CAPITOLUL I PLANTE SI PRODUSE VEGETALE CU CONTINUT DE

SUBSTANTE AMARE

Ghintura – Gentiana lutea L.

fam. Gentianaceae

Etimologie

Numele acestui gen reaminteste pe cel al lui

Genthios (gr. Genthios) ultimul rege ilir (180 i.e.n.), care

i-ar fi descoperit proprietatile terapeutice; in lucrarea lui

Discorides este mentionata sub numele de Gentiane, iar in

cea a lui Plinius de Gentiana; latinescul lutea = galben,

referire la culoarea florilor.

Descriere

Ghintura este o planta erbacee, perena cu

rizomul gros ((2-3 cm), scurt (5-7cm), cu 2-3 sau mai

multe radacini cilindrice, brun-galbui, lungi pana la 90 cm.

Tulpina fistuloasa, cilindrica, neramificata, glabra,

frunzoasa, inalta intre 40-140 cm. Frunze lat-ovat-eliptice, lungi pana la 30 cm, cu 5-7 nervuri

arcuate, proeminente; cele din rozeta sunt petiolate, iar tulpinale – sesile. Flori galbene mari,

lung pedicelate, dispuse in cime corimbiforme. Fructul este capsula conica, uniloculara, ce

contine pana la 100 seminte lat – aripate pe margine.

Raspandire

Ghintura este un element alpinic, raspandit in regiunile muntoase din Europa, Asia

Mica, ajungand pana la altitudini de 2500 m. creste pe soluri bogate in humus, prin poieni si

pajisti de munte.

Organul utilizat, recoltare

Ca produs vegetal se folosesc radacinile de ghintura – Gentinae radices. Se recolteaza

sistemul radicular, de la plantele in varsta, toamna tarziu sau primavara. Radacinile se scot din

pamant cu sapa sau plugul, se spala intr-un curent de apa si se taie in bucati de 10-15 cm. Se

usuca rapid la 50-60°C sau la temperatura normala, evitand insa fermentarea. Produsul uscat

rapid este deschis la culoare si inodor.

Compozitia chimica

Produsul vegetal contine substante amare pana la 7,5% in stare proaspata si 2,3% in

stare uscata. Componentul principal este gentiopicrozida, care prin hidroliza acida sau

enzimatica pune in libertate agliconul gentiogenolul si glucoza.

In cantitati mici au mai fostizolate substanta amara amarogenina cu o structura inca

nestabilita si alcaloidul gentianina. Se contin de asemenea 47% glucide, reprezentate prin

pectine, mucilagii, zaharoza, gentiotrioza si gentiobioza.

Constituenţii amari principali, în mod particular amarogentina, stimulează receptorii

gustativi ( muguri gustativi ) cauzând o creştere a secreţiei de salivă, sucului digestiv şi biliar,

în consecinţă stimulând apetitul. Amarogentina este una dintre cele mai amare substanţe

cunoscute. Ea accelerează de asemenea închiderea stomacului şi îmbunătăţeşte tonusul gas-

tric, astfel încât mâncarea grea să fie mai uşor digerată. Ghinţura nu conţine tanin, deci nu are

efect astringent sau iritant. Unul dintre alcaloizii conţinuţi de această plantă este

antiinflamator.

Intrebuintari

Radacina de gentiana se utilizeaza sub forma de decoct, specii, in componenta tincturii

amare ca remediu ce mareste si imbunatateste digestia in anorexie, dispepsie si de asemenea

ca colagog.

Tinctură de Ghinţură

Recomandată pentru: arsuri stomacale, gastrite, ulcer

stomacal de orice tip, Helicobacter pylori, colite, enterocolite,

colite de fermentaţie, hiper-, hipo-secreţii biliare, fiere leneşa,

strangulată, mărită, diaree, inflamaţii gastrice şi intestinale,

lipsa poftei de mâncare, ficat mărit, timolul mărit, grăsimi la

ficat, afecţiuni biliare, litiază biliară, colon iritat, viermişori

intestinali.

Se poate consuma în două modalităţi:

1. Simplă - 3 linguri pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara, cu 30 minute înainte de masă;

2. Pentru persoanele care nu suporta alcoolul, tinctura se poate dilua în ceai digestiv,

hepato-biliar, sau pentru afecţiuni ale colonului, dar să fie ceaiul fierbinte, atunci alcoolul se

evaporă, iar principiile active rămân în ceai, în cazul în care apar dureri după mesele

principale, sau în timpul nopţii, se mai poate lua câte o lingură simplă, chiar din două în două

ore.

Rol terapeutic: Tinctura de ghinţura este numărul 1 în tratarea pe bază naturistă a

aparatului digestiv, vindecă şi cicatrizează ulcerul vechi, cu orice localizare, cu nişă, elimină

arsurile, stimulează fierea, scade timolul, duce la dispariţia greţurilor şi stărilor de vomă,

curăţă intestinele, dă rezultate miraculoase în tratarea afecţiunilor hepato-biliare. Tratamentul

va fi urmat de la 1 la 5 luni în funcţie de gravitatea şi vechimea bolii. Se poate lua şi pre-

ventiv, o lingură în fiecare dimineaţă pe stomacul gol (cereţi sfatul fitoterapeutului).

Contraindicaţii: Nu se cunosc, a nu se consuma împreună cu antibioticele.

Ceai de ghinţură

Utilizare. Intern se foloseste in anorexie, convalescenta, dischinezii biliare,

helmintiaza. Recomandata sub forma de infuzie, decoctie,

tinctura, sirop, vin, ghintura are insusirea de a excita secretiile

gastrice, marind astfel pofta de mancare. Radacina de ghintura

intra in compozitia ceaiului tonic si in formula de preparare a

lichiorurilor.

Intern, preparat ca decoct - o lingurita de planta marun-

tita la 700 ml apa rece; se fierbe 20 minute. Se bea inaintea

meselor principale. Pentru decoctul antihelmintic cantitatea de planta va fi de o lingurita si

jumatate; se bea pe nemancate in doua etape, la interval de o ora.

Mod de preparare: Infuzie. Se toarna o cana de apa clocotita peste 1/2 lingurita produs,

se acopera 15 minute, apoi se strecoara si se consuma la temperatura camerei.

Mod de administrare: o cana/zi; se bea 1/3 cana inaintea meselor principale.

Este cunoscuta si sub denumirile: dintura, lumanarica pamantului, besicuta, doi frati,

lumanarica albastra, taietura.

Papadie – Taraxacum officinale L.

fam. Compositae

Etimologie

Etimologia denumirii genului Traxacum este dintre

cele mai controversate. Dupa unii este nume dedus din

cuvantul tharakhchakon, cu care arabii denumeau o

compozita liguliflora; dupa altii, din cuvintele grecesti taraxis

= neliniste si akeomai = a vindeca, in trecut planta fiind

folosita la vindecarea crampelor stomacale. Aceleasi

etimologii le indica si Benigni precizand, insa, ca ultima

denumire de Taraxacum a fost creata de farmacisti la sfarsitul

evului mediu. In ceea ce priveste acceptiunea cuvantului arab

Tharakhchakon, dupa Genaust ar fi „cos cu flori”; officinale =

farmaceutic.

Descriere

Papadia este o planta erbacee, perena. Rizomul gros scurt, vertical, da nastere unei

radacini pivotante lungi pana la 15 cm, care uneori poate fi ramificata. Organele subterane

poseda o culoare neagra la exterior si alba, cu un aspect pluristratificat, foios la interior.

Frunzele sunt de forma lanceolata, atenuate in petiol, inegal invers fidate, cu lobii

triunghiulari acuti sau obtuzi, cu lobul terminal mult mai mare. Nervura mediana are pe fata

superioara aspect de sant. Inflorescentele sunt dispuse in antodiu si alcatuite numai din flori

ligulate, de culoare galbena.

Fructele, achene globuloase cu papus alb in forma de umbrela.

Denumiri populare: buha, cicoare, crestatea, floarea broastei, floarea gainii, floarea

malaiului, floarea soarelui, floarea turcului, flori galbene. galbinele grase, gusa gainii, laptuca,

lilicea, ochiul boului, pana vazgoiului, papa gainii, papaluga, pui de gasca, turci.

Raspandire

Planta este raspandita in Europa si Asia. Creste pretutindeni din regiunea de ses pana

in cea muntoasa, prin fanete, locuri necultivate, la marginea drumurilor etc.

Organul utilizat, recoltare

De la papadie in scopuri medicinale se recolteaza partile aeriene – Taraxaci herba,

frunzele – Taraxaci folia si radacinile – Taraxaci radices.

Frunzele si partile aeriene se recolteaza inainte si la inceputul infloririi, iar radacinile

toamna sau primavara devreme. Uscarea se face la umbra, in strat subtire in locuri foarte bine

aerisite, sau artificial la 40-50°C.

Compozitia chimica

In sucul laticifer al plantei se contine taraxacina (identica cu lactucopricina), substanta

hidrosolubila, amara cu structura guaianica, pusa in evidenta si in diverse specii de Lactuca.

Din radacini au fost izolati compusi triterpenici, in general cu caracter alcoolic,

deasemenea sitosteroli si stigmasteroli. Continutul inulinei spre toamna poate ajunge la 40%,

inspre primavara se micsoreaza, iar in momentul formarii rozetei de frunze constituie cca 2%.

In partea aeriana si mai ales in flori se gasesc alaturi de principii amare, carotenoide

ca: xantofila, violaxantina, taraxantina, flavoxantina. Mai contine ulei gras si oze.

Intrebuintari

Atat radacinile cat si partile aeriene ale papadiei se utilizeaza ca tonice amare, ca atare

sau sub forma de decoct 3%, extract moale. Cu acelasi scop radacina maruntita intra in

compozitia speciilor gastrice, colagoge si de marire a poftei de mancare. Produsul vegetal

intra in compozitia preparatelor Ungolen si Normoponderol.

Tinctura de Papadie

Utilizări: este o soluţie hidroalcoolică obţinută prin preparare la rece din părţile

aeriene ale plantei Taraxacum officinale, aceasta fiind utilizată în medicina tradiţională ca

drenor hepatobiliar şi depurativ sanguin.

Dintre produsele vegetale administrate pe cale orală,

soluţiile hidroalcoolice sunt cel mai uşor asimilate de către

organism, efectul apărând la scurt timp.

În comparaţie cu metoda clasică de producţie, Dacia Plant

foloseşte un procedeu de extracţie repetată, care permite

obţinerea unui extract hidroalcoolic cu 35% mai concentrat.

Actiuni: tonică amară, coleretică şi colagogă, stimulentă a secreţiilor exocrine

(salivare, gastrice, pancreatice şi intestinale), eupeptică, laxativă, diuretică, diaforetică,

depurativă, antiinflamatoare, antioxidantă, hipoglicemiantă, antitumorală, creşte pofta de

mâncare.

Indicatii: se utilizează ca adjuvant în: anorexie, dischinezii biliare, colecistite,

stimularea secreţiilor pancreatice, indigestii, insuficienţă hepatică, hipercolesterolemie, litiază

renală şi biliară, gastrite hipoacide, obezitate (în curele de slăbire elimină edemele şi grăbeşte

tranzitul intestinal), constipaţie, anemie, afecţiuni renale, gută.

Contraindicatii: datorită conţinutului de alcool nu se recomandă administrarea în:

hepatite virale, toxice şi metabolice, steatoză hepatică, ciroză hepatică, sarcină şi alăptare.

Alergie la păpădie, tratamente care nu permit consumul de alcool.

Ceai de papadie

Ceaiul de Papadie este recomandat celor predispusi la formarea de pietre la vezica

biliara. In astfel de situatii, ceaiul se prepara din frunze si radacini

uscate si taiate foarte marunt. intr-o ceasca de apa (200 ml) punem

doua lingurite din acest amestec si lasam sa clocoteasca de 4-5 ori.

Acoperim vasul si ceaiul trebuie sa se limpezeasca timp de

15 minute.

In cura cu ceai de papadie se recomanda doua cani pe zi: dimineata

si seara. Este un foarte bun diuretic; ea combate retentia fluidelor si are efecte excelente in

cistita, nefrita si hepatite, anemie si tensiunea oscilanta

Păpădie capsule

Papadia, a carei denumire in latina este taraxacum officinalis, ajuta la o

buna functionare a ficatului si rinichilor, arata Digherbs.

Adesea este utilizata ca un tonic general. Mai mult, s-a constatat că

planta este şi o sursă valoroasă de lecitină. Combinată cu urzici, grâu încolţit,

nuci măcinate, seminţe de in, mac, sub forma unei supe, păpădia este benefică pentru creier în

boala Alzheimer.

Datorita continutului de vitamine si minerale este bine sa fie intrebuintata in orice

dieta.

Mod de administrare: Doza recomandata este de 1 capsula de 3 ori pe zi.

Tintaura – Centaurium umbellatum Gilib.

(sin. Erythraea centaurium Pers.)

fam. Gentianaceae

Etimologie

Numele genului Centaurium isi trage originea de la

grecescul kentauros (sins.), kentaureios (pl.), fiinte care in

mitologia greaca, erau niste monstri, jumatate oameni,

jumatate cai; dintre acestea Chiron era prietenul nepretuit al

oamenilor si l-a initiat pe Asclepios in tainele lecuirii

oamenilor, latinescul umbellatum = in forma de umbrela,

aluzie la inflorescenta.

Este interesant de amintit ca etimologia

denumiriipopulare data acestei plante de unele natiuni este de

„una suta de galbeni” derivata din „centum aurei”.

Descriere

Tintaura este o planta ierboasa, inalta de 10-50 cm, cu o tulpina inpatru muchii,

simpla, glabra, ramificata spre varf. La baza tulpinii se afla o rozeta de frunze ovale. Frunzele

aflate pe tulpina sunt opuse, cu marginea intreaga si au 3-5 nervuri. Florile sunt dispuse la

varful tulpinii si al ramurilor. Ele au forma unor stelute cu 5 dinti, de culoare roz, cu petale

unite intr-un tub ce inconjoara cele 5 stamine cu anterele rasucite in spirala. Fructul este

capsula biloculara galbena cu seminte mici, brune.

Raspandire

Tintaura este raspandita in Europa, Asia. Creste prin fanete si poieni umede, in

luminisurile de padure de la ses pana la munte.

Organul utilizat, recoltare

Ca produs vegetal se folosesc partile aeriene de tintaura-Centaurii herba, care se culeg

in timpul infloririi, prin taierea tulpinilor cu oarfeca sau cutitul la 5 cm de la suprafata solului.

Uscarea se face la umbra, in buchete, atarnate pe sarma sau intinse in strat subtire. Caldura

artificiala nu trebuie sa depaseasca 40-50°C.

Compozitie chimica

Contine circa 0.3% heterozide amare. Au fost identificate si izolate o serie de

substante: eritaurozida identica cu gentiopicrozida, agliconul careia este eritrocentaurina;

alcaloidul eritricina, identiccu gentianarina; eritaurona, centaurizina, o rezina, acid oleanolic

si ulei volatil.

Intrebuintari

Se foloseste ca tonic amar si laxativ usor sub forma de extract moale sau in preparatele

Tinctura Amara, ceai tonic, ceai tonic aperitiv, sau ceai gastric. Pentru tratarea eczemelor si

cicatrizarea ranilor se intrebuinteaza amestec de suc proaspat, obtinut din tintaura si papadie.

Produsul vegetal intra in componenta preparatului Depuraflux.

Impurificari

Centaurium vulgare Raf. Se deosebeste prin forma liniara a frunzelor tulpinale si

prezenta a 1-3 nervuri.

Cetaurium spicatum L. Fritsh. Are tulpini ramificate de la baza, frunze tulpinale dense

de forma alungit – eliptica.

Centaurium uliginosum (W.Et K.) cu numeroase tulpini. Frunzele tulpinale liniare sau

alungit – lanceolate.

Ceai de ţintaura

Actiuni: Intern: tonic amar, coleretic-colagog, stimulează

secreţiile gastrointestinale, creşte pofta de mâncare, antiinflamator,

uşor laxativ, febrifug, antibacterian, vermifug. Extern: vermifug,

cicatrizant, vulnerar (vindecă rănile).

Indicatii: Intern: se utilizează ca adjuvant în: anorexie,

gastrită hipoacidă, ulcer gastric hipoacid, dischinezii biliare,

colecistite acute şi cronice, dispepsii, digestie lentă, meteorism (balonare), stări febrile, viermi

intestinali (oxiuri), malarie.

Extern: se utilizează ca adjuvant în: oxiurază, răni, eczeme.

Tinctura de Tintaura

Mod de preparare: Tintctura de Tintaura se prepara din partea aeriana a plantei,

curatata de impuritati, care se marunteste si se introduce intr-o

sticla, peste care se toarna alcool de 40-70 grade, alcool natural

din secara sau alte cereale, in proportie de 20 g planta la 100 ml

alcool. Sticla se tine timp de 7-8 zile langa o sursa de caldura,

timp in care se agita zilnic, dupa care se strecoara si se pastreaza

in sticlute de culoare inchisa.

Indicatii terapeutice: Gastrita hipoacida, anorexie, digestie lenta, dispepsii, diskinezie

biliara, colecistita, tonic pentru convalescenti si copii, stari febrile, helmintiaze. Extern: Rani,

contuzii, ulceratii.

Mod de administrare: Tinctura de Tintaura se administreaza de 3 ori pe zi cate 25-30

picaturi, intr-o ceasca de ceai sau apa, exclus suc din comert sau apa minerala.

Schinel – Cnicus benedictus

fam Asteraceae

Etimologie

Dupa unii autori numele Cnicus ar deriva din grecescul knekos = sofran galben, planta

care, dupa Plinius se folosea ca cheag la fabricarea branzei si o denumea fie cnicos, fie

cnecos.

Descriere

Schinelul este o planta erbacee, anuala cu radacina fusiforma, lunga pana la 12 cm.

Tulpina erecta, in cinci muchii, lanos-paroasa, simpla sau ramificata, inalta pana la 1 m.

frunzele alungit-lanceolate, spinoase si aspre la pipait, sesile si aplexicaule, cu lobii dintati,

inconjoara tulpina ca un guleras.

Inflorescentele sunt organizate in capitule cu involucrul din bractee terminate cu spini,

florile tubuloase fiind de culoare galbena. Achene galbene-brunii, cilindrice, cu papus.

Raspandire

Originara din zonele calde ale Europei sud-estice se

cultiva in multe tari ca planta medicinala.

Organul utilizat, recoltare

Ca produs vegetal se folosesc partile aeriene de schinel

– Cardui benedicti herba sau Cnici herba, recoltate in timpul

infloririi, pe vreme uscata, dupa ce s-a ridicat roua. Uscare

naturala numai la umbra in strat subtire sau insirate pe sfoara.

Uscarea artificiala la 40-50°C.

Compozitia chimica

Principiile amare nu au fost inca bine clarificate

structural, dar se pare ca sunt lactone sesquiterpenice de tip

germacranolid. Au fost denumite cnicina si benedictina. Produsul mai contine acizi grasi,

fitosteroli, taninuri, alcool cerilic, acizi rezinici, vitamina B1, saruri de K, Ca, Mg.

Intrebuintari

Se foloseste ca tonic amar, stomahic si diuretic. Mai poseda actiune carminativa,

coleretica si colagoga. Lactonele sesquiterpenice din compozitia sa sunt dotate cu calitati

antimicrobiene si citotoxice. Produsului, se atribuie si proprietati hipoglicemiante. Se

administreaza sub forma de infuzie, tinctura sau extract fluid.

Face parte din compozitia vestitei bauturi „benedictina” preparata de preotii din

ordinul benedictinilor pentru a-i produce pofta de mancare imparatului Wilhelm II. Pentru

tratarea de rani purulente, ulceratii se foloseste infuzia, decoctul si pulberea.

Ceai de schinel

Actiune farmacologica: stimuleaza secretiile gastrice datorita principiului amar

producand o crestere lenta dar persistenta a secretiilor gastrice si astfel imbunatatind digestia,

fiind foarte util in anorexii, dezinfectant, antibiotic. Depurativ, febrifug, stimuleaza pofta de

mancare, stimulent al sistemului nervos, sedativ al durerilor reumatismale. Extern antiseptic si

trofic. Intra in compozitia ceaiului tonic- aperitiv.

Preparare: intern- o lingurita de planta maruntita la 250

ml apa clocotita. Se va strecura si apoi se va consuma

fractionat in cursul unei zile.

4 linguri de planta maruntita se vor pune intr- un

litru de vin. Se vor tine timp de 8 zile dupa care se

strecoara. Se vor putea lua cate o lingurita

inainte de fiecare masa cu 15 minute pentru

pofta de mancare sau pentru alte afectiuni interne.

Din 50 g de planta maruntita care se va pune la 250 ml alcool alimentar de 70?

se face o tinctura. Se tine pentru aceasta timp de 15 zile agitand zilnic de 2-3

ori recipientul. Dupa 15 zile se strecoara. Se poate lua cate o lingurita de 3 ori

pe zi diluata cu putina apa.

Extern: se vor pune 3 lingurite de planta la 250 ml apa clocotita. Se acopere 10 minute

dupa care se strecoara. Se vor face cataplasme externe, sau comprese.

Bai: 100 g de planta maruntita se va pune la 3 litri de apa clocotita. Se acopere apoi 10

minute. Se strecoara si se toarna in apa din cada, care este preferabil sa aiba temperatura

corpului. In cada este bine sa se stea 20-30 minute. dar sa se mentina temperatura constanta.

Tinctura de Schinel

Mod de preparare: Pentru a prepara Tinctura de Schinel, se recolteaza partea aeriana a

plantei, se marunteste si se introduce intr-o sticla, peste care se toarna alcool de 40-45 de

grade, alcool de secara sau alte cereale, in proportie de 20 g planta la 100 ml alcool. Sticla se

tine timp de 7-8 zile langa o sursa de caldura, timp in care sticla se agita in fiecare zi, dupa

care se strecoara si se pastreaza in sticlute de culoare inchisa.

Principii active: Principii amare {cnicina, benedicnina}, ulei volatil, mucilagii,

fitosterine, un pricipiu antibiotic, saruri de potasiu, vitamina B2.

Actiune farmacologica: Tonic-amar-eupeptic, mareste lent dar pe durata mare secretia

gastrica, stimulent al secretiilor hepatice si pancreatice, depurativ, febrifug, cicatrizant si

antiseptic.

Indicatii terapeutice: Dispepsii, gastrite hipoacide, anaciditate, anorexie, insuficienta

hepatica si pancreatica, diskinezii biliare. Extern: Ulceratii ale pielii, degeraturi, arsuri.

Mod de administrare: Tinctura de Schinel se administreaza cate 40-50 picaturi inainte

de masa. extern: Cataplasme cu apa calduta in care s-a adaugat tinctura de Schinel in

concentratie dubla ca la administrarea interna.

Trifoiste (trifoi de balta)-Menyanthes trifoliata L.

fam. Menyanthaceae

Etimologie

Etimologia genului a fostsubiectul a numeroase studii, care au condus la rezultate

destul de controversate. Dupa Wittstein, numele genului Menyanthes ar deriva de la cuvintele

grecesti menyein = a fi separat si anthos = floare, datorita inflorescentei sale impunatoare.

Dupa Seybold ar proveni din cuvintele grecesti menys =

scurt si anthos = floare, adica infloreste putin timp. Aceats

denumire a trifoiului de balta a fost stabilita in secolul al

XVI-lea cand i s-au precizat proprietatile lui Theophrastos

si Discorides este Psoralia bitummosa L.; trifoliata = trei

frunze, aluzie la frunzele sale trilobate.

Descriere

Menyanthes trifoliata este o planta perena inalta de

15-30 cm, avand in pamant un rizom orizontal, verde,

ramificat, lung pana la 1 m, gros, de la care pornesc

radacini adventive. Frunzele apar din varful rizomului,

sunt lung petiolate, trifoliate. Foliolele sunt egale, de forma ovala sau eliptica, cu marginea

intreaga, glabre, de culoare verde deschis. Florile sunt de culoare alb-roza, dispuse in racem

dens la partea terminala a unui peduncul lung de 10-20 cm. Fructul este capsula aproape

sferica, uniloculara, dehiscenta prin 2 valve, in interior cu numeroase seminte elipsoidale.

Raspandire

Trifoistea este raspandita in Europa, creste prin locuri umede, mlastini, lunci din

regiunea de campie si munte.

Organul utilizat, recoltare

Ca produs vegetal se folosesc frunzele de trifoiste – Menyanthidis folia, recoltate in

perioada infloririi. Se va evita smulgerea frunzelor, deoarece rizomii ies cu usurinta din

pamant, ceea ce ar duce la distrugerea acestei plante. Frunzele se usuca cat mai repede dupa

recoltare, ele avand tendinta de a se brunifica foarte usor.

Compozitia chimica

Principiile active de baza sunt substantele amare de natura monoterpenoidica:

loganozida, sverozida simeniantozida. Mai contine flavonozide, 3% taninuri, vitamina C, acizi

oxicinamic, cafeic si clorogenic, iod, precum si un alcaloid similar gentianei.

Intrebuintari

Se foloseste ca stomahic, tonic amar, antiscorbutic. Mai prezinta, secundar, actiune

emenagoga si antitiroidiana, febrifuga, diuretica, colagoga si in doze mari, purgativa si

emetica. Se administreaza sub forma de infuzie 1%, tinctura amara, extract fluid si dens,

sirop. Frunzele intra in componenta speciilor: colagoga, sedativa si de marire a poftei de

mancare.

Ceai de Trifoiste de balta

Acţiune farmacologică: tonic amar- eupeptic

foarte util în toate formele de dispepsie- tinctură 1-1,5g

pe doză. Emenagog, antitiroidian, febrifug, stimulează

funcţiile hepatice, produce echilibru neuro-vegetativ,

ajută la apariţia menstrelor întârziate.

Ajută digestia. Stimulează funcţiile hepatice, le

echilibrează pe cele neurovegetative, favorizează

procesele digestive, măreşte acţiunea hipoglicemiantă a

adrenalinei, este un bun tonic, stimulează pofta de

mâncare. Mai are efecte semnificative în dispepsi de natură diferită, dar este la fel de indicat

şi în cazul bolilor de plămâni sau contra limbrcilor.

Se foloseşte la următoarele afecţiuni: afecţiuni hepatice, afecţiuni neuro-vegetative, afecţiuni

tiroidiene, anorexie, astm, febră, hepatite.

Mod de folosire:

o Se va folosi pulbere de frunze obţinută prin măcinarea plantei cu râşniţa de cafea. Se

va lua un vârf de cuţit de 3 ori pe zi sub limbă. Se va ţine timp de 10 minute după care

se înghite. Este util în afecţiunile hepatice, inclusiv hepatită cronică şi epidemică.

o O linguriţă de praf de plantă se va pune la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru 10

minute, apoi se strecoară. Se va consuma câte o cană înainte de mesele principale în

afecţiunile de mai sus. Ajută şi ca tonic digestiv şi combate stările de febră.

o La un litru de vin se va pune 50 g de plantă mărunţită. Se va ţine 8 zile după care se

strecoară. Se poate folosi câte o lingură înainte de mesele principale cu 15 minute

pentru stimularea poftei de mâncare.

o Se va pune 3 linguriţe de plantă mărunţită la 250 ml apă clocotită. Se acopere pentru

10 minute. Se strecoară şi planta se foloseşte la cataplasme pe gât. Util în afecţiunile

tiroidiene. Ceaiul se va bea cu înghiţituri mici în decursul zilei.

o Frunzele uscate sau proaspete fierte în apă pentru 5 minute reduc febra şi setea. Planta

are de asemenea proprietăţi diuretice şi ar trebui u5tilizată de persoane ce sufere de

gută şi reumatism deoarece conţine săruri oxalice.

o Pentru astm bronşic se fac ţigări din frunze.

o 20 g frunze mărunţite se pun la 500 ml alcool de 40 grade. Se lasă pentru 8 zile apoi se

strecoară. În scopul revenirii poftei de mâncare se consumă câte 1 lingură cu 30

minute înaintea meselor.

o În cosmetică, băile de picioare sau mâini cu 20 plantă mărunţită puse la 2 litri de apă

clocotită, acoperite pentru 15 minute apoi strecurate se pot folosi pentru ca mâinile şi

picioarele să devină catifelate, mărind totodată circulaţia periferică, eliminând durerile

şi umflăturile picioarelor.

Pelin – Artemisia absinthium L.

fam. Asteraceae

Etimologie

Dupa unii autori denumirea genului Artemisia ar

deriva de la numele zeitei Artemis (Diana la romani),

planta fiind folosita de femei in scopul de a grabi si usura

nasterea; dupa altii, de la grecescul artemis = sanatos

(planta care insanatoseste).

Descriere

Pelinul este o planta vivace, inalta pana la 150 cm, cu

tulpina dreapta, ramificata in partea superioara, acoperita cu

frunze asezate altern. Intreaga planta are un aspect alb-

cenusiu din cauza perilor desi si matasosi. Frunzele de la

baza sunt lung petiolate, pe masura ce inainteaza pe tulpina, petiolul este mai scurt. Ele sunt

adanc divizate in lobi lunguieti cu margini intregi. Florile formeaza mici capitule globuloase,

de culoare galbuie, asezate la varul tulpinii si al ramurilor. Toate florile din capitul sunt

tubuloase. Fructele sunt alchene mici, brun-deschise.

Raspandire

Pelinul este raspandit in Europa, Asia, Africa. Creste prin locuri necultivate si uscate,

pe langa garduri, locuinte, drumuri.

Organul utilizat, recoltare

Ca produs vegetal se folosesc frunzele de pelin – Absinthii folia sipartile aeriene de

pelin – Absinthii herba. Pentru obtinerea produsului vegetal bogat in substante amare plantele

se recolteaza pe timpul infloririi, iar pentru ulei volatil – inaintea infloririi. Frunzele bazilare

si varfurile inflorite ale plantei dupa taierea cu foarfecele, sau cutitul se intind in straturi

subtiri, in locuri aerisite si se usuca la umbra, artificial temperatura nu trebuie sa depaseasca

35°C.

Compozitia chimica

Principiile amare ale pelinului sunt formate din sesquterpenele (proazulene) artabsina,

absintina si anabsintina, precum si alti compusi denumiti: artamarina, atamarinina,

artamarindina si matricina.

Artabsina, cel mai activ dintre aceste principii, este tot odata o substanta azulenogena.

Prin degradare termica se descompune in camazulena, existenta in uleiul volatil. Absintina, de

asemenea azuleogena, conduce prin izomerizare la anabsintina.

Prin distilare cu vapori de apa din Absinthii herba se obtine 0.2 – 0.5% ulei volatil de

culoare verzuie pana la albastra. Uleiul contine α si β-tuiona si tuiol, acetat, valerianat si

palmitat de tuiol, felandren, cadinen, precum si azulenele formate din proazulene in timpul

distilarii cu vapori: chamazulena, artemazulena, metilchamazulena, etilchamazulena.

Intrebuintari

Pelinul se foloseste ca tonic amar, stomahic, vermifug si emenagog datorita tuionei. Se

administreaza sub forma de tinctura, infuzie decoct, extract dens: este partea componenta a

picaturilor si comprimatelor stomacale, speciilor colagoge si de marire a poftei de mancare.

Trebuie administrat insa cu atentie din cauza toxicitatii tuionei. Produsul vegetal intra in

componenta preparatului Trejos devynerios.

Impurificari

Artmisa vulgaris L. se deosebeste prin partea superioara a frunzelor, care este de

culoare verde-intunecata.

Tinctura de pelin

Se utilizeaza contra parazitilor intestinali si pentru remedierea gastritei hipoacide.

Se prepara o tinctura din: 100 g de pelin tocat

marunt, macerat in 500 ml de alcool dublu rafinat (sau de 70

de grade), tinut la intuneric timp de 3 saptamani.

Dimineata, pe nemancate, se dizolva 10-15 picaturi (in

functie de greutatea corporala) in 50-75 ml de apa si se bea

timp de 30-40 de zile. Intre timp, vor disparea senzatiile

neplacute la nivelul stomacului ce apar dupa masa, ca si

senzatia de greata ce apare dimineata, dupa trezire. Tinctura se foloseste si ca o componenta in

curele de slabire.

Sucul de pelin

In medicina populara, gasim si retete cu suc de pelin. Frunzele si florile spalate sub un

jet de apa calda si zvantate bine se dau prin masina de tocat carne. Sucul se stoarce manual,

printr-un ciorap sintetic sau prin panza topita. La un kilogram de celuloza ramasa, se adauga

150 ml de apa distilata. Se amesteca bine, se lasa o ora si se mai stoarce o data, dupa care se

amesteca cu sucul stors. Ca sa se pastreze mai bine, sucul se amesteca in proportie de 1:1 cu

miere de albine si cu alcool dublu rafinat (10% din cantitatea totala).

Intrebuintari: Sucul de pelin se bea pentru prevenirea sau vindecarea crampelor, in caz

de epilepsie, astm bronsic, dureri de cap. De 3-4 ori pe zi se dizolva 1-2 lingurite (in functie

de greutatea corporala) de suc in 75 ml de apa si se bea timp de 2-3 saptamani.

Sucul amestecat cu alcool dublu rafinat se bea in cazuri de pietre la rinichi, insomnie,

se foloseste pentru tamponarea ranilor.

Uleiul de pelin

Se rasnesc sau se piseaza in piulita seminte de pelin si se amesteca pulberea obtinuta

cu ulei nerafinat, in proportie de 1:4. Se macereaza la caldura, timp de 12-24 de ore. In cazuri

de insomnie, dureri sau spasme ale tractului gastro-intestinal, se picura 1-2 picaturi pe un

cubulet de zahar si se tine in gura, pana la dizolvare. Se foloseste si extern, in dermatologie.

Vinul de pelin

Un pumn de frunze de pelin se pun la macerat, vreme de o saptamana, intr-un litru de

vin dulce. Se strecoara si se tine in sticla cu dop. Se ia cate o lingura, de trei ori pe zi, dupa

mesele principale. Se recomanda in durerile de stomac si alte dereglari ale tubului digestiv.

Ceai de pelin

Actiuni: Extern: antiinflamator, anticandidozic, vermifug.

Indicatii: Extern: se utilizează ca adjuvant în: plăgi, vulvo-vaginite (candidoză

genitală), hemoroizi, helmintiaze.

Administrare: Extern: în plăgi şi vulvo-vaginite (candidoză genitală) se fac spălături

cu soluţia concentrată de macerat sau infuzie de plantă; în hemoroizi se fac spălături, băi de

şezut sau se pot aplica local comprese cu soluţia concentrată de macerat sau infuzie de plantă,

în helmintiaze (viermi intestinali) se fac clisme cu maceratul sau cu infuzia de plantă (la

adulţi).

Pulberea – planta se macină fin cu o râşniţă electrică.

Pulberea obţinută se foloseşte la prepararea soluţiei concentrate

de macerat sau infuzie de plantă.

Soluţia concentrată de macerat sau infuzie de plantă se

obţine după modul următor:

Maceratul la rece – se prepară dintr-o lingură cu plantă

adăugată la 250ml de apă, se menţine timp de 6-8 ore la

temperatura camerei, apoi se strecoară şi se foloseşte numai

pentru administrarea externă.

Infuzia – se prepară dintr-o lingură cu plantă adăugată la 250ml de apă clocotită, se

menţine timp de 15 min. la temperatura camerei, apoi se strecoară şi se foloseşte numai pentru

uzul extern.

Contraindicatii: Nu se utilizează pentru uzul intern.

Unguras – Marrubium vulgare L.

fam. Lamiaceae

Etimologie

Astfel, in flora Romaniei, se sustine ca provine de la cuvintele ebraice mar = amar si

rob – mult, adica planta are gust foarte amar, etimologie considerata de Genaust gresita. In

prezent se considera ca etimologia are origine necunoscuta; latinescul vulgare = comun,

obisnuit.

Descriere

Ungurasul este o planta erbacee, perena, cu radacina pivotanta, lignificata, alburie,

groasa pana la 2 cm. Tulpina este in 4 muchii, goala in interior, putin ramificata si acoperita

cu peri lungi din care cauza are culoare alb-cenusie. Frunze opuse, aproape rotunde (2-4 cm

diametru), cu marginea neregulat-crenata, lung-petiolate, cu peri rari pe fata superioara si

alburii tomentosi pe cea inferioara, nervatiune evidenta, cu descrestere in marime spre varful

tulpinii.

Flori mici, albiciose, scurt pedicelate, grupate cate 20-50 in verticile globuloase.

Caliciul tubulos, cu 10 dinti rasfranti, paros. Fructul este

nucula bruna, grupate cate 4 in caliciul persistent.

Raspandire

Planta este raspandita in Europa, Asia, Africa de

Nord, naturalizata in America de Nord. Creste prin locuri

virane, pe marginea drumurilor, langa gasrduri,

nepretentioasa fata de sol, creste chiar si pe cele batatorite.

Organul utilizat, recoltare

Ca produs vegetal se folosesc partile aeriene de

unguras – Marrubii herba, recoltate in timpul infloririi.

Taierea lor se efectueaza la o distanta de cel mult 20 cm de la varf in jos, nu se iau partile

lignificate. Se usuca in strat subtire la umbra; artificial la o temperatura de 30-35°C.

Compozitia chimica

Partile aeriene contin o substanta amara, marubiina, care este o lactona diterpenica ce

da la hidroliza alcalina acidul marubic. Se mai contin pectine, tanin, ulei volatil, mucilagii,

rezine, ceruri, acid ursolic, substante grase, vitamina C, o saponozida, saruri minerale.

Intrebuintari

Produsul vegetal sub forma de pulbere, infuzie, tinctura, extract fluid se intrebuinteaza

in bronsite cronice, adjuvant in tratamentul astmului bronsic, in afectiuni hepatobiliare cronice

si afectiuni cardiace cu substrat nervos.

In tratamentele populare, ungurasul constituia un remediu excelent in tratarea

afectiunilor ficatului, durerilor de rinichi, durerilor de cap, ametelilor, sperieturilor (spalaturi

cu lichidul rezultat din fierberea tulpinilor de unguras), stimularea poftei de mancare

(utilizarea vinului preparat din tulpini de unguras).

De-a lungul timpului, si in functie de zonele unde se gaseste, ungurasul a capatat

cateva denumiri populare. Cele mai cunoscute sunt: catusnica, voronic, unsuroasa, smeita,

baltura, voronica etc.

Ungurasul este recomandat in tratarea si vindecarea bolilor de inima, dischineziilor

biliare, afectiunilor vezicii biliare, cailor respiratorii, ficatului, colecistitelor, calmarea starilor

de spasm, palpitatiilor, aritmiilor, reglarea pulsatiilor cardiace, stimularea poftei de mancare,

eliminarea secretiilor bronhice, tratarea aritmiei cardiace (contine azotat de potasiu si colina).

Ceai de Iarba de unguras

Indicatii: In reglarea ritmului cardiac, anorexie,

dischinezie biliara, bronsita, astm bronisc, gripa,

guturai, tuse convulsiva, cicatrizante, bai, rani

purulente.

Administrare: Infuzie cu o lingurita de planta la

o cana. Se beau 2-3 cani pe zi. Pentru dischinezie

biliara se face o infuzie concentrata cu 2 linguri de

planta la cana, din care se ia o lingurita inainte de

mesele principale. Bai locale cu infuzie 1-2 linguri la

cana.

Intern – ceai de unguras- infuzie: o lingurita de unguras la 200 ml apa clocotita; se

beau 3 ceaiuri de unguras pe zi, pe stomacul gol

Extern – ceai de unguras – infuzie: 3 lingurite de unguras la 200 ml de apa clocotita;

se utilizeaza sub forma de comprese

o 1 linguriţă de plantă mărunţită se va pune la 250 ml apă clocotită. Se acopere

pentru 10 minute după care se strecoară. Se pot consuma 3 ceaiuri pe stomacul

gol înainte de mesele principale.

o Praf de plantă se pune sub limbă 1 linguriţă de praf şi se ţine timp de 10

minute, după care se înghite cu puţină apă. Este foarte bun pentru afecţiunile

inimii (palpitaţii, aritmii de orice fel) în special cele pe fond nervos.

o 3 linguriţe de planta la 250 ml apă clocotită. Se acopere apoi 10 minute după

care se strecoară. Se poate folosi sub formă de comprese.