probleme filosofice ale domeniului
TRANSCRIPT
1
MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLŢI
FACULTATEA DREPT ŞI ŞTIINŢE SOCIALE
CATEDRA ŞTIINŢE UMANISTICE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ
DISCUTAT LA ŞEDINŢA CATEDREI
ŞTIINŢE SOCIOUMANEŞIASISTENŢĂ
SOCIALĂ
LA__________________2014
PROCESUL VERBAL NR.___
APROBAT LA ŞEDINŢA CONSILIULUI
FACULŢĂŢII DREPT ŞI ŞTIINŢE SOCIALE
LA__________________2014
PROCESUL VERBAL NR.____
CURRICULUM LA FILOSOFIE. PARTEA A II-A.
FILOSOFIA DREPTULUI (pentru studenții anului I al facultăţiiDREPT ŞI ŞTIINŢE SOCIALE)
AUTOR: Efim MOHOREA,
doctor habilitat în filosofie, profesor universitar
Bălţi, 2014
2
I. PRELIMINARII
Filosofia – formă de creaţie spirituală, concepţie integrală despre lume (natură, univers,
societate), locul omului în lume, studiu al primelor principii, autoreflecţie a propriei conştiinţe a
omului ş.a. – operează cu noţiuni abstracte, de maximă generalitate referitor la natură, societate,
gândire, diferite domenii ale lumii materiale sau/şi spirituale. Ea nu are o definiţie universal
valabilă şi unanim recunoscută, acceptată de specialişti.
Din punctul de vedere al structurii sale interne, distingem diferite domenii de care se
preocupă filosofia, părţile ei componente şi disciplinele ce s-au constituit în procesul devenirii
obiectului şi problematicii filosofiei.
În prima parte a cursului studenţii fac cunoştinţă cu domeniile de bază ale filosofiei.
Ontologia (ontos – existenţă; logos – teorie) vizează studiul existenţei ca atare, al naturii şi
modului ei de a fi.
Gnoseologia (gnosis – cunoaştere; logos – teorie) este teoria cunoaşterii, se ocupă cu studiul
posibilităţii cunoaşterii, a principiilor, căilor, metodelor obţinerii adevărului, formelor şi valorilor
lui.
Metodologia (meta – după; odos – cale; logos – teorie) este teoria metodei ca atare şi
vizează studiul principiilor, căilor, mijloacelor, procedeelor ş.a. după care se conduce, pe care le
aplică subiectul în investigarea obiectului, în vederea sporirii eficienţei cunoaşterii şi acţiunii
umane.
Axiologia (axios – valoare; logos – teorie) se ocupă cu studiul valorii ca atare, naturii,
genezei, funcţionalităţii valorii, genurilor, ierarhiei valorilor ş.a.
Antropologia (anthropos – om; logos – teorie) filosofică studiază problematica omului sub
aspectele cele mai generale, prin sintetizarea datelor tuturor ştiinţelor particulare despre om
(biologie, antropologie, psihologie etc.); este punctul de intersecţie al tuturor cercetărilor
referitoare la om şi la raportul acestuia cu mediul.
Filosofia socială vizează problemele: naturii societăţii, raportului individ-colectivitate,
factorilor determinanţi ai existenţei şi devenirii vieţii sociale, normelor sociale, progresului social
ş.a.
Praxiologia (praxis – acţiune, practică; logos – teorie) studiază structura generală a acţiunii
umane, condiţiile organizării, desfăşurării şi asigurării eficienţei acţiunii.
Partea a două a cursului e consacratăfilosofiei dreptului.
E de menţionat faptul că până în secolul al XIX-lea nu a existat o filosofie specială a
dreptului, constituită ca disciplină autonomă.
Reflecţii filosofice ca şi încercări de teoretizare ştiinţifică orientate asupra dreptului întâlnim
încă din antichitate. Toţi marii creatori de sisteme filosofice şi marii jurişti au acordat cuvenită
atenţie cercetării fundamentelor conceptuale, esenţei şi dimensiuni umane ale dreptului care au
fost şi rămân în continuare probleme filosofice majore.
Ca şi în cazul filosofiei în genere, de asemenea nu există o concepţie sau o definiţie unică a
filosofiei dreptului (filosofiei juridice) atât în tratatele filosofilor, cât şi în lucrările specialiştilor
în jurisprudenţă.
Orice idee poate fi exprimată prin forme ale gândirii abstracte (noţiuni, judecăţi ş.a.) ce au
sens şi semnificaţie. De aceea pentru a defini un oarecare concept se cere, mai întâi, de a „fixa
contururile” obiectului gândirii, adică de a-l detaşa (separa) mintal de la mulţimea variată de
obiecte, apoi de a scoate în evidenţă notele (semnele) esenţiale şi necesare ce corespund acestui
obiect.
Obiectul cunoaşterii juridice, adică realitatea ce poartă numele „drept”, este greu de stabilit.
Însăşi noţiunea „drept” are multe înţelesuri, deoarece are diferite semnificaţii pentru filosofi,
sociologi, jurişti. Spre exemplu, în ştiinţele juridice termenul „drept” semnifică:
1. drept obiectiv (ansamblul normelor de conduită ce guvernează societatea organizată şi a
cărui respectare este asigurată de forţa de coerciţiune a unei autorităţi publice recunoscute);
3
2. drept pozitiv (ansamblul normelor juridice în vigoare ce formează un sistem de drept al
unui stat concret);
3. drept subiectiv (prerogativa unui subiect de drept de a avea o conduită sau de a pretinde o
asemenea conduită celorlalţi, în scopul valorificării sau apărării unui anume interes, legalmente
protejat, în cadrul unui raport juridic concret);
4. drept material (ansamblul normelor juridice ce reglementează raporturile juridice din
diferite sfere are relaţiilor sociale);
5. drept procesual (ansamblul normelor juridice ce reglementează procedura de judecare a
litigiilor şi modul de executare a hotărârilor pronunţate, respectiv procedura de aplicare a
dreptului material şi de valorificare a drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la raporturile
juridice circumscrise în normele dreptului natural);
6. ştiinţă (ansamblul teoriilor şi ipotezelor, organizate metodic, despre ceea ce este general,
esenţial, legic în (1-5) sau în una din componente (Vezi: Mihai,Motica, p.202-203).
Însuşi termenul „filosofia dreptului” a fost pus în circulaţia ştiinţifică de către H. Grotius.
Prin acest termen el subînţelegea filosofia dreptului pozitiv pe care intenţiona s-o elaboreze în
calitate de parte filosofică a ştiinţei dreptului.
Filosofia dreptului, graţie spiritului creativ al filosofilor şi caracterului complex al
fenomenului dreptului, abundă de concepţii (în privinţă obiectului de studiu al dreptului, esenţei,
finalităţilor lui etc.) şi variate definiţii ale dreptului. Spre exemplu, în viziunea filosofului
german Hegel, teoria dreptului, adică „ştiinţa dreptului este o parte a filosofiei”;„ştiinţa
filosofică a dreptului are ca obiect ideea dreptului, conceptul dreptului şi realizarea acestuia”;
locul mai apropiat şi punctul de plecare al dreptului „le constituie voinţa, care este liberă, astfel
încât libertatea constituie substanţa şi determinaţia lui; şi sistemul dreptului este domeniul
libertăţii înfăptuite, lumea spiritului produsă din el însuşi, ca o a două natură”
În Rusia este recunoscută concepţia filosofului şi juristului V. Nerseseanţ – reprezentant al
doctrinei libertariene a dreptului. „Filosofia dreptului, – scrie V. Nerseseanţ. – se ocupă cu
investigarea sensului dreptului, esenţei şi noţiunii lui, fundamentelor şi locului acestuia în lume,
valorii şi importanţei lui în viaţa omului, societăţii şi statului, în destinele popoarelor şi ale
omenirii” (p. 7). Concepţia autorului nominalizat este împărtăşită şi de unii specialişti din ţara
noastră (Vezi, de pildă: V. Capcelea, p. 10).
S-a întâmplat un fapt regretabil ca în unele ţări (spre exemplu, URSS, după revoluţie, în
unele din fostele ţări socialiste, după cel de-al doilea război mondial) Filosofia dreptului să fie
înlocuită cu Teoria generală a dreptului. Odată cu reintroducerea în programele de învăţămînt a
Filosofiei dreptului, a apărut problema dublării disciplinelor didactice. De aceea este important a
distinge între Teoria generală a dreptului sau Introducerea în studiul dreptului (ştiinţă juridică) şi
Filosofia dreptului (disciplină filosofică).
În România se bucură de o mare popularitate ideile reputatului jurist şi filosof italian G.
delVecchio. „Lecţii de filosofie juridică” a acestui autor constituie una din marile cărţi de
referinţă din literatura universală consacrată filosofiei şi ştiinţei dreptului.
În spiritul filosofiei clasice, definită ca studiul universalului, primelor principiiale existenţei,
cunoaşterii sau acţiunii, G. delVecchio concepe filosofia dreptului ca acea ramură sau acea
parte a filosofiei ce priveşte dreptul în esenţa sa universală (Vezi: p. 27). Savantul şi filosoful
italian conturează cercetările filosofiei dreptului în trei aspecte sau direcţii: 1) logic; 2)
fenomenologic; 3) deontologic. Mai întâi, el evidenţiază raportul dintre obiectul de studiu al
filosofiei dreptului şi cel al ştiinţei dreptului ca universal – particular: „Dacă studiul dreptului în
ceea ce el are universal constituie obiectul Filosofiei dreptului, trebuie să observăm însă că
dreptul se poate studia şi în caracterele sale particulare: în acest caz el formează obiectul ştiinţei
juridice sau jurisprudenţa în sens strict.
Diferenţa între ştiinţa şi Filosofia dreptului constă anume în modul în care una şi cealaltă
consideră dreptul: prima în natura lui particulară, a doua în esenţa lui universală ” (Idem, p. 27-
28).
4
Nici o ştiinţă juridică specială nu poate să ne spună „ce este dreptul în universal, ci poate
numai să ne spună ce este dreptul la un anumit popor, într-un anumit moment. Definiţia dreptului
îngeneral e o cercetare care depăşeşte competenţa oricărei ştiinţe în parte… Dacă vrem să
cunoaştem dreptul în totalitatea sa logică, adică să ştim care sunt elementele esenţiale comune
tuturor sistemelor juridice, trebuie să trecem peste particularităţile acestor sisteme şi să urmărim
conceptul universal al dreptului” (p. 28).
Dar în afară de această cercetare, numită logică, mai există alta, de asemenea proprie
filosofiei dreptului, cea fenomenologică. Dreptul pozitiv este un fenomen comun tuturor
popoarelor în toate timpurile, adică un produs necesar al naturii umane. Deci „în afară de cauzele
particulare şi imediate care determină fiecare normă în parte, sunt altele generale şi comune. De
aici nevoia de a profunda şi extinde cercetările până la înţelegerea dreptului ca fenomen
universal uman. Arătarea împrejurărilor care au dat naştere unei legi sau unui obicei, nu e
suficientă pentru a ne demonstra fundamentul existenţei dreptului în genere; acest fundament
aşadar nu poate să fie descoperit de ştiinţele juridice în sens strict, fiindcă ele au ca obiect un
domeniu special şi ca atare cercetarea cauzelor generice şi universale nu intră în competenţa lor.
Pentru a ajunge la cunoaşterea întregului fenomen, atât în momentul static, cât şi cel dinamic,
trebuie să studiem istoria juridică a întregii umanităţi în mod atotcuprinzător… şi să schiţăm un
cadru, dacă e posibil integral, al vieţii dreptului în originea şi evoluţia sa… Prin acesta se
confirmă identitatea fundamentală a naturii umane, în care dreptul îşi are rădăcinile sale. Iată
deci un alt domeniu de investigaţie filosofică, care are, fireşte, un caracter fenomenologic şi
istoric, dar pe care mai bine s-ăl numim metaistoric, pentru că trece peste istoria deosebită a unei
naţiuni şi deci peste competenţa ştiinţelor care privesc dreptul unei naţiuni determinate” (.p. 28-
29).
Mai departe urmează a treia cercetare a filosofiei dreptului, cea deontologică. Ştiinţele
juridice prin natura lor se mărginesc să explice un sistem existent (aceea ce este), fără a-i pune în
discuţie temeiurile. „În afară de această activitate specială a juristului în sens strict, rămâne însă
necesitatea umană de a cerceta şi de a judeca valoarea justiţiei, adică de a stabili dreptul care ar
trebui să fie. Această cercetare se îndeplineşte în mod autonom şi cuprinde speculaţia idealului şi
critica raţionalităţii dreptului existent. Filosofia dreptului cercetează tocmai ceea ce trebuie sau
ceea ce ar trebui să fie în drept, în opoziţie ce ceea ce este, opunînd un adevăr ideal unei realităţi
empirice (deontologia – ştiinţa a ceea ce trebuie să fie)[p. 29-30].
Deci filosofia, în viziunea lui G. delVecchio, cuprinde trei ordine (aspecte sau direcţii) de
cercetări – logică, fenomenologică şi deontologică – şi se poate defini astfel: „Filosofia dreptului
este disciplina care defineşte dreptul în universalitatea sa logică, cercetează originile şi
caracterele generale ale dezvoltării sale istorice şi îl preţuieşte după idealul de justiţie afirmat
de raţiunea pură”[p. 30].
G. delVecchio apreciază, printre definiţii, şi aceea a lui Ahrens: „Filosofia dreptului… este
ştiinţa care expune primele principii ale dreptului, concepute de raţiune şi întemeiate pe natura
omului, considerată în ea însăşi şi în raporturile sale cu ordinea universală a lucrurilor” [Idem,
p.30].
În fond, dreptul e centrat pe om, iar ştiinţele dreptului gravitează în jurul omului. Aşadar,
filosofia dreptului cercetează „condiţiile de validitate a categoriilor juridice, condiţiile de
justificare a fenomenului juridic, măsura în care şi sub care dreptul adevereşte omul, în genul şi
singularitate sa” (Mihai, Motica, p.16). Prin urmare, filosofia dreptului – concepţie universală
despre drept ca formă de existenţă a umanului – trimite către fundamentele profesiunii
slujitorilor zeiţei Themis. Slujitorii acesteia pot fi studenţii în drept sau juriştii, indiferent de
ipostaza în care s-ar afla: procuror, judecător, avocat, notar, consilier juridic, executor
judecătoresc etc.
Reprezentantul filosofiei clasice germane Im. Kant considera că, în legătură cu filosofia în
sens universal, „ ea poate fi numită şi o ştiinţă a maximelor supreme ale aplicării raţiunii
noastre… Domeniul filosofiei în acest sens universal poate fi redus la următoarele întrebări:
1) Ce pot să ştiu? 2) Ce trebuie să fac? 3) Ce pot să sper? 4) Ce este omul?”
5
În acest context, obiectul filosofiei dreptului poate fi determinat formulând următoarele
întrebări: „1) ce pot să ştiu despre drept? Ce trebuie să fac în conformitate cu cerinţele dreptului
şi de ce? Ce pot să sper în cazul respectării sau nerespectării acestor cerinţe? La rândul lor, toate
acestea pot fi reduse la întrebarea generalizatoare: ce este dreptului sau ce prezintă dreptul ca
mod de existenţă umană? Răspunsurile la aceste întrebări şi permit a elucida natura unui astfel de
fenomen ca dreptul şi obiectul disciplinei filosofice, care îl investighează” [Данильян.
Философияправа, p. 11].
Aşadar, în calitate de obiect al filosofiei dreptului ar putea fi fundamentele metajuridice (de
maximă generalitate) ale dreptului care se dezvăluie ca baze cognitive, valorice, sociale şi
antropologice ale dreptului.
De asemenea o mare importanţă pentru filosofia dreptului prezintă problema coraportului
dintre drept (jus) şi lege (lex), adică dreptul, în sens universal, şi dreptul pozitiv. De pildă, V.
Nerseseanţ consideră că obiectul filosofiei dreptului este anume „dreptul în distincţie şi coraport
cu legea” [p. 10].
Gh. Mihai şi R. Moticasunt de părere că filosofia dreptului ar avea de rezolvat trei probleme
vitale pentru teoria şi practica juridică:
a) care sunt condiţiile de justificare a dreptului?
b) care sunt condiţiile de valabilitate a categoriilor juridice?
c) care sunt condiţiile de adeverire a omului prin dreptul pozitiv?
Prima problemă deschide calea axiologiei juridice, a doua – epistemologiei juridice, a treia –
antropologiei juridice [p. 209].
Din cele expuse mai sus putem formula patru probleme fundamentale pentru filosofia
dreptului:
1) Ce este dreptul, în universalitatea şi particularităţile sale?
2) În ce constă valoarea dreptului, legii şi conceptelor dreptului?
3) În ce constă natura adevărului şi conceptelor juridice?
4) În ce constă „dimensiunea umană” a dreptului?
Soluţia acestor probleme se află în competenţa, respectiv, ontologiei dreptului (ontologiei
juridice), axiologiei dreptului (axiologiei juridice), gnoseologiei dreptului (gnoseologiei
juridice), antropologiei dreptului (antropologiei juridice).
În concluzie, filosofia dreptului trebuie înţeleasă ca acea disciplină filosofică ce reprezintă
studiul problemelor: coraportului filosofiei (universalului, în variatele aspecte ale sale) şi
dreptului (particularului - în totalitatea formelor şi aspectelor lui), sensului dreptului,
fundamentării conceperii acestui sens ş.a.
Însuşind şi aplicând ideile fundamentale ale filosofiei dreptului, viitorii specialişti în
domeniul jurisprudenţei vor fi în stare:
să înţeleagă că dreptul este nu doar totalitatea normelor juridice, ci reprezintă un atribut
indispensabil al luihomo sapiensprin care el devine şi homojuris, că dreptul reprezintă un sistem
hipercomplex cultural integru ce apare sub diverse aspecte pentru ştiinţele juridice particulare;
să scoată în evidenţă domeniile de bază (ontologia, epistemologia, axioologia,
antropologiajuridice) şi conceptele fundamentale ale filosofiei dreptului (drept ca atare, dreptate,
echitate, libertate ş.a.);
să distingă între aspectul filosofic (universal) şi conţinutul specific (particular) al
problemelor dreptului în interpretarea termenilor respectivi;
având în vedere esenţa ontică, valorică, pragmatică etc. a normativităţii juridice, să nu
confunde aspectele de ordin filosofic cu teoriile generale despre normeledreptului pozitiv şi
normeleramurilor concrete ale dreptului material şi procesual.
II. OBIECTIVELE GENERALE ALE DISCIPLINEI
La nivel de cunoaştere şi înţelegere:
6
să conştientizeze deosebirea fundamentală dintre tendinţa
obiectivistă(desubiectualizată)a ştiinţei, inclusiv celei juridice,şi ceaantropomorficăa filosofiei
(care priveşte lumea, inclusiv lucrurile, prin prisma umanului, dinspre valorile omeneşti) – al
cercetărilor realului, inclusiv, al dreptului;
să conştientizeze consecinţele influenţării negative a ideologiei pozitiviste în
dezvoltarea ştiinţelor despre drept şi a filosofiei dreptului;
să distingă între drept ca sistem de norme (cu caracter concret) şi normativitate în
genere, adică imperativecu caracter general-uman, restricţiiuniversaleîn strict sens al Teoriei
Generale a Sistemelor;
să distingă între diverse valori de adevăr (corespondenţă, coerenţă, validitate, veracitate,
justeţe, consensualitate ş.a.), să nu confunde adevărul obiectiv cu justeţea în cadrul hotărârilor
judecătoreşti;
La nivel de aplicare:
să interpreteze şi să traducă în limbajul filosofic conţinutul concret al termenilor din
ştiinţele juridice (realitate obiectivă, realitate subiectivă, conştiinţă, imagine gnoseologică,
adevăr, noţiune, propoziţie logică, raţionament, identificare, abstractizare, determinare,
definire, generalizare, clasificare, demonstraţie, argumentare etc.);
să aplice creativ şi corect cunoştinţele din domeniul filosofiei (ontologiei, gnoseologiei,
axiologiei, antropologiei ş.a.) în cercetările speciale ale fenomenelor şi proceselor referitoare la
Drept şi activitatea juridică;
să respecte principiile, legile dialectice, regulile gândirii corecte în activitatea raţională a
ştiinţelor juridice, activitate judiciară etc.;
să analizeze corect raporturile (de identitate, ordonare, contrarietate, contradicţie, dintre
gen şi specie, genul proxim şi diferenţa specifică) dintre conceptele disciplinelor juridice;
La nivel de integrare:
prin studierea Filosofiei Dreptului să completeze cunoştinţele obţinute în cadrul
Filosofiei generale şi studierii disciplinelor de specialitate (Teoriei Generale a Dreptului,
ramurilor de drept material şi procesual ş.a.);
să contribuie la formarea unei concepţii unitare despre realitatea juridică, îmbinând
cunoştinţele şi ideile filosofice cu acelea din domeniile activităţii profesionale;
să contribuie la formarea „tabloului ştiinţific” despre lume (societate şi natură) prin
faptul că prin Filosofia Dreptului ştiinţele juridice intră în relaţie cu alte discipline filosofice:
filosofia culturii, filosofia politică, filosofia limbajului, antropologia filosofică ş.a.;
să contribuie la îmbunătăţirea pregătirii viitorilor jurişti – savanţi şi practicieni.
III. ADMINISTRAREA DISCIPLINEI
Codul
disciplinei
Anul
predării
Semes-
trul
Numărul de ore Evaluarea Responsabil de
disciplină C S L Credit Ex/Col
U.01.O.04 1 1 15 15 - 2 Ex E. Mohorea
IV. TEMATICA ŞI REPARTIZAREA ORIENTATIVĂ A ORELOR
a) Tematica şi repartizarea orientativă a orelor de curs
7
Nr Tema Ore
1. Obiectul, problematica şi importanţa Filosofiei Dreptului 4
2. Ontologia juridică 3
3. Epistemologia juridică 2
4. Axiologia juridică 2
5. Antropologia juridică 2
6. Momente din istoria Filosofiei Dreptului 2
Total 15
b) Tematica şi repartizarea orientativă a orelor de seminar
Nr Tema Ore
1. Obiectul şi problematica Filosofiei Dreptului.Esenţa Filosofiei
Dreptului.Filosofiei Dreptului în raport cu ştiinţele înrudite. Funcţiile Filosofiei
Dreptului.
2
2. Ontologia juridică. Esenţa sistemică a dreptului.Dreptul natural şi dreptul
pozitiv. Categoria „realitate”. Realitatea juridică. Dreptul ca sistem. Elementele
de bază ale realităţii juridice.Dreptul ca entitate socială. Accepţiunile noţiunii
drept. Coraportul dintre dreptul natural şi dreptul pozitiv.Factorii determinanţi
ai dreptului.Categoria filosofică de sistem. Esenţa sistemică a dreptului.
Noţiune „normă socială”. Specificul normei juridice ca sistem juridic elementar.
Sistemul dreptului. Viziunea filosofică asupra sistemului dreptului.
4
3. Epistemologia juridică. Teoria cunoaşterii (gnoseologia) şi epistemologia
juridică.Noţiunea „adevăr” şi caracteristicile adevărului. Criteriile adevărului.
Tipurile de adevăr. Specificul adevărului juridic.Formele şi metodele
cunoaşterii ştiinţifice. Metodele empirice şi teoretice şi aplicarea lor în
investigaţiile juridice.
2
4. Axiologia – componentă a filosofiei. Conceptul şi esenţa valorii.
Rolul valorilor în viaţa individului şi a societăţii. Tipologia valorilor.
Specificul valorilor juridice. Dreptate şi libertatea - valori juridice
fundamentale.
2
5. Antropologia juridică. Natura umană a dreptului.Fundamentele antropologice
ale dreptului.Omul ca subiect de drept. Noţiunile „persoană”, „personalitate” în
drept.Fundamentele filosofice ale drepturilor omului.
2
6. Elemente de istorie a filosofiei dreptului în antichitate (Socrate, Platon,
Aristotel).
Elemente de istorie a filosofiei dreptului în evul mediu (Aureliu Augustin,
Toma D, Aquino).
Elemente de istorie a filosofiei dreptului în epoca modernă (Niccolo
8
Machiavelli, Jean Bodin, Hugo Grotius, Thomas Hobbes, John Locke, Charles
Montesquieu, J-J Rousseau, Immanuel Kant, G.W.F. Hegel).
Elemente de istorie a filosofiei dreptului în epoca contemporană (Emile
Durkheim, Eugen Ehrlich, Mircea Djuvara, Hans Kelsen).
3
Total 15
c) CHESTIONARUL DE BAZĂ
1. Obiectul şi problematica Filosofiei Dreptului.
2. Esenţa Filosofiei Dreptului.
3. Filosofiei Dreptului în raport cu ştiinţele înrudite. Funcţiile Filosofiei Dreptului.
4. Ontologia – componentă a filosofiei. Categorii ontologice fundamentale. Specificul
ontologiei juridice.
5. Categoria „realitate”. Realitatea juridică. Dreptul ca sistem. Elementele de bază ale
realităţii juridice.
6. Dreptul ca entitate socială. Accepţiunile noţiunii drept. Coraportul dintre dreptul
natural şi dreptul pozitiv.
7. Factorii determinanţi ai dreptului.
8. Categoria filosofică de sistem. Esenţa sistemică a dreptului.
9. Noţiune „normă socială”. Specificul normei juridice ca sistem juridic elementar.
10. Sistemul dreptului. Viziunea filosofică asupra sistemului dreptului.
11. Antropologia juridică. Natura umană a dreptului.
12. Fundamentele antropologice ale dreptului.
13. Omul ca subiect de drept. Noţiunile „persoană”, „personalitate” în drept.
14. Fundamentele filosofice ale drepturilor omului.
15. Teoria cunoaşterii (gnoseologia) şi epistemologia juridică.
16. Noţiunea „adevăr” şi caracteristicile adevărului. Criteriile adevărului.
17. Tipurile de adevăr. Specificul adevărului juridic.
18. Formele şi metodele cunoaşterii ştiinţifice. Metodele empirice şi teoretice şi aplicarea
lor în investigaţiile juridice.
19. Axiologia – componentă a filosofiei. Conceptul şi esenţa valorii.
20. Rolul valorilor în viaţa individului şi a societăţii. Tipologia valorilor.
21. Specificul valorilor juridice. Dreptate şi libertatea - valori juridice fundamentale.
22. Elemente de istorie a filosofiei dreptului în antichitate (Socrate, Platon, Aristotel).
23. Elemente de istorie a filosofiei dreptului în evul mediu (Aureliu Augustin, Toma D,
Aquino).
24. Elemente de istorie a filosofiei dreptului în epoca modernă (Niccolo Machiavelli, Jean
Bodin, Hugo Grotius, Thomas Hobbes, John Locke, Charles Montesquieu, J-J
Rousseau, Immanuel Kant, G.W.F. Hegel).
25. Elemente de istorie a filosofiei dreptului în epoca contemporană (Emile Durkheim,
Eugen Ehrlich, Mircea Djuvara, Hans Kelsen).
V. EVALUAREA DISCIPLINEI
9
1. Studenţii vor fi examinați în aceeaşi zi la ambele părţi ale cursului. Biletele vor
conţine întrebări din ambele părţi ale cursului în proporţia 2/1 (spre exemplu, două întrebări din
prima parte şi una – din partea a II-a).
2. Evaluarea curentă se efectuează pe bază răspunsurilor studenţilor la seminare. În
cadrul seminarelor se acordă o mare atenţie concepţiei filosofice a dreptului ca sistem complex
concret, realizare specifică, în contextul Teoriei Generale a Sistemelor. La unele teme studenţii
pot prezenta pentru discuţie referate. Scrierea referatelor şi expunerea conţinutului lor la
seminare se evaluează în conformitate cu criteriile didactice respective.
VI. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1. Capcelea, V., Filozofia dreptului: Man. pentru inst. de înv. sup. Chişinău: ARC, 2004.
2. Djuvara, M., Eseuri de filozofie a dreptului. Bucureşti: TREI, 1997.
3. Hart, H.L.A., Conceptul de drept. Chişinău: Sigma, 1999.
4. Iliescu, A.-P., Socaciu, E. M., Fundamentele gândirii politice moderne. Antologie comentată. Iaşi:
Polirom, 1999.
5. Kant, Im, Metafizica moravurilor, în Filosofia practică a lui Kant/ Coord., Flonta, M., Keul, H.-K.
Iaşi: Polirom, 2000.
6. Malaurie, Ph., Antologia gândirii juridice. Bucureşti:Humanitas, 1997.
7. Mihai, Gh., Motica, R., Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului. Bucureşti:ALL, 1997.
8. Mohorea, E., Botnari, E., Eşanu, R, Dreptul ca sistem şi sistemul dreptului. Bălţi: Presa Universitară
Bălţeană, 2009.
9. Stroe, C., Reflecţii asupra dreptului.Bucureşti: Lumina Lex, 1998.
10. Vecchio, Giorgio del, Lecţii de filosofie juridică. Bucureşti: Europa nova, 1995.
11. Бержель, Ж.Л.Общая теория права / Под.ред. В.И. Даниленко. Москва: Notabene, 2000.
12. Егоров, С. Н., Аксиоматические основы теории права. СПб, 2001.
13. Ильин, И. А., О сущности правосознания. М.: Рарогъ, 1993.
14. Лейст, О. Э. Сущность права. Проблемы теории и философии права. М.: ИКД «Зерцало-М»,
2002.
15. Малахов, В. П., Философия права. Учеб.пособие. М.: Академический проект; Екатеринбург:
Деловая книга, 2002.
16. Моисеев, С.В., Философия права. Курс лекций. Новосибирск: Сиб. унив. изд-во, 2003.
17. Мохоря, Е.П., Философия права: В 3-х ч., ч.1. Бэлць: Пресауниверситарэбэлцянэ, 2002.
18. Нерсесянц, В. С., Философия права. Учебник для вузов. М.: Норма, 1997.
19. Радбрух, Г., Философия права. /Пер. с нем. М.: Междунар. отношения, 2004.
20. Философия права: Учебник / Под ред. О.Г. Данильяна. М.: Эксмо, 2006.