„Le puteţi dărui copiilor dragostea,

dar nu şi gândurile voastre,

căci ei îşi au gândurile lor.”

(Kahlil Gibran, Profetul)

Misiunea de a fi părinte este deosebit de grea. A fi părinte e o meserie în toată puterea cuvântului, cu deosebirea că în acest caz trebuie să muncim cu normă întreagă, zi şi noapte, fără să beneficiem de concedii anuale plătite sau de pauzele determinate de reviziile tehnice.

O meserie din care nu se pune problema să demisionăm, ba dimpotrivă, pentru că există riscul să fim consideraţi „nedemni”. O meserie care se învaţă din mers, pe tot parcursul vieţii, şi pentru care nu se organizează cursuri de specializare. O meserie care se construieşte în fiecare zi şi în care greşelile ne ameninţă la fiecare pas, refuzându-ne dreptul de a greşi.

La şcoala părinţilor are acces liber oricine. Nu se asigură o specializare, nu se oferă diplome sau certificate de absolvire. Nu se organizează examene şi nu se dau alte note decât cele acordate de proprii noştri copii.

Nu există restricţii… Ce se întâmplă însă când cineva nu şi-a învăţat lecţia?

Majoritatea frustrărilor slujbei de părinte apar pentru că noi nu avem un model bine trasat, un « plan de bătaie », pentru a răspunde aşa cum trebuie la toate situaţiile inevitabile cu care ne confruntăm. Ar trebui să avem anumite jaloane, trasate foarte clar, precum au aviatorii lumini la aterizare, care să ne arate încotro să ne îndreptăm nava familiei. Dorim principii călăuzitoare care ne vor ajuta să ne creştem copiii sănătoşi şi în siguranţă.

A fi părinte înseamnă deopotrivă a da (a-i ajuta pe copii să realizeze ceea ce vor, pentru că aceştia nu au suficientă forţă, şi a le oferi sprijinul necesar pentru a ajunge acolo unde trebuie să ajungă), a cere (a porunci şi a impune reguli) şi a ierta. În primul rând trebuie să-i acceptăm pe copiii noştri aşa cum sunt, pentru că ei sunt mai importanţi decât aspiraţiile noastre personale.

Dacă părinţii s-ar lăsa puţin „ghidaţi” de profesori, poate le-ar fi mai uşor în procesul de educaţie al copiilor şi unora şi celorlalţi.

Dar, uneori, ca dascăl, simţi că duci lupta lui Don Quijote, morile de vânt fiind atât elevii cât şi părinţii acestora. Ne străduim să-i învăţăm normele de bună conduită, dar cât este de zadarnic dacă acasă nu se continuă această muncă. Şi ce bine ar fi dacă părinţii ar colabora mai mult cu profesorii…

Nu material pentru a trece clasa sau sub imperiul nervilor şi ameninţărilor adresate copilului „Lasă că vezi tu acasă…!”

În acest caz dascălul nu mai are curaj să spună nimic, nu-şi poate încărca conştiinţa cu încă o „victimă” care oricum nu va da rezultate mai bune, va fi numai timorat şi îngrozit de ceea ce înseamnă şcoală şi educaţie. Duhul blândeţii poate face minuni. Este foarte greu, dar merită încercat, pentru că greşelile de educaţie se văd, iar când se văd este prea târziu, poţi să-l baţi…. mult şi bine, de la un anumit moment, copilul nu mai ţine cont de părintele care se impune cu bătaia.

Numeroşi cercetători din domeniul dezvoltării copiilor sunt acum convinşi că aceste creaturi complexe, micuţe, numite bebeluşi, sunt foarte departe de a fi „foi albe” atunci când vin pe lume . Un important studiu revelează existenţa a nouă tipuri diferite de comportament a nou-născuţilor

Aceste diferenţe au tendinţa de a se păstra şi mai târziu şi printre ele se numără şi nivelul de activitate, reacţiile, distragerea atenţiei şi dispoziţia. O altă caracteristică foarte importantă a nou-născuţilor se referă la ceea ce se poate numi „puterea voinţei”.

Unii copii se pare că se nasc cu atitudine docilă şi favorabilă autorităţii exterioare. Ca prunci, nu plâng prea des, dorm aproape toată noaptea, zâmbesc atunci când sunt schimbaţi, sunt răbdători atunci când masa întârzie puţin. Mai târziu, în timpul copilăriei, le place să îşi păstreze camera curată, îşi fac lecţiile pentru şcoală cu multă plăcere şi se pot juca ore întregi fără să se plictisească. Din păcate, aceşti copii superdocili nu sunt prea numeroşi, dar este sigur că ei există în unele familii.

Tot atât de sigur, cum unii copii sunt, prin natură, ascultători, alţii par a adopta o atitudine sfidătoare, „agresivă” încă de la naştere. Intră în lume sfidători, plângându-se de temperatura necorespunzătoare din sala de naşteri, de incompetenţa asistentelor. Pretind ca masa să le fie servită exact în momentul în care au comandat-o şi cer ca mama să le acorde tot timpul ei. Pe măsura trecerii timpului, exprimarea voinţei devine tot mai categorică, iar vânturile se transformă în uragane în timpul primilor ani ai vieţii.

Ceea ce ar trebui să ştie fiecare părinte este faptul că voinţa copilului trebuie modelată încă din primii ani ai vieţii. Nu zdrobită, distrusă sau înăbuşită. Cum se poate realiza acest lucru? Cel mai important pas în orice procedeu este stabilirea în avans a unor limite rezonabile.

Copilul trebuie să ştie care este comportarea acceptabilă şi care nu, înainte de a fi făcut răspunzător pentru aceasta. Stabilirea acestor condiţii prealabile va elimina sentimentul copleşitor al nedreptăţii, resimţit de copil când este pedepsit pentru incidente sau greşeli pe care nu le înţelege. Dacă nu s-a stabilit nici o limită, nu trebuie să se ceară respectarea vreuneia.

O dată ce copilul a înţeles ce i se cere, trebuie făcut responsabil pentru comportarea sa. Aceasta sună frumos şi pare uşor de aplicat, dar, majoritatea copiilor înfruntă autoritatea părinţilor de a conduce, fiind conştienţi de competiţia voinţelor dintre generaţii.

De obicei, când un copil se comportă într-un mod dăunător, atât pentru ceilalţi cât şi pentru el, scopul său ascuns este să verifice stabilitatea limitelor fixate.

Când se răzvrăteşte, copilul ia în considerare dorinţele părinţilor săi şi, sfidător, încearcă să le nesocotească. Ca un general de armată, va calcula riscurile potenţiale, îşi va aduna forţele şi va ataca duşmanul cu toate gurile de foc de care dispune.

Când au loc astfel de confruntări este extrem de important ca adultul să obţină o victorie decisivă şi să afişeze o încredere nezguduită în el însuşi. Copilul şi-a manifestat clar dorinţa de a se lupta şi părinţii trebuie să fie suficient de înţelepţi să nu-l dezamăgească.

Nimic nu este mai distructiv pentru autoritatea părintească decât ca mama sau tata să piardă această bătălie.

Copilul face ca poliţistul care verifică noaptea dacă uşile magazinelor sunt încuiate. Cu toate că încearcă să deschidă uşile, totuşi speră ca ele să fie încuiate, şi totul să fie în siguranţă. În acelaşi mod, copilul care atacă autoritatea iubitoare a părinţilor se simte pe deplin asigurat când observă că ei rămân fermi şi încrezători pe poziţia lor de conducători.

Se simte în siguranţă într-un mediu bine organizat, în care drepturile celorlalţi oameni (şi ale lui) sunt garantate de limitele clare şi ferme stabilite de părinţi.

După o perioadă de conflicte, în care părintele şi-a afirmat dreptul de conducere (mai ales daca pentru copii rezultatul a fost plânsul), copiii ar putea simţi nevoia să fie iubiţi şi asiguraţi de dragostea părintească. Legănându-l, îmbrăţişându-l, spunându-i-se cât de mult este iubit, i se poate aminti din ce motive a fost pedepsit şi cum poate, pe viitor evita astfel de necazuri.

Atunci când părinţii stabilesc limitele, trebuie să fie siguri că odraslele lor sunt capabile să îndeplinească cerinţele formulate. Cerinţele exagerate îl pun pe copil într-o situaţie fără ieşire şi acest lucru va produce pagube inevitabile capacităţii sale emoţionale.

O relaţie bazată pe dragoste şi afecţiune este foarte posibil să devină o relaţie sănătoasă, chiar dacă vor apărea şi greşelile inevitabile ale părinţilor.

Noi, părinţii trebuie să ne iubim copiii pentru ceea ce sunt ei şi nu pentru ceea ce ne-am dori noi să fie. Oferindu-le mai multă dragoste decât am primit noi la rândul nostru, vom reuşi să le împărtăşim din experienţa noastră de viaţă. Prin cuvinte ce ne vor veni firesc, va trebui să le transmitem acele valori pe care noi le considerăm supreme. Acele valori care stau la baza vieţii noastre prezente, care fac diferenţe dintre bine şi rău, dintre acceptabil şi inacceptabil. Dintre adevăr şi fals, dintre drept şi nedrept.

O dată deveniţi responsabili, copiii noştri vor fi arhitecţii şi promotorii propriei lor vieţi. Dar cum să-i convingem că existenţa lor viitoare este în mâinile lor, că trebuie să se hotărască să conjuge propria lor viaţă la timpul viitor? Că leneşul de astăzi riscă să fie omul bun la nimic de mâine?

Cum să facem din copiii noştri oameni activi şi determinanţi? În ce fel să-i ajutăm, pentru ca astfel să ne îndeplinim misiunea de părinte?

Cum să-i influenţăm în mod pozitiv?

Cred că toate aceste întrebări au un răspuns unic: copilul trebuie motivat, pentru că motivaţia conferă comportamentului un sens, forţă şi perseverenţă.

Să–l ajuţi să găsească raţiunea de a munci argumentându-i că munca reprezintă o cale de a da sens vieţii noastre, de a ne autodepăşi, de a ajunge la un oarecare confort material, găsindu-ne totodată locul în ierarhia socială.

Să-l ajuţi să-şi schimbe perspectiva asupra lumii, asupra vieţii, asupra mediului înconjurător, asupra muncii..

Să-i permiţi să aleagă în funcţie de propriile lui aspiraţii

Să-i menţii atenţia mereu trează pentru a-i creşte astfel capacitatea de concentrare

Să-l determini să participe la un proiect, să-i orientezi comportamentul spre îndeplinirea unor obiective. (notele de la şcoală, un anumit nr de ore de muncă)

Să-i oferi cele mai bune condiţii de existenţă deoarece, după cum se ştie, mediul familial şi social în care ne manifestăm reprezintă un factor motivaţional important.

Înainte de a încerca să schimbi sau să îmbunătăţeşti motivaţia cuiva, trebuie să înveţi să-l cunoşti cu atuurile şi cu punctele lui slabe, cu istoria şi cultura sa.

Schimbarea nu poate fi hotărâtă printr-o decizie de sus. Ea este în primul rând o chestiune de atitudine. O atitudine flexibilă, rezonabilă, realistă.

Schimbarea implică în mod obligatoriu conceptul de grup (în acest caz, entitatea familială).

Să înţelegi măcar în parte istoria vieţii lui. În funcţie de situaţiile afective prin care trec părinţii alături de copii sau prin care copiii trec singuri (acele momente care alcătuiesc istoria noastră personală şi ne condiţionează mecanismele de apărare ) motivarea poate întâmpina obstacole însemnate sau, dimpotrivă, acestea se pot transforma în motivaţii pozitive. Cu cât vom cunoaşte mai bine elementele care definesc existenţa copilului nostru, cu atât vom face mai puţine greşeli.

Să foloseşti cu bună-credinţă sentimentele şi emoţiile acestuia, evitând să-i manipulăm sau să le îngrădim liberul arbitru . În anumite condiţii, stresul poate deveni un factor motivaţional , la fel ca bucuria şi dorinţa de a învinge. Sentimentul că într-un fel sau altul se fac utili, că sunt competenţi, că progresează, dorinţa de libertate, simţul răspunderii… reprezintă tot atâtea sentimente care se pot transforma în factori motivaţionali.

Ea nu trebuie privită ca o prelucrare, ci ca o punere în valoare.

În sfârşit, dacă vrei să îmbunătăţeşti motivaţia copilului tău, trebuie să te priveşti pe tine însuţi şi să-ţi faci autocritica.

Pentru a-i motiva pe ceilalţi, mai întâi să fii motivat tu însuţi.

Acum nu ne rămâne decât ... să ţinem drumul drept şi să avem în vedere că greşelile pictorilor se văd pe pânză, ale medicilor nu se văd, pentru că sunt în pământ, dar greşelile noastre, ale părinţilorşi ale dascălilor se văd pe copiii noştri.

PĂRINTE – COPIL

DUET SAU DUEL?

DECI?Cum

rămâne?

DUET sau DUEL?

Vom evita să spunem tot timpul ……şi vom spune mai des

Eşti un mincinos. Am senzaţia că nu-mi spui adevărul.

Eşti un pierde – vară. Eşti sigur că ţi-ai terminat temele înainte de a pleca la joacă?

Eşti un nepriceput. Ai grijă! S-ar putea să spargi ceva!

Nu vei înţelege niciodată nimic. C e metodă de lucru ai folosit? Ai recitit lecţia? Ce-ar fi să rezolvi câteva exerciţii

acum ca să te antrenezi? Hai să citim împreună.

Nici de data aceasta Norocul nu vine din senin. Trebuie să nu ai făcut nimic.. munceşti tu singur- Este mai bine să lucrezi

puţin în fiecare seară decât să petreci câteva ore recapitulând în ultimul moment.

Ceilalţi sunt mai buni decât tine. Mai exact, ce fac ceilalţi? Cât timp îşi petrec la masa de lucru?

Oare cine m-a pricopsit cu De ce ai nevoie? Cu ce să te ajut? un asemenea copil. Iar ai luat nota mică! Îmi pare rău că ai luat notă mică. Sunt sigur că o singură În schimb sora ta…. oră în plus de exerciţii te-ar fi ajutat să te descurci

mult mai bine

Nu ţi-a stat mintea la carte. Trebuie să fim încrezători.. Întotdeauna există un decalaj Notele sunt la fel de slabe. între eforturile depuse şi succes.

Nu pot să mai am încredere în tine. M-ai dezamăgit. Trebuie să ai răbdare.