SISTEME TEHNOLOGICE DE EXPLOATARE A OVINELOR

Exploatarea ovinelor reprezintă o preocupare străveche a omului şi constă în punerea în valoare a capacităţii de producţie în diferite condiţii de mediu. Într-un sens mai larg exploatarea reprezintă totalitatea măsurilor tehnice şi organizatorice, biologice şi economice, elaborate în scopul creşterii potenţialului productiv şi se referă la întreţinerea, reproducţia şi nu în ultimul rând la alimentaţia ovinelor.

În stabilirea sistemelor tehnologice de exploatare se ţine seama de: caracteristicile geografice ale zonelor, creştere, cerinţele biologice ale ovinelor, forma de proprietate, etc. Acestea pot fi luate în considerare separat, dar de regulă împreună, deoarece se condiţionează reciproc, iar atunci când exprimarea lor este la nivel superior se creează condiţii favorabile obţinerii unor producţii mari şi cu grad ridicat de economicitate. Modul şi nivelul de întrepătrundere a diferitelor elemente determină caracterul exploatării după gradul de intensivizare şi după tipul sectorului respectiv (gospodăresc sau industrial).

SISTEME DE EXPLOATARE ŞI ÎNTREŢIERE A OVINELOR În elaborarea şi aplicarea sistemelor de

întreţinere şi exploatare se ţine cont de influenţa factorilor naturali şi a celor social-economici a căror întrepătrundere determină caracterul exploatării. Ţinând cont de toate aceste elemente, atât în ţara noastră cât şi la nivel mondial, s-au elaborat şi sunt aplicate diverse sisteme de exploatare a ovinelor.

În funcţie de gradul de intensificare a exploatării, clasificarea acestor sisteme este următoarea: extensiv, intensiv şi semiintensiv.

SISTEMUL EXTENSIV DE EXPLOATARE Este aplicat pe scară largă de crescătorii de ovine din sectorul

privat fiind utilizat în toate zonele ţării. Gradul ridicat de utilizare al acestui sistem derivă din faptul că nu necesită investiţii mari, fiind din acest punct de vedere cel mai economic, deoarece se bazează pe valorificarea directă a pajiştilor pe parcursul perioadei de păşunat şi a resturilor vegetale ocazionale (vara şi toamna), precum şi a fânului, cocenilor, paielor şi vrejilor pe durata iernii.

În condiţiile concrete din fiecare zonă a ţării, exploatarea ovinelor în acest sistem poate fi aplicată în două variante: transhumanţa şi semitranshumanţa.

Exploatarea ovinelor în transhumantă tradiţională este aplicat cu precădere de către crescătorii particulari din zonele montane (Poiana Sibiu, Vâlcea, Novaci, Bistriţa, etc.) şi constă în transferul turmelor pe durata iernii în zone cu climat mai blând. Acest sistem prezintă marele avantaj că necesită investiţii extrem de reduse iar turmele valorifică resturile vegetale până în primăvară, însă prezintă neajunsul că adeseori se valorifică numai parţial potenţialul productiv al animalelor. Urcarea oilor înapoi la munte are loc de regulă primăvara în luna mai, unde rămân până toamna târziu (octombrie sau noiembrie).

Transhumanta este un obicei străvechi în cazul crescătorilor din zonele montane. Cu privire la acest aspect, scrieri referitoare la fenomenul transhumantei din Transilvania în Valahia au fost publicate şi de filozoful şi jurnalistul englez Jeremy Bentham încă din anul 1785.

Exploatarea oilor în condiţii de semitranshumanţă constă în pendularea turmelor de la munte în zonele depresionare şi invers în funcţie de succesiunea anotimpurilor. Astfel, oile sunt duse pe păşunile montane timp de 4 - 5 luni, după care urmează o perioadă de păşunat de una sau două luni în zone joase, fiind valorificată astfel iarba uscată rămasă necosită. Perioada de păşunat este urmată de una de trecere la stabulaţie care, de multe ori este foarte scurtă, după care urmează iarăşi scoaterea la păşune.

Cu toate că această variantă presupune şi o perioadă de stabulaţie, investiţiile efectuate în amenajarea adăposturilor sunt minime deoarece, în acest scop sunt folosite materiale ieftine locale.

În ambele tipuri de exploatare, reproducţia este sezonieră iar scuccesiunea anotimpurilor determină modificări accentuate în evoluţia modului de întreţinere. De asemenea, utilizarea acestui mod de exploatare, prezintă marele neajuns că nu permite aplicarea unui program concret de ameliorare a ovinelor.

Sistemul pendular este paracticat cu succes în diverse ţări transoceanice ca Australia, Noua Zeelandă, Uruguai, Argentina, precum şi în zonele cu climat mediteranian din Europa (Spania, Olanda, Belgia, Franţa, Grecia, Italia). Condiţiile climaterice şi vegetaţia bogată de pe tot parcursul anului din aceste ţări, permit menţinerea turmelor pe păşune în cea mai mare parte a anului.

SISTEMUL INTENSIV DE EXPLOATARE Este aplicat cu precădere în zonele cerealiere din

ţara noastră şi îndeosebi în sectoarele în care sunt crescute nuclee de elită. Aplicarea sistemului intensiv de exploatare se poate face în stabulaţie permanentă sau prin întreţinerea efectivelor de oi pe pajişti naturale, cultivate sau ameliorate. Aplicarea sistemului intensiv de exploatare se poate realiza, în funcţie de o serie de caracteristici ale zonei, sau de condiţiile existente în cadrul fiecărei exploataţii, în două variante de întreţinere: în stabulaţie permanentă şi în stabulaţie sezonieră cu întreţinere pe păşune vara şi la adăpost iarna.

Întreţinerea oilor pe durata stabulaţiei se poate realiza în adăpost şi padoc în sezonul rece şi în padoc sau pe tronsoane cu podea din grătar în sezonul cald.

Tronsoane

Întreţinerea în stabulaţie permanentă este practicată, în special, în cazul tineretului ovin la îngrăşat şi mai rar în cazul celui de înlocuire. În cadru acestei variante, în funcţie de condiţiile concrete, precum şi de zona geografică şi rasă, aplicarea se poate face în două variante de întreţinere: în stabulaţie permanentă cu administrare raţiei sub formă de amestec unic şi stabulaţie permanentă cu furajare bazată în mare parte pe masă verde cosită.

Stabulaţie permanentă cu furajare pe baza amestecului unic reprezintă de fapt o prelungire a condiţiilor asigurate pe durata iernii şi în sezonul cald. Şi în cadrul acestei variante tehnologice pot fi întâlnite în funcţie de condiţiile de întreţinere două subvariante: întreţinere pe sol în padoc sau în adăpost şi pe tronsoane cu pardoseala din grătare

Hrana se administrează la discreţie sub formă de amestecuri unice constituite din diferite sortimente de furaje. Acest amestec se realizează de obicei din 50 - 55% fibroase (1/2 coceni şi paie şi 1/2 fânuri din diferite sortimente) 30 - 35% suculente şi aproximativ 10 - 20% nutreţuri concentrate. Toate aceste nutreţuri sunt măcinate şi apoi amestecate, realizându-se astfel, atât o îmbunătăţire a însuşirilor gustative cât şi o mărire a digestibilităţii raţiei. De asemenea, furajarea ovinelor cu amestec unic reduce considerabil pierderile de furaje, sporeşte consumabilitatea fibroaselor şi elimină posibilitatea consumului selectiv.

Stabulaţia permanentă cu hrănire bazată pe furajele verzi. Se poate aplica pe toată perioada sezonului cald şi constă în administrarea masei verzi cosită şi pălită. Cu toate că este considerată o variantă neeconomică, aplicarea acestui sistem dă rezultate foarte bune în cazul creşterii tineretului ovin de prăsilă în sistem intensiv.

Avantaje şi dezavantaje Dintre avantajele pe care le conferă aplicarea

acestei variante enumerăm: asigură utilizarea integrală a producţiei de masă verde, elimină consumul selectiv al plantelor; favorizează o creştere a coeficientul de consumabilitate a plantelor; limitează infestaţiile parazitare.

Utilizarea acestei variante de întreţinere prezintă şi unele dezavantaje deoarece induce o creştere a cheltuielilor cu furajarea şi unele reduceri ale consumului de hrană, fiind astfel posibile apariţia unor efecte negative în exteriorizarea potenţialului productiv.

Întreţinerea oilor în stabulaţie sezonieră, reprezintă varianta cea mai utilizată atât în Europa cât şi în ţara noastră. Astfel, în Belgia, Olanda, Franţa şi alte ţări europene cu un climat anual mai blând, oile sunt întreţinute aproape pe toată durata anului pe păşune, fiind aduse şi întreţinute în adăposturi doar pe durata fătărilor şi prima parte a perioadei de alăptare.

Pe durata perioadei de păşunat oile sunt întreţinute pe păşuni naturale sau pajişti cultivate şi irigate, creându-se astfel posibilitatea ca acestea să poată beneficia atât de mişcare cât şi de o furajare adecvată. În condiţiile ţării noastre perioada de păşunat se încadrează în intervalul aprilie-noiembrie, iar înfiinţarea unor pajişti cultivate şi irigate nu exclude folosirea şi a altor resurse furajere ocazionale locale ce pot apărea în anumite perioade anuale.

În cazul pajiştilor semănate şi irigate se impune trecerea la păşunatul sistematic, prin împărţirea suprafeţei de păşunat în parcele. Păşunile artificiale pot fi destinate păşunatului doar după ce în prealabil, cel puţin 2 ani, au fost folosite fie ca fâneţe fie pentru masă verde cosită. Păşunatul se organizează pe parcele, iar delimitarea acestora se face cu ajutorul gardurilor confecţionate din material lemnos, plasă de sârmă, gard electric, gard viu, etc. Suprafaţa parcelei de păşunat este dependentă de unele caracteristici legate de productivitatea plantelor ce alcătuiesc covorul ierbos, de încărcătura pe hectar, de ritmul de refacere a plantelor, de posibilităţile de irigare, etc.

După parcelarea suprafeţei totale se va trece la păşunatul succesiv al acestora. Timpul de revenire pe aceeaşi parcelă este dependent de natura suprafeţei, de numărul de animale şi de durata refacerii covorului ierbos. Astfel, în cazul păşunilor naturale o parcelă poate fi păşunată timp de 5-6 zile, revenindu-se în acelaşi loc după minim 25 zile de repaus. În cazul parcelelor cultivate, păşunarea se va face în reprize de 3-5 zile, cu revenire după minim 12 zile, interval în care covorul ierbos poate ajunge la o înălţime de cel puţin 8 cm.

Avantajele sistemului intensiv Sistemul intensiv de exploatare prezintă o serie

de avantaje, dintre care cele mai importante sunt: concentrarea şi specializarea efectivelor; permite ameliorarea rapidă a efectivelor de ovine; sunt valorificate la un nivel superior aproape toate resursele furajere; permite mecanizarea şi automatizarea principalelor lucrări; asigură sporirea productivităţii muncii; permite obţinerea unor producţii sporite în condiţii de eficienţă economică. Sistemul intensiv de exploatare dă rezultate foarte bune în condiţiile utilizării raselor ameliorate, de mare productivitate, şi a metişilor.

SISTEMUL SEMIINTENSIV DE EXPLOATARE Acest sistem de exploatare, reprezintă de fapt o îmbinare a

caracteristicilor specifice sistemelor descrise anterior. Însă, acest sistem presupune renunţarea la transhumantă şi întreţinerea oilor pe durata iernii în adăposturi corespunzătoare şi completarea deficitului de furajare a diverselor categorii de ovine, iar în perioada de vegetaţie oile sunt întreţinute pe păşuni corespunzătoare.

Cu toate acestea, tehnologia semiintensivă poate fi considerată una de sine stătătoare, fiind utilizată frecvent în exploatarea oilor din ţara noastră.

Primăvara, oile sunt scoase pe păşuni de bună calitate, iar pe durata verii după recoltarea cerealelor păioase sunt valorificate şi resursele furajere de pe mirişti. De asemenea, sunt utilizate şi alte resurse furajere ocazionale, iar toamna porumbiştile. Oile sunt întreţinute pe păşune până toamna târziu după care, odată cu căderea primelor zăpezi sunt retrase la saivan. În perioada de stabulaţie, alimentaţia oilor se bazează pe modificarea modului de prezentare a furajelor (netocate sau tocate). În cazul în care furajele sunt tocate, administrarea acestora se face sub formă de amestec unic. După caz, se intervine şi cu administrarea sub formă măcinată sau uruită a unei anumite cantităţi de concentrate cultivate.

OPERAŢII TEHNOLOGICE PRIVITOARE LA ÎNGRIJIREA OILOR Pe durata unui an calendaristic ovinele au nevoie de o serie de

îngrijiri specifice sezonului respectiv. În acest sens, trebuie făcuta precizarea că există operaţii tehnologice diferite atât pentru perioada de păşunat cât şi pentru durata de stabulaţie, dar şi unele cu caracter permanent.

Îngrijirea oilor în perioada de stabulaţie. Condiţiile climaterice şi caracteristicile biologice ale speciei ovine,

impune adăpostirea pe timp nefavorabil şi de iarnă a efectivelor de oi, pentru a le feri astfel de influenţa negativă a vânturilor şi ploilor reci de toamnă târzie, sau de zăpada şi gerurile iernii. De aceea, ştiindu-se faptul că tocmai în perioada de stabulaţie se desfăşoară cea mai mare parte a gestaţiei, precum şi fătarea şi prima parte a alăptării mieilor, se impune urmărirea atentă a efectivelor, precum şi efectuarea corectă, la timp şi după un anumit program, a diverselor operaţii tehnologice de îngrijire.

În perioada de stabulaţie activitatea zilnică în sectorul creşterii şi exploatării ovinelor se derulează pe o arie mai restrânsă limitându-se la suprafaţa padocurilor, saivanelor şi fermei.

Având în vedere caracteristicile biologice ale speciei, saivanele sunt folosite doar în zilele cu intemperii. În zilele de iarnă, fără ger şi viscol oile pot fi întreţinute şi furajate în padocurile aferente saivanele cu acces liber în interior şi pot rămâne după caz aici şi pe durata nopţii.

În cazul raselor Ţurcană şi parţial Tigaie care după cum se ştie sunt rustice şi rezistente, oile pot fi cazate în adăposturi simple de tip şopron sau copertină, iar în zonele montane acestea iernează adesea în diverse încăperi.

În exploatarea de tip gospodăresc, întreţinerea oilor pe durata perioadei de stabulaţie se face pe aşternut permanent, uscat şi împrospătat zilnic. În scopul prevenirii deprecierii lânii, aşternutul va fi reprezentat de paie uscate, evitându-se utilizarea cojilor de floarea soarelui, rumeguşului sau paielor tocate.

Furajele vor fi administrate fie sub formă de amestec unic fie ca atare, nefiind indicate cele care prezintă degradări, mucegăiri sau cele îngheţate, deoarece se pot induce îmbolnăviri, mortalităţi sau avorturi în cazul oilor gestante. Administrarea furajelor se va face în hrănitori specifice acestei specii care vor fi dispuse în padoc. Furajarea în interiorul saivanelor se face de regulă în cazul oilor aflate în maternitate şi doar în perioadele extrem de geroase pentru celelalte categorii. O atenţie deosebită se va acorda asigurării apei potabile, programându-se adăparea de două ori pe zi.

După fătare se va efectua şi codinitul oilor, iar curăţirea ongloanelor se va face ori de câte ori este nevoie.

Pentru perioada de stabulaţie, saivanul va fi compartimenta: corespunzător, asigurându-se astfel zone liniştite pentru cuplurile de oi mame cu miei, iar într-un loc ferit de curenţi de aer se va amenaja mielarul pentru furajarea suplimentară a mieilor.

Pentru a favoriza instalarea unor reflexe condiţionate pozitive şi a nu deranja efectivul de oi în diferite perioade din zi, se impune elaborarea unui program cadru de activitate zilnică, care să ţină cont de cerinţele acestei specii.

În cazul în care se practică transhumanta şi oile sunt întreţinute sub cerul liber, este necesar ca acestea să fie ferite de vânturile puternice, fiind protejate fie de perdele, fie de versanţii dealurilor şi suprafeţele împădurite care se interpun pe direcţia vântului dominant.

Îngrijirea oilor în perioada de păşunat Anticipat scoaterii oilor la păşune, efectivul de oi va fi supus unor

observaţii individuale privitoare la starea de sănătate şi condiţiei de întreţinere. Cu acest prilej, după caz, se va efectua tăierea ongloanelor, tunderea lânii din jurul ochilor la indivizii la care prezenţa acesteia poate afecta vederea. etc.

De asemenea, vor fi efectuate la timp vaccinurile contra bolilor parazitare şi a celor infecto-contagioase, iar cu câteva zile înainte de debutul păşunatului oile vor intra într-o perioadă de obişnuire treptată cu masa verde.

Pe ansamblu, în perioada de păşunat munca de îngrijire se uşurează deoarece dispar o serie de activităţi considerate ca fiind grele în perioada de stabulaţie. Dintre muncile care presupun un efort mai mare în perioada de păşunat amintim: mulsul, menţinerea curăţeniei zilnice în strungă şi târlă. Pentru a preveni murdărirea lânii, în zilele ploioase târla va fi mutată ori de câte ori este nevoie, sau oile vor fi retrase seara la saivan dacă păşunea este în apropierea acestora. În acelaşi scop, până la tunsul oilor se va evita şi parcurgerea unor drumuri pline de praf sau noroi.

Zilnic, pe durata perioadei de păşunat se va urmări starea de sănătate a animalelor, intervenindu-se după caz cu medicamentaţia specifică sau alte forme de tratament.

După tundere, la circa 10 - 15 zile se va efectua îmbăierea antiscabioasă cu scopul de a combate atât scabia cât şi alţi paraziţi. în cazul în care în turmă au apărut afecţiuni podale, oile respective vor fi izolate din efectiv şi tratate contra necrobacilozei.

În perioadele caniculare şi în intervalul dintre orele 11 şi 15 turmele pot fi retrase de pe păşune şi ţinute la umbră sub copaci sau sub umbrare şi şoproane, prelungindu-se însă păşunatul după mulsoarea de seară.

Adăparea oilor pe durata perioadei de păşunat se va face la surse salubre, evitându-se adăparea în ape stătătoare deoarece pot fi infestate cu diverşi paraziţi.

Oile mânzări vor fi mulse de trei ori pe zi până spre jumătatea verii, după care se trece la două mulsori, iar mai târziu la una singuri până la înţărcarea oii. Pentru oile sterpe, categoriile de tineret şi berbeci, timpul prevăzut pentru mulsul mânzărilor va fi înlocuit cu perioade ce repaus sau se va continua păşunatul.

DIFERITE TIPURI DE ADĂPOSTURI PENTRU OVINE Creşterea oilor şi îndeosebi întreţinerea acestora în perioada de

stabulaţie, necesită construirea unor adăposturi pentru a le feri de intemperiile specifice sezonului rece.

Unitatea constructivă de bază destinată cazării oilor pentru perioada de stabulaţie o reprezintă saivanul. Aceste adăposturi sunt de regulă mai simple şi mai puţin costisitoare comparativ cu cele destinate altor specii de interes zootehnic. Saivanele au rolul de a apăra corpul oilor de frig şi de viscole, vânturi puternice, ploi torenţiale reci şi de lungă durată.

Pe durata fătărilor, adăposturile asigură protecţia mieilor deoarece aceştia sunt extrem de sensibili la frig, vânt şi umezeală.

Soluţiile constructive adoptate în cazul construirii saivanelor sunt stabilite în funcţie de numărul de animale pe exploataţia agricolă respectivă sau în funcţie de sistemul şi tehnologia de creştere aplicată. În funcţie de tehnologia de exploatare, adăposturile pot fi gospodăreşti sau tradiţionale şi industriale. După felul construcţiilor şi în raport cu condiţiile locale de climă adăposturile pentru ovine pot fi închise (în zonele reci) şi deschise (în zonele temperate).

Indiferent de soluţia constructivă adoptată, saivanele trebuie să îndeplinească o serie de facilităţi referitoare la organizarea interioară corespunzătoare, să fie funcţionale şi să asigure confortul necesar pe durata perioadei de stabulaţie. Astfel, orice adăpost destinat cazării ovinelor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să asigure protecţie contra frigului excesiv; să menţină factorii de microclimat între limitele

optime; să dispună de spaţii suficiente de hrănire, mişcare,

îngrijire şi odihnă pentru animale; să faciliteze derularea procesului de muncă.

Adăposturile de tip gospodăresc sunt specifice exploatării oilor în sistem extensiv şi semiintensiv şi au diferite capacităţi. Acest tip de adăposturi sunt frecvent întâlnite şi în exploataţiile particulare din toate zonele ţării. Construirea acestora se realizează foarte uşor, folosindu-se în acest scop materiale locale ieftine, specifice fiecărei zone a ţării.

După soluţiile constructive adoptate, adăposturile de tip gospodăresc sunt de diferite dimensiuni şi forme. Astfel, pentru o mai bună protejare a padocului de vânturi se pot construi saivane în formă de semicerc, de “L”şi “U”.

Amenajarea interioară a saivanelor constă în împărţirea încăperii în boxe pentru fiecare categorie de ovine şi pe stări fiziologice. Delimitarea dintre compartimente se poate realiza pe una sau două din laturi, cu grătarele în care se administrează hrana.

Adăpost semideschis în unghi drept(vedere din faţă)

Adăpost semideschis în unghi drept(secţiune transversală prin maternitate)

Adăpost semideschis în formă de “U”(vedere din faţă)

Hrănitorile pot fi construite cu front de furajare fie pe o singură parte fie pe ambele părţi, asigurându-se un spaţiu de furajare de 15-25 cm pe individ în condiţiile furajării la discreţie şi de 30-35 cm în cazul administrării raţiei zilnice în trei tainuri.

Întreţinerea animalelor se face pe aşternut permanent, menţinut curat şi uscat şi împrospătat ori de câte ori este nevoie.

În condiţiile în care nu se poate asigura apă în permanenţă, sau când aceasta a îngheţat se impune adăparea oilor de două ori pe zi.

Jgheab liniar

Jgheab hexagonal

Adăposturile de tip industrial sunt specifice sistemelor de exploatare cu un anumit grad de intensivizare. De regulă adăposturile de tip industrial sunt liniare, favorizând gruparea oilor în boxe pe categorii şi stări fiziologice. Acest tip de saivane prezintă pe una din laturi şi padocuri în care oile mame, berbecii de reproducţie şi tineretul de înlocuire au acces liber.

Compartimentarea interioară a saivanelor va cuprinde boxe separate pentru oi gestante, maternitate, precum şi boxe destinate creşterii separate a mieilor.

Compartimentul pentru oile gestante poate fi complet închis sau de tip şopron, calculându-se 1,4 m2 pentru fiecare individ. În ultimele zile de gestaţie oile vor fi ferite de temperaturile scăzute.

Maternitatea cuprinde 2-3 boxe comune pentru fătare, precum şi un număr corespunzător de boxe individuale. Condiţia principali este asigurarea aşternutului uscat şi a microclimatului corespunzător.

Boxele şi compartimentele din saivane sunt confecţionate din panouri mobile, permiţând astfel modificarea după caz a numărului şi a formei acestora, în funcţie de situaţiile concrete. Boxele individuale pot fi utilizate şi în scopul obişnuirii mioarelor cu proprii produşi şi acceptări imediate a acestora.

Factorii de microclimat vor fi dirijaţi şi menţinuţi între limitele optime specifice acestei specii. Astfel, umiditatea relativă din adăpost trebuie să fie între 60% şi 80%, temperatura optimă cuprinsă între 10 şi 16°C în compartimentele în care sunt prezenţi şi mieii şi minim 5oC în cele în care sunt cazate doar categorii adulte de ovine. Indiferent de categoria de ovine, în compartimente temperatura maximă nu trebuie să depăşească 28°C. Referitor la viteza curenţilor de aer, optim ar fi ca ia nivelul animalelor aceştia să nu înregistreze deplasări mai mari de 0,3 m/secundă în condiţiile în care temperatura este între limite optime; maximum 1 m/secundă în cazul în care temperaturile depăşesc 20°C.

În situaţii obişnuite de exploatare, sub raportul condiţiilor de microclimat în sezonul rece, saivanul de tip tradiţional menţine temperatura la valori mai ridicate şi cu o viteză a curenţilor de aer mai redusă, însă cu o concentraţie mai mare de amoniac. Saivanele cu pardoseala din grătare prezintă neajunsul că viteza curenţilor de aer este mai mare, iar temperatura înregistrează variaţii minime, însă au avantajul că menţin umiditatea şi concentraţia de amoniac la valori reduse.

Mulsul manual oilor

Sală de muls pentru oi

Sală de muls pentru capre

Instalaţie mobilă pentru mulsul oilor şi al caprelor