de azot şi pH-ul cuprins între 4 şi 5,5, miceliul lor dezvoltându-se bine la adâncimi în pământ până la 10 cm.

Corpul de fructificaţie. Pălăria ciupercii, de culoare galbenă-aurie, este în tinereţe boltită, cu marginile uşor răsfrânte în jos. La maturitate, aceasta capătă forma unei pâlnii mult adâncite, cu suprafaţa prezentând mici cocoaşe şi cu marginea vălurată, şi are diametrul până la 9 cm. Pe partea inferioară a pălăriei se găseşte stratul fertil, de aceeaşi culoare cu pălăria, având forma unor lamele prelungite mult pe picior şi ramificate.

Piciorul, înalt până la 6 cm şi îngustat spre bază, este plin, tare, de culoare de asemenea galbenă. La exemplarele îmbătrânite, acesta capătă aspect pielos şi are tendinţa de a deveni gol în interior,

Durata de viaţă a corpului de fructificaţie, aşa după cum remarcă Danell (1997), este de peste o luna de zile, spre deosebire de multe alte ciuperci cu lamele, la care aceasta este doar de circa o săptămână. Dimensiunile sale definitive sunt realizate în una-două săptămâni dar himeniul care produce sporii continuă să se dezvolte şi mai târziu. Sporii, puţin numeroşi, sunt totodată puţin viabili.

Creşterea înceată la gălbior este remarcată şi de Telişevski, care menţionează şi el că, toamna, în perioada răcirii vremii, aceasta poate dura şi o lună de zile.

Carnea, de culoare tot galben-aurie, fibroasă, compactă, cu gust dulceag, plăcut, uneori piperat, chiar amar, cu miros de fructe.

Recoltarea. Gălbiorii sunt întâlniţi o perioadă lungă de timp, de la sfârşitul primăverii, respectiv din lunile mai-iunie, până aproape de sfârşitul perioadei de vegetaţie, constituind singura specie ale căror corpuri de fructificaţie nu se sfărâmă şi se pot recolta şi transporta în saci. Pentru asigurarea unui nivel cât mai ridicat al valorii alimentare, Lucescu et al., (1968) recomandă ca recoltarea să se facă în stadiul tânăr, când pălăria nu depăşeşte diametrul de 5 cm, evitându-se exemplarele mucegăite, oxidate (cu început de înroşire a marginilor pălăriei), sau cu urme de atacuri de insecte (vizibile la secţionarea bazei piciorului).

Se precizează că gălbiorii reprezintă una din speciile cu pondere mare în producţia realizată an de an în ţara noastră, în anul 1968, spre exemplu, cantitatea de gălbiori însumată cu cea de hrib ridicându-se la circa 13500 t (xxx, g, 1971).

Valoarea alimentară a gălbiorilor se consideră foarte mare, aceştia fiind apreciaţi ca excelenţi din punct de vedere culinar. La gălbiorii în stare proaspătă, valoarea energetică se cifrează la 95,7 J/100 g.

Staicu şi Negrean (1998), citându-1 pe Fourre, G. (1990), menţionează că gălbiorii ar avea acţiune antitumorală.

Sortarea. Gălbiorii care se valorifică în stare proaspătă trebuie să fie întregi, sănătoşi, tari, elastici, curaţi, fără alte corpuri străine. Piciorul se secţionează în partea inferioară, perpendicular pe ax, când se verifică şi încadrarea în numărul de canale de larve admis. Nu se admit ciuperci umede, deoarece se alterează uşor. Prin sortare, se procedează şi la repartizarea pe categorii de mărime conform cerinţelor beneficiarului.

Ambalarea se face în coşuleţe sau lădiţe, pe categorii de mărime.Transportul ciupercilor proaspete se execută cu autodube frigorifice, la temperatura de 1...2°C.Conservarea gălbiorilor se face în mod obişnuit prin congelare şi în saramură, fiind necesar a se executa pe

cât posibil imediat după ce ciupercile sunt recoltate. In prealabil, se efectuează curăţirea de eventualele impurităţi şi se înlătură prin tăiere partea inferioară a piciorului crescută în pământ. Gălbiorii nu se pretează la uscare.

Se menţionează că la conservarea în saramură, într-o unitate de ambalaj de 1001 se introduc 60 kg ciuperci, din una şi aceeaşi calitate. Sarea de bucătărie se foloseşte sub formă de saramură, concentraţia acesteia în masa produsului trebuind să fie egală cu 15-20% (o concentraţie mai mare de 20% ar conduce la destrămarea lamelelor ciupercilor). Saramura se prepară dizolvând sarea în apă fiartă ş1 se utilizează după răcire. In cazul butoaielor din fag, după introducerea gălbiorilor şi a saramurei, sacii de polietilenă se leagă la gură, urmărindu-se să nu conţină pungi de aer, pentru a se evita apariţia mucegaiului.

De reţinut că sarea se poate folosi şi direct, în aceeaşi concentraţie, introducându-se în straturi alterne cu ciupercile, operaţiile tehnologice fiind în principiu aceleaşi. In final, prin dizolvarea sării în sucul ciupercilor, rezultă o saramură limpede.

GHEBE (ghebe de rădăcină, opintici, hălimaş) (Armillaria mellea (Vahl. ex Fr.) Kummer, sin. Clitocybe mellea), fam. Tricholomataceae

Ciupercă lignicolă saprofită şi parazită. Se întâlneşte pe rădăcini, cioate, buşteni şi alte resturi în curs de descompunere, pe care persistă un număr de ani, până când sunt consumate toate substanţele nutritive oferite de lemnul mort. În cazul arborilor vii în picioare, miceliul ciupercii formează sub coaja acestora un fel de pâslă deasă, de culoare albicioasă, ce se întinde repede pe întreaga circumferinţă, producându-le uscarea şi, în final, putrezirea albă a lemnului. Se instalează pe majoritatea speciilor arborescente răşinoase şi foioase, ca şi pe speciile arbustive. Miceliul tânăr al ciupercii este fosforescent la întuneric, fenomen care cauzează fosforescenţa cioatelor uscate sau a aşchiilor de lemn, vizibil în anumite condiţii de umiditate şi temperatură şi care dispare la uscăciune.

Corpurile de fructificaţie apar de obicei în grupuri foarte numeroase, de zeci de exemplare, mai ales pe cioate uscate sau în dreptul coletului la arborii uscaţi în picioare, pe timp umed. Uneori pot fi şi solitare. Creşterea ghebelor este foarte înceată, toamna, după răcirea accentuată a vremii, putând dura şi o lună de zile (Telişevski. 1974).

Pălăria, cu diametrul până la 15 cm, este relativ consistentă. În tinereţe este emisferică, la maturitate din ce în ce mai întinsă, în final chiar adâncită, cu o ghebă caracteristică la mijloc, cu marginea striată, răsfrântă în jos şi spre interior. Cuticula, care se desprinde uşor de carnea pălăriei, este netedă, lucioasă pe vreme umedă, mată pe timp uscat şi prezintă solzi cafenii, ascuţiţi şi curbaţi, mai numeroşi spre centru şi mai rari spre exterior. La exemplarele mature solzii pot lipsi. După (xxx, f, 1999), culoarea pălăriei este foarte diferită, depinzând de specia lemnoasă pe care creşte corpul de fructificaţie, respectiv galbenă ca mierea pe plopi, salcâmi şi duzi, cafenie pe stejari, gri-albicioasă pe soc şi brun-roşcată pe specii răşinoase. Culoarea este mai închisă când solzii sunt foarte deşi. Lamelele, dese, prelungite pe picior, sunt albe, mai târziu galbene-rozii.

Piciorul, aşezat central faţă de pălărie, înalt până la 12 cm şi gros de 1-2 cm, plin, fibros, cu inel, este cilindric, alungit, deseori curbat, cu baza uneori sub formă de bulb, mai mare la exemplarele solitare faţă de cele ce cresc în tufe. Striat longitudinal şi de culoare galbenă-rozie deasupra inelului, sub acesta piciorul este pubescent şi are culoarea brună-deschis, spre bază uneori chiar negricioasă. Inelul, persistent, mare, cărnos, unit pe margini cu

pălăria la exemplarele tinere, este alb şi striat pe partea superioară şi gălbui pe partea inferioară. După maturizare, pălăriile au o viaţă scurtă şi se dezagregă uşor, pentru a nu se sfărâma fiind necesar să se manipuleze cu multă grijă (Lucescu et al., 1968).

Carnea este albă-gălbui, cea din pălărie fragedă, elastică, iar cea din picior fibros-lemnoasă şi are miros plăcut, specific de ciupercă. In stare proaspătă are un gust amărui, îndeosebi la exemplarele crescute pe specii răşinoase.

Valoarea alimentară a pălăriei este mare, impunându-se totuşi fierberea acesteia timp de 15-20 minute, după care apa trebuie îndepărtată; prin fierbere, gustul amar dispare, iar ciupercile pot fi consumate şi de către persoanele sensibile. Piciorul, îndeosebi în cazul exemplarelor bătrâne, este puţin comestibil (Tudor. 1996),

Recoltarea. Ghebele cresc în intervalul august-noiembrie.Nu se recomandă recoltarea prin smulgerea buchetelor şi detaşarea pe teren a pălăriilor, întrucât pe această

cale se favorizează răspândirea ciupercii, care aşa după cum se cunoaşte dăunează arborilor.Specia este puţin atacată de insecte, cercetări întreprinse scoţând în evidenţă că, în suprafeţele de probă în

care s-au efectuat măsurătorile, proporţia de exemplare viermănoase, cu mai mult de jumătate din corpul de fructificare atacat nu depăşeşte 5,0% din totalul cantităţilor recoltate într-un an (Telişevski, ] 974).

Conservare. Ghebele se recoltează în cantităţi mari, fiind folosite în timpul iernii la gătitul bucatelor, ca aperitiv sau garnitură. In acest scop se conservă prin congelare (după fierbere), în saramură, în oţet sub formă de marinată. Pentru hidrolizarea celulozei, se recomandă fierberea în apă cu 0,4% bicarbonat de sodiu, timp de circa 30 minute, la sfârşit apa îndepărtându-se. Prin aceasta are totodată loc dispariţia gustului amărui (Corlăţeanu, 1984). Intr-o măsură mai mică se conserva şi prin uscare (Lucescu el al., 1968).

Pe baza datelor din literatura de specialitate, rezultă că ghebele prezintă şi interes medicinal, Fourre, citat de Staicu şi Negrean (1998) menţionând că acestea au acţiune antitumorală şi hipolipidemică.

Ghebele nu prezintă asemănări cu ciuperci otrăvitoare.

Cultura ghebelor este practicată în Asia, mai ales în ţările Asiei de Sud-Est, unde cunoştinţele privind creşterea ciupercilor xilofage, în general, datează de peste 2000 ani, constituind secrete transmise din generaţie în generaţie (Dudka el al., 1978). De reţinut în acest sens şi afirmaţia făcută în anul 1894, de Costantin şi Matruchot, că în Japonia se cultivă ciuperci din genul Armillaria, acestea fiind apoi exportate în China (Moreau, 1952).

HRIB (mânătarcă, mitarcă, pitarcă, hrighi) (Boletus edulis Bull.ex Fr., sin. Tubisporus edulis), fam. Boletaceae

Ciupercă micorizantă, comestibilă. Creşte în păduri de răşinoase şi foioase, prin pajişti, în condiţii staţionale aparent foarte diverse.

Corpul de fructificaţie este cărnos şi constă din pălărie şi un picior central.Creşterea. Hribul se caracterizează printr-un ritm de creştere al corpului de

fructificaţie destul de rapid, după Telişevski (1974) masa realizata de acesta până în cea de a patra zi de la apariţia sa ridicându-se la 160 g. Durata de timp necesară corpului de fructificaţie pentru a ajunge la maturitate este de 4-10 zile, ca şi în cazul celorlalte specii din genul Boletus (Olivier et al., 1997). Sub stratul de zăpadă, hribul este capabil să suporte temperaturi de minus câteva grade Celsius, continuând să trăiască (Heim, 1957).

Carnea albă, este foarte preţuită atât pentru gustul şi mirosul său, cât şi sub raport nutritiv.Recoltarea se efectuează de la sfârşitul primăverii până toamna târziu, pe timp uscat. Lucescu et al. (1968)

recomandă ca în timpul primăverii şi verii ciupercile să se recolteze imediat după apariţie, întrucât sunt repede atacate de insecte; totodată nu trebuie ţinute mai mult de 8 ore până la conservare, deoarece se înmoaie şi se alterează uşor.

Conservare. Ciupercile pot fi consumate în stare proaspătă. Cele care urmează a se conserva, la fel ca şi cele ce se vor valorifica în stare proaspătă, se curăţă în prealabil de impurităţi. Partea inferioară a piciorului, crescută în pământ, se taie, prilej cu care se îndepărtează şi porţiunea cu un număr mare de galerii de larve.

Metodele folosite cu predilecţie în cazul hribului sunt congelarea şi uscarea. Se poate de asemenea recurge la conservarea în saramură şi prin marinare. Conservarea prin congelare se face ca şi în cazul gălbiorilor.

MĂNĂTARCĂ (Boletus reticulatus Schff., sin. Boletus aestivalis), fam, BoletaceaeCiuperca micoriziană, comestibilă, răspândită îndeosebi în păduri de stejar, în locuri deschise, luminişuri,

poieni, la liziere.Pălăria cărnoasă compactă, iniţial globuloasă, mai târziu convexă, cu diametrul până

la 20 cm. Cuticula fin tomentoasă, gălbui-brună, la maturitate fragmentându-se şi căpătând un aspect mozaicat, şanţurile destul de adânci fiind albe (xxx, f, 1999). Pe partea inferioară a pălăriei, porii, foarte fini, au o culoare gălbui-verzuie.

Piciorul cilindric, cărnos, ceva mai îngroşat spre bază, gălbui-brun ca şi cuticula, prevăzut cu o reţea albicioasă, poate ajunge la 15 cm înălţime.

Carnea albă, cu gust dulceag şi miros plăcut.Valoarea alimentară foarte mare.Recoltare. Mănătarca apare începând din luna iunie până la sfârşitul lunii august, când se şi poate recolta

Conservarea se poate face prin congelare şi uscare, dar şi în saramură şi prin marinare, la fel ca şi în cazul hribului (Lucescu et al., 1968).

Mănătarca nu poate fi confundată după aspect cu speciile otrăvitoare.

LABORATOR NR. 7PĂLĂRIA ŞARPELUI (burete şerpesc, parasol, piciorul căprioarei) (Macrolepiota procera (Scop, ex

Fr.) Singer, sin. Lepiota procera, Agaricus procerus), fam. Agaricaceae.Ciuperă saprofilă tericolă, comestibilă, uşor de recunoscut, ce creşte izolat sau în grupuri în păduri rărite de

foioase şi răşinoase, la liziere, în luminişuri, începând de la câmpie până la munte.Pălăria cărnoasă, la început globuloasă, apoi sub formă de umbrelă şi la sfârşit aproape

plană, cu un mamelon la centru, cu diametrul ce poate atinge 20 şi chiar 30 cm. Cuticula brună mai închisă în partea centrală şi mai deschisă spre periferie, cu franjuri pe margine, prezintă scvame groase, mai închise la culoare, dispuse în cercuri concentrice. Lamelele de pe faţa inferioară a pălăriei sunt late, cărnoase, libere, în general albe, mai târziu roşiatice.

Piciorul uşor detaşabil de pălărie, cilindric, la bază bulbos (fără volva amanitelor otrăvitoare), fistulos, vărgat, solzos, cu aspect de piele de şarpe, înalt până la 30 cm şi cu diametrul de numai 1-2 cm. In partea superioară este prevăzut cu un inel dublu dantelat, mobil, albicios spre pălărie şi brun-cenuşiu în partea opusă.

Carnea pălăriei albă, fragedă, cu miros agreabil de făină şi cu gust de alune. Piciorul este fibros, tare, indigest.Recoltare. Se întâlneşte începând din luna iulie până în luna octombrie. Pălăriile trebuie manipulate cu grija

deoarece se sfărâmă uşor.Valoare alimentară foarte ridicată, de la pălăria şarpelui consumându-se numai pălăria. Se recomandă ca

înainte de folosirea acesteia să fie îndepărtaţi solzii (xxx, f, 1999).Conservare. Se pot conserva pălăriile prin uscare (Lucescu et al., 1968).PĂSTRĂV DE FAG (burete negru, găinuşa pădurii, negrişori) (Pleurotus ostreatus (Jacq. ex. Fr.) Kummer,

sin. Agaricus ostreatus), fam. PleurotaceaeCiupercă lignicolă comestibilă întâlnită pe rănile arborilor vii debilitaţi, când se

manifestă ca specie parazită, dar şi pe cioate şi pe lemn doborât când este saprofită, consumând în primul rând lignina şi după aceea celuloza (Balazs; 1982). Comună îndeosebi pe fag, este însă prezentă şi pe alte specii foioase, ca stejar, carpen, mesteacăn, plop, salcie, tei, soc, castan porcesc, nuc, dud, mai rar pe specii răşinoase. Cauzează o putrezire albă cu dungi roşii a duramenului, lemnul putrezit fiind separat de cel sănătos printr-o dungă îngustă brună (Georgescu et al., 1957).

Alte specii din acelaşi gen şi prezentând numeroase asemănări cu păstrăvul de fag, întâlnite la noi spontan pe trunchiurile arborilor şi pe cioate, sunt păstrăvul ulmilor (P. ulmaris (Bull.) Fr.), păstrăvul iernatic (P. serotinus (Pers.) Gill.), buretele cornet (P, cornucopiae Paul. ex Fr.), P. eryngii (DC ex FR.) Quel.

- P. ulmaris creşte pe ulm, plop, fag, tei, nuc, acerinee, de la sfârşitul verii până

toamna târziu şi produce un putregai alb. Aparatele fructifere, aşezate în grupe, au pălărie albă, picior de asemenea alb şi sunt comestibile (Georgescu et al., 1957),

- P. serotinus creşte mai ales pe carpen şi se distinge prin pălăria cenuşie-verzuie sau roşiatică, lamelele albe-gălbui, piciorul galben, cu puncte cenuşii-negricioase. Corpul de fructificaţie, care se poate recolta în intervalul octombrie-decembrie, este comestibil (Corlăţeanu, 1959).

- P. cornucopiae se întâlneşte mai cu seamă pe fag, stejar, ulm, de obicei începând din luna septembrie până în noiembrie. Corpurile de fructificaţie din componenţa unei tufe pornesc dintr-un punct comun, au culoarea dominantă galbenă şi sunt comestibile. Pălăria este la început sub formă de pâlnie, apoi uşor concavă, iar piciorul este cilindric (Tudor, 1996; xxx, f, 1999). Moreau (1952) menţionează că arborii de ulm, infectaţi, pe care specia îi parazitează (identificabili după fructificaţiile date), pot fi utilizaţi pentru producerea ciupercii: în acest scop, exemplarele în curs de uscare se doboară, din trunchi se secţionează butuci de 10 cm lungime, care, după ce se îngroapă la câţiva centimetri în sol, vor furniza carpofori mai mulţi ani la rând. Fourre, G. 1990, citat de Staicu şi Negrean (1998), afirmă că specia prezintă acţiune antitumorală.

- P. eryngii, creşte în numeroase regiuni ale ţării, pe terenuri necultivate, pe rădăcini de scai vânăt (Eryngium planum), întâlnindu-se în lunile iunie-septembrie. Are pălărie asimetrică, de culoare bej până la brun, lamele albe şi piciorul de asemenea alb, fixat excentric de pălărie, curbat (Sălăgeanu, Gh. şi Sălăgeanu, A., 1985; xxx, f, 1999).

Referitor la cerinţele de ordin ecologic ale păstrăvului de fag, Dudka et al. (1978) fac o serie de precizări; creşterea miceliului se desfăşoară în condiţii optime la temperatură de 26-27°C, la peste 30°C şi sub5°C întrerupându-se; creşterea corpurilor de fructificaţie întâlneşte condiţii optime la temperatura de 14-15°C, la apariţia îngheţului, toamna, fiind blocată, dar după dezgheţ putând fi reluată. Păstrăvul de fag face parte din rândul speciilor de lumină.

Corpurile de fructificaţie ale păstrăvului de fag sunt anuale, de regulă aşezate în tufe compacte, alcătuite din 10-15 exemplare suprapuse, rareori fiind în stare izolată. Forma lor este puternic influenţată de starea lemnului pe care cresc (Dudka et al., 1978):

dacă ciuperca este situată pe lemn în fază iniţială de descompunere, ea se prezintă sub formă de tufă, cu numeroase pălării aşezate îngrămădit, etajat; dimpotrivă, când lemnul se află într-un stadiu avansat de descompunere, ciuperca are baza sub forma unui tubercul, din care pornesc mai multe picioare lungi, îngroşate la partea superioară. In cel de al doilea caz, masa principală a ciupercii (până la trei pătrimi) este concentrată în picior.

Pălăria netedă, cu diametrul cuprins între 5 şi 15 (30) cm, cărnoasă, la început este convexă, apoi plană, la maturitate fiind asemănătoare cu o scoică sau cu pavilionul unei urechi, cu marginea răsucită în jos. Cuticula are culoarea cenuşie, brun-cenuşie, măslinie până la negricioasă. Pe faţa superioară, înspre picior, este acoperită cu un praf cenuşiu, care reprezintă conidiile, respectiv sporii externi cu ajutorul cărora ciuperca se poate înmulţi. Pe faţa inferioară se găsesc lamele albe-gălbui, prelungite mult pe picior. In condiţii de umiditate sporită pălăria se dezagregă, pe când în toamnele secetoase, se usucă şi rămâne în timp aderentă (Georgescu et al., 1957),

Piciorul, care poale fi uneori abia schiţat, ajunge la cel mult 6 cm înălţime (când stă la baza mai multor exemplare), este alb, îngroşat la partea superioară şi subţiat, adesea fibros la partea inferioară, prinzându-se de regulă lateral de pălărie.

Carnea este albă, suculentă la corpurile de fructificaţie tinere, mai târziu compactă, însă fragedă, apoi fibroasă, cu miros de făină pătrunzător şi cu gust dulceag. După Telişevski (1974), păstrăvul de fag ar avea gustul mai plăcut decât al şampinionului.

Valoare alimentară foarte mare, unii recomandând totuşi ca piciorul să nu se consume, deoarece este prea tare (xxx, f, 1999).

Recoltarea se efectuează de regulă în lunile octombrie-noiembrie şi chiar decembrie, în iernile nu prea friguroase, precum şi primăvara devreme, când temperatura medie diurnă este mai mică de 16°C

Conservare. Ciupercile recoltate este necesar să fie cât mai repede valorificate în stare proaspătă sau conservate, Lucescu et al. (1968) afirmând că dacă sunt păstrate ca atare, carnea lor se înmoaie repede şi începe să se altereze, iar din ouăle depuse de insecte ies numeroase larve, care împânzesc toată masa cărnoasă. In pungi de polietilenă, se pot păstra în stare proaspătă timp de mai multe zile la temperatura din frigider. Conservarea se mai poate face în saramură asemănător gălbiorilor, prin marinare ş.a- (Fomina, 1980).

ZBÂRCIOG (zbârciog ţuguiat) (Morchella conica Pers., sin. Morchella elata), fam. Morchellaceae

Ciupercă saprofită tericolă, comestibilă, ce creşte izolat sau în grupuri, în păduri de foioase rărite, mai puţin de răşinoase, prin pajişti. După Lucescu et al. (1968), zbârciogul este bine reprezentat în judeţele Arad, Bihor ş.a.

Pălăria este conic-alungită, formă ce se accentuează cu vârsta, de unde-i vine şi denumirea de zbârciog ţuguiat. Inaltă până la 7 cm şi cu diametrul în partea inferioară până la 3 cm, complet goală în interior, este acoperită cu alveole poliedrice, de culoare negricioasă, aşezate în şiruri longitudinale şi despărţite prin nervuri de culoare ceva mai deschisă. Din cauza culorii generale destul de închise, asemănătoare mediului în care trăieşte, este uneori greu de observat. Marginile pălăriei sunt concrescute cu piciorul.

Piciorul, înalt până la 4 cm, vălurat longitudinal, are culoarea albicioasă, uneori cu nuanţe gălbui. Golul din interior se găseşte în continuarea aceluia din pălărie.

Carnea este subţire, de culoare la început albă, mai târziu gri, gustoasă şi cu miros plăcut. Valoare alimentară foarte mare.

Recoltare. Ciuperca se recoltează în lunile aprilie-mai. Conservare. Ciuperca se poate păstra timp îndelungat sub formă deshidratată, în care scop se usucă

întreagă sau tăiată în două (Lucescu et al., 1968).Precauţii!. Deşi considerat excelent pentru consum, zbârciogul conţine unele substanţe toxice, care se pot

acumula în organism şi de care trebuie să se ţină seama, pentru că pot provoca tulburări gastrice destul de grave. Ca atare, se impune să se evite exemplarele bătrâne sau cu semne de alterare, să nu se consume decât cantităţi moderate, iar cele ce se folosesc să se fiarbă mai întâi, timp de 10 minute, după care apa de fierbere să se arunce (xxx, f, 1999),

Varietăţi. Se cunosc două varietăţi, ambele cu valoare alimentară foarte ridicată (Sălăgeanu Gh. şi Sălăgeanu, A., 1985):

- var, deliciosa Fr., cu corpul de fructificaţie mai mic, crescând prin locuri înierbate, prin păduri de răşinoase, la marginea drumurilor;

- var, rigida Krbh., cu pălăria galben-brună având creste puţin neregulate, întâlnită pe coaste însorite, în locuri înierbate.ZBÂRCIOG GRAS (Gyromitra esculenta (Pers. ex Fr.) Fr., sin. Phisomitra esculenta), fam, Helvellaceae

Ciupercă saprofită tericolă, otrăvitoare, ce creşte solitară sau în grupuri, uneori foarte numeroase, îndeosebi în păduri de răşinoase, în jurul arborilor, dar şi pe terenuri deschise, neînierbate, nisipoase, în apropierea drumurilor, în şanţuri, fiind întâlnită în lunile aprilie-mai.

Pălăria globuloasă sau neregulată, uneori alcătuită din mai mulţi lobi, are diametrul până la 9 cm şi este prevăzută cu pliuri întortocheate, asemănătoare circumvoluţiunilor creierului. Culoarea este brună-castanie sau brună-negricioasă. La interior prezintă cavităţi, căptuşite cu perişori albi, fini. Marginea pălăriei este aderentă la picior.

Piciorul, înalt de 3-6 cm şi gros de 2-3 cm, mai lăţit la bază, gol la interior, la exterior cu nervuri longitudinale, are culoarea la început albicioasă, apoi cu nuanţe de roz.

Carnea foarte subţire, este albă, uneori gălbuie, fragilă, cu miros slab şi gust plăcut. Multă vreme, zbârciogul gras a fost considerat comestibil

Semnalând numeroase otrăviri produse în Germania, Austria, Elveţia, Franţa, Polonia, America de nord, Messague (2000) precizează că toxina zbârciogului gras dă prin hidroliză mono-methyl-hydrazina, substanţă cu proprietăţi toxice letale.

LABORATOR NR. 83. DESCRIEREA PRINCIPALELOR SPECII DE PLANTE MEDICINALE ŞI

AROMATICE DIN FLORA FORESTIERĂ SPONTANĂ

ARNICĂ (carul pădurilor, carul zânelor, podbal de munte) (Arnica montana L.), fam. Compositae. Plantă erbacee perenă, cu un rizom puternic în pământ, din care primăvara cresc frunze oblong-lanceolate,

întregi pe margini, grupate într-o rozetă. Din mijlocul lor se ridică o tulpină cilindrică, înaltă până la 1 m, puţin ramificată, pe care se găsesc 1-2 perechi de frunze opuse, sesile, mai mici decât cele de la bază. Creşte în fâneţe şi păşuni montane, pe marginea pâraielor de munte.

Florile, de culoare gaben-portocalie, sunt reunite la capătul tulpinii într-un capitul lat de 4-8 cm, fiind protejate de un involucru format din două rânduri de bractei. Amica înfloreşte în lunile iunie-august.

Produse. Caracteristici şi utilizăriDe la amică se folosesc florile în scop farmaceutic, mai rar partea aeriană a plantei.Recoltarea rizomului şi a rădăcinilor, datorită rarităţii plantei, este interzisă (Mocanu, 1998-1999).Florile (Flores Arnicae). Produsul, în stare uscată, este format din inflorescenţele capituliforme, fără

peduncul, cu numeroase filamente, cu gust picant, amar şi miros slab, aromat.Recoltarea se face în momentul începerii înfloririi. Pentru menţinerea efectivului de plante, se adoptă o

alternanţă la recoltare de cel puţin 1-2 ani; în acelaşi timp, coeficientul de exploatare ecologică nu va depăşi 50% din potenţialul productiv al bazinului (Mocanu, 1998-1999). Florile trecute şi intrate în fructificaţie se lasă neculese, pentru a permite înmulţirea plantei.

Utilizări. Produsul se foloseşte sub formă de tinctură, infuzie, extract uleios. După Grigorescu et al. (1986), infuzia se recomandă, intern, în tratamentul insuficienţelor coronariene, arnica fiind considerată al doilea produs vegetal, după păducel, ca eficienţă, în acest scop. Uleiul obţinut prin macerarea la cald a florilor, în amestec cu alte produse, se poate folosi, prin masarea locului afectat, în tratamentul reumatismului, artritei, nevralgiilor, pentru activarea metabolismului şi mai buna irigare a pielii. Sub formă de infuzie, produsul se mai poate folosi ca gargarism, în tratamentul unor faringite cronice şi al catarului cronic al fumători1or.

Administrarea internă a preparatelor (interzisă de unii autori) trebuie efectuată cu prudenţă, datorită toxicităţii, Simionescu (1961) menţionând în acest sens că planta, întrebuinţată pentru tratarea rănilor, altădată folosea drept leac miraculos pentru multe boli, astfel că uneori aveau loc otrăviri.

Produsul se întrebuinţează de asemenea în medicina veterinară, aplicându-se sub formă de comprese, în amestec cu apă de plumb, în cazul contuziilor însoţite de inflamaţii locale (Constantinescu şi Agopian, 1967).

CĂTINĂ ALBĂ (cătină de râu) (Hippophae rhamnoides L.), fam. Elaeagnaceae Specie indigenă arbustivă, cu înălţimea de 2-3 m, tufoasă, cu ghimpi puternici, în

staţiuni favorabile putând ajunge la talie arborescentă. Este răspândită în ţara noastră îndeosebi în Subcarpaţii Munteniei şi Moldovei, de la Olt până în valea Bistriţei, urcând natural de la câmpie până la circa 1000 m altitudine, dar întâ1nindu-se insular şi pe litoralul Mării Negre, în Delta Dunării. Creşte pe prundişurile din lungul apelor curgătoare, pe versanţi, pe soluri crude, mobile, cu suficientă umiditate şi este iubitoare de lumină, directă, intensă. Rezistă la geruri şi călduri mari, şi prezintă cerinţe dintre cele mai modeste faţă de condiţiile de sol. În virtutea insuşirilor sale ecologice, este folosită în lucrările de ameliorare a terenurilor degradate, în condiţii dintre cele mai grele, fiind un excelent colonizator, iar sub raport fructifer, este deosebit de preţuită pe plan fitoterapeutic şi în industria alimentară. Interesează de asemenea ca specie decorativă, datorită nuanţei argintii a coroanei şi fructelor viu colorate. Este considerată una dintre cele mai valoroase specii de arbuşti din flora spontană şi cultivată, bucurându-se de atenţia multor cercetători români şi străini, şi făcând obiectul a numeroase lucrări ştiinţifice.

Produse. Caracteristici şi utilizăriDe la cătina albă se valorifică în special fructele, în scop medicinal şi alimentar. mai pot valorifica în scop

medicinal frunzele, seminţele, scoarţa. Fructele sunt consumate de numeroase păsări, iar lăstarii şi frunzele de oi, capre, vite. Lemnul şi frunzele se pot folosi la vopsirea fibrelor naturale în galben şi maro. Polenul este căutat de albine.

Fructele (Fructus Hippophaes). Momentul optim de recoltare a fructelor. Având în vedere mersul maturării, precum şi inerentele decalaje cauzate de mersul diferit al vremii de la un an la altul, se consideră că recoltarea fructelor de cătină albă trebui declanşată în primele zile din luna septembrie în anii cu vreme călduroasă şi uscată, şi începând din a doua decadă a lunii respective în anii cu vreme rece şi umedă. Trebui desigur avută în vedere şi durata de timp necesară efectuării acestei operaţii, în funcţie de cantitatea care urmează a fi prelevată. Se menţionează că printr-o recoltare prea timpurie, se obţine o recoltă ceva mai mică, întrucât creşterea fructelor nu a

luat încă sfârşit. Pe de altă parte, la supramaturare, pe lângă deprecierile de ordin calitativ şi pierderile cantitative, se înregistrează o înrăutăţire a condiţiilor în care se fac operaţiile de recoltare, manipulare, transport şi păstrare a fructelor.

Recoltarea fructelor este o operaţie foarte dificilă, din cauza fructelor mici, puternic aglomerate în jurul lujerilor fructiferi şi fragile (pieliţa crapă uşor, lăsând sucul să se scurgă), a pedunculilor foarte scurţi şi elastici, care le prind puternic de ramuri, a ghimpilor rigizi şi numeroşi care rănesc mâinile, a densităţii ridicate a tufelor care le face practic impenetrabile, toate conducând la o productivitate extrem de scăzută. În aceste condiţii, în practică recoltarea se efectuează de regulă detaşându-se de pe tufe creşterile anului precedent, pe care sunt aşezate fructele, după care ciorchinii daţi din inflorescenţe se desprind prin tăierea pedunculilor cu ajutorul unui foarfece. Se obţin în acest mod fructe întregi, fără impurităţi, un muncitor adunând într-o zi de lucru o cantitate de 5-10 kg , în funcţie de îndemânare. Până la predarea lor la centrele de colectare, fructele se ţin la umbră sau în locuri răcoroase. Fiind perisabile, transportul lor se face în lădiţe mici, de cel mult 4 kg.

Păstrarea fructelor în stare proaspătă se poate face vreme de 3-4 săptămâni la temperatura de O°C, cu condiţia să fie nevătămate, recoltate pe timp uscat şi răcoros şi depozitate în strat subţire, de 5-6 cm, în ambalaje mici (Botez, 1984).

Conservarea fructelor. Congelarea se realizează procedând iniţial la o răcire la 2°C şi apoi coborând temperatura la - 35 ... - 40°C, în acest mod fructele păstrându-şi culoarea naturală şi mirosul plăcut aromat; transportul la locul de congelare (sau uscare) trebuie făcut la cel mult două ore de la recoltare. În stare congelată, durata de păstrare este de 6 luni. După decongelare, fructele trebuie să fie repede prelucrate.

Uscarea fructelor se efectuează numai pe cale artificială, la temperatura de 60-70°C, dat fiind faptul că uscarea naturală este lentă şi se soldează cu deprecierea calităţii; din 4-5 kg fructe proaspete rezultă un kg fructe uscate.

Compoziţia chimică a fructelor. Conform datelor din literatura de speciali tate fructele de cătină albă remarcă printr-un conţinut deosebit de bogat în principii active, motiv pentru care sunt considerate a fi o adevărată polivitamină naturală.

Ele au un conţinut ridicat de vitamină C (acid ascorbic), de regulă de 100-200 mg% (de 2-4 ori mai mare ca al fructelor citrice), dar care în funcţie de originea materialului analizat poate ajunge şi la 1000 mg%. Proporţia acestei substanţe este maximă în etapa de pârgă, după care se micşorează.

Carotenoidele, din rândul cărora unele sunt biologic active, constituind provitamine A (se transformă în vitamină A la nivelul organismului), se află şi ele cantităţi foarte mari, de 11-12 mg%. β-carotenul, cel mai activ dintre provitaminele A, deţine, în totalul carotenoidelor din aceste fructe, o pondere de 15-55%. Fructele de culoare portocalie şi în special cele roşii sunt mai bogate în carotenoide. Conţinutul de carotenoide descreşte cu cât data de recoltare a fructelor este mai târzie.

Valorile conţinutului de vitamină E (tocoferoli), superioare aproape tuturor, celorlalte fructe, oscilează între 3-18 mg%. Cel mai activ este alfa-tocoferolul, aflat într-o proporţie de 57-65% din totalul substanţelor din această grupă.

Vitamina F, reprezentată prin acizii graşi nesaturaţi linolic şi linolenic, se află într-o proporţie de 2,4-8 mg%.Vitamina K1, (filochinona), denumită şi antihemoragică, se găseşte în cantităţi de 0,8-1,5 mg%, mult mai mari

decât în alte fructe.Dintre vitaminele din complexul B, sunt prezente: vitamina B1 în cantitate de 0,01- 0,05 mg%; vitamina B2

0,03-0,27mg%; vitamina B6 0,11 mg%.Fructele de cătină albă mai conţin: betaină (0,09-0,36%); inozită (67 mg%); acid nicotinic (0,35 mg%);

cumarine (1-3,6 mg%); acid ursolic, o triterpenoidă apropiată hormonul glandei suprarenale- dezoxicorticosteronul; serotonină (1,1-2,5 mg%), alcaloid rar întâlnit în plante, implicat în funcţia sistemului nervos central, în stimularea sistemului imunoinductor ş.a.

În cantităţi relativ mari se află, totodată, o serie de acizi organici, între care acizii malic, chinic şi succinic, aciditatea totală ridicându-se de regulă la 2-3%.

Preparatele din fructe. Fructele de cătină albă nu se pot consuma crude, din cauza gustului impropriu. Ele pot fi utilizate la realizarea a numeroase preparate cu o deosebită valoare terapeutică curativă şi îndeosebi profilactică,şi pot de asemenea sta la baza fabricării unor produse de interes alimentar. Se menţionează mai întâi sucul total, sucul limpede, uleiul.

Sucul total (brut), tulbure, relativ vâscos, de culoare mai mult sau mai puţin portocalie, conţine pe lângă substanţele hidrosolubile şi celelalte substanţe biologic active din masa granuloasă a pulpei. Randamentul în suc brut determinat în condiţii de producţie (prin zdrobirea fructelor şi presarea masei zdrobite până la presiunea de 250 atmosfere) este de 70% (Mărcoiu et al., 1973). De reţinut că după ce este lăsat în linişte, în sucul total se

separă trei straturi, unul format din lichid limpede, unul dintr-un sediment grosier ocupând mai bine de jumătate din volum, iar la suprafaţă unul de ulei .

Sucul limpede (filtrat), aproape incolor, slab opalescent, conţine substanţele hidrosolubile, între care vitamină C, vitamine din complexul B, factori vitaminici P, acid malic, acid chinic, acid succinic ş.a,

Din sucul total şi sucul limpede se obţin siropuri vitaminice utilizabile la fabricarea băuturilor răcoritoare, reconfortante şi tonifiante.

Uleiul (Oleum Hippophaes) are aspectul unui lichid vâscos, de culoare roşie, care prin păstrare depune un sediment relativ voluminos. Uleiul de cătină albă poate fi utilizat pentru extracţia beta-carotenului în stare pură, precum şi pentru realizarea unor preparate farmaceutice şi cosmetice. Din punct de vedere farmaceutic, este considerat ca având acţiune antibacteriană, sedativă, de accelerare a epitelizării ţesuturilor, uşor narcotică, hipotensivă. Cele mai cunoscute întrebuinţări sunt în tratarea bolilor ulceroase ale stomacului şi duodenului, în terapia cancerului intestinal, a rinitei şi faringitei, a arsurilor şi degerăturilor, pentru cicatrizarea rănilor greu vindecabile, în afecţiuni ginecologice. Este, de asemenea, recomandat pentru prevenirea inflamaţiilor cauzate de acţiunea razelor X şi de radiu şi a efectelor secundare apărute în cursul tratamentului radiologic al cancerului faringelui şi esofagului, în terapia bolilor de iradiaţie ale pielii. Alături de aceste acţiuni semnalate de numeroşi autori, trebuie adăugat efectul pozitiv realizat prin folosirea uleiului în asociere cu alcaloizi din rostopască (Chelidonium majus) în tratamentul unor dermatoze şi micoze, rezistente la alte medicaţii (Grigorescu et al., 1986).

Se menţionează că numai într-un singur an (1987), la noi în ţară fructele de cătină albă au intrat în componenţa a opt preparate brevetate ca invenţii. Este vorba de preparate medicamentoase trofice, energizante, reconfortante, cu efecte vasodilatatoare, pentru prevenirea afecţiunilor parodontale, pentru uz pediatric.

Infuzia 2-3%, preparată din fructele coapte, proaspete sau uscate, este indicată intern, ca diuretic şi pentru aportul în vitamine şi săruri minerale, precum şi contra eczemelor (Bojor şi Popescu, 2001).

Din fructele de cătină albă, singure sau în amestec cu mere, coacăze negre, morcov, se mai pot de asemenea realiza gem, dulceaţă, jeleu, marmeladă, umpluturi pentru bomboane, băuturi alcoolice.

În ţara noastră, cătina albă manifestă aceeaşi variabilitate pronunţată a caracterelor. Au fost astfel puse în evidenţă (Beldeanu, 1975) deosebiri mari între exemplarele naturale de pe litoralul Mării Negre (punctul Cardon, situat la circa 7 km nord de Sulina), pe de o parte, şi cele studiate în restul arealului românesc (în bazinele râurilor Prahova, Dâmboviţa, Ialomiţa, Putna şi Trotuş), pe de altă parte, fapt ce vine în sprijinul ideii că acestea aparţin celor două subspecii diferite, maritima şi respectiv fluviatilis.

Cultura cătinei albe a vizat, la început, utilizarea acestei specii pentru fixarea şi amelirarea terenurilor degradate, în condiţii dintre cele mai grele, pe care alte specii nu pot vegeta. Merite deosebite privind cunoaşterea ariei de răspândire naturală în ţara noastră şi a cerinţelor ecologice ale speciei, precum şi pentru promovarea culturii ei în scopuri atât de ameliorare a terenurilor cât şi pentru producţia de fructe, revin profesorului At. Haralamb.

Culturi specializate pentru producţia de fructe au început să se înfiinţeze o dată cu adâncirea cunoştinţelor privind compoziţia chimică a acestora. În ţara noastră, primele plantaţii experimentale având drept scop valorificarea fructelor datează din deceniul al optulea al secolului trecut, fiind efectuate la Institutul de Cercetări Pomicole Mărăcineni Piteşti, Staţiunea de Cercetări Pomicole Bacău şi Institutul Agronomic Iaşi. În intervalul 1975-1982, la Mărăcineni s-au efectuat cercetări de teren, identificându-se un număr important de biotipuri valoroase, dintre care unele s-au dovedit de perspectivă. Unul dintre biotipuri, Delta 3, este lipsit de spini. De reţinut că, într-o plantaţie specializată Institutul de Cercetări Pomicole Mărăcineni -Piteşti, pe terenuri de fertilitate medie uşoare, permeabile, irigate, în anul III de plantare, s-au obţinut producţii medii de 8-10 kg/tufă şi până la 20-26 t /ha (Botez et al., 1984). Astfel de preocupări s-au mai înregistrat în Rusia, Germania.

În cazul plantaţiilor intensive, o problemă deosebită ridică recoltarea fructel deoarece, în totalul cheltuielilor cu forţa de muncă, această operaţie participă cu pondere de 90% (Bukştânov et al.,1985). Ca urmare, se caută să se pună la punct metode şi utilaje, care să permită creşterea corespunzătoare a productivităţii muncii.

LABORATOR NR. 9

IENUPĂR (Juniperus communis L.), fam, Cupressaceae Specie răşinoasă indigenă, de regulă arbustivă, cu înălţimea până la 5 m.

Prezintă numeroase tulpini date de la colet şi îndreptate în sus, şi formează obişnuit tufărişuri întinse. În mod excepţional, poate căpăta formă arborescentă. Foarte

răspândit în ţara noastră, creşte îndeosebi în regiunea de munte, până la 1400 m altitudine, uneori fiind însă întâlnit şi în regiunea de dealuri joase şi de câmpie. Apare prin poieni, păşuni, fâneţe, margini şi rarişti de păduri, pe alocuri devenind invadant. Nu este pretenţios faţă de condiţiile de sol şi rezistă la ger şi secetă. Ienupărul prezintă importanţă decorativ utilizându-se mult în parcuri şi grădini.

Produse. Caracteristici şi utilizăriDe la ienupăr se valorifică obişnuit pseudobacele. Frunzele şi ramurile tinere pot interesa pentru conţinutul de

ulei volatil, iar scoarţa pentru conţinutul de substanţe tanante. Din lemn se poate obţine un gudron cu însuşiri medicinale. Ienupărul este căutat de albine pentru mana secretată.

Utilizările ienupărului datează din vremuri îndepărtate, după mai mulţi autori citaţi de Beldeanu, 2004. În antichitate, vechii egipteni foloseau pseudobacele acestuia, alături de alte ingrediente, între care şi răşina speciilor lemnoase răşinoase, în amestecurile complexe destinate fumigaţiei templelor. În cursul marii epidemii de variolă din 1870, în spitalele din Paris ardeau frunzele speciei. La Braşov, în prima farmacie de aici (atestată documentar încă din anul 1512), un inventar din anul 1576 dovedeşte faptul că se vindeau pseudobace de ienupăr, precum şi soluţii uleioase medicamentoase preparate din ele; afară de acestea se puteau de asemenea procura răşină pură şi ulei de terebentină de pin.

Pseudobacele au gust dulceag-amărui, aromat şi miros balsamic, caracteristic. Recoltarea pseudobacelor se face toamna, după coacerea deplină, începând din luna octombrie şi poate continua până în luna ianuarie a anului următor, după care se produce diseminarea. Operaţia se efectuează pe timp uscat. Se aşază prelate sub tufe ramurile se scutură sau se bat uşor, astfel ca să se desprindă numai pseudobacele coapte nu şi cele verzi, care vor constitui recolta viitoare. Acele, bucăţile de rămurele, alte corpuri străine, inclusiv acarienii căzuţi de pe tulpini, se elimină prin vânturare sau prin sitare prin ciururi cu ochiuri de 4 mm diametru (Constantinescu şi Agopian, 1967). În anul 1963, din fondul forestier s-a recoltat o cantitate de 50 t pseudobace (Haralamb, 1965).

Uscarea pseudobacelor se execută în încăperi aerisite sau în poduri acoperite cu tablă, bine ventilate, acestea fiind întinse în straturi subţiri pe hârtie sau pânză. Nu se recomandă uscarea artificială. Randamentul la uscare este 40-45%, produsul conţinând cel mult 20% apă.

Păstrarea pseudobacelor. Bacele false conţinând 6% apă se pot păstra, ambalate, până la 3 ani, în încăperi uscate, bine ventilate.

Utilizări:- Pseudobacele de ienupăr se folosesc în scopuri medicinale şi alimentare, avându-se însă grijă să nu fie

confundate cu cele de cetină de negi, care sunt toxice.Produsul medicinal (Fructus Juniperi) este alcătuit din pseudobacele recoltate atât de la ienupăr cât şi de la

ienupărul pitic, fiind cunoscut şi sub denumirea de enibahar (Grigorescu et al., 1986.După Grigorescu et al. (1986), pseudobacele de ienupăr se pot folosi sub formă de infuzie, ca produs diuretic,

stomahic şi sudorific. Sunt indicate în afecţiuni ale căilor urinare, precum şi suferinzilor de artroză şi cu afecţiuni reumatice. Datorită uleiului volatil, acestea au şi acţiune uşor expectorantă. Sucul concentrat se prescrie copiilor ca tonic, în angine, răceli, juniperina acţionând asemănător tonicelor amare. Spirtul de ienupăr se prescrie sub formă de fricţiuni în reumatism şi în caz de dureri nevralgice. La administrare internă în doze mari, se pot înregistra efecte secundare toxice. Pot avea loc iritaţii renale, inflamaţii intestinale.

Efect diuretic prezintă şi extractul apos obţinut din pseudobacele verzi, nemature, după distilarea uleiului volatil.

În industria alimentară, pseudobacele de ienupăr pot servi ca ingredient la fabricarea băuturilor alcoolice (lichioruri, votcă, rachiuri, gin). Pseudobacele uscate pot fi de asemenea folosite drept condiment, fiind cunoscută utilizarea lor în acest scop în Bucovina, ca şi în Elveţia, la (Drăgulescu, 1991). În alte ţări, din pseudobace se prepară şi un sirop, din care se obţine zahărul de ienupăr , precum şi unele produse de cofetărie.

Cetina în stare proaspătă are totodată în compoziţia sa ulei volatil, într-o proporţie de 0,45-1,54% (în medie de 0,88%) (Corlăţeanu, 1984).

Lemnul de ienupăr dă, prin descompunere termică (piroliză), un gudron utilizat dermatologie, care îl poate înlocui pe cel al speciei mediteraneene Juniperus oxycedrus (Pix cadi) (Laza şi Racz, 1975).

Mana este uneori secretată în cantităţi mari, putând asigura un cules de întreţinere şi dezvoltare pentru familiile de albine (Cîrnu, 1980).

MĂCEŞ (Rosa sp.), fam. RosaceaeMăceşii sunt arbuşti răspândiţi în întreaga ţară, începând din stepă, până la limita

altitudinală a pădurilor. Există un număr mare de specii de măceş, care la rândul lor cuprind numeroase subspecii, varietăţi şi forme, unele spontane, altele cultivate.

Speciile principale din punct de vedere silvicultural, din cele câteva zeci întâlnite în ţara noastră, sunt, după Stănescu et al. (1997): R. canina, R. gallica, R. pendulina şi R. spinosissima, indigene, precum şi R. rugosa, exotică. Se menţionează în acest sens că măceşul este considerat un important factor de stabilitate a solului şi de combatere a eroziunii. Speciile R. canina, R. pendulina şi R. rugosa prezintă, în plus, după Grigorescu et al. (1986), un interes deosebit pentru valoarea lor terapeutică. Botez et al. (1984) consideră, că R. canina şi R. pendulina sunt importante, sub raport genetic şi economic, pentru crearea de culturi intensive destinate valorificării fructelor, prima pentru productivitatea ridicată şi rezistenţa sporită la boli, iar a doua pentru conţinutul ridicat de vitamină C şi spinozitatea foarte redusă.

Măceşi indigeni:- R. canina L. (măceş, răsură). Arbust foarte răspândit, comun îndeosebi la dealuri şi în regiunile montane,

urcând frecvent la 1200 m altitudine, dar izolat ajungând şi la 1700 m; este însă întâlnit şi la câmpie (Stănescu et al., 1997). Apare la margini de pădure, în arborete rărite, în tufărişuri. Puţin exigent, rezistă pe soluri scheletice, compacte, chiar degradate şi cu conţinut de săruri, uscate până la reavăne. Este înalt de 2-3 (4) m. Are ramuri arcuite. Frunzele sunt imparipenat compuse, de regulă cu 7 foliole, florile roz sau albe, iar fructul fals, multiplu, elipsoidal, de 1,5-2 cm, roşu, cu numeroase achene mici, păroase;

- R. gallica L. (măceş de câmp), întâlnit îndeosebi în si1vostepă, mai scund ca R. canina, cu flori roşii purpurii, frunze obişnuit cu 5 foliole şi fruct piriform sau globulos, păros, din care s-au obţinut trandafirii roşii de cultură (Morariu, 1965);

- R. pendulina L. (măceş de munte), răspândit din subzona molidului până în etajul sub alpin, pe soluri scheletice, superficiale, în luminişuri şi la liziera pădurilor, înalt până la 1m, cu frunze cu 7-9 foliole, flori mari, purpurii, fruct elipsoidal, lung de 2- 2,5 cm şi având un conţinut foarte ridicat de vitamină C;

- R. spinosissima L. (măceş), răspândit de la câmpie până la munte, mai ales pe substrate calcaroase. De înălţime redusă, până la 1 m, are frunze cu 5-11 foliole, fructe globuloase, negre-purpurii, cu diametrul până la 1 cm.

Produse. Caracteristici şi utilizăriDe la măceşi se pot valorifica îndeosebi fructul fals (măceşele), inclusiv achenele (seminţele), dar şi petalele

florilor, frunzele, lujerii, rădăcinile şi scoarţa. Se remarcă importanţa lor apicolă.Fructele (Fructus Cynosbati). Recoltarea măceşelor se face când acestea capătă culoarea roşie-portocalie,

atunci conţinutul de vitamină C fiind maxim. În culturile experimentale de R. rugosa de la Staţiunea ICAS Ştefăneşti, producţia de fructe pe tufă a avut

valori cuprinse între 400 şi 800 g; valoarea medie a masei unor probe de 100 fructe s-a cifrat la 420 g, faţă de numai 120 g cât s-a stabilit la probele recoltate de la tufele spontane de R. canina existente în vecinătate. Proporţia pulpei în masa fructelor s-a ridicat la 76,5%.

Anual, în ţara noastră se pot recolta 4000-5000 t măceşe (Adam şi Iorga, 1968). Păstrarea fructelor. Datorită conţinutului relativ scăzut de umiditate comparativ alte fructe, măceşele nu pun

probleme deosebite în ceea ce priveşte păstrarea.După recoltare, până când sunt transportate la locul de prelucrare, se pot aşeza în locuri răcoroase, bine aerisite, ferite de ploaie şi soare, pe stelaje, în strat subţire, de 4-5 cm din timp în timp se răvăşesc, pentru a nu se încinge.

Transportul fructelor proaspete nu trebuie făcut în saci, pentru că se zdrobesc. Compoziţia chimică a fructelor. Componentul principal al măceşelor este acidul ascorbic, fructele respective

având obişnuit, în partea lor cărnoasă, o concentraţie de 25 500 mg% a acestui principiu activ şi fiind considerate cea mai bogată sursă naturală de vitamină C (Grigorescu et al., 1986).

Pe raza municipiului Braşov şi a comunei Zizin au fost identificate exemplare de , R. canina din flora spontană cu 644 şi respectiv 766 mg % vitamină C, fructele, în medie de 3 şi respectiv 2,5 g, având o proporţie a părţii cărnoase de 70 şi respectiv 71% (Bălăşcuţă, 1986).

In general, conţinutul de vitamină C al măceşelor creşte proporţional cu altitudinea, depinzând totodată de specie, de condiţiile staţionale, de starea vremii.

Specia spontană de la noi cu fructele cele mai bogate în acid ascorbic este R. pendulina. La fructele provenite din Munţii Bucegi s-au determinat, de exemplu, valori mergând până la 9000 mg% (Zitti şi Bojor, citaţi de Grigorescu et al., 1986).

Un conţinut ridicat de vitamină C se întâlneşte şi la R. rugosa, analizele efectuate de Cristescu et al. (1965), la fructe provenite de la Staţiunea ICAS Ştefăneşti, demonstrând că această specie are fructe nu doar foarte mari, ci şi foarte bogate în acest principiu activ. Cu valori de 1267-4732 mg%, fructele acesteia au depăşit aici cu mult fructele de R. canina ale exemplarelor spontane vecine, la care conţinutul era de numai 330-1615 mg% (cantităţi

foarte mari de vitamină C s-au înregistrat şi în cazul fructelor prelevate din perimetrele de ameliorare a terenurilor degradate din Munţii Buzăului şi Vrancei, unde specia a fost introdusă).

Alte substanţe prezente în măceşe sunt provitamina A (2,55-6,18 mg%), vitaminele B, , B2 , PP, K, P, glucide (20%), pectine, taninuri, acizi organici (malic şi citric) (Grigorescu et al., 1986). Pulpa conţine ca elemente minerale îndeosebi calciu, magneziu, fier, potasiu.

Proprietăţi şi utilizări ale fructelor. Ca urmare a compoziţiei chimice, fructele au proprietăţi vitaminizante, astringente, antidiareice. Prezenţa acidului ascorbic, a celorlalte vitamine, face ca măceşele să fie considerate o adevărată polivitamină naturală, cu acţiune biologică superioară vitaminelor sintetice. Datorită bogăţiei în vitamină C, măceşele, preparatele având la bază aceste fructe ajută la funcţionarea normală a tuturor glandelor cu secreţie internă, a inimii, creierului, ficatului, intervin în respiraţia tisulară, eliminarea toxinelor sanguine, potenţează acţiunea antivirală a interferonului (Grigorescu et al., 1986).

Din măceşe se pot prepara un ceai aromat, hepatic şi tonic aperitiv, sirop, pastă fructe, jeleu, gem, un vin foarte plăcut, lichior. Ceaiul este diuretic, însuşire atribuită în special seminţelor. Neproducând iritaţii, e recomandat în tratarea bolilor căilor urinare de rinichi, pentru o cură mai îndelungată.

Datorită conţinutului important de săruri de magneziu pe care îl au, măceşele constituie un prim factor de imunitate, conducând la creşterea potenţialului intelectual şi la rezistenţă faţă de stres (Olah, 1996).

Măceşele se pot folosi proaspete sau conservate, îndeosebi prin deshidratare. Din ele se prepară făina de măceşe şi concentratele naturale de vitamină C din măceşe, pasta de măceşe .

Petalele florilor (Petalum Rosae) se recoltează în faza de deschidere a bobocilor florali, pentru a se evita pierderile prin scuturare. Se desprind împreună cu receptaculul, pe vreme uscată şi se depozitează temporar în locuri umbrite, răcoroase, bine aerisite.

Petalele de R. rugosa pot servi la prepararea de dulceţuri, specia numindu-se trandafir de dulceaţă (Botez et al., 1984; Istudo, 2001) precum şi pentru sirop, şerbet, lichior.

Totodată, prin distilare din petalele de R. rugosa, ca şi din cele ale unor specii de cultură (R. damascena Mill., R. centifolia 1.), se poate obţine uleiul de trandafir (Aetheroleum Rosae), utilizat în industria parfumurilor şi în cosmetică, precum şi în scopuri medicinale.

LABORATOR NR. 10

MĂTRĂGUNĂ (doamnă mare, doamna codrului, cireşa lupului) (Atropa belladonna L.), fam. Solanaceae Plantă erbacee perenă înaltă până la 2 m, întâlnită în majoritatea judeţelor,

cu excepţia celor din sudul ţării. Este răspândită în regiunile de deal şi munte, de preferinţă la marginea pădurilor de fag, în luminişurile acestora şi mai cu seamă în tăieturi, unde apare frecvent la 2-3 ani după exploatarea arboretelor. Îi convin solurile profunde, umede, afânate, bogate în humus, evitându-le pe cele grele,

reci, în care stagnează apa.Produse. Caracteristici şi utilizăriMătrăguna este una din plantele medicinale întrebuinţate în terapeutică încă din antichitate, de la ea interesând

frunzele şi rădăcina.Planta este consumată rar de iepuri, iar sturzii şi mierlele mănâncă partea suculentă a fructelor, răspândind

seminţele (Simionescu, 1961).Frunze (Folium Belladonnae). Produsul este format din frunze, împreună cu peţiolul lor, precum şi din

vârfurile tulpinilor. Mirosul caracteristic, neplăcut în cazul materialului recent recoltat, se atenuează treptat şi dispare prin uscare. Gustul este uşor amar, înţepător, neplăcut.

Compoziţia chimică. În frunzele de mătrăgună s-au pus în evidenţă alcaloizi (hiosciamină, scopolamină, atropină, beladonină, tropanol, scopină), o serie de baze volatile, glicozide, aminoacizi, cumarine (Grigorescu et al., 1986).

Recoltarea începe cu puţin timp înainte de deschiderea florilor şi poate continua, în perioada de înflorire, revenindu-se încă o dată sau de două ori, pe măsură ce noi frunze îşi fac apariţia. Frunzele se culeg împreună cu peţiolul. Cele de la partea superioară a ramificaţiilor se pot recolta inclusiv cu vârfurile pe care stau, sporind astfel conţinutul de alcaloizi pus în valoare. Pentru protejarea speciei, se impune să nu se recolteze mai mult de 50% din totalul frunzelor unui exemplar (Mocanu, 1998-1999).

Uscarea se poate face în timpul sezonului de vegetaţie pe cale naturală, în poduri acoperite cu tablă sau în şoproane bine aerisite, frunzele fiind aşezate în straturi subţiri, de 1-2 cm grosime.

Utilizări. Frunzele intră în compoziţia a numeroase medicamente, care se folosesc numai cu avizul medicului. Preparatele interesează în combaterea spasmelor dureroase de la nivelul diverselor segmente ale aparatului digestiv, ca şi al celui renal, au efect pozitiv în activitatea cordului, a sistemului vascular, a respiraţiei şi aduc ameliorări importante în boala Parkinson (Bojor şi Popescu, 2001).

Rădăcina (Radix Belladonnae). Produsul este format din fragmente lungi până la 20 cm şi groase de 7-12 mm, cilindrice sau despicate longitudinal, cu striuri în lung, de culoare brună-deschis la exterior şi albicioasă la interior, cu miros foarte slab, gust amar, neplăcut. Se rupe uşor, producând un praf alb.

Compoziţia chimică. Rădăcina conţine hiosciamină în cantitate de 0,30-0,60%, precum şi celelalte substanţe prezente în frunze (Grigorescu et al., 1986).

Recoltarea se efectuează toamna după încheierea sezonului de vegetaţie până la primul îngheţ, precum şi primăvara devreme. Se au în vedere plantele viguroase, de 3-4 ani, cele bătrâne fiind sărace în alcaloizi. Rădăcinile scoase din pământ nu trebuie surprinse de îngheţ, întrucât pierd din conţinutul în principii active. Imediat după ce au fost recoltate, rădăcinile se curăţă de părţile aeriene, se spală de pământ, se zvântă. Se taie apoi în bucăţi lungi de circa 10 cm, iar cele prea groase se despică în lungime pentru a se grăbi uscarea.

Uscarea se face pe cale artificială la 50-60°C, în perioada recoltării vremea fiind rece pentru a se recurge la uscare naturală.

Utilizările sunt aceleaşi ca şi în cazul frunzelor.Precauţii. Toate părţile speciei sunt otrăvitoare. Foarte periculoase sunt fructele, tentante mai ales pentru copii,

datorită aspectului atrăgător şi gustului dulceag. Unul din simptomele intoxicaţiei este dilatarea exagerată a pupilei (efect midriatic).

Planta se utilizează numai sub formă de preparate farmaceutice. Caracterul său toxic face necesară adoptarea unor măsuri severe de protecţie individuală, ţinând cont că urme din substanţele pe care le conţine rămân pe mâini în timpul efectuării lucrărilor de recoltare şi manipulare, şi că particule ale produsului uscat pot fi inhalate în timpul prelucrării acestuia.

Cultură. Pe lângă obligativitatea respectării normelor de exploatare ecologică a surselor spontane, pentru asigurarea necesarului de materie primă al industriei de medicamente se recomandă introducerea speciei în cultură (Mocanu, 1998-1999).

Ţinând cont de faptul că mătrăguna este o plantă de pădure, Bojor (1964) consideră că aceasta ar putea fi însămânţată în arborete1e de fag, în anul precedent exploatării lemnului. Ar exista astfel posibilitatea ca, în următorii ani, până la regenerarea naturală a arboretului, să se realizeze o producţie constantă de material vegetal, obţinându-se importante beneficii de ordin economic, cu atât mai mult cu cât planta nu necesită lucrări speciale de cultură şi de întreţinere.

MENTĂ (Mentha sp.), fam. Labiatae Genul Mentha cuprinde plante erbacee perene, aromate, ce cresc pe lângă

ape, în locuri în general umede şi care reprezintă unele din cele mai vechi plante medicinale cunoscute, existând scrieri din care reiese că erau folosite in Egipt în anul 1550 î.e.n. (Păun, 1975).

Dintre speciile care cresc spontan la noi, reţin atenţia indeosebi M pulegium şi M. aquatica.M pulegium L. (busuiocul cerbilor) creşte pe malurile apelor, în locuri mlăştinoase. Prezintă frunze foarte

mici, de 5-15 mm lungime, ovate, scurt peţiolate. Florile sunt verticilate, verticilele, globuloase, fiind aşezate la baza frunzelor. Se deosebeşte de alte specii de mentă prin caliciul bilabiat, cu un inel de peri la interior. Corola este purpurie-deschis sau liliachie. Înfloreşte in lunile iulie-august.

M aquatica L. (izma broaştei) creşte în toată ţara, începând din lunca inundabilă a Dunării şi in special Delta Dunării, unde ocupă suprafeţe însemnate, până în regiunea alpină. Are frunze mari şi vârful tulpinii terminat într-o inflorescenţă globuloasă sau scurt oblongă. Caliciul tubulos are 10 nervuri proeminente. Corola este roşiatică. Înfloreşte din iunie până in octombrie.

Produse. Caracteristici şi utilizăriÎn scopuri farmaceutice şi cosmetice, după datele din literatura de specialitate, de la speciile spontane

busuiocul cerbilor şi izma broaştei se valorifică, relativ rar, frunzele şi partea aeriană. Totodată, ca şi alte specii de mentă, acestea pot fi folosite în scop alimentar şi prezintă importanţă apicolă, pentru nectarul şi polenul pe care îl produc în lunile de vară şi în prima parte a toamnei. Se precizează că pentru realizarea diverselor preparate la scară industrială, contează materialul vegetal provenit de la speciile cultivate.

Nectar şi polen. Cîrnu (1980) menţionează că busuiocul cerbilor asigură recolte medii de miere de 100 kg/ha, având pondere economico-apicolă mijlocie.

După acelaşi autor, în lunca şi Delta Dunării, unde este larg răspândită, izma broaştei furnizează culesuri importante de producţie. Aici, în anii favorabili, aceasta asigură recolte de miere de peste 15-20 kg/familia de albine, iar în anii excepţionali, când, concomitent, se înregistrează culesuri valoroase şi de la alte specii, se pot obţine producţii record, de aproximativ 40-50 kg/familia de albine. Cu o producţie de miere la hectar evaluată în medie la 220 kg, specia respectivă prezintă pondere economico-apicolă mare.

Mierea de mentă este galbenă-roşcată şi are gust dulce, plăcut, cu aromă caracteristică speciei (xxx, d, 1986).Cultură. Prin grădini şi câmpuri de plante medicinale sunt cultivate:- M piperita Huds. (M. aquatica x M spicata), cu frunze oblong-ovate sau lanceolate, toate peţiolate,

diseminat-păroase, numită izmă bună;- M spicata L. et Harly var. crispa (Shcrad.) Beck, cu frunze adânc sectate şi încreţite, numită izmă creaţă.Mai răspândită este M piperita, cultivată la noi începând din anul 1926, în scopuri industriale (Coiciu şi Racz,

1962). Aceasta se remarcă prin mirosul plăcut şi gustul răcoritor, datorită conţinutului de ulei volatil şi în special componentului său principal, mentolul

În cultură, în apropiere de Braşov, a fost obţinut prin selecţie individuală soiul Mentha Feldioara, având câteva caracteristici demne de precizat (Corlăţeanu, 1976): asigură producţii mari de herba, realizând în culturi neirigate cantităţi de 8170-19210 kg/ha material verde; este rezistent la rugina mentei (Puccinia Menthae) şi mucegaiul alb (Fusarium sp.), precum şi la ger şi secetă; materialul vegetal proaspăt recoltat conţine o cantitate de ulei volatil de 2,56-3,47%; uleiul volatil are un conţinut de mentol cuprins între 65,24 şi 81,96% (asemănător speciei M piperita), este aromat şi are gust dulceag înţepător, fără a fi amărui. Soiul M. Feldioara a fost cultivat în fondul forestier, în plantaţii de plop nou înfiinţate, intercalat, în Ocolul Silvic Verbila, la Ruşeţu - în apropiere de Brăila, ş.a.

LABORATOR NR. 11

PĂDUCEL (Crataegus sp.), fam. Rosaceae Genul Crataegus este reprezentat, la noi în ţară, prin trei specii care cresc spontan:C. monogyna Jack - păducelul, gherghinarul sau mărăcinele; C. laevigata (Poir.) DC.;

C. pentagyna W. et K., şi alte câteva specii cultivate cu scop omamental.C. monogyna, cea mai răspândită dintre speciile menţionate, este un arbust spinos, înalt

până la 10 m, cu tulpina scundă şi neregulată şi coroana rară, luminoasă. Este întâlnită în tot cuprinsul ţării, începând din silvostepă până în zona montană, unde urcă până la 1400 m altitudine, crescând izolat sau formând tufărişuri, uneori împreună cu alte specii, în păduri rărite ori poieniţe, pe liziere, precum şi în locuri fără vegetaţie forestieră, însorite. Apreciată

ca dispunând de o largă amplitudine ecologică, rezistă bine atât la secetă şi căldură, cât şi la geruri aspre, şi este puţin pretenţioasă faţă de sol. Interesează în mod deosebit din punct de vedere silvicultural, fiind folosită la realizarea perdelelor de protecţie, în garduri vii şi, alături de numeroasele sale varietăţi şi forme, având utilizări de ordin decorativ.

Produse. Caracteristici şi utilizăriDe la păducel se valorifică în special fructele, în scop medicinal şi alimentar. Se mai pot valorifica florile,

frunzele. De reţinut că, în ţara noastră, produsul medicinal oficializat sub denumirea Crataegy flores, folium et fructus cuprinde flori, frunze şi fructe, aproape în exclusivitate din specia C. monogyna, şi pe alocuri şi din specia C. laevigata, în timp ce în alte ţări acesta provine numai de la cea de a doua specie C. pentagyna nu ar avea importanţă medicinală. Păducelul prezintă totodată iportanţă apicolă.

Fructul. Recoltarea fructelor se face toamna, când acestea sunt complet coapte. Producţia de fructe. O tufă poate da, după Lucescu şi Ionescu (1985), 3-5 kg fructe, iar după Haralamb (1965),

5-8 kg . În anul 1963, în unităţile silvice s-au recoltat 10 t fructe (Haralamb, 1965), ulterior această cantitate fiind însă mult depăşită.

Uscarea fructelor. După Constantinescu şi Agopian (1967), uscarea se efectuează în camere încălzite sau în uscătorii cu aer cald, la o temperatură de cel mult 70°C, fructele fiind aşezate în straturi de 2-3 cm şi periodic răvăşite.

Utilizările fructelor. Fructele de păducel se pot consuma în stare proaspătă sau prelucrată. Pot fi folosite, uneori în amestec cu alte fructe, la prepararea marmeladei. În Olanda, servesc la prepararea unui cidru foarte gustos (Haralamb, 1965). Prin fermentaţie şi distilare se pot obţine băuturi alcoolice apreciate (Lucescu şi Ionescu, 1985).

Referitor la utilizările medicinale, se menţionează faptul că, în anii 70 şi 80 ai secolului trecut, fructele şi alături de ele florile şi frunzele, au făcut obiectul unor intense cercetări. A devenit astfel posibilă realizarea de diferite specialităţi farmaceutice în industria de medicamente şi a fost fundamentată ştiinţific utilizarea lor. Rezultatele obţinute au dovedit, aşa după cum arată Grigorescu et al. (1986), că preparatele pe bază de păducel micşorează excitabilitatea muşchiului cardiac şi îi tonifică activitatea, au efect pozitiv în tratarea tulburărilor de ritm cardiac, îmbunătăţesc irigarea şi aportul de oxigen la nivelul cordului şi creierului, prezintă acţiune hipotensivă şi sunt indicate în tratamentul aterosclerozei şi insomniei. Se consemnează absenţa aproape completă a toxicităţii curei cu preparate de păducel, cură recomandată de exemplu în tratamentul sclerozei coronariene şi anginei pectorale.

Fructele, florile şi frunzele pot fi de asemenea utilizate sub formă de ceai.Florile şi frunzele. Recoltarea florilor se efectuează în momentul în care acestea încep să se deschidă, pe cât

posibil în zile senine şi pe timp uscat, după ce roua s-a ridicat, întrucât în caz contrar, datorită umezelii, se brunifică

Uscarea florilor şi frunzelor. Imediat după recoltare, florile sunt supuse uscării. Operaţia se efectuează pe cale naturală, la umbră, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă, florile fiind aşezate în straturi subţiri şi având grijă ca prin întoarcerile impuse de uniformizarea umidităţii să nu se fărâmiţeze. Uscarea pe cale artificială se face la temperatura de 35°

Utilizările florilor şi frunzelor. În compoziţia preparatelor medicinale realizate pe bază de păducel, alături de fructe intră, de regulă şi florile şi frunzele acestuia, ele contribuind la asigurarea proprietăţilor fitoterapeutice semnalate anterior.

Scoarţa conţine esculină, o glicozidă din grupa cumarinelor.Nectar şi polen. Speciile din genul Crataegus sunt melifere. După Cîrnu (1980), C. monogyna asigură în

perioada înfloririi un cules susţinut, care permite stimularea dezvoltării familiilor de albine, în vederea culesului principal de la salcâm sau de la alte plante melifere importante. Mierea produsă, în cantitate de 35-100 kg/ha, este de culoare deschisă, aromată şi foarte plăcută la gust. Specia are pondere economico-apicolă mijlocie.

VÂSC (vâsc alb) (Viscum album L.), fam. Loranthaceae Specie indigenă arbustivă semiparazită, cu înălţimea până la 50-60 cm, ce se fixează pe

arborii gazdă cu ajutorul haustorilor, producând o serie de vătămări, inclusiv lemnului, care în final pot culmina cu uscarea exemplarelor atacate. Creşte pe ramurile arborilor, sub formă de tufe globuloase, cu ramuri drepte sau aplecate în jos. Are tulpina scurtă, ramificată dihotomic, cu ramuri rotunde în secţiune transversală, noduroase şi cu lujerii verzi-gălbui. Vâscul este răspândit îndeosebi în regiunile de deal şi munte, precum şi în partea de nord a ţării. După Constantinescu şi Agopian (1967), are longevitatea de circa 70 ani.

În literatura ştiinţifică de specialitate sunt consemnate trei subspecii de vâsc: - V. a. ssp. abietis (Wiesb.) Abromeit, ce vegetează pe brad şi molid;- V. a. ssp. austriaticum (Wiesb.) Vollmann, întâlnită pe pinul silvestru şi pinul negru;- V. a. ssp. album Ball., ce este specializată pe mai multe specii foioase, ca plopi, sălcii, tei, acerinee,

mesteacăn, frasin, ulm, carpen, anin, măr, păducel şi mai rar pe stejar, păr (Georgescu et al., 1957; Stănescu et al., 1997).

Fructele sunt bace false, sferice, la început verzi, apoi albe, translucide, cu diametrul de circa 8 mm şi au o singură sămânţă, inclusă într-o materie cleioasă, numită viscină. Se coc prin luna decembrie şi dacă nu sunt mâncate de păsări, rămân pe lujeri până primăvara. Cu ajutorul viscinei, sămânţa, transportată de păsări, aderă pe suprafaţa cu care vine în contact, realizându-se astfel diseminarea.

Produse. Caracteristici şi utilizăriVâscul prezintă importanţă medicinală, de la el recoltându-se în special rămurelele cu frunze. Are totodată

valoare ornamentală, ramurile sale fiind utilizate ca material decorativ, pentru împodobirea încăperilor în timpul sărbătorilor de iarnă, conform unei credinţe vechi, având darul de a conferi fecunditate.

Rămurelele cu frunze (Folium cum stipites Visci) au întrebuinţări medicinale. Se folosesc în acest scop rămurelele tinere, cu grosimea până la 5 mm, cu frunze verzi gălbui, fără fructe. Produsul în stare deshidratată este lipsit de miros şi are gust acru amărui.

Recoltarea se poate efectua tot anul, fiind însă preferată perioada de repaus vegetativ, când arborii sunt desfrunziţi şi vâscul se distinge uşor. Desprinderea lui de pe crăcile arborilor se realizează folosindu-se prăjini lungi cu cârlige la capăt. Din ramurile ajunse la sol se îndepărtează porţiunile având grosimea mai mare decât cea admisă, fructele, alte părţi necorespunzătoare. Înlăturarea fructelor se face prin frecarea ramurilor cu o perie aspră de la bază spre vârf, imediat după recoltare, având în vedere că, dacă se întârzie, prin periere cad şi frunzele.

Uscarea se face numai pe cale naturală, în poduri sau încăperi bine aerisite, ferite de lumină, pentru a se evita decolorarea produsului. Acesta se consideră uscat când rămurelele cele mai groase se rup uşor. Uscarea artificială nu este recomandată întrucât conduce la brunificare. Din 2-3 kg plantă proaspătă rezultă 1 kg produs uscat.

Compoziţia chimică. După Bojor şi Popescu (2001), în compoziţia chimică a vâscului există saponozide triterpenice, beta-amirină şi derivaţi ai acidului alcanolic, alfa şi beta-viscol, colină, acetilcolină, flavonoide, substanţe grase, vitaminele C şi E, mucilagii, substanţe de natură glicozidică (sinigrina), cvercetină, vâscotoxină (polipeptidă

Utilizări. După Grigorescu et al. (1986), vâscul este întrebuinţat de foarte mult timp pentru proprietăţile sale hipotensive, datorate colinei şi acetilcolinei, intrând în compoziţia ceaiului pentru hipertensivi. El are totodată proprietăţi antitumorale, dar în acelaşi timp conţine şi un factor de stimulare tumorală. Este prezent şi un principiu cu acţiune hipotensivă, mai slabă, dar toxic pentru inimă. Ionescu-Stoian şi Savopol (1977) semnalează şi ei acţiunea cancerostatică şi posibilitatea utilizării preparatelor de vâsc în afecţiunile inflamatorii articulare.

Mai recent, Bojor (2003) semnalează că au fost realizate preparate pe bază de vâsc pentru tratamentul tumorilor inoperabile, precum şi pentru tratamente post-operatorii şi cobaltoterapie. Este menţilonat însă şi faptul că din vâsc au fost totodată izolate formaţiuni cardiotoxice, care produc leziuni la nivelul miocardului.

Ca o concluzie, este demn de subliniat că substanţele active ale vâscului influenţează în mod complex activitatea organismului, motiv pentru care se impune ca diversele preparate să fie realizate prin prelucrări specifice industriei farmaceutice şi utilizarea lor să se facă sub supraveghere medicală.