Tabla de materiiTABLA DE MATERII ........................................................................................................................................... 3I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE ............................................................................ 51. SPAŢIUL TERESTRU ŞI SPAŢIUL GEOGRAFIC...................................................................................................... 62. SPATIU SI PUTERE

............................................................................................................................................. 93. OBIECTUL ŞI METODA GEOGRAFIEI UMANE................................................................................................... 124. EPISTEMOLOGIA GEOGRAFIEI UMANE.............................................................................................................. 154.1. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane ........................................................................................ 175. EVOLUTIA GEOGRAFIEI: DE LA ANSAMBLU DE CUNOSTINTE LA STIINTA......................................................... 315.1. Geografia antică ........................................................................................................................................ 325.2. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a Renaşterii.............................................................................................. 355.3. Geografia modernă..................................................................................................................................... 376. GEOGRAFIE FIZICĂ ŞI GEOGRAFIE UMANĂ ..................................................................................................... 426.1. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasă ................................................................. 466.2. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ? .......................................................................................... 527. SINTEZA EVOLUŢIEI CONCEPTUALE A GEOGRAFIEI UMANE: DE LA SPAŢIU LA TERITORIU ...................... 597.1. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografiei ............................................................................................................ 617.2. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute ................................................................. 627.3. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilor.................................................................................................... 637.4. Inventarea spaţiului geografic........................................................................................................................ 657.5. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilor............................................................................................ 677.6. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordare umanistă ................................................... 69II. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANE..................................................................................................... 741. CRITERIUL SCĂRII DE ANALIZĂ .................................................................................................................... 761.1. Macrogeografia.......................................................................................................................................... 761.2. Microgeografia........................................................................................................................................... 771.3. Mezogeografia........................................................................................................................................... 772. CRITERIUL SUPORTULUI FILOSOFIC ŞI TEORETIC....................................................................................... 77Geografia deterministă....................................................................................................................................................78Geografia posibilistă.......................................................................................................................................................78Geografia pozitivistă ......................................................................................................................................................78Geografia neopozitivistă..................................................................................................................................................79Geografia umanistă........................................................................................................................................................79Geografia marxistă........................................................................................................................................................80Geografia radicală .........................................................................................................................................................80Geografia structuralistă...................................................................................................................................................80

43. CRITERIUL OBIECTULUI DE STUDIU............................................................................................................ 813.1. Geografia teoretică şi metodologică .................................................................................................................. 81Epistemologia geografiei ..................................................................................................................................................81Istoria geografiei ............................................................................................................................................................81Metodologia cercetărilor geografice ......................................................................................................................................81Analiza spaţială...........................................................................................................................................................813.2. Geografia economică ................................................................................................................................... 82Geografia rurală.........................................................................................................................................................85Geografia industriei ...................................................................................................................................................87Geografia transporturilor...........................................................................................................................................90Geografia schimburilor comerciale .............................................................................................................................933.3. Geografia istorică....................................................................................................................................... 933.4. Geografia matematică ................................................................................................................................. 933.5. Geografia socială şi culturală........................................................................................................................ 93Geografia populaţiei....................................................................................................................................................97

Geografia aşezărilor umane ........................................................................................................................................99Geografia alimentaţiei................................................................................................................................................102Geografia medicală ...................................................................................................................................................103Geografia sportului ...................................................................................................................................................103Necrogeografia........................................................................................................................................................103Geografia religiilor...................................................................................................................................................103Cronogeografia........................................................................................................................................................104Geografia riscurilor..................................................................................................................................................1043.6. Geografia politică..................................................................................................................................... 104Geografia electorală.................................................................................................................................................105Geografia militară....................................................................................................................................................1053.7. Geografia aplicată.................................................................................................................................... 105BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ............................................................................................................................... 106

I. GEOGRAFIA UMANĂ – COORDONATE GENERALE« Geografia este această ştiinţă sublimă care citeşte în cerimaginea Pămîntului ».Claudius PtolemæusOrice ştiinţă se defineşte printr-un obiect de studiu şi printr-un ansamblu de concepte şi demetode indispensabile asigurării unui rol distinct în câmpul cunoaşterii. Deşi în calitate de ansamblu decunoştinţe despre locuri şi oameni geografia are o istorie care depăşeşte două milenii, statutul săude ştiinţă şi de disciplină academică în adevăratul sens al cuvîntului este mult mai recent. Abia în adoua jumătate a secolului al XIX-lea geografia începe să fie prezentă în universităţi ca ştiinţă desine stătătoare şi să beneficieze de instituţii proprii. Conform etimologiei sale (gr. gê = pămînt,teluric şi gr. graphê = scriere, însemnare), geografia ar avea drept menire descrierea planetei. Aflatăînsă la interferenţa a două mari domenii –cel natural şi cel social–, geografia se deosebeşte de alteştiinţe prin dificultatea stabilirii unor limite clare a obiectului său de studiu care se confundă de obicei cudistribuţia spaţială a fenomenelor naturale şi socio-umane. Chiar şi la acest nivel elementar, acela dedescriere a realităţii, obiectul său de studiu se revelează a fi de o complexitate covîrşitoare, imposibilde cuprins în sfera unui singur ansamblu de ştiinţe. Din această cauză geografia nu a fost multăvreme acceptată ca o ştiinţă în toate puterea cuvîntului, de unde un oarecare sentiment denesiguranţă în rîndul geografilor care, în perioada modernă, au dificultăţi din ce în ce mai mari îna-şi defini propria disciplină.Diviziunea deja clasică între geografia fizică şi geografia umană, relativ arbitrară,efectuată în primul rând pe diferenţieri metodologice şi mai puţin pe diferenţieri conceptual-teoretice,este doar un element care ilustrează dificultăţile de definire a obiectului său de studiu. Dacă amintim şifaptul că în evoluţia sa geografia a fost obligată să integreze metode, teorii şi concepte puse în operăde celelalte ştiinţe ale naturii şi societăţii, devine clar faptul că geografia este privită cu neîncredere decătre acestea, care îşi arogă dreptul de a-i contesta statutul de ştiinţă veritabilă, considerînd-o ca pe odisciplină de rang secund. Ca orice ştiinţă dominată însă, geografia, prin apelul masiv la modeleleteoretice şi la metodele complexe dezvoltate în cadrul celorlalte ştiinţe, s-a constituit ca o ştiinţă vitalăde interfaţă, poziţie extrem de favorabilă în contextul actual al inter- şi transdisciplinarităţii.Dacă din conflictul constructiv cu restul ştiinţelor geografia a ieşit mai puternică, nuacelaşi lucru se poate spune şi de spre rezultatul tensiunilor existente în propriul sistem de discipline.Astfel geografii fizicieni sînt tentaţi să o considere o ştiinţă preponderent naturală, vecină geologiei sau6

biologiei, pe cînd geografii umanişti îi atribuie calificativul de ştiinţă socială. Aparent ireconciliabile, celedouă opţiuni tind să conducă spre une fel de război fratricid, omiţîndu-se faptul că geografia esteordonată în jurul aceluiaşi concept central: spaţiul terestru.1. Spaţiul terestru şi spaţiul geografic (după A. Bailly, 1998)Spaţiul se află în centrul dezbaterilor referitoare la obiectul de studiu al geografiei.Chiar dacă spaţiul este revendicat sub o formă sau alta şi de alte discipline, geografia se detaşează totmai mult prin studierea spaţiului terestru, mai exact a interacţiunilor complexe care se produc lacontactul geosferelor. Conceptul de spaţiu geografic este recent chiar dacă geografia studiază spaţiul terestruîncă din Antichitate. Impus în ultimele trei decenii, acest concept a devenit cheia de boltă a geografiei.Spaţiul poate fi definit în general ca o porţiune dintr-un plan delimitat cel puţin de o linie. Sensul geograficeste cel de întindere limitată a suprafeţei terestre. Odată cu acest concept s-a impus şi viziunea spaţialăasupra faptelor geografice. Astfel geograful se străduie să găsească în primul rând corelaţii şi conexiunispaţiale spre deosebire de alte ştiinţe sociale care caută corelaţii logice sau temporale.Impunerea spaţiului ca un concept central în geografie a intervenit în contextulsuprapunerii unei serii de cauze :-multiplicarea contradicţiilor spaţiale în perioada modernă, îndeosebi la interfaţa urban-rural;-standardizarea planificării teritoriale pentru care conceptul de spaţiu devine esenţial;-deschiderea ştiinţelor sociale şi economice spre implicaţiile spaţiale ale fenomenelorspecifice.Conceptul de spaţiu geografic a adus în prim plan un şir de noţiuni tot mai prezenteîn vocabularul de specialitate : puncte, linii, noduri, reţele, trame, câmpuri etc. Devenite curente în nouageografie, aceste noţiuni dau aparenţa unei abstractizări a disciplinei care a devenit tot mai mult oştiinţă a morfologiei suprafeţei terestre : combinaţie de puncte, linii şi suprafeţe din care pot rezulta câmpuri.Spaţiul geografic (produs, trăit şi perceput) este de fapt un concept abstract elaborat de cătregeografi pentru a formaliza ştiinţific caracteristicile spaţiului terestru (real şi concret, care există aprioric). Dubladimensiune, fizică şi ecologică a spaţiului terestru corespunde acestui caracter aprioric. Prezenţa unuifluviu sau a unui munte are numeroase consecinţe asupra organizării spaţiului, în special în ce priveştereţelele de aşezări sau de comunicaţii. Aceasta nu implică în nici un caz separarea unei geografii fiziceindependentă de acţiunea umană. Prezenţa unui taluz este o constrângere în unele cazuri, peste carenu se poate trece, dar un abrupt de falie poate să nu prezinte un interes major pentru amenajareaantropică. Geografia fizică trebuie reconstruită şi regândită în termeni de limite, constrângeri şiparoxisme. Spaţiul geografic este un spaţiu produs pentru că rezultă totdeauna din acţiunea7societăţilor umane fiind un produs social, global şi complex. Toate dimensiunile umane sunt implicateîn construcţia acestuia : economicul, socialul, culturalul, politicul sau ideologicul. Aceste dimensiuni auo importanţă diferită în funcţie de scara de studiu şi specificul societăţii. Rolul ideologiei, prin

intermediul religiei mai ales, a fost totdeauna important în amenajarea spaţiului. Recunoaşterea faptului căspaţiul geografic este un produs social nu implică însă obligaţia geografului de a pleca în aprofundarea acestui concept dela societate. Originalitatea geografiei constă tocmai în punctul de plecare al oricărei analize : spaţiul fizic,considerat ca un suport al acţiunilor sociale, economice, politice sau culturale. Ceea ce urmăreştegeografia este de fapt modul în care spaţiul terestru se transformă în peisaj : porţiune vizibilă a suprafeţeiterestre. În sens restrâns el poate defini doar componentele fizice dar în sens larg integrează şi relaţiileinvizibile, inclusiv cele care derivă din percepţia spaţială a indivizilor.Actul de producţie socială a spaţiului este în fond un act de libertate umană, în urmacăruia întinderea, eterogenă, anizotropică, discontinuă, finită se transformă într-un spaţiu omogen,izotrop, continuu şi infinit. Un spaţiu este izotrop atunci când proprietăţile sale sunt identice în toatedirecţiile. Un spaţiu este omogen atunci când toate porţiunile din suprafaţa terestră au aceeaşi valoare,entropia fiind egală cu 1. Acest spaţiu terestru, preexistent şi produs este de asemenea trăit şi perceput.Această a treia dimensiune a fost mai târziu luată în calcul, odată cu popularizarea ideilor psihologieimoderne. Astfel ataşamentul faţă de un loc sau o regiune este o componentă importantă în analizaraporturilor omului cu mediul, marcate şi de armonie dar şi de ostilitate.În afara faptului că spaţiul terestru are mai multe componente, fiecare din elementelesale rezultă din procese care acţionează la scări diferite. Noţiunea de scară este extrem de importantă îngeografie, o porţiune a suprafeţei terestre putând fi observată, studiată într-o viziune mai mult sau maipuţin reducţionistă. Un oraş este un simplu punct într-o reţea urbană, dar ele devin un ansamblu delinii şi suprafeţe atunci când este studiat individual. Faţă de alte ştiinţe care abordează multiscalarproblemele studiate, geografia se distinge prin multiplicitatea scărilor. Alături de macro şi microscări, geografiaacceptă şi scările intermediare (mezoscări). Noţiunea de scară corespunde şi unei alte realităţi : oricevaloare dintr-un punct oarecare se supune unor procese care acţionează la scări diferite (fie o staţieclimatică fie un stat de ex.). Teoria formală a sistemelor ierarhizate dezvoltată de Mesarovici (1980) esteo metodă de care geograful nu se mai poate dispensa.Spaţiile economic, social şi geografic sunt tot atâtea modele abstracte ale suprafeţeiterestre, diferite esenţial unul de celălalt. Acest proces de abstractizare este elaborat prin intermediulunei triple problematici : empirică, teoretică şi axiomatică.Geografia empiristă, bazată pe date concrete este adesea o reprezentare simplificată aspaţiului terestru : peisajul. Absenţa fluxurilor invizibile (de materie şi informaţie) obligă astfel continuareademersului cu o abordare teoretică, dincolo de limbajul cartografic şi discursul descriptiv specific8empirismului geografic. Fără a subestima importanţa acestora, cel puţin ca mijloace didactice, elaborareaunui model teoretic al spaţiului geografic este mai mult decât necesară.Geografia a elaborat rareori propriile teorii, preferând adaptarea celor emise de altediscipline. În ce priveşte spaţiul, economia a fost principalul furnizor de modele teoretice : modelul lui vonThünen (1826), al rentei funciare (cercurilor concentrice), teoria locurilor centrale a lui Christaller(1935), continuată de Lösch (1954), teoria localizării activităţilor economice a lui Weber (1909) etc.

Acest transfer teoretic oferă un cadru deductiv necesar construirii spaţiului geografic deşi este limitatdoar la aspectele pur economice, neglijând latura socială sau psihologică. Pentru a completa unelelacune, geografia s-a inspirat şi din modelele spaţiale ale fizicii. Cel mai cunoscut model teoretic spaţial estecel gravitaţional (Reilly, Wilson, 1974), larg utilizat în explicarea raporturilor din cadrul reţelelor deaşezări. Termodinamica a furnizat teoria difuziunii spaţiale (Hägerstrand, 1952), prin intermediul celuide-al doilea principiu al său: entropia. Elaborarea unui spaţiu geografic, exclusiv pornind de laprincipiile şi teoriile fizicii prezintă de asemenea constrângeri.Calitatea axiomelor fizice nu se aplică totdeauna în geografie. Astfel, în cazul teorieigravitaţionale, forţa de atracţie dintre două mase este continuă şi creşte constant într-un spaţiuizotrop, ori spaţiul geografic este prin excelenţă anizotrop. Rugozitatea (absenţa uniformităţii)spaţiului geografic este o regulă, încât modelul menţionat se aplică doar pe porţiuni extrem derestrânse. Avantajul modelelor introduse din fizică este dat de caracterul lor sintetic, multidimensional,spre deosebire de teoriile economice pentru care spaţiul este unidimensional.O a altă cale de transfer este cea filozofică. Numeroase teorii formale (ansamblu deconcepte legate între ele şi aplicabile la diverse domenii ale cunoaşterii), elaborate de filozofi sauepistemologi sunt tot mai frecvent utilizate în geografie : teoria sistemului general (Bertalanffy, 1949),foarte utilă pentru înţelegerea ordinii spaţiale a faptelor geografice, organizate în sisteme şi subsistemeierarhizate; teoria structurilor disipative, foarte utilă pentru înţelegerea raporturilor existente între diverselefapte geografice la diverse scări de studiu, la orice scară reproducându-se aceleaşi forme, nu neapăratidentice; teoria bifurcaţiilor, utilă pentru explicarea genezei unor fenomene şi a dinamicii unor procese;teoria catastrofelor (Thom, Woodcock, 1980, Prigogine, 1981) permite înţelegerea şi explicarea rupturilorfuncţionale şi spaţiale a fenomenelor. Dezavantajul acestor teorii formale constă în limbajul matematicextrem de complex, necesitând pentru înţelegerea completă o iniţiere solidă în matematicilesuperioare. Dar indiferent de transferul teoretic, limbajul matematic se impune obligatoriu în geografie,curentul cantitativist iniţiat din anii ’50 fiind astăzi dominant în geografie. Utilizarea acestuia stă la bazastabilirii multor legităţi geografice ca şi la cunoaşterea multor particularităţi spaţiale intuite anterior(existenţa unor gradienţi de ex.). Caracterul deductiv al matematicii se îmbină armonios cu demersulinductiv sau empiric, conceptul de spaţiu geografic fiind astfel mai complet înţeles.9Elaborarea unui model teoretic al spaţiului geografic nu este acceptată în totalitate dar existăcercetători care au propus deja o serie de axiome ale acestuia.Nicolas (1980) a propus trei astfel de axiome : chorologică (studiul locurilor), pentru carepoate fi geografic orice obiect care diferenţiază spaţiul terestru; topologică, necesară localizării obiectelorgeografice, stabilirii poziţiei acestora în spaţiu; cronologică, pentru a completa cu dimensiunea temporală,dinamică pe celelalte două. Pornind de la aceste axiome, conchide că nici un obiect nu poate ficonsiderat exclusiv geografic aşa cum şi metodele nu sunt proprii doar unei ştiinţe, încât şi axiomelegeografiei nu sunt proprii doar acesteia, dar geografia este singura care le utilizează simultan. Beguin(1979) propunea construirea unui spaţiu geomatematic plecând de la un ansamblu de locuri, de lamăsurarea distanţelor şi suprafeţelor (ansamblu de puncte în spaţiu) la care adăuga un ansamblu deatribute simple sau compuse. Aceste demersuri au avut în comun utilizarea matematicii ca mijloc de

formalizare şi generalizare dar rămân singulare. Construcţia unui model teoretic al spaţiului geograficpe baza axiomelor este imposibilă după unii ca şi matematizarea acestuia dar este utilă în măsura încare permite înţelegerea forţelor care contribuie la fasonarea suprafeţei terestre.Dezbaterea în jurul acestui subiect, rămâne deschisă, în prezent atenţia fiindconcentrată asupra conceptului de teritoriu, definit ca o porţiune din spaţiul terestru apropriat de cătreun grup social în scopul satisfacerii necesităţilor vitale. Teritoriul este rezultatul proiectării reţelelor, circuitelor şifluxurilor proprii grupului social în spaţiul pe care îl ia în stăpânire. Acest concept porneşte de la trei noţiuniesenţiale pentru înţelegerea modului în care omul îşi pune amprenta vizibil asupra spaţiului geografic :-identitate (conştiinţa că aici este altfel decât acolo);-apropriere, care arată modalitatea prin care un grup îşi instituie anumite relaţii cu spaţiul;-înrădăcinare, care se referă la modul de incluziune într-un spaţiu dat.Din aceste trei noţiuni rezultă conceptul de comunitate : spaţiul de control social al unuigrup. Aproprierea unui teritoriu implică procese de dominaţie şi segregare din care rezultă fenomeneprecum marginalizarea sau excluziunea ce nu mai pot fi excluse din preocupările geografice. Analizaaproprierii teritoriului este astfel în centrul oricărei reflecţii geografice : a vorbi de teritoriu înseamnă sădeschizi mecanismele aproprierii pentru a preciza consecinţele.

2. Spaţiu şi putere (după A. Bailly, 1998)Aceste două noţiuni au fost alăturate relativ recent în geografie, odată cugeneralizarea statului modern, bazat pe limite precise şi dotat cu instituţii cu o largă reprezentare înteritoriu. Spaţiul poate fi văzut în această perspectivă atât ca un suport al vieţii şi activităţii umane darşi un obstacol în calea unor relaţii eficiente.10Puterea este un raport simetric sau disimetric instaurat între doi agenţi sociali aflaţi în interacţiune.Statul a fost văzut mult timp drept singura sursă de putere dar mondializarea a scos în evidenţă sursela fel de importante precum puterea economică, influenţa culturală sau politică. Raporturile dintrespaţiu şi putere au constituit multă vreme preocuparea esenţială şi exclusivă a geografiei politice dar înultimele decenii nici una dintre ramurile geografiei umane nu le poate exclude în contextulfragmentării proceselor socio-economice sub impactul factorului politic. Astfel, teme precum crizabunăstării (weltfare state, stare de abundenţă şi optimism generată în primele decenii postbelice demodernizarea economiei şi depăşirea unor limite umane), marginalizarea (deviere de la normele decomportament general acceptate ale societăţii), excluziunea, degradarea mediului, disfuncţiile mecanismelorsociale, sunt tot mai frecvent în atenţia geografiei. În acest sens, se impune un discurs dual în care seopun concepte ca : echilibru şi dezechilibru; stabilitate şi instabilitate; agregare şi dispersie; centralizareşi descentralizare etc.Natura fundamentelor puterii este încă un subiect de dezbatere între necesitatea naturală,legitimată de suveranitatea divină sau cu origine mitică şi capacitatea fondată pe competenţelespecifice sau pe suveranitatea naţională. În ambele cazuri se regăseşte însă ideea de forţă orientată maidegrabă spre menţinerea unui statu-quo decât spre schimbare.Puterea în sine poate fi concepută sub trei forme : valoare care poate fi dobândită,puterea-atribut ; domeniu de interes axat mai ales pe comportamentul lui „homo politicus”; proces relaţional .

Ca atribut, puterea poate fi câştigată, menţinută sau pierdută în funcţie de jocul a trei factori : influenţapolitică, autoritatea şi puterea mulţimii. Această formă este susţinută mai ales de şcoala americană dar separe că ideea puterii-atribut este destul de relativă, nimic nefiind mai nesigur decât deţinerea puterii.Criticile aduse acestei accepţiuni pornesc de la o serie de constatări:-puterea nu poate fi dobândită ci numai exercitată;-relaţiile de putere nu sunt exterioare altor relaţii umane (economice, sociale etc.) ci suntimanente acestora;-sursa puterii o constituie masele, între dominatori şi dominaţi neexistând de fapt o opoziţiebinară şi globală;-relaţiile de putere sunt totodată intenţionale şi nesubiective;-acolo unde există putere există şi rezistenţă, aceasta însăşi fiind imanentă puterii.Ca domeniu de interes al factorului politic, puterea a generat în geografie curentulgeopolitic, care confunda statul cu puterea sau politicul. Concepţia relaţională pare cea mai obiectivăpentru că exclude ideea că puterea este un meci cu scor egal (ce câştigă unul pierde celălalt). Puterea estemai degrabă un flux, un proces de comunicare inerent în orice relaţie. Astfel accentul în problematica puterii numai cade asupra fundamentelor acesteia ci asupra funcţionalităţii acesteia (Luhmann, 1975). Sistemele11sociale se constituie numai prin intermediul comunicării în urma determinării reciproce a uneimultitudini de criterii selective care suprimă incertitudinea în alegerea partenerilor. Putereaîndeplineşte această funcţie în calitatea sa de cod simbolic (structură semiotică ai cărei semnificanţi şisemnificaţi sunt convenţionale, admise prin contract, impuse de uzanţe sau definite prin lege) fiind oinstituţie suplimentară faţă de limbaj, care are o funcţie de motivare. Exerciţiul puterii este eficientatunci când criteriul de selecţie adoptat de unul din partenerii sociali coincide cu motivaţia celuilalt.Simbolurile (însemne care asigură legătura mai mult sau mai puţin stabilă dintre două unităţi situate peacelaşi nivel) îşi asumă în acest caz rolul de mediatori.Studiul raporturilor dintre spaţiu şi putere în geografie a cunoscut o reînnoireremarcabilă în ultima jumătate de secol. Determinismul geopolitic al lui Ratzel sau Haushofer care a alimentat ideologia nazistă este de domeniul trecutului. Puterea este văzută acum ca exerciţiu al uneicapacităţi inovatoare motiv pentru care se impun două concepte : geometria puterii , decupaj al spaţiului înarii de control, supr aveghere sau observaţie; arhitectura socială , fundamentul politic, economic şi ideological organizării societăţii. Întâlnirea dintre spaţiu şi putere este transcalară, fiind perceptibilă pe mai multescări în acelaşi timp interesând atât la nivel local cât şi macroregional.Tot mai mult se acceptă ca fundament esenţial al puterii - munca, fie că o considerămcategorie economică sau naturală. Din aceasta se degajează două elemente constitutive ale puterii :-energia, potenţial care permite deplasarea sau transformarea materiei;-informaţia, formă sau ordine detectată în materie sau în energie.Societăţile structurează spaţiul într-un mod diferenţiat tocmai pentru că funcţiileputerii (combinaţii de energie şi informaţie) sunt diferite. Geografia umană analizează mai ales modulîn care societăţile realizează aceste funcţii în perspectivă spaţio-temporală. Se impun astfel alte douănoţiuni: teritorialitate, ansamblu de relaţii generate de sistemul tridimensional societate-spaţiu-timp înscopul asigurării unei maxime autonomii, compatibilă cu resursele sistemului; temporalitate, ritmuri şi

durate proprii actorilor sociali, elemente decisive în modelarea teritoriului. Sursa puterii nu este aşadarunică ci fragmentată şi ubicvistă. Distribuţia spaţială a populaţiei şi atributelor sale culturale, sociale saueconomice (limbă, religie, activităţi etc.) presupune totdeauna prezenţa unor disimetrii pe care factoriide putere încearcă să le păstreze, mărească, reduce sau anula. Producţia teritorială a spaţiului poate fi astfelinterpretată ca o proiecţie a câmpului puterii asupra unui spaţiu dat. Schimbarea codurilor politice estesuficientă pentru a modifica organizarea spaţiului, a reţelelor şi ierarhiilor pe care le conţine acesta(cazul Europei de Est în perioada de tranziţie).O altă perspectivă geografică a raporturilor dintre spaţiu şi putere este cea a roluluimilitar şi strategic. Geografia consideră în general că aceste aspecte îi sunt proprii, după o scurtă perioadăîn care era aproape interzis de abordat un astfel de subiect, după al doilea război mondial, acesta a fost12redescoperit, în contextul crizei petroliere din 1973, consecinţă a unui nou Zeitgeist (spirit al timpului).Dispariţia URSS şi a războiului rece iar mai recent, atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost altedouă momente care întreţin interesul geografic pentru această sferă.Geografia nu are sens în afara referentului spaţial care îi asigură unitatea, indiferent deunghiul din care sînt abordate problemele de interes, respectiv naturalist sau socio-umanist. Ca ştiinţăa explicării localizării fenomenelor şi proceselor în spaţiu, geografia se plasează într-adevăr la periferiadomeniului natural şi a celui socio-uman, însă astfel devine puntea de legătură, interfaţa între aceste douăsubsisteme, constituindu-se într-un ansamblu de teorii, metode şi concepte esenţiale unei cunoaşteriobiective a realităţii complexe pe care o construieşte civilizaţia actuală. Cu toate acestea, geografia estedeseori ignorată în cercurile academice, sau, în cel mai bun caz, este considerată doar un mod decunoaştere marginal, cu un interes strict limitat.3. Obiectul şi metoda geografiei umaneGeografia umană este în esenţă acea faţetă a geografiei care este mai deschisă spre domeniul socio-uman, deunde îşi îmbogăţeşte aparatul conceptual şi spre care proiectează rezultatele cercetării, fără a pierde legătura cu spaţiulfizic, suportul oricărei forme de manifestare a societăţii.Raporturile dintre geografie şi alte ştiinţe au preocupat de timpuriu geografii. Conrad Malte-Brun (1810, citat de André Bailly, 1998) se întreba retoric: „…nu este oare geografia sora şi discipolaistoriei? Dacă una acoperă secolele, cealaltă nu este destinată să acopere toate locurile? Iar studiul acestaal locurilor nu este intim legat celui al omului, obiceiurilor şi instituţiilor sale?”. Această viziune destul demodernă a fost reluată ulterior de mulţi geografi de seamă, un exemplu fiind aserţiunea lui RogerBrunet (vol.I din Géographie universelle, 1990) cconform căreia geografia ca ştiinţă se schimbă la fel de mult ca şi„starea lumii” pe care o studiază, stadiul unei cosmogonii mitice fiind depăşit prin ajungerea la un discursordonat, raţional care nu se mai rezumă la inventarul locurilor şi al toponimelor.Paul Vidal de la Blache (1922) considera că obiectivul principal al geografiei umane serezumă la modul în care „specia umană se distribuie pe suprafaţa terestră”. Inspirat de Friedrich

Ratzel (1891), acesta statuează ca obiect de studiu al geografiei raporturile dintre om şi mediu, analizateprin prisma relaţiilor instituite între aceste două componente, concepţie care va conduce ladezvoltarea curentului geografiei regionale. Problematica evoluţionistă şi empiristă a acestei primegeografii umane s-a îmbogăţit rapid cu lucrări care vizau logica raporturilor dintre organizareasistemului de aşezări umane şi mediu, ca efect al schimburilor de materie şi informaţie. Se instituieastfel dilema centrală a discursului geografic, respectiv omul sau locul în calitate de element primordial,13dilemă care va genera ample dezbateri („geografia este ştiinţa locurilor şi nu a oamenilor”, cf. V. de laBlache, de exemplu), în urma cărora s-a observat insuficienţa raporturilor om-mediu penrtu definireaobiectului de studiu al geografiei.Astfel, Henri Isnard (1981), inspirat din viziunea marxistă a lui Henri Lebvre 1 consideracă spaţiul geografic este rezultatul fizic al unei creaţii sociale continue. Geografia umană devine astfel o viziuneglobală care trebuie să analizeze în orice loc şi în orice moment jocul forţelor care guverneazăschimbarea continuă a raporturilor dintre om şi mediu (spaţiu), într-o dinamică ce se înscrie pe liniacăutării unui echilibru relativ capabil să asigure o coabitare paşnică între cele două lumi aparent adverse:societatea şi natura.Majoritatea geografilor contemporani definesc geografia umana prin trei interogaţiifundamentale: cine?, ce?, unde?. Ultima dintre acestea este considerată pur geografică, referindu-se direct lalocalizarea fenomenelor şi proceselor în spaţiu dar şi la modul de structurare a spaţiului şi la sensullocurilor. Prima vizează grupurile umane care ocupă şi valorizează spaţiul iar a doua determinărezultatele acţiunii umane, producţia economică, socială şi culturală. Pentru a fi completă, geografiaumană trebuie să răspundă la alte trei chestiuni (Bailly, 1998): de ce?, cum? şi până unde?. Ca şi celelaltechestiuni, acestea sînt aplicabile cu anumite nunaţe şi geografiei fizice. Numai răspunzând la acesteîntrebări fundamentale, geografia umană poate clarifica relaţiile care se instituie între grupurile umaneîn spaţiu precum şi limitele, pragurile şi discontinuităţile impuse de acţiunea omului asupra suportuluifizic. Prin efortul de a răspunde acestor interogaţii, geografia umană se plasează în câmpul disciplinelor socioumanedar se deosebeşte de acestea prin integrarea preocupărilor naturaliste. Diferenţa dintre ştiinţele naturale şicele sociale, a fost stabilită cu claritate de Priéto (1975): „faţă de realitatea primordială, naturală, careformează realitatea materială, există o a doua realitate, derivată, cea istorică, constituită de cunoaştereaînsăşi”. Astfel, orice subiect geografic este mediatizat de reflecţia cercetătorilor şi de reprezentărileomului. Fiecare studiu geografic este o reprezentare a lumii şi practicilor umane, în sensul uneireprezentări mentale care capătă sens în cadrul unei ideologii şi a unei problematici. Modul în caregeografii au abordat disciplina de-a lungul timpului corespunde unei valorizări evolutive. Geografiaeste în acelaşi timp, ideologie şi imagine ca efect al proceselor cognitive şi a subiectivităţii reprezentărilornoastre. Rezultă din aceasta următoarele constatări (Bailly, 1998):-geografia constă în reprezentarea unor obiecte, practici şi procese spaţiale prin intermediul unor proceseevolutive;-din această cauză, geografia este o transpunere în spaţiu, o imagine a acestor obiecte, practici şi procese;-această transpunere, construcţie mentală, presupune eludarea anumitor caracteristici, considerateneimportante şi privilegierea altora;

1 Lefebvre, H. (1974) – La production de l’espace, Anthropos, Paris14-cunoaşterea geografică este aşadar aprioric subiectivă, doar astfel putând selecta anumite elementeîn scopul descrierii, modelării şi interpretării practicilor umane înscrise în spaţiu.Ţinînd cont de cele afirmate mai sus se ajunge la problema fundamentală a epistemologieigeografiei, şi anume aceea a limitei adevărului geografic. Ca orice disciplină, geografia este rezultatul uneiconstrucţii umane, la acest nivel intervenind reflecţia geografului care trebuie să decidă între mai multeposibilităţi. Karl Popper (1973) amintea în „Logica descoperirii ştiinţifice” că orice aserţiune îşi găseştevaliditatea numai după ce este supusă unor teste inter-subiective. Astfel oricare ar fi metoda geografică(inductivă, deductivă, dialectică, sistemică), validitatea rezultatelor trebuie verificată prin explicaţii riguroase carepot fi rezumate astfel:-prezentarea problematicii şi a ipotezelor;-alegerea conceptelor necesare fundamentării realităţii geografice abordate;-confruntarea acestor concepte cu altele la fel de pertinente pentru a testa coerenţa reflecţiei;-elaborarea rezultatelor.În acest mod, geografia, pornind de la realitatea spaţială, creează un câmp de imagini spaţiale, în funcţie dereprezentările explicitate. Geograful recenzează, descrie, cartografiază, modelizează şi în final explică. Pentru aîncadra geografia umană, rezultă din cele expuse cinci principii (Bailly, 1998):-principiul existenţial: geograful este interesat de om în cadrul societăţii; el însuşi fiind membru alacesteia şi reflectând ideologia acesteia apare necesitatea explicitării ideologiilor şi conceptelor cucare geograful explorează cunoaşterea;-principiul reprezentării, conform căruia spaţiul în sine nu este obiect de studiu, realul obiectivneexistînd decât graţie construcţiei noastre mentale. Cunoaşterea geografică se sprijină astfel pereprezentarea fenomenelor plecând de la concepte. În acest sens geografia nu poate fi ştiinţa peisajuluici mai degrabă a semnelor pe care le interpretează (la fel cum harta este un sistem şi nu un teritoriu);-principiul imaginarului: orice propoziţie geografică este o imagine, un model simplificat al lumiisau a unei porţiuni din aceasta;-principiul creaţiei: reprezentarea geografică este realizată pornind de la crearea unei schemecoerente, parţiale a unui proces care se desfăşoară în spaţiu, care reflectă ideologia noastră şi modul destructurare specific („reprezentarea constituie o creare a unei scheme pertinente, însă parţiale, aunui proces sau a unui spaţiu, care face trimitere la propriile noastre ideologii şi la maniera în careacestea sînt structurate”);-principiul retroacţiunii: reprezentările geografice se nasc din practicile spaţiale şi invers. Osocietate care creează un mediu de viaţă specific nu o face doar prin raporturile de producţie dar şiprin modul de reprezentare (ideologii, valori) specifice acesteia.15Ca urmare, definiţiei lapidare a geografiei ca ştiinţă a spaţiului îi este preferabilă definirea ca„studiul organizării spaţiului şi al practicilor care rezultă din aceasta” (Bailly, 1998). Geografia este decio cunoaştere (reprezentare elaborată de către geografi) a cunoaşterii (modului în care societăţile şiindivizii transpun în imagini experienţele lor spaţiale). La acest nivel numai conceptele de teritoriu şi deloc capătă un sens precis, geografia deschizându-se abordărilor istorice, culturale sau umaniste înaceeaşi măsură cu abordările economice. Astfel:

„orice geografie este prin urmare fondată pe reprezentări definite drept « creaţii sociale sauindividuale ale unor scheme pertinente ale realităţii » care permit să se abordeze nu spaţiul în sine ci sensulspaţiului. Din această cauză, definiţiei geografiei ca « ştiinţă a spaţiului » noi o preferăm pe aceasta: « studiulorganizărilor spaţiului şi a practicilor spaţiale rezultante ». Geografia este o cunoaştere (reprezentare elaboratăde către geografi) a cunoaşterii (a modului în care societăţile şi persoanele îşi transcriu în imaginiexperienţele din mediu). Această geografie, conştientă de propria subiectivitate, analizează în acelaşi timpdiscursurile şi practicile spaţiale, pentru a desprinde, prin intermediul structurii reprezentărilor, coerenţe şirepetiţii; nu numai pe cele ale oamenilor care raţionează dar şi pe cele ale oamenilor care trăiesc sentimenteşi se ataşează locurilor lor de trai. Tocmai aici, la acest nivel, conceptele de « loc » şi de « teritoriu » îşicîştigă adevăratul lor sens, şi tot de aici geografia se deschide demersurilor istorice, culturale şi umaniste[…] (Bailly, 1998).4. Epistemologia geografiei umaneDupă Jean Piaget (1967), epistemologia este studiul constituirii cunoştinţelor valabile într-o anumitădisciplină, într-un anumit context temporal şi cultural. Majoritatea epistemologilor au eludat geografia carezumadisciplină ştiinţifică, în clasificările lor evitând ştiinţele interdisciplinare. Acest fapt se datorează şiopţiunii geografilor din perioada clasică (înainte de primul război mondial) care preferau explicaţiileeclectice al căror rezultat a fost confuzia, contradicţiile şi imposibilitatea delimitării precise a unuiobiect de studiu geografic. Eric Dardel, un cunoscut istoric francez, cu preocupări complexe, inclusivgeografice (L’homme et la Terre, 1952) spunea că geografia, asemenea psihologiei şi antropologiei este oştiinţă de graniţă, al cărui obiect real nu poate fi perceput integral şi deci nu poate fi obiectiv. Geografiaumană s-a distanţat de această abordare, odată cu deschiderea spre disciplinele socio-umane şi spredemersurile cantitative, orientare iniţiată după 1950, interesându-se mai mult de cunoaşterea relaţiiloromului cu spaţiul şi cu mediul, ceea ce nu i-a permis să devină o ştiinţă strict pozitivă asemenea fizicii,chimiei sau matematicii. De altfel, dat fiind amestecul de subiectiv şi de obiectiv din obiectul şi dinmetoda se de studiu, geografia nu poate respecta criteriile neokantiene ale pozitivismului, respectiv explicitareatotală a procedeelor utilizate în analize; dovedirea validităţii rezultatelor prin teste de non-falsificare;generalizarea posibilă a rezultatelor independent de contextul spaţio-temporal sau social; predicţia unor16evoluţii. Deschiderea amintită s-a tradus şi prin îmbogăţirea tematică însă cu preţul unei anumitefaragilizări metodologice. Geografia se doreşte a fi astfel o ştiinţă a interpretării lumii, făcând apel tot maimult la simboluri, comportamente şi trăiri în scopul caracterizării sintetice a realităţii studiate.Înainte de a defini o metodologie (adică a unui mod de organizare a discursului într-un sistemcoerent dotat de o intenţionalitate proprie ce poate fi urmărit de la articularea teoretică pînă laconturarea rezultatelor), geografia trebuie să-şi stabilească o problematică, un mod de a imaginaprobleme, de a pune întrebări pertinente, în conformitate cu o anumită viziune asupra lumii şi cu unsistem de referinţă clar explicitat. O geografie fără problematică va conduce la un discurs fărăstructură, fără o intenţionalitate clară. În acest context, rigurozitatea problematicii se impune mai alespentru că lumea simbolurilor, spre deosebire de cea a conceptelor este adesea echivocă. Trecerea de laeuforia geografiei cantitative la necesitatea unei abordări calitative s-a impus ca urmare a spirituluitimpurilor noastre, preocupat de calitatea vieţii, de democratizarea informaţiei şi de emancipareaindividului şi comunităţilor locale. Acest cadru implică o revigorare a interesului pentru noţiuniprecum peisaj, patrimoniu (natural sau cultural), identitate, teritoriu şi teritorialitate, multiculturalism,postmodernism etc.

Pe parcursul acestor transformări, geografia a cunoscut o trecere de la viziunea idiografică, descriptivăla o viziune nomotetică, deductivă, capabilă să conducă la elaborarea teoriilor şi modeleleor generalizante (teorialocurilor centrale de ex.). Această modificare a statutului său nu a rezolvat însă diviziunea tradiţionalădintre geografia fizică şi geografia umană. Dacă ambele discipline se pun de acord în modul deobservarea a faptelor geografice, în sesizarea regularităţilor, în degajarea relaţiilor dintre fenomene şi înordonarea acestora, conflictul devine foarte dificil de conciliat atunci cînd se discută primordialitateaordinii naturale sau cea a ordinii sociale a lucrurilor. Astfel, impasul în care se află geografia de multăvreme în încercarea sa de definire a obiectului său de studiu rezistă oricărei tentative de compromis.Situaţia prezentată derivă şi din confuzia foarte frecventă care se face între obiectul de studiu şi metodologiadisciplinei, de obicei metodele fiind considerate drept căile de delimitare a obiectului. O analiză maiatentă demonstrează însă faptul că toate ştiinţele contemporane sînt din ce în ce mai compozite iarlimitele dintre ele nu mai sînt atât de clare de clare ca în perioada clasică a ştiinţei (limitele dintre fizicăşi chimie sau dintre biologie şi chimie, de ex.). Părerile cele mai juste consideră că geografia fizică are dreptobiect realitatea materială a naturii, geografia umană completând-o cu realitatea istorică (socială), respectiv cumodul în care oamenii folosesc realitatea materială şi spaţiul. În acest sens pare foarte clar că obiectul destudiu al geografiei nu poate fi spaţiul în sine ci relaţiile pe care omul le stabileşte cu acesta, deci obiectul său nu esteun dat aprioric ci un derivat, un produs. Dacă vom concepe obiectul de studiu al geografiei ca unsistem de relaţii cu spaţiul, acesta trebuie construit iar în consecinţă dacă aceste relaţii sînt descifrabile,ele nu sînt obligatoriu vizibile. Geografia este tocmai arta redării vizibile a invizibilului prin conceptualizare.17Astfel atingem un punct important în epistemologia geografiei: faptele geografice imediat vizibile,peisajele de ex., pot fi descrise prin limbaj sau conform unor coduri estetice (descrierea unuiromancier de ex.) dar pentru a le descrie ştiinţific trebuie creat un aparat conceptual, aşa cumprocedează de altfel cartografia care pleacă de la spaţiul real şi reconstruieşte schematic porţiuni dinspaţiu, care constituie baza unor prelucrări ulterioare în funcţie de o anumită tematică. Paradigmageografică actuală este cea a teritorialităţii, care este rezultatul relaţiilor dintre om şi spaţiul pe care şi-lapropriază şi în transformă prin amenajări multiple.Cele patru elemente epistemologice fundamentale (Bailly, 1998) sînt: metafizica, problematica,teoria şi empiria. Metafizica este un termen convenţional care desemnează o vastă arie a cunoaşterii, fiindun rezervor de impresii, convingeri şi credinţe alimentate de procesul cunoaşterii ştiinţifice pe bazacăruia se formează problematica. Aceasta din urmă joacă un rol strategic şi pleacă de la ideea de adevăr,care este prezent în lumea reală dar nu este totdeauna vizibil în toată complexitatea sa. Realitatea secere astfel chestionată şi analizată, pe cât posibil fără subiectivism. Intervin aici ipotezele, explicaţiiapriorice care stau la baza eşafodajului problematizării. Pentru aceasta este necesar să ştim cuexactitate ce dorim (problematică implicită) pentru a ne pronunţa asupra justeţei rezultatelor şi a emiteastfel teorii. Teoria devine prin urmare răspunsul la o problematică, constituindu-se într-un ansambluargumentat de enunţuri capabile să explice deductiv un fapt sesizat prin observaţie sau prin

experienţă. Conţinutul logic al unei teorii este format dintr-o înlănţuire de concepte ierarhizate.Empiria este subordonată teoriei, fiind instrumentul prin care aceasta este validată, confruntată cufaptele reale. O teorie va fi considerată adevărată doar atunci când nu va putea fi contrazisă prinexperienţe. Teoriile se elaborează printr-un proces de conceptualizare, spre deosebire de empirie, carenecesită în primul rând principii clare, mijloace de observaţie şi rigurozitate a operaţiilor. Teoreticul şiempiricul interferează pe plan metodologic. După cum se observă, epistemologia este pentrugeografie un mod de apărare în faţa oricărei criticiă hiperbolice sau contra oricărui dogmatismconservator, dezvoltată în spiritul necesităţii unei libertăţi absolute a ştiinţei (P. Fayerabend, 1978).4.1. Coordonate epistemologice în evoluţia geografiei umane 2

„Un espace géographique est une portion définie de lasurface terrestre. La définition est celle que lui donne celuiqui en parle […]. Des êtres géographiques fondamentaux ontcependant pu être reconnus; en l’état actuel de la science onpeut retenir le lieu, la contrée, le quartier, le champ, la maille, leréseau, qui représentent successivement les apréhensionsstructurale, systémique, conviviale, dynamique,institutionnelle, relationnelle de la réalité, non sansinterférences bien entendu. Tout espace géographique a une2 După articolul Groza, Octavian – Despre geografie şi spaţiu, in Augustin Ioan (ed.) – « Lost in space », New EuropeCollege, Bucureşti, ISBN 973-98624-6-1, pp. 199-230, 200318étendue; celle-ci peut être disjointe, « éclatée »; ses limitespeuvent être floues. Il n’a pas nécessairement un centre; il necorrespond nécessairement à un système spatial”.Roger Brunet, 1992Fericirea şi nefericirea geografiei rezultă din poziţia sa inconfortabilă de ştiinţă deinterfaţă, situată între ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. Acest caracter hibrid, prezent în modimplicit începînd cu descrierile antice ale oekumenei, i-a fost conferit oficial la dificila sa năşireacademică, întîmplată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pînă atunci, ştiinţele geograficeevoluaseră în bloc în cadrul paradigmei naturaliste, în care determinismul newtonian şi linearitatea luiDescartes erau literă de lege. Ştiinţele naturii vii (botanica, zoologia, ecologia şi antropologia), caredeveniseră, după canoanele vremii, ştiinţe în toată puterea cuvîntului, enunţînd principii declasificare şi construind metodologii coerente, se constituiau în puternice modele de urmat pentrugeografie, mărturie stînd nomenclatura subramurilor acesteia, precum biogeografia orizoogeografia. Studiul fenomenului uman fusese într-o oarecare măsură confiscat de cătreantropologia fizică, de paleontologia şi de antropologia culturală, corespondente la nivel social alemorfologiei plantelor, anatomiei animalelor, evoluţiei speciilor şi etologiei.Între 1881 şi 1891, venind dinspre ştiinţele biologice, savantul german Friedrich Ratzel(1844-1904) reuşeşte să impună ecologiei, bio- şi zoogeografiei un corespondent social, respectivantropogeografia, destinată să studieze răspîndirea populaţiei şi raporturile om-mediu. Proiectulacademic ratzelian era acela declarat de a include geografia ştiinţelor naturale, în caredeterminismul şi liniaritatea au avut de altfel cea mai lungă evoluţie. Bazată pe tradiţia anterioară ageografiei fizice, centrată pe studierea diferenţierilor regionale rezultate din combinările locale alegeosferelor, antropogeografia ratzeliană şi-a construit discursul pe diferenţierile spaţiale ale peisajelor,rezultate din modul diferit în care societăţile umane erau influenţate de condiţiile diverselorregiuni naturale. Pentru această geografie, asimilată unei anumite filosofii a naturii, nu numaicercetătorul în sine ci şi întreaga societate avea un statut exterior, aproape contemplativ,propriului obiect al studiului şi respectiv al acţiunii. Principiul explicativ al demersului ştiinţificgeografic era cel genetic; t i m p u l, care avea să fie (re)descoperit de ştiinţele dure modern(izat)eabia în a doua jumătate a secolului al XX-lea (Prigogine şi Stengers, 1986), era factorul principal alapariţiei diferenţierilor organizărilor studiate de antropogeografie.Antropogeografia germană (împreună cu geografia politică de factură deterministă

inventată şi dezvoltată de acelaşi Friedrich Ratzel) a influenţat crearea a două şcoli care vorstructura o parte din universul geografiei. Prima este cea anglo-saxonă, sedusă de valenţelepractice ale geografiei germane, care va dezvolta şi impune în a doua parte a secolului al XX-lea ogeografie cantitativă seacă şi indigestă însă exactă, centrată pe sesizarea structurilor spaţiale şi pe19ameliorarea economică a acestora. A doua este cea sovietică, extinsă cu mai multă sau mai puţinăvirulenţă în statele Europei de Est. Redusă la studiul peisajului (denumită o vreme chiarlandschaftologie în URSS) sau la descrierile machiate ale organizărilor administrativ-economicedecise de partidele comuniste, antropogeografia germană a devenit de nerecunoscut în aceastăparte a lumii. În mai toate statele comuniste s-a adîncit prăpastia dintre geografia fizică şi cea„economică”, prima perfecţionîndu-şi statutul de ştiinţă, a doua devenind o caricatură, fiindu-irefuzată din start chiar şi abordarea deterministă în numele exceselor teoretice germane care,dezvoltînd conceptul de lebensraum (spaţiu vital), susţinuse construirea ideologiei naziste. Înimposibilitate de a se apropia cu adevărat de fenomenele umane, precum şi de a reflecta asupradevenirii sale, antropogeografia germană a rămas în lumea ex-sovietică şi în periferiile acesteia odisciplină limitată la a descrie morfologii şi la a realiza taxonomii, într-un carusel nesfîrşit şi sterilde speculaţii şi arabescuri intelectuale, foarte reuşite de altfel în unele cazuri.În Franţa, datorită lui Paul Vidal de la Blache (1845-1918), ideea antropogeograficăgermană prinde viaţă sub numele de géographie humaine , însă delestată de determinismul iniţialextrem de rigid. Pozitivismul lui Auguste Comte devine la Vidal de la Blache posibilism (la naturepropose et l’homme dispose), ceea ce deschide larg porţile studiilor regionale complexe, respectivcercetării diferenţierii şi evoluţiei organizărilor spaţiale în funcţie de specificul cultural algrupurilor umane implicate. Din această cauză, geografia umană întră în conflict identitar cuistoria (cu atît mai mult cu cît primii şefi ai catedrelor universitare de geografie erau istorici deformaţie), cu economia şi cu sociologia, disputele geografilor cu sociologul Emile Durkheim(1858-1917) sau cu sociologul şi economistul François Simiand (1873-1935) desfăşurîndu-se cuvirulenţă în paginile revistelor din epocă (v. Claval, 1992). Rezultatul acestui conflict estepoziţionarea din ce în ce mai fermă a geografiei umane franceze în cadrul ştiinţelor sociale,deschisă dezbaterilor de idei şi schimburilor de principii, metode şi teorii.3 Mai evident decît încazul şcolii germane, caracterul genetic al demersurilor geografice este în acelaşi timp şi mult maiapropiat de specificul explicaţiilor istorice decît de cel al explicaţiilor naturaliste. Spre deosebireade terna istorie care se structura în jurul unei enumerări de fapte şi de dinastii, geografia umanăcăuta explicaţiile diferenţierilor spaţiale în natura intimă a societăţilor şi a spaţiilor acestora (de laBlache definea geografia ca pe o ştiinţă a oamenilor şi a locurilor). Descrierile geografice deveneauastfel mai suculente, mai pline de sens, mai aproape de continuum-ul spaţiu-timp care avea sădevină explicit odată cu teza de doctorat a lui Einstein, ceea ce nu putea fi suportat de istoricii3 Cazul geografiei umane româneşti ar fi fost fără doar şi poate analizat în acest text dacă nu ar fi intervenitevenimentele care au condus la instalarea comunismului în ţara noastră; aceasta deoarece geografia românească a fostuna dintre primele geografii europene cu statut academic iar fondatorul sau, Simion Mehedinţi, care studiase atît cuRatzel şi Richtofen, cît şi cu Vidal de la Blache, iniţiase o foarte interesantă osmoză între cele două şcoli. (Terra –introducere în geografie ca ştiinţă, Ed. “Naţionala” S. Ciornei, Bucureşti, 1931).20clasici. Nu este de mirare faptul că Fernand Braudel, excelent istoric al cotidianului şi almentalităţilor, interesat de „locurile” istoriei atît la nivel micro cît şi macro, avea să afirme că„l’histoire est une géographie mal enseignée…” (istoria este o geografie prost predată).Universul geografiei ştiinţifice anglofone se va constitui la început ca reflexie al celordouă şcoli europene, cu o evidentă componentă germană. Într-un articol din 1904 geografulbritanic Halford J. Mackinder (1861-1947) îmbină abordarea genetică naturalistă de facturăgermană (determinarea societăţii de către mediul geografic) cu cea genetică istoricistă de facturăfranceză (modelarea culturală a mediului iniţial), punînd bazele unui demers geografic originalfundamentat pe dimensiunea socio-politică a fenomenelor geografice şi introducînd prin aceastao viziune funcţionalistă asupra organizărilor spaţiale. Caracterul hibrid al geografiei de dincolo deMarea Mînecii este sugerat şi de utilizarea denumirii de social geography (termen francez de altfel),4

mai frecvent pînă în anii 1950 decît cel de human geography. Termenul de social geography, careîncerca să impună ideea unei căi britanice originale de analiză a spaţializării fenomenelor socioeconomice,marca în realitate faptul că geografia socială a Regatului Unit era pe cale să devinăpepiniera geografiei marxiste, din motive cît se poate de evidente: fenomenele de urbanizare,industrializare şi proletarizare şi de apariţie a inegalităţilor sociale şi spaţiale erau mai accentuatedecît oriunde în lume..În Statele Unite sinteza germano-franceză a condus la apariţia mai multor şcoli, din ceîn ce mai originale şi mai îndepărtate de geografia europeană. Una dintre ele, şcoala din Midwest,s-a structurat la University of Pennsylvania în jurul lui Richard Hartshorne (1889-1993), conformcăruia (1939) geografia trebuia să dea întîietate studiilor regionale în care regiunile erau entităţiconceptuale şi nu realităţi date a priori. Este clar faptul că un anume Immanuel Kant nu era preadeparte. Acest mod de abordare a facilitat introducerea teoriilor economice spaţiale de originegermană în metodologia geografică, de aici rezultînd un pronunţat caracter funcţionalist alcercetărilor care trebuiau de acum să ia în calcul elementele culturale, sociale şi politice careconcurau la constituirea şi funcţionarea regiunilor.A doua şcoală s-a cristalizat în vestul continentului, la universitatea californianăBerkeley, avîndu-l ca promotor pe Carl O. Sauer (1889-1975), cercetător interesat de peisaj(landschaft) în calitate de construcţie culturală – die Kulturlandschaft (1925). Ambele direcţii de cercetareau beneficiat mai mult sau mai puţin mărturisit de curentul deschis de Ellen C. Semple (1863-4 Utilizat în Franţa încă din perioada anilor 1870 în paralel şi cu acelaşi sens ca şi cel de geografie umană, termenul degeografie socială capătă prin lucrările geografilor anarhişti Elisé Reclus (1982, postum) şi Kropotkine (1919) un senscît se poate de marxist, sens accentuat în Marea Britanie interbelică de grupul de geografi structurat în jurul lui DavidStamp (1947).211932) la Chicago care, pe baza lucrărilor lui Ratzel, a promovat o abordare deterministă ainfluenţei mediului asupra societăţilor umane, precum reiese explicit din lucrarea sa din 1903American History and Its Geographic Conditions. Trebuie să fi fost sfîşietoare dilema de facturăexistenţialistă a geografilor americani care se vedeau brusc puşi în faţa unui nod gordian realizatde originile kantiene ale ştiinţei pe care o promovau şi exigenţele pragmatice … neokantiene5 aleputerilor publice sau private cărora le repugnau să finanţeze cercetări asupra unor realităţiprezente doar în mintea unor cercetători. Geografia cantitativă, „inventată” în Statele Unite, aveasă se plieze într-o primă etapă conform cerinţelor acestora din urmă.În ciuda diferenţelor dintre antropogeografia germană şi geografia umană franceză,rezultatele erau invariabil aceleaşi: serii lungi de monografii la scară mai mare sau mai mică,abundînd de informaţie încă imposibil de sistematizat. Singura concluzie ştiinţifică fundamentalăpermisă de această colecţie monumentală de studii şi cercetări monografice era aceea aeterogenităţii evidente a spaţiului geografic – termen/sintagmă/concept care avea să apară abia după1970 – şi a caracterului singular al obiectelor analizate. Caracterul idiografic (descriptiv) algeografiei părea să o îndepărteze din ce în ce mai mult de statutul de ştiinţă, deoarece, studiindorganizări excepţionale (unice), evidente la scară locală ori regională, se dovedea incapabilă să„producă” legi şi axiome care să încadreze obiectul studiat, ori aşa ceva nu putea fi tolerat într-oparadigmă în care norma şi măsura se situau în inima faptului ştiinţific. Critica, directă sauindirectă, adresată acestui tip de geografie umană a venit tot din lumea germană, care favorizapraxisul în faţa oricărei dispute teoretice sterile. În 1953 apare în Statele Unite articolul uneigerman refugiat din faţa nazismului, Frank K. Schaefer, articol simptomatic pentru starea delucruri din geografia epocii (Schaefer, 1953), prin care autorul demonstrează necesitatea de aconstrui o geografie nomotetică, conformă cu pozitivismul logic al Şcolii de la Viena, aptă să seapere în competiţia cu celelalte ştiinţe sociale. Dorinţa de normă va abate o vreme geografia de laceea ce, în a doua jumătate a secolului al XX- lea, se va dovedi punctul său forte: obişnuinţa de ajongla cu realităţi proteiforme, multi sau trans-scalare, situate şi studiate de multă vreme la scările

mezospaţiale ale realităţii, care aveau să fie descoperită cu multă uimire de ştiinţele„paradigmogenetice” precum termodinamica sau fizica fluidelor, ori chiar matematica şiastronomia, de-abia după 1970.Reacţia oficială a lui Schaefer şi dinamicile firave, încă oficioase, ale unui alt tip degeografie care se înfiripau în Statele Unite şi Scandinavia, erau reflectarea unei schimbăriprofunde de paradigmă care începuse să afecteze întreaga lume ştiinţifică. Pe de o parte, fizica5 Cf. Raffestin şi Lévy (1998) principiile neokantiene ale studierii realităţii sînt: „explicitarea totală a procedurilor deanaliză, proba validităţii rezultatelor prin non-falsifiere, posibilitatea generalizării rezultatelor independent decondiţiile de timp, spaţiu şi societate; posibilitatea de predicţie asupra rezultatelor” (p. 27).22newtoniană se prăbuşise odată cu apariţia fizicii/mecanicii cuantice (accident fericit care înlocuisenorma cu relativismul acesteia), iar pe de altă parte războaiele şi crizele economice succesivearătaseră şubrezimea construcţiilor economice, sociale şi politice care funcţionaseră între graniţelerigide ale statelor şi imperiilor moderne. Ştiinţa clasică, de factură enciclopedistă, impregnată defilosofie naturalistă şi de conceptualizare de dragul conceptualizării, practicată de cercetători carese situau în afara realităţii pe care o studiau (Prigogine şi Stengers, 1986), nu mai răspundea uneicomenzi sociale centrată pe ordonarea practică a fenomenelor teritoriale, fie ele economice,sociale sau culturale. Aceasta pentru simplul fapt că dezvoltarea economică o luase cu mult înainteaprogresului uman (căruia, de altfel, i se substituise). Renaşterea se disipa încet-încet în fumulfurnalelor iar tandemul simbiotic ori antagonic, de la caz la caz, dintre stat şi biserică, era înlocuitdin ce în ce mai mult cu cel realizat de stat şi marea întreprindere – capitalistă sau „socialistă”.După al doilea război mondial, odată cu generalizarea democraţiei şi cu democratizareaformaţiei şi informaţiei, statul devine direct interesat de amenajarea spaţiului şi de organizareateritoriului, instrumentul său principal în realizarea acestor acţiuni fiind întreprinderea. Amenajareaspaţiului şi organizarea teritoriului permite statului să devină agentul bunăstării generale (WelfareState), ba chiar creator al unei mitologii moderne cu iz divin (l’Etat-Providence), ale cărui acţiuni senumărau însă extrem de banal, în voturi. Acest stat avea nevoie de instrumente operaţionale, cucare să realizeze sau să dea iluzia că încercă să realizeze echitatea spaţială. Politica nu mai aveanevoie de instrumente de stăpînire şi de administrare a timpului, ci a spaţiului. În perioada acelorthe golden sixties, după tatonări între politicile de stînga şi cele de dreapta, ultimele se impun efectivsau cel puţin conduc spre modernizarea primelor.Nu credem că superioritatea sau inferioritatea conceptuală a uneia sau alteia dintre celedouă grupe de ideologii au stat la baza acestui fenomen. În opinia noastră explicaţia rezidă înfaptul că teoriile economice liberale îşi dezvoltaseră de timpuriu un support spaţial, chiar dacămultă vreme neutilizat, în vreme ce teoria marxistă era prin excelenţă a-spaţială sau mai degrabă adimensionalăşi, prin urmare, incapabilă să se constituie în suport pentru proiectele de amenajareteritorială. Geografia umană clasică, fie ea germană sau franceză, studia relaţiile fireşti, naturale,generate (sau suportate) de grupuri sociale libere în cadrul spaţiului geografic cu care avea de aface. În cadrul explicaţiilor genetice ale diferenţierilor regionale sesizate de geografi, relaţiile deautoritate încadrau omul sau societatea şi nu relaţiile acestora cu mediul geografic şi încă şi maipuţin spaţiul. „Strierea” modernă a spaţiului – fie el terestru sau marin – prin cartografierea şiînchingarea sa prin numere corespondente latitudinilor ori longitudinilor (ceea ce Yves Lacoste,în La géographie, ça sert d’abord à faire la guerre, 1976, numea etapa geografiei ofiţerilor), întîmplatăîntre secolele al XV-lea şi al XIX-lea, era de fapt o striere a spaţiului politic, nici măcar social, şi23nu al celui fizic. Această practică modernă a „spaţiului”, aşa cum este văzută ea din balcoanele,lojele şi chiar stalurile şi fotoliile post-modernismului, nu reprezenta altceva decît o impunere aunui cod de putere construit de elitele politico-militare europene asupra unor spaţii vag cunoscutenu numai de europeni ci şi de indienii-indigenii-aborigenii-suboamenii proaspăt „descoperiţi”.Geografia colonială franceză, britanică, belgiană, franceză sau olandeză demonstrează cuprisosinţă acest lucru. Spaţiul cartografiat de europeni nu era „decupat” în felii omogene şi

continue decît pentru strategii militari şi pentru eminenţele cenuşii ale cancelariilor imperiale. Sau,mai tîrziu, pentru anacroniştii6 post-modernismului exhaustiv.Pentru geografi acest spaţiu era un ansamblu de locuri disjuncte pentru care liantulputerii nu putea crea continuitate: continuitatea administraţiei, a codului de autoritate, a„spaţiului” era mereu contrazisă de luni de zile (de luni de mile – nautical miles) necesare corăbiilorşi mai târziu steamer-elor pentru a realiza bucla plecare-ajungere. Aceeaşi constelaţie de locuri seregăsea în studiile locale, în care societăţile se repartizau în spaţiu în funcţie de ritmul impus depasul cailor iar furnalele în funcţie de mersul boilor înjugaţi la carele cu minereu, cu mangal sau cucărbuni de pămînt. Sisteme de locuri agricole/rurale, sisteme de locuri industriale/urbane, sistemede locuri de locuit, sisteme de locuri ale producţiei, ale puterii, ale plăcerii, acesta era obiectulstudiat de geografii „modernităţii”. La diferite scări spaţiale, la diferite scări temporale, acestesisteme se întrepătrundeau în gîndire şi discurs, făceau explicaţia stufoasă şi laborioasă, creînd înschimb imaginea complexităţii spaţiului umanizat. Spaţiul – inexistent încă în calitatea sa deconcept – era prezent însă în urzeala construcţiilor ştiinţifice, atît pe verticală cît şi pe orizontală.Spaţiul era banalitatea a cărui apariţie într-un discurs geografic ar fi părut puerilă. Spaţiul eracotidianul individual măsurat în bani, timp sau efort. Atît de cotidian şi atît de banal încît chiar şipentru ştiinţele economice – cu (foarte) mici excepţii – nici nu se punea problema de a-i da vreoimportanţă în calculul efectiv al indicilor şi indicatorilor specifici.Teoria marxistă, socială înainte de a fi pe de-a întregul economică, apare şi se dezvoltăîn acest cadru implicit, spaţializat de practici efective mai mult sau mai puţin teoretizate. În plus,marxismul este obligat de la bun început să funcţioneze ca o teorie parţială şi specifică, redusă laspaţiul urban şi proletarizat, cu toate rupturile, inechităţile şi decalajele sale spaţiale. Dinmultitudinea de sisteme de locuri, marxismul se va desfăşura la scara unuia singur: cel al locurilorurban-industriale. Iată explicaţia faptului că social geography apare în acelaşi spaţiu care a generat6 Spunem aceasta deoarece în cercetările postmoderniste de factură epistemologică ce încearcă să defineascăconstruirea modernă a spaţiului (sau construirea spaţiului modern) este sesizabilă o extrapolare a mediului actual(informaţie instantanee şi ubicuă, de unde reprezentare globală a spaţiului) asupra societăţilor unei modernităţi în caredoar o infimă parte a indivizilor aveau acces la informaţie alohtonă şi încă şi mai puţini călătoreau la mai departe de50 de kilometri de acasă. Spaţiul modern era la fel de fragmentat ca şi cel postmodern. Atunci din cauza preapuţinului,astăzi din cauza premultului de informaţie.24revoluţia industrială. Marxismul nu avea de ce să se intereseze de spaţiu în adevăratul sens alcuvîntului, înlocuindu-l din capul locului cu două derivate: spaţiul social (mai exact spaţiul declasă) şi spaţiul economic (ce se reducea în ultimă instanţă la aceeaşi distanţă socială). Această tarăavea să marcheze profund gîndirea „spaţială” marxistă. Una dintre cele mai coerente teorii„spaţiale” de sorginte marxistă, cea a centrului şi periferiei, va fi incapabilă să atingă nivelelemezospaţiale de analiză, fiind constrînsă să se limiteze la două capete ale ierarhiei scărilor destudiu geografic: sistemul urban şi sistemul mondial. Oraşe şi State. Acelaşi lucru în esenţă dar lascări spaţiale opuse. Tot ceea ce se întîmpla la celelalte scări spaţiale (spaţii rurale, regiuniinfranaţionale, uniuni de state) erau accidente, reminiscenţe, întîmplări, destinate să dispară sau săfie transformate. Oraşul trebuia în final să compună locurile naţiunii iar statele naţionale trebuiauîn final să compună locurile lumii.Dar faptele mezospaţiale existau iar mersul istoriei, după cum am arătat mai sus,impunea ca ele să fie luate în consideraţie şi să fie amenajate, organizate. Trebuia inventat unlimbaj spaţial, trebuia inventată o teorie spaţială. Pentru marxismul anilor 1900-1960 era dejatîrziu să inventeze un vocabular spaţial. Locurile limbii erau ocupate de cuvinte precum loc,regiune, ţară, stat. „Spaţiu” nu fusese încă inventat cu adevărat. Pentru geografii şi economiştiigermani numiţi astăzi „spaţiali” totul se reducea la ort (loc) iar pentru americani space era sinonimcu distanţă sau cel mult cu întindere. „Centru” şi „periferie” au apărut drept inovaţii absolute, înfapt sosii ale termenilor de „metropolă” şi „colonie”. Apoi, spre mijlocul anilor 1960 a apărut cadin neant termenul de spaţiu şi, imediat, cel de teritoriu. Conceptul de spaţiu, reflectare aatitudinilor comportamentale naturale în condiţiile liberalismului, a ajuns relativ repede un cuvîntinsuportabil pentru teoreticienii şi practicienii marxişti, care au îmbrăţişat imediat termenul de

teritoriu, cu rădăcini obscure, venind dinspre etologia şi ecologia umană a Şcolii de la Chicago.Dacă Henri Lefebvre (1974) ar mai fi întîrziat cu încă cinci ani publicarea teoriei sale asupraspaţiului construit, pe fiecare pagină a cărţii sale ar fi apărut cuvîntul „teritoriu”.De unde acest succes al conceptului în geografia radicală? Dintr-o ambiguitatefundamentală. Pentru americani, primii care au creat o ştiinţă a administrării spaţiului, respectivregional policy, teritoriu însemna un spaţiu incomplet integrat şi controlat, incomplet construit, darasupra căruia se poate proiecta un anumit cod al propriei autorităţi (Indian Territory, North-WestTerritory). Invers accepţiunii milenare, latine, în care teritoriul era un spaţiu (o întindere) legitimapropriat(ă) şi profund integrat(ă) proprietarului. Terroir (ogor) sau ţară şi, încă mai mult, ţàrină,sînt probe incontestabile. Accepţiunea americană, strict administrativă, era legată de ideea defrontieră mobilă (the Frontier, the Pioneer Frange), de cea de administraţie-administrare, de cea deautoritate acceptată de cei care legitimaseră şi delegaseră administrarea în detrimentul celor din25territory. În the Space erau localizaţi proprietarii „legitimi”, în the Territory erau localizaţi cei careaveau, într-un fel sau altul, să facă loc celor care împingeau inexorabil frontiera. În spaţiulamerican, the frontier a fost şi rămâne un concept mult mai puternic decît cel de boundary sau deborder, care înseamnă limită inflexibilă, element inexistent în procesul efectiv al fondării – şi prinurmare în mitului fondării federaţiei americane. Sensul latin implica înrădăcinare, afectivitatere,recunoaştere legitimă a proprietăţii de către vecini, frontieră rigidă. Ambele accepţiuni aveau aerulde a conţine ceva spaţial şi, mai mult, ceva care să confere tridimensionalitate acestui spaţiu:relaţiile piramidale de autoritate. The territory oferea un cadru administrativ omogenizant;territorium-ul oferea mulţimea locurilor specifice respectivului cadru, oferea constelaţiile de locuripe care geografia clasică le studiase şi le răpise – în contumacie – marxismului. Geografia marxistăse născuse cu adevărat.Spaţiul, aşa cum este înţeles astăzi, este o creaţie a politicilor şi atitudinilor liberale,individuale sau comunitare, care urmăreau eficienţa economică, în vreme ce teritoriul – ca spaţiuprodus, construit – este mai degrabă o creaţie a celor de nuanţă radicală, marxistă, care ţinteaueficienţa/echitatea socială. Din acest antagonism al atitudinilor ideologice izvorăsc majoritateaambiguităţilor care afectează în prezent discursul – postmodern sau nu – despre spaţiu şispaţialitate ori despre teritoriu şi teritorialitate. Fenomenul este evident, bineînţeles, şi înOccident, dar capătă accente stridente în tranziţia estului. Lăsăm deoparte imprecizia inerentăutilizării acestor termeni de către cercetătorii ştiinţelor sociale din jumătatea estică a Europei. Nereferim cu precădere la geografia umană românească în care se mai poartă discuţii dacă ar trebuisă se zică „geografie economică”, pe cît posibil de ramură (?!), „geografie umană” sau, ca să fieîmpăcată şi capra şi varza, „geografie economică şi umană”… În literatura geografică românească,derivatele cuvîntului „spaţiu”, precum şi construcţiile lexicale pe care acest termen le-a creat pealte meridiane, sînt quasi-absente, evident dacă nu este vorba de „organizarea spaţiului şiamenajarea teritoriului” sau dacă nu apare în sintagma „spaţiu geografic”, ce beneficiază de cîtevazeci de definiţii.Iată deci că dorinţa lui Schaefer de construire a unei geografii nomotetice însemna defapt o descoperire a spaţiului, sau mai degrabă o explicitare a acestuia în discursul ştiinţific, fenomencare începuse deja într-un fel sau altul în cadrul societăţilor anglo-saxone, mai pragmatice.7 Însecolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, cînd geografia tradiţională fabrica pebandă rulantă studii monografice asupra regiunilor sau landschaft-urilor, ştiinţele economice,embrionare încă, încercau să descopere regularităţi ale comportamentelor spaţiale ale actorilorimplicaţi în activităţile de fabricare, distribuire şi consumare a bunurilor şi serviciilor.7 Primul organism destinat amenajării teritoriului, Tennessee Valley Authority a luat fiinţă în SUA, în 1933; un an maitîrziu, în 1934, au apărut în Marea Britanie Regional Development Councils, care aveau aceeaşi menire.26Fig. 1 - Modelul christallerian al locurilor centrale (a) are la bază cîteva principiigenerale:1) serviciile banale (de proximitate) sunt prezente la toate nivelurile ierarhice ale aşezărilor umane

deoarece nu au nevoie de o clientelă numeroasă ci de una care se aprovizionează frecvent; cu cît serviciile sunt maispecializate, cu atît clientela lor este mai difuză în spaţiu iar aria de recrutare a acesteia este mai întinsă; din aceastăcauză ele au tendinţa de a se concentra într-un număr din ce în ce mai restrîns de locuri, inducînd tendinţele deierarhizare cantitativă şi calitativă în sistemul de aşezări;2) organizarea spaţiului se efectuează în funcţie de principiul minimului efort (clientul se deplasează în aşafel încît să îşi minimizeze la maximum timpul, banii şi efortul) şi de principiul satisfacţiei maxime a actorilor implicaţi(repartiţia spaţială a serviciilor se ajustează pentru obţinerea profitului maxim în condiţiile de asigurare a minimizăriieforturilor clientelei);3) geometria modelului trebuie să respecte principiul echităţii spaţiale (minimizarea deplasărilor în interiorulfigurii geometrice; din acest punct de vedere cea mai „democratică” figură este cercul) şi în acelaşî timp să asigureacoperirea integrală a spaţiului; hexagonul este figura de compromis între cele două exigenţe;Lectura „postmodernă” a acestui tip de organizare spaţială este bazată pe diminuarea pînă la dispariţie acontrolului sau influenţei asupra „ariei de polarizare” şi realizarea de contacte directe între centre cu aceleaşi interese(b: hubs and spokes – butuce şi spiţe).În 1826 Johann Heinrich von Thünen realizează un model concentric de localizare aculturilor agricole în jurul unei pieţe, localizare dictată de diminuarea profitului în funcţie dedistanţa dintre producător şi consumator. În 1909 economistul german Alfred Weber publicărezultatele cercetărilor sale asupra localizării industriei sub forma unui model de localizare în careamplasarea în spaţiu a uzinelor depinde de minimizarea costurilor de transport. În 1933, geografulgerman Walter Christaller, plecînd probabil de la o încercare din 1841 a geografului francez JeanReynaud (Robic, 1982) construieşte un model geometric de localizare şi de ierarhizare spaţială asistemului de aşezări umane în funcţie de nivelul serviciilor pe care o localitate le poate atrage şidezvolta (fig. 1). Preluat de economistul spaţial – bineînţeles tot german – August Lösch, modelul27christallerian a condus la o teorie complexă a organizărilor regionale şi a făcut carieră în geografiedupă 1950.Interesul imediat al acestor modele, iniţiate în economia spaţială sau în geografie, esteacela că ele introduceau indirect spaţiul în cadrul analizelor. Indirect – şi incomplet am puteaspune – deoarece spaţiul este văzut doar ca distanţă care acţionează asupra organizărilor spaţiale. Dinpricina dificultăţilor insurmontabile de integrare a tuturor variabilelor economice cu expresiespaţială în cadrul unui model unic, şi geografii şi economiştii au abandonat destul de repede,pentru cîteva decenii, această cale. Chiar şi în aceste condiţii, introducerea metodelor decuantificare a fenomenelor cu desfăşurare spaţială înseamnă o adevărată revoluţie în geografie.Între 1953 şi 1960, la Universitatea din Seattle, Edward Ulmann (1912-1975) reuşeşte creareaunui grup de cercetători care, plecînd de la o definiţie sumară prin care geografia este consideratăo ştiinţă a interacţiunilor spaţiale (Ulmann, 1953; Boyce, 1980), va instituţionaliza geografia cantitativă.cititGeografia cantitativă îşi caută legitimitatea în modelele spaţiale ale economiei şi geografieigermane clasice şi se îmbogăţeşte prin împrumuturi fie teoretice din ştiinţele economice, fiemetodologice din fizică, statistică şi matematică. Scopul acestei discipline, văzută de mulţigeografi drept o anexă metodologică a geografiei, este acela de a sesiza, prin măsurători şi calcule,existenţa structurilor spaţiale, normalizate prin intermediul legilor statisticii. Visul lui Schaëfer setransformă astfel în realitate, geografia căpătînd valenţe nomotetice, tocmai atunci cînd lumeaştiinţifică __________era pe cale să demonstreze invaliditatea ştiinţei clasice ahtiată după ordine şi regularitate.Valul cantitativist, bazat pe „paradigma unei geografii care analizează efectele distanţei asupraordinii spaţiale” (Claval, 1998) cucereşte în cîţiva ani Statele Unite şi Canada, apoi, între 1958 şi1962, face acelaşi lucru cu Marea Britanie şi cu Scandinavia, fenomenul fiind facilitat de activitateaunor autodidacţi autohtoni precum Peter Haggett, Robert Chorley şi Torsten Hägerstrandt.Pînă în 1970, geografia cantitativă era o realitate în întreaga Europă Occidentală, înPolonia, URSS, Japonia şi America Latină. Peter Gould (1968) o botează cu un nume care avea săîi rămînă lipit ca o etichetă de marcă: the new geography, noua geografie, iar David Harvey,promotorul de mai tîrziu al „postmodernizării” geografiei, i se erijează în epistemolog, calînd-o

între dogmele pozitivismului logic (Claval, 1998).Noua geografie permite pentru prima oară modelizarea fenomenelor umane în condiţiide laborator, înlăturînd astfel una din sursele majore de critică făcută geografiei de către ştiinţeleexperimentale, stăpîne în paradigma newtoniană şi chiar în cea ensteiniană. Posibilitatea studieriiinteracţiunii spaţiale nu mai rezumă spaţiul doar la distanţă. Modelele matematice şi fizice,coroborate cu metodele statistice şi cu evoluţia rapidă a maşinilor de calcul permite efectuarea şi28apoi testarea unor ipoteze făcute asupra populaţiilor intrate în interacţiune şi creatoare de spaţii saumai degrabă de comportamente spaţialeFig. 2 - Potenţialul de interacţiune al elevilor de liceu cu centrele universitare dinRomâniaModelul utilizat are forma tti ij jjn

+P Fd m=

1 = Σ1

( ) , unde Pi este potenţialul masei considerată a fi localizată înunitatea i; F(dij) este funcţia de distanţă utilizată, iar mj este masa localizată în oricare altă unitate j. Modelul permite oaproximare a comportamentului spaţial al unei populaţii oarecare situată în unităţile j, descriind probabilitatea cu careun anumit procentaj din populaţia acestor unităţi poate veni în contact (poate interacţiona) într-un interval oarecare[t, t+1] cu unitatea i. Deoarece funcţia F(dij) poate fi calibrată, potenţialul astfel definit este o măsură macrogeograficăa comportamentului mediu al unei populaţii, estimînd numărul de persoane susceptibile să se deplaseze, deci săinteracţioneze cu locuri aflate dincolo de o anumită distanţă. Modelul este construit plecîndu-se de la două ipotezefundamentale:a) pentru diferite agregate de populaţie localizate în unităţile j este posibil să se definească un comportament mediuexprimînd proporţia locuitorilor capabili să intre în relaţie cu un anumit loc i;b) probabilitatea ca această proporţie din locuitorii unităţilor j să interacţioneze cu locul i nu depinde decît de distanţacare îi separă de locul i (procesul este deci considerat a avea loc în afara oricărei concurenţe spaţiale).Dacă Pi este potenţialul locului i, dacă dij este distanţa între locurile i şi j, dacă D=p(dij) este probabilitatea deinteracţiune (adică proporţia persoanelor susceptibile să se deplaseze pe distanţa dij), şi dacă mj este efectivul depopulaţie al unei unităţi j oarecare, modelul poate fi scris după cum urmează: P m pd i j ijjn

=

= Σ* ( )1

sau P m D i jjn

=

= Σ*1

.Etapa următoare consistă în a găsi o funcţie care să poată descrie cel mai bine interacţiunea spaţială.Deoarece probabilitatea ca locuitorii unui loc să intre în relaţie cu acel loc este de 1 (sau de 100%) şi descreşte cu cîtinteracţiunea cu alte locuri necesită străbaterea unor distanţe din ce în ce mai mari, este cel mai comod să se ia încalcul o funcţie de distanţă f(D)=p(dij) continuă şi descrescătoare de la 1 la 0 cînd dij variază de la 0 la infinit. Funcţiileutilizate de model vor fi discutate ceva mai tîrziu, în text. Este evident că aceste funcţii trebuie alese în funcţie deanumite ipoteze de lucru, caz valabil şi pentru masele aflate în i şi j. Astfel, ar fi lipsit de sens să punem în relaţiepopulaţia totală cu centrele universitare, deoarece sînt extrem de puţine şanse ca bebeluşii sau pensionarii să fieinteresaţi de un loc în amfiteatre... (Groza, 2000)Ipotezele iniţiale ale modelului se referă pe de o parte la probabilitatea ca un licean să se dirijeze către celmai apropiat centru universitar (ipoteză conform căreia probabilitatea se reduce la 50 % la 75 de km de domiciliulelevului), iar pe de o parte la calitatea sistemului de transport românesc şi la posibilităţile economice ale populaţiei(modelul a fost calibrat cu un coeficient de frînare datorat distanţei egal cu –2, şi nu cu –1,8 sau 1,9 cum este cazulaltor state europene cu sisteme performante de transport al persoanelor). Studii empirice efectuate în ultimii anidemonstrează satisfăcător valabilitatea datelor teoretice obţinute cu acest model.

29. În fig.2 este prezentată imaginea grafică a aplicării unui model probabilist deinteracţiune spaţială asupra interacţiunii probabile dintre numărul de locuri în toate instituţiile deînvăţămînt superior şi numărul de elevi în liceele din România.Asemenea aplicaţii conduc spre găsirea şi analiza invariantului spaţial: structurile spaţialevăzute ca diverse combinaţii topologice de puncte (centre, poli) integrate în reţele (materiale,imateriale, fluxuri) care încadrează la rîndul lor suprafeţe (arii polarizate, cîmpuri de forţă). Toateacestea pot fi măsurate şi prin urmare controlate, ajustate, administrate. Nu este greu de înţeles dece structuraliştii sau geografii de orientare marxistă, precum Harvey au promovat într-o primăfază noua direcţie de cercetare asupra spaţiului.Aceste structuri spaţiale nu sînt însă realităţi imuabile şi constituite o dată pentrutotdeauna. Ele evoluează conform principiilor eficienţei, fie aceasta spaţială sau economică şi,prin aceasta, sunt permanentă sursă de inegalitate. În plus, în noua geografie spaţiul devine mişcare iarmişcarea presupune incertitudine, deoarece comportamentul spaţial al fiinţelor umane nu este strictraţional, precum cel al depersonalizatului homo oeconomicus care este forţat să susţină şi să justificemajoritatea teoriilor economice. Iată două caracteristici care nu concordau cu viziunile marxisteasupra socialului. Lipsiţi de o teorie a spaţiului, pe care Marx îl lăsase precaut la o parte,cercetătorii marxişti au construit o teorie a teritoriului, în termeni de coduri de putere aplicateunor suprafeţe apropriate. Pe baza unei critici a eficienţei economice pure, sociologul francezHenri Lefebvre începe prin anii ’60 construcţia unui eşafodaj teoretic menit să conducă la o teoriesocială a spaţiului. Publicată în anii ’70 (Lefebvre, 1974), teoria sa oferă o abordare seducătoare aunui anumit tip de structuri spaţiale proprii unui spaţiu construit de societate în urma acţiunilor depracticare, de percepere şi de concepere a spaţiului cotidian.Figuri artificiale, teoretice, care au terorizat matematicienii începînd cu a douajumătate a secolului al XIX-lea deoarece nu aveau nici una din proprietăţile oficial recunoscute,fractalii au fost „descoperiţi” şi prezentaţi de B. Mandelbrot, în anii ’70, ca fiind principiileelementare ale formelor din natură. Cu dimensiuni fracţionare care pot „măsura” norii, oraşele,reţelele de transport, comportamentele economice sau fiziologice cu desfăşurare în spaţiu, fractaliiprezintă o trăsătură esenţială, cea a invariabilităţii formei lor la toate scările lor de organizare.Imaginea de mai sus este o simulare fractală (cu softul FractVision©) a bronhiilor umane. Mărireaunei porţiuni a imaginii reproduce imaginea întregului. Aceeaşi tehnică şi acelaşi model poate fiaplicat pentru simularea unui oraş care urmăreşte eficientizarea structurilor sale morfologice sau,de ce nu, pentru agregarea/dezagregarea cotidiană a comportamentelor spaţiale ale indivizilorunei comunităţi.30Fig. 3 - Fractalii sau invariantul scalar.Ca şi în multele curente geografice care au înflorit după 1970 (behaviorismulumanismul,geografia radicală, etnogeografia, geografia culturală), spaţiul lefebvrian continua săfie a-dimensional, redus la stadiul de concept, nelegat de realitate decît prin intermediulsubiectivităţii cercetătorului, situaţie asemănătoare cu cea din filosofie, sociologie şi chiar dineconomie. Aceste tipuri de spaţii sînt inoperante fără aportul geografiei cantitative, care a reuşit să31impună multidimensionalitatea spaţiului şi a creat premisele introducerii în modele atît asubiectivităţii cercetătorului, cît şi a individului sau a populaţiei analizate.Schimbarea de paradigmă – aş putea spune chiar criza – survenită în cadrul „ştiinţelordure” precum fizica, matematica şi astronomia anilor ’70, cînd acestea şi-au făcut mea culparecunoscînd inexistenţa preciziei măsurătorilor, a ordinii sau a relativităţii absolute, deschizînd noidrumuri spre structurile mezospaţiale ale realităţii (ordine în haos, stabilitate dincolo de echilibru,structuri disipative), a avut ecouri profunde şi în geografie. De data aceasta însă geografia nu arămas, ca de obicei, în urma ştiinţelor avangardiste. Prin forţa lucrurilor, abilitatea sa de adesfăşura de foarte multă vreme studii monografice la scări mezospaţiale, combinată cu forţa

geografiei cantitative, au propulsat-o printre ştiinţele din primele rînduri ale noii paradigme.Geografia calitativă a pus de foarte devreme slujitorilor săi problema existenţei complexităţii şi aimposibilităţii măsurării acesteia altfel decît prin utilizarea metaforei. Spaţiul ca metaforă.Geografia cantitativă a reuşit să se apropie, chiar dacă într-un mod rigid, de structurilecomplexităţii, descoperind existenţa invariantului spaţial. Spaţiul ca măsură. Geografia actualăîncearcă o sinteză a celor două căi. Sinteza ar însemna – poate – descoperirea şi mai ales utilizareaîn discurs şi metodă a invariantului scalar, care să cuprindă, să îmbine, să sintetizeze într-o singurămetaforă, spaţiile fizice, spaţiile matematice şi spaţiile umane care se crează, funcţionează şi disparsimultan sau stroboscopic, la toate scările spaţiale. Poate să fie geometria atemporală a naturii,fundamentată pe fractalii „descoperiţi” de Benoît Mandelbrot (fig. 3) soluţia finală?Probabil că răspunsul la această întrebare va fi dat cîndva şi poate că va fi negativ.Fractalii sunt forme ale ordinii spaţiale iscate din haos. Mai mult, ei pot măsura haosul, aşa cumfac deja în fizică, unde descriu cantitativ comportamentul haotic şi spaţiile de fază ale atractorilorstranii (les attracteurs étranges). Poate că un comportament asemănător îl au în prezent ştiinţelesociale: cu identităţi ştiinţifice neclare, ele ajung să încadreze cu destulă claritate dinamici generaleiscate din comportamentele incontrolabile ale miliardelor de oameni care locuiesc planeta.5. Evoluţia geografiei: de la ansamblu de cunoştinţe la ştiinţă« Nu există geografie, există doar geografi ».Robert ClozierCivilizaţia europeană actuală s-a constituit pe fundamentele culturale moştenite de laantichitatea greco-romană, în ciuda faptului că aceste două civilizaţii fuseseră precedate înantichitatea timpurie de alte culturi strălucite. Lipsa de informaţii asupra societăţilor mai vechi şi32un eurocentrism evident fac din Grecia şi din Roma antică sursele pricipale ale culturii şi ştiinţeieuropene.5.1. Geografia anticăCa şi alte discipline, şi geografia îşi găseşte astfel izvoarele în scrierile învăţaţilor dinbazinul mediteranean. Iniţial, geografia îşi dăduse drept obiect de studiu oikumena8, respectivlumea locuită cunoscută de vechii greci. De la primele nuclee de populare grecească (civilizaţiilemiceniene, doriene şi ioniene), apărute la începutul mileniului al II-lea Î.C. şi pînă la moartea luiAlexandru Macedon în sec. IV Î.C., spaţiul locuit sau aflat sub controlul Greciei antice a cunoscuto expansiune continuă. Cu armele războiului sau cu cele ale comerţului, grecii au colonizat întregbazinul Mării Mediterane, cu extensii spre Marea Neagră, spre Orientul Mijlociu şi spre amonteleNilului. Expansiunea politică şi economică a fost însoţită de înflorirea artelor şi ştiinţelor, lucrufavorizat de faptul că civilizaţia greacă a fost prin excelenţă o civilizaţie urbană. Oraşul este prinexcelenţă locul de concentrare a oamenilor, a bogăţiei materiale, a ideilor, a informaţiilor; oraşuleste releul de neocolit între regiuni aflate la distanţe uriaşe unele faţă de altele, devenind astfelpunctul obligatoriu de trecere pentru călători şi a legendelor, povestirilor şi zvonurilor aduse deaceştia. Oraşul este locul în care se acumulează rapoartele comerciale, militare şi economice.Aceste caracteristici ale urbanului au permis lui Herodot (484?Î.C.-425?Î.C.), către sfîrşitul Grecieiclasice, să scrie monumentala sa Istorie, în care sînt sintetizate ansamblul cunoştinţelor epociiasupra oikumenei, lumea cunoscută a epocii. Opera lui Herodot, revendicată ulterior de istorici şide geografi, a marcat puternic civilizaţia greacă şi mai apoi pe cea romană, ecourile salereverberînd în final în geografia umană academică a secolului al XIX-lea. Istoria învăţatului grec aînsemnat începutul lungii perioade descriptive, enciclopedice, care a caracterizat geografia vreme depeste 2000 de ani.Grecia clasică a fost însă şi izvorul ideilor filosofice care au influenţat evoluţiageografiei. Filosofia lui Platon (428?Î.C.-347?Î.C.), axată pe cercetarea diferenţelor dintre lumeasensibilă (a realităţii percepute cu organele de simţ) şi lumea inteligibilă (a principiilor care ordoneazărealitatea) a condus geografii către investigarea cauzelor diversităţii locurilor oikumenei. Mult maiimportantă pentru evoluţia geografiei a fost filosofia lui Aristotel (385? Î.C.-322? Î.C.), elev al luiPlaton care, opunîndu-se maestrului său, a legat formele realităţii de materia din care sînt alcătuite.

Ordonarea obiectelor realităţii avea nevoie de un cadru preexistent, de un dat intelectual a prioricare pentru Aristotel era spaţiul. Filosofia aristoteliană, a deschis calea considerării spaţiului şi8 din gr. oikos = casă, locuinţă; gê oikuménê = pămîntul locuit33timpului ca nişte categorii filosofice fundamentale, absolute, care nu servesc decît determinării poziţiei şimomentului unui obiect, proces sau fenomen. Această concepţie, care a început să fie criticată abiaîn perioada Renaşterii, a împiedicat (şi mai împiedică încă) geografia să devină o ştiinţă înadevăratul sens al cuvîntului. De-abia după 1970 conceptul de spaţiu a început să fie cercetat cuatenţia cuvenită în cadrul ansamblului ştiinţelor sociale.Adevărata înflorire culturală a Greciei a fost însă perioada elenistică, desfăşurată întremoartea lui Alexandru Macedon (323 Î.C.) şi cea a ultimei regine din dinastia macedoniană,Cleopatra (30 Î.C.), cînd regatele care perpetuau tradiţiile Greciei clasice se întindeau din nordulMării Negre pînă în nordul Etiopiei şi de la strîmtoarea Gibraltar pînă în Asia Centrală (pînă lafluviul Amu-Daria). În această perioadă cercetarea geografică urmăreşte două direcţii majore.Prima dintre acestea a fost continuarea descrierii lumii cunoscute în lucrări în care seîmbinau informaţii asupra elementelor cadrului natural (relief, hidrografie, climă) şi asupradiferitelor moduri de locuire (forme de organizare politică, tipuri de societăţi şi de oraşe,organizări economice, etc.). Continuînd tradiţia deschisă de Herodot, o serie de învăţaţi (printrecare Strabon) au continuat colectarea şi sistematizarea informaţiilor aduse de călători, marinari,militari, negustori ori obţinute prin intermediul propriilor experienţe avute în timpul călătoriilorprin lumea elenistică. Conjunctura politică (decăderea militară a Greciei în urma expansiuniiromane) a acutizat interesul pentru informaţiile geostrategice (originea şi obiceiurile diferitelorpopoare, marile curente de migraţie şi de colonizare, originea şi evoluţia formelor de organizarestatală). În acest context, informaţiile legate de cadrul natural nu mai erau prezentate în sine ci înlegătură cu diferitele forme de populare a oikumenei. Acest fapt a deplasat uşor interesul cătreaspectele sociale ale realităţii, atitudine care a creat un curent de idei umaniste care îşi vor găsiplenitudinea în dezvoltarea ştiinţelor sociale din Secolul Luminilor (secolul al XVIII-lea) şi, înceea ce priveşte geografia, în şcoala franceză de geografie umană dezvoltată în a doua jumătate asecolului al XIX-lea.A doua direcţie urmată de geografia antică a fost cartografierea realităţii. Plecîndu-sede la ideea aristoteliană a spaţiului absolut, savanţii greci au inventat o geometrie perfectă auniversului, creaţie pur intelectuală care vedea Pămîntul ca un glob fixat în centrul unui ansamblude sfere celeste pe care erau localizate astrele. În această lume a spaţiilor sferice statice, era foarteuşor ca, pe baza geometriei dezvoltată în cetăţile greceşti, să se calculeze poziţiile diferitelor locuride pe planetă. Deoarece la aceeaşi oră poziţia astrelor pe boltă era diferită după cum era măsuratăîn diferite locuri de la nord la sud, geografii epocii (Eratostene, Marynos din Tyr, Ptolemeu) auputut măsura întinderea lumii cunoscute. Cea mai exactă măsurătoare este cea a lui Eratostenecare a găsit între Asswān şi Alexandria (Egipt) o distanţă de 5000 de stadii, corespunzînd unei34distanţe unghiulare de 7°12”. Extrapolînd rezultatele asupra celor 360° ale cercului, geograful greca obţinut o lungime liniară de 253 000 de stadii, respectiv 44 000 de km pentru un cerc meridian 9.Calcularea latitudinii astfel efectuată a permis realizarea unor hărţi mult mai precise ale oikumeneiînsă dificultatea calculării longitudinii (care va fi rezolvată abia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea) aîmpiedicat multă vreme progrese reale ale cartografiei.REPERE ÎN GEOGRAFIA ANTICĂCentrată pe descrierea complexă a spaţiului umanizat cunoscut (oikumena), geografia antică este o disciplină de facturăenciclopedică, ale cărei eforturi ştiinţifice s-au focalizat asupra cartografierii universului (în lucrări numite cosmografii –de la kosmos = univers), a lumii (în lucrări numite geografii - de la gê = pămînt) şi a regiunilor (în chorografii - de la khorê =loc).Herodot (484?-425? î. Cr.) – învăţat grec „părintele istoriei”- născut la Halicarnas, în Asia Mică, Herodot este autorul unei opere în nouă volume cunoscută sub numele de Istoria

(= anchetă, cercetare în lb. greacă) în care abundă descrieri amestecate cu zvonuri şi legende culese în timpulcălătoriilor sale. Cărţile sale îl vor influenţa mai tîrziu pe Strabon.Eratostene (276-194 î.Cr.), astronom, matematician şi geograf grec- realizează prima măsurare relativ exactă a circumferinţei terestre şi stabileşte faptul că oikumena nu reprezintă decît2/7 din circumferinţa pămîntului (în vreme ce Ptolemeu va considera că aceasta reprezintă 1/2).Strabon (58?î.Cr.-21/25 d.Cr.), istoric şi geograf grec- Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la sfîrşitul secolului al XV-lea, cînd este tradusă în latină la Roma,în 1470;- studiind relaţiile dintre om şi mediul natural, Strabon studiază originea popoarelor, migraţiile acestora, constituireaimperiilor, etc.; Mai aproape de istorie, scrierile lui Strabon vor fi revalorizate de şcoala geografică franceză începîndcu secolul al XIX-leaMarinos din Tyr (a doua jumătate a secolului I d. Cr.), matematician şi geograf grec- pune la punct proiecţia ortogonală (care stă la baza proiecţiei Mercator); cercetările sale sînt cunoscute indirect, prinintermediul operei lui PtolemeuPtolemeu (90-168 d.Cr.), geograf şi astronom grec- Geografia – lucrare necunoscută în Occident pînă la începutul secolului al XV-lea, cînd este tradusă la Florenţa de unînvăţat bizantin, Emmanuel Chrysoloras- Ghidul geografic - poate fi considerat primul tratat de geografie matematică; prezintă patru procedee de proiecţiecartografică, mult mai precise decît cele existente (de exemplu cele ale lui Marinos din Tyr)Pliniu cel Bătrîn sau Caius Plinius Secundus (23-79 d.Cr.), naturalist roman-Istoria naturală, adevărată enciclopedie a timpului său, a fost tradusă şi reeditată în nu mai puţin de 38 de ediţii între1469 şi 15329 Lungimea măsurată în prezent prin tehnici aerospaţiale este de 40 007,864 km.35Decăderea Greciei ca putere militară şi expansiunea Imperiului Roman a modificatharta politică a antichităţii însă nu a marcat o ruptură culturală. Cultura greacă a fost preluată înmare măsură de cea romană. Artele şi ştiinţele Greciei au constituit fundamentul celor romane,fapt petrecut în mare măsură prin influenţarea directă a savanţilor latini care s-au format multăvreme în şcolile şi academiile greceşti (Lucreţiu era epicurian, Seneca stoic iar Cicero eradescendent al Noii Academii). Unul dintre cei mai cunoscuţi savanţi romani, Plinius cel Bătrîn, autilizat ansamblul lucrărilor greceşti, completate cu informaţii noi culese din lumea latină pentrurealizarea celor 47 de „cărţi” ale Istoriei naturale, din care două (a treia şi a patra) erau destinategeografiei. Apariţia şi apoi destrămarea Imperiului Roman, cu întreg cortegiul de evenimente pecare le-a generat sau cărora le-a suportat presiunea, a însemnat mult mai mult pentru dezvoltareaulterioară a ştiinţelor decît o sumă de lucrări lăsate moştenire posterităţii. Evoluţia politică şiculturală a Romei a condus la apariţia celor „două Europe”, respectiv cea urmaşă a ImperiuluiRoman de Răsărit (care a fost continuat de Bizanţ şi de ortodoxie) şi cea urmaşă a ImperiuluiRoman de Apus (care a fost continuat de Sfîntul Imperiu Roman Germanic şi de catolicism).5.2. Geografia Evului Mediu timpuriu şi a RenaşteriiREPERE ÎN GEOGRAFIA EVULUI MEDIU TIMPURIU (SEC. XIII-XIV)Perioadă a erudiţilor, Evul Mediu timpuriu este caracterizat de o revalorizare a geografiilor antice, de o reluare ainformaţiilor oferite de Strabon, Ptolemeu, Pliniu sau Pomponius Mela, completate cu cele ale enciclopediştilormedievali precum Isidor din Sevilla sau Paul Orose. Principalele lucrări ale perioade sînt următoarele:- Sfera, în care Sacrobosco (Paris, 1230) realizează un compendiu al cunoştinţelor astronomice şi cosmografice aleAntichităţii; tradusă din latină în franceză, italiană, spaniolă, engleză, ebraică, lucrarea se găsea în toate bibliotecilevremii- Speculum, de Vincent de Beauvais (1245), compilaţie a cunoştinţelor antice, organizată în patru părţi dintre careSpeculum naturalae are caracterul cel mai « geografic »;- Cartea tezaurului, a lui Brunetto Latini (către 1250) este de asemenea o compilaţie a cosmografiilor preexistente.Un rol important l-au avut scrierile lui Marco Polo (1254-1324), în special Millione (sau Cartea minunilor lumii), pe bazacăreia a apărul Atlasul Catalan (1375) ce încerca o cartografie aproximativă a Asiei Orientale pe baza istorisirilorcălătorului veneţian.36REPERE ÎN GEOGRAFIA RENAŞTERII (SEC XV-XVI)Geografia renaşterii este geografia marilor explorări ale lumii intra şi extraeuropene; caracteristicile sale principale sîntlărgirea universului cunoscut (descoperirile geografice), cunoaşterea « lumilor noi » (prin publicarea jurnalelor de bordşi a jurnalelor de călătorie), cartografierea acestora (dezvoltarea tehnicilor cartografice, realizarea hărţilor, portulanelorşi atlaselor)SECOLUL AL XV-LEA: Secolul enciclopediilor şi compilaţiilor

1410 – Imago Mundi a cardinalului Pierre d’Ailly (compilaţie din lucrările anticilor şi ale Sfinţilor Părinţi (SfîntulAugustin, Albert cel Mare)1476 – publicarea la Strasbourg a lucrării lui Vincent de Beauvais1477 – este publicată la Veneţia Cosmografia papei Pius al II-lea (Aeneas Sylvius Picolomini), cu titlul Historia Rerumubique gestarum, în care se încearcă o sinteză între geografia antică (Strabon) şi cea medievală (Pierre d’Ailly, MarcoPolo, Odoacru din Pordenona, etc.);SECOLUL AL XVI-LEA: Secolul descrierii moderne a lumii1) MARILE DESCOPERIRI GEOGRAFICE ŞI JURNALELE DE CĂLĂTORIECristoforo Colombo în italiană sau Cristóbal Colón în spaniolă (1451-1506)-Prima călătorie: scrisoarea către G. Sanchez (trezorierul regatului) din februarie 1493, este prima atestare a Americii;tradusă în latină sub numele de De Insulis nuper inventis, aceasta cunoaşte o difuzie rapidă (9 ediţii între 1493-1494, laRoma, Paris, Bâle şi Anvers; în limba germană nu este tradusă decît în 1497);-A doua şi a treia călătorie nu sînt cunoscute decît indirect, prin intermediul scrierilor călugărului Bartolomeo de LasCasas (1470-1566) şi ale fiului său Fernando Colomb (1488-1539), care i-au utilizat jurnalele de bord în prezentpierdute;-Din ultima călătorie nu se cunoaşte decît scrisoarea din 7 iulie 1503 scrisă în Jamaica, publicată la Veneţia în 1505sub numele Copia de la lettera che scrisse Don Cristoforo Columbo, vicere di Spagna e almirante de la insule Indie, alli christianissimie potentissimi re et regina di Spagna.Amerigo Vespucci (1454-1512) navigator italian în slujba Spaniei şi Portugaliei-A profitat de o mai bună cunoaştere europeană a călătoriilor sale; una din versiunile jurnalelor sale, numită QuatuorNavigationes a ajuns în Franţa, la Saint-Dié des Vosges, unde cosmograful german Martin Waldseemüler (1470-1521),în Cosmographiae introductio […] insuper quatuor Americii Vespuccii navigationes, din 1507, consideră nimerit a numicontinentele descoperite de Columb America, după numele navigatorului florentin.Navigatorii portughezi şi descrierile Africii, Oceanului Indian şi Asiei2) SISTEMATIZAREA CUNOŞTINŢELOR ŞI TRECEREA DE LA CURIOZITATE ŞTIINŢIFICĂ LAINTERESE PRACTICE: DUPĂ 1550- Odată trecută febra descoperirilor, are loc un proces de triere a informaţiilor, de verificare, de comparare şi decorectare a acestora, fapt care va conduce la colecţii sistemetizate de scrieri cu caracter geografic. Principalele figurirenascentiste ale perioadei sînt:- veneţianul Gian Battista Ramusio (1485-1557), cu trei volume grupate sub titlul Delle Navigazione e Viaggi; primulvolum este centrat pe cunoaşterea Africii şi a Asiei sudice (călătoriile lui Conti, Varthema, Cadamosto, Vasco daGama, Cabral, Alvarez, Pigafetta, Leon Africanul); al doilea pe descoperirea Asiei Centrale (Marco Polo, Hayton,Rubrouk, Paul Jove), Rusiei (Herberstein) şi mărilor polare (Zeno); al treilea este dedicat Americilor (Pierre Martyr,Vespucci, Verrazano, Cortés, Cabeza de Vaca, Coronado, Orellana, Oviedo, Cartier).- englezul Richard Hakluyt (1553-1616), cu trei volume publicate în 1589, care păstrează structura lui Ramusio, însăcare sînt centrate pe călătoriile englezilor (Frobisher, Raleigh, Drake, Hawkins, Davis, Cavendish, etc.): Principalnavigations, voyages and discoveries of the English nation, made by sea or over land to the most remote and farthest distant quarters of theearth within the compass of these 1500 years.- englezul Samuel Purchas, discipol al lui Hakluyt, care publică în 1625 Hakluytus Posthumus,or Purchas his Pilgrimescontaining the history of the world by sea voyages and land travels by Englishmen and others, în care descrie şi călătoriile spaniolilorşi olandezilor, rivalii principali ai expansiunii coloniale a Angliei- flamandul Theodor de Byr publică la Frankfurt, între 1590 şi 1634 cele 25 de volume ale seriei Collectionesperegrinatiorum in Indiam Orientalem et Occidentalem (respectiv 12 volume pentru Indiile Orientale, numite şi MicileCălătorii, şi 13 volume pentru Indiile Occidentale, grupate în Marile Călătorii)-flamandul Levinus Hulsius publică la Frankfurt, între 1598 şi 1663 un număr de 69 de volume, începute cu Sammlungvon 26 Schiffahrten nach Ost und West Indien, o anthologie a 26 de călătorii engleze şi olandeze.- flamandul Jan Huyghen Van Linschoten publică în 1596 la Amsterdam “biblia” căpitanilor olandezi, Navigatio etItinerarium in Orientalem Indiam, care va sta la baza expansiunii coloniale olandeze.373) REVIGORAREA COSMOGRAFIILOR – ACTIVITATE PRECURSOARE A GEOGRAFIEI MODERNEa) Aria germanică:-M. Waldseemüller: Cosmographia Introductio (1507)-J. Schöner: Luculentissima descriptio (1515), Opusculum geographicum (1533)-P. Apian (inventator al proiecţiei stereografice): Cosmographia (1524), tradusă în franceză şi îmbogăţită în 1544 deGemma Frisius, la Louvain (Belgia de astăzi)- elveţienii Glareanus cu De Geographia Liber (1524) şi Vadianus cu De Situ Orbis (1522)- germanul Sebastian Münster – Cosmographia, Bâle, 1550b) Aria latină:- portughezul Duarte Pacheco Pereira – Esmeraldo de Situ Orbis (1508)

- spaniolul Martin Fernandez de Enciso - Suma de Geographia (Sevilla, 1519), adaptată în engleză de Roger Barlowdin Bristol şi plagiată în franceză de Alfonse de Saintonge (1544-1545)- portughezul Pedro Nuñez – Tratado da Sphera (1537)- spaniolul Pedro de Medina – Arte de Navegar (1545) tradus în germană, italiană, engleză şi franceză- spaniolul Martin Cortés – Breve compendio de la esfera y de la arte de navegar (1551), tradus în engleză în 1561 de RichardEden (The Arte of Navigation) şi de William Bourne, în 1573 (Regiment of the Sea)- francezii Jacques Signot – Division du monde (1539) şi Oronce Fine - De Mundi Sphaera, sive Cosmographia libri V(1542)5.3. Geografia modernăLa începutul secolului al XVII-lea sînt constituite rudimentele a ceea ce astăzi se numeşte geografie generală,geografie regională şi geografie locală:Pierre Davity: Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635): « Descrierea pămîntului este numităGeografie şi este diferită, ca parte a întregului, de Cosmografie, care este descrierea lumii. Chorografia este descriereaspecifică a unei provincii iar Topografia, respectiv descrierea unui loc, nu este altceva decît reprezentarea specifică aunui oraş, cu sau fără teritoriul său ».SECOLELE XVII-XVIII – geografia ofiţerilor şi geografia colonială; primele enciclopedii(Bernard Varenius, geograf olandez de origine germană, 1622-1650 – Geographia generalis, 1650; ConradMalte-Brun, geograf francez de origine daneză, 1775-1826 – Geographie Mathématique, physique etpolitique de toutes les parties du monde, 1803-1807)38Fig. 4 - Oameni şi relaţii în apariţia ştiinţei moderneFig. 5 – Preeminenţa ştiinţelor naturale în procesul de construire a geografiei moderne39Fig. 6. – Schiţarea constituirii geografiei moderneLocul geografiei umane în cadrul ştiinţelor naturii după Fr. Ratzel(sursa : Frank Debié - Géographie économique et humaine, PUF, collection Premier cycle, Paris, 1995)Botanica Zoologia AntropologiaMorfologiaEvoluţia speciilorEcologiaFitogeografiaAnatomiaEvoluţia speciilorEtologia (comportamentul speciilor)Ecologia(raporturi specie/mediu)Zoogeografie(repartiţia speciilor)Antropologie fizicăPaleontologieAntropologie culturalăAntropogeografie(raporturi om/mediu)Antropogeografie(repartiţia oamenilor)Geografia – ştiinţă transversală a fenomenelor de repatriţie după Fr. Ratzel(sursa : Frank Debié - Géographie économique et humaine, PUF, collection Premier cycle, Paris, 1995)Ştiinţe naturale şi umane Subdisciplinele geografiei Probleme abordate de cercetarea geograficăGeologiaTopografiaClimatologiaBotanicaZoologiaAntropologiaŞtiinţele politiceGeomorfologiaGeografa climatelorBiogeografiaZoogeografia

AntropogeografiaGeografia politicăRepartiţia formelor de relief terestruRepartiţia fenomenelor şi zonelor climaticeRepartiţia asociaţiilor şi cuverturilor vegetaleRepartiţia speciilor animaleRepartiţia oamenilor şi a civilizaţiilorRepartiţia statelor şi sistemelor politice40Definiţia dată de Ratzel antropogeografiei este foarte fecundă : antropogeografia studiazărepartiţia oamenilor pe suprafaţa terestră precum şi raporturile pe care le întreţin cu mediile în care trăiesc.Conform logicii lui Ratzel, geografia umană joacă trei roluri foarte diferite :- geografia umană este o demografie spaţială. Ea studiază inegala repartiţie a oamenilor pe pămînt,variaţia densităţilor, « deşerturile umane » şi marile nuclee de densă populare. Ea încearcă să explice motivele(cauzele) acestei repartiţii precum şi evoluţiile sale în curs : migraţii, fronturi pioniere, creştere demografică internă;- geografia umană este o antropologie spaţială. Completînd antropologia, antropogeografia studiazărepartiţia spaţială a fenomenelor care interesează antropologii epocii : rasele, limbile, modurile de trai, gredele decivilizaţie (vînători itineranţi, păstori nomazi, agricultori sedentari, etc. );- geografia umană este o ecologie umană. Ea studiază raporturile dintre om şi mediul în care trăieşte.Omul « împrumută » din mediu elementele regimului său alimentar, materialele de construcţie ale locuinţei sale,precum şi pe cele ale îmbrăcăminţii pe care o poartă. Inegala durată a zilelor şi a nopţilor, succesiunea anotimpurilor,creşterea plantelor alimentare sau mişcările nomade ale animalelor îi ritmează omului munca, viaţa şî manifestărileculturale (sărbătorile).(sursa : Frank Debié - Géographie économique et humaine, PUF, collection Premier cycle, Paris, 1995)41Fig. 7 – Geografia modernă – începuturile instituţionalizării42Fig. 8 – Revoluţia cantitativă6. Geografie fizică şi geografie umană“ [În anii ‘60] prima eroare a fost să se considere ca unfapt evident separarea geografiei fizice de geografia umană,fiecare din cele două separîndu-se la rîndul lor într-o serieîntreagă de specializări: geomorfologie, climatologie,biogeografie în geografia fizică, geografie urbană şi rurală îngeografia umană. (…) Se pare că în prezent se încearcăgăsirea unui nivel de echilibru între cele două demersuriclasice: acela fizic, ce uită adesea gradul de antropizare alplanetei, derivînd către geologie, şi acela uman care nu ţinesuficient seama de medierea spaţiului [fizico-geografic] înorganizarea socială a teritoriilor”.Jacqueline Bonnamour – Le bonheur d’être géographeGeograful şi epistemologul Ron J. Johnston (1989)10 găseşte diferenţa principală dintregeografia fizică şi cea umană la nivelul explicării mecanismelor care sînt la originea unui fenomen oarecare.Această diferenţă derivă din natura11 diferită a mecanismelor fizice şi a celor socio-economice.10 Citat de Frank Débié, 199511 Etimologia cuvîntului natură cu sensul de « esenţă » vine din verbul latinesc nascor = a naşte; prin urmare natura(esenţa) unui lucru, proces sau fenomen reprezintă ceea ce este intrinsec (preexistent, spontan, originar) în respectivullucru, proces sau fenomen.43În geografia fizică, mecanismele subiacente determină fenomenele. Problema care sepune este aceea că fenomenele nu sînt niciodată identice şi nu depind de un anume mecanism cide o combinaţie de mecanisme multiple, nu toate cunoscute, dar care au o dinamică temporalălentă, schimbîndu-se foarte puţin odată cu trecerea timpului. Butada compozitorului italianRuggero Leoncavallo (1857-1919) conform căreia „natura merge pe un drum atît de lung încîtpare imobilă“ ilustrează foarte bine această stare de lucruri. Prin urmare, geografia fizică, aidomacelorlalte ştiinţe ale naturii12, se va concentra în primul rînd asupra identificării şi înţelegerii unuinumăr cît mai mare de mecanisme, precum şi asupra combinării acestora. Odată descoperite şi

înţelese, aceste mecanisme naturale nu îşi mai modifică esenţa ci doar parametrii. De exemplucircuitul apei în natură este un mecanism a cărui funcţionare nu se schimbă odată cu trecereatimpului; ceea ce poate evolua este cantitatea de materie (în acest caz cantitatea de apă în diverselesale forme de agregare) care participă la diferitele faze ale ciclului. Scăderea temperaturii globaleconduce la instalarea perioadelor glaciare, în care mari volume de apă sînt scoase temporar dincircuit, fiind stocate în calotele continentale sau oceanice. Creşterea temperaturii din perioadeleinterglaciare va reintroduce apa îngheţată în dinamica obişnuită a hidrosferei. Evoluţia geografieifizice ca ştiinţă se bazează deci pe identificarea şi explicarea proceselor naturale noi saunecunoscute care intervin în funcţionarea unui mecanism deja cunoscut. Se poate observa căprincipiul cauzalităţii ocupă o poziţie principală în cadrul cercetărilor efectuate de geografia fizică,de unde o foarte mare tentaţia pentru acceptarea determinismului filosofic drept tramă teoretică generală.În geografia umană, mecanismele intrinseci care intervin în concretizarea fenomenelorsînt ele însele produsul unei evoluţii istorice rapide şi continue; procesele care materializează realităţilestudiate de geografia umană sînt evolutive iar evoluţia lor este de multe ori datorată unor cauzeexterioare. Mai mult, ritmul de transformare a mecanismelor nu rămîne constant. Accelerareaproceselor naturale şi socio-economice indusă de progresul tehnologic este din ce în ce mairapidă iar durata de viaţă a unui ansamblu de interrelaţii scade pe zi ce trece, fenomen numittranzienţă13 de sociologul american Alvin Töffler. Civilizaţiile agricole au avut nevoie de 10 000 deani pentru a şlefui organizările teritoriale rurale. Industria le-a distrus sau le-a transformat în12 Cu sensul de realitate existentă în afara culturii şi a civilizaţiei, cuvîntul natură trimite la physis, respectiv la alcătuireamaterială a lumii, precum şi la caracteristicile naturale (lat. physicus, gr. phusikos) ale acesteia.13 În opinia lui Töffler, tranzienţa reflectă instabilitatea din ce în ce mai mare a relaţiilor sociale. Astfel, generaţiabunicilor noştri era mai stabilă din acest punct de vedere: prietenii lor rămîneau aceiaşi pe întreg parcursul vieţii, cufoarte puţine şanse de a fi schimbaţi. În prezent, dinamica spaţială accentuată a unui individ (deplasări temporare saudefinitive la distanţe mari, pentru studii sau pentru un loc de muncă), lărgeşte sfera de « prieteni », însă calitatea şiintensitatea relaţiilor stabilite cu aceştia este net inferioară celor stabilite de bunicii noştri cu prietenii lor. Acestconcept se regăseşte foarte bine în geografia actuală: o întreprindere se poate localiza sau delocaliza foarte rapid; uncartier urban poate înflori sau decădea în timpul unei vieţi de om; un masiv forestier poate fi defrişat şi refăcut în celmult 25 de ani, etc.44profunzime în doar 250 de ani (1700-1950). Organizările industriale (regiuni, axe, centreindustriale), care păreau veşnice, sînt complet modificate, sau chiar înlocuite în doar cîţiva ani, deorganizările teritoriale specifice revoluţiei cibernetice… Problema care se pune nu este deci doaraceea de a identifica mecanismele şi de a le înţelege combinarea, ci şi de a înţelege transformareaacestora. Exemplul dinamicii teritoriale a spaţiului geografic cuprins între frontierele Belgieiactuale (fig. 9) poate ilustreze foarte bine această particularitate a domeniului de cercetare ageografiei umane.În spaţiul belgian, dezvoltarea economică –şi prin urmare centrul puterii politice – acunoscut o translaţie spaţială multiplă. Sfîrşitul evului mediu a găsit Flandra înfloritoare datorităactivităţilor comerciale şi meşteşugurilor dezvoltate în oraşele litorale, în vreme ce Valoniarămăsese o provincie periferică, rurală şi săracă. Comerţul şi agricultura Flandrei, beneficiind decadrul medieval înfloritor al litoralelor Mării Nordului vor suferi însă rapid din pricina apariţieigermenilor revoluţiei industriale, care vor apare în Valonia, bogată în zăcăminte carbonifere şibeneficiind de aportul de tehnologie adus din Franţa în timpul ocupaţiei napoleoniene.Scimbîndu-se sursa avuţiei (de la agricultură, meşteşuguri şi comerţ la industrie) se schimbă şisistemul politic, aristocraţia pierzînd puterea în favoarea burghezilor valoni. Deoarece sursabogăţiei şi puterea politică se deplasase în Valonia, Flandra devine săracă şi se supra-populează.Această stare de lucruri, dezastruoasă la început, se transformă în avantaj odată cu introducereavotului universal, care oferă puterea celor mai mulţi. Pe fondul urmărilor crizei economice din1930 şi a dinamicilor economice majore ale investiţiilor internaţionale, care caută mînă de lucruieftină şi ieşiri rapide la ocean, Valonia va pierde treptat supremaţia.

Se observă aşadar faptul că, fără înţelegerea dinamicii mecanismelor aflate la lucru,deseori puţin vizibile, nu se poate explica apariţia, evoluţia şi dispariţia structurilor spaţiale puse înloc.Marea diferenţă dintre geografia fizică şi geografia umană ar fi deci aceea mai generală caresepară ştiinţele naturale de ştiinţele umane: ştiinţele naturii încearcă să înţeleagă mecanismerelativ stabile, în vreme ce ştiinţele umane lucrează cu mecanisme aflate într-otransformare rapidă şi neîntreruptă. Pentru ştiinţele naturii prioritatea ar fi aceea de aidentifica, de a demonstra şi de a combina aceste mecanisme, în timp ce în ştiinţele umaneaccentul cade asupra înţelegerii transformării istorice a mecanismelor. Adeasta este una dintreexplicaţiile pentru care determinismul evoluţionist a fost adoptat mai repede de geografia umană decîtde geografia fizică, rămasă mult timp sub stăpînirea determinismului mecanicist cu origini înconcepţiile filosofice ale lui Descartes şi ale lui Newton.45Fig. 9 – Economie, politică şi tectonică teritorială în Belgia(după Christian Vandermotten)Analiza lui Johnson este doar una printre multe altele care s-au focalizat asuprataxonomiei ştiinţelor geografice, într-un peisaj epistemologic înfocat, cadru pentru interminabiledispute ştiinţifice între geografi (v. Donisă, 1977, p. 85-89). În cele ce urmează vom încerca sădemonstrăm că geografia rămîne o ştiinţă unitară cu drepturi depline în cadrul cunoaşterii umane.466.1. Geografie fizică şi geografie umană – o divizare arbitrară şi periculoasăDiferenţierea unei geografii fizice şi a unei geografii umane în interiorul geografiei nueste rezultatul unor deosebiri teoretice fundamentale. Această dihotomie este rezultatul aplicăriiprincipiului reducţionist14 care în cazul geografiei are o utilitate mai degrabă didactică. Deosebirearamurilor şi subramurilor geografice are drept scop principal crearea de repere epistemologice nuatît pentru specialistul geograf cît pentru auditoriul său (specialiştii celorlalte discipline, instanţeleadministrative, elevi, studenţi, etc.).În cadrul geografiei, disputele ridicate de existenţa a două geografii, fizică şi umană, aufost întotdeauna legate nu atît de dinamica internă a ştiinţei în sine ci de modificarea, înperioadele de criză, a balanţei puterii în structurile administrative (în instituţiile geografice precumsocietăţile de geografie, secţiunile de geografie din academii şi universităţi ori în departamenteleministeriale de profil). Acest fenomen poate fi urmărit încă de la constituirea geografiei moderne:conflictele între vidalieni şi anti-vidalieni în Franţa, între ritterieni şi adepţii lui Humboldt înGermania. În perioada de criză epistemologică a geografiei (1950-1970) aceleaşi comportamenteau continuat sciziunea între geografii fizicieni şi geografii umanişti în întregul Occident. Deoarece« comanda socială » a avantajat în acea perioadă geografia umană, geografia fizică a fost lentmarginalizată iar specialiştii săi fie s-au raliat altor ştiinţe naturale, fie şi-au « umanizat » discursulşi metoda. Acelaşi lucru se întîmplă în prezent în Rusia şi în fostele ţări comuniste din EuropaCentral-estică, unde geografia fizică, inertă din punct de vedere ideologic, a fost lăsată să evoluezeliber între 1950-1990, pe cînd geografia umană a fost constrînsă să rămînă la nivelul idiografic dela începutul secolului al XX-lea. Trecerea balanţei puterii dinspre geografia fizică spre cea umanăîn Europa Central-estică nu este (şi nu va fi) atît de dramatică precum în Occidentul anilor ’60deoarece problemele globale ale omenirii impun o echilibrare (o recentrare) a interesului geograficcătre nivelul tradiţional de cercetare, cel mezospaţial, care îmbină ambele direcţii de cercetare alegeografiei. În plus, analiza istorică a acestor confruntări au adus o oarecare înţelepciune în rîndulgeografilor, care au înţeles faptul că nu conflictele interpersonale, fie ele şi ştiinţifice, pot controlamersul disciplinei, ci dinamica generală a societăţii, singura aptă să valideze direcţiile de evoluţieale ştiinţelor geografice. Este evident prin urmare că divizarea geografiei în fizică şi umană este14 Reducţionismul este o doctrină filosofică – sau un curent epistemologic – după care realitatea nu poate fi explicatăprin ea însăşi ci doar plecînd de la componentele sale primare. Astfel, viaţa, ca fenomen biologic, nu poate fi înţeleasădecît prin studierea fundamentelor sale fizico-chimice (atomi, molecule, enzime). În cazul nostru, geografia unitarănu ar putea fi descrisă şi definită în mod direct. Pentru a-i proba existenţa trebuie să fie analizate componentele sale,respectiv disciplinele şi subdisciplinele sale.

47artificială şi exterioară dinamicii interne a disciplinei, care a rămas unitară dincolo de diverseledispute teoretice.Analiza comportamentului cercetătorului geograf precum şi studiile epistemologiceasupra geografiei tind să demonstreze faptul că geografia este ancorată mai degrabă într-o concepţieholistă asupra domeniului şi metodelor sale de studiu. Holismul epistemologic15 postulează ideeacă o cercetare nu se bazează niciodată pe o singură ipoteză ci « angajează ansamblul cunoaşteriiteoretice a unui domeniu ştiinţific la un moment dat al istoriei ştiinţelor » (Clément, Démonque şialţii, 2000). Pentru a-şi finaliza eforturile, cercetarea geografică, oricare ar fi obiectul asupra căruias-ar focaliza, este nevoită să facă apel la întreaga cunoaştere de specialitate disponibilă la unmoment dat. Prin natura lor, cercetările geografice nu pot aparţine în exclusivitate unei singuresubdiscipline geografice. Este foarte greu să fie acceptat drept corect din punct de vedere ştiinţificun studiu de climatologie, la orice scară ar fi el realizat, dacă acesta se limitează la a descoperi şiexplica mecanismele naturale implicate, fără a ţine seama de mecanismele antropice care potinterveni (modificarea albedoului, a coeficientului de rugozitate spaţială, a compoziţiei fizice şichimice a aerului, a cuverturii vegetale, etc.). Acelaşi lucru este valabil şi în cazul geografiei umane:reţeaua mondială de telecomunicaţii depinde de ionosferă şi de capriciile activităţii solare;accesibilitatea oraşelor în cadrul unui sistem urban depinde de geomorfologia şi de hidrografiateritoriului analizat; intensitatea unei civilizaţii agrare depinde şi de calitatea solurilor pe care s-adezvoltat, etc.Dificultatea circumscrierii unui obiect propriu de cercetare nu rămîne prin urmaredoar la nivelul acestei artificiale separări a geografiei în fizică şi umană. În chiar interiorulgeografiei fizice, reputată ca fiind mai clară din punct de vedere teoretic şi metodologic, esteimposibil să se delimiteze cu claritate un obiect de studiu propriu fiecărei subdiscipline.Pedogeografia este în esenţă o sumă de informaţii sintetizate din geologie, geomorfologie,biochimie, biofizică, agronomie, climatologie, biologie sau din ştiinţele sociale. La fel,geomorfologia nu poate defel să îşi structureze teoriile fără recursul la informaţiile furnizate degeologie, astronomie, meteorologie, hidrologie, geofizică, topografie. În plus, puţine mai sînt astăzimediile care să se mai poată numi medii naturale. Teoria ecologică a demonstrat faptul că un mediuîncetează să mai fie un mediu natural dacă acţiunea omului în cadrul său însumează o energie caredepăşeşte valoarea medie individuală zilnică de 20 de termii (1 termie=1 000 000 calorii). Dacăpînă la revoluţia agricolă din neolitic această valoare oscila între 5 şi 12 termii iar în perioadasedentarizării populaţiilor şi a apariţiei civilizaţiilor rurale ea varia între 12 şi 25 termii, revoluţia15 Holismul epistemologic (de la gr. holos=întreg) a fost dezvoltat de fizicianul Pierre Duhem (1861-1916).48industrială (70-200 de termii) şi apoi revoluţia microelectronică (peste 220 de termii)16 au condusîn mod clar la ruperea echilibrelor naturale şi la antropizarea avansată a mediului înconjurător.Situaţia actuală a Terrei, în care fenomenul încălzirii globale a atmosferei din cauza activităţilorumane poate să schimbe echilibrul geologic planetar în doar cîteva decenii (prin topirea calotelorglaciare şi ridicarea nivelului Oceanului Planetar) este un exemplu relevant al imposibilităţiicristalizării unui obiect de cercetare propriu unei anumite subdiscipline geografice fizice sauumane.Dacă acceptăm aceste consideraţii atunci trebuie să acceptăm şi faptul că, neavînd unobiect propriu de studiu, disciplinele geografice nu pot avea teorii şi metode proprii şi prinurmare nu pot efectua cercetări fundamentale 17. Cu alte cuvinte, ele sînt lipsite de atributele esenţialecare ar putea să le acorde statutul mult dorit de ştiinţă. O scurtă analiză a metodologiei lor reflectăfoarte clar că disciplinele geografice, fizice sau umane, nu pot să conducă cercetări de sine stătătoarecătre nivelele micro şi macroscopice ale naturii. La nivel microscopic geografia fizică esteincapabilă să se desfăşoare deoarece acest nivel este acoperit în întregime de microbiologie, dechimia moleculară ori de fizica (sub)cuantică. La nivelul microscopic al ştiinţelor sociale (adică la

scara individului) geografia umană este la fel de neajutorată: sociologia sau etnologia se ocupăîndeaproape de comportamentele individuale; (socio)psihologia are mijloacele necesare pentrusondarea subconştientului sau personalităţii individuale ori colective; ştiinţele economice şi-auconstruit eşafodaje teoretice extrem de soficticate pentru a putea diseca în amănunţimefuncţionarea individului economic (familie, firmă, întreprindere, stat); ştiinţele politice şi-audezvoltat teorii solide de studiere a mecanismelor puterii, etc. Acelaşi lucru este valabil şi la nivelmacroscopic: astronomia, astrofizica, geofizica, geologia, meteorologia, psihosociologiamulţimilor, demografia, macroeconomia, politica relaţiilor internaţionale, toate vor fi întotdeaunamult înaintea ştiinţelor geografice, care, dacă ar încerca să le încalce domeniul de cercetare, arface-o cu inconştienţa neofitului şi cu rezultate pe măsură…« Există părerea că un studiu geografic, cel puţin de geografie regională, sub pretextulcă analizează raporturile dintre mediul fizic şi om, consistă în enumerarea unor informaţii într-oordine stereotipică şi de neclintit: structură geologică, relief, climat, hidrologie, vegetaţie,16 CD-ROM Encyclopædia Universalis, articolul « Milieu naturel ».17 Spre deosebire de cercetarea normală (respectiv cercetarea care aprofundează cunoaşterea realităţii prin intermediulteoriilor, metodelor şi mijloacelor deja cunoscute şi acceptate), cercetarea fundamentală este cercetarea care exploreazănoi universuri şi noi limite în scopuri declarat non aplicative; scopul său este acela de descoperire a adevărurilorştiinţifice fundamentale, ceea ce conduce la construirea de noi teorii şi de noi metode). Spre deosebire de cercetareanormală, care este statică, cercetarea fundamentală este dinamică şi distrugătoare a paradigmei deja acceptate (pentruaprofundare, v. Thomas Kuhn, 1983).49populaţie şi aşezări, activităţi şi producţii, schimburi comerciale, totul însoţit sau precizat denenumărate date statistice. Această reţetă poate să prezinte uneori variante însă asta nu o vaîmpiedica să rămînă doar o caricatură, deoarece diferitele informaţii sînt împrumutate din altediscipline (geologie, meteorologie, hidrologie, biologie şi pedologie, demografie şi istorie,etnosociologie, economie şi tehnici diverse). Geograful apare astfel ca un tîlhar, ca un parazit, iaraportul său ştiinţific rămîne de nesesizat. De ce ar fi luat el în serios în afara sălilor de clasă sau aluniversităţilor ?»18.Pentru a se apăra, geografii invocă faptul că obiectul lor de studiu reprezintă nu acestesegmente de cîmpuri de cercetare proprii altor ştiinţe ci spaţiul geografic, privit ca o organizarecomplexă şi sintetică a realităţii, cuprinzînd simultan toate obiectele, procesele şi fenomenele care,fiecare în parte, constituie obiecte de cercetare specifice altor discipline naturale sau sociale.Analiza celor mai multe studii geografice demonstrează însă faptul că pentru majoritateageografilor « spaţiul geografic » se reduce la un banal cadru spaţial în care sînt localizate realităţileanalizate (mai bine spus descrise) conform reţetei prezentate în citatul anterior.Această stare de fapte este îngrijorătoare, iar lucrurile nu se opresc aici. O privirerapidă în istoria ştiinţelor demonstrează foarte repede că nici un geograf modern, cu excepţiaclasicilor (von Humboldt, Ratzel, de la Blache, Davis), nu a marcat profund cunoaşterea umană.În cele mai cunoscute clasificări ale ştiinţelor şi în cele mai cunoscute lucrări de epistemologie şide filosofie a ştiinţei (Jean Piaget, Karl Popper, Michel Foucault, Thomas Kuhn), geografia esteabsentă. Extrem de puţini geografi sînt citaţi în lucrările ştiinţifice din ştiinţele naturale sau dinştiinţele sociale. În schimb, în majoritatea scrierilor geografice, fie acestea teoretice,epistemologice, metodologice sau aplicative apar frecvent citaţi specialişti din celelelalte domeniiale cunoaşterii ştiinţifice; frecvenţa citărilor este atît de mare încît la o privire superficialărespectivii autori pot foarte bine trece drept geografi. Geografia apare astfel ca o disciplinăsecundară, tolerată, cu caracter enciclopedic, bună cel mult să contribuie la dezvoltareacunoştinţelor de cultură generală ale cetăţenilor statelor care bunăvoiesc să finanţeze învăţămîntulgeografic19.Pe lîngă confruntările artificiale dintre geografii fizicieni şi cei umanişti, prezentateanterior, această situaţie este datorată şi genezei geografiei moderne, respectiv originii sale duale:mai apropiată de ştiinţele naturale în Germania şi mai apropiată de ştiinţele sociale în Franţa. Oanaliză mai atentă proiectează însă rădăcinile acestei crize de identitate a geografiei în prioada18 CD-ROM Encyclopædia Universalis, articolul “Géographie”

19 Există state unde învăţămîntul geografic este absent, locul său fiind luat de discipline cu caracter etnografic,precum laografia din Grecia (din gr. laos=popor). În altele se păstrează doar un învăţămînt geografic preuniversitar, celsuperior fiind arondat ştiinţelor sociale (economia) sau naturale (biologia sau pedologia): Italia, Japonia, etc.50premergătoare apariţiei geografiei moderne, mai exact în secolele postrenascentiste (XVII-XVIII).În aceste două secole nu se întîmplă nimic cu adevărat remarcabil în domeniul geografiei.Geografia Renaşterii, axată pe revalorizarea şi corectarea operelor antice prin intermediulinformaţiilor noi furnizate de călătoriile negustorilor, militarilor şi marinarilor, ajunge la un nivelimposibil de depăşit. Speculaţiile (meta)filosofice nu îşi mai găsesc locul iar cantitatea imensă deinformaţii devine imposibil de stăpînit. Interesul savanţilor – şi implicit al structurilor de putereale epocii – se deplasează către domenii precise, impulsionate de invenţiile legate deinstrumentarul ştiinţific. Ştiintele de sinteză, precum geografia, lasă locul ştiinţelor specializate:meteorologia, hidrologia, topografia şi cartografia, geologia, biologia, economia, ştiinţele politice,istoria. Filosofia naturalistă face locul raţionalismului, empirismului şi sensualismului20, bazate peideea determinării fenomenelor de cauze naturale profunde şi unice. Nu puteau fi ştiinţe decîtacele discipline care îşi inventau metode şi mijloace de descoperire a acestor cauze (legi)universale. Astfel se explică succesul ştiinţelor fundamentale (matematica, geometria, fizica,astronomia) şi a celor naturale (chimia, biologia, geologia) sau tehnice (mecanica, optica,hidrologia, meteorologia).Orientate către micro sau către macrocosmos, aceste ştiinţe produceau în serieclasificări din ce în ce mai detaliate şi mai aprofundate, descoperind noi şi noi mecanisme naturalefundamentale. Urmărind aceleaşi principii de clasificare şi de descoperire a mecanismelorfundamentale se dezvoltă între secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea sociologia (denumită iniţial« fizică socială »), economia, ştiinţele politice, etnografia21. Rămasă descoperită din punct devedere metodologic (neavînd mijloacele şi metodele proprii de studiere a micro şimacrocosmosului), geografia a fost eclipsată în cadrul acestui peisaj epistemologic foarte dinamic.Încercarea singulară a geografului olandez Bernhardus Varenius (1622-1650) de a construi oteorie a geografiei fizice (Geographia generalis, 1650) a rămas fără urmări importante. Singura« nişă ecologică» rămasă încă neocupată era nivelul mezocosmic (mezospaţial), în care geografiaevoluase încă din antichitate, şi în care a continuat să evolueze pe parcursul celor două secoleenunţate, culminînd cu monumentala lucrare Geographia universalis publicată în opt volume între1810 şi 1829 a geografului francez de origine daneză Conrad Malte-Brun (1775-1826).Nivelul mezospaţial a permis dintotdeauna geografiei să îşi desfăşoare arsenalulmetodologic care, deşi schematic (observaţia şi descrierea), făcea posibilă încadrarea realului vizibilîntr-o structură cît de cît ordonată şi deci accesibilă nespecialiştilor. Efervescenţa renascentistăcondusese geografia către schiţarea a trei niveluri spaţiale de analiză a realităţii vizibile: cel local,20 Curentele filosofice care au influenţat în mod direct devenirea geografiei ca ştiinţă vor fi prezentate în a doua partea cursului, « Taxonomia Geografiei umane ».21 Etnologia şi antropologia sînt termeni sinonimi; şcoala anglo-saxonă utilizează termenul de etnologie iar ceafrancofonă pe cel de antropologie.51cel regional şi cel planetar (Broc, 1986). În Les états et les empires du monde (11 ediţii între 1614 şi1635), abatele Pierre Davity scria: « Descrierea Pămîntului este numită Geografie şi este diferită, caparte a întregului, de Cosmografie, care este descrierea Lumii [Universului, n.n.]. Chorografia estedescrierea specifică a unei provincii iar Topografia, respectiv descrierea unui loc, nu este altcevadecît reprezentarea specifică a unui oraş, cu sau fără teritoriul său ». Rămasă la nivelul descrierilorgenerale a locurilor, regiunilor şi planetei, geografia a fost surprinsă, cum am arătat, despecializarea accentuată a disciplinelor ştiinţifice, declanşată după Renaştere şi ajunsă la apogeu însecolul Luminilor22. Dezorientaţi, geografii au încercat să urmărească noile linii de forţă aleparadigmei în curs, ceea ce a avut două consecinţe principale.Prima a fost cea a cristalizării unor subdiscipline capabile să părăsească trunchiulstufos şi ineficient al geografiei-mamă. Axate pe descoperirile fundamentale din ştiinţele naturale,unele subdiscipline s-au predat necondiţionat acestora, alcătuind tandemuri inseparabile: geologie

- geomorfologie, meteorologie (climatologie) - geografia climatică, biologie - fitogeografie şizoogeografie, hidrologie - hidrografie, pedologie - pedogeografie. Identic au reacţionat cele ce maitîrziu aveau să se numească ramuri ale geografiei umane. Sub impulsul economiei clasicebritanice, savantul rus Mihail Vasilievici Lomonosov (1711-1765), aflat din 1758 la conducereasecţiunii de geografiei a Academiei de Ştiinţe din Sankt Petersburg tinde să pună bazele uneigeografii economice şi a unei geografii sociale printr-o vastă anchetă topografică, economică şietnologică asupra teritoriului rusesc, ale cărei rezultate vor sosi mult după moartea sa şi vor curmaastfel evoluţia acestor discipline. În Occident, geografii încep să schiţeze geografia urbană şigeografia rurală, în strînsă legătură – chiar dacă în esenţă conflictuală – cu istoria şi sociologia.A doua consecinţă a fost imitarea ştiinţelor naturale şi sociale cu succes incontestabil,în vederea realizarea unor clasificări pertinente a realităţilor studiate şi a găsirii unor legi care săexplice aceste realităţi. Clasificarea formelor de relief, a organizărilor hidrografice, a climatelor, alocalităţilor urbane, a celor rurale, a peisajelor agricole sînt doar cîteva dintre direcţiile urmate înaceastă perioadă. Această imitare nu a fost decît superficială deoarece mijloacele şi metodele decercetare proprii nu au apărut, cele utilizate aparţinînd celorlalte ştiinţe consacrate. Chiar dacăcerinţele lucrului ştiinţific impuneau incursiuni către « invizibilul » micro sau macrocosmic,geografii reveneau degrabă în domeniul vizibilului specific realităţii mezocosmice:22 Secolul al XVIII-lea este cunoscut şi sub numele de « secolul Luminilor » (fr. Lumières şi germ. Aufklärung).Denumirea vine de la tranşarea raţionalistă a conflictului scolastic dintre « lumina naturală » şi « luminasupranaturală » (mai exact dintre teologia naturală, respectiv interpretarea cuvîntului divin, şi teologia revelată iniţiaţilordirect de către divinitate). Prin urmare « secolul Luminilor » este perioada în care savanţii şi filosofii au început săafirme că lumea poate fi cunoscută direct, fără intermediere divină, prin intermediul raţiunii (deci a luminii naturale,înnăscute, a omului).52« În toate aceste domenii, ancheta trebuie să fie adîncită către fenomenele chimice saubiologice fără de care lumea nu poate fi înţeleasă. […] Cercetători, ingineri şi tehnicieni de formaţie variatăse concentrează asupra acestor nivele. Pentru geograf, incursiunile către faptele microcosmosului rămînlimitate căci ele nu au altă motivaţie în afara aceleia de a lumina ceea ce este vizibil »23.La nivelul mezospaţial, unde se combină în forme vizibile obiectele, procesele şifenomenele invizibile ale micro şi macrocosmosului (particole şi forţe subatomice, reacţiibiochimice, comportamente individuale, gravitaţia, magnetismul terestru), realitate este extrem decomplexă atît în ceea ce priveşte forma cît şi în ceea ce priveşte conţinutul. La acest nivelreducţionismul ştiinţific trebuie să funcţioneze la capacitate maximă pentru ca realităţile să poatăfi înghesuite în clasificări şi taxonomii cît de cît utile. Faptul este extrem de evident în geografie:nu există două locuri identice, două procese identice, două fenomene identice. Din această cauză,cu tot efortul său teoretic şi metodologic, geografia a rămas la periferia ansamblului de ştiinţemoderne nomotetice24, condamnată să practice un demers descriptiv, idiografic25, sursă a graveicrize epistemologice de imediat de după cel de-al doilea război mondial.6.2. Geografia regională – expresie a unităţii geografiei ?Această aparentă slăbiciune a geografiei ascunde de fapt argumentele puternice alespecificităţii sale ca ştiinţă, precum şi pe cele ale unităţii sale fundamentale. Specificul geografiei esteacela al indivizibilităţii obiectului său de cercetare.Regiunea geografică (după A. Bailly, 1998):Geografia este singura disciplină pentru care regiunea este o noţiune centrală (Etienne Juillard, 1967). Spre deosebire de alteştiinţe care abordează dimensiunea spaţială a societăţii, geografia se distinge prin predilecţia pentru formele deorganizare spaţială, subansamblurile teritoriale, structurile sau subdiviziunile regionale, la nivelul unor naţiunisau a unor spaţii mai vaste. Scara regională este specifică geografiei şi pentru că la acest nivel este posibil deabordat, într-o manieră sistemică, specificul relaţiilor dintre om şi mediu. Cu toată vechimea geografiei regionaleal cărui obiect de studiu este identificarea spaţiilor caracterizate printr-o anumită omogenitate naturală şiantropică, subzistă încă o serie de ambiguităţi în jurul conceptului de regiune care spre deosebire de cel denaţiune are structuri şi finalităţi mai puţin afirmate.

Regiunea, în calitate de concept ştiinţific, are o istorie îndelungată.. Încă din sec. al XVIII-lea se generalizaseprezentarea descriptivă a unor arii geografice, pornind de la premiza unicităţii lor (de ex. Descriptio Moldaviae a luiCantemir). Tot de atunci se dezvoltă două concepte paralele care vor face carieră geografică : bazinul fluvial şi23 P. Claval, 2001, p. 4624 De la gr. nomos=lege, regulă; ştiinţele nomotetice sînt ştiinţele care au un corpus teoretic bine constituit, bazat peaxiome, teoreme sau legi irefutabile (din lat. refutare=a respinge; refutatio=argumentare de respingere a unei idei).25 De la gr. idios=propriu, specific; demersurile idiografice nu sînt acceptate ca ştiinţifice deoarece ele descriu obiecte,procese şi fenomene singulare, cu trăsături specifice, individuale, incomensurabile (de necomparat) cu trăsăturile altorobiecte, procese sau fenomene; aceasta face imposibilă comparaţia şi prin urmare clasificarea, de unde derivăimposibilitatea stabilirii unor legi generale.53regiunea naturală. La sfârşitul sec. al XIX-lea, apar alte două concepte esenţiale pentru dezvoltarea curentuluiregional în geografie, respectiv pol, punct central atractiv, punct de convergenţă şi organism (preluat dinfiziologie, în contextul apariţiei ecologiei). În acest fel se ajunge la definirea genului de viaţă sau mod de trai (PaulVidal de la Blache), punându-se astfel bazele unei abordări naturaliste a problematicii regionale. Genul de viaţă,văzut ca un ansamblu de modalităţi materiale şi sociale pe care un grup uman le pune în aplicare, creând unmediu geografic specific, va conduce mai târziu la conceptul de peisaj. În perioada interbelică, regiunea naturalăeste înlocuită tot mai mult cu regiunea istorică (spaţiu eterogen modelat de voinţa politică) şi de regiuneaeconomică (spaţiu organizat de relaţiile productive şi de schimb). Tot acum, conceptul de centralitate câştigă terenîn analiza regională (W.Christaller). Geografia nu a depăşit însă în tot acest timp orizontul local de analiză(regiunile de mici dimensiuni), rareori fiind abordate spaţii mai vaste (A.Siegfried în analiza diviziunilor politicesau J.Ancel în studiul frontierelor).După 1950, se manifestă noi orientări legate de apariţia unor noi concepte : spaţiu polarizat (spaţiu construit deun câmp de forţe, în funcţie de un pol sau de un centru dinamic, organizator al structurilor spaţiale), poli, reţele,ierarhie. Regiunea geografică devine astfel o „arie de polarizare structurată spaţial de influenţa unei metropoleregionale” (P. George, 1959). Se dezvoltă astfel conceptul de regiune funcţională, spaţiu definit de interacţiunilespaţiale ale fluxurilor de diverse origini, revelatoare ale structurilor şi modurilor de funcţionare a societăţilorumane. Necesităţile moderne ale planificării economice impun în plan practic, regiunea de amenajare (dedezvoltare), care combină elemente specifice regiunilor naturale, istorice, funcţionale sau economice.Regiunea este după cum se observă un concept dinamic, legat de evoluţia metodelor şi mijloacelorştiinţifice. Interesul comparativ, dominant altădată a fost treptat înlocuit cu interesul analitic şi sintetic, bazat petehnicile matematico-statistice şi informatice şi pe deschiderea interdisciplinară. Concepte precum, tramăindustrială, sisteme industriale (districte, zone, medii inovatoare), reţele de transport, memorie istorică (peisaje, identităţiculturale) se alătură interesului pentru sociologia organizaţiilor, analiza difuziunii spaţiale, conducând ladezvoltarea concepţiei sistemice. Regiunea este astfel concepută ca un sistem spaţial deschis ale cărui structuri reflectăinteracţiunea unor energii endogene şi exogene : oameni, resurse, capitaluri, tehnologii, informaţii, actori, mijloace,strategii etc. Fiecare regiune este în acest sens dotată cu o serie de elemente invariante (majoritatea fizice dar şiantropice) peste care se suprapun elementele dinamice. Constantele regionale nu sunt totuşi rigide dispunând îngeneral de flexibilitate. Această capacitate de adaptare presupune transformări (i)reversibile, specifice memorieispaţiale sau (dis)continue sub impulsul unor tensiuni sau rupturi. Astfel regiunile pot deveni izotropice,omogene şi polarizate sau anizotropice, fără centralitate şi discontinue. Dezbaterile asupra regiunii rămândeschise, indiferent de nivelul de abordare (global, regional sau local), de structurile sau câmpurile de forţe careintervin sau de procesele de transformare în curs care presupun, permanenţe, specificităţi, ritmuri, intensităţi etc.

Prin excelenţă ştiinţă sintetică şi existentă în calitate de corp de cunoştinţe specifice cumult înainte de manifestarea schismei care a separat ştiinţele naturale de cele sociale, geografia nuaparţine în totalitate nici unuia dintre cele două domenii ale cunoaşterii umane.Deoarece în ştiinţa modernă trebuia să îşi găsească un loc propriu, geografia a începutsă se definească drept o ştiinţă de frontieră, alături de un întreg cortegiu de alte discipline nomade(ecologia urbană, biofizica, ingineria genetică, etc.). Toate ştiinţele de frontieră se află mereu« între »: între om ca individualitate şi societatea din care face parte, între natură şi tehnică, întremineral şi biotic, între mediul natural şi mediul antropic, între teorie şi praxis (aplicaţiile practice),etc. Nici o ştiinţă nu poate revendica însă locul geografiei, acela de ştiinţă a naturii şi a societăţii.În ciuda asemănării obiectului de studiu, principalele sale rivale, ecologia şi mezologia (mesologia)sînt departe de a avea de a face cu complexitatea problematicii geografiei.Ecologia26, ştiinţă definită în 1866 de zoologul german Ernst Heinrich Haeckel (1834-1919) studiază relaţiile stabilite între organismele vii şi mediile –naturale sau antropice - în care26 De la gr. oykos=locuinţă, mediu de viaţă şi logos=cunoaştere, studiu.54acestea trăiesc. Mes(z)ologia27 este o ştiinţă biologică de frontieră, oarecum subordonată ecologiei,care are drept sferă de interes evoluţia relaţiilor dintre organismele vii şi factorii lor naturali demediu. Ambele discipline nu consideră în mod separat natura şi societatea; conform teoriilor ecomezologicesocietatea nu este altceva decît un produs natural al evoluţiei terestre, fiind perfectposibil să fie analizată cu ajutorul metodelor şi teoriilor naturaliste. Apogeul acestor concepţii afost atins în cadrul ipotezei Gaia (Lovelock şi Margulis, 1974), conform căreia Terra este unorganism viu, diferitele sale componente acţionînd nu numai în sensul adaptării la mediu ci şi altransformării acestuia în scopul îmbunătăţirii parametrilor întregului sistem28. Gîndită ca o reacţie(sau mai degrabă ca o alternativă) pentru teoriile evoluţioniste, ipoteza Gaia se află încă în sfera deinteres a ştiinţelor pămîntului.Pentru geografie, relaţiile stabilite între componentele naturale şi cele antropice nusînt semnificative decît din momentul în care acestea încep să prezinte un aspect omogen29 pe osuprafaţă mai mult sau mai puţin întinsă. În plus, spre deosebire de celelalte două ştiinţe,geografia are posibilitatea să studieze fiecare dintre componentele celor două medii, relaţiileasupra cărora se focalizează putînd fi studiate bidirecţional (şi dinspre societate către natură, nunumai dinspre natură către societate).Ajungem astfel la sfera principală de interes a geografiei: regionarea. Regionarea nutrebuie înţeleasă ca un efort steril de delimitare a unor suprafeţe care prezintă trăsături cît maiomogene. Regionarea geografică, spre deosebire de cea ecologică sau mezologică nu urmăreştedoar identificarea mecanismelor care produc în plan vertical (relaţiile mediu-organism) caractereleomogene ale unui spaţiu oarecare. Studierea relaţiilor verticale dintre elementele fizico-geografice,socio-geografice sau fizico-socio-geografice este completată de studierea relaţiilor în planorizontal, respectiv cele realizate între diferite medii (naturale, antropice sau complexe). Ori, înplan orizontal, parametrul care acţionează cel mai puternic este distanţa. Geografia este singuraştiinţă care ia în calcul distanţa (fizică ori metafizică) în apariţia şi evoluţia spaţiilor omogene.Distanţa este parametrul care temporizează acţiunea gravitaţiei asupra proceselor fizice sau fizicochimice.Acest parametru este răspunzător de uscarea treptată a maselor de aer maritim careinvadează uscatul. Distanţa este răspunzătoare de sortarea sedimentelor în funcţie de greutatealor: un rîu va depune bolovanii şi pietrişurile la cea mai apropiată ruptură de pantă şi va transporta27 De la gr. mesos=de mijloc, intermediar, median şi logos28 Evoluţionismul este o teorie a concurenţei între indivizi şi specii, în care primează egoismul şi legea celui maiputernic. Darwin spunea că dacă ar fi descoperită o fiinţă care să acţioneze instinctiv pentru binele altor fiinţe, teoriasa ar fi distrusă. Alături de afinarea teoriei evoluţioniste prin studiul societăţilor animale (albine, furnici) în careindivizii manifestă comportamente altruiste, ipoteza Gaia deschide alte căi în abordarea planetei ca întreg.29 De la gr. homos=egal, asemănător, acelaşi (opus lui heteros=altul, diferit ) şi gr. gennan (lat. geno, genere) = a naşte, aproduce, a crea, a genera; omogen=care are aceeaşi geneză, aceleaşi trăsături, nediferenţiat; eterogen=care are geneză

diferită, diferenţiat.55mai departe mîlurile care, depunîndu-se, vor crea cîmpiile aluviale. Distanţa este aceea carecontrolează extensia ariei de influenţă a unui oraş sau intensitatea difuziei unei inovaţii în jurulcentrului inovator. Distanţa este răspunzătoare de calibrarea fluxurilor, de avansarea şi deintensitatea avansării fronturilor pioniere. Distanţa este răspunzătoarea de crearea teritoriilorcotidiene ale indivizilor şi comunitătilor locale. Distanţa este cea care, în cele din urmă, caracterizează înesenţă spaţiul geografic, diferenţiindu-l ca obiect de cercetare propriu geografiei. Acest parametru induce îngeografie principiul transscalarităţii30 realităţilor geografice. Despre regiune şi regionare, ca şi despreproblematica scărilor spaţiale în geografie vom vorbi în capitolele următoare. Pentru ceea cedorim să demonstrăm, şi anume că geografia a rămas o ştiinţă unitară, este suficient deocamdatăsă spunem că încercările de identificare a regiunilor geografice au constituit de-a lungul timpuluisingura probă indirectă a caracterului ştiinţific şi unitar al geografiei. Rămîne însă de demonstratdacă regiunea şi procesul de regionalizare constituie într-adevăr o probă irefutabilă a caracteruluide ştiinţă al geografiei.Chorografiile antice şi medievale analizau şi descriau « regiunile » studiate ca pe niştediviziuni date a priori, fie naturale (văi, munţi, deşerturi, continente), fie antropice (oraş, stat,ducat, regat, imperiu). Caracterul descriptiv al realităţilor revelate sensibilităţii umane a continuatpînă la definirea geografiei umane (a antropogeografiei), între 1882 şi 1891, de către zoologulgerman Friedrich Ratzel31. Venind dinspre ştiinţele naturii, Ratzel era produsul tipic al mediuluiştiinţific german, aflat sub influenţa lui Immanuel Kant şi prin urmare dominat de diferenţiereanetă între natură şi cultură. Intrînd pe tărîmul geografiei, Ratzel a trebuit să facă o serie deconcesii acestei ştiinţe, guvernată autoritar de profesorul Karl Ritter, adept convins al concepţiilorlui Herder. Filosof al istoriei, Herder acorda naturii partea sa în procesul devenirii popoarelor,care erau văzute ca nişte organisme vii ce se dezvoltau sau decădeau în funcţie de vitalitatea cucare se integrau în ciclurile naturale. Cu toate acestea, civilizaţia şi cultura diferitelor popoare nuerau condiţionate (determinate) de condiţiile naturale, ci de forţele pe care le dobîndeacomunitatea în procesul devenirii sale ca grup social organizat. Altfel spus, istoria şi nu natura eracea care avea ponderea covîrşitoare în evoluţia popoarelor către ţelul lor final. Sub influenţa luiRitter, impregnat de filosofia herderiană, Ratzel a conceput geografia umană ca o ştiinţă carestudiază repartiţia oamenilor pe suprafaţa pămîntului, prin prisma relaţiilor pe care aceştia lestabilesc cu diversele medii în care evoluează. Rezultatul vizibil şi clasificabil al acestor relaţii erapeisajul ( lanschaft -ul). Deoarece în limba germană lanschaft nu are doar sensul pictural al cuvîntuluici şi pe cel de ţinut sau de ţară (precum Ţara Oaşului), se cuvine să precizăm că pentru Ratzel30 Despre transscalarităţii v. Partea a doua, „Taxonomia Geografiei umane”.31 Apariţia geografiei umane ca ştiinţă geografică va fi prezentată în capitolul « Geografia modernă» într-o ediţieulterioară a acestui curs.56această ultimă accepţiune, de ţară, acoperea realitatea creată de interrelaţiile om-natură. Pentru adeosebi landschaft-ul conceptualizat de Ratzel de acela natural datorat geografului Alexander vonHumboldt, Otto Schluter l-a denumit kulturlanschaft (peisaj culturalizat, antropizat).Ideile lui Friedrich Ratzel au găsit ecou atît în Germania (Alfred Hettner), cît mai alesîn Franţa (Paul Vidal de la Blache), unde în învăţămîntul superior geografia funcţiona numai întandem cu istoria (Berdoulay, 1981). Deoarece termenul de lanschaft avea un corespondent directîn franceză, acela de pays32, trasferul conceptual a fost foarte rapid, discipolii lui de la Blachedezvoltînd rapid conceptul de regiune ca diviziune a spaţiului geografic ce reflectă în mod directinterrelaţiile dintre societate şi mediu său natural. Nuanţa herderiană a determinării istorice ainteracţiunilor dintre om şi natură a fost exacerbată în spaţiul academic francez, aflat mai degrabăsub guvernarea ştiinţelor sociale (istorie, sociologie, ştiinţe politice şi economice). Şcoala franceză

de geografie regională, axată prin urmare pe ideea de regiune geografică complexă ca rezultat al adaptăriiactive a grupurilor sociale la mediile naturale în care trăiau a influenţat puternic o serie de şcoli naţionale(olandeză, belgiană, elveţiană, spaniolă, portugheză, italiană, românească – prin VintilăMihăilescu) şi a dezvoltat o geografie care, după 1960-1970 va deveni în cea mai mare parte oştiinţă socială.Un caz aparte îl reprezintă şcoala americană care, inspirîndu-se selectiv din geografia Franţei,Germaniei şi Marii Britanii şi evoluînd într-un teritoriu recent europenizat, puţin populat şi cu organizărispaţiale incipiente (oraşe, ferme, căi ferate) a creat o geografie care avea să devină foarte repede odisciplină activă, cu puternice valenţe aplicative. În vasta sa Géographie Universelle, geograful francez EliséeReclus, elev al lui Karl Ritter şi discipol al lui Vidal de la Blache, descrisese un tip de regiune organizată(polarizată) de un mare oraş, idee care a făcut carieră atît în spaţiul nord-american cît şi in cel european.Coroborată cu cercetările efectuate de geografii britanici asupra formelor spaţiale generate de industrie(doar Marea Britanie se afla în plină revoluţie îndustrială !…), ideea de regiune polarizată, urban-industrialăs-a dovedit pe deplin satisfăcătoare în cadrul teritoriului american, în care popularea evoluase abia cătrenişte insule urbane înconjurate de nesfîrşite spaţii rurare sau încă ignorate de economia modernă.Tot în Statele Unite, însă de această dată sub directa influenţă a ideilor lui Ratzel (EllenChurchille Semple la Chicago) sau a elevilor săi germani emigraţi (Carl Ortwin Sauer, stabilit la Berkeley, înCalifornia, el însuşi puternic tributar lui Otto Schluter) se dezvoltă environnmentalismul determinist, care aredrept obiect principal de studiu the cultural landscape, adică exact kulturlanschaft-ul ratzelian. Apropiat deetnologie, acest curent de geografie regională îşi propunea să studieze pe de o parte « paleopeisajele »create în urma determinărilor naturale exercitate asupra autohtonilor precolumbieni, iar pe de altă parte săîncerce descifrarea noilor peisaje pe cale să apară în cadrul evoluţiei rapide a federaţiei americane. Ecologia32 Tot în sensul de « Ţară » a Oaşului, Maramureşului, Haţegului, etc.57lui Haeckel şi apoi evoluţionismul lui Darwin au marcat o vreme această abordare naturalistă a regiunilorgeografice.Fig. 10 – Geografie regională sau geografii regionale?Transferul etologiei (ştiinţa comportamentului animal) în studiul « peisajelor culturale »,realizat de către E. Semple şi de elevii săi (Şcoala din Chicago) va include în sfera atenţiei58geografilor conceptele de teritoriu şi de teritorialitate, care îşi va dezvălui întregul său potenţialteoretic şi metodologic mult după al doilea război mondial.Avînd girul lui Ritter, elevii ruşi ai lui Ratzel au transferat conceptul în cadrul şcoliiruse, care va deveni rapid sovietică şi care, din considerente ideologice, va interzice dezvoltareasensului iniţial dat de zoologul-geograf german. În Uniunea Sovietică şi ulterior în statele din estulEuropei controlate de Moscova, lanschaft-ul se va reduce treptat doar la dimensiunile sale naturale,

fapt facilitat şi de influenţa pe care a avut-o asupra geografilor ruşi determinismul şi cauzalismulpropriu lui Alexander von Humboldt, colos al geografiei germane însă a cărui influenţă a fostmodestă deoarece acesta nu a ocupat niciodată vreo catedră universitară. Situaţia lui SimionMehedinţi, fondatorul geografiei româneşti este oarecum particulară. Deşi elev al lui Ratzel şi buncunoscător al lui Paul Vidal de la Blache, Mehedinţi va fi fascinat de personalitatea lui vonHumboldt, fapt mai mult decît evident în principala sa lucrare, Terra (1931) care este un Kosmoshumboldtian la scară redusă însă mai structurat şi cu valenţe teoretice mai evidente. Princontactele pe care le-a avut cu Ferdinand von Richtofen, geograf german aflat în siajul herderianal lui Ritter, Simion Mehedinţi a moştenit cîteva idei legate de rolul omului în cadrul sistemuluiterestru, mult prea puţin vizibile însă în paginile Terrei. Activitatea sa, şi mai ales cea a elevilor(George Vîlsan, Grigore Cobâlcescu) săi ilustrează perfect influenţa humboldtiană: pentru multăvreme geografia românească va da partea leului demersului naturalist de tip determinist, faptpoate firesc ţinînd seama de foarte redusa acţiune asupra mediului pe care o exercita societateaţărănească din România începutului de secol XX. Marginalizarea lui Vintilă Mihăilescu într-uncontext destul de neclar încă a redus şi mai mult impactul concepţiilor de origine franceză îngeografia românească. Ceea ce a venit dinspre şcoala franceză au fost concepţiile anti-vidalienilor,Emmanuel de Martonne fiind un exemplu clasic în această direcţie.Ideea ce va face carieră însă în fosta lume comunistă va fi concepţia hettneriană, carepropusese ca unitatea de bază în analiza geografică să fie länd-ul (provincia politică, ţara saustatul). Exemplul său, care schimba pînă şi numele geografiei în Länderkunde (ştiinţa ţărilor) a fosturmat à la lettre de geografia sovietică pentru care multă vreme geografia regională a foststranovedenie, respectiv studiul ţărilor. După încercări nereuşite (şi sancţionate ideologic de altfel)de a impune ca obiect de studiu lanschaft-ul antropic, sovieticii vor face din geografia regională odisciplină divizată, axată pe studiul a trei mari « unităţi » teritoriale: lanschaft-ul natural(landschaftologie), complexul teritorial de producţie (geografia economică) şi statul (stranovedenie).Dacă lucrurile sînt clare în cazul peisajului natural (care păstra metodologia humbodtiană), situaţiaeste mai complicată în cazul celorlalte două « entităţi ». La prima vedere termenul de complexteritorial de producţie ar putea să ne ducă cu gîndul la faptul că această « unitate » geografică ar59avea ceva de a face cu anumite structuri istorice pe care societatea, în confruntarea sa perpetuă cunatura, le-ar fi pus în loc şi astfel ar fi oferit o bază reală regionării geografice. În fapt însă,complexul teritorial de producţie este o diviziune arbitrar « decupată » şi comandată de putereapolitică. Această diviziune trebuia să aibă o singură finalitate, şi anume aceea de a face cît maieficientă exploatarea resurselor naturale şi umane locale pe de o parte, iar pe de altă parte săconstituie un fel de cadru administrativ apt să structureze repartiţia de la nivel central ainvestiţiilor infrastructurale majore. Geografii erau astfel obligaţi să studieze « realităţi » teritorialeefemere, a priori definite, care nu aveau nici un raport cu funcţionarea normală a spaţiuluigeografic. În ceea ce priveşte geografia ţărilor, aceasta este o altă nenorocire adusă geografiei decătre sistemul comunist. Oricine îşi poate da seama, cu nici o altă metodă decît bunul simţ, că oţară (un stat) este o creaţie artificială, care înglobează între nişte frontiere îngheţate la un momentdat al istoriei o serie întreagă de realităţi geografice (naturale şi umane) foarte diferite unele dealtele. În numele ideologiei comuniste, care proclama că o simplă frontieră era suficientă pentru aface dintr-un teritoriu complex un teritoriu unitar şi omogen, geografii au fost obligaţi săinventeze o aşa-zisă geografie regională care, vrînd-nevrînd, ajungea să studieze statele dupăcelebra şi stupida reţetă « aşezare geografică, relief, hidrografie, etc…). Manualele româneştiactuale abundă în asemenea “geografii regionale”, care ajung să dezguste rapid elevii care învaţămai multă geografie pe … Discovery Channel.Din aceast scurt survol asupra apariţiei şi devenirii geografiei regionale şi a regiunii caobiect privilegiat de studiu în ansamblul său reiese clar faptul că disciplina în cauză, văzută adeseaca simbol al sistemului de ştiinţe geografice, este departe de a oferi o imagine unitară şi ştiinţificăa geografiei. Este prin urmare imposibil să se definească geografia drept ştiinţă de sine stătătoare?7. Sinteza evoluţiei conceptuale a geografiei umane: de la spaţiu la teritoriu33

Puţine discipline precum geografia îşi caută şi îşi afirmă cu atâta ardoare originea – şiprin urmare legitimitatea ştiinţifică - în înscrisurile antichităţii greco-romane34. Nu vom dezbateaici criza de identitate a geografiei. Vom afirma doar un fapt incontestabil şi anume acela căimensa cantitate de informaţii adunată în decursul vremii de către geografi, mai mult sau maipuţin sistematizată în diversele cosmografii, geografii, chorografii şi topografii apărute până însecolul al XVIII-lea, a stat la baza constituirii geografiei ca ştiinţă academică.33 După articolul Groza, Octavian – De re geographiae sau lungul drum al spaţiului către teritoriu, – in Groza, O. (dir.) -« Teritorii (scrieri, dez-scrieri) », Paideea, Bucureşti, ISBN 973-596-171-7, pp. 235-250, 200334 V. de exemplu G. Aujac (1975) – La géographie dans le monde antique, PUF, Paris, I. Donisă (1977) – Bazele teoretice şimetodologice ale geografiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti sau C. Jacob (1991) – Géographie et ethnographie dans laGrèce ancienne, Armand Colin, Paris60Cunoaşterea şi descrierea Pământului, ca domeniu de activitate al geografiei, arecâteva particularităţi care nu au facilitat deloc ascensiunea acestei discipline către statutul deştiinţă. Principalul obstacol a fost acela că obiectul său de cercetare nu a fost niciodată acelaşi şidat pentru totdeauna, precum este omul pentru medicină, Dumnezeu pentru filosofie ori numărulpentru matematică. Cunoaşterea geografică nu s-a putut desfăşura pe verticală, pe bazaacumulărilor in situ, care să permită realizarea simultană a eşafodajelor teoretice. Obiectul său destudiu nu a putut fi adus în laboratoare şi nu a putut fi creat prin savante discuţii academice.Cunoaşterea geografică a fost un proces desfăşurat pe orizontală, de juxtapunere a informaţiilorpe măsura juxtapunerii unor noi şi noi locuri cunoscute la frontierele oekumenei. Scopulcunoaşterii geografice, definit încă de Ptolemeu, a fost descrierea realităţii, lucru reafirmat în zoriimodernităţii de către Pierre Davity în Les Etats et les Empires du Monde (11 ediţii între 1614-1635):"Descrierea pămîntului este numită Geografie şi este diferită, ca parte a întregului, de Cosmografie,care este descrierea lumii. Chorografia este descrierea specifică a unei provincii iar Topografia,respectiv descrierea unui loc, nu este altceva decît reprezentarea specifică a unui oraş, cu sau fărăteritoriul său "35.Deloc inocentă, descrierea Pământului, ca să nu spunem geografia, a servitîntotdeauna unui scop practic. Geografia exploratorilor a stat la baza primelor manuale denavigaţie şi a contribuit prin urmare la extensia nemăsurată a primelor imperii europene36;geografia ofiţerilor şi geografia colonială a facilitat implantarea administraţiilor metropolitane şi aperfecţionat artele războiului37; geografia profesorilor sau geografia ideologică a stat alături deistorie în cadrul proceselor de încadrare identitară a naţiunilor moderne38…şi chiar de trasareefectivă a frontierelor în Europa de după primul război mondial39.Avem prin urmare imaginea unei geografii aflată într-o îndelungă evoluţie descriptivăşi tributară praxisului, integrată "cererii sociale", ceea ce ar justifica mai degrabă o analizăcontextuală a devenirii sale ca ştiinţă decât o analiză dezvoltată în termeni de paradigme sauepisteme. Nu este de mirare faptul că geografia s-a complăcut în cadrele impuse de Kant, reuşindsă fie aproape ridiculizată de epistemologi şi de filosofi ai ştiinţelor precum Jean Piaget40 şi35 Citat de N. Broc, p. 99 În La géographie de la renaissance 1420-1620, Les Editions du Comité des Travaux Historiqueset Scientifiques, Paris, 198636 Broc, op. cit., p. 37-6037 v. de exemplu L.C. Peltier şi G.E. Pearey (1966) – Military Geography, Van Nostrand, Princeton; Y. Lacoste (1976) –La géographie, ça sert d'abord à faire la guerre, Maspéro, Paris; P. O'Sullivan şi J.W. Miller jr. (1983) – The Geography ofWarfare, Croom Helm, London38 Lacoste, op. cit.; Cl. Raffestin (1980) – Pour une géographie du pouvoir, LITEC, Paris; V. Berdulay (1981) – La formationd'école française de géographie (1870-1914), Bibliothèque Nationale, Paris39 E. Boulineau (2001) – Un géographe traceur de frontières: Emmanuel de Martonne et la Roumanie, p. 358-369 În "L'Espacegéographique", no. 4, Doin Editeurs, Paris40 J. Piaget (1967) – Logique et connaissance scientifique, Gallimard, Paris61

complet ignorată de Michel Foucault41 sau de Thomas Kuhn42. Spre deosebire de celelalte ştiinţeumane, geografia nu a fost până în secolul al XIX-lea peste sau în afara timpului său şi nu şi-apropus niciodată să viziteze viitorul ori să dea răspunsuri definitive la interogaţiile umanefundamentale. Geografia s-a constituit şi s-a proiectat de la bun început în interiorul propriuluisău obiect de studiu, ceea ce pune multe probleme epistemologice, însă aceasta nu a împiedicat şinu împiedică cu nimic lumea pe care o serveşte să meargă înainte. Istoria geografiei este mai întâiistoria acţiunii umane asupra întinderilor suprafeţei terestre şi abia apoi istoria evoluţiei ideilor sale.7.1. Ştiinţa locurilor sau puterea idiografieiÎndelungata perioadă idiografică43 a geografiei i-a permis un contact nemijlocit culocurile descrise, catalogate, înmagazinate. Fiecare loc era atent şi exhaustiv analizat apoi redat, fieprin discursuri mai mult sau mai puţin nuanţate, în funcţie de sensibilitatea autorului, fie prinhărţi, ce puteau foarte uşor să treacă drept fotografii finale, ultime, ale lumii cunoscute la unmoment dat. Harta, aşa cum o ştim astăzi, este o invenţie recentă, în care fiecare loc este în modfundamental descris de coordonatele sale matematice. Primele hărţi nu sînt decât discursuridesenate. Simptomatic este Atlasul Catalan (1315), care "cartografiază " fabuloasele ţinuturi aleExtremului Orient pe baza nu mai puţin fabuloaselor povestiri ale lui Marco Polo. Primelemanuale de navigaţie din Renaştere nu sînt nici pe departe colecţii de hărţi ci colecţii de povestirisistematizate. Oricine a citit Karl May şi l-a urmărit în taină pe Winnetou prin preeriile americanepoate să aibă o ideee asupra procedeului: "…de cum treci Rio Grande vezi către soare-apune unpâlc de copaci şi mai departe o stâncă golaşă…". Geograful participă la periplul călătorului care iaadus informaţia iar marinarul urmăreşte întocmai în călătoriile sale traseul descris de geograf.Orice imprecizie şi orice abatere de la drumul descris poate fi plătită scump. Geograful şiutilizatorul producţiei sale devin consubstanţiali locurilor; orice privire exterioară şi oriceabstractizare a locului le este interzisă. Locul devine unic, absolut, irepetabil, este hic et nuncpentru orice om care are un loc, ia loc, locuieşte sau înlocuieşte: "place presents itself to us as acondition of human experience (locul ni se prezintă ca o condiţie a experienţei umane) "44.41 M. Foucault (1966) – Les mots et les choses. Une archéologie des sciences humaines, Gallimard, Paris42 T. Kuhn (1983) - La structure des révolutions scientifiques, Champs, Flammarion (traducerea franceză a celei de-a douaediţii revăzută şi adăugită (1970) a lucrării iniţiale The Structure of Scientific Revolutions, The University of Chicago Press,Chicago, Illinois, 196243 din gr. idios – propriu, specific, individual, cf. N. Andrei (1987) – Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici (Elemente decompunere greco-latine), Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti44 J.N. Entrikin (1991), p. 1 În The Betweenness of Place. Towards a Geography of Modernity, The Johns Hopkins UniversityPress, Baltimore62Niciodată în istoria geografiei harta nu a evoluat separat de discurs. "Adevărul "geografic se construieşte încet – unii ar spune plicticos – prin prezentarea simultană a unei sintezegrafice cît mai precise a locurilor, realizată prin mijloacele cartografiei, şi prin descrierea verbală,uneori stufoasă, a locurilor individualizate pe imaginea cartografică. Pentru geograf harta nu estemută şi imobilă. Locurile de pe hartă, chiar încorsetate în parametrii rigizi ai longitudinii şilatitudinii, sînt vii, dinamice, evolutive. Harta este un moment al spaţiului şi un izvor al discursului.Spaţiul hărţii reprezintă suma momentelor locurilor reprezentate. Această sumă de momente nuse desfăşoară în toată complexitatea sa decât geografului, care cunoaşte sau ar trebui să cunoascăfiecare loc în parte. Accesul celorlalţi la "adevărul " faptelor reprezentate trece numai prinintermediul discursului geografic. Geografia Antichităţii şi a Renaşterii realizase deja o profeţiecare va deveni explicită odată cu Husserl: cunoaşterea geografică este cunoaşterea raporturilordintre obiect şi subiect. Ciprian Mihali, într-o lucrare recentă45 rezumă un punct de vederefilosofic asupra spaţiului care poate fi uşor aplicat geografiei idiografice: "din perspectivăhermeneutică şi fenomenologică, spaţiul se defineşte dincoace de orice distincţie obiectivsubiectiv,formal-material, a priori – a posteriori […]. Fie că spaţiul este considerat ca produs allocului sau locul ca efectuare de spaţiu, ceea ce rămâne este dimensiunea practică a spaţiului".

Geograful şi-a dobândit în lunga perioadă descriptivă a geografiei rolul de mediator întrecomplexitatea vastei lumii materiale şi cerinţele reducţioniste, cu scop funcţional, ale înţelegeriiumane comune.Problema care apare în această mediere este aceea a unicităţii locurilor cercetate şi deciincomensurabilitatea46 lor. Ceea ce variază este interesul asupra acestor locuri. Militarul, marinarul,perceptorul regal sau negustorul au nevoie fiecare de alte informaţii referitoare la aceleaşi locuri.Ceea ce este variabil prin urmare, în ultimă instanţă, este discursul geografic; acesta este acela carepliază realitatea în funcţie de comanda doritorului de informaţie. Contopită cu praxisul, geografiaîşi îndeplinea cu conştiinciozitate rolul însă nu putea visa la statutul de ştiinţă. Faptul a devenitevident odată cu avântul ştiinţelor naturale din secolul al XVIII-lea când geografia încearcăprimele sale aventuri metodologice şi tatonează drumurile care o puteau propulsa în rândul"adevăratelor " ştiinţe. Cu toate eforturile, nu va putea însă niciodată părăsi parfumul idiografic şinu se va depărta nicicând de cotidian.7.2. De la descrierea locurilor la descrierea mediilor ca determinante absolute45 C. Mihali (2001), p. 89 În Inventarea spaţiului cotidian: arhitecturi ale experienţei cotidiene, Paideea, Bucureşti46 incomensurabil = care nu poate fi comparat63Revoluţia naturalistă, marcată în ştiinţele biologice de succesul temporar dar răsunătoral lui Carl von Linné a pus în faţa geografiei problema sistematizării şi clasificării locurilorinventariate de-a lungul secolelor. Filosofia kantiană, care făcuse din spaţiu un cadru ale căruiconfiguraţii erau diferite de la un loc la altul, a oferit un suport epistemologic geografilor clasici. Imediatgeografia a intrat în faza sa taxonomică, etapă intermediară ce va conduce la abandonarea descrieriilocurilor în favoarea găsirii de elemente comune ale acestora cu scopul sesizării de întinderiomogene care să poată fi clasificate în mod raţional şi să conducă spre cuprinderea şi înţelegereacomplexităţii naturii. Majoritatea eforturilor de clasificare ţintesc spaţiile naturale (peisaje vegetale,asociaţii faunistice localizate, unităţi geomorfologice) însă mijloacele tehnice limitate şi vastitateacâmpului său de cercetare limitează drastic precizia cercetării. Drept urmare sporeşte interesulpentru peisajul antropizat (kulturlandschaft) şi se deschid căile speculaţiilor asupra omului şi naturii.Vreme de aproape un secol, sub influenţa filosofiei istorice germane din secolul al XVIII-lea (şimai ales a ideilor lui Johann-Gottfried Herder), "care pune în evidenţă istoricitatea societăţilor şiculturilor, subliniind ceea ce datorează acestea mediilor în care s-au fasonat " geografii şi-auconstruit o disciplină "concepută ca o interpretare teleologică a destinului popoarelor şi umanităţii"47. Este evident faptul că nici în această direcţie instrumentarul ştiinţific nu era la înălţime şiambiţiile taxonomice au fost repede reduse la descrieri îmbinate cu încercări de explicare asituaţiilor locale. Explicaţiile, tributare a ceea ce era mai stabil în mediu, respectiv condiţiile fizicogeografice,au deviat rapid către environmentalism şi determinism, simplu surogat pentru statutul deştiinţă atât de mult dorit. În plus, geografia a început să piardă şi statutul de intermediar întreobiectiv şi subiectiv: longitudinea şi latitudinea fiecărui punct putea fi calculată cu precizie,contururile lumii au început să fie desenate cu exactitate iar traseele călătoriilor puteau fi trasatedinainte. Lumea reală devenea mult prea "obiectivizată "… şi prea la îndemâna tuturor.7.3. De la peisaje la regiuni sau victoria taxonilorCătre sfârşitul secolului al XIX-lea, pe fondul sofisticării instrumentarului şimetodelor ştiinţelor pozitive, istoricismul este abandonat în favoarea unei apropieri de ştiinţelenaturale, reputate drept exacte. Metoda ştiinţifică promovată de geografi caută să împartăsuprafaţa terestră într-un mod cât mai logic cu putinţă iar mediile, cu limite incerte, sînt înlocuitede peisaje strict circumscrise din punct de vedere spaţial, care devin obiectele principale cercetate47 P. Claval (2001), p. 40 În Histoire de la géographie, p. 37-50 În A. Bailly (dir.) – "Les concepts de la géographiehumaine", Armand Colin/VUEF, Paris (a cincea ediţie; prima ediţie: Armand Colin, Paris, 1984)64de geografie însă acum "peisajul nu mai este, ca la începutul secolului al XIX-lea, obiectul central

al studiului ci devine instrumentul privilegiat în identificarea regiunilor naturale "48.Termenul de regiune devine piatra unghiulară a geografiei moderne. Dacă se maivorbeşte încă de geografie şi nu doar de geografie fizică şi de geografie umană este pentru căregiunea s-a sustras studiului exclusiv al uneia sau alteia dintre cele două tabere şi, inventându-şigeografia regională, s-a constituit într-un solid pod de legătură între "fraţii inamici". Cercetareaclasică asupra regiunii căuta să definească întinderi geografice omogene pe care să le clasifice întipologii diferenţiate după modalităţile de articulare dintre factorii fizici şi factorii umani49.Inventarea regiunii ca entitate rezultată în urma interacţiunii verticale dintre natură şi societate aavut o urmare nebănuită la început: geografia s-a poziţionat foarte inconfortabil între ştiinţelenaturale şi ştiinţele sociale, între obiectul şi subiectul acţiunii umane. Tensiunea exercitată asupra sa deconflictul dintre metodele exacte şi metodele exploratorii şi relative aveau să o marcheze profundşi să facă teoreticienii săi să oscileze neîncetat între pozitivism şi fenomenologie, întrepozitivismul logic şi hermeneutică, între materialism şi idealism, între liberalism şi marxism.Pentru perioada care acoperă trecerea dintre ultimile două secole ale mileniului trecut,marcată de pozitivism şi de neokantianism, eforturile taxonomice au condus în mod necesar cătreo abordare fiziografică a organizărilor studiate şi a permis continuarea atitudinii idiografice, însă laun alt nivel de agregare: individul şi locul au fost uitaţi în favoarea regiunii şi a comunităţii.Regiunile "naturale", respectiv entităţile rezultate în urma interacţiunilor fireşti, cotidiene, dintresocietăţi şi mediile lor geografice ("sinteze ale raporturilor multiple întreţinute de milenii degrupurile umane în interiorul cadrului lor natural"50) devin obiectele privilegiate ale cercetării.Rezultatul a fost o panoplie impresionantă de tipuri de regiuni şi de structuri regionale: regiunigeografice, regiuni istorice şi regiuni economice, regiuni polarizate şi regiuni periferice, regiuniurbanizate şi regiuni rurale, regiuni agricole şi regiuni industriale iar mai târziu chiar regiunituristice, regiuni de convergenţă şi regiuni de tranzit, regiuni enclavate şi regiuni deschise, fără auita regiunile administrative şi regiunile-plan…Relativitatea unghiurilor de abordare, diversitatea criteriilor de clasificare şi prinurmare multiplicarea exponenţială a tipurilor de regiuni "descoperite " marchează o etapăneoidiografică în istoria geografiei. Descrierea redevine metoda principală însă noua scarăgeografică la care se efectuează cercetarea împiedică reîntoarcerea la praxis, la individ şi la loc.Singura utilitate practică a geografiei acestei perioade este înregimentarea sa ideologică: prin48 P. Claval, p. 101 În L'évolution de quelques concepts de base de la géographie. Espace, milieu, région, paysage (1800-1990), p. 89-118 În Jean-François Staszak (dir.) – "Les discours du géographe", l'Harmattan, Paris, 199749 H. Nonn (2001), p. 76-77 În Régions, nations, p. 75-97 În A. Bailly (dir.) – "Les concepts de la géographie humaine",Armand Colin/VUEF, Paris (a cincea ediţie; prima ediţie: Armand Colin, Paris, 1984)50 Ph. Pinchemel (1957) – Géographie et déterminisme, p. 221-225 În "Bulletin de la Société Belge de Géographie"65intermediul sistemului de învăţământ geografia va deveni una dintre uneltele principale deconstruire a identităţilor şi conştiinţelor naţionale. Taxonii regionali s-au constituit în aceeaşi perioadăîntr-o bază relativ sigură pentru extrapolarea metodologiei lor de cercetare către nivelelesuperioare de agregare, respectiv cele ale statelor naţionale şi mai târziu ale blocurilor econominesau ideologice. Nefericita experienţă a geografiei politice ridicată la rang de doctrină de stat deregimul naţional-socialist german şi distrugerea celei mai mari părţi a structurilor teritorialeproductive în timpul celui de-al doilea război mondial vor conduce la reaprinderea disputelorasupra statutului geografiei şi vor marca începutul decăderii regiunii ca obiect de studiu academic.7.4. Inventarea spaţiului geograficArticolul din 1953 al geografului american de origine germană Fred K. Schaefer51,extrem de critic la ceea ce autorul a numit "excepţionalism în geografie", este considerat demajoritatea epistemologilor ca fiind marca definitivă a abandonării clasicismului şi semnul clar deînceput al modernităţii ştiinţelor geografice. Schaefer consideră că demersul idiografic, bazat pedescrierea obiectelor unice (excepţionale) este profund neştiinţific şi atacă virulent clasificarea desorginte herderiană a ştiinţelor propusă de teoreticianul de necontestat al geografiei regionale,

Richard Hartshorne52, după care geografiei şi istoriei le sînt opuse celelalte ştiinţe zise teoreticesau sistematice53. Polemica aprinsă a păstrat un caracter destul de violent doar cîţiva ani, respectivpână în 1956 când Ullman54 reuşeşte să catalizeze un puternic curent metodologic definindgeografia ca o ştiinţă a interacţiunilor spaţiale, deci pe orizontală, între diferitele grupuri sociale, înopoziţie cu geografia tradiţionalistă care, privilegiind relaţiile pe verticală (între grupul social şimediul său natural) nu reuşise decât să acumuleze o impresionantă colecţie de taxoni unici şiirepetabili. Cuplul Schaefer-Ullman a constituit matricea iniţială a noii geografii, care se voiaanalitică, teoretică, însetată de general, căutătoare neobosită de cel puţin regularităţi spaţiale dacănu chiar de legi geografice. Denumită nomotetică, această nouă fază a geografiei a beneficiat deentuziasmul unei pleiade de teoreticieni55 şi de cercetători care au impus rapid în Europa51 F.K. Schaefer (1953) – Exceptionalism În Geography: a Methodological Examination, p. 226-249 În "Annals of theAssociation of American Geographers", vol. XLIII, no 352 R. Hartshorne (1939) – The Character of the Regionale Geography, p. 388-397 În J. Agnew, D.N. Livingstone, A.Rogers, ed. (1996) – "Human Geography. An Essential Anthology", Blackwell Publishers, Oxford Massachusetts,extras din ediţia republicată în 1961 a lucrării În the Nature of Geography: a Critical Survey of Current Thought În Light of thePast, Association of American Geographers, Washington, 193953 P.C. da Costa Gomes, p. 257 În Le mythe de la modernité géographique, p. 255-281 În Jean-François Staszak (dir.) –"Les discours du géographe", l'Harmattan, Paris, 199754 E.L. Ullman (1980) - Geography as spatial interaction, University of Washinghton Press, Seattle (prima ediţie în 1956)55 ca de exemplu D. Harvey (1969) – Explanation În Geography, E. Arnold, London; W. Bunge (1962) – TheoreticalGeography, Royal University of Lund, Gleerup Publishers, Lund; P. Haggett (1965) – Locational Analysis În HumanGeography, E. Arnold, London66Occidentală şi în unele ţări din fostul bloc comunist (Polonia, URSS) noua geografie nordamericană,cantitativă şi subordonată necesităţilor de planificare şi de amenajare a spaţiului.Noua geografie lansează un nou concept: acela de spaţiu. Mai exact spus de spaţiugeografic. Menirea sa este de a înlocui treptat pe cel de regiune sau măcar de a-i schimbaconţinutul: "regiunea nu mai este văzută ca o unitate teritorială ci este concepută ca o clasăspaţială care face parte dintr-un sistem ierarhizat. Cum propunea Schaefer, geografia abandoneazănoţiunea de loc în favoarea noţiunii de spaţiu. Astfel, singularitatea poate fi înlocuită de generalitate"56.Fenomenul începuse mult mai devreme, şi anume în prima jumătate a secolului al XX-lea, odatăcu şcoala germană de economie spaţială, considerată de geografii americani de după al doilearăzboi ca moştenire legitimă. În doar douăzeci de ani (1950-1970) conceptul de spaţiu înlocuieştepe cel de regiune în America de Nord; în Europa se întâmplă acelaşi fenomen rapid, însă cu unoarecare decalaj (1970-1980). Metodele cantitative şi modelizarea spaţială aduc realitatea îninteriorul laboratoarelor (mai exact al ordinatoarelor). Se pot face aşadar experienţe la scarăredusă cu planeta şi astfel ultima barieră în calea ascensiunii geografiei în sferele înalte aleştiinţelor (neo)pozitiviste dispare. Pentru noua geografie spaţiul este distanţă iar distanţa înseamnăobstacol în calea mişcării. Un principiu (o lege?!) universal valabil(ă)… Urmează altele: "legea "minimului efort în organizarea spaţiului, "legea " rang-mărime în ierarhizarea sistemelor urbane;principiile maximizării satisfacţiei actorilor implicaţi în dinamicile spaţiale şi principul echităţiispaţiale, etc. Geografii cantitativişti îşi afirmă din ce în ce mai pregnant supremaţia în faţageografilor tradiţionalişti: lor li se adresează majoritatea comenzilor sociale. Împreună cueconomia regională, geografia cantitativă este rapid confiscată fie de ideologiile (neo)liberale fie decele structuraliste. Aceasta deoarece spaţiul se reducea la structuri (poli, centre, periferii, fluxuri,arii polarizate) sau la dinamici (atractivitate sau repulsivitate spaţială, difuzie ori polarizare,centralizare ori descentralizare), toate foarte uşor de cuantificat, de măsurat, într-un cuvînt demodelizat şi deci de controlat, în scopul realizării profitului pecuniar sau social, după caz.Împotriva acestei geografii (şi economii) fără suflet, care transformase oamenii îndocile fiinţe strict raţionale au apărut şi au înflorit brusc geografii critice (cea radicală) sauîmpăciuitoare (geografia umanistă sau, ca să-i spunem pe nume, geografia fenomenologică şihermeneutică). Nu vom insista aici asupra lor. Vom afirma doar că, după părerea noastră, aceste

curente nu s-au datorat unei reacţii ştiinţifice în faţa neokantianismului sau neopozitivismului carefăceau din ştiinţele geografice o reţea de chingi reci destinate să controleze spaţiul şi, prin aceasta,fiinţa umană. Ele nu au apărut nici măcar ca un reflex întârziat de descoperire a fenomenologieisau a hermeneuticii. Credem că, la fel ca şi în cazul filosofiei, geografia a fost prinsă pe picior56 P.C. da Costa Gomes, op. cit., p. 26267greşit de rapiditatea evoluţiei tehnologiei şi că nu a făcut decât ceea ce era obişnuită să facă: să seobişnuiască cu un prezent în continuă mişcare şi să încerce să-l înţeleagă şi să-l explice studiindtrecutul. Nu întâmplător una dintre cele mai la modă metode de cercetare geografică de laînceputul mileniului al treilea este… path dependency57, care îşi propune explicit să găsească înconfiguraţiile spaţiale trecute rostul şi sensul dinamicilor spaţiale actuale.7.5. De la spaţiu la teritoriu sau redescoperirea locurilorDacă este într-adevăr aşa cum afirmă Ciprian Mihali şi anume că "graniţa întrefuncţional şi simbolic este foarte fragilă "58 atunci putem accepta faptul că această fragilitate apermis geografiei să se reorienteze rapid şi să treacă rapid de la analiza spaţiului la cercetareateritoriului. Spunem că este vorba de reorientare deoarece termenul de teritoriu, în toată bogăţia sasemantică, a făcut explozie în literatura geografică între 1980 şi 2000, adică tocmai în perioada încare individul era abandonat fie de către statul "providenţial", fie, mai la sfârşitul perioadei, de cătrestatul comunist. Dereglementarea economiei, retragerea din ce în ce mai evidentă a statului dinsistemul "pactului social", neputinţa marilor structuri birocratice inventate de modernitateatimpurie, toate acestea au lăsat câmp liber relaţiilor sociale pe orizontală, neierarhizate şi din ce înce mai puţin controlate/controlabile de un sistem-bloc.Mulat pe ideea de afectivitate, conceptul de teritoriu a avut în cadrul ştiinţelorumane ceva de tabu, şi aceasta în ciuda persistenţei etologice a imaginii căţelului cu piciorul ridicatcare îşi marchează "teritoriul". Originar din dreptul roman în care descria sec şi rece o suprafaţăapropriată legal, termenul de teritoriu a devenit în primele trei sferturi ale secolului al XX-lea unspaţiu simbolic limitat de o cât se poate de "materială " frontieră administrativă, de cele mai multeori statală.Către sfîrşitul mileniului trecut, sub impulsul decisiv al democratizării informaţieiprin intermediul noilor tehnologii de comunicare, teritoriile individuale locale şi regionalesurclasează pe toate planurile teritoriile naţionale. Robert D. Sack59 lansa în 1997 o observaţie câtse poate de sugestivă: "segmentarea noastră teritorială ne face străini unii faţă de alţii iar integrareaglobală ne face să depindem şi să avem încredere mai mult în străini decât în familie şi prieteni".Este oare acest lucru diavolul însuşi sau asistăm la o reaşezare a lumii în alte tipare teritoriale?Răspunsul aceluiaşi autor este liniştitor: lumea nu se destructurează ci se restructurează la altenivele spaţiale, guvernate de alte coduri şi legi: "Lucrurile interconectate au loc (şi zic asta în57 path dependency = dependenţa de calea, drumul, modelul urmat(ă)58 C. Mihali, op. cit., p.8959 R.D. Sack (1997), p. 10 În Homo Geographicus, The Johns Hopkins University Press, Baltimore & London68sensul literal al cuvântului) în nenumărate şi fragmentate unităţi ale spaţiului. Există un loc pentruorice şi orice este presupus a fi la locul său. […] Această fărâmiţare şi specializare geograficăimpune cu necesitate un foarte sofisticat sistem de legi, reguli şi practici "60.Teritoriul este un spaţiu construit; în procesul construcţiei sale se parcurgîndu-seurmătoarele etape:1. Aproprierea spaţiului - luarea în stăpînire prin dreptul forţei sau prin forţadreptului2. Semnalizarea spaţiului apropriat (coduri de semne vizibile sau invizibile, scrisesau nescrise, specifice grupului care a efectuat aproprierea); problema simbolizarii spaţiuluiapropriat3. Organizarea spaţiului apropriat (domeniul acţiunilor cotidiene; spaţiul-timpcotidian devine cadrul negocierilor tacite dintre drepturile şi îndatoririle individuale şi cele

colective)4. Amenajarea spaţiului organizat, respectiv eficientizarea organizărilor spontane, înfuncţie de evoluţia tehnicilor de încadrare a mediului în care comunitatea îşi desfăşoară acţiunile.Aceste etape ale construirii teritoriului sînt încadrate de normele proiectuluitranzacţional. O definiţie sumară a proiectului tranzacţional ar suna astfel:Proiectul tranzacţional este programul pe care şi-l dă un grup social pe calea devenirii sale; acestprogram este sinteza valorilor comunitare, valorile fiind definite ca principii care definesc orientările majore aleacţiunilor comunitare şi care orientează şi fac legitime regulile sociale ale grupului respectiv.Valorile comunitare se regăsesc în acţiunile de practicare, de concepere şi de percepere aspaţiului, acţiuni care, este evident, conduc spre trăsături specifice construcţiei teritoriale rezultate.Din punct de vedere spaţial, proiectul tranzacţional ordonează două tipuri detranzacţii (negocieri):a) tranzacţiile orizontale (cu spaţiul şi cu caracteristicile spaţializate ale acestuia), deaici rezultă structurile spaţialeb) tranzacţiile verticale (cu factorii de mediu); datorită faptului că mediul geograficeste caracterizat în primul rînd de eterogenitatea condiţiilor de la un loc la altul, grupurile fiindobligate să inventeze alte tehnici de la un loc la altul, se ajunge la diferenţieri spaţiale în ceea cepriveşte construcţiile teritoriale rezultate.60 R. D. Sack, op. Cit., p. 8-969Aceste tranzacţii, în condiţiile unui teritoriu închis, se desfăşoară în spaţiulcotidianului, dobîndind un puternic caracter de banalitate. Banalul unor acţiuni devenite reflexesociale, economice, culturale, defineşte ceea ce s-ar putea numi înrădăcinarea grupului socialrespectiv. Metafora vegetală a rădăcinii semnifică pe de o parte puternice legături cu pămîntulnatal (preluat în autohton/alohton, de la gr. khton=pămînt, ţară), iar pe de altă parte lipsa demobilitate, stabilizarea într-un anumit loc (locuitor-locuire). Puternica valoare simbolică acuvîntului (şi sentimentului) de înrădăcinare derivă după toate probabilităţile de la teamaancestrală de pribegie, de neapartenenţă, de instabilitate. Individul înrădăcinat nu devine conştientde această calitate a sa decît atunci cînd este pus în situaţia de a pleca, de a-şi schimba locul, şi deajunge într-un spaţiu în care există un alt fel de banal al faptului cotidian. Înrădăcinarea esteexclusivistă şi neagă alteritatea, neagă posibilitatea transplantării individului într-un alt teritoriu.« Teritorialitatea este un raport individual sau colectiv la un teritoriu considerat apropriat.Teritorialitatea nu se poate asimila cu atitudine elementară a apărării spaţiului pe care un animal îlconsideră esenţial supravieţuirii sale ; identificarea este învăţată în procesul de socializare ; ea ţine depsihologia colectivă şi contribuie la fondarea identităţii de grup. Contrar rădăcinilor, aceste principii sînttransportabile ; ele au permis pionierilor să îşi reconstituie orizonturile în cadrul unor noi spaţii în procesulaproprierii unor noi teritorii. Ele permit de asemenea fiecărui migrant care se deplasează în interiorul uneinaţiuni, de la un oraş la altul, să îşi « reconstruiască un teritoriu ».Pe de o parte, teritorialitatea pare un element util coeziunii grupurilor sociale ; pe de altăparte ea este o sursă sau un support pentru ostilitate, excluziune sau ură. Teritorialitatea are ceva de animalsau de vegetal şi progresul umanităţii a constat tocmai în a se elibera de o teritorialitate exacerbată sau în ao extinde la întreaga planetă. Puţină teritorialitate creează socializare şi solidaritate; multă teritorialitate leasasinează. Studiul teritoriilor este un bun mijloc de a lupta împotriva terorismului teritorialismului ».(R. Brunet, Les mots de la géographie, Reclus, Paris-Montpellier, 1992, p. 436).7.6. Teritoriul ca rezultat al procesului de diferenţiere – exemplu de abordareumanistă61

Geografia normală (în sensul dat ştiinţei normale de Thomas Kuhn) caută săsesizeze diferenţele existente între structurile spaţiului, în scopul contabilizării, sistematizării şianalizei acestora. Această muncă este laborioasă, plicticoasă, cu nuanţe enciclopedice şi conduceîntotdeauna la rezultate derizorii în comparaţie cu efortul cerut. Numărul de finalităţi posibile aleunei cercetări geografice ortodoxe se reduce la doar două. Aplicînd metodele geografiei clasice seajunge la separarea unor organizări unice, incomensurabile: un oraş este mereu Oraşul, o regiune

devine fatalmente Regiunea. Plasînd cercetarea în paradigma geografiei (post)moderne, careîmbină topologia cu stilistica, se obţin mereu aceleaşi structuri fundamentale ale spaţiului,repetabile la diferitele scări la care se poate efectua studiul: poli, reţele, arii polarizate. Doar61 după articolul Groza Octavian – Diferenţă şi diferenţiere – o geografie a identităţii teritoriale, scris în 2000 pentru revista defilosofie Krisis70desenul lor diferă iar diferenţele sînt de obicei irelevante chiar şi pentru cea mai simplăcomparaţie, aceasta în cazul în care nu caracterizează de-a dreptul –iarăşi- realităţiincomensurabile… Apare astfel cu claritate explicaţia faptului pentru care geografia se defineşteca o disciplină a gîlcevii perpetue a învăţaţilor cu lumea şi mai ales a învăţaţilor între ei: discursulgeografic glisează invariabil către dispute interminabile asupra criteriilor de clasificare, deregionare, asupra metodelor de sesizare şi de încadrare a diferenţelor.În geografia umană diferenţele nu există decît în măsura în care cercetătoruldoreşte să le găsească. Organizările spaţiale (şi mai ales teritoriale) care stau în centrul atenţieigeografiei umane sînt de fapt fascicole de relaţii extrem de fluide şi de proteice, ale cărormetamorfoze continue interzic orice încercare de rigidizare a lor în interiorul unor taxonomiiimuabile. În aceste condiţii, ceea ce contează este procesul (respectiv diferenţierea), care esteperpetuu, şi nu rezultatul său (diferenţa), care nu ajunge nicicînd să se solidifice suficient pentru ase oferi unei analize atente. Singurul proces ordonator al acestor relaţii este distanţa, mai exactfiltrul pe care distanţa îl interpune între experienţa individuală sau cea comunitară efectivă şiimensitatea numărului de experienţe posibile în alte puncte ale spaţiului.Omul este o fiinţă gregară, obsedată de centralitate. Această obsesie este creatoare despaţiu. Spaţiul şi distanţa îşi au izvoarele în interiorul persoanei. Fiecare individ este axis mundi (axalumii, « buricul pămîntului »): în funcţie de verticalitatea persoanei, desfăşurată între teluric şicelest, lumea se desfăşoară în faţa, în spatele, la dreapta şi la stînga persoanei. Singurătatea acesteicentralităţi nu convine, oboseala de a crea lumea în mod continuu îşi spune cuvîntul, şi atunciindivizii îşi însumează centralităţile într-una colectivă – totem, catedrală, piaţă, primărie, sat, oraşdepersonalizînddimensiunile lumii prin instaurarea nordului, sudului, estului, vestului şi tuturorcelorlalte direcţii posibile, care nu mai angajează persoana ci comunitatea sa. Practicile cotidieneale persoanei, libertatea sa intrinsecă în ultimă instanţă, sînt transferate practicilor cotidiene alecomunităţii şi astfel hoinăreala virtuală haotică devine o gravitare cuminte în jurul polilorconsfinţiţi şi împărtăşiţi de toată lumea. Distanţa pură devine traseu, mişcarea devine deplasareeficientă, experienţa individuală se diluează în experienţele multiple ale grupului iar cunoaşterealumii de către individ devine din ce în ce mai aproximativă pe măsură ce distanţa de la centrulcomunitar către exterior se măreşte. Cotidianul topeşte metrii în minute iar geografiile individualedevin geografii ale timpului mai mult decît geografii ale spaţiului. Spaţiul rămîne apanajulaventurierilor, celor care sfidează cochilia teritorială sau celor care sînt constrînşi, în interesulcomunităţii, să se deplaseze în exterior. Polaritatea şi distanţele comunitare limitează frecventareaindividuală a locurilor în funcţie de depărtarea de centru. Centrul comunitar devine reperulidentificator pentru toţi membrii grupului. Procesul de identificare teritorială evoluează în funcţie71de evoluţia simbolică a centrului, aceasta depinzînd de informaţiile aduse de cei care s-auaventurat în afara spaţiului comunitar. Vernacularul (respectiv localul, cunoscut doar de „cei ailocului”) este legat de universal prin canale multiple, subtile, care infiltrează schimbareasimbolisticii centrului în mod gradual, în funcţie de rugozitatea spaţiului înconjurător, în funcţiede tehnicile de supunere a distanţei. Subtilitatea dizolvării universalului (sau măcar al ceea ce secheamă în altă parte) în vernacular depinde de accesul la informaţie formativă a membrilorcomunităţii. Identificarea perpetuă la centralităţile comunitare este relativă la acurateţea, puritateaşi caracterul natural al informaţiei venită din exterior. O informaţie informativă deschide larg porţilemanipulării; selectarea şi deformarea sau deturnarea sensurilor informaţiei subţiază izvoarele

identificării pînă cînd, prin discurs, identificarea deja captivă în structurile cotidianului este forţatăsă devină identitate.Considerăm aşadar că identitatea teritorială este înainte de toate un rezultat direct aldiferenţierii şi nu al diferenţelor, fie că acestea din urmă sînt construite sau “naturale”. În acestcontext, considerăm că diferenţa teritorială nu este o consecinţă a procesului de diferenţiere cirezultatul deturnării sensului acestui proces.Diferenţa se stabileşte prin intermediul unui discurs, individual sau colectiv, şi arenevoie de o confirmare oficială, revelată comunităţii într-un mod explicit. Diferenţa este abruptă,zgomotoasă, decisivă şi, pentru anumite perioade, statică. Diferenţa este pentru individ un dat apriori, extrem de restrictiv în ceea ce priveşte comportamentele individuale. Diferenţa stabileşte cao sentinţă definitivă faptul că frontierele spaţiului fizic (date de distanţele dintre indivizi sau dedistanţele pe care se desfăşoară fenomenele incontestabil administrate de comunitatea respectivă)reprezintă în acelaşi timp şi frontierele spaţiului social (date de proiectarea în spaţiul fizic a celuimoral, etic, cultural, etc.). Între aceste frontiere individul are mai degrabă îndatoriri decît drepturi.Aceasta deoarece discursul propovăduieşte implicit că frontierele există şi că sîntadministrate/apărate de instanţa creatoare de discurs, căreia indivizii sau comunităţile i-ar fiderogat responsabilitatea să facă acest lucru.Diferenţierea teritorială este înainte de toate o afacere personală, care trece prinsituarea eu-lui în interiorul cadrelor spaţiale fizice, economice şi culturale ale teritoriilor. Situaţiamedie a eu-rilor individuale dintr-o comunitate, în mod implicit acceptată de majoritateamembrilor, este creatoare de noi. Diferenţierea este lentă, liniştită, relativă şi continuu dinamică.Ea se construieşte şi evoluează în fiecare zi, prin intermediul practicilor cotidiene. Diferenţiereaîşi are sursa în incertitudinile legate de prezenţa frontierelor, în reprezentările individuale şi colectiveale unui aici cunoscut şi al unui în altă parte fabulos ori grotesc ori pur şi simplu necunoscut, care,pe o hartă imaginară, ar putea foarte bine purta inscripţia hic sunt leones (aici sînt lei). Pentru72individul unei comunităţi, chiar rurale, limitele proprietăţii sale – şi bineînţeles cele ale vecinilorsăi imediaţi- sînt bine cunoscute, însă cele ale proprietăţilor nevecinilor sînt înceţoşate, după cumnesigure sînt şi cele ale ansamblului de proprietăţi care descriu spaţiul întregii comunităţi. Singuracertitudine (speranţă ?!) este că felul proprietăţii şi modurile de practicare ale acesteia sîntasemănătoare.Diferenţa este rezultatul unui conflict trăit în mod violent, deoarece ea se întîmplă celmai adesea la nivelul formelor create prin discurs. Diferenţierea este efectul unei stări conflictualeniciodată concretizată, localizată la nivelul conţinuturilor. Între diferenţă şi diferenţiere, întreformele şi conţinuturile teritoriilor, se găsesc structurile de încadrare teritorială. Structurilepolitico-administrative îşi dau drept obiectiv să încadreze conţinuturile teritoriale pre-existente şisă genereze noile forme, « moderne », în funcţie de care vor fi modelate vechile miezuri aleorganizărilor teritoriului. Ele sînt acelea care legitimează, care oficializează starea conflictuală şicare declanşează conflictele ce vor conduce la crearea diferenţelor. Structurile separă cauza(procesul de diferenţiere) de efect (diferenţele), deturnînd sensurile naturale ale evoluţiei înfuncţie de proiecte artificiale. De cele mai multe ori, structurile acţionează conform unor legiproprii şi, pe fondul unor conţinuturi asemănătoare purtătoare a unor stări conflictuale identicenon distructive, sînt capabile să conducă la crearea unor diferenţe diferite. Structurile de încadrareteritorială sînt capabile să convertească după bunul plac identitatea teritorială în discursuriidentitare. Astfel, identitatea teritorială cîştigă în valoare dar pierde în sens.Dincolo de elementele structurale ale unei comunităţi (limbă, religie, origineetnică, administraţie), cu pretenţii imuabile, există întotdeauna prezentul continuu al cotidianului.Tocmai cotidianul este acela care, prin trăirile individuale şi colective, aduce fericirile şi nefericirileîn interiorul unei comunităţi. Războaiele, dezvoltarea, influenţele faste sau nefaste ale vecinilor,drumurile comerţului şi culturii, toate acestea marchează viaţă de zi cu zi a comunităţilor. Fiecaredintre aceste fenomene exogene se manifestă pe durate mai lungi sau mai scurte, dar întotdeaunalimitate în timp. Continuitatea influenţei lor asupra cotidianului vine din schimbarea continuă a

ierarhiei autorităţii lor conjuncturale asupra comunităţilor. Războiul este succedat de pace,conflictul cu vecinul devine colaborare, influenţele unei culturi externe sînt înlocuite de cele aleunei alte culturi, totul într-un şir de întîmplări naturale şi aleatoare, care şlefuiesc structurilecotidianului. La scară locală identificarea la nivel individual şi colectiv se face prin intermediulacceptării unui aceluiaşi filtru de negociere a presiunilor alogene. Cristalizarea aceloraşicomportamente conduce la construirea aceloraşi mecanisme de identificare, care constituiegaranţia de securitate identitară locală.73Discursul, care selectează din rîndul fenomenelor exogene doar pe cele aflate înopoziţie binară cu cele locale, proiectează nevoia de securitate identitară la scara regiunilor sau astatelor. Dacă la scară infraregională diferenţierea este aceea care se constituie în vector alconstrucţiei identitare (interesul de a se defini din punct de vedere spaţial în raport cu alţii), lascară interregională lucrurile se complică deoarece apar fricţiuni între macrostructurile deîncadrare teritorială, rezultate din încercările de concretizare a unor proiecte identitare impuse înnumele unor generalităţi ambigue. La acest din urmă nivel spaţial diferenţierea este bineînţelesîncă prezentă, însă imixtiunea politicului este mult mai puternică şi mai înclinată să deturnezeidentificarea către discursuri identitare. Starea conflictuală existentă în cadrul proceselor deteritorializare, de diferenţiere, de identificare, este înlocuită cu starea de conflict întremacrostructuri.Diferenţierea este suficientă pentru a-ţi afirma identitatea (celălalt este ca şi mine,însă îşi spune turc, maghiar, rus, şi vine din sau locuieşte în altă parte. Sub presiunea discursului,acest proces devine o căutare instinctivă a diferenţelor (celălalt nu este ca mine, ci este păgîn, estecatolic, este ortodox, este alb sau negru şi, mai rău, ar fi posibil să locuiască la/lîngă mine).Contactul violent dintre vecini (concretizarea diferenţierii) conduce la cristalizarea unor structuriidentitare care îşi iau drept reper structurile celuilalt. Funcţionînd ca o profeţie care, fiindcunoscută are toate şansele să se (auto)îndeplinească, structurile identitare cunosc o tendinţăperpetuă de fortificare, autogeneratoare însă nu şi autocentrată. Construcţia identitară teritorialăare nevoie de celălalt, alteritatea neexcluzînd starea conflictuală. Atîta vreme cît starea conflictualănu este confiscată de un discurs politic, identificarea nu concretizează conflictul iar violenţa nu seperenizează. Diferenţierea continuă nu se transformă în diferenţă. Aceasta deoarece diferenţierease hrăneşte dintr-un prezent continuu, identificarea construindu-se în funcţie de repere mobile, îneternă schimbare, în vreme ce diferenţele se înrădăcinează în structurile rigide ale trecutului,identitatea rezultată constituindu-se într-o crustă incasabilă ridicată în jurul teritoriului, care nupermite sesizarea la nivel local a progreselor reale efectuate în relaţiile cu vecinul identificator.Diferenţa este produsul unui discurs care neagă distanţa sau care mai degrabă transformă distanţafizică într-una simbolică, omogenă, identică pentru toţi membrii comunităţilor locale, indiferentde localizarea lor efectivă. Diferenţele crează teritorii rigide, cilindrice, asemenea borcanelor demurături frumos aranjate pe un raft întunecos de cămară. Diferenţierile acoperă teritoriile cuclopote transparente ale căror limbi, aflate la verticala centralităţii acestora, fac să rezonezestructurile teritoriale dincolo de frontierele lor incerte – unde se termină sunetul ? – alcătuindsimfonii evolutive, rescrise în fiecare moment de ascultătorii lor de pretutindeni.74II. TAXONOMIA GEOGRAFIEI UMANEGeografia poate fi considerată ca o ştiinţă de cercetare a diferenţierilorsuprafeţei terestre, aceasta din urmă fiind rezultatul acţiunii simultane ale mediului şi spaţiului încare trăieşte fiecare fiinţă umană. Prin urmare, o definiţie generală ar putea afirma că geografiaeste ştiinţa interesată de structura şi natura interacţiunilor stabilite între două sisteme: sistemulecologic (care pune în legătură societatea/omul cu mediul în care trăieşte) şi sistemul spaţial (carepune în legătură o porţiune a suprafeţei terestre cu o alta). Geografia umană modernă combină încercetările sale trei orientări complementare ale interesului ştiinţific:- analiza spaţială (centrată pe problemele legate de apariţia, localizarea şi evoluţia structurilorspaţiale)

- analiza ecologică (axată pe problematica legăturilor om-mediu)- analiza regională (fundamentată pe cercetarea evoluţiei structurilor regionale şi ale diferenţierilorspaţiale).Poziţia de interfaţă a geografiei (între natură şi societate) a permis acestei ştiinţe odezvoltare continuă a sistemului de discipline componente, în contextul unei evoluţii extrem decomplexe a cadrelor epistemologice şi teoretice ale ştiinţei actuale. În cele ce urmează propunem,pe baza unor lucrări de referinţă62, o sinteză a orientărilor şi curentelor majore de idei care audeterminat devenirea geografiei umane, precum şi o sistematică generală a subdisciplinelor sale,împreună cu temele majore abordate de către acestea.Orice abordare sintetică presupune o pierdere de informaţie, detaliul pierzînd caimportanţă în faţa tabloului de ansamblu. Din această cauză, cititorul trebuie să fie conştient căorientările, curentele şi subdisciplinele definite şi descrise în ceea ce urmează nu trebuie să fieprivite exclusivist, ca fiind singulare, izolate şi de sine-stătătoare. Ele coexistă în proporţii diferiteîn spiritul şi opera oricărui cercetător, în corpusul oricărui articol sau tratat de specialitate,potenţîndu-se reciproc.În afara relaţiilor complexe pe care geografia le întreţine cu propriul său obiect destudiu şi cu celelalte ştiinţe interesate de sistemul teritorial (fig. ), o parte din întrepătrunderileteoretice, conceptuale şi filosofice sînt datorate trans-scalarităţii, respectiv specificităţii obiectelor,proceselor şi fenomenelor geografice de a exista şi de a se manifesta simultan în mai multe nivele62 Brian Goodall – Dictionary of Human Geography, Penguin Books, London, 1987; Antoine Bailly (dir.) – Les conceptsde la géographie humaine, Armand Colin, Paris, 1998, a IV-a ediţie; Antoine Bailly, Robert Ferras, Denise Pumain(dir.) – Encyclopédie de géographie, Economica, Paris, 199275(la mai multe scări) de organizare teritorială. La fiecare dintre aceste nivele, natura, sensul şiintensitatea relaţiilor dezvoltate sînt mereu altele. De exemplu, acţiunile şi retro-acţiunile pe carele induce şi la care este supusă o fermă agricolă sînt funcţie de elementele mediului local(microclimat natural şi socio-economic sau cultural), ale celui regional (politicile de dezvoltareregională), ale celui naţional (politicile macroeconomice şi relaţiile internaţionale ale statului) şi alecelui continantal sau mondial (preţurile energiei primare, concurenţa pe pieţele internaţionale,fenomenele legate de mondializare, etc.).Fig. 11 – Geografia umană şi relaţiile sale cu ştiinţele naturii şi ale societăţii(după Taafe, 1974 şi Ianoş, 2000)76Este prin urmare evident că la diferite scări spaţiale elementele diferitelororganizări spaţiale au naturi diferite (politicile economice ale statelor sînt diferite, în funcţie deideologia dominantă; contextele culturale regionale se diluează în cadrul celor naţionale...), sensuridiferite (statele pot avea o politică protecţionistă în vreme ce pieţele internaţionale impunliberalizarea concurenţei) şi intensităţi diferite (politicile de ajustare economică ale UniuniiEuropene, de exemplu, sînt diferenţiate în funcţie de performanţele fiecărui nou membru sau alefiecărui nou stat candidat).Diferitele subdiscipline ale geografiei umane pot fi identificate în funcţie de maimulte criterii, în conformitate cu scopul urmărit.1. Criteriul scării de analizăDupă scara de analiză a sistemelor teritoriale se pot deosebi trei orientărimajore în cadrul cercetărilor de geografie umană:1.1. MacrogeografiaMacrogeografia se încadrează într-un context holist, încercînd să traseze cadrul şi sădescopere legităţile generale care guvernează evoluţia unei întregi clase de obiecte, procese saufenomene spaţiale. De cele mai multe ori, caracterul macrogeografic este prezent în cercetările denuanţă marxistă, care îşi propun transformarea ordinii mondiale existente, considerată ca injustăşi sursă de inegalitate socială şi spaţială. Teoria centru-periferie, prin care geografii marxişti explicădiferenţele de dezvoltare existente între statele lumii este un asemenea exemplu. Tot

macrogeografice pot fi considerate şi cercetările bazate pe utilizarea indicatorilor agregaţi (deexemplu caracterizarea statelor lumii prin comparaţia structurii lor socio-profesionale, respectivproporţia avută de populaţia ocupată în cele trei sectoare de activitate – agricultură, industrie şiservicii). Studiul sistemelor urbane (prin legea rang-mărime, de exemplu), în care oraşele sîntconsiderate ca avînd funcţii similare, se încadrează în aceeaşi categorie.Critica principală care poate fi adusă cercetărilor macrogeografice (deşi utilitatealor nu poate fi pusă la îndoială) este accea că gradul extrem de generalizare nu permite luarea înconsideraţie a deosebirii de natură ce pot să apară în cadrul aceleiaşi clase de obiecte, de procesesau de fenomene. Astfel, sectorul terţiar al Statelor Unite are foarte puţin în comun cu sectorul deservicii din Libia, iar un oraş turistic are o cu totul altă funcţie teritorială decît un oraş industrial...771.2. MicrogeografiaMicrogeografia studiază în detaliu organizările spaţiale la nivele subregionale (locale),fiind interesată în special de comportamentele individuale sau de cele ale microsocietăţilor aflateîn interacţiune cu mediul local; structurile sociale, culturale şi economice ale indivizilor saugrupurilor sînt studiate în profunzime. În această categorie se înscriu cu precădere studiile degeografie comportamentală, umanistă, interesată de crearea şi evoluţia teritoriilor vernaculare saude comportamente şi reprezentări individuale sau de grup. Structurarea spaţială acomportamentului consumatorilor, structurile spaţiale evenimenţiale (create de un festival, de omanifestare sportivă, de un fenomen economic periodic), geografiile culturale ale indivizilor şigrupurilor izolate pot fi considerate ca obiecte de studiu pentru microgeografie.Invers primei orientări, critica principală este eceea că, situîndu-se foarte aproapede nivelele inferioare de organizare a spaţiului, deci foarte aproape de obiecte, procese şifenomene unice şi prin urmare incomensurabile, microgeografia este obligată să acorde partealeului empiriei, deoarece nu poate generaliza şi astfel nu poate construi teorii.1.3. MezogeografiaMezogeografia este o tendinţă recentă, care se focalizează asupra fenomenelor carese desfăşoară la scările mezospaţiale ale realităţii, acolo unde se combină constructiv saudestructiv macro şi microstructurile spaţiale, sociale, economice, politice sau culturale. Geografiaregională este prin excelenţă o ştiinţă mezogeografică deoarece regiunea, obiectul său decercetare, este rezultat direct al fascicolelor de relaţii naturale, economice, sociale, politice şiculturale antagoniste, respectiv a celor ascendente (dinspre local spre mondial/cosmic) şi a celordescendente (dinspre cosmic/mondial către local). În condiţiile paradigmei ştiinţifice actuale, încare s-a renunţat la ideea de măsură precisă în favoarea aproximărilor statistice riguroase, nivelulmezospaţial este nivelul la care riscurile cercetării şi aplicaţiilor practice ale aceteia sînt minimizate.2. Criteriul suportului filosofic şi teoreticDupă suportul filosofic şi teoretic subdisciplinele geografiei umane pot fiîncadrate într-o serie întreagă de orientări, a căror succesiune şi ale căror moşteniri nu fac decît să78diversifice unghiurile de abordare a realităţii şi să îmbogăţească panoplia de metode, modele,concepte, teorii şi aplicaţii ale geografiei umane.a) Geografia deterministă este bazată pe filosofia deterministă care afirmă că toateacţiunile umane nu sînt libere ci controlate de anumite legi naturale, ceea ce în mod inevitabilconduce la concluzia că acelaşi set de condiţii fizico-geografice duce la aceleaşi tipuri decomportamente umane. Trama explicativă a geografiei deterministe este dată de analiza cauzală,subordonată principiilor environmentalismului determinist. Această geografie a constituit suportulantropogeografiei germane clasice (Carl Ritter, Ferdinand von Richtofen, Friedrich Ratzel). Dusăla extrem (de exemplu în cazul doctrinei naziste), această orientare se transformă într-undeterminism geografic vulgar, simplist şi periculos. În doze moderate, determinismul permitestabilirea unui set de ipoteze de iniţiere a cercetării geografice, deoarece el se adresează bunuluisimţ comun. După conturarea ipotezelor de amorsare a studiului, responsabilitatea verificării lorrevine interrelaţiilor teorie-empirie şi bunei credinţe a cercetătorului.

b) Geografia posibilistă este fundamentată pe filosofia posibilistă (environmentalismposibilist) conform căreia mediul oferă fiinţelor umane seturi de oportunităţi din care acestea alegdoar pe acelea conforme cu normele lor socio-economice şi cu nevoile lor culturale. Geografiaposibilistă nu neagă faptul că acţiunea umană este limitată de condiţiile restrictive de mediu, însăafirmă că structurile spaţiale sînt rodul alegerii conştiente a oportunităţilor oferite societăţii de unmediu inert/permisiv. Reprezentanţii săi sînt în primul rînd cei ai şcolii franceze clasice (PaulVidal de la Blache, Jean Brunhes). Dacă determinismul afirma că diferenţierile spaţiului geografic(respectiv regiunile umanizate) sînt şlefuite prin acelaşi tip de reacţie culturală a societăţilor în faţadeterminărilor mediului, posibilismul postulează că în faţa constrîngerilor sau avantajelor mediuluisocietăţile sînt libere să îşi aleagă tehnicile de încadrare conform propriilor lor matrici socioculturale.Rezultatele cercetărilor celor două curente sînt sensibil diferite: dacă pentru geografiadetermistă unităţile taxonomice erau peisajele culturale - kulturlandschaft (rezultate din adaptareapasivă la mediu), pentru geografia posibilistă peisajele erau rezultatele directe ale modurilor de trai(genres de vie), rezultate din adaptarea culturală activă la mediu.c) Geografia pozitivistă îşi trage seva din filosofia pozitivistă a lui Auguste Comte dinsec. al XIX-lea care, delimitîndu-se de metafizică şi de religie, afirmă că ştiinţa poate funcţionanumai cu ajutorul chestionărilor empirice (cu conţinut factual) iar cunoaşterea este restrînsă doarla faptele care pot fi observate prin intermediul simţurilor umane (perfecţionate de instrumentar79şi echipament ştiinţific), precum şi la relaţiile stabilite între aceste fapte. Prin urmare cunoaştereatrebuie să fie raţională şi să se bazeze pe măsurarea precisă a fenomenelor, proceselor şiobiectelor studiate. Pentru geografie, acceptarea acestei doctrine filosofice a însemnat continuareastării idiografice prin perfecţionarea metodelor inductive (plecarea de la particular la general) şidezvoltarea impetuoasă a studiilor monografice (geografia regională). Pozitivismul, care postula căpot fi cu adevărat ştiinţe doar acele discipline capabile să utilizele instrumentar şi echipamente ştiinţificede măsură şi de contriol şi să efectueze experienţe, a accelerat dezvoltarea geografiei fizice şi a anesteziatope cea a geografiei umane, ale carei obiecte de studiu nu se pretau nici la măsuri exacte şi nici laexperienţe (cum sa poţi experimenta apariţia şi evoluţia unui sistem urban, care are nevoie desecole?!).d) Geografia neopozitivistă (the new geography, la nouvelle géographie sau geografia cantitativă)se bazează pe pozitivismul logic dezvoltat în anii 1920 de Şcoala de la Viena, conform căruiaaplicarea teoriilor logicii formale sau a celor ale matematicii pure conduc la o cunoaştere cel puţinla fel de sigură ca şi cea datorată simţurilor umane. Mai exact spus, neopozitivismul afirma călogica şi raţiunea umană, alături de metode statistico-matematice de aproximare riguroasă, sîntinstrumente la fel de puternice precum termometrul, telescopul, microscopul sau şublerul... Cuajutorul modelelor statistice se putea astfel aproxima (cu o marjă de eroare cunoscută!)comportamentul spaţial al mulţimilor (de producători, de consumatori, etc.) sau evoluţia uneipopulaţii numeroase (de persoane, de oraşe, de întreprinderi, etc.). Experienţa devenea astfelaccesibilă şi ştiinţelor sociale. Pentru prima dată, în acest cadru filosofic, a apărut prin urmareposibilitatea unei geografii nomotetice, respectiv posibilitatea constituirii unei teorii geografice, bazată pedemersurile ipotetico-deductive. Analiza matematică (aplicarea în geografie a teoremelormatematice) suţine validitatea unor enunţuri teoretice iar analiza statistică serveşte la testarea şiconfruntarea rezultatelor teoretice cu faptale observate. Din anii ’90 se face simţită apariţia uneianalize geografice matematice, care va permite probabil apariţia unor teoreme şi axiome geografice.e) Geografia umanistă (comportamentală sau behavioristă) reprezintă o anumităperspectivă geografică asupra lumii, axată pe luarea în calcul a cunoştinţelor, valorilor şiexperienţelor umane. Baza filosofică, destul de confuză, este suportată de idealism, existenţialism şide fenomenologie. Geografia umanistă, constituită ca o critică la adresa geografiei teoretice şicantitative (pentru care omul era strict raţional iar comportamentul său spaţial era dictat strict de

considerente economice), încearcă să înţeleagă lumea prin prisma relaţiilor pe care le au oameniicu natura şi prin prisma sentimentelor şi ideilor pe care aceştia le au faţă de locuri şi spaţii. Pentru80geografia umanistă, organizările spaţiale sînt rezultatul unor acţiuni umane mînate atît de raţiunecît şi de sentiment, fiind în ultimă instanţă un amestec de real şi de imaginar, înrădăcinat în local(vernaculare) şi prin urmare imposibil de cunoscut în întregime de cineva din exterior. Geografiaumanistă este de fapt o formă geografică a curentului comportamental (behaviorist) care a apărutîn cadrul ştiinţelor sociale prin anii 1960, şi care prezintă modelele spaţiale comportamentaledrept procese cognitive. Domeniile în care a excelat erau relative la fenomenele de difuzie ainovaţiilor, la cele de luare a deciziilor de localizare, a realizării hărţilor cognitive, etc. Un curentaparte este constituit de geografia reprezentărilor.f) Geografia marxistă, apărută la sfîrşitul sec. al XIX-lea în Marea Britanie şidezvoltată cu precădere în a doua jumătate a sec. al XX-lea, se bazează pe filosofia marxistă, eaînsăşi tributară materialismului istoric şi dialectic. Geografia marxistă nu încearcă să înţeleagă lumea cisă o schimbe. Pentru geografia marxistă, o regiune oarecare este expresia unui set de interacţiuniconstituite în jurul unui proces social (interacţiune dialectică între procesul spaţial şi formele sale);pentru schimbarea procesului social (deci a organizării spaţiale rezultate) este necesară schimbarearelaţiilor sociale de producţie, de unde caracterul « revoluţionar » al acestui tip de geografie.Geografia marxistă nu se întreabă asupra naturii şi sensului spaţiului, acesta fiind un dat a priori,real, obiectiv şi perfect subordonabil societăţii. Ca o consecinţă firească a acestei atitudini,marxiştii consideră că organizările spaţiale şi diferenţierile acestora sînt un rezultat direct alrelaţiilor socio-economice antagoniste dezvoltate între clasele dominate şi clasele socialedominatoare.g) Geografia radicală (sau geografia critică) este mai puţin un curent pur geografic, cît ocritică a geografiilor existente, în special a geografiei neopozitiviste şi a celei umaniste. Dezvoltată încadrul activităţilor legate de drepturile civile din SUA anilor 1960, geografia radicală esteinteresată de incorectitudinile socio-culturale legate de funcţionarea economiilor de piaţă şi decontradicţiile din cadrul democraţiilor participative. Caracterul militant al geografiei radicale afăcut ca aceasta să fie confiscată de geografia marxistă.h) Geografia structuralistă a fost dezvoltată în anii 1970 prin preluarea ideilorantropologului francez Claude Lévi-Strauss. Conform structuralismului, fenomenele observabilenu sînt decît output-urile (rezultatele) unui set dat de mecanisme (structuri) preexistente. Explicareaacestor fenomene este posibilă prin analiza structurilor generale care le generează dar cu care nuse confundă. Conceptele de bază ale structuralismului sînt cele de totalitate, auto-regularizare şi81transformare. Structuralismul, preluat de asemenea de geografia marxistă, a fost utilizat în anii 1970ca o armă critică împotriva neopozitivismului.3. Criteriul obiectului de studiujkhlkDupă obiectul de studiu, care trimite de multe ori la celelalte ştiinţe socialecărora geografia umană le completează cercetările cu dimensiunea spaţială a fenomenelorcercetate, se pot deosebi mai multe grupe de subdiscipline:3.1. Geografia teoretică şi metodologicăGeografia teoretică şi metodologică reprezintă o colecţie de discipline cu personalitateunanim recunoscută (epistemologia, metodologia, istoria geografiei) dar şi unele care sînt trecute maidegrabă în rîndul metodelor geografice (analiza spaţială, geoinformatica şi sistemele informaţionalegeografice, teledetecţia şi fotointerpretarea, etc.)a) Epistemologia geografiei este disciplina care studiază modul în care este creatăştiinţa; în cazul geografiei epistemologia este interesată de impactul doctrinelor filosofice, aideologiilor şi a valorilor morale, a politicilor ştiinţifice naţionale şi a evoluţiei ideilor ştiinţifice(paradigmelor) mondiale asupra construirii cunoaşterii geografice asupra lumii.b) Istoria geografiei este disciplina interesată în reconstituirea principalelor etape ale

evoluţiei geografiei ca ştiinţă în funcţie de evoluţia tuturor elementelor sistemului socioeconomic,politic, cultural şi ştiinţific; cunoaşterea acestor etape facilitează înţelegerea modului încare s-a construit discursul geografic precum şi metodologia geografiei.c) Metodologia cercetărilor geografice este disciplina care urmăreşte evoluţia tehnicilor decercetare a realităţii, plecînd de la ansamblul de valori care ghidează cercetătorii, şi pînă lamijloacele tehnice şi metodele ştiinţifice folosite de aceştia în procesul cunoaşterii geografice alumii.d) Analiza spaţială, combinaţie de metode statistice şi matematice, este principaladisciplină a geografiei neopozitiviste şi, deocamdată, singura cale de a construi o teorie ageografiei. Prin intermediul său se pot cuantifica relativ uşor structurile spaţiale (respectivorganizările punctiforme, liniare şi planiforme) puse în loc de activitatea umană, ceea ce faciliteazăsesizarea regularităţilor care ghidează evoluţia dinamicilor teritoriale. De asemenea, analiza82spaţială pune la dispoziţia cercetătorilor un set întreg de metode de diagnoză şi de prognozăteritorială.3.2. Geografia economicăGeografia economică studiază structurile şi diferenţierile spaţiale create de activităţileeconomice desfăşurate în cadrul sistemului complex creat de mediu şi de spaţiu. Definireageografiei economice este dificilă, în primul rând pentru că raporturile sale cu celelalte ramurimenţionate ale geografiei umane sunt foarte strânse. În general se acceptă că obiectul său de studiuconstă în analiza aspectelor spaţiale ale activităţilor economice. Prin activităţi economice înţelegem toate acţiunileîntreprinse pentru producerea, consumul şi schimbul bunurilor corespunzătoare necesităţilor societăţii umane. În centrulatenţiei acestei ramuri a geografiei umane se află descifrarea cauzelor care conduc la localizareaactivităţilor economice şi implicit a populaţiei antrenate în acest proces. Localizarea se referă la modul încare un loc anume este ocupat, amenajat şi transformat de către om în vederea desfăşurării unoractivităţi economice.Multă vreme, geografia economică s-a limitat la o viziune descriptivă asupra activităţilorumane, oprindu-se mai ales asupra repartiţiei acestora la nivel local, regional sau naţional. Începând cusfârşitul sec. al XIX-lea apar însă şi încercări de explicare cauzală, mai întâi prin intermediul factorilornaturali (prezenţa unor resurse, existenţa unor axe fluviale sau a deschiderii spre oceanul planetar,varietatea reliefului etc.) iar mai apoi şi prin luarea în calcul a factorilor umani (prezenţa unor tradiţiiartizanale, a unor necesităţi specifice, rolul urbanizării, al deschiderii spre modernitate, spre progresetc.). De factură posibilistă sau deterministă, aceste elemente trebuiau să răspundă necesităţii unorreguli (legi) de localizare spaţială a activităţilor economice. Dorinţa de elaborare a unor teorii ale localizării,a fost chiar mai timpurie, în rândul economiştilor (von Thünen şi teoria rentei funciare de ex.). Dealtfel economia spaţială a constituit totdeauna o sursă de inspiraţie pentru geografi, fie ca este vorba deteorii mai vechi (a locurilor centrale, W.Christaller, 1933; a localizării industriilor, A. Weber, 1909 etc)sau a celor mai noi înscrise în aşa-numita ştiinţă regională (regional science), în centrul căreia se aflăconcepte precum accesibilitatea, centralitatea, proximitatea, difuziunea spaţială etc.. S-a ajuns astfel, după1950, la o relaţie interdisciplinară extrem de strânsă între geografia economică şi economia spaţială).Principalele concepte ale geografiei economice, în afara celor deja menţionate, sunt:-eficacitatea, respectiv raportul între un avantaj obţinut şi efortul depus. Estimarea sa îşi găseşteilustrarea mai ales în teoria valorii, conform căreia eficacitatea unei activităţi depinde mai ales deconsumul de inteligenţă şi de spirit organizatoric (creativitate, inovaţie, management, marketing);-utilitatea, care exprimă satisfacerea (pozitivă sau negativă) a unor necesităţi. Utilitatea depinde

de agenţii economici (indivizi sau grupuri care exercită activităţi economice) şi de cantitatea de bunuri83disponibilă pentru acesştia. Fiecare agent încearcă să utilizeze la maximum bunurile care îl interesează,fără pierderi mari şi cu un cost minim. În acest sens contează foarte mult circuitele informaţionale, înafara cărora este dificil de obţinut un profit;-bunăstarea,este un alt concept care se referă la măsura în care o societate poate asigura unacces generalizat la bunurile şi serviciile de bază. Raporturile dintre profitul agenţilor economici şibunăstarea socială sunt foarte complexe, de obicei agenţii economici fiind tentaţi mai degrabă deprofit decât de bunăstarea generală, exprimată prin contribuţiile aduse la buget. Este motivul pentrucare o parte dintre activităţile economice eludează obligaţiile fiscale (economia subterană), nivelulevaziunii fiind de altfel un indicator fidel al gradului de bunăstare socială.Principalele teorii ale geografiei economice, constitute pe lungul drum al devenirii civilaţieiumane, sînt:-teoria rentei funciare, concepută de Johann von Thünen în 1826, conform căreia fiecare cultură saumod de creştere a animalelor se localizează în funcţie de costul de producţie şi costul de desfacere,dependente de distanţa faţă de piaţă. Astfel ramurile agricole pentru care costurile sunt foarte ridicate selocalizează în proximitatea pieţei de desfacere spre deosebire de cele cu un cost mai redus. Astfeldistanţa faţă de piaţă este principalul factor care diferenţiază peisajele agrare. Cu toate progresele tehniceînregistrate în ultimele secole, această teorie îşi păstrează încă valabilitatea;-teoria localizăriil industriilor a lui A.Weber (1909), postulează că profitul unui producător estemaxim atunci când costurile de producţie sunt minime. Astfel localizarea ideală a unei întreprinderitrebuie să corespundă punctului median (punctul aflat la cea mai mică distanţă faţă de sursele dematerii prime şi pieţele de desfacere, ţinând cont de costurile de transport).. Această teorie esteverificată de multe ori în practică dar este destul de generală, o sumă de factori umani intervenind şiperturbând raporturile amintite (factori politici, culturali, interese locale, regionale etc.). În plus, foartemulte activităţi sunt mai puţin dependente de costuri, fiind profitabile oriunde (mai ales ramurile careutilizează materii prime prelucrate, de ex. confecţiile textile, construcţii mecanice bazate pesubansamble etc.). Modelele de localizare derivate din această teorie, specifice fiecărei activităţi înparte, sunt foarte numeroase, aplicându-se şi domeniului serviciilor unde contează mai alesdimensiunea pieţei;-teoria locurilor centrale, iniţiată de geograful Walter Christaller în 1933 şi continuată deeconomistul August Lösch (1940), încearcă să explice relaţia dintre mărimea (numărul de locuitori),numărul şi localizarea centrelor urbane, văzute ce centre polarizatoare, furnizoare de bunuri şi servicii înspaţiul rural. În acest sens un rol important îl are conceptul de economie de proporţie, corespunzătorcâştigului rezultat din scăderea costului de producţie odată cu creşterea cantităţii produse, ca efect alunei cereri mai mari. Astfel, în marile oraşe, prezenţa unei pieţe imense stimulează producţia şi reduce84costul. Fiecărui bun produs îi corespunde însă un anumit prag, în funcţie de cerinţa pieţei, În acestmod, un bun rar, de ex. cele rezultate din industria modei, nu poate fi produs decât într-o metropolă,acolo unde există o clientelă minimală, spre deosebire de bunurile comune, care pot fi produse lapreţuri competitive în orice centru urban. De aceea se diferenţiază bunurile de ordin inferior(cumpărate curent) de cele de ordin superior (cumpărate mai rar). Intervine aici conceptul de economiede aglomeraţie care face ca într-un centru urban de mari dimensiuni să poată fi prezente toate ramurileindustriale, spre deosebire de cele mici, situate sub pragul profitabilităţii majorităţii acestora. Ca

rezultat principal poate fi menţionată ierarhizarea urbană, specifică perioadei moderne şi contemporane.Această teorie este considerată adesea cea mai completă dintre toate teoriile geografiei umane,explicând atât repartiţia producţiei de bunuri cât şi a populaţiei. Ulterior, o serie de specialişti aucompletat axiomele acesteia cu noi concepte precum: atractivitatea, dependentă de imaginea fiecăruicentru urban, de poziţia ocupată în cadrul reţelei, de rolul său administrativ etc.; accesibilitatea, naturalăsau antropică, adică măsura în care un centru urban este favorizat (defavorizat) în relaţiile sale cucelelalte centre vecine etc.-teoria interacţiunii spaţiale, deci a relaţiilor dintre agenţi situaţi în locuri diferite, este o continuarea teoriei locurilor centrale şi se află în centrul preocupărilor actuale, utilizând masiv mijloacelemoderne de studiu (statistică informatizată, cartografie automată). Având în centru noţiunea dedistanţă, modelele de interacţiune elaborate, sunt în mare parte abstracte, pentru că în realitate intervino serie de factori care împiedică interacţiunea (de ex, prezenţa unei frontiere, a concurenţei dintredouă centre urbane sau agenţi economici etc.). Totuşi, în contextul unei economii tot mai deschise, încare barierele sunt tot mai fragile iar informaţia circulă fără frontiere, această teorie devine tot maiimportantă. În mod general, cantitatea de interacţiuni dintre două locuri este o funcţie directă întreemisivitatea locului de origine, atractivitatea locului de destinaţie şi proximitatea celor două locuri.Aceste trei elemente favorizează intensitatea legăturilor şi se pot substitui unul altuia (de ex.emplu unplus de atractivitate poate compensa distanţa mai mare, precum în cazul centrelor turistice, sauproximitatea poate compensa o atractivitate mai redusă (ca de exemplu apropierea de EuropaOccidentală, care impune un gradient est-vest, în sensul că regiunile vestice ale statele situate la estsunt mai avansate, tocmai ca efect al proximităţii);-teoria alegerii spaţiale, s-e dezvoltat prin luarea în calcul a elementelor psihologice, care conducla anumite preferinţe, nu totdeauna cele mai eficiente, atât din punctul de vedere al localizării cât şi dincel al profilului activităţii desfăşurate. Au fost puse la punct modele de alegere discretă care iau încalcul toate alternativele posibile, ierarhizate în funcţie de un punctaj corespunzător avantajelor şidezavantajelor specifice. Astfel de modele sunt des utilizate în localizarea unor activităţi productivesau de servicii;85-teoria economiei geografice, ia în calcul aspectele calitative ale spaţiului geografic, care estedeparte de a fi omogen, impunând bariere (râuri, munţi etc.) sau prezentând contraste majore (vastespaţii deşertice, opuse unor concentrări umane excesive etc.). Din aceasta derivă conceptele foarteactuale de internalitate (sau economie internă, câştig realizat de către un agent ca urmare a propriilor decizii)sau de externalitate (cîştig rezultat ca urmare a deciziilor altor agenţi). Acestea sunt invocate adesea pentrua explica fenomenul de aglomerare a activităţilor în anumite zone, cum sunt cele aeroportuare, portuare,în lungul autostrăzilor, etc., agenţii fiind tentaţi să profite de eventualele externalităţi. Efectul principal aleconomiei de aglomeraţie, este suscitarea unor externalităţi negative, care pot slăbi atractivitate sau frânaprogresul (de exemplu. poluarea multiplă, creşterea preţului terenurilor etc.).Toată această problemtică se află în centrul discursului geografic contemporan, ceea ceface din geografia economică una din cele mai atractive opţiuni din perspectiva cercetării.Principalele subramuri ale geografiei economice sînt următoarele:3.2.1. Geografia ruralăGeografia rurală (cunoscută la noi în mod trunchiat doar ca geografie a agriculturii)este, în ordinea apariţiei, prima ramură a geografiei economice (sec. al XIX-lea). Iniţial s-a

dezvoltat ca geografie agrară (studiind doar peisajele şi structurile socio-economice legate deagricultură). Între 1950-1980, datorită necesităţilor de gestionare a teritoriului, geografia agrarăîncepe să se intereseze de funcţionarea activităţii agricole în interiorul sistemelor spaţiale din careface parte sau pe care le crează, devenind geografie agricolă. Complexitatea fenomenelor care auînceput să afecteze mediile rurale după 1980 (nu mai exista analogie între termeni precum lumeaagricolă-lumea rurală sau economie agricolă-economie rurală) a impus considerarea acestora dinunghiul organizării spaţiilor rurale de către societăţile localizate în aceste medii, disciplinadevenind una de tip general, numită geografie rurală. Explicaţiile legate de această evoluţie sîntmultiple.În momentul emergenţei geografiei moderne, în a doua parte a sec. al XIX-lea, lumeaera încă dominant rurală iar activităţile agricole net dominante. Astfel, geografii s-au interesat cupredilecţie de aspectele economice ale vieţii rurale, mai dependente de factorii fizici. Această geografieagrară (agricolă) a devenit o componentă esenţială a studiilor de geografie regională, axându-se pe tipologiapeisajelor agrare şi pe transformările acestora. În această perioadă se impun termenii de peisaj agrar închis (fr.bocage, de ex.) şi peisaj agrar deschis (engl. openfield) în funcţie de modul de organizare a exploataţiiloragricole (morfologia agrară). Habitatul rural interesa mai ales sub aspectul densităţii construcţiilor şi aformelor derivate din dispunerea acestora în spaţiu (morfologia habitatului), secundar fiind abordate şi86aspectele referitoare la forma şi materialul de construcţie (fizionomia habitatului). Organizarea peisajelorrurale, în două componente esenţiale – vatra satului şi moşia acestuia -,a devenit esenţială în descriereastructurilor agrare, concept care se referă inclusiv la formele de proprietate şi de exploatare a terenurilor şicuprinde sistemul de cultură, modul în care se asociază diversele culturi, sistemele de creştere a animalelor şitehnicile utilizate.Geografia agrară astfel concepută face apel masiv la mijloacele de studiu aleeconomiei, istoriei şi antropologiei, prima furnizându-i şi scheletul primelor încercări de modelizareteoretică a localizării activităţilor agricole, respectiv modelul rentei funciare a lui J. von Thünen (1826).Acest model, care încearcă să explice productivitatea diferenţiată a muncii şi a capitalului în agriculturăprin raportul dintre piaţa de consum şi distanţa faţă de locul de producţie a devenit unul din cele maiuzitate, după numeroase şi diverse îmbunătăţiri. Renta localizării, aşa cum este formulată de autorulcitat, impune o zonare a culturilor agricole şi a zootehniei pe criterii de rentabilitate: legumicultură şizootehnie bovină în imediata vecinătate a centrelor urbane, culturi cerealiere şi tehnice la distanţe maimari şi creşterea intensivă a animalelor în regiunile cele mai depărtate. Testat în cele mai diversecontexte, acest model îşi dovedeşte perenitatea în pofida transformărilor produse în ultimele douăsecole, factorul natural, deşi important fiind adesea eludat.După 1950, geografia rurală a devenit tot mai mult o geografie agricolă, preocupată mai alesde aspectele pur economice şi tehnice. Interesul pentru dezvoltarea Lumii a Treia şi problemasubdezvoltării au constituit un impuls în acest sens. Conceptul de structură agrară devine prevalent (R.enéLebeau, 1979) iar tipologiile agrare sunt sprijinite de indicatori bine fundamentaţi matematic (sociali, tehnicisau economici, Kostrowicki, 1968), permiţând astfel o analiză mai profundă a peisajelor agrare şi mai ales a

dinamicii lor cronospaţiale. Pornind de la lucrările lui von Thünen se caută noi modele teoretice care să expliceatât localizarea activităţilor agricole cât şi dinamica peisajelor rezultate (Chisholm, 1962). Aplicabile la oriceregiune a Globului, aceste modele au permis o aprofundare a problematicii rurale, debuşând tot mai multspre problematica sociologică a dezvoltării rurale.După 1975, se impun cu acuitate termenii de spaţiu rural şi economie rurală iar geografiinu au rămas indiferenţi. Aceşti termeni, fundamentaţi de sociologi şi economişti acordă o atenţiesporită particularităţilor demo-economice ale populaţiilor rurale în corelaţie cu activităţile pe care ledesfăşoară. Industrializarea satelor şi antrenarea unor vaste spaţii în procesul de peri-urbanizare afavorizat această direcţie de studiu. Spaţiul rural astfel conceput devine un spaţiu concurenţial, undecompetiţia obligă la o regândire permanentă a întregului eşafodaj social-economic. Utilizareamijloacelor moderne ale teledetecţiei a reconectat aceste preocupări la geografia generală, o veritabilăşcoală a studiului dinamicii peisajelor luând astfel naştere, odată cu impunerea preocupărilor ecologiceşi cu turistificarea unor vaste spaţii rurale. Creşterea accesibilităţii rurale (conectarea acestora la diverse87reţele) a condus la conceptualizarea aşa-numitului continuum rural-urban, ansamblu de interacţiuniintense care diminuează efectele centralităţii urbane.Devenită o geografie rurală totală, preocupată de toate aspectele vieţii rurale, aceastădisciplină s-a integrat tot mai mult în geografia generală, fiind una din punţile trainice de legăturădintre geografia fizică şi cea umană. „Renaşterea rurală” specifică statelor dezvoltate (termenaparţinând lui Bernard Kayser, 1990) şi distrugerea relaţiilor de tip comunist în estul Europei auconstituit un impuls major în multiplicarea studiilor de geografie rurală tot mai preocupate de găsireapermanenţelor şi de urmărirea memoriei spaţiale, în contextul în care agricultura productivistă esteconsiderată vinovată de multe din marile probleme ale lumii contemporane.3.2.2. Geografia industrieiGeografia industriei s-a cristalizat la trecerea între ultimele două secole ale mileniuluial doilea. Iniţial, în spiritul geografiei idiografice, s-a studiat doar distribuţia (repartiţia) spaţială aindustriilor şi s-au realizat monografii asupra diferenţierilor spaţiale prilejuite de industrie (centreindustriale, districte industriale, complexe industriale, aglomeraţii industriale, axe industriale,regiuni industriale etc.). După al doilea război mondial, valorizîndu-se experienţa economiştilorspaţiali germani, geografia industriei a devenit o disciplină a localizării.În analizele clasice factorii de localizare păreau suficienţi pentru a explicadistribuţia/localizarea spaţială a industriei. Se uita frecvent că aceşti factori de localizare nuacţionau în sine asupra activităţilor industriale, ei fiind în primul rînd studiaţi şi consideraţi decătre organisme de decizie care administrau procesele industriale şi care constituiau de faptstructura organizaţională internă şi ierarhică, a întreprinderii.Treptat, specialiştii au demonstrat faptul că formele concrete, vizibile în spaţiu, deorganizare a industriei (uzina, concentrarea de uzine) nu sînt prezente într-un anumit loc deoareceacolo se află într-o cantitate sau calitate suficientă anumiţi factori de localizare, ci fiindcă un agenteconomic bine organizat a ales acel loc, în urma analizei şi comparării mai multor combinaţiilocale a diverşilor factori de localizare.S-a ajuns astfel la o constatare importantă legată de manifestarea spaţială aprocesului industrial, şi anume aceea că formele concrete de organizare se distribuie în spaţiu înurma unor decizii luate de multe ori departe de locul în care are loc localizarea, şi anume în sediulcentral al întreprinderii. Cu excepţia întreprinderilor compuse dintr-o singură unitate de producţie(caz în care întreprinderea se confundă cu uzina), care au de obicei o localizare impusă de un anumitmediu local, toate celelalte întreprinderi (cu două sau mai multe unităţi de producţie) îşi dezvoltă

88o serie de strategii spaţiale care nu pot fi sesizate decît dacă se studiază simultan localizarea tuturorunităţilor de producţie, chiar dacă acestea sînt situate la distanţe de sute sau mii de kilometri unade cealaltă. Apare astfel în mod clar diferenţa fundamentală între uzină şi întreprindere: uzina esteexpresia spaţială concretă a deciziei luate de către întreprindere.Strategia de localizare construită de o întreprindere se structurează în linii mari perezolvarea a patru mari categorii de probleme:- care va fi specificul producţiei (ce să se producă)?; răspunsul la această întrebare implicăstudierea atentă (şi continuă!) a pieţelor de desfacere, pentru a se sesiza cererea existentă, dar şi apieţelor de aprovizionare a viitoarei activităţi industriale. Este posibilă prin urmare o primă dilemăspaţială, respectiv aceea ca piaţa de desfacere să nu se suprapună cu cea de aprovizionare, ceea ceva impune o localizare a uzinelor în funcţie de una sau de alta dintre cele două pieţe.- ce cantitate se va produce?; răspunsul la această întrebare, în funcţie de semnalelevenite de pe pieţele de desfacere, are de asemenea consecinţe spaţiale: o cantitate mai mare deproduse va impune o uzină mai mare, care va avea o capacitate sporită de organizare a spaţiului(polarizare, interacţiune spaţială, etc.); existenţa unor pieţe restrînse şi cu o largă distribuţiespaţială va necesita localizări multiple de uzine mici, calibrate în funcţie de cererile locale, etc.;- cu ce tehnică de va efectua producţia?; răspunsul la această nouă întrebare este legat înprimul rînd de fluxurile tehnologice interne ale întreprinderii, însă nici manifestările spaţiale nusînt neglijabile: filierele de producţie sînt integrate (se va produce într-o singură uzină)? sau, înfuncţie de diverse pieţe de aprovizionare, filierele vor fi disociate spaţial (se vor localiza mai multeuzine specializate)?; produsul final este unul de înaltă tehnologie (se va da întîietate proceselorautomatizate, care nu au nevoie de multă forţă de muncă) sau dimpotrivă, unul banal (textil, agroalimentar),care are nevoie o cantitate mai mare de forţă de muncă mediu calificată, ceea ce vainduce puternice fenomene de polarizare?, etc.;-unde se va efectua producţia?; răspunsul la această întrebare, cel mai apropiatgeografiei, este apanajul teoriilor localizării; el va induce principalele forme concrete de organizarespaţială a activităţii industriale (uzine izolate, aglomerări de uzine, complexe industriale, în ultimăinstanţă regiuni industriale, etc.).Aflarea şi acceptarea răspunsurilor la cele patru întrebări înseamnă de fapt luareaunor decizii strategice care vor guverna evoluţia economică a întreprinderii, şi care vor induce înspaţiu diferite forme de organizare sau vor provoca puternice modificări organizărilor dejaexistente. Aceste decizii depind foarte mult de natura întreprinderii. O întreprindere privată vacăuta localizările cele mai eficiente din punct de vedere financiar, pe cînd o întreprindere publicăva încerca să combine în procesul localizării cît mai bine exigenţele eficienţei economice cu89exigenţele eficienţei sociale (teritoriale). Oricare ar fi însă natura întreprinderii, posibilităţile delocalizare variază între două puncte extreme: în interiorul pieţii de aprovizionare cu materii primesau de mobilizare a factorilor de producţie sau în interiorul pieţelor de desfacere a produselorfinite.Primul caz este în general specific industriilor pentru care distanţa, care intervineprin preţul ridicat de transport al materiilor prime, constituie un obstacol puternic. În aceastăsituaţie se află în primul rînd industriile grele (siderurgia, materialele de construcţie, chimia debază). Aceste industrii, care se caracterizează prin aceea că exigenţele eficienţei economice leimpune o localizare strict legată de pieţele furnizoare de materii prime sau de forţă de muncă, sau,în cel mai bun caz, de axe majore de transport, sînt caracterizate de către geografie a fi fiindindustrii foarte puţin mobile în spaţiu (aceasta înseamnă că siturile favorabile localizării lor sînt foartelimitate).În cel de-al doilea caz se pot integra industriile care sînt relativ indiferente laconstrîngerile induse de distanţă în termeni de distanţă-cost (distanţă-preţ), fiind în schimb sensibilela constrîngerile relative la distanţa-timp. Eficienţa economică a activităţii lor este dată de localizări

flexibile, care urmăresc îndeaproape evoluţia cererilor pieţii, implantarea lor urmărind săminimizeze timpul de acces la piaţa de desfacere. Aceste industrii, foarte evolutive, care nu sîntcondiţionate de preţul deplasării materiilor prime, forţei de muncă sau produselor finite, sîntnumite de geografie industrii mobile în spaţiu (sau, în literatura de limbă engleză, footlose63

industries).Ceea ce trebuie reţinut este faptul că aspectele spaţiale efective ale localizării aparca atare cu precădere în cadrul deciziilor strategice de implantare a industriilor puţin mobile înspaţiu. Industriile footlose în schimb sînt localizate în general în urma deciziilor influenţate în modcovîrşitor de situaţiile conjuncturale ale evoluţiei pieţelor de desfacere sau a evoluţiei tehnologice.În cazul lor spaţiul nu intervine decît cu totul întîmplător sau secundar în procesul de implantare,interesul geografic concentrîndu-se acum asupra transformărilor actuale ale organizărilor spaţiale preexistentelocalizării lor. Aceasta este una dintre dificultăţile majore ale geografiei industriale moderne, care nupoate să se mai mulţumescă cu descrieri a posteriori ale organizărilor induse de industrie, ci trebuiesă-şi dezvolte un eşafodaj teoretic şi metodologic apt să facă previziuni asupra implicaţiilor spaţialeviitoare, posibile, ale oricărei implantări industriale.63 Footlose = fără nici o oprelişte, fără nici o constrîngere, dezrădăcinat.903.2.3. Geografia transporturilorGeografia transporturilor s-a lansat în acelaşi timp cu geografia industriei. Pînă prin1950-1960 avea un caracter strict descriptiv, fiind un inventar spaţial al modurilor de transport(infrastructuri fixe şi mobile) şi al fluxurilor transportate. Deoarece spaţiul era integrat în analizădoar prin intermediul densităţii căilor de transport şi al intensităţii fluxurilor dintre diverseleunităţi spaţiale, geografia transporturilor se numea frecvent geografia circulaţiei. Din 1950, în spaţiulamerican neopozitivist, începe cuantificarea şi modelizarea sistemelor de transport, interesulmutîndu-se asupra studiului reţelelor de transport ca sisteme spaţiale în sine. După 1980 în studiulreţelelor de transport începe să fie luat în calcul, în spiritul geografiei behavioriste, şicomportamentele spaţiale ale consumatorilor.Dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de transport după al doilea război mondial,creşterea fără precedent a circulaţiei în marile oraşe, crearea unor noi tipuri de reţele de transport agenerat un interes deosebit pentru geografi, permiţând dezvoltarea unei discipline distincte. Rolultransporturilor în economie, mai ales al costurilor acestuia, a fost subliniat încă de J. von Thünen,toate modelele de localizare amintite anterior luând în calcul această variabilă. Acest rol a sporit şi maimult în perioada contemporană, un transport performant fiind o condiţie obligatorie a globalizăriieconomice iar pe de altă parte, sistemele de transport au devenit un instrument major în organizareateritoriului.Obiectul de studiu al acestei ramuri geografice este sistemul de transport. Acesta estedificil de definit, dată fiind complexitatea şi dinamica sa. Cererile de servicii de transport rezultă dinnivelul producţiei, consumului şi distribuţiei de bunuri, desfăşurate într-o multitudine de aşezăriumane. Sistemul de transport este cel care le integrează într-o structură coerentă de organizarespaţială, generând formarea unor teritorii clar individualizate.Explicarea modului în care apare şi se manifestă cererea de servicii de transport estemijlocită de mai multe teorii, printre care cea amintită a utilităţii, apoi aceea a mobilităţii geografice apopulaţiei sau cea a interacţiunii spaţiale ori a comportamentului indivizilor. Geografia transporturilorse interesează în mod deosebit şi de posibilităţile de deplasare a persoanelor şi bunurilor între diferitele locuri,plecând de la raporturile dintre distanţă, timp şi preferinţe specifice. Inter-relaţiile sistemului detransport cu mediul natural şi cu cel economico-social pot fi considerate de fapt cheia de boltă aînţelegerii acestei discipline.Dacă la început erau descrise rând pe rând diferitele moduri de transport sub aspectuldistribuţiei lor spaţiale şi a diferenţelor calitative, cu timpul s-a ajuns la studiul predilect al fenomenului

circulaţiei în sine, din perspectiva geografică (adică modul în care sunt puse în mişcare mărfurile,91persoanele, capitalurile, informaţiile într-un spaţiu dat). Accentul principal cade astfel pe studiulfluxurilor (cantitatea de bunuri, persoane, informaţii, măsurate pe un ax de comunicaţie). În general,există o strânsă corelaţie între nivelul dotărilor, calitatea infrastructurii, intensitatea circulaţiei şi bogăţiaunui teritoriu.Dimensiunea spaţială a unui sistem de transport este reţeaua de transport, adică locurileşi legăturile dintre ele, din perspectiva unui anumit mod de transport. Dacă sistemul de transport esteunic, reţeaua este multiplă, în funcţie de fiecare mod de transport. Studiul reţelelor urmăreşte mai alesproprietăţile sale structurale şi geometrice (existenţa nodurilor, densitatea spaţială, etc.). În acest sensfoarte utilă este teoria grafului, care ajută la înţelegerea genezei reţelelor de transport prin extindereacontinuă a căilor de comunicaţii, în funcţie de dinamica specifică fiecărei regiuni. Mai mulţi indici aufost imaginaţi pentru a măsura calitatea unei reţele, cei mai importanţi vizând conectivitatea (gradul decomplexitate a unei reţele) şi accesibilitatea (uşurinţa cu care poate fi atins un anumit nod) sau centralitatea(poziţia unui nod în cadrul unei reţele), Toţi aceşti indici se bazează pe modelul gravitaţional, care înforma sa cea mai generală se exprimă astfel: Iij = k*(Mi*Mj)/dija, în care Iij reprezintă interacţiunea întrepunctele i şi j, Mi este masa punctului i, Mj este masa punctului j iar dij este distanţa dintre i şi j, k şi afiind constante specifice fiecăruia din indicii menţionaţi. Constantele pot semnifica: numărul deconexiuni, în cazul conectivităţii, calitatea infrastructurii sau gradul de fragmentare a spaţiuluigeografic în cazul accesibilităţii ori capacitatea de polarizare în cazul centralităţii.Un concept devenit extrem de curent în geografia transporturilor este cel de mediuoperaţional. Acesta cuprinde mediul natural (fizic), mediul socio-economic, structura politicoadministrativăşi nivelul tehnologic specific unui teritoriu dat. Relaţia dintre aceste componente este încentrul dezbaterilor care vizează dezvoltare regională, remodelarea structurilor spaţiale economice etc.Se acceptă în general că relaţia dintre sistemul de transport şi dezvoltarea economică este circulară, demulte ori fiind dificil de stabilit cine determină pe cine. Dacă în perioada industrială un sistem detransport eficient era garanţia demarajului economic în prezent, în contextul postindustrial aceastăcondiţie nu mai este suficientă. Aceasta explică interesul tot mai viu al geografilor asupra transferuluiinformaţiilor prin intermediul reţelelor de telecomunicaţii, devenite un accesoriu obligatoriu alsistemului contemporan de transport. Spaţiul tinde să-şi piardă importanţa astfel, informaţia circulândpractic instantaneu, independent de barierele naturale, politice etc. S-a impus în acest fel teoriaradializării sau hub-and spokes (butuc şi spiţe, prin analogie cu roata de car), conform căreia nodurile detransport şi axele de comunicaţie sunt ierarhizate în funcţie de atractivitatea şi capacitatea de emisie afluxurilor specifică fiecărui punct locuit. În acest mod, marile noduri, specifice marilor metropole,ignora practic spaţiul, dezvoltând predilect relaţii reciproce, ignorând adesea celelalte noduri, inferioare92ierarhic. De ex. Bucureştii sunt de multe ori mai aproape de alte mari metropole din Europa decât decelelalte oraşe importante ale ţării, graţie unui sistem de transport mai complex şi mai eficient.O altă temă predilectă a acestei discipline este complementaritatea şi integrarea spaţială amodurilor de transport. Această temă presupune atât studiul concurenţei dintre diferitele reţele detransport cât şi acela al costului specific, al compensaţiilor reciproce, inevitabile în condiţiile unui

spaţiu neuniform. Unele moduri de transport generează, prin funcţionarea lor, costuri externe(poluare, zgomot, aglomerare, accidente), cazul transportului rutier şi a celui aerian, suportate deîntreaga colectivitate şi nu de către utilizatori. Necesitatea asigurării unei mobilităţi eficiente abunurilor şi persoanelor pune problema complementarităţii modurilor de transport, punctelor detransbordare (rupturi de sarcină) care impun o discontinuitate spaţială, generatoare de costurisuplimentare. Aceasta pentru că modurile de transport nu sunt decât parţial substituibile, necesitateaunor conexiuni între ele fiind inerentă. Astfel se formează lanţurile de transport, în lungul cărora opersoană sau o cantitate de mărfuri schimbă două sau mai multe mijloace de transport. De aiciinteresul major al integrării spaţiale (interconectării) modurilor de transport, prin procedee precumcontainerizarea, care a diminuat semnificativ costul transbordării, în special în cazul traficului maritim.În acelaşi mod, reţelele de transport comunitar au fost conectate rapid cu cele aeriene pentru a nupierde la sol câştigul de timp din aer. Iau naştere astfel interfeţe de schimb, adică ansambluri deinfrastructuri care permit trecerea cât mai rapidă de la un mod de transport la altul. Transportul adevenit treptat un element cheie în lanţul logistic al producţiei, forma cea mai evoluată fiind producţiajust in time sau juste à temps” (exact la timp), care minimalizează stocul de produse intermediare, livrateexact în momentul prelucrării lor şi încearcă să producă numai atunci când există o cerere sigură.O altă direcţie de studiu este aceea a disparităţilor generate de mobilitatea persoanelor,bunurilor, capitalurilor şi informaţiilor. Se vorbeşte astfel de existenţa unor spaţii largi în care populaţia este„captivă” neavând acces la nici un mod de transport pentru a se deplasa, contrapuse spaţiilor în carepopulaţia are o mare varietate de posibilităţi de deplasare. Tot în acest sens, o atenţie mare esteacordată şi preferinţelor spaţiale, a modului în care fiecare persoană, comunitate gestionează „bugetulspaţiu-timp”, destul de diferenţiat chiar şi la nivelul statelor dezvoltate.În prezent studiul transporturilor a devenit indispensabil pentru înţelegerea formăriispaţiilor economice supranaţionale, a integrării avansate a economiei în contextul multiplicăriischimburilor, reorientării acestora. Dinamica sistemului de transport a devenit un element inseparabilîn studiul modificării ierarhiei urbane şi a formării regiunilor, efect al concurenţei, al dorinţei de adeţine o poziţie strategică. Geografia transporturilor integrează tot mai mult tematica protecţieimediului sub presiunea opiniei publice dar şi a creşterii fără precedent a cererii de servicii de transport.Aceste direcţii de studiu subliniază că stăpânirea constrângerilor spaţiale de către sistemul de transport93este tot mai importantă în funcţionalitatea societăţii contemporane, în formarea şi funcţionareateritoriilor. Geografia transporturilor a ajuns la deplina maturitate, devenind indispensabilă înînţelegerea relaţiilor dintre om şi teritoriul său.3.2.4. Geografia schimburilor comercialeGeografia schimburilor comerciale sau market geography/la géographie du marché, este odisciplină mai greu de definit, deoarece este strîns legată de geografia producţiei şi de cea atransporturilor, cu legături evidente cu geografia socială şi cu cea culturală. În mod tradiţionalexistă două tipuri de cercetări: cele efectuate la scara lumii şi a marilor regiuni geografice (carestudiază marile organizări spaţiale ale structurilor comerciale) şi cele efectuate la scară regionalăsau locală (geografia comerţului de proximitate). Teoriile cele mai utilizată în geografia serviciilorcomerciale derivă din modelul locurilor centrale al lui Christaller iar modelele de diagnoză şi deprognoză fac parte din familia modelelor economico-geografice de interacţiune spaţială.3.3. Geografia istoricăGeografia istorică era confundată pînă prin anii ’60 cu istoria geografiei. Spre deosebirede aceasta din urmă, care studiază istoria disciplinei, geografia istorică încearcă să stabilească rolulfactorilor geografici în evoluţia istorică a societăţilor (încearcă să reconstituie geografiile trecutului).În cadrul analizelor sale diacronice şi sincronice, geografia istorică utilizează atît metodele

cantitative, cît şi demersurile umaniste.3.4. Geografia matematicăGeografia matematică (cartografia), cu origini în antichitatea greco-romană, a dobîndito personalitate distinctă ca ramură a geografiei în secolul al XIX-lea. Domeniul său de studiu estecel al reprezentării suprafeţei terestre, atît din punct de vedere al cartografierii vizibilului(cartografia generală) cît şi al invizibilului (cartografia tematică)3.5. Geografia socială şi culturalăGeografia socială şi culturală reprezintă una dintre cele mai complexe ramuri alegeografiei umane. Iniţial termenii de geografie socială şi de geografie umană erau sinonimi.94Ulterior, geografia socială, completată în anii ’80 cu geografia culturală, a devenit o disciplină în sine,focalizîndu-se asupra încrustării în spaţiu a arhitecturilor teritoriale specifice fiecărui grup social.Termenul de geografie socială este la fel de vechi ca şi cel de geografie umană,confundânu-se într-o primă fază cu acesta. Utilizat deja la 1870 în Franţa şi Marea Britanie şi reluat deCamille Vallaux la începutul sec. al XX-lea acest termen s-a impus mai ales în spaţiul germanic(austriecii W. Hartke şi H. Bobek în primul rând) iar după război şi în spaţiul nord-american, unde seredescoperă interesul pentru ecologia socială a „şcolii de la Chicago” din perioada interbelică. Astfel secreionează şi obiectul său de studiu, analiza interacţiunilor spaţiale dintre clasele şi categoriile sociale, având încentru conceptul de segregaţie spaţială.Geografia culturală are o istorie la fel de lungă şi complexă. Iniţial, geografii anglosaxonişi germani foloseau atributul cultural pentru a desemna orice peisaj antropizat, studiile lor fiindfoarte apropiate de metoda istorică. Carl Sauer, în S.U.A. (1963) a orientat această ramură a geografieiumane spre antropologie, axându-se pe aspectele culturale materiale. Tema culturală a fost eclipsată înprimele decenii postbelice de avântul mondializării şi de progresul tehnic, doar studiul societăţilorLumii a Treia având o componentă culturală mai importantă. După 1980, se constată un interesprogresiv pentru acest curent favorizat, paradoxal, de procesul uniformizator al mondializării.Resuscitarea identităţilor regionale, a naţionalismului şi recrudescenţa fundamentalismelor diverse,toate având în subtext fortificarea sentimentelor de teritorialitate, au constituit fundalul pe care s-acreat practic o nouă geografie culturală, atentă nu numai la spaţialitatea elementelor spiritualităţiiumane ci şi la raporturile dintre spaţiul geografic şi simbolurile identitare sau teritoriale.Analiza geografică a formelor de viaţă socială este ambiţia oricărei geografii sociale.Una din primele cauze ale diferenţierii geografice a faptelor sociale este legată de limbaj, geografia(etno) lingvistică fiind astfel una din principalele dimensiuni pe care le cunoaşte această disciplină. O adoua dimensiune este aceea care are drept reper, structurile sociale şi instituţiile specifice acestora: familia,asociaţiile, clasele sociale, ierarhia socială, arhitectura socială (ansamblu de reţele de relaţii codificate cuun rol determinant în fundamentarea politică, economică şi ideologică a statului). A treia dimensiune ageografiei sociale are în centru descrierea universului social, a practicilor sociale curente legate de muncă,de petrecerea timpului liber, de necesităţile de consum, debuşînd astfel spre geografia culturală. Înfine, geografia socială abordează şi modul în care se localizează (teritorializează) grupurile umane,gradul lor de mixitate sau de omogenitate, dinamica lor cronospaţială.Pentru a trata toate aceste aspecte, geografii s-au familiarizat cu metodele specifice

sociologiei şi antropologiei, bazându-se pe patru concepte esenţiale: rol (conduită socială stereotipă pecare actorii vieţii colective o adoptă pentru a-şi asigura un statut anumit), colectivitate (ansamblu depersoane care au în comun aceleaşi caracteristici), clasă (colectivitate ai cărei membri au conştiinţa95apartenenţei la o categorie distinctă, solidară), ideologie (sistem de idei, filozofie despre lume şi viaţă,proprii unei clase sociale.Progresul geografiei sociale este intim legat de cel al sociologiei. Atâta timp cât aceastas-a mărginit la aspectele descriptive ale structurilor sociale nu a existat un fundament teoretic. Un rolimportant în dezvoltarea teoriilor sociale l-a avut Şcoala de la Chicago pentru care colectivităţile suntrezultatul diviziunii muncii şi a segregaţiei. Aceste procese nu sunt statice, aflându-se într-o continuătransformare, în funcţie de localizarea grupurilor rezultate şi de raporturile spaţiale dintre ele. Astfel,multă vreme, burghezia a preferat zonele centrale ale oraşelor dar după 1850 s-a constatat o deplasarespre periferiile centrelor urbane, mai sigure şi mai liniştite. Un rol important în această dinamică îldeţin şi instituţiile statului, care pot consfinţi prin tradiţie sau prin lege anumite clivaje sociale (de tipulcastelor în India sau de tipul titlurilor de nobleţe în Europa). Teoria marxistă adaugă un elementesenţial în dinamica societăţii, aşa-numita luptă de clasă, în fond o combinaţie între două tendinţeextreme: de omogenizare socială şi de divizare (divergenţă) continuă. Atunci când echilibrul între cele douăforţe este depăşit se ajunge la crize, rezolvate de regulă prin revoluţii (conflictuale sau paşnice). Seobservă din cele expuse că teoriile sociale trebuie dublate totdeauna de cele economice pentru aexplica dinamica spaţială a societăţilor. Geografia socială se situează astfel într-un context disciplinarcomplex, limita între economic, cultural, politic şi social nefiind totdeauna clară. Aceasta cu atât maimult cu cât societăţile moderne sunt guvernate de sisteme de autoritate-putere şi de organismebirocratice la baza cărora se află familia, controlată în toate aspectele vieţii sale cotidiene. Articulaţiaacestor relaţii instituţionalizate defineşte arhitectura socială prin intermediul soluţiilor funcţionaleadoptate, dependente de multe ori de ideologia colectivă sau de grup. Codurile de comunicare şiorganizare sunt de maximă importanţă în acest sens, fiind la originea coeziunii sociale şi a climatuluide încredere necesar reducerii costului controlului reciproc. Analiza socio-geografică nu poate fi astfelizolată de cea a fenomenelor religioase, metafizice sau ideologice care divizează societăţile şi culturileacestora.Reflecţia teoretică în geografia culturală actuală este îngreunată de dificultatea definiriiconceptului de cultură, a confuziei dintre acesta şi cel de civilizaţie. Cultura în sens larg este unansamblu de forme de comportament şi cunoştinţe, dobândite în timp, care particularizează un grup uman.Manifestându-se spaţial sub forma unor arii culturale (ansambluri teritoriale omogene prin trăsăturiculturale comune), cultura nu poate fi neglijată de geografie. Cultura este responsabilă de transmitereainformaţiilor, a atitudinilor de viaţă şi a conduitei sociale, exprimată cel mai adesea prin utilizarea unuivehicul lingvistic normat. Cultura este aceea care asigură premizele coeziunii sociale prin capacitateade influenţă psihologică de care dispune, dependentă în multe cazuri de barierele geografice.Contextul mondializării şi generalizarea culturii de masă (prin mijloacele mass-media) au bulversat96sensul clasic al culturii introducând tendinţele de omogenizare şi de alienare, contrare scopului săuprincipal, acela de prezervare a particularităţilor locale. Această cultură de masă a introdus şi oseparaţie netă între componentele culturale anterioare: cultura savantă a devenit ştiinţăinstituţionalizată, accesibilă doar unei minorităţi, cultura populară s-a transformat într-o anexă a culturiide masă, ambele fiind exploatate în scopuri mercantile. Acest proces este departe de a se desfăşurauniform în spaţiu, intervenind capacitatea de rezistenţă a unor forme culturale dar şi decalajele

tehnologice. Omul contemporan este tot mai dependent de universul semi-artificial creat de mijloacelemoderne de comunicare şi de instalaţiile menite a-i facilita existenţa, accesul inegal la aceste binefacericonducând la coexistenţa aproape incredibilă a unor lumi efectiv paralele.Elementele care se transmit şi se reconstruiesc permanent se înscriu în unul din celetrei mari ansambluri de practici şi cunoştinţe: tehnicile materiale şi practicile care le pun în aplicare; tehnicilevieţii sociale (comportamente, atitudini, mijloace de control indispensabile funcţionării organismelorsociale); valorile, care se pot referi la natura lumii, a societăţii sau a individului (valori universale, socialesau individuale). Cultura permite atât cunoaşterea obiectivă a realităţii dar şi pe cea imaginară, lumea„de dincolo”, de o importanţă maximă chiar şi în cele mai super-tehnologizate societăţi. Spaţiulgeografic nu se diferenţiază în acest sens numai în funcţie de caracteristicile sale naturale sau celederivate din amenajările antropice ci opune şi zonele profane celor sacre (Eliade, Sacru şi profan, 1965).De fapt personalitatea şi identitatea individului se construieşte şi se defineşte tocmai prin prismaideilor, regulilor şi obligaţiilor impuse de valorile derivate din reflectarea ordinii presupus sacre înlumea profană. Aderarea la simboluri comune impune formarea colectivităţilor şi implicit reducereadistanţei sociale. Astfel societăţile fragmentate pot opune colectivităţi între care distanţa socială estefoarte mare împiedicând formarea unor teritorii omogene. Jean Gottmann a observat încă din 1952rolul imaginilor şi simbolurilor în asigurarea unităţii teritoriale. Consistenţa teritoriului este dată deacceptarea voluntară a unor valori simbolice, în care membrii unei comunităţi se regăsesc. Sistemulcultural nu este închis, dincolo de coeziunea sa acţionează filtrul cultural care elimină elementeleconsiderate depăşite sau le reţine pe cele considerate actuale, novatoare. În acest proces de filtrare,rolul oraşului este esenţial, aici producându-se inovaţiile, difuzate de regulă ierarhic sau în funcţie decapacitatea de adaptare la schimbările culturale. Studiile efectuate de către geografi (A.Bercque, Vivrel’espace au Japon, PUF, Paris, 1982) arată că dincolo de aparenţele mondializării, societăţi la fel deavansate precum cea nord-americană, vest-europeană sau japoneză îşi păstrează originalitatea intactă.Abordarea culturală în geografie ridică două probleme de fond: lumea este unextraordinar mozaic cultural care deşi posedă o serie de elemente comune, diferenţiază culturile întreele introducând o contradicţie între idealurile de egalitate, justiţie socială, libertate individuală şi dreptulla apărarea identităţii culturale; ideile, valorile, preceptele morale ghidează comportamentele97individuale dar în acelaşi timp constituie o acoperire pentru unele interese strict personale sau de grup.Alegerea uneia din cele două alternative la problemele expuse nu face decât să certifice ambiguitateaoricăror valori şi dificultatea stabilirii adevărului sau dreptăţii. În acest fel stratificarea culturală, dublatăde cea socială pare a fi inerentă naturii umane, oricâte bune intenţii ar fi clamate sau puse în practică.Inegalităţile, piedicile, blocarea şanselor devin în acest sens „normale”, lumea contemporanădovedindu-se la fel de neputincioasă în rezolvarea dilemei esenţiale a umanităţii: a fi sau a avea.Geografia populaţiei (demogeografie sau geografie demografică) a început în antichitate (cîndera interesată de particularităţile fizice şi culturale ale grupurilor umane), a continuat apoi în EvulMediu şi în perioada modernă cu aceleaşi interese etnografice şi antropologice, a devenit ecologică(interesată de relaţiile omului cu mediul) în prima jumătate a secolului al XX-lea şi, după 1950, acăpătat dimensiunile sociologice şi demografice care o caracterizează în prezent. Interesul ştiinţific aglisat de la distribuţiea şi densitatea oamenilor în spaţiu către fenomenele dinamice ale acestora(fluxuri migratorii) şi ulterior către analiza comportamentelor demografice spaţiale.

Această ramură a geografiei are ca obiect de studiu evoluţia cronospaţială a populaţiilorumane sub toate aspectele, structurale şi dinamice. Studiul populaţiei constituie obiectul mai multordiscipline ştiinţifice (demografie, istorie, economie, sociologie etc.) dar geografia se distinge net prinraportarea tuturor fenomenelor şi proceselor la particularităţile fizice ale spaţiului terestru. Interesul geografieipentru acest domeniu este la fel de vechi ca şi disciplina însăşi, fiind una din primele ramuri conturateşi una din cele mai stabile din punct de vedere teoretic şi metodologic. O lungă perioadă a dominatabordarea din perspectivă etnografică şi antropologică, dar de la începutul secolului al XX-lea seimpun noi direcţii de aprofundare care vor asigura acestei discipline o bază teoretică deplin acceptată:orientarea ecologică şi ceva mai târziu orientarea socio-demografică. În acest mod, domeniul de studius-a lărgit continuu, conturându-se patru mari sectoare de interes: repartiţia, dinamica, structurile şimobilitatea populaţiilor. Toate acestea constituie de fapt suportul unor discipline geografice conturatemai recent (geografia socială, geografia culturală etc.) fiind în strânsă legătură şi cu geografia aşezărilorumane sau cu geografia economică, celelalte două mari ramuri ale geografiei umane. Orientată o lungăperioadă spre aspectele tangibile ale realităţii, această disciplină abordează astăzi şi chestiuni maiabstracte, favorizate de revoluţia cantitativă.Distribuţia spaţială a populaţiei porneşte de la conceptul de ecumenă, folosit astăzi cusensul de spaţiu locuit şi transformat de om. Conceptul de densitate este la fel de vechi şi constituie unadin mărimile esenţiale în geografie. Prin raportarea numărului de locuitori la suprafaţa unui teritoriu seobţine o apreciere descriptivă a prezenţei umane, exprimată cartografic sub diverse moduri. Astăzi seacordă o atenţie mai mare modificării structurilor spaţiale generate de evoluţia densităţii populaţiei,98mecanismelor socio-economice care le generează. Populaţia evoluează între tendinţe de concentrare şidispersie care se manifestă diferenţiat în spaţiu, ciclic (reversibil) sau ireversibil. Depopularea ca şisuprapopularea sunt astfel fenomene care interesează în egală măsură.Dinamica populaţiei este în fond unul din resorturile care modifică distribuţia acesteia,fie pe cale naturală (diferenţa dintre natalitate şi mortalitate) fie prin intermediul mobilităţii geografice(diferenţa dintre imigraţie şi emigraţie). O teorie esenţială pentru înţelegerea diferenţierii spaţiale adinamicii naturale este aceea a tranziţiei demografice. Aceasta porneşte de la realitatea ineluctabilă aultimelor trei secole care sub impulsul industrializării şi urbanizării a modificat regimul demografictradiţional, bazat pe familia lărgită, generalizând familia restrânsă. Creşterea duratei vieţii şi reducereaincidenţei unor factori precum mortalitatea infantilă au generat fenomenul de explozie demografică.La capătul procesului de tranziţie demografică se ajunge la regimul demografic post-tranziţional, încare fenomenul de implozie demografică (scădere a numărului de locuitori pe cale naturală), aşa cumse întâmplă deja în multe state europene.Studiul dinamicii este intim legat de acela al structurilor, deosebite prin maximadiversitate. Criteriile de structurare a populaţiei pot fi de natură: socio-demografică (vârstă, sex, situaţiematrimonială), socioeconomică (statut social, populaţie activă, profesie, grad de instrucţie), socioculturală(apartenenţă etnică, lingvistică, religioasă). Se adaugă structura rasială, mai greu de clasificat dar esenţialăîn societăţile multirasiale. Complexitatea acestor structuri care formează un mozaic dificil de descifrateste deseori dezarmantă dar este esenţială pentru fundamentarea unor comportamente spaţiale specifice

celorlalte domenii de studiu ale acestei discipline.Mobilitatea geografică, deşi este o componentă dinamică, constituie un domeniu distinctprin marea varietate a formelor de manifestare. Divizate arbitrar în migraţii interne şi internaţionale,formele mobilităţii geografice acţionează prin intermediul aşa-numitelor câmpuri migratorii, carepresupun existenţa unor mişcări de tip atracţie/respingere (push-pull) între regiuni atractive şi regiunirepulsive, la toate nivelurile ierarhice. Astfel un stat repulsiv, furnizor de emigranţi poate să aibă şi regiuniatractive, iar în acestea pot exista şi arii afectate de migraţia excesivă. De ex. România a devenit după1990 un stat repulsiv, furnizor de forţă de muncă dar la nivel regional, capitala şi unele judeţe din vestulţării (Arad, Timiş) au rămas atractive, în interiorul lor existând areale foarte afectate de migraţia continuă(Dealurile Lipovei sau Munţii Zarandului). Problematica migraţiilor este cu atât mai interesantă cu câtprocesele pe care le generează nu sunt ireversibile ci se găsesc într-o dinamică ale cărei mecanisme nupot fi anticipate totdeauna.În cadrul acestor domenii se remarcă în ultimele decenii o serie de probleme foartefrecvent abordate de către geografi: utilizarea resurselor umane (forţei de muncă), cu un accent deosebitpe fenomenul şomajului), îmbătrânirea populaţiei (efect principal al tranziţiei demografice, cu consecinţe99imprevizibile asupra echilibrului demo-economic), potenţialul populaţiei (efectul conjugat al interacţiuniispaţiale dintre indivizi). Aceste aspecte abstracte au intrat în atenţia geografilor ca urmare aposibilităţilor deschise de analiza cantitativă asistată de calculator. În acest mod pot fi depistate cu maimare uşurinţă cauzele sau efectele unor procese şi fenomene geo-demografice, suprapunerea acestora,utilizând procedee matematice care asigură astăzi un grad ridicat de obiectivitate şi exactitate.Abordările empirice au lăsat treptat loc celor teoretice, caracterul pur descriptiv, de tip monografic,dominant până de curând fiind înlocuit cu încercări de modelizare şi teoretizare mai ales în trei direcţii:regularităţile distribuţiei spaţiale a populaţiei şi formarea sistemelor de aşezări; studiul evoluţieicronospaţiale a comportamentelor demografice; modelizarea migraţiilor, pornind de la raporturiledintre masă şi distanţă. Un interes crescând este acordat problemelor contemporane legate de calitateavieţii (depopularea rurală, sărăcie, foamete, presiune demografică, suprapopulare, raporturile interetniceşi problema minorităţilor etc.). Între toate acestea există strânse condiţionări iar aspectul lor practicasigură disciplinei o largă deschidere spre dezbaterile privind dezvoltarea durabilă sau globalizarea.Geografia aşezărilor umane este de fapt geografia urbană deoarece aşezările rurale nupot fi scoase din contextul care este obiectul de studiu al geografiei habitatului. În cadrulparadigmei deterministe geografia urbană rămîne tributară analizei cauzale şi unei puternicedimensiuni explicative (construirea clasificărilor după sit şi situare, analiza funcţiilor urbane şiulterior analiza zonelor de influenţă, a reţelelor şi armaturilor urbane). În cadrul posibilismului,caracterul explicativ dispare în mare măsură în schimb se exacerbează caracterul idiografic, deunde un mare număr de studii de caz foarte aprofundate. Geografia marxistă deschide drumulanalizei disfuncţionalităţilor spaţiale intraurbane şi a diferenţierilor sat-oraş, iar demersurilepozitiviste/neopozitiviste vor facilita studiile oraşelor în termeni de sisteme spaţiale ecologice. Înultimii ani iau un avînt deosebit studiile comportamentale/umaniste asupra oraşelor (calitatea vieţii,

sexuarea spaţiilor, etc.).Geografia urbană are ca obiect de studiu dimensiunea spaţială a fenomenului urban.Oraşul este considerat drept o entitate morfologică, fizionomică, socială şi culturală diferenţiată,funcţional integrată într-o reţea ierarhizată care permite organizarea regiunii şi integrarea ei îneconomia globală. Distingând spaţiul intraurban în cadrul spaţiului geografic, oraşul poate ficonsiderat ca o entitate sistemică în cadrul sistemului urban.Specificul geografiei printre disciplinele care au ca obiect de studiu oraşul constă înconceptele specifice, aflate într-o continuă evoluţie (B.J. Berry, 1970) chiar dacă iniţial s-a pornit de laparadigma deterministă ce încerca să explice oraşul în funcţie de condiţiile fizice ale poziţiei sale(Raoul Blanchard, citat de Jean-Bernard Racine, 1998). Această viziune organicistă s-a articulat în jurul100conceptelor: de nodalitate (poziţie de intersecţie în cadrul unei reţele de relaţii), sit (amplasamentul unuioraş raportat la topografia locală, un promontoriu, o terasă, o insulă, un meandru de ex.) şi situaţie(amplasarea oraşului raportată la trăsăturile majore ale reliefului, un contact între două unităţigeografice, o confluenţă, un estuar...).Mult mai târziu, au apărut conceptele: zonă de influenţă (spaţiu aferent unui oraş, definitprin interacţiunea dintre centrul urban şi periferia rurală); armatură urbană (reţeaua formată din marilecentre urbane care servesc ca bază pentru organizarea întregii reţele) şi reţea urbană (repartiţia spaţială aoraşelor, integrate într-un sistem ierarhizat care asigură încadrarea unui spaţiu naţional sau regional).În acest fel s-a depăşit după 1950 stadiul monografic, efectuându-se numeroase studii tematice(inclusiv în România). Un concept major a devenit astfel cel de funcţie urbană (ansamblul activităţilordesfăşurate într-un oraş) care permite precizare raporturilor specifice dintre activităţile economice şispaţiul urban ca şi degajarea relaţiilor social-economice. Apar preocupări noi precum inadecvarea unoractivităţi la necesităţile locale, impactul asupra mediului etc. Înscrise în paradigma posibilistă, acesteconcepte au asigurat un caracter analitic geografiei urbane, fără însă a impune şi virtuţi explicative.Bogată în informaţii şi observaţii aceasta se axa mai puţin pe problematizare. Unele concepteprezentate au rămas fixate într-un determinism îngust chiar dacă au fost îmbogăţite printr-o abordarebehavioristă care a impus concepte precum atractivitatea urbană sau textură urbană (concepţie carecompară oraşul cu organismele vegetale sau animale, formate din ţesuturi diverse având fiecarestructură proprie şi din relaţiile cărora se asigură funcţionarea întregului). Oraşul apare în aceastăviziune ca un imens sistem destinat maximizării funcţiilor de comunicare şi schimbare socială(P.Claval, 1968, care a încercat să fundamenteze un principiu capabil să clarifice localizarea centrelorurbane, formarea reţelelor şi structurarea internă a spaţiului).O abordare mai avansată este cea funcţionalist-structuralistă care a avut drept punct deplecare două teorii esenţiale: a locurilor centrale (Christaller, 1936) şi a zonării funcţională (Şcoala de laChicago, 1929). Pentru prima dată se punea problema căutării unei ordini subiacente dincolo dedistribuţia spaţială a centrelor urbane, a relaţiilor dintre ele sau a modului în care suprapun spaţiuluigeografic. S-a ajuns astfel la formularea unor modele teoretice care subliniau faptul că oraşul este un loccentral în cadrul unui sistem şi că oraşul este el însuşi un sistem complex. Ordinea spaţială era astfelvăzută atât ca un rezultat al influenţelor reciproce dintre om şi mediu dar şi ca efect al fenomeneloreconomice. Problema principală devine astfel aceea a reconstituirii istorice a evoluţiei teritoriale aoraşului, a diferenţierilor care apar şi a logicii acestora. Discontinuităţile existente sunt rezultatulconjugat al influenţei factorilor naturali şi al tendinţei de concentrare a activităţilor în noduri unde serealizează o economie de scară (costul serviciilor material scade odată cu creşterea dimensiuniiaglomeraţiei urbane, până la depăşirea nivelului optim). Extinderea aglomeraţiilor urbane este însoţită

101de modificarea continuă a structurii interne a acestora, derivată din jocul continuu al forţelor socialeconomicecare impune segregaţia spaţială, competiţia pentru spaţiu şi pentru calitatea acestuia.Această segregaţie se impune atât pe plan social (cartiere burgheze, cartiere muncitoreşti etc.) cât şieconomic (cartiere industriale, cartiere comerciale etc.). Astfel, oraşul poate fi divizat în zonefuncţionale, care se succed conform unei secvenţe, dominaţie-invazie-succesiune. Zona de dominaţieeste prin excelenţă centrul oraşului, impunând o competiţie pentru spaţiu care conduce la structurareaoraşului în funcţie de distanţa faţă de centru. Modelul concentric astfel imaginat (Burgess, anii ’20) saucel sectorial (Hoyt, 1939) ori cel al nucleelor multiple (McKenzie, 1983) au permis o abordare maicomplexă a dinamicii urbane, aplicabilă practic la oricare centru urban, indiferent de talie, localizaresau grad de dezvoltare. Analiza factorială şi utilizarea unei game variate de indici (de segregare, deurbanizare sau de statut social-economic) au generat un întreg curent geografic, acela al „ecologieifactoriale”, integrat astăzi în orice analiză urban-geografică.În aceeaşi perioadă s-a încercat şi generalizarea empirică având drept scop evaluareastării de echilibru a unui sistem urban la un moment dat. Acestea au pornit de la constatarea că într-unsistem urban există o legătura directă talia şi rangul unui oraş (Pumain, 1982). Legea rang-talie, relaţie empiricăde formă lognormală a devenit indispensabilă analizei oricărei reţele urbane. Formularea samatematică (Rq*Pr=k, unde k şi q sunt constante, R este rangul iar Pr este populaţia rezidentă) apermis detectarea mai multor forme de organizarea a reţelei urbane: primaţială, atunci când aceasta estedominată de un oraş foarte mare; policentrică, atunci când la nivelul superior al ierarhiei sunt mai multecentre concurente. Reţelele urbane se supun alometriei, concept cheie al teoriei generale a sistemelor,care prevede că într-un sistem componentele sunt interdependente. Astfel orice avansare în ierarhie aunor centre este concomitentă cu reculul altora, iar creşterea demografică a unora nu se poate facedecât în dauna celorlalte. Acest model, de o simplitate uluitoare, formulat incipient încă de Auerbach(1909) şi fundamentat de Zipf (1949) permite elaborarea unor tipologii a structurilor spaţiale urbane,fondând un fel de geografie comparată a sistemelor urbane de anvergură naţională sau regională. Unalt model de generalizare empirică este cel al localizării serviciilor urbane, conform căruia activităţilelocalizate în zonele centrale sunt cele care îşi pot permite costul centralităţii sau sunt dependente deaceasta. Astfel, serviciile de vârf au tendinţa de concentrare în zona centrală (finanţe, administraţieetc.) spre deosebire de cele banale care se dispersează spre periferie (comerţ, transporturi). Pe bazaacestei constatări B.J.Berry a imaginat chiar o lege a spaţializării ofertei faţă de consumatori, funcţie depopulaţia deservită, statutul familial şi rangul social. Încercări similare au vizat şi densitatea populaţieiurbane (legea gradientului densităţii intraurbane), care porneşte de la existenţa unei tendinţe manifestede concentrare a populaţiei în zona centrală, până la atingerea unei densităţi critice care conduce laefectul contrar, de aglomerare la periferie, aşa cum s-a petrecut în cele mai multe metropole102occidentale. Considerate o formă deghizată de determinism, aceste modele empirice suportă criticisevere dar au devenit comune în analiza geografică.Paradigma critică şi viziunea umanistă au adus începând cu anii ’80 o nouă abordare,bazată pe analiza cantitativă avansată, permisă de avântul informaticii şi de introducerea statisticii

inferenţiale, bazată pe indicatori calitativi. Se ajunge astfel la o geografie a reprezentărilor, în care practicilespaţiale şi percepţia individului asupra spaţiului urban contează enorm. Probleme precum elitizareacentrelor urbane (gentrificare în literatura anglo-saxonă) sau discriminarea sexuală (geografiagenurilor) ca şi fenomenele legate de marginalitatea unor grupuri sociale au ajuns în centrul atenţieigenerând o adevărată geografie a calităţii vieţii sau a bunăstării, mult mai complexă, aflată cumva încentrul discursului geografic prin implicarea noţiunii de mediu. Problema urbanităţii, calitatea uneiorganizări urbane de a corespunde exigenţelor celor mai avansate societăţi este alt subiect devenitcentral. Toate acestea au debuşat în teoria sinergiei urbane sau a autoorganizării conformă teoriilorformalizate de Şcoala filozofică de la Bruxelles (Ilia Prigogine). Sinergetica este un mijloc conceptual şimetodologic utilizat pentru analiza multiscalară, de la comportamentul individual la cel local, regionalsau naţional. Se ajunge astfel la formalizarea unei noi teorii asupra dinamicii teritoriale, în contextulinternaţionalizării schimburilor, intensificării diviziunii muncii, generalizării unei culturi individualisteşi al crizei legitimităţii statului. Ideile novatoare referitoare la oraşul-teritoriu, oraşul-reţea sau hiperoraşul nufac decât să continue tradiţia clasică a raportării la urbanizarea specifică marilor metropole supuse uneipulsaţii continue datorate modificării raporturilor dintre economie şi spaţiu. Acestea cunoscdistorsiuni permanente de tipul localizare/ delocalizare/ relocalizare sau expansiune/ restrângere.Globalizarea economiei şi capitalismul postmodernist (bazat pe reproducţia capitalului şi nu peacumulare) conduc în prezent la o recentralizare a economiei, exprimată prin renaşterea zonelorcentrale ale marilor oraşe, adesea într-o formă dispersă, favorizată de circuitele informaţionale. Cei maimulţi specialişti sunt astfel sceptici în ce priveşte deconcentrarea populaţiei şi a activităţilor în favoareaariilor rurale sau periurbane, considerând că este o tendinţă conjuncturală şi nu de durată. Marilemegapole (termen preluat de la J.Bonnet, 1999) continuă să atragă dar au devenit şi „fabrici deexcluşi”, marginalizaţi de diverse categorii (şomeri, pensionari, imigranţi, delincvenţi, minorităţidiverse etc.), fenomen aflat în centrul atenţiei geografilor urbanişti din ţările dezvoltate care se vădastfel copleşite de problema sărăciei şi marginalităţii considerată depăşită până de curând. Acesteevoluţii intră în contradicţie cu costul social tot mai ridicat şi greu de suportat chiar şi de cele maiavansate societăţi.103Geografia alimentaţiei este destinată studierii regimurilor alimentare ale diverselorsocietăţi; cercetările sale iniţiale, de factură deterministă (mediile fizico-geografice ar avea oinfluenţă covîrşitoare asupra distribuţiei regimurilor alimentare) au fost nuanţate ulterior, fiindluate în considerare cercetările geografiei istorice (difuzia spaţială a unor specii de plante şianimale), cele ale geografiei schimburilor comerciale, ale geografiei politice, ale geografieieconomice, etc. Geografia gastronomică este o tendinţă de cercetare din ce în ce mai afirmată înprezent.Geografia medicală este din ce în ce mai constrînsă să abandoneze calea clasică acomplexelor patogene (combinaţii locale de factori antropici şi naturali care favorizează epidemiile sauendemiile), concentrîndu-se asupra diferenţierilor spaţiale a stării de sănătate a indivizilor (distribuţiaspaţială a mortalităţii şi morbidităţii în funcţie de diferite variaţii locale ale factorilor generali) şimai ales asupra distribuţiei spaţiale a structurilor de ocrotire a sănătăţii. Orientările cele mai moderneîncearcă să modelizeze difuzia spaţială a epidemiilor, diferenţierile spaţiale ale riscurilor medicale şi deasemenea localizarea optimală a unităţilor de asistenţă sanitară.3Geografia sportului studiază organizările spaţiale (centre, fluxuri, urmări economice,sociale, politice şi culturale) prilejuite de manifestările periodice la nivel mondial, continental sau

naţional (olimpiade, campionate) dar şi organizările sportive la scară locală (localizarea serviciilorsportive de proximitate, optimizarea traseelor sportive urbane precum cele de ciclism sau dejogging, etc.).Necrogeografia are drept obiect de studiu necropolele (diferitele tipuri de cimitire),fiind interesată de elemente morfometrice şi morfografice (poziţie, mărime, formă, număr, sit,situare, organizare internă) dar şi de informaţii care pot oderi sprijin altor discipline geografice(analiza datelor de pe pietrele de mormînt, materialele de construcţie ale stelelor şi monumentelorfunerare, etc.). Teren propice demersurilor umaniste/comportamentale, necropola poate ajutacercetările geografiei istorice, ale geografiei habitatului, ale geografiei culturale.3Geografia religiilor studiază împlicaţiile fenomenului religios asupra organizăriispaţiului (trame urbane, centre de pelerinaj, fluxuri, organizări economice), precum şi difuziaspaţială a diferitelor religii, cu întreg cortegiul de transformări pe care acestea le-au indus (leinduc) în noile spaţii « cucerite ».104Cronogeografia (sau geografia spaţio-temporală) este domeniul preferenţial al cercetărilorcomportamentale, deşi modelizarea comportamentelor spaţiale în cadrul continuum-ului spaţiutimpeste efectuată cu ajutorul tehnicilor neopozitiviste. Interesul principal al cercetărilor se referăla construirea spaţiului prin intermediul comportamentelor individuale sau colective, în special lascară locală. Foarte legată de această geografie este geografia bunăstării (welfare geography saugéographie du bien-être), precum şi cercetările moderne relative la dezvoltarea durabilă.Geografia riscurilor este o ramură a geografiei socio-culturale deoarece analizariscurilor nu priveşte doar fenomenele în sine (riscuri naturale, tehnologice, etc.), ci şi (mai ales)reprezentările pe care şi le fac oamenii despre aceste riscuri, precum şi practicile spaţiale carerezultă din aceste reprezentări.3.6. Geografia politicăGeografia politică a fost iniţiată de Friedrich Ratzel (Politische Geographie, 1897),termenul de Geopolitică (Geopolitik) fiind compromis de utilizarea sa în cadrul politicii oficiale acelui de-al III-lea Reich, cînd a justificat expansiunea Germaniei hitleriste în numele dreptuluipoporului german la lebensraum (spaţiu vital). Disciplina studiază studiul acţiunilor politice asuprageografiei umane, implicînd de asemenea şi analiza spaţială a fenomenelor politice. Geografiapolitică (geopolitica) este interesată în mod tradiţional de apariţia, funcţionarea şi evoluţia statelor casisteme politice spaţiale, precum şi de relaţiile internaţionale stabilite între acestea (problemafrontierelor/graniţelor). Puternic ancorat geografiei politice, conceptul de naţiune se bazează pe oserie de noţiuni precum ordinea colectivă, interesul general, echitatea, suveranitatea, exercitate pe un teritoriudelimitat (frontiere), apărat (armate), protejat (apărare civilă), controlat, gestionat şi animat, care trimitcu g^ndul la tensiuni şi la procese de dominare teritorială. Exerciţiul naţiunii este astfel multiform şiunificator iar aportul istoriei la explicarea genezei sale este esenţial : identificarea bazelor etnice,culturale şi economice; constituirea puterii şi autorităţii fundamentale (civile sau religioase);voluntarismul coexistenţei. Naţiunile sunt totdeauna creaţii politice, ansambluri teritoriale voluntare,raportate la caracteristici societale şi civilizaţionale fundamentale. Demersurile geografice având în centrunaţiunea sunt numeroase : geopolitica, un concept greu de determinat, care studiază raporturile dintrestate; geografia politică, atentă mai ales la organizarea internă a statelor, teritoriilor acestora, modului încare sunt gestionate (centralizat sau descentralizat); geoistoria, care abordează mai ales aspectele spaţialeale genezei naţiunilor; geografia frontierelor, foarte prolifică, dat fiind impactul terminologieicontemporane (cooperare transfrontalieră, spiritualizare a frontierelor, frontiera ca barieră economică105

sau ca zonă de contact etc.); geografia puterii, care vizează mai ales raporturile dintre stat şi naţiune saude legitimitatea puterii (geografia electorală).Statul formează şi omogenizează naţiunea prin acţiune economică (fiscalitate, monedă,instrucţie etc.), socială şi teritorială (şomaj, educaţie, justiţie, sănătate, securitate colectivă, cultură,transport, integrare socială etc.). Valorizarea şi salvgardarea patrimoniului comun este esenţială înaceastă operă, prin crearea unor factori de coeziune.Raportul între naţiune şi teritoriu este frecvent abordat în analiza geografică dat fiindinteresul pentru sistemele de comunicaţii (conectivitate, accesibilitate) dar şi pentru studiul structuriloradministrative (logica organizării teritoriilor politice) sau al amenajării şi dezvoltării teritoriale. În ultimii20-30 de ani se remarcă o creştere a interesului pentru studiile infranaţionale, centrate pecercetările efectuate asupra interacţiunilor dintre procesele politice şi organizările spaţiale (de ex.natura şi consecinţele deciziilor luate de puterile publice locale, relaţiile dintre politicile publice şidezvoltarea resurselor locale, geografia finanţelor publice, etc.).Geografia electorală, ca subramură a geografiei politice, este focalizată asupradiferenţierilor spaţiale a comportamentelor electorale. Cercetările sale stau de multe ori la bazapoliticilor naţionale, regionale sau locale.Geografia militară studiază organizările spaţiale prilejuite de activităţile militare(distribuţia şi organizarea bazelor militare la nivel mondial, echilibrele/dezechilibrele spaţiale întreforţele militare), dar şi implicaţiile cadrului natural şi socio-economic asupra doctrinelor militarenaţionale, asupra specificului tehnicilor de luptă sau asupra operaţiunilor militare propriu-zise.3.7. Geografia aplicatăGeografia aplicată (sau geografia activă) este o orientare apărută în anii ’60 şi dezvoltatăîn următotul deceniu, ai cărei promotori, în majoritate marxişti, militau pentru o implicare activă,revoluţionară, a geografiei în cadrul deciziei politice de organizare şi de amenajare a spaţiului.