PLUMBDE GEORGE BACOVIA

PREZENTARE GENERALĂPoezia ”Plumb” a apărut în deschiderea volumului ”Plumb” publicat în 1916,

care este considerată o capodoperă a creatiei bacoviene și o culme a simbolismului românesc.Poezia se înscrie în universul liric specific bacovian, al "atmosferei de copleşitoare dezolare, (...) o atmosferă de plumb, în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului şi o descompunere a fiinţei organice” precum afirma Eugen Lovinescu.

Tema poeziei constituie condiţia poetului într-o societate meschină, care nu-l înţelege, o societate superficială, neputincioasă să aprecieze valoarea artei adevărate.

Ideea exprimă starea de melancolie, tristeţe și izolare a poetului care se simte încătuşat, sufocat spiritual în această lume care-l apasă. Poezia poate fi considerată, aşadar, o artă poetică pentru lirica lui George Bacovia.

SEMNIFICAŢIA TITLULUITitlul poeziei este reprezentat de simbolul "plumb", cuvânt care are drept corespondent în natură metalul, ale cărui trăsături specifice sugerează stări sufleteşti. Astfel greutatea metalului sugerează apăsarea sufletească, culoarea cenuşie sugerează monotonia, angoasa, iar maleabilitalea metalului sugerează labilitatea psihică. Sonoritatea sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane şi o singură vocală) sugerează închiderea definitivă a spaţiului existenţial, fără soluţii de ieşire.

STRUCTURA POEZIEIPoezia este alcătuită din două catrene, fiind prezente două planuri ale existenţei: unul exterior sugerat de cimitir, cavou, veşmintele funerare şi unul interior sugerat de sentimentul de iubire care-i provoacă poetului disperare, nevroză, deprimare, dezolare.

Strofa întâi exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant, apăsător în care trăieşte poetul, care poale fi societatea, mediul, propriul suflet, propria viaţă, destinul sau odaia, oricare (dintre acestea fiind sugerate de simbolurile "sicriele de plumb","cavou", trimiţând - ca stare - către iminenţa morţii ("funerar verstmânt", "coroanele de plumb"). Starea poetului de solitudine este sugerată de sintagma "stăm singur", care alături de celelalte simboluri creează pustietate sufletească ("era vânt"), nevroză, spleen ("scârţâiau"). Repetarea simetrică a simbolului "plumb", plasat ca rimă la primul şi ultimul vers al strofei întâi sugerează apăsarea sufletească, neputinţa poetului de a evada din această lume apăsătoare, obositoare, stresantă,sufocantă. Strofa a doua a poeziei ilustrează mai alese spaţiul poetic interior, prin sentimentul de iubire care "dormea întors", sugerând disperarea poetului ("strig") într-o solitudine morbidă ("stăm singur lângă mort"), dragostea nefiind înălţătoare, ci dimpotrivă este rece ("frig") şi fără nici un fel de perspective de împlinire ("atârnau aripile de plumb").

Poezia "Plumb" este o confesiune lirică, Bacovia exprimându-şi stările prin folosirea persoanei I singular în sintagma "stăm singur", care se regăseşte simetric la începutul versului al treilea din fiecare strofă. Imaginile surprinzătoare şi inedite dau o profundă semnificaţie stărilor sufleteşti exprimate, poetul alăturând simbolului "plumb" alte cuvinte, formând sintagme extrem de sugestive: "flori de plumb" (viaţă-moarle), "amor de plumb" ( oboseala psihică, sentimente apăsătoare), "aripile de plumb" (imposibilitatea împlinirii idealului). Alte simboluri sunt verbele auditive a căror sonoritate stridentă, enervantă sugerează tristeţe şi disperare ("să strig") sau stare de nevroză ("scârţâiau"), precum şi intemperii ale naturii ce simbolizează un suflet pustiit ("era vânt") sau încremenire şi răceală interioară ("era frig").

Imperfectul verbelor sugerează lipsa oricăror stări optimiste, stările interioare ale poetului fiind proiectate în veşnicie, eternitate ("dormeau", "stăm", "era", atârnau"), acţiunea lor neavând finalitate. O trăsătura specifică liricii bacoviene este simetria poeziei, atât ca simbolistica precum şi emoţional. Astfel, imperfectul verbului "dormea(u)", aliat la începutul primului vers al fiecărei strofe, sintagmele "Flori de plumb" la începutul versului al doilea şi "stam singur" la începutul versului al treilea din fiecare strofă sugerează o stare de monotonie fără de sfârşit, o oboseală psihică veşnică. Cromatica este numai sugerată în poezia "Plumb", prin prezenţa elementelor funerare: veşminte. Flori, coroane şi plumb, iar olfactivul prin simbolul "mort".

LIMBAJUL ARTISTICTonul elegiac al poeziei este dat de ritmul iambic ce domina aproape întreaga poezie, alternând cu peonul şi amfibrahul. Muzicalitatea este ilustrată de rima în cuvinte cu sonoritate surdă, terminate în consoane (plumb/vestmânt/vânl/plumb), de verbele la imperfect (dormea, stăm) şi de cele cu sonoritate stridentă, onomatopeică (scârţâiau, vânt, strig). Poezia lui Bacovia este, neîndoielnic, înscrisă în simbolismul european prin atmosfera, procedee, cromatică, muzicalitate, defînindu-l pe poet ca fiind "pictor în cuvinte şi compozitor în vorbe" (M.Petroveanu).

A aparut in fruntea volumului Plumb in 1916. Este considerata o capodopera a creatiei bacoviene si o culme a simbolusmului romanesc.Discursul poetic este conceput sub forma unui monolog tragic in care poetul exprima o stare sufleteasca disperata, lipsita de orice speranta. Poezia este alcatuita din 2 catrene, care corespund celor 2 planuri ale realitatii: realitatea exterioara, alcatuita din cimitir, cavoul, simboluri ale unei univers rece, ostil, care il impinge pe poet la izolare si disperare si realitatea interioara, sufleteasca, deprimanta pentru care nici iubirea invocata cu disperare nu este o sansa de salvare In poezie exista un motiv esential: moartea, redat prin sicriu, mort, somn, dormeau adanc, cavou, coroane, era frig, era vant. Celelalte motive - amorul, tristetea, singuratatea - sunt secundare, dar ajuta la reliefarea ideii esentiale de alunecare inevitabila spre moarte, neant.

Cuvantul-cheie al poeziei este plumb, care are valoare de simbol, repetitie si epitet. In exprimarea sicriele de plumb sugereaza nemiscare, incremenire; amorul de plumb sugereaza o senzatie de rece, de insensibil; si-i atarnau aripele de plumb sugereaza caderea, imposibilitatea zborului si a salvarii.

Prima strofa defineste un univers rece, strain, in care poetul traieste sentimentul singuratatii tragice:Dormeau adanc sicriile de plumb, Si flori de plumb si funerar vestmant -Stam singur in cavou… si era vant…Si scartaiau coroanele de plumb.

Strofa a doua defineste realitatea interioara. Poetul invoca amorul, dar acesta doarme intors cu fata spre moarte. Aripile de plumb sugereaza caderea surda si grea, din care poetul nu se mai poate inalta; caderea in moarte este inevitabila, si nici macar iubirea invocata cu disperare nu reprezinta o sansa de salvare:

Dormea intors amorul meu de plumbPe flori de plumb, si-am inceput sa-l strig -Stam singur langa mort… si era frig…Si-i atarnau aripile de plumb.

La toate nivelurile (lexical, fonetic, morfosintactic), poetul exteriorizeaza ideea de alunecare spre neant. Verbele la imperfect (dormeau, dormea, stam) sugereaza persistenta atmosferei deprimate. Repetitia conjunctiei si amplifica atmosfera macambra: Si flori de plumb si funerar vestmant - / …si era vant… / Si scartaiau coroanele… si-am inceput sa-l strig… si era frig… si-i atarnau aripile de plumb…. Epitetele adanc, intors, funerar, singur contribuie la realizarea unei nelinisti metafizice.

Frecventa consoanelor m, b, v, l, a diftongului au si a triftongului eau sugereaza foarte bine plansetul, vaietzul, ca ecou al atmosferei insuportabile. La nivelul prozodic se constata folosirea iambului alternand ci peronul si antibracul. Sentimentul dominant este de oboseala, de trecere inevitabila spre moarte. Se remarca maxima concentrare a discursului poetic. Poezia exprima in numai cele doua catrene ale ei, o stare sufleteasca de o coplesitoare singuratate. Atmosfera este de o dezolare totala in tremuratoarea apasare materiala fiind sugerata de greutatea metalului intunecat.

Poezia este structurata pe doua planuri. Pe de o parte realitatea exterioara, prezenta prin cimitir, prin cavou o lume ce-l determina la izolare, iar pe de alta parte realitatea interioara care are in vedere sentimentul iubirii a carui invocare se face cu desperare fiind i el conditionat de natura mediului. Este de fapt incercarea poetului de a evada din lumea inchisa izolata in care se zbate.

Poetul insa nu izbuteste sa depaseasca momentul, cuvantul “intors” realizeaza de fapt misterul intregii poezii. Cuvantul cheie al intregii poezii este “plumb” care devine metafora - - simbol i care este repetat de trei ori, numar fatidic in fiecare catren. Repetitia acestui cuvant sugereaza o atmosfera macabra de cavou.

In acest mediu, sentimentul iubirii inseamna “intoarcere spre apus” cum spune poetul Lucian Blaga, adica moartea. “Dormea intors amorul meu de plumb / … pe flori de plumb.”

Intre aceste coordonate ale realitatii exterioare i interioare se desfaoara monologul tragic al poetului intr-o atmosfera tulburatoare prin moarte (la nivel semantic) iar pe de alta parte prin repetitia cuvantului plumb folosit obsesiv ca determinant. Apare de trei ori, in fiecare strofa in rima versurilor 1 i 4 la cezura versului 2.Cuvantul cheie repetat astfel nu sugereaza descompunerea materiei - element definitoriu pentru poezia bacoviana - ci impietrirea; presiunea fiind prea mare, poetul se pietrifica neconditionat. Poezia Plumb este o poezie simbolista, nu numai prin corespondente din lumea minerala ci i prin muzicalitatea versurilor realizate cu ajutorul cezurei. Versul este iambic in exclusivitate, iar tonul este elegiac. Prin repetitia obsedanta a cuvantului cheie, poezia devine o elegie asemanatoare cu bocetele populare. Structura poeziei este armonioasa, prima strofa se repeta in afara de versul al doilea, astfel incat versul 1 este in relatie cu versul 5, 3 cu 7, i 4 cu 8.

Mijloacele artistice de realizare pe langa simbol intalnim metafore i personificari “Dormeau adanc sicriile de plumb”. Remarcam folosirea verbelor la imperfect: “dormeau”, “stau” care sugereaza acea atmosfera de dezolare, o actiune trecuta dar neterminata, in continua desfaurare inca.

GEORGE BACOVIA

Dupa Mihai Eminescu, George Bacovia este unul dintre cei mai de seama poeti romani ce se remarca printr-o originalitate incontestabila. În aceasta perioada poezia se innoieste in formula si continut. Bacovia valorifica tristetea intalnita la Goga si Eminescu si melancolia eminesciana. El creeaza o atmosfera de izolare coplesita in poezie.

Intreaga pozie bacoviana sta sub semnul absorbtiei “viului”, vietii in materialitatea grea, anorganica. Aceasta se insereaza in lumea “viului”, o contamineaza si sfarseste prin a o atrage in neant. Acesta este procesul descris in poezia “Plumb” dar si in “Lacustra” si “Cuptor”.

Poezia “Plumb” este concentrata in doua catrene si poate fi considerata o adevarata arta poetica prin care poetul isi defineste originalitatea sa. Poezia e in spirit simbolist, apar simboluri si corespondente. Autorul creeaza o realitate psihologica in care vorbeste despre sufletul sau, despre tristetile, nemultumirile sale. Ca tonalitate, poezia este o elgie realizata sub forma unui monolog tragic. Tenta autobiografica este evidenta, poezia fiind o confesiune lirica. Exista o simetrie aproape perfecta intre cele doua catrene,

datorita cuvantului “plumb” care asigura rima imbratisata.

Inca de la inceput, in aceasta creatie literara se disting doua planuri: unul al realitatii exterioare -; cimitirul, cavoul (simboluri ale unei lumi ostile in care este incarcerat poetul) si celalalt, al realitatii interioare reprezentat de iubire.

Elementele realitatii exterioare sunt: sicriele de plumb, florile de plumb, cavoul, vantul, mortul, aripile de plumb. Realitatea interioara se refera la starea poetului: singuratatea, tristetea, moartea iubirii (chiar moartea iubitei) care este invocata cu disperare.In poezia “Plumb”, care deschide volumul cu acelasi titlu, elementul care atrage in neant este “plumbul”.

Laitmotiv, simbolul plumbului reprezintă elementul de paratextualitate, cuvântul-cheie cu valențe supra-simbolice ce reprezintă materia grea, densă, amorfă, care antrenează totul într-o cădere ce este, de fapt, regresiune a universului într-un haos care nu mai este haosul ce precedă creația precum in poezia romantica, ci punctul terminus al lumii, orizontul fără ieșire. Simbolul revine ca determinant, absolut și implacabil: sicriele sunt “de plumb”, “florile de plumb”, “coroanele de plumb”, “amorul de plumb”, cu “aripi de plumb”. Prezența acestui determinant funest, opac, dens alături de tot ceea ce ar putea simboliza viață: “florile”, “amorul” sugerează treptata contaminare a organicului cu anorganic.

În cele din urmă transformarea “amorului” în plumb, cu aripile grele, căzute, atrase in jos de greutatea plumbului, marchează definitiva neantizare a universului bacovian: “amorul”, “spiritul”, “îngerul”, regresează în materia opacă, rece, indiferenta asemeni unei nopți cosmice lipsită de voința demiurgica.

Vocala “u”, aflata in pozitie centrala in cuvantul “plumb”, inconjurata de consoane are toata relevanta sonora pentru a sugera imaginea “cavoului”, centru al mortii intr-o lume moarta. Acromatic, plumbul sugereaza stergerea individualitati tuturor elementelor universale, pe care o pata de culoare le-ar fi vitalizat.

Poetul creeaza o atmosfera tulburatoare prin evocarea unui adevar iminent, care este insasi moartea, cu ajutorul unor cuvinte din acelasi camp semantic: “cavou”, “sicrie”, “coroane” care scartaie.In poezie exista trei elemente simbol: PLUMB, CAVOU si SINGUR.PLUMBUL sugereaza, prin greutate, apasarea sufleteasca, prin culoare, monotonia, plictiseala, prin sonoritate, o cadere grea, surda, fara ecou (aceasta sonoritate care sugereaza caderea e de fapt imposibilitatea poetului de a se ridica din societatea meschina).

CAVOUL poate fi considerat corpul sau care ii inchide sufletul. Odaia, destinul, casa, orasul, lumea intreaga pentru poet reprezinta un cavou.

SINGUR reprezinta motivul singuratatii si este ca un liant al poeziei bacoviene. Poetul se simte singur, monologul ii apartine. Eul bacovian este prezentat si se autocontempla adesea ca insingurat atat fata de comunitatea umana cat si in raport cu elementele cosmosului. El este actor si martor al unei lumi a vidului, a neantului. In societate este un alienat iar in afara acesteia traieste spaima singuratatii intr-un vid cosmic, unde substanta organica, viul se lasa coplesit de anorganic, de materia inerta, care actioneaza ca o forta oarba si absoarba totul in neant.

Versul “Dormea intors amorul meu de plumb” declanseaza o emotie puternica, detinand intregul mister al poeziei. Sugereaza, de fapt, moartea iubitei. Adjectivul “intors” semnifica “intoarcerea spre apus”, cum ar spune Blaga, ceea ce echivaleaza cu moartea. Poetul incearca fara succes sa se salveze dintr-o lume al carei prizonier este strigandu-si amorul: “Dormea intors amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb si-am inceput sa strig” dar “atarnau aripile de plumb”. “Aripile de plumb” presupun “zborul in jos”, caderea din care poetul nu se mai poate ridica.

La nivel structural remarcam faptul ca cele doua catrene au o alcatuire aproape identica, de exemplu versurile 1 cu 5, 3 cu 7, 4 cu 8. Tonul elegiac, ce persista in poezie este dat de iambul predominant, dar si de prezenta conjunctiei “si” care da impresia acumularii unor imagini tulburatoare organizate simetric.Versurile se caracterizeaza printr-o muzicalitate conferita de intrebuintarea unor vocale, a unor verbe la imperfect (“dormeau”, “stam”, “era”), de tonurile inchise (“vant”, “vestmant”) si de cele stridente (“scartaiau”, “frig”): “Dormeau adanc scriele de plumb,/ Si flori de plumb, si funerar vestmant - / Stam singur in cavou… si era vant…/ Si scartaiau coroanele de plumb/…/ Stam singur langa mort si era frig…”.Impresia poeziei este de impietrire si descompunere. Tema poeziei este conditia omului in societate. Poetul este un insingurat care nu realizeaza nici un fel de comunicare cu realitatea inconjuratoare.

Forma de monolog tragic din aceasta elegie sporeste drama lumii interioare a eului liric. Ea se consuma numai in doua catrene, cate compun poezia. Intreaga stare de spirit se concentreaza in semnificatiile celor trei cuvinte-cheie: plumb-cavou-singur. Pretextul sentimentului elegiac apartine realitatii exterioare si este moartea. Dealtfel, multe din cuvintele folosite in poezie fac parte din aria semantica a acestei notiuni: sicrie, funerar, cavou, mort, plumb.

Printr-o simetrie perfecta a structurii compozitionale, datele lumii exterioare devin simboluri ale vietii sufletesti, ravasita de durere: cavoul poate fi casa sau orasul in care locuieste poetul; sau poate mediul, lumea meschina; daca nu cumva si propriul trup in care salasluieste un suflet de plumb. Aceeasi metafora poate sugera, deasemenea, imposibilitatea iesirii poetului dintr-un spatiu inchis, in care i se refuza posibilitatea realizarii aspiratiilor sale spirituale.

Motivul singuratatii, al izolarii totale, expresie poetica a stariii de spirit a tuturor poetilor simbolisti, este liantul confesiunii lirice. Prin repetarea, la inceputul versului al 3-lea al fiecarei strofe a constructiei: “Stam singur…”, precum si prin frecventa persoanei I, inclusa in desinenta verbelor: “stam”, “am inceput”, “sa(-l) strig”, sporeste emotia poetica, materializand lumea abstracta a simbolurilor. Tensiunea dramatica se adanceste treptat, urmand o linie ascendenta. Imaginea statica de la inceput, sugerata de semnificatia verbului “dormeam”, apoi una dinamica, sustinuta de efectele auditive si onomatopeice ale cuvintelor: “scartaiau”, “sa strig” sporesc emotia sufleteasca. Fiind concentrat asupra starii sale depresive, poetul amplifica decorul prin paralelismul intre starea naturii, a lumii exterioare si lumea sufletului sau ravasit de durere: “si era vant (…) si era frig”.

In structura poeziei, cuvantul “plumb” staruie obsesiv, fiind repetat de cate trei ori in fiecare strofa si asezat chiar in rima versului intai cu al patrulea. El devine matafora-simbol, care sintetizeaza, prin variate conotatii, semnificatiile intregului sistem de organizare a elementelor compozitionale. Astfel, plumbul poate sugera apasare sufleteasca sfasietoare (prin greutate), monotonie si plictis (prin culoarea cenusie), precum si impresia de cadere grea, fara ecou, catre un abis al sufletului - cavoul. Determinant al substantivului concret, in trei situatii (“sicriele de plumb”, “coroanele de plumb”, “flori de plumb”) cuvantul dezvaluie o realitate obiectiva austera si dezolanta, care copleseste sufletul, condamnandu-l la solitudine perpetua. Insotind substantivul abstract, in doua cazuri (“amor de plumb”, “aripile de plumb”) simbolul confera versului sensurile unei meditatii profunde asupra conditiei umane, a unei imposibilitati in comunicarea cu universul de afara.

Poezia "Plumb" este o confesiune lirică, Bacovia exprimându-şi stările prin mărcile persoanei I singularîn sintagma "stăm singur", care se regăseşte simetricla începutul versului al treilea din fiecare strofă.Imaginile surprinzătoare şi inedite dau o profundă semnificaţie stărilor sufleteşti exprimate, poetul alăturând simbolului "plumb" alte cuvinte, formând sintagme extrem de sugestive: "flori de plumb" (viaţă-moarte), "amor de plumb" (oboseala psihică, sentimente apăsătoare), "aripile de plumb" (imposibilitatea împlinirii idealului).

Alte simboluri sunt verbele auditive a căror sonoritate stridentă, enervantă sugerează tristeţe şi disperare, "să strig" sau stare de nevroză, "scârtâiau", precum şi intemperii ale naturii ce simbolizează un suflet pustiit, "era vânt" sau încremenire şi răceală interioară, "era frig".

Lirismul subiectiv este ilustrat indeosebi prin marcile eului liric: pronumele de perosana I: “(amorul)meu” si verbele folosite la pesoana intai: “stam (singur)”, “am inceput”, “sa strig”. Sintagma “stam singur (in cavou/langa mort)” , asezata simetric in cel de al 3-lea vers din cele doua catrene sugereaza solitudinea morbida a eului liric, durerea sfasietoare si angoasa provocate de imposibilitatea implinirii sentimentului de iubire.