prima sedinta de psihoterapie

Prima sedinta_pt BT_1 nov.indd 1 11/1/2011 3:14:46 PM

„Omul e liber, dar încetează să mai fie dacă nu crede în libertatea sa.“

Casanova


7

Cuprins

Introducere: Simptomul are un sens şi o funcţie .............9

iNEvroticii SuNt SarEa pămâNtului ............... 17„Îi iau pe toţi în grija mea“ ...........................................21„Mă simt rău mai ales când totul merge bine“ ............ 28„Tot ezitând, nu fac nimic“ ...........................................36„Mă apucă panica la volan“ ..........................................44„Ezitam de multă vreme să merg la un psihiatru“ ........ 51„Dau o imagine falsă despre mine“ ..............................57„Mă atrag doar bărbaţii căsătoriţi“ ............................. 64„Mă consider nulă, bună de nimic“ ..............................72„Mă simt deseori opresată“ ..........................................79„Mi-e teamă să nu îi pierd pe cei ce îmi sunt apropiaţi“ ........................................85

iidramE dE cuplu .....................................................93„Rutina ne îndepărtează unul de celălalt“ ....................97„Viaţa noastră de cuplu nu este uşoară“ .....................104„Mi-e teamă de soţia mea“ ..........................................111


8Prima şedinţăde psihoterapie

„Mi se pare că sunt prea aspră cu copiii mei“ ............. 118„Nu reuşim să ne despărţim“ ..................................... 125

iiivictimElE viEţii ................................................... 133„Nu ştiu să iau decizii“ ............................................... 137„Sunt agresivă cu copiii şi cu soţul meu“ .................... 143„Aş vrea să întâlnesc un bărbat cumsecade“ ............... 149„Am o problemă cu banii“ .......................................... 156„Mă refugiez în serialele de televiziune“ .................... 163

Concluzie: Libertate şi opţiune .....................................171


INevroticii sunt sarea pământului


19

Nevroticii sunt numiţi „sarea pământului“7 deoa-rece sunt oamenii cei mai puţini suficienţi, cei mai dispuşi să se pună în discuţie şi să chestioneze lumea. Sunt cei cărora le datorăm cele mai frumoase creaţii literare, artistice, ştiinţifice şi asta în pofida sau graţie suferinţelor lor. Pentru ei, psihoterapiile şi, mai ales, psihanaliza, sunt de un ajutor considerabil pentru a se putea înţelege, regăsi, stima şi iubi. Ne putem pune chiar întrebarea: Freud e cel care a inventat psihanaliza, sau prima pacientă care l-a învăţat să asculte? „Primele unsprezece şedinţe“ relatate aici stau mărturie în acest sens.

7 Referire la versetul biblic „Voi sunteţi sarea pământului“, Matei 5:13. (N.red.)


21

"Îi iau pe toţi În grija mea“8

robert Neuburger. De ce v-aţi oferit voluntară pentru această primă şedinţă?

christine. Cei trei copii ai mei sunt astăzi autonomi, am avut o existenţă foarte activă şi mi-am spus că e timpul să îmi înfăptuiesc dorinţele pe care nu le-am putut îndeplini niciodată. Visurile mele de copil erau să fiu Albert Schweitzer, Maria Callas şi Albert Camus laolaltă! Voiam să îngrijesc oamenii, să cânt, să devin un umanist. Am încercat să fac lucruri bune în viaţă, dar nu am avut mari realizări. Am o istorie familială compli-cată. A trebuit să mă lupt mult.

Mai sunteţi în relaţii cu familia de origine?

Nu prea… Când eram mică, mama a plecat şi ne-a părăsit pe sora mea şi pe mine. Bunicii noştri, care ne-au crescut, ne-au lăsat multă vreme să credem că murise. Nu am mai văzut-o decât de trei ori. Astăzi nu

8 Discuţie cu Christine, 58 de ani, consultantă în resurse umane.



mai e în viaţă, aşa cum nu mai sunt nici tata, şi nici bunicii mei. Singura persoană care mi-a mai rămas e sora mea.

Ce s-a întâmplat cu ea?

S-a măritat de trei ori. E la fel de hiperactivă ca şi mine şi nu e cu nimic mai împăcată. S-a descurcat bine profesional, într-un fel oarecum haotic. Nu a vrut să facă studii…

Şi dumneavoastră?

Eu am făcut studii foarte serioase — drept şi ştiinţe politice — când de fapt voiam să fac cursuri de canto, muzică şi dans. Dar în familia noastră era interzis, tocmai fiindcă mama cânta şi dansa. Mi-am zis că trebuia să reuşesc pe plan profesional, şi apoi eram cea pe care se baza bunica mea. M-am măritat la 21 de ani, iar la 29 aveam trei copii. Apoi m-am ocupat de cele două fiice ale surorii mele, al cărei soţ era bolnav.

Mai sunteţi şi acum măritată?

Nu. Într-o bună zi, m-am întrebat ce-o să se aleagă de cuplul meu când copiii vor fi plecat şi atunci am scos în sinea mea un ţipăt de spaimă. Am hotărât să divorţez şi mi-am refăcut viaţa o vreme cu un alt bărbat. M-am mutat la el, împreună cu copiii şi cu bunica mea, care locuia cu mine, şi am descoperit că nu mai avea serviciu. Nu îndrăznise să-mi spună. Mi-am găsit un loc de muncă şi i-am ţinut atunci pe toţi: pe el, pe bunica mea, pe copiii mei şi pe ai lui. Am plecat când şi-a găsit din nou de lucru. Eram epuizată. Nu mai puteam.


23

E ciudat. Aţi plecat în momentul când aveaţi mai puţine sarcini pe cap…

Da, dar aveam o relaţie foarte dezechilibrată. Eu eram mămica, stăpâna casei, cea care ducea totul în spinare. Voiam altceva, o relaţie adevărată de cuplu. [Tăcere îndelungată.]

În fond, actualmente, nimic nu se mai opune proiectelor de a vă realiza visurile?

Decât că trebuie totuşi să iau decizii… şi că sunt singură. Simt o nevoie reală de a împărtăşi totul cu cineva.

În afară de gândul de-a vă realiza visurile din copilărie, mai e ceva care să vă necăjească?

Cel mai mare necaz al meu e că sunt singură. Sunt făcută să împărtăşesc, să fac schimb. Or, nu am reuşit niciodată să construiesc o relaţie durabilă cu un bărbat, şi asta mi se pare cumplit. Am sperat mereu să formez un cuplu în adevăratul sens al cuvântului. Un cuplu viu.

Se pare că atunci când intraţi într-o relaţie, ea evoluează în cele din urmă într-un mod destul de analog cu celelalte. Vă regăsiţi în poziţia aceasta pe care o cunoaşteţi bine, în care administraţi, protejaţi. Vă transformaţi relaţiile sentimentale în relaţii filiale sau fraterne, iar în momentul acela, asta vi se pare evident nepotrivit şi vă opriţi. Vă recunoaşteţi în această descriere?

Întru totul.



Ce devine problematic pentru dumneavoastră e că, la un moment dat, nu vă mai puteţi împiedica să luaţi în grijă suferinţele şi necazurile celuilalt. De fapt, pentru asta aţi fost crescută… Este „meseria“ pe care o cunoaşteţi cel mai bine. Dar ce e teribil este că a şti să ajuţi este o calitate extraordinară şi, în acelaşi timp, în relaţiile dumneavoastră de cuplu, e un lucru care distruge. Acesta este aspectul cel mai important pentru dumneavoastră, nu-i aşa? Cel care vă face să suferiţi, în realitate.

Da. Aici e o lipsă, o imposibilitate de împlinire, când, de fapt, sunt însufleţită de o mare putere de-a trăi.

Deci, dacă e să rezum, problema dumneavoastră astăzi este de-a reuşi să aveţi o nouă relaţie sentimentală, fără să cădeţi iarăşi în aceeaşi capcană. Dacă aţi face o psihote-rapie, pe asta s-ar baza, nu?

Bun, acestea fiind spuse, pot să mai trăiesc încă treizeci de ani fără să fiu într-un cuplu.

Da, dar asta e renunţare, nu dorinţă.

Poate că prefer renunţarea. Nu vreau să fiu într-o căutare disperată.

Nu vă acordaţi încredere.

Nu. Într-o piesă de Jean Anouilh e o frază care m-a urmărit mereu: „Întotdeauna o să fie un câine pierdut undeva care o să mă împiedice să fiu fericită…9“ Asta sunt eu.

9 Jean Anouilh, Le Sauvage (Sălbaticul) (1938), Paris, Gallimard, col. „Folio“, 2008.


25

În fond, aţi fost foarte culpabilizată în tinereţe. Nu numai responsabilizată, ci culpabilizată. Şi asta lasă urme importante. Întrebarea e cum să scapi de asta? Dacă începi o analiză, nu ştii ce o să iasă.

Asta mă şi sperie puţin. Cutia Pandorei…

Înainte de toate, poţi să descoperi uneori că, dedesubtul ideii pe care ţi-o faci despre tine — grija pentru alţii, de exemplu — poate exista, ascunsă, multă agresivitate, furie refulată. Poate că asta vă sperie, să lăsaţi să iasă furia aceasta? Fiindcă, vorbind deschis, trebuie că aţi acumulat destulă de-a lungul vieţii dumneavoastră…

Dar îmi exprim destul de uşor emoţiile, furia…

Când oamenii care au provocat această furie au murit, asta devine mult mai complicat… Să porţi ranchiună unei absenţe, unor oameni care au murit, nu e uşor…

Da, când ai fost părăsită de mama ta nu poţi fi fericită. Şi să-ţi spui: „Uite, m-am născut dintr-o mamă nedemnă“, ce mă fac cu asta?

Aţi putut lămuri acest lucru cu ea?

Da. Când am întâlnit-o pentru prima dată, la 30 de ani, am înţeles că nu îşi revenise niciodată de pe urma faptului că ne părăsise, pe sora mea şi pe mine. Ce s-a întâmplat e că, la 19 ani, s-a pomenit măritată cu un „macho“ violent şi gelos, tatăl meu, care o închidea în casă. I-a fost frică şi a plecat ca să-şi scape pielea. Se gândea că o să se întoarcă, dar socrii ei au împiedicat-o. Când am întâlnit-o, mi s-a părut cam ciudată. Suferea de o demenţă precoce. Am aflat după moartea ei că nu



vorbea decât despre noi. Nu o acuz nicio clipă, fiindcă eu cred că povestea ei a fost cumplită. Tatălui meu i-am purtat pică pentru că a fost slab faţă de noi, iresponsabil şi că nu a ştiut să ne apere de nenorocire. În acelaşi timp, singura care s-a ocupat de el la sfârşitul vieţii, când a fost bolnav, am fost eu… Dar nu ştiu să mă port altfel. Sora mea are ură în ea; eu, nu. Mi-e foarte greu să port pică cuiva multă vreme. De când au murit cu toţii, ştiu că nu mai e nimic de îndreptat, în timp ce, când erau încă în viaţă, aveam speranţa că am reuşi să lipim cioburile la loc…

Şi mai ales, că aveaţi să fiţi recunoscută. Fiindcă, în fond, putem considera că aţi fost însărcinată să reparaţi tot trecutul… Ascultaţi, cred că ideea dumneavoastră de a face o terapie e bună. Nevroza nu îmbătrâneşte. Ea vă păstrează deopotrivă intacte toate idealurile, visurile, ceea ce este un lucru frumos. Nu am sentimentul că a face o analiză ar fi chiar atât de devastator. Dar poate fi dureros în privinţa rememorării. Aşa că, ori ne oprim aici, ori putem să ne vedem de trei ori pe săptămână timp de zece ani…

[Hohot de râs.] De ce nu?

O lună mai târziu

christine. Am hotărât să fac o analiză. Am luat decizia asta încă de la sfârşitul şedinţei. Singura mea problemă este: cu cine? Nu cunosc alţi terapeuţi în afară de doctorul Neuburger; o să-l întreb. În cursul şedinţei, am devenit conştientă pentru prima dată de anumite lucruri: că mă condamnasem să acord ajutor, că în mine exista poate multă agresivitate. Asta m-a frământat în


27

zilele următoare şi m-a făcut să hotărăsc să urmez o terapie pentru a mă mişca din loc.

robert Neuburger. Întâlnirea aceasta ilustrează deosebit de bine un aspect important: se spune uneori că analiza este rezervată unor oameni relativ tineri. Or, dacă există ceva ce nu îmbătrâneşte, asta e cu certitudine nevroza. Când vorbesc despre nevroză în acest caz, nu o fac în sensul unei patologii, ci în al unei opere de artă: nevroticii sunt sarea pământului! Sunt cei care îşi pun întrebări şi care pun întrebări lumii. Structurarea lor presupune o inteligenţă, o sensibilitate excepţionale. Christine manifestă astfel o mare generozitate şi dovedeşte în existenţa ei, în afara domeniului relaţiilor bărbaţi–femei, o reuşită profesională neobişnuită în condiţiile în care circumstanţele nu prea o favorizau. Asta se numeşte sublimare. Bineînţeles, preţul afectiv se poate dovedi împovărător şi sfârşeşte prin a genera suferinţe care cer să fie explicitate. E calea pe care a ales-o Christine.



"Mă simt rău mai ales când totul merge bine“10

robert Neuburger. De ce aţi apelat la Psychologies pentru a face această primă şedinţă?

Evelyne. Pentru că am mereu un sentiment de rău, iar soţul meu îmi spune că se vede. De când suntem căsătoriţi, s-a înrăutăţit. Aş vrea să înţeleg de unde vine.

Ce simţiţi?

De exemplu, în concediu, nu reuşesc să mă simt bine în momente în care aşa ar trebui să mă simt. Mereu e ceva care mă deranjează, care mă stresează… În conse-cinţă, îmi vine să mă izolez, să fug.

Dacă înţeleg bine, asta vi se întâmplă mai curând în momentele când nu există vreo problemă anume.

10 Discuţie cu Evelyne, 45 de ani, secretară juridică.


29

Da. Aş spune chiar că administrez mai bine mo-mentele când sunt probleme decât cele când nu sunt! E paradoxal…

În fond, când aveţi o problemă adevărată, nu mai aveţi probleme!

Şi invers. Sunt în concediu cu copiii, e frumos, nu există nicio problemă şi, atunci, deodată, mă simt rău…

V-aţi dat seama de asta de când aveţi responsabilităţi familiale?

Da. A început când copiii erau mici de tot.

Vorbiţi-mi despre dumneavoastră…

Am 45 de ani, sunt secretară la un cabinet notarial. Sunt douăzeci de ani de când lucrez acolo. M-am măritat la optsprezece ani. Am o fiică de 17 ani, Cécile, şi un băiat de 12 ani, Fouad. Soţul meu fiind libanez, i-am dat un prenume de această origine.

Şi părinţii dumneavoastră?

Au murit amândoi. Mama, anul ăsta se fac deja douăzeci de ani… Iar tata, în 2002. Mama avea 47 de ani şi a avut un cancer al glandei suprarenale, foarte rar. Iar tata a murit într-un accident de automobil. Am o soră cu şase ani mai mică decât mine.

Aţi consultat deja vreun terapeut?



Eu singură, nu. Soţul meu m-a dus la unul acum doi ani, fiindcă am făcut o depresie gravă. Dar tratamentul s-a limitat la nişte reţete…

Ce s-a întâmplat?

Nu mai puteam să mă dau jos din pat. Nu mai reuşeam să fac nimic. Era neantul total. A durat mai mult de o lună şi jumătate. De asta acum încerc să fiu foarte atentă la cel mai mic semn. Lăsasem prea mult situaţia să degenereze. Poate că era criza vârstei. Mi-am dat seama că, la urma urmei, nu făcusem mare lucru în viaţă. În tinereţe aveam o groază de proiecte, visam să fiu pilot… Poate că am avut un sentiment de eşec, nu ştiu.

Da, dar să reacţionezi atât de violent… Poate că se strânseseră şi prea multe: decesul tatălui dumneavoastră a fost o lovitură grea. Eraţi foarte apropiată de el?

Nu, nu în mod deosebit. Era maniaco-depresiv, deci greu de suportat. Părinţii mei divorţaseră când aveam 11 ani. Am plecat cu sora mea şi cu mama, ne-am mutat într-un apartament. Asta era cu mai bine de treizeci de ani în urmă. Divorţul prin consimţământ mutual nu exista, era fatalmente conflictual. Pe deasupra, la ţară, o femeie divorţată era stigmatul absolut. Aşa că eu hotărâsem să ascund totul. Când completam fişa de înscriere la liceu, nu pomeneam nimic de asta, fiindcă altfel era nenorocire. Şi era greu, fiindcă mama făcea o depresie după alta. Cred că avea o fragilitate încă de mică; dar după divorţ, a fost catastrofal. A „plecat la azil“, cum se spunea pe atunci. Cu noi stătea bunica din partea mamei. După aceea, mama a urmat un tratament zdravăn, a mai lucrat puţin, dar a rămas foarte fragilă.


31

Sunteţi sora mai mare, deci vă aflaţi într-o poziţie de hiperresponsabilitate?

Da, da… Eram mereu atentă să nu îmi contrazic mama. Ştiam că intra în panică din nimica toată. Aşa că aveam grijă să nu întârzii acasă. Eram cea care asculta, care privea, dar care nu spunea niciodată nimic. Spre deosebire de sora mea, care făcea criză după criză când lucrurile mergeau prost.

Eraţi deci cea rezonabilă…

Exact. Şi apoi, la 18 ani, mi-am găsit un prieten. Ne-am mutat împreună. Dar nu eram departe de familia mea, o vizitam totuşi. Mai ales pe mama, o sunam zilnic, şi treceam să o văd regulat.

Copiii dumneavoastră vă cunosc istoria familială?

Nu au cunoscut practic pe nimeni din familia mea. Îmi pun uneori întrebări, dar nu am intrat niciodată în amănunte. În schimb, sunt foarte apropiaţi de familia dinspre tată. Vorbesc curent libaneza, merg în Liban în fiecare vacanţă. E genul de familie numeroasă în care toţi se înţeleg bine. Eu, una, nu am cunoscut aşa ceva.

E unul dintre lucrurile care v-au plăcut când l-aţi întâlnit pe soţul dumneavoastră?

Da, mai ales faptul de-a întâlni pe cineva cu totul diferit. Avea un fel de a vedea lucrurile pe care eu nu îl cunoşteam.



Da, asta e în contrast cu istoria dumneavoastră. Dar ce-ar fi să ne întoarcem la ce vă frământă actualmente, la ce vă deranjează mai mult?

Aş vrea mult să reuşesc să am o dispoziţie egală. Mereu e ceva care mă perturbă. De exemplu, acum câteva zile, ne-am dus să cumpărăm o maşină, îmi doream una de mult, banii erau pregătiţi… Ei bine, a trebuit ca, atunci când am ieşit din magazin, să mă simt rău! Mi-era teamă că nu o să reuşesc să o conduc, mi-era teamă de una şi de alta… în loc să fiu mulţumită. Am impresia că mereu caut problemele. Şi apoi, mi-e greu şi să spun nu. Acum e ceva mai bine, cu vârsta te mai căleşti. Dar, când eram mai tânără, am făcut o groază de lucruri pe care nu voiam să le fac. Voiam să urmez secţia de literatură, dar am făcut secretariatul, aşa cum mi se spusese, doar că nu îmi plăcea deloc! Nu ştiu de unde mi se trage. O lipsă de personalitate? Surorii mele mai mici nu îi este deloc greu să spună nu.

Sentimentul meu, evident destul de rapid apărut, e că nu poţi să fii fericit când ai nişte părinţi care nu sunt.

Fiindcă am absorbit puţin din angoasele lor?

Da, probabil, fie şi numai pentru că eraţi într-o postură de soră mai mare şi de hiperresponsabilitate, în care nu te afli fatalmente ca să te distrezi. Mai cred şi într-o loialitate familială, care face să fie greu să îţi îngădui să fii fericit şi care este aproape culpabilizantă: „Dacă sunt fericit, nu e normal“. Şi e adevărat că acest lucru nu e uşor de depăşit, fiindcă toate astea îţi aparţin: niciunul din părinţii dumneavoastră — şi nu e o nimica toată — nu a fost fericit!


33

Da, de altfel auzeam mereu: „Asta nu e pentru noi“. Nimic din ce era bine nu era pentru noi: meseriile bune, casele frumoase, plăcerea…

De unde vine fraza aceasta: „Asta nu e pentru noi?“ Totuşi nu e o bagatelă! Era cu sensul de: „Suntem muncitori, aşa că trebuie să ne acceptăm soarta?“

Da, totul e programat, nu trebuie să ieşim din mica noastră viaţă, şi nici nu putem să o facem.

Şi dumneavoastră aţi încălcat-o?

Nu chiar aşa de mult…

Ba da! Mai puţin decât aţi fi vrut, dar totuşi! Aveţi un soţ cu care vă înţelegeţi, copii, nu aţi divorţat, sunteţi sănătoasă… Toate astea nu sunt nişte fleacuri!

[Râsete.] Nu, asta nu e pe linia a ceea ce am cunoscut!

Pe undeva, e o trădare. Ideea de-a face o terapie pornind de la acest lucru mi se pare justificată. Nu există niciun motiv să suportaţi toate problemele şi, mai ales, să le transmiteţi. Dar psihoterapia nu va fi uşoară pentru dum-neavoastră, deoarece o veţi resimţi ca pe ceva egoist, este un moment pentru dumneavoastră, şi nu pentru alţii…

În sfârşit, dacă mă simt mai bine, va avea o influenţă pozitivă şi asupra celorlalţi.

Da, dar e în primul rând ceva ce vă este rezervat. Suntem într-o situaţie deosebită: nu poate decât să vă ajute să vă eliberaţi puţin de fantomele care vă deranjează. Şi, în



acelaşi timp, în dumneavoastră e ceva ce vă spune: „Am oare dreptul?“

De fapt, fac un pas înainte, doi înapoi… E mereu la fel: am moştenit casa tatălui meu. Am păstrat-o aşteptând să o vând. Deocamdată, am dat-o la închiriere, aştept, şi uite aşa… Amân zicându-mi: „O să văd eu mai târziu“.

Da, fiindcă să vinzi o casă este şi un act pe care poţi să îl faci ca să te descotoroseşti de trecut. Atunci vă spuneţi: „Dar am oare dreptul?“

O lună mai târziu

Evelyne. În primele zile de după acea şedinţă m-am simţit foarte bine. Apoi am început să mă întreb: „De ce am încercat experienţa asta? Să continui?“ Terapeutul a pus degetul pe acest aspect foarte important: cum sănă-tatea părinţilor mei are încă urmări asupra vieţii mele de acum. Din acest moment este evident pentru mine. Atunci când apar brusc momente de nesiguranţă sau de rău încerc să intervin rapid. Nu am învins definitiv. Aş vrea să continui o terapie, dar încă nu am stabilit nicio şedinţă.

robert Neuburger. Mărturisesc că am fost foarte impresionat de povestea vieţii lui Evelyne. În acest gen de cazuri, rolul meu de terapeut poate fi alterat de o dorinţă prea rapidă de a-l ajuta pe celălalt, pe persoana în suferinţă. Or, în această discuţie, nu e vorba să îl ajuţi pe celălalt, ceea ce ar fi totuna cu a te substitui acelei persoane, ci să îl ajuţi să se ajute, să se înţeleagă mai


35

bine şi să facă opţiuni. Ezitarea lui Evelyne de a urma o terapie dovedeşte pentru mine libertatea în care se află, deoarece libertatea înseamnă libertatea de a face opţiuni, inclusiv cea de a nu te schimba.


prima sedinta de psihoterapie

Documents