1

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

ACTE PROCESUALE PENALE

(Ciclul I)

AUTOR:

Svetlana Prodan

doctor în drept, lector superior

Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

2

C U P R I N S

Introducere

I. Noţiuni generale privind actele procedurale penale.

1. noţiunea, importanţa şi clasificarea actelor procedurale.

2. acte procedurale şi alte înscrisui

3. rechizitele actelor procedurale.

4. atribuţiile ofiţerului de urmărire penală, procurorului şi judecătorului de

instrucţie la efectuarea acţiunilor procesuale penale şi la întocmirea actelor

procedurale.

II. Sesizarea organului de urmărire penală, începerea urmăririi

penale şi punerea sub învinuire.

1. Particularităţile şi modul de înregistrare a plîngerilor, denunţurilor şi altor

informaţii privind săvîrşirea unei infracţiuni.

2. Modul de verificare şi soluţionarea sesizărilor privind săvîrşirea unei

infracţiuni.

3. Structura şi conţinutul procesului verbal de constatare a infracţiunii.

4. Structura şi conţinutul actelor de începere a urmăririi penale (ordonanţă)

precum şi a actului de neîncepere a urmăririi penale.

5. Structura şi conţinutul raportului şi ordonanţei privind punerea sub învinuire

a unei persoane.

6. Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală.

III. Actele procesuale de strângere a probelor.

1. Particularităţile actelor procesuale de strîngere a probelor şi clasificarea lor.

2. Problemele teoretico-practice privind reglementarea, organizarea şi

efectuarea actelor de strîngere a probelor.

3

3. Structura şi conţinutul privind ordonanţa de efectuare a percheziţiei,

ridicării de obiecte şi documente, interceptării comunicărilor, luării de

imagini.

4. Procesul-verbal privind efectuarea unui act de urmărire penală.

IV. Actele procesuale privind verificarea probelor

1. Particularităţile efectuării actelor procesuale de verificare a probelor

(confruntarea, prezentarea spre recunoaştere, verificarea declaraţiilor la

faţa locului, reconstituirea faptei, experimentului).

2. Problemele teoretico-practice la efectuarea actelor de verificare a probelor.

V. Actele procesuale penale cu participarea specialistului/expertului.

1. Particularităţile efectuării constatării tehnico-ştiinţifice / medico-legale şi

expertizei.

2. Ordonarea şi efectuarea constatării tehnico-ştiinţifică / medico-legală şi a

expertizei.

3. Structura şi conţinutul ordonanţei de efectuare a expertizei.

4. Raportul de expertiză.

VI. Terminarea urmăririi penale.

1. Felurile terminării urmăririi penale.

2. Ordonanţa de încetarea urmăririi penale.

3. Ordonanţa de clasare.

4. Raportul privind terminarea urmăririi penale. Rechizitoriul, structura şi

conţinutul.

5. Procesul-verbal privind prezentarea materialelor de urmărire penală.

VII. Actelele controlului procurorului şi judecătorului de instrucţie

4

1. Particularităţile şi clasificarea actelor de control al procurorului

2. Particularităţile şi clasificarea actelor de control judiciar al procedurii

prejudiciare.

3. Cererile, plîngerile şi demersurile examinate deprocuror şi judecătorul de

instrucţie.

4. Încheierile judecătorului de instrucţie.

VIII. Modificarea în actele procedurale

1. Corectarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite.

2. Nulitatea actelor procedurale.

3. Caracteristica condiţiilor nulităţii.materialelor de urmărire penală.

5

I.Noţiuni generale privind actele procedurale penale.

1. noţiunea, importanţa şi clasificarea actelor procedurale.

2. acte procedurale şi alte înscrisui

3. rechizitele actelor procedurale.

4. atribuţiile ofiţerului de urmărire penală, procurorului şi judecătorului de

instrucţie la efectuarea acţiunilor procesuale penale şi la întocmirea actelor

procedurale.

Acte procedurale penale sînt acte de documentare a acţiunilor procesuale

efectuate de către subiecţii procesului penal. Ele constitue materialul documentar al

procesului, în sens larg, fiind adunate în conformitate cu legea, formează dosarul

cauzei. Un loc important în totalitatea actelor procedurale penale în faza urmăririi

penale îl ocupă actele procedurale întocmite de către ofiţerul de urmărire penală şi

procuror.

Actele procedurale ca instrument probator care confirmă existenţa unor fapte

juridice şi probe sînt prezentate in instanţa de judecată formînd baza tehnico-

juridică a înfăptuirii justiţiei penale. Din aceste considerente actele procedurale

penale întocmite în faza urmăririi penale, ca acte oficiale trebuie să corespundă

unor exigenţe stricte privind legalitatea, temeinicia şi motivarea sub aspect de

formă şi conţinut, contribuind la desfăşurarea în termen rezonabil a procesului

penal, la atingerea scopului acestuia, asigurînd astfel drepturile şi libertăţile

persoanei în cadrul procesului penal.

Consemnarea în scris a diferitor acţiuni efectuate de către organele de

urmărire penală şi procuror garantează realizarea drepturilor participanţilor la

procesul penal precum şi posibilitatea controlului şi contestării acestor acţiuni.

Prin acte procesuale se inteleg acele manifestari de vointa princare

organele judiciare si partile din proces dispun, in limitele dreptuluilor, cu

privire la desfasurarea procesului penal1.

Pot fi mentionate: inceperea urmaririi penale, punerea in miscare a actiunii

penale, trimiterea in judecata, luarea masurilor preventive sau a ma-surilor

asiguratorii, dispozitia de citare a unor anumite persoane etc. Sunt considerate

acte procesuale si solutiile de netrimitere in judecata, care, practic, finalizeaza

procesul penal prin oprirea sa numai la faza de urmarire penala: clasarea,

scoaterea de sub urmarire penala, incetarea urmaririi penale etc.

Alaturi de organele judiciare, si partile pot indeplini anumite acte

procesuale, cum ar fi: introducerea plangerii prealabile de catre persoana

vatamata, declaratia de participare a persoanei vatamate ca parte civila,

6

declararea apelului, retragerea plangerii prealabile, impacarea partilor,

propunerea administrarii de noi probe etc.

Actele procedurale sunt acele mijloace juridice prin intermediul

carora se aduc la indeplinire sarcinile ce decurg din actele si masurile

procesuale2. Ele pot fi: ascultarea unui martor, ridicarea unor obiecte sau

inscrisuri, mandatul de arestare preventiva, procesul-verbal de perchezitie.

Uneori, atat actul procesual, cat si cel procedural poarta aceeasi denumire;

astfel, actul procesual prin care instanta solutioneaza cauza penala este o

hotarare si tot hotarare se numeste si inscrisul in care este consemnata solutia

data de completul de judecata1.Dosarele penale sunt constituite din inscrisuri

judiciare in care se constata existenta actelor procesuale si procedurale, ca

manifestari de vointa a organelor judiciare si a partilor legate de rezolvarea

cauzelor penale. Astfel, in cazul unei perchezitii domiciliare, actul procesual il

constituie dispozitivul incheierii judecatoresti, iar actul procedural este chiar

procesul-verbal de efectuare a perchezitiei.

Legea indică şi dispune formele în care se manifestă şi se realizează

activităţile procesuale. Formele reglementate de lege în care se desfăşoară

procesul penal sunt denumite forme procesuale. Forma procesuală (ordinea

procesuală) a procesului penal constituie totalitatea condiţiilor stabilite în legea

procesuală în baza cărora se desfăşoară procesul penal în general şi se adoptă

hotărîri în cauză sau a unei acţiuni procesuale distincte (sau a unui complex de

acţiuni) care determină raportul şi succesiunea acţiunilor efectuate cu soluţiile

propuse şi dispuse.

Forma procesual penală este drept un sistem al instituţiilor şi regulilor

procesuale, al succesiunii fazelor procesului penal al condiţiilor, metodelor şi termenelor de efectuare a actelor procesuale şi procedurale, legate direct sau indirect de administrarea probelor în procesul penal precum şi a ordinii de fixare a deciziilor în cadrul cauzelor penale.

Forma procesual-penală cuprinde totalitatea condiţiilor stabilite de legea procesual-penală pentru efectuarea acţiunilor ce intră în competenţa organelor judiciare, (organelor de urmărire penală, procuratură, instanţei de judecată) îndreptate spre descoperirea infracţiunilor şi tragerea la răspundere penală a persoanelor care au comis infracţiuni, precum şi realizarea altor scopuri ale procesului penal.

Lucrarea conţine un şir de modele de acte procedurale, întocmite în faza de urmărire penală în conţinutul cărora numele ofiţerilor de urmărire penală, procurorilor, judecătorilor de instrucţie, victimelor, părţilor vătămate, părţilor civile, bănuiţilor, învinuiţilor, părţilor civilmente responsabile, apărătorilor, reprezentanţilor, reprezentanţilor legali, succesorilor, martorilor, specialiştilor, interpreţilor şi altor persoane sunt inventate de autorii lucrării şi orice asemănare

7 nu corespunde realităţii de fapt. Aceiaşi situaţie este şi în cazul numerelor dosarelor penale, denumirilor de oraşe, raioane, sate, întreprinderi, organizaţii, numerelor de telefoane, numerelor de înregistrare a mijloacelor de transport.

Unele modele de documente procedurale au fost elaborate în conformitate

cu cerinţele şi exigenţele înaintate de către colaboratorii practici.

La elaborarea modelelor de documente procedurale s-a ţinut cont de

modificările legislative pînă în luna februarie 2008.

Lucrarea este recomandată studenţilor facultăţii de drept, magistrilor, lucrătorilor practici şi altor persoane interesate de problemele dreptului procesual penal şi are drept scop oferirea unui sprijin colaboratorilor Organelor Afacerilor Interne în activitatea de urmărire penală deoarece de calitatea documentării procesuale a acţiunilor de urmărire penală depinde temeinicia probelor acumulate şi rezultatul final-pedepsirea sau nu a făptuitorilor.

SESIZAREA ORGANULUI DE URMĂRIRE PENALĂ

Prevederi legale Urmărirea penală, ca faza a procesului penal presupune desfăşurarea unui

mare volum de activităţi necesare realizării obiectului şi scopului procesului penal stipulat în art. 1 Cod procedură penală şi concretizat în strîngerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Pentru declanşarea activităţilor procesuale şi procedurale ce caracterizează procesul penal este necesar ca organul judiciar competent să fie înştiinţat despre săvîrşirea unei infracţiuni.

Organele judiciare (organele de urmărire penală, instanţa de judecată) pot afla despre săvîrşirea unei infracţiuni prin unul din modurile de sesizare prevăzute de lege.

Sesizarea este aducerea la cunoştinţa organelor judiciare competente

despre împrejurările săvîrşirii unei infracţiuni. Prin intermediul sesizării,

organul de urmărire penală sau instanţa de judecată sînt în drept de a efectua

activităţi premergătoare şi de urmărire penală. Sesizarea nu reprezintă o simplă modalitate de informare a organului de

urmărire penală, ci constituie, în acelaşi timp, şi temeiul legal de pornire a urmăririi penale şi desfăşurarea activităţilor procesuale specifice.

Astfel spus prin, mod de sesizare se înţelege mijlocul prin care organul de urmărire penală ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvărşirea unei infracţiuni, determinînd obligaţia acestuia de a se pronunţa cu privire la începerea urmăririi penale sau a refuza în pornirea urmăririi penale.

Sesizarea organelor de urmărire penală reprezintă punctul de plecare a urmăririi penale, fără de care acesta nu poate începe şi conţine atît elementul de informare cît şi temeiul legal de desfăşurare a activităţilor de urmărire penală.

1. Modurile generale de sesizare Actul de sesizare a organului de urmărire penală despre săvîrşirea sau

pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni, constituie drept temei de pornire a urmăririi penale.

Organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvîrşirea sau pregătirea

8

pentru săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin: - plîngere; - denunţ; - autodenunţ;

- autosesizare (depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii

organului de urmărire penală).

1.1 Plîngerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică căreia

i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune.

Plîngerea constituie un mod general de sesizare a organului de urmărire penală, care nu poate fi confundată cu plîngerea prealabilă, care este un mod special de sesizare.

Referitor la conţinutul său, prevede că plîngerea trebuie să cuprindă: - numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului; - descrierea faptei ce formează obiectul plîngerii; - indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut; - indicarea mijloacelor de probă.

Din punct de vedere formal, plîngerea poate fi înaintată: - în scris, situaţie în care ea trebuie semnată de petiţionar şi de persoana oficială

a organului de urmărire penală;

- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal, semnat de persoana care declară plîngerea şi de persoana oficială a organului de urmărire penală;

1.2 Denunţul este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică

despre săvîrşirea unei infracţiuni.

Comparativ cu plîngerea, prin denunţ se aduce la cunoştinţă organului de urmărire penală săvîrşirea unei infracţiuni în dauna altor persoane, nefiind necesar ca cel care face denunţul să fi fost prejudiciat prin infracţiunea sesizată.

Reglementarea denunţului asigură participarea cetăţenilor la combaterea infracţiunilor, prin atragerea acestora la sesizarea organelor de urmărire penală despre infracţiunile de a căror săvîrşire au luat cunoştinţă şi despre cei care le-au comis.

Referitor la conţinutul denunţului, legea procesual penală prevede că

acesta trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plîngerea.

În ceea ce priveşte forma sub care trebuie întocmit, prevede că denunţul poate fi

făcut: - în scris, ca şi în cazul plîngerii, fiind necesară semnătura denunţătorului.

Denunţul nesemnat este considerat o simplă informare, în baza căreia, după o prealabilă verificare a veridicităţii sale, organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu;

- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal de către

reprezentantul organului de urmărire penală;

Persoanei care face denunţ i se explică răspunderea pe care o poartă în caz dacă denunţul este intenţionat calomnios, fapt care se consemnează în procesul-verbal sau după caz în conţinutul denunţului parvenit în formă scrisă, acest fapt este confirmat prin semnătura persoanei care a făcut denunţul.

1.1. Autodenunţul Autodenunţarea este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau juridică despre

9

săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni, în cazul în care organele de urmărire

penală nu sunt la curent cu această faptă.(art.262 alin.1 pct.3 şi art.264 alin.1

C.pr.pen.)

În practică un astfel de motiv de sesizare se întîlneşte foarte rar şi constituie cazuri excepţionale, ţinînd cont că infractorii încearcă să ascundă faptele sale şi se sustrag de la răspundere penală. În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală trebuie să se atîrne foarte atent şi într-un mod critic. Circumstanţele care îl pot influenţa pe făptuitor ca el să se autodenunţe în săvîrşirea infracţiunii nu întotdeauna sunt de bună credinţă. În cele mai dese cazuri, făptuitorii încearcă să ducă în eroare organele de urmărire penală din diferite motive, cum ar fi de exemplu: să ascundă o infracţiune mai gravă săvîrşită de el; încearcă să îngrădească o altă persoană care a săvîrşit infracţiunea sau a fost complice cu el, din diferite motive (interes material, existenţa unor promisiuni sau a unor sentimente afective faţă de persoana dată, etc.)

În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală este obligat să-i explice persoanei care se autodenunţă, dreptul de a nu spune nimic şi de a nu se autoîncrimina, precum şi în caz de autocalomnie, care împiedică constatarea adevărului, ea nu va avea dreptul la repararea prejudiciului în condiţiile legii, despre aceasta se face menţiune în declaraţia de autodenunţ sau în procesul-verbal de autodenunţare. (art.264 alin.3 C.pr.pen.)

Declaraţia de autodenunţare se face în scris sau oral. În cazul în care autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de autodenunţare.

Ofiţerul de urmărire penală trebuie să determine care a fost motivul infracţiunii şi motivul autodenunţării. De obicei în cazurile de autodenunţare nu trebuie să apară situaţii neclare sau împrejurări ce sunt contradictorii cu autodenunţul prezentat, în caz contrar o primă versiune poate fi că sesizarea este calomnioasă şi urmează a fi verificată mai amănunţit

1.2. Depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorul

organului de urmărire penală. Autosesizarea

Organele de urmărire penală (menţionate în art.253 C.pr.pen.) pot lua la cunoştinţă despre săvîrşirea unor infracţiuni şi pe alte căi decît plîngerea, denunţul sau autodenunţul. O astfel de autosesizare mai poate fi denumită şi sesizare din oficiu. Depistarea infracţiunii nemijlocit de lucrătorul organului de urmărire penală poate avea loc în cadrul desfăşurării actelor de verificare cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii.

Organele de urmărire penală se mai pot sesiza din oficiu în cazul în care participă la diferite activităţi specifice muncii de poliţie, cum ar fi: controale planificate, controale economice, menţinerea ordinii publice, controlul traficului rutier, etc.

În cazul depistării infracţiunii nemijlocit de către lucrătorul organului de urmărire penală, acesta întocmeşte un raport pe numele conducătorului organului de urmărire penală (comisarului) în care expune circumstanţele depistate şi dispune înregistrarea infracţiunii, după care se întocmeşte un proces-verbal cu privire la constatarea infracţiunii, cu respectarea dispoziţiilor art.262 alin.1 p.4 şi alin.3 C.pr.pen.

2. Plîngerea prealabilă - mod special de sesizare Ca act de sesizare, plîngerea prealabilă a victimei se deosebeşte de

celelalte acte de sesizare obişnuite, prin conţinutul ei necesar şi indispensabil. Plîngerea prealabilă este o condiţie de tragere la răspundere penală în cazul infracţiunilor, pentru care urmărirea penală se porneşte numai în baza

plîngerii prealabile a victimei. Lipsa plîngerii prealabile înlătură răspunderea

10

penală, iar pe plan procesual este o circumstanţă care exclude urmărirea penală.(art.275 alin.1 p.6 C.pr.pen.)

Legea prevede că pornirea urmăririi penale are loc numai în baza plîngerii victimei, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plîngere , art.152 alin.1, art.153, art.157 alin1, art.161, art.170, art.177, art.179 alin.1 şi 2, art.193, art.194, art.197 alin.1, art.198 alin.1, art.200, art.202, art.203, art.204 alin.1, art.274 Cod Penal, precum al furtului avutului proprietarului săvîrşit de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de persoana care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta.

La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, în

cazurile menţionate mai sus, urmărirea penală încetează.

Caracterul necesar şi indispensabil al plîngerii prealabile a victimei se

conturează în următoarele trăsături specifice cum ar fi: - titularul dreptului de a face plîngerea prealabilă este persoana vătămată

sau victima; - plîngerea prealabilă poate fi depusă şi prin mandatar sau reprezentant

legal sau procurorul din oficiu poate depune plîngerea, atunci cînd victima din cauza incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu limitată nu este în stare să-şi apere drepturile sale;

- dacă prin infracţiune au fost vătămate mai multe persoane, fiecare din aceste persoane au dreptul de a face şi depune plîngere prealabilă, această plîngere produce efecte şi asupra celorlalte victime ale infracţiunii care nu au introdus plîngerea;

- dacă la comiterea infracţiunii au participat mai mulţi făptuitori şi în plîngerea prealabilă figurează numai unul din ei, urmărirea penală îşi va extinde acţiunea sa procesuală şi asupra tuturor participanţilor la infracţiune.

În cazul infracţiunilor flagrante, cînd infracţiunea face parte din cele care

este necesară plîngerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă victima şi

o întreabă dacădoreşte să depună plîngerea prealabilă în vederea pornirii urmăririi

penale împotriva făptuitorului. Plîngerea prealabilă va avea acelaşi conţinut ca şi plîngerea obişnuită. 3. Verificarea competenţei Organul de urmărire penală sesizat în modul prevăzut de art.262

C.pr.pen. este obligat să-şi verifice competenţa.

Dacă organul de urmărire penală constată că nu este competent a efectua urmărirea penală, imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile, trimite cauza procurorului care exercită conducerea urmăririi penale pentru a o transmite organului competent.

Conflictul de competenţă între organele de urmărire penală este inadmisibil. Chestiunile legate de conflictul de competenţă se soluţionează de procurorul care exercită controlul asupra urmăririi penale sau, după caz, de procurorul ierarhic superior.

Procurorul poate să dispună, motivat, ca într-o cauză în care urmărirea penală trebuie efectuată de un anumit organ de urmărire penală această urmărire să fie efectuată de un alt organ similar.

În cazul în care urmărirea penală ţine de competenţa mai multor organe

11

de urmărire penală, chestiunile legate de competenţă se soluţionează de procurorul ierarhic superior.

În cazurile în care urmărirea penală se exercită de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acţiuni de urmărire penală să fie efectuate de către un organ de urmărire penală.

Procurorul General şi adjuncţii lui, în caz de necesitate, în scopul

asigurării urmăririi complete şi obiective, sub toate aspectele, pot dispune, prin

ordonanţă motivată, efectuarea urmăririi penale de către orice organ de urmărire

penală, indiferent de competenţă. 4. Efectuarea actelor de constatare (premergătoare) În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate

efectua acte de constatare. Conform art. 6 alin. 1 pct. 11 din Codul de procedură

penală actul de constatare reprezintă documentul prin care organul de constatare consemnează orice acţiune premergătoare urmăririi penale în vederea stabilirii şi confirmării bănuielilor rezonabile că a fost săvîrşită o infracţiune.

Actele de constatare, au maniera fie de a completa informaţiile pe care le

au organele de urmărire penală cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni, fie numai

să verifice aceste informaţii spre a se putea desprinde concluziile corespunzătoare

în legătură cu începerea urmăririi penale. Scopul lor este de a completa informaţiile pe care le au organele de urmărire penală cu privire la săvîrşirea infracţiunii şi de a preîntîmpina începerea urmăririi penale în mod nejustificat.

Acordarea unor posibilităţi mai largi organelor de urmărire penală în ceia

ce priveşte efectuarea actelor de constatare (premergătoare) urmăririi penale, ar

constitui o garanţie în plus ca începerea urmăririi penale nu s-ar face decît în

situaţii deplin justificate. În faza premergătoare începerii urmăririi penale pot fi realizate, uneori,

chiar sarcini legate de probaţiunea ce urmează să se administreze într-o cauză penală.

Organul de urmărire penală, pînă la începerea urmăririi penale, poate efectua cercetarea la faţa locului, (art. 118 C.pr.pen.) şi percheziţia corporală sau ridicarea, (art.130 C.pr.pen.) ca acţiuni de urmărire penală.

De asemenea, organele de urmărire penală, pînă la începerea urmăririi

penale pot efectua următoarele acte de constatare: - primirea explicaţiilor de la cetăţeni; - culegerea de date sau informaţii legate de existenţa sau inexistenţa

infracţiunii; - efectuarea unor verificări, controale, razii, etc.

Avînd în vedere faptul că aceste activităţi se desfăşoară înainte de începerea urmăririi penale, se poate de menţionat, că în cazul efectuării actelor premergătoare nu pot fi dispuse aplicarea măsurilor preventive sau asigurătorii, deoarece potrivit legii acestea pot fi aplicate numai faţă de bănuit, învinuit, inculpat, ceea ce presupune ca urmărirea penală să fi începută.

Informaţiile acumulate cu ocazia efectuării actelor premergătoare sunt de natură să ajute la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Putem menţiona, că actele premergătoare au rolul de a ajuta organe de urmărire penală în stabilirea adevărului cu privire la unele fapte şi persoane în etapa premergătoare începerii urmăririi penale.

Efectuarea actelor premergătoare este o activitate facultativă, ele fiind

12

utilizate numai în măsura în care organele de urmărire penală în urma sesizării, nu dispun de date suficiente pentru începerea urmăririi penale.

În literatura juridică se apreciază că actele premergătoare sunt acele

activităţi desfăşurate de organele de urmărire penală pentru culegerea de date, cu

privire la pregătirea sau săvîrşirea unor fapte prevăzute de legea penală, în vederea

începerii sau neînceperii urmăririi penale. Conform art. 273 C.pr.pen. organele de constatare sunt următoarele: · poliţia - pentru infracţiuni ce nu sînt date prin lege în competenţa altor

organe de constatare;

· Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei -

pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;

· Serviciul Vamal - pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa; · Serviciul de Informaţii şi Securitate - pentru infracţiuni ale căror

prevenire şi contracarare îi sînt atribuite prin lege;

· comandanţii unităţilor şi formaţiunilor militare, şefii instituţiilor militare - pentru infracţiuni săvîrşite de militarii din subordine, precum şi de persoanele supuse serviciului militar în timpul cantonamentelor; pentru infracţiuni săvîrşite de muncitorii şi angajaţii civili ai Forţelor Armate ale Republicii Moldova, legate de îndeplinirea îndatoririlor lor de serviciu, sau săvîrşite la locul de dislocare a unităţii, formaţiunii, instituţiei;

· şefii instituţiilor penitenciare - pentru infracţiuni comise în locurile de detenţie, în timpul escortării sau în legătură cu punerea în executare a sentinţelor de condamnare; de asemenea şefii instituţiilor curative de specialitate - în cazurile referitoare la persoane cărora le sînt aplicate măsuri de constrîngere cu caracter medical;

· comandanţii de nave şi aeronave - pentru infracţiuni săvîrşite pe acestea în timp ce navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor şi aeroporturilor;

· instanţele de judecată sau, după caz, judecătorii de instrucţie - pentru

infracţiuni de audienţă.

Organele menţionate sunt obligate la luarea de declaraţii de la martori oculari la săvîrşirea unei infracţiuni şi să întocmească proces-verbal despre circumstanţele concrete ale săvîrşirii acesteia.

Actele de constatare împreună cu mijloacele materiale de probă, se predau, în termen de 24 ore, de către organele de constatare din cadrul poliţiei, Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei şi Serviciului Vamal - organelor de urmărire penală corespunzătoare constituite conform legii în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, Serviciului Vamal, iar de către celelalte organe de constatare - procurorului, pentru începerea urmăririi penale.

Tot odată aceste organe au dreptul, în condiţiile prezentului cod, să reţină făptuitorul, să ridice corpurile delicte, să solicite informaţiile şi documentele necesare pentru constatarea infracţiunii, să citeze persoane şi să obţină de la ele declaraţii, să procedeze la evaluarea pagubei şi să efectueze orice alte acţiuni care nu suferă amînare, cu întocmirea proceselor-verbale în care se vor consemna acţiunile efectuate şi circumstanţele constatate.

Procesele-verbale întocmite de organele de constatare constituie mijloace de probă.

13

Actele care se întocmesc 1. Plîngerea scrisă Este înştiinţarea făcută în scris de o persoană fizică sau juridică căreia i s-a

cauzat un prejudiciu prin infracţiune. Plîngerea scrisă trebuie semnată de cel ce o face.

Este indicat ca ştampila de intrare să se aplice în partea stîngă sus. 2. Procesul verbal de consemnare a plîngerii orale Se întocmeşte de către organul de urmărire penală care a fost sesizat în

formă orală despre săvîrşirea unei infracţiuni.

Procesul-verbal de consemnare a plîngerii orale cuprinde aceleaşi date ca şi plîngerea scrisă şi este semnat atît de organul care-l întocmeşte, cît şi de persoana care a sesizat.

3. Denunţul scris În ambele sale forme – scris sau oral, trebuie să cuprindă aceleaşi date, să

îmbrace aceeaşi formă ca şi plîngerea şi să fie semnat de denunţător. 4. Proces verbal de consemnare a denunţului oral Se întocmeşte de organul de urmărire penală, este semnat de persoana care

a denunţat şi de organul care l-a întocmit. 5. Autodenunţul Este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau juridică despre

săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni. În acest caz în organele de urmărire penală nu sunt la curent cu această faptă.

6. Proces verbal de autodenunţare Atunci cînd autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de

urmărire penală întocmeşte un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de autodenunţare.

7. Raport de autosesizare Se întocmeşte de organul de urmărire penală care s-a autosesizat despre

săvîrşirea infracţiunii.

Citarea şi comunicarea altor acte procedurale

Citarea, noţiunea şi procedura efectuării

Citarea în procesul penal constituie acţiunea procedurală prin care organul

de urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată asigură

prezentarea unei persoane în faţa sa pentru desfăşurarea normală a procesului

penal, art.235 alin.1 CPP.

Actul procedural prin care se realizează citarea se numeşte citaţie.

De regulă majoritatea absolută a participanţilor la proces sînt chemaţi prin

intermediul citaţiei. Astfel, victima, partea vătămată, martorul, partea civilă, partea

civilmente responsabilă, bănuitul, învinuitul, inculpatul, expertul, specialistul,

interpretul (traducătorul), asistentul procedural, reprezentantul şi apărătorul sînt

chemaţi la desfăşurarea acţiunilor procedurale prin intermediul citaţiei

reglementate de art.236-242 CPP.

14

Procurorul este chemat la judecată prin intermediul înştiinţării. Persoana

citată este obligată să se prezinte conform citaţiei, iar în caz de imposibilitate de a

se prezenta la data, ora şi locul la care a fost citată, ea este obligată să informeze

organul respectiv despre aceasta, indicînd motivul imposibilităţii de a se prezenta,

art.235 alin.2 CPP.

În cazul în care persoana citată nu anunţă despre imposibilitatea de a se

prezenta la data, ora şi locul indicat şi nu se prezintă nemotivat la organul de

urmărire penală sau la instanţă, această persoană poate fi supusă amenzii judiciare

conform art.201 CPP sau aducerii silite conform art.199 CPP.

Citarea se face, de regulă după începerea urmăririi penale, însă poate fi

făcută şi pînă la pornirea procesului penal de către organul de urmărire penală

conform art.13 pct.3) al Legii cu privire la poliţie sau de către procuror conform

art.5 pct.c) al Legii cu privire la Procuratură.28

Modul de citare conform art.236 CPP prevede că chemarea unei persoane în

faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie

scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică ori prin mijloace

electronice. În cazul cînd citarea este făcută prin notă telefonică, ori prin mijloace

electronice urmează să fie însoţită cu măsuri ce asigură respectarea dispoziţiilor

art.239, 240 CPP.

Citarea în formă scrisă poate fi dublată prin notă telefonică.

Citarea se va face în aşa fel ca persoanei chemate să i se înmîneze citaţie cu

cel puţin 5 zile înainte de data cînd ea trebuie să se prezinte conform citaţiei în faţa

organului respectiv. Această regulă nu se aplică la citarea bănuitului, învinuitului,

inculpatului şi altor participanţi pentru efectuarea unor acţiuni procesuale de

urgenţă în cadrul desfăşurării urmăririi penale sau al judecării cauzei, art.236 alin.2

CPP.

Termenul de cel puţin 5 zile este un termen de recomandare şi nerespectarea

acestuia nu constituie un motiv întemeiat pentru persoană de a nu se prezenta la

timpul indicat în citaţie. În cazurile care nu suferă amînarea sau pentru a preveni

împiedicarea aflării adevărului, citarea bănuitului, învinuitului, părţii vătămate, sau

martorului se face în aceeaşi zi la ora respectivă fiind însoţite persoanele citate de

agenţii organelor de poliţie.

Citaţia se înmînează de către agentul împuternicit cu înmînarea citaţiei

(colaborator al poliţiei, lucrător al autorităţii administraţiei publice locale, al

instanţei judecătoreşti, precum şi o altă persoană care este împuternicită de organul

de urmărire penală sau de instanţa judecătorească) sau prin serviciul poştal, art.236

15

alin.3 CPP.

Angajatul serviciului poştal înmînează citaţia făcută prin notă telegrafică sau

scrisoare recomandată.

1) Conform art.237 CPP, citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă:

denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care

emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;

2) numele, prenumele celui citat, calitatea procesuală în care este citat şi

indicarea obiectului cauzei;

3) adresa celui citat, care trebuie să cuprindă: localitatea, strada, numărul

casei, apartamentului, precum şi orice alte date necesare pentru a preciza

adresa celui citat;

4) ora, ziua, luna şi anul, locul de prezentare a persoanei, menţionîndu-se

consecinţele

legale în caz de neprezentare.

Citaţia se semnează de către persoana care o emite. Semnătura persoanei

urmează a fi certificată cu ştampila organului de urmărire penală sau a instanţei de

judecată. Reieşind din art.58, 60, 64, 66, 90 CPP citaţia victimei, părţii vătămate,

bănuitului, învinuitului şi martorului va cuprinde şi recomandarea de a se prezenta

împreună cu un avocat.

Potrivit art.238 CPP, persoana se citează la adresa unde locuieşte (citarea

directă), iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului de muncă prin

serviciul personal al instituţiei unde lucrează (citarea indirectă).

Dacă, printr-o declaraţie, dată anterior în cursul procesului penal, persoana a

indicat un alt loc pentru a fi citată, ea se citează la locul indicat. În caz de

schimbare a adresei indicate în declaraţia sa, persoana este citată la noua sa adresă

numai dacă a informat organul de urmărire penală ori instanţa de judecată despre

schimbarea intervenită sau dacă organul de urmărire penală ori instanţa determină

că s-a produs o schimbare de adresă pe baza datelor obţinute de agentul respectiv.

Bolnavii aflaţi în spital sau într-o altă instituţie medicală se citează prin

administraţia acestora.

Deţinuţii se citează la locul de deţinere prin administraţia instituţiei de

detenţie.

16

Militarii încazarmaţi30

se citează la unitatea militară din care fac parte prin

comandantul acesteia.

Citarea persoanelor de peste hotare se efectuează în condiţiile prevederilor

tratatelor de asistenţă juridică în materie penală.31

Persoanele juridice, cînd au calităţile de parte civilă sau parte civilmente

responsabilă, se citează la sediul acestora.

În acelaşi mod la sediul persoanei juridice se va cita reprezentantul legal sau

reprezentantul desemnat în cazul urmăririi penale şi judecării cauzei prin

infracţiuni săvîrşite de

p

ersoane juridice conform art.520-523 CPP şi art.239 CPP, citaţia se înmînează

personal celui citat, care va semna dovada de primire. Dacă persoana citată nu vrea

să primească citaţia sau, primind-o, nu vrea sau nu poate să semneze dovada de

primire, agentul lasă citaţia celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişează

pe uşa locuinţei acesteia, întocmind despre aceasta un proces verbal.

În caz în care citarea se face indirect (la locul de muncă, de tratament, de

deţinere sau locul satisfacerii serviciului militar în termen), administraţia

instituţiilor respective sînt obligate să înmîneze de îndată citaţia persoanei citate

contra semnătură, certificîndu-i semnătura în dovada de primire sau indicînd

motivul pe care nu s-a putut obţine semnătura acesteia. Dovada de primire se predă

agentului procedural, care o înmînează organului de urmărire penală sau instanţei

de judecată care emis citaţia.

Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmînează citaţia soţului, unei

rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi

recepţionează corespondenţa,32

art.240 alin.1 CPP.

Citaţia nu poate fi înmînată unui minor sub 14 ani sau unei persoane bolnave

mintal. Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente,

într-un cămin sau la hotel, în lipsa persoanelor menţionate în alin.1 al art.240 CPP,

citaţia se predă administratorului, persoanei de serviciu sau celor care în mod

obişnuit îi înlocuiesc.

Persoana care primeşte citaţie semnează dovada de primire, iar agentul,

certificînd identitatea şi semnătura, întocmeşte proces-verbal. Dacă aceasta nu vrea

sau nu poate semna dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei,

întocmind proces verbal conform art.242 CPP.

În lipsa persoanelor căror este admisă înmînarea sau predarea citaţiei,

agentul este obligat să se intereseze cînd poate găsi persoana citată pentru a-i

17

înmîna citaţia. Dacă nici această cale nu reuşeşte să o înmîneze, agentul afişează

citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate, întocmind proces-verbal, conform art.242

CPP.

În cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe

apartamente, într-un cămin sau la hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul

ori camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla

aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat agentul afişează citaţia pe uşa

principală a clădirii sau la locul de afişare a informaţiei întocmind proces verbal şi

făcînd menţiune despre circumstanţele care au făcut imposibilă înmînarea citaţiei.

Dacă persoana citată şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe uşa

locuinţei indicate în citaţie şi se informează pentru a afla noua adresă, menţionînd

în procesul-verbal datele obţinute, art.241 CPP. Astfel în procesul-verbal privind

imposibilitatea înmînării citaţiei se va menţiona şi datele obţinute privind noua

adresă pentru repetarea citării sau după caz imposibilitatea stabilirii locului aflării

persoanei. Cu această ocazie pot fi efectuate acţiuni de investigaţie operativă de

către organele de poliţie.

Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului penal,

denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele,

prenumele şi calitatea procesuală a persoanei citate, precum şi data pentru care este

citată. Dovada de primire trebuie să cuprindă, de asemenea, data înmînării citaţiei,

numele, prenumele calitatea şi semnătura celui ce înmînează citaţia, certificarea de

către acesta a identităţii şi a semnăturii persoanei căreia i s-a

înmînat citaţia, precum şi indicarea calităţii acesteia, art.242 alin.1 CPP.

Ori de cîte ori, cu prilejul predării sau afişării unei citaţii se întocmeşte un

proces verbal, care va cuprinde menţiunile arătate mai sus, precum şi împrejurările

arătate la art.239 aliniatul 2, 240, 241 CPP, care fac imposibilă dovada înmînării

sau dovada primirii citaţiei.

Dovada de primire a citaţiei cu semnătura destinatarului sau după caz a altei

persoane şi procesul-verbal se înaintează organului care a emis citaţia pentru

informare. Dovada de primire a citaţiei şi procesul verbal de predare sau afişare a

citaţiei se anexează la dosar şi constituie acte procedurale documentare care

confirmă respectarea procedurii citării. În caz contrar părţile care au lipsit la

judecată pot invoca în cerere de apel sau de recurs temeiul prevăzut de art.444

alin.1 pct.5) CPP.

Comunicarea altor acte procedurale

18

Potrivi art.243 CPP comunicarea celorlalte acte de procedură se fac potrivit

dispoziţiilor capitolului II titlului VIII al Codului de procedură penală, care

reglementează citarea, fiind aplicabile în mod corespunzător. Comunicarea este

mijlocul prin intermediul căruia organele de urmărire penale sau instanţele de

judecată încunoştiinţează persoanele care participă la procesul penal despre

acţiunile procesuale efectuate, hotărîrile adoptate sau cererile, recursurile înaintate.

După cum s-a menţionat în literatura de specialitate33

comunicarea poate fi

efectuată prin următoarele moduri:

a) transmiterea (înmînarea) unei copii sau a extrasului unui act procedural;

b) înştiinţarea despre îndeplinirea unei acţiuni procedurale.

Astfel pentru protejarea drepturilor procesuale părţile urmează a fi informate în

scris sau verbal în dependenţă de caz despre efectuarea sau refuzul desfăşurării

unor acţiuni procesuale (de exemplu, înştiinţarea părţilor despre data examinării

cererii de strămutare, art.48 CPP; comunicarea părţilor privind raportul de

expertiză sau declaraţia expertului privind imposibilitatea prezentării concluziilor,

art.151 alin.5 CPP; înştiinţarea despre reţinere, art.173

CPP; informarea persoanei reţinute, arestate sau deţinute despre luarea măsurilor

de ocrotire; anunţarea persoanei care a înaintat sesizarea despre neînceperea

urmăririi penale, art.274 alin.5

CPP; comunicarea în scris a părţilor privind semnarea sentinţei redactate, art.399

alin.2 CPP; înmînarea copiei de pe ordonanţa de încetare a urmăririi penale sau a

clasării cauzei părţilor interesate, art.285, 286 CPP; înmînarea copiei de pe sentinţă

inculpatului arestat; art.399 alin.1

CPP).

Comunicarea actelor procedurale se face din oficiu de organul de urmărire

penală sau după caz de instanţa de judecată ori la cererea părţilor şi altor persoane

interesate.

Cînd comunicarea actului procedural se face în interesul persoanei nu se

admite citarea sau aducerea silită a acesteia pentru a o informa sau a i se înmîna un

act, cu excepţia cazului cînd aceasta se află în detenţie provizorie.

Neprezentarea persoanei chemate pentru a face cunoştinţă cu anumite acte

19

sau pentru a i se înmîna în copie hotărîrile procesuale nu este sancţionată de lege.

Dovada comunicării unui act procedural se face în actul respectiv sau după

caz prin recipisă (de exemplu, copia rechizitoriului se înmînează sub recipisă

învinuitului şi reprezentantului lui legal, art.296 alin.5 CPP).

În lipsa comunicării uneori, nu se pot produce efectele prevăzute de lege (de

exemplu inculpatul arestat termenul de apel curge de la înmînarea copiei de pe

sentinţa redactată, iar pentru părţile care au lipsit de la pronunţarea sentinţei – de la

data comunicării în scris despre redactarea sentinţei, art.402 alin.2 CPP.

II. Sesizarea organului de urmărire penală, începerea urmăririi

penale şi punerea sub învinuire.

1. Particularităţile şi modul de înregistrare a plîngerilor, denunţurilor şi altor

informaţii privind săvîrşirea unei infracţiuni.

Reglementarea privitoare la actul proceduaral al plângerii ca mod de

sesizare a organului de urmărire penală se referă, în esenţă la persoanele care pot

face plângere, forma în care se face şi conţinutul acesteia.

Plângerea este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică

căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune.

Plângerea, ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală, nu poate fi

confundată cu plângerea prealabilă.

Pentru ca plângerea să fie considerată un mijloc legal de sesizare a

organelor de urmărire penală, ea trebuie să cuprindă : numele, prenumele,

calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul

plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut, şi a mijloacelor de probă.

Atunci când plângerea îmbracă forma scrisă, ea trebuie să conţină şi

semnătura petiţionarului. În lipsa semnăturii, petiţionarul poate fi chemat să

completeze sesizarea.

Din lectura textului de lege, nu rezultă că plângerea trebuie să cuprindă, pe

lângă elementele arătate, şi indicarea încadrării juridice faptei.

20

Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să

fie special iar procura rămâne ataşată plângerii.

Plângerea făcută oral se consemnează într-un proces verbal de către

organul care o primeşte.

Plângerea se poate face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau

de către copilul major pentru părinţi.

Persoana vătămată poate însă să declare că nu-şi însuşeşte plângerea.

Pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, plângerea se face de

către reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă

poate face plângerea cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă.

Plângerea greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de

judecată se trimite organului competent.

Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică

despre săvârşirea unei infracţiuni. Spre deosebire de plângere, poate fi făcut de

orice persoană care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea

penală.

În anumite cazuri, denunţul devine o obligaţie a acelora care au luat

cunoştinţă despre săvârşirea unor infracţiuniDe asemenea, constituie infracţiune,

fapta funcţionarului public care luând cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în

legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de

îndată a procurorului sau a organului de urmărire penală.

În cazurile în care denunţătorul nu-şi dezvăluie identitatea, sesizarea sa nu

are valoarea unui denunţ, ea constituind o anumită formă de realizare a sesizării

din oficiu.

Denunţul scris trebuie să fie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului

oral acesta se consemnează într-un proces verbal de către organul în faţa căruia a

fost făcut.

Sesizarea din oficiu

21

În toate situaţiile în care organele de urmărire penală constată în mod

direct săvârşirea unor infracţiuni sau află despre aceasta prin intermediul

mijloacelor de informare în masă , se sesizează din oficiu.

Organele de urmărire penală nu se pot sesiza din oficiu când, deşi au luat

cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, este necesară plângerea prealabilă a

persoanei vătămate sau o altă sesizare specială prevăzută anume de lege.

Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală

De la regula obligativităţii procesului penal legea a prevăzut unele derogări,

potrivit cărora, declanşarea procesului penal precum şi punerea în mişcare a

acţiunii penale pot avea loc numai ca urmare a unei anume sesizări prevăzute de

lege.

Potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea

prealabilă ori la sesizarea sau cu autorizarea organului prevăzut de lege,

urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora.

De asemenea, urmărirea penală nu poate începe fără exprimarea dorinţei

guvernului străin, în cazul infracţiunii contra reprezentantului unui stat străin.

Pentru unele infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate,

acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea organelor competente ale

căilor ferate.

Sesizarea trebuie făcută în scris şi semnată de organul competent.

Plângerea prealabilă

Consideraţii generale.

22

Plângerea prealabilă este actul procesual prin care persoana vătămată care

a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o infracţiune, îşi exprimă

voinţa de a fi tras la răspundere penală făptuitorul în condiţiile în care legea

condiţionează răspunderea penală şi punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii

penale de acest act.

Din punct de vedere procesual plângerea prealabilă este un act de sesizare pentru

a se pune în mişcare acţiunea penală şi nu un act de punere în mişcare a acţiuni

penale.

Persoane titulare ale plângerii prealabile.

Dreptul de a introduce plângerea prealabilă are un caracter personal,

întrucât doar partea vătămată o poate introduce, sau de un mandatar care are un

mandat special.În acest context, plângerea se poate face de unul dintre soţi

pentru celălalt sau de copilul major pentru părinţii săi.

Dacă persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu, plângerea se

poate face de reprezentantul legal.

Termenul de introducere a plângerii

Pentru a produce efecte juridice, plângerea prealabilă trebuie introdusă

la organul competent în termen de două luni din ziua în care persoana vătămată

a ştiut cine este făptuitorul sau de la data când făptuitorul, iniţial necunoscut, a

fost identificat ulterior de organul de cercetare penală.

În cazul minorilor, aceste prevederi se aplică după caz. Dacă persoana vătămată

este un minor fără capacitate de exerciţiu, termenul de două luni curge de la data

când persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul. Când persoana

vătămată este un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, întrucât

introducerea plângerii prealabile îi revine acestuia, termenul curge din ziua în care

minorul a ştiut cine este făptuitorul.

Reglementarea privind termenul de introducere a plângerii prealabile nu este

aplicabilă în cazul sesizării din oficiu.

23

În literatura de specialitate s-a susţinut că, în cazul în care persoana

vătămată sau persoana îndreptăţită a reclama a fost împiedicată de o cauză

temeinică să introducă sesizarea în termen, se aplică, pe cale de supliment

analogic, dispoziţiile care ţin seama de astfel de împrejurări, având drept

consecinţă introducerea peste termen a plângerii.

În practica judiciară s-a reţinut că plângerea prealabilă se consideră

făcută în termen dacă persoana vătămată a expediat-o prin poştă cu scrisoare

recomandată.. Termenul trebuie respectat şi în cazul în care plângerea se face

prin mandat.

Termenul de două luni curge de la data comiterii faptei, dacă persoana vătămată

a ştiut cine este făptuitorul. Nerespectarea acestui termen procedural atrage

decăderea din exerciţiul dreptului şi incidenţa prevederilor .

Plângerea prealabilă introdusă de părinţii minorului având capacitate de

exerciţiu restrânsă, neînsuşită de minor în termeni nu îndeplineşte condiţiile

cerute de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

Conţinutul plângerii prealabile.

Plângere prealabilă trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea

autorului ca o condiţie necesară, arătarea mijloacelor de probă dacă sunt

cunoscute, indicarea adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana

vătămată se constituie parte civilă, indicarea persoanei responsabile civilmente.

Persoana vătămată nu trebuie să menţioneze în plângere şi încadrarea

juridică, această ultimă obligaţie revenind organului de urmărire penală.

Plângerea prealabilă trebuie semnată de persoana vătămată. Dacă plângerea a

fost făcută prin mandatar, mandatul trebuie să fie special, iar procura se ataşază

la plângere.

24

Organele cărora li se adresează plângerea prealabilă.

Dacă s-a comis o infracţiune flagrantă, care se urmăreşte sau se judecă la

plângere prealabilă, organul de urmărire penală este obligat, pentru a stabili

identitatea făptuitorului şi pentru a nu se pierde probele, să constate săvârşirea

acesteia chiar în lipsa plângerii prealabile.

Se poate întâmpla ca în cursul urmăririi penale, pentru o infracţiune pentru care

urmărirea penală se face din oficiu, să se ajungă la schimbarea încadrării juridice

într-o infracţiune care se urmăreşte la plângere prealabilă.

În acest caz, organul de cercetare penală sau procurorul cheamă partea vătămată

şi o întreabă dacă înţelege să depună plângere.Dacă aceasta depune plângere,

organul de urmărire penală continuă urmărirea.În caz contrar, organul de

cercetare penală trimite dosarul procurorului în vederea încetării urmăririi penale.

2. Modul de verificare şi soluţionarea sesizărilor privind săvîrşirea unei

infracţiuni.

Urmărirea penală, ca faza a procesului penal presupune desfăşurarea unui

mare volum de activităţi necesare realizării obiectului şi scopului procesului

penal stipulat în Cod procedură penală şi concretizat în strîngerea probelor

necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorilor şi la

stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să

se dispună trimiterea în judecată.

Pentru declanşarea activităţilor procesuale şi procedurale ce caracterizează

procesul penal este necesar ca organul judiciar competent să fie înştiinţat

despre săvîrşirea unei infracţiuni.

Organele judiciare (organele de urmărire penală, instanţa de judecată) pot afla

despre săvîrşirea unei infracţiuni prin unul din modurile de sesizare prevăzute

de lege.

In faza initiala un rol deosebit il constituie principiul operativitatii organului de

u.p.Inceperea urmaririi penale constituie temei legal,pentru aplicarea

masurilor preventive si efectuarea actelor de urmarire penala.

25

Faza de debut al procesului penal,incepe din momentul cind este sesizat organul

de stat competent, de exemplu: inregistrarea in sectia de garda a sectorului de

politie a unei plingeri cu privire la savirsirea infractiunii, si se incepe cu

intocmirea unei rezolutii de incepere a urmarii penale.

Sarcinile principale a acestei faze:

a.stabilirea existentei sau a lipsei temeiurilor si motivarea legala pentru pornirea

procesului.

b.depistarea documentelor si fixarea actiunilor sau faptelor presupuse

infractiuni

c.revenirea infractiunilor in curs de pregatire,contracararea celor declansate si a

infractiunilor ce nu au fost consumate.

Pentru inceperea unei urmariri penale trebuie sa existe suficiente motive

(suficient motiv de incepere a u.p este constatarea a doua elemente

indespensabile : a) existenta semnelor infractiunii in cadrul faptei care a devenit

cunoscut o.u.p; b) existenta datelor suficiente in baza carora care sunt stabilite

semnele infractiunii. Ofiterul de u.p fiind sesizat prin plingere ori denunt

concomitent cu inregistrarea plingerii efectueaza actiuni de u.p in vederea

descoperirea sau combaterea infractiunii in baza actului de sesizare.

"act de sesizare" - poarta denumirea mijlocul prin intermediul caruia este

informat organul de urmarire penala despre savirsirea unei infractiuni.

Modurile de sesizare - ele se fac in raport de criterii, si anume:

a)in functie de sursa de informare existenta :

1.sesizarea interna (din oficiu) este in cazul cind depistarea sau constatarea este

facuta de catre ofiterul de u.p.

2.sesizarea externa din care fac parte: plingerile,denuntul.

b) In raport cu modul de sesizare a o.u.p, ele pot fi:

1.modul de sesizare primara (cind pentru prima data s-a adus la cunostinta

o.u.p)

2.modul se sesizare complimentar (cind un o.u.p isi declina competenta in

favoarea altui organ competent)

O.U.P poate fi sesizat de savirsirea unei infractiuni sau pregatirea pentru

savirsirea ei, prin prealambula (prevederea) legala a CPP, art.263: 1.plingerea;

2.denuntul;3.autodenuntarea; 4.depistarea infractiunii nemijlocit de catre

colaboratorii o.u.p.

Sesizarea este aducerea la cunoştinţa organelor judiciare competente despre

împrejurările săvîrşirii unei infracţiuni. Prin intermediul sesizării, organul de

urmărire penală sau instanţa de judecată sînt în drept de a efectua activităţi

premergătoare şi de urmărire penală.

Sesizarea nu reprezintă o simplă modalitate de informare a organului de

urmărire penală, ci constituie, în acelaşi timp, şi temeiul legal de pornire a

urmăririi penale şi desfăşurarea activităţilor procesuale specifice.

26

Astfel spus prin, mod de sesizare se înţelege mijlocul prin care organul de

urmărire

penală ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvărşirea unei infracţiuni,

determinînd obligaţia acestuia de a se pronunţa cu privire la începerea

urmăririi penale sau a refuza în pornirea urmăririi penale.

Sesizarea organelor de urmărire penală reprezintă punctul de plecare a

urmăririi penale, fără de care acesta nu poate începe şi conţine atît elementul

de informare cît şi temeiul legal de desfăşurare a activităţilor de urmărire

penală.

1. Modurile generale de sesizare

Actul de sesizare a organului de urmărire penală despre săvîrşirea sau

pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni, constituie drept temei de pornire

a urmăririi penale.

Organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvîrşirea sau pregătirea

pentru săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin:

- plîngere;

- denunţ;

- autodenunţ;

- autosesizare (depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii

organului de

urmărire penală).

1.1 Plîngerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică căreia i

s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune.

Plîngerea constituie un mod general de sesizare a organului de urmărire

penală, care nu poate fi confundată cu plîngerea prealabilă, care este un mod

special de sesizare.

Referitor la conţinutul său, prevede că plîngerea trebuie să cuprindă:

- numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului;

27

- descrierea faptei ce formează obiectul plîngerii;

- indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut;

- indicarea mijloacelor de probă.

Din punct de vedere formal, plîngerea poate fi înaintată:

- în scris, situaţie în care ea trebuie semnată de petiţionar şi de persoana

oficială a organului de urmărire penală;

- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal, semnat de

persoana care declară plîngerea şi de persoana oficială a organului de urmărire

penală;

Persoana ce depune plingerea ori reprezentantul o.u.p ii explica raspunderea

ce o poarta in cazul cind denuntul este intentionat mincinoase, faptele nu

corespund realitatii si au intentii de rea credinta, si avind intentia de a duce in

eroare o.u.p.

Faptul dat se indica sub semnatura ca fost adus la cunostinta petitionarului, i s-a

adus la cunostinta raspunderea pentru fals de informatie.

Persoana oficiala a oup care a primit plingerea elibereaza emidiat persoanei care

a depus plingerea un certificat ce confirma ca plingerea data a fost primita si

inregistrata. In certificat obligatoriu i se indica data si ora cind a fost ridicata

plingerea cu indicarea familiei,functiei si gradul persoanei oficiale care a

primit-o. In caz de refuz de a primi plingerea petitionarul este in drept a se

adresa judecatorului de instructie pentru a constata legalitatea

refuzului.Plingerile anonime nu pot servi ca temei de incepere a u.p, insa

obligatoriu sunt verificate de o.u.p, in cazul cind se constata faptele, o.u.p se

sesizeaza din oficiu.

1.2 Denunţul este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică despre

săvîrşirea unei infracţiuni.

Comparativ cu plîngerea, prin denunţ se aduce la cunoştinţă organului de

urmărire penală săvîrşirea unei infracţiuni în dauna altor persoane, nefiind

necesar ca cel care face denunţul să fi fost prejudiciat prin infracţiunea

sesizată.

Reglementarea denunţului asigură participarea cetăţenilor la combaterea

infracţiunilor, prin atragerea acestora la sesizarea organelor de urmărire

penală despre infracţiunile de a căror săvîrşire au luat cunoştinţă şi despre cei

28

care le-au comis.Referitor la conţinutul denunţului, legea procesual penală

prevede că acesta trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plîngerea.

În ceea ce priveşte forma sub care trebuie întocmit, prevede că denunţul

poate fi făcut:

- în scris, ca şi în cazul plîngerii, fiind necesară semnătura denunţătorului.

Denunţul nesemnat este considerat o simplă informare, în baza căreia, după o

prealabilă verificare a veridicităţii sale, organul de urmărire penală se poate

sesiza din oficiu;

- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal de către

reprezentantul

organului de urmărire penală;

Persoanei care face denunţ i se explică răspunderea pe care o poartă în caz

dacă denunţul este intenţionat calomnios, fapt care se consemnează în

procesul-verbal sau după caz în conţinutul denunţului parvenit în formă scrisă,

acest fapt este confirmat prin semnătura persoanei care a făcut denunţul.

Autodenunţul

Autodenunţarea este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau

juridică despre săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni, în cazul în care

organele de urmărire penală nu sunt la curent cu această faptă.

În practică un astfel de motiv de sesizare se întîlneşte foarte rar şi constituie

cazuri

excepţionale, ţinînd cont că infractorii încearcă să ascundă faptele sale şi se

sustrag de la răspundere penală. În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire

penală trebuie să se atîrne foarte atent şi într-un mod critic. Circumstanţele

care îl pot influenţa pe făptuitor ca el să se autodenunţe în săvîrşirea

infracţiunii nu întotdeauna sunt de bună credinţă. În cele mai dese cazuri,

făptuitorii încearcă să ducă în eroare organele de urmărire penală din diferite

motive, cum ar fi de exemplu: să ascundă o infracţiune mai gravă săvîrşită de

el; încearcă să îngrădească o altă persoană care a săvîrşit infracţiunea sau a

fost complice cu el, din diferite motive (interes material, existenţa unor

promisiuni sau a unor sentimente afective faţă de persoana dată, etc.).

29

În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală este obligat să-i explice

persoanei care se autodenunţă, dreptul de a nu spune nimic şi de a nu se

autoîncrimina, precum şi în caz de autocalomnie, care împiedică constatarea

adevărului, ea nu va avea dreptul la repararea prejudiciului în condiţiile legii,

despre aceasta se face menţiune în declaraţia de autodenunţ sau în procesul-

verbal de autodenunţare.

Declaraţia de autodenunţare se face în scris sau oral. În cazul în care

autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de urmărire penală

întocmeşte un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de

autodenunţare.

Ofiţerul de urmărire penală trebuie să determine care a fost motivul

infracţiunii şi motivul autodenunţării. De obicei în cazurile de autodenunţare

nu trebuie să apară situaţii neclare sau împrejurări ce sunt contradictorii cu

autodenunţul prezentat, în caz contrar o primă versiune poate fi că sesizarea

este calomnioasă şi urmează a fi verificată mai amănunţit.

1.2. Depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorul organului de

urmărire

penală. Autosesizarea Organele de urmărire penală (menţionate în art.253

C.P.P.) pot lua la cunoştinţă despre săvîrşirea unor infracţiuni şi pe alte căi

decît plîngerea, denunţul sau autodenunţul. O astfel de autosesizare mai poate

fi denumită şi sesizare din oficiu. Depistarea infracţiunii nemijlocit de

lucrătorul organului de urmărire penală poate avea loc în cadrul desfăşurării

actelor de verificare cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii.

Organele de urmărire penală se mai pot sesiza din oficiu în cazul în care

participă la diferite activităţi specifice muncii de poliţie, cum ar fi: controale

planificate, controale economice, menţinerea ordinii publice, controlul

traficului rutier, etc.

În cazul depistării infracţiunii nemijlocit de către lucrătorul organului de

urmărire penală, acesta întocmeşte un raport pe numele conducătorului

organului de urmărire penală (comisarului) în care expune circumstanţele

depistate şi dispune înregistrarea infracţiunii, după care se întocmeşte un

proces-verbal cu privire la constatarea infracţiunii.

Plîngerea prealabilă - mod special de sesizare

30

Ca act de sesizare, plîngerea prealabilă a victimei se deosebeşte de celelalte

acte de sesizare obişnuite, prin conţinutul ei necesar şi indispensabil. Plîngerea

prealabilă este o condiţie de tragere la răspundere penală în cazul

infracţiunilor, pentru care urmărirea penală se porneşte numai în baza plîngerii

prealabile a victimei. Lipsa plîngerii prealabile înlătură răspunderea penală, iar

pe plan procesual este o circumstanţă care exclude urmărirea penală.

Legea prevede că pornirea urmăririi penale are loc numai în baza plîngerii

victimei, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o

astfel de plîngere , art.152 alin.1, art.153, art.157 alin1, art.161, art.170,

art.177, art.179 alin.1 şi 2, art.193, art.194, art.197 alin.1, art.198 alin.1,

art.200, art.202, art.203, art.204 alin.1, art.274 Cod Penal, precum al furtului

avutului proprietarului săvîrşit de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de

persoana care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta.

La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, în cazurile

menţionate mai sus, urmărirea penală încetează.

Caracterul necesar şi indispensabil al plîngerii prealabile a victimei se

conturează în următoarele trăsături specifice cum ar fi:

- titularul dreptului de a face plîngerea prealabilă este persoana vătămată sau

victima;

- plîngerea prealabilă poate fi depusă şi prin mandatar sau reprezentant legal

sau procurorul din oficiu poate depune plîngerea, atunci cînd victima din cauza

incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu limitată nu este în stare să-şi apere

drepturile sale;

- dacă prin infracţiune au fost vătămate mai multe persoane, fiecare din aceste

persoane au dreptul de a face şi depune plîngere prealabilă, această plîngere

produce efecte şi asupra celorlalte

victime ale infracţiunii care nu au introdus plîngerea;

- dacă la comiterea infracţiunii au participat mai mulţi făptuitori şi în plîngerea

prealabilă figurează numai unul din ei, urmărirea penală îşi va extinde acţiunea

sa procesuală şi asupra tuturor participanţilor la infracţiune.

În cazul infracţiunilor flagrante, cînd infracţiunea face parte din cele care este

necesară plîngerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă victima şi o

31

întreabă dacădoreşte să depună plîngerea prealabilă în vederea pornirii

urmăririi penale împotriva făptuitorului.

Plîngerea prealabilă va avea acelaşi conţinut ca şi plîngerea obişnuită.

3. Verificarea competenţei

Organul de urmărire penală sesizat în modul prevăzut de art.262 C.pr.pen. este

obligat să-şi verifice competenţa. Dacă organul de urmărire penală constată că

nu este competent a efectua urmărirea penală, imediat, dar nu mai tîrziu de 3

zile, trimite cauza procurorului care exercită conducerea urmăririi penale

pentru a o transmite organului competent.

Conflictul de competenţă între organele de urmărire penală este inadmisibil.

Chestiunile legate de conflictul de competenţă se soluţionează de procurorul

care exercită controlul asupra urmăririi penale sau, după caz, de procurorul

ierarhic superior. Procurorul poate să dispună, motivat, ca într-o cauză în care

urmărirea penală trebuie efectuată de un anumit organ de urmărire penală

această urmărire să fie efectuată de un alt organ similar.

În cazul în care urmărirea penală ţine de competenţa mai multor organe de

urmărire penală, chestiunile legate de competenţă se soluţionează de

procurorul ierarhic superior.În cazurile în care urmărirea penală se exercită de

către procuror, acesta poate dispune ca anumite acţiuni de urmărire penală să

fie efectuate de către un organ de urmărire penală.

Procurorul General şi adjuncţii lui, în caz de necesitate, în scopul asigurării

urmăririi complete şi obiective, sub toate aspectele, pot dispune, prin

ordonanţă motivată, efectuarea urmăririi penale de către orice organ de

urmărire penală, indiferent de competenţă.

Efectuarea actelor de constatare (premergătoare)

În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate

efectua acte de constatare. Conform art. 6 alin. 1 pct. 1 din Codul de

procedură penală actul de constatare reprezintă documentul prin care organul

de constatare consemnează orice acţiune premergătoare urmăririi penale în

vederea stabilirii şi confirmării bănuielilor rezonabile că a fost săvîrşită o

infracţiune.

32

Actele de constatare, au maniera fie de a completa informaţiile pe care le au

organele de urmărire penală cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni, fie numai

să verifice aceste informaţii spre a se putea desprinde concluziile

corespunzătoare în legătură cu începerea urmăririi penale.

Scopul lor este de a completa informaţiile pe care le au organele de urmărire

penală cu privire la săvîrşirea infracţiunii şi de a preîntîmpina începerea

urmăririi penale în mod nejustificat.

Acordarea unor posibilităţi mai largi organelor de urmărire penală în ceia ce

priveşte efectuarea actelor de constatare (premergătoare) urmăririi penale, ar

constitui o garanţie în plus ca începerea urmăririi penale nu s-ar face decît în

situaţii deplin justificate.

În faza premergătoare începerii urmăririi penale pot fi realizate, uneori, chiar

sarcini legate de probaţiunea ce urmează să se administreze într-o cauză

penală.

Organul de urmărire penală, pînă la începerea urmăririi penale, poate efectua

cercetarea la faţa locului, (art. 118 C.pr.pen.) şi percheziţia corporală sau

ridicarea, (art.130 C.pr.pen.) ca acţiuni de urmărire penală.

De asemenea, organele de urmărire penală, pînă la începerea urmăririi penale

pot efectuarea următoarele acte de constatare:

- primirea explicaţiilor de la cetăţeni;

- culegerea de date sau informaţii legate de existenţa sau inexistenţa

infracţiunii;

- efectuarea unor verificări, controale, razii, etc.

Avînd în vedere faptul că aceste activităţi se desfăşoară înainte de începerea

urmăririi penale, se poate de menţionat, că în cazul efectuării actelor

premergătoare nu pot fi dispuse aplicarea măsurilor preventive sau

asigurătorii, deoarece potrivit legii acestea pot fi aplicate numai faţă de bănuit,

învinuit, inculpat, ceea ce presupune ca urmărirea penală să fi începută.

Informaţiile acumulate cu ocazia efectuării actelor premergătoare sunt de

natură să ajute la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului, astfel ca

33

orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei

sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Putem menţiona, că actele premergătoare au rolul de a ajuta organe de

urmărire penală în stabilirea adevărului cu privire la unele fapte şi persoane în

etapa premergătoare începerii urmăririi penale.

Efectuarea actelor premergătoare este o activitate facultativă, ele fiind

utilizate numai în măsura în care organele de urmărire penală în urma sesizării,

nu dispun de date suficiente pentru începerea urmăririi penale.

În literatura juridică se apreciază că actele premergătoare sunt acele activităţi

desfăşurate de organele de urmărire penală pentru culegerea de date, cu

privire la pregătirea sau săvîrşirea unor fapte prevăzute de legea penală, în

vederea începerii sau neînceperii urmăririi penale.

Conform art. 273 C.pr.pen. organele de constatare sunt următoarele:

• poliţia - pentru infracţiuni ce nu sînt date prin lege în competenţa altor

organe de

constatare;

• CNA - pentru infracţiuni

date prin lege în competenţa sa;

• Serviciul Vamal - pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;

• comandanţii unităţilor şi formaţiunilor militare, şefii instituţiilor militare -

pentru

infracţiuni săvîrşite de militarii din subordine, precum şi de persoanele supuse

serviciului militar în timpul cantonamentelor; pentru infracţiuni săvîrşite de

muncitorii şi angajaţii civili ai Forţelor Armate ale Republicii Moldova, legate de

îndeplinirea îndatoririlor lor de serviciu, sau săvîrşite la locul de dislocare a

unităţii, formaţiunii, instituţiei;

• şefii instituţiilor penitenciare - pentru infracţiuni comise în locurile de

detenţie, în

34

timpul escortării sau în legătură cu punerea în executare a sentinţelor de

condamnare; de asemenea şefii instituţiilor curative de specialitate - în cazurile

referitoare la persoane

cărora le sînt aplicate măsuri de constrîngere cu caracter medical;

• comandanţii de nave şi aeronave - pentru infracţiuni săvîrşite pe acestea în

timp ce navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor şi

aeroporturilor;

• instanţele de judecată sau, după caz, judecătorii de instrucţie - pentru

infracţiuni de audienţă.

Organele menţionate sunt obligate la luarea de declaraţii de la martori oculari

la săvîrşirea unei infracţiuni şi să întocmească proces-verbal despre

circumstanţele concrete ale săvîrşirii acesteia.

Actele de constatare împreună cu mijloacele materiale de probă, se predau, în

termen de 24 ore, de către organele de constatare din cadrul poliţiei, CNA şi

Serviciului Vamal - organelor de urmărire penală corespunzătoare constituite

conform legii în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, CNA şi Corupţiei,

Serviciului Vamal, iar de către celelalte organe de constatare -

procurorului, pentru începerea urmăririi penale.

Tot odată aceste organe au dreptul, în condiţiile prezentului cod, să reţină

făptuitorul, să ridice corpurile delicte, să solicite informaţiile şi documentele

necesare pentru constatarea infracţiunii, să citeze persoane şi să obţină de la

ele declaraţii, să procedeze la evaluarea pagubei şi să efectueze orice alte

acţiuni care nu suferă amînare, cu întocmirea proceselor-verbale în care se vor

consemna acţiunile efectuate şi circumstanţele constatate.

Procesele-verbale întocmite de organele de constatare constituie mijloace de

probă.

Actele care se întocmesc

1. Plîngerea scrisă

Este înştiinţarea făcută în scris de o persoană fizică sau juridică căreia i s-a

cauzat un prejudiciu prin infracţiune. Plîngerea scrisă trebuie semnată de cel

ce o face.

35

Este indicat ca ştampila de intrare să se aplice în partea stîngă sus.

2. Procesul verbal de consemnare a plîngerii orale.

Se întocmeşte de către organul de urmărire penală care a fost sesizat în formă

orală despre săvîrşirea unei infracţiuni.

Procesul-verbal de consemnare a plîngerii orale cuprinde aceleaşi date ca şi

plîngerea scrisă şi este semnat atît de organul care-l întocmeşte, cît şi de

persoana care a sesizat.

3. Denunţul scris

În ambele sale forme – scris sau oral, trebuie să cuprindă aceleaşi date, să

îmbrace aceeaşi formă ca şi plîngerea şi să fie semnat de denunţător.

4. Proces verbal de consemnare a denunţului oral

Se întocmeşte de organul de urmărire penală, este semnat de persoana care a

denunţat şi de organul care l-a întocmit.

5. Autodenunţul

Este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau juridică despre

săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni. În acest caz în organele de urmărire

penală nu sunt la curent cu această faptă.

6. Proces verbal de autodenunţare

Atunci cînd autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de urmărire

penală

întocmeşte un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de

autodenunţare.

7. Raport de autosesizare

Se întocmeşte de organul de urmărire penală care s-a autosesizat despre

săvîrşirea

Infracţiunii.

3.Structura şi conţinutul procesului verbal de constatare a infracţiunii.

36

Organul de urmărire penală sesizat întocmeşte un proces-verbal, în care

consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită. În procesul-verbal se

consemnează de asemenea declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane

ascultate.

Dacă este cazul, organul de urmărire penală strânge şi alte probe.

Procesul-verbal se citeşte învinuitului, precum şi persoanelor care au fost ascultate,

cărora li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau că pot face obiecţii cu

privire la acestea.

Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire penală, de învinuit şi de

persoanele ascultate.

4.Structura şi conţinutul actelor de începere a urmăririi penale

(ordonanţă) precum şi a actului de neîncepere a urmăririi penale.

Inceperea urmăririi penale constituie o parte importantă a fazei de

urmărire penală. Începerea urmăririi penale marchează declanşarea procesului

penal, proces în care îşi dau aportul organele de urmărire penală, procurorul,

judecătorul de instrucţie şi sunt implicate părţile procesului penal (partea acuzării şi

partea apărării) şi alte persoane participante la procesul penal. Fiecare fază a

procesului penal are în desfăşurarea sa o limită iniţială şi o limită finală1. Aceste

limite sunt determinate de actele ce marchează momentul declanşării şi

epuizării fazei respective. În această primă fază a procesului penal un rol deosebit îl

constituie principiul operativităţii activităţii organului de urmărire penală. Acest

principiu nu îşi găseşte o reglementare expresă în legislaţia procesual-penală,

însă el urmăreşte „constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie

infracţiuni, precum şi educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor şi a

reglementărilor de convieţuire

socială”. Obligativitatea primirii şi examinării plîngerilor sau adenunţurilo

r cu privire la infracţiuni, de către organele de urmărire penală, caracterizează nemijlocit

rolul activ şi operativitatea acestor organe. Practica judiciară a demonstrat că prezentarea

întîrziată la locul comiterii infracţiunii deseori duce la imposibilitatea stabilirii elementelor

de fapt (probele) care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la

imposibilitatea identificării făptuitorilor şi constatarea vinovăţiei lui, precum şi

37

la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluţionare a cauzelor

penale.

Acţiunile de urmărire penală pentru efectuarea cărora este necesară

autorizarea judecătorului de instrucţie, precum şi măsurile procesuale de

constrîngere pot fi realizare doar după pornirea urmăririi penale, dacă legea nu

prevede altfel.

Organul de urmărire penală sau procurorul sesizat în modul prevăzut în art.

262 şi 273 dispune în termen de 30 de zile, prin ordonanţă, începerea urmăririi

penale în cazul în care, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de

constatare, rezultă o bănuială rezonabilă că a fost săvîrşită o infracţiune şi nu există

vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală, informînd despre aceasta

persoana care a înaintat sesizarea sau organul respectiv. În cazul în care organul de

urmărire penală sau procurorul se autosesizează în privinţa începerii urmăririi

penale, el întocmeşte un proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor

la infracţiunea depistată, apoi, prin ordonanţă, dispune începerea urmăririi penale.

Ordonanţa de începere a urmăririi penale, emise de organul de urmărire penală, în

termen de 24 de ore de la data începerii urmăririi penale, se aduce la cunoştinţă în

scris procurorului care efectuează conducerea activităţii de urmărire penală,

prezentîndu-i-se totodată şi dosarul respectiv. La momentul cînd a luat cunoştinţă

de ordonanţa de începere a urmăririi penale, procurorul fixează termenul de

urmărire în cauza respectivă. În cazul în care procurorul refuză pornirea urmăririi

penale, el confirmă faptul prin ordonanţă motivată şi anunţă despre aceasta, într-un

termen cît mai scurt posibil, dar nu mai mare de 15 zile, persoana care a înaintat

sesizarea. În cazul în care consideră că lipsesc temeiurile pentru a începe urmărirea

penală, procurorul, prin ordonanţă, abrogă ordonanţa de începere a urmăririi penale

şi dispune refuzul în pornirea urmăririi penale şi clasarea procesului penal.

Ordonanţa de a refuza începerea urmăririi penale poate fi atacată, prin plîngere, în

instanţa judecătorească, în condiţiile art.313.

Organul de urmărire penală este obligat să explice participanţilor la

urmărirea penală drepturile şi obligaţiile lor şi despre aceasta se consemnează în

procesul-verbal al acţiunii procesuale respective.

Organul de urmărire penală este obligat să înmîneze bănuitului, învinuitului,

victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi

38

reprezentanţilor lor legali în scris, contra semnătură, informaţia despre drepturile

de care dispun şi obligaţiile pe care le au în conformitate cu prevederile prezentului

cod şi să dea explicaţii asupra tuturor acestor drepturi şi obligaţii.

Ofiţerul de urmărire penală după înregistrarea sesizării despre

comiterea infracţiunii şi verificarea informaţiei, în cazul prezenţei

indicilor infracţiunii, trebuie să pornească urmărirea penală şi călăuzindu-se

de dispoziţiile Codului de procedură penală, să efectueze acţiuni de urmărire penală în

vederea descoperirii ei şi depistări, examinării şi fixării probelor care

confirmă sau infirmă săvîrşirea infracţiunii, să ia măsuri în vederea asigurării acţiunii

civile sau a unei eventuale confiscăria bunurilor dobîndite ilicit. De aici rezultă, că ofiţerul de

urmărire penală fiind sesizat despre comiterea unei infracţiuni prin plîngere sau

denunţ, concomitent cu înregistrarea sesizării sau a denunţului, efectuează acţiuni

de urmărire penală în vederea descoperirii şi fixării probelor care confirmă

sau infirmă săvîrşirea infracţiunii. Urmărirea penală are ca obiect strîngerea probelor

necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea

răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să dispună trimiterea cauzei în

judecată. Efectuarea urmăririi penale constituie o parte importantă a fazei de urmărire penală,

întrucît presupune efectuarea tuturor actelor procesuale şi procedurale necesare

realizării obiectului urmăririi penale.

Din textul de lege, care reglementează obiectul urmăririi penale, rezultă

implicit sarcinile acesteia, după cum urmează:

-stabilirea adevărului;

-stabilirea şi identificarea făptuitorului şi a tuturor participanţi la comiterea infracţiunii;

-identificarea victimii infracţiunii în vederea soluţionării laturii penale şi laturii civile;

-analiza completă a întregii cauze penale pentru a se stabili dacă făptuitorul răspunde

sau nu penal, dacă este sau nu cazul să dispună trimiterea în judecată a acestuia;

-luarea în condiţiile expres prevăzute de lege a unor măsuri procesuale de constrîngere

de natură să conducă în continuare la desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal2.

Ordonanţa privind începerea urmăririi penale

39

Ordonanţă - act procedural emis de organul de urmărire penală, prin care

acesta dispune asupra unor acte sau măsuri procesuale, în timpul efectuării

urmăririi penale.

Structura ordonanţei:

Ordonanţa este compusă din trei părţi, trebuie să fie motivată şi să cuprindă:- 1. în partea introductivă - data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care o întocmeşte,

cauza la care se referă;

2. în partea descriptivă – obiectul acţiunii sau măsurii procesuale;

1. în partea rezolutivă – temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o.

Ordonanţa nesemnată de persoana care a întocmit-o nu are putere juridică şi

se consideră nulă.

Dacă organul de urmărire penală consideră că este cazul să fie luate

anumite măsuri, face propuneri motivate în ordonanţă. În cazul în care legea

prevede că o acţiune sau o măsură procesuală trebuie să fie

încuviinţată, autorizată sau confirmată de procuror ori, după caz de judecătorul de

instrucţie, un exemplar al ordonanţei sau al actului procesual rămîne la procuror ori la

judecătorul de instrucţie. Despre efectuarea unei acţiuni de urmărire penală se întocmeşte un

proces-verbal, în timpul efectuării acestei acţiuni sau imediat după terminarea ei de către

persoana care efectuează urmărirea penală Ordonanţa este folosită acolo unde legea prevede aceasta, atît de către

procuror, cît şi de organul de urmărire penală.

Organele de urmărire penală dispun prin ordonanţă, de exemplu, în cazul

măsurilor preventive, în cazul suspendării urmăririi penale.

În desfăşurarea procesului penal, organul de urmărire penală, prin ordonanţă,

dispune asupra acţiunilor sau măsurilor procesuale în condiţiile prezentului cod.

Ordonanţa trebuie să fie motivată şi să cuprindă: data şi locul întocmirii, numele,

prenumele şi calitatea persoanei care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul

acţiunii sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a

întocmit-o. Dacă organul de urmărire penală consideră că este cazul să fie luate

anumite măsuri, face propuneri motivate în ordonanţă3. În cazurile prevăzute de

40

prezentul cod, organul de urmărire penală dispune efectuarea acţiunilor procesuale

prin ordonanţă motivată.

Tipuri de ordonanţe în cadrul urmăririi penale în Republica Moldova:

1. Ordonanţa de începere a urmăririi penale

2. Ordonanţă de efectuare cercetare la faţa locului

3. Ordonanţă de examinare corporală

4. Ordonanţă de recunoaştere în calitate de parte vătămată

5. Ordonanţă de recunoaştere în calitate de parte civilă

6. Ordonanţă de recunoaştere în calitate de reprezentant legal al părţii

vătămate

7. Ordonanţă de recunoaştere în calitate de reprezentant al părţii vătămate

8. Ordonanţă de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit

9. Ordonanţă de ridicare

10. Ordonanţă privind interceptarea convorbirilor telefonice

11. Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei dactiloscopice

12. Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei traseologice

13. Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei biologice

14. Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei medico-legale (cauzei morţii)

15. Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei medico-legale (gradului

leziunilor corporale)

16. Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei balistice (arma)

17. Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei psihiatrice de ambulator

18. Ordonanţă de recunoaştere a obiectelor în calitate de corpuri delicte şi de anexare la

cauza penală

19. Ordonanţă de restituire a corpurilor delicte către proprietar

20. Ordonanţă de aplicare a măsurii procesuale de constrîngere – obligarea de a se

prezenta

21. Ordonanţă de aplicare a măsurii procesuale de constrîngere – aducerea silită

22. Ordonanţă privind prelungirea termenului de urmărire penală

23. Ordonanţă de fixare a termenului de urmărire penală

24. Ordonanţa de percheziţie

25. Ordonanţă de conexare a cauzelor penale

26. Ordonanţă privind disjungerea materialelor cauzei penale într-o procedură

separată.

41

27. Ordonanţă de suspendare a urmăririi penale

(în legătură cu nestabilirea locului aflării învinuitului)

28. Ordonanţă de reluare a urmăririi penale

29. Ordonanţă privind dispunerea căutării învinuitului

30. Ordonanţă privind scoaterea persoanei de sub urmărirea penală

31. Ordonanţă de încetare a urmăririi penale

32. Ordonanţă de punere sub învinuire

6.Structura şi conţinutul raportului şi ordonanţei privind punerea sub

învinuire a unei persoane.

ordonanţă - act procedural emis de organul de urmărire penală, prin care acesta

dispune asupra unor acte sau măsuri procesuale, în timpul efectuării urmăririi

penale. Dispoziţia se ia pe cale de o. numai cînd legea prevede expres această

modalitate; În celelalte cazuri se dispune prin rezoluţie. O. trebuie să fie motivată

şi să cuprindă data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care o

întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul

legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o (art. 203, C.p.p.). În afara

acestui conţinut general, unele ordonanţe mai cuprind anumite menţiuni speciale

prevăzute de lege numai pentru actul sau măsura respectivă. Art. 280 CPP RM spune: când există suficiente probe că infracţiunea a fost săvârşită de о anumita persoană organul de urmărire penală întocmeşte un raport cu propunerea de punere persoana respectivă sub învinuire. Raportul cu dosarul se înaintează procurorului. Atragerea în calitate de învinuit sau înaintarea învinuirii - este un din cel mai important act în faza de urmărire penală. Aceasta noţiune nu trebuie de confundat nici de cum cu atragerea la răspunderea penală, sunt doua noţiuni diferite. Atragerea persoanei în calitate de învinuit nu înseamnă ca aceasta persoana este declarata vinovata, numai judecata poate sa declare acest lucru cercetând minuţios sub toate aspectele cauza. Conform art. 21 al Constituţiei şi 8 CPP RM, care spune: ca orice persoana acuzata de un delict este prezumată nevinovata până când vinovăţia nu va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces judiciar public în cadrul căruia i s-a asigurat toate garanţiile necesare apărării sale. Dacă, după examinarea raportului procurorul consideră că probele acumulate sunt suficiente, el emite o ordonanţă, în partea descriptivă a ordonanţei se descriu probele ce adeveresc circumstanţele săvârşirii infracţiunii. Atragere în calitate de învinuit consta din 5 acţiuni procesuale: 1. Întocmirea raportului cu propunerea de punere sub învinuire – art. 280 CPP; 2. emiterea ordonanţei - art. 281 CPP; 3. înaintarea acuzării - art. 282 CPP; 4. lămurirea drepturilor şi obligaţiilor – art. 282 al. 3; 5. interogarea învinuitului – art. 282 al. 4 CPP în condiţiile art. 104. Aceste acţiuni au mare însemnătate pentru asigurarea funcţionării legale a procesului

42

penal în întregime. Din momentul semnării ordonanţei de atragere în calitate de învinuit de către procuror, ea capătă putere juridica. Înaintarea acuzării învinuitului se face de către procuror în prezenţa avocatului în decurs de 48 ore di momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, dar nu mai târziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit. Procurorul după stabilirea identităţii învinuitului, îi aduce la cunoştinţă ordonanţa de punere sub învinuire şi îi explică conţinutul ei. Aceste acţiuni se atestă prin semnăturile procurorului, învinuitului, avocatului şi a altor persoane care participă la această acţiune, indicându-se data şi ora punerii sub învinuire. Urmărirea greşită a persoanei şi atragerea în calitate de învinuit, poate duce la о tragedie pentru învinuit şi rudele apropiate şi din aceste considerente se înaintează cerinţe înalte faţă de această acţiune procesuală. Ordonanţa de punere sub învinuire trebuie să fie emisa numai în baza probelor destule şi certe. LPP nu desfăşoară paranteza câte probe anume sunt considerate destule, pentru atragerea în calitate de învinuit. După sensul legii, este clar una, că nici о dovadă unică şi chiar recunoaşterea vinei de către învinuit nu pot fi destule pentru acest scop. Deajuns pot fi numai un cuplu, ori un ansamblu de dovezi, care trebuie să fie convingătoare şi verificate multilateral. -2- Ordonanţa de punere sub învinuire trebuie sa fie pusa la cunoştinţă învinuitului în decurs de 48 ore din momentul întocmirii ei sau în ziua aducerii silite a învinuitului. Despre faptul că ordonanţa de punere sub învinuire a fost adusa la cunoştinţă învinuitului, ultimul о semnează. După ce învinuitul a luat cunoştinţă de ordonanţa de punere sub învinuire, urmează interogarea lui, dacă el acceptă să fie audiat, care începe cu întrebarea despre atitudinea lui faţă de învinuire, daca el recunoaşte sau nu învinuirea. La aceste întrebări învinuitul poate da unul din următoarele 3 răspunsuri motivate: - recunosc pe deplin (motivează); - nu recunosc învinuirea complet; - recunosc învinuirea parţial. Interogarea de mai departe a învinuitului se petrece în modul stabilit de lege ţinând cont şi despre faptul că la dorinţa lui depoziţiile pot fi înscrise de el personal. Daca pentru precizarea unor momente e necesar de a-i pune învinuitului întrebări, aceste întrebări şi răspunsuri trebuie sa fie evidenţiate (întrebare - răspuns) şi fiecare răspuns este semnat de învinuit. Învinuitul interogat semnează fiecare pagină a procesului-verbal, iar la sfârşitul procesului-verbal se menţionează daca a citit sau i-a fost citit sau ca depoziţiile au fost citite de el personal sau sunt careva obiecţii, precizări, adăugirii şi dacă nu are se semnează. Procesul-verbal de interogare a învinuitului e semnat de toate persoanele ce au participat la interogare: - apărătorul; - interpretul; - pedagogul; - reprezentatul legal etc. Punerea in vedere a învinuirii constă din 2 etape: - aducerea la cunoştinţă învinuitului a ordonanţei de punere sub învinuire; - interogarea învinuitului. Cu punerea în vedere a învinuirii urmărirea penală nu se termina, dar ea continua datorită cărui fapt pot fi acumulate probe noi, în baza cărora învinuirea iniţiala poate fi completata şi modificata. Dacă a apărut temeiuri pentru schimbarea sau completarea acuzării înaintate învinuitului, procurorul este obligat să înainteze învinuitului o nouă acuzare sau să o completeze pe cea anterioară. Despre completarea sau modificarea învinuirii iniţiale se întocmeşte о ordonanţă noua păstrând în materialele dosarului penal şi ordonanţele precedente. Daca în privinţa persoanei sa luat o măsură preventivă

43

atunci, trebuie să i se pună în vedere învinuirea cel mult în termen de zece zile, din momentul în care s-a dispus măsura preventivă. Dacă în acest termen nu i s-a pus în vedere învinuirea, măsura preventiva se anulează şi persoana urmează a fi scoasă de sub urmărire penală. În caz de nu se cunoaşte locul unde se află persoana pusă sub învinuire, precum şi cazul în care învinuitul, după înaintarea învinuirii, se ascunde de organul de urmărire penală, procurorul dispune organului de urmărire de a efectua investigaţii în vederea găsirii învinuitului, întocmind o ordonanţă. În ordonanţă se va indica toată informaţia cunoscută privitor la persoana învinuitului care urmează a fi căutat. Investigaţiile în vederea găsirii învinuitului se efectuează de către organele abilitate prin lege cu asemenea atribuţii, procurorul controlând această activitate periodic.

7.Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală.

Consideratii generale

Efectuarea activitatilor de urmarire penala au un rol deosebit de important in

realizarea scopului procesului penal inscris in art 1 a codului de procedura penala.

Atingerea acestui scop nu se realizeaza intotdeauna prin trimiterea invinuitului in

judecata.Organul de urmarire penala,pe baza probatoriului poate ajunge si la alte

concluzii ,care demonstreaza fie lipsa de vinovatie a celui in cauza,fie existenta

unor imprejurari de natura a impiedica tragerea la raspunderea penala,situatii in

care stingerea procesului penal are loc in faza de urmarire penala.

Incetarea procesului penal la etapa urmaririi penale se intilneste mult mai des

,decit la etapa judecatii.Aceasta se explica prin faptul,ca instanta de judecata

inceteaza cauza ,de regula ,numai in acele cazuri,cind organelle de urmarire penala

au comis o greseala neincetind la timp procesul.

Numai in putine cazuri temeiurile de incetare procesului penal apar deja dupa

transmiterea dosarului in instanta de judecata (acte de amnistie,de

gratiere,expirarea termenului de prescriptie,decesul invinuitului,etc).Pe parcursul

desfasurarii urmaririi penale sau la terminarea acesteia se poate constata existent

situatiilor in care procurorul la propunerea orgaanului de urmarire penala ,sau din

oficiu ,dispune dupa caz scoaterea de sub urmarire penala,incetarea urmaririi

penale sau clasarea cauzei penale.

Scoaterea de sub urmarire penala poate fi data atit pe parcursul urmaririi

penale cit si la terminarea acesteia.

Subliniez si faptul ca scoaterea de sub urmarire penala este o solutie care nu are

caracter definitiv,fiind aplicabil numai hotaririlor judecatoresti nu si ordonantelor

procurorului.Caracterul nedefinitiv al solutiilor ce pot fi date in cursul urmaririi

44

penale este relevant si de posibilitatea ca urmarirea penala sa fie reluata in caz de

redeschidere.

Ordonanta si structura sa

Prin ordonanţă –se intelege acel act procedural emis de organul de urmărire

penală, prin care acesta dispune asupra unor acte sau măsuri procesuale, în timpul

efectuării urmăririi penale.

Ordonanta este compusa din 3 parti,trebuie sa fie motivata si sa cuprinda :

-in partea introductiva :data si locul ,numele,prenumele si calitatea persoanei care o

intocmeste ,cauza la care se refera ;

-in partea descriptiva:obiectul actiunii sau masurii procesuale;

-in partea rezolutiva :temeiul legal al acesteia si semnatura celui care a intocmit-o ;

Ordonanta nesemnata de persoana care a intocmit-o nu are forta juridica si este

considerate nula.Daca organul de urmarire penala considera ca este cazul sa fie

luate anumite masuri,face propuneri motivate in ordonanta.In cazul in care legea

prevede ca o actiune sau o masura procesuala trebuie sa fie incuviintata,autorizata

sau confirmata de procuror,dupa caz de judecatorul de instructive,un exemplar al

ordonantei sau al acului procesual ramine la procuror ori la judecatorul de

instructie.

Spre deosebire de ordonanta,pentru rezolutie caracterizata prin lipsa de

formalism –legea nu stipuleaza continutul.Oricum credem ca nu pot lipsi:data

intocmirii,numele si prenumele persoanei care a intocmit-o,dispozitia,motivele de

fapt si de drept si de semnatura celui care a intocmit-o.4

Ordonanta se emite de catre procuror sau judecatorul de instructie,dupa caz.In

ordonanta se include acele actiuni procesuale pe care trebuie sa le indeplineasca

organul de urmarire penala ,laboratorul de expertiza,procurorul in dependenta de

infractiunea comisa.Practic,orice actiune ce trebuie efectuata in cadrul urmaririi

penale necesita a fi pornite prin ordonante cu exceptia infractiunilor in flagrant

,insa care este obligatoriu ca in timp de 24 de ore sa fie intocmita ordonanta fie de

perchezitie ,fie de ridicare de obiecte ,etc. emisa de catre judecatorul de instructie.

45

Scoaterea persoanei de sub urmarire penala

Scoaterea persoanei banuite sau invinuite de sub urmarire penala constituie o

hotarire prin care se reabiliteaza aceasta persoana,daca solutia se refera la toate

capetele de acuzare .Solutia data se aplica numai in faza urmaririi penale,in faza

judecarii cauzei pentru asemenea temeiuri se dispune achitarea persoanei.

Persoana reabilitata prin actul de scoatere de sub urmarire penala este in drept

sa inaiteze o actiune privind repararea prejudiciului moral si material in

conformitate cu art.524,525 din CPP si in conditiile prevazute de Legea privind

modul de reparare prejudiciului cauzat prin actiunile ilicite ale organului de

cercetare penala,ale procuraturii și ale instanțelor judecatorești din 25 februarie

1998.5

Persoana poate fi scoasa de sub urmarirea penala integral sau numai cu privire

la un cap de acuzare daca se constata:

1) fapta nu a fost săvîrşită de bănuit sau învinuit;

2) există vreuna din circumstanţele prevăzute la art. 275 pct. 1)–3), inclusiv dacă

fapta constituie o contravenţie,si anume:

a) nu există faptul infracţiunii;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;

c) fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd

infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană juridică;

3) există cel puţin una din cauzele prevăzute la art. 35 din Codul penal..

Se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei:

a) legitima apărare;

b) reţinerea infractorului;

c) starea de extremă necesitate;

d) constrîngerea fizică sau psihică;

e) riscul întemeiat;

f) executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului.

Articolul 36. Legitima apărare

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare

de legitimă apărare.

(2) Este în stare de legitimă apărare persoana care săvîrşeşte fapta pentru a

5 Monitorul Oficial al Republicii Moldova,nr.50-51 din 04.06.1998

46

respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei

persoane sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana

sau drepturile celui atacat ori interesul public.

(3) Este în legitimă apărare şi persoana care săvîrşeşte fapta, prevăzută la

alin.(2), pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru

viaţa sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea

violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere.

Articolul 37. Reţinerea infractorului

Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în scopul

reţinerii persoanei care a comis o infracţiune şi al predării ei organelor de drept.

Articolul 38. Starea de extremă necesitate

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare

de extremă necesitate.

(2) Este în stare de extremă necesitate persoana care săvîrşeşte fapta pentru a

salva viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes

public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel.

(3) Nu este în stare de extremă necesitate persoana care, în momentul săvîrşirii

faptei, îşi dă seama că provoacă urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi putut

produce dacă pericolul nu era înlăturat.

Articolul 39. Constrîngerea fizică sau psihică

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat

daune intereselor ocrotite de lege ca rezultat al constrîngerii fizice sau psihice, dacă

în urma acestei constrîngeri persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile.

(2) Răspunderea penală pentru cauzarea de daune intereselor ocrotite de legea

penală prin constrîngere psihică sau fizică, în urma căreia persoana menţine

posibilitatea de a-şi dirija acţiunile, se stabileşte în condiţiile art.38.

Articolul 40. Riscul întemeiat

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a

cauzat daune intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat pentru

realizarea scopurilor socialmente utile.

(2) Riscul se consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit nu a putut

fi realizat fără un anumit risc şi dacă persoana care l-a admis a luat măsurile

necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite de lege.

(3) Riscul nu poate fi considerat întemeiat dacă era cu bună-ştiinţă îmbinat cu

47

pericolul pentru viaţa persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic

ori social.

Articolul 401. Executarea ordinului sau dispoziţiei

superiorului

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită de o

persoană în vederea executării unui ordin sau dispoziţii a superiorului, care sînt

obligatorii pentru aceasta, dacă ordinul sau dispoziţia nu sînt vădit ilegale şi dacă

persoana care le-a executat nu a ştiut că ordinul sau dispoziţia sînt ilegale.

Răspunderii penale pentru fapta săvîrşită este supusă persoana care a emis ordinul

sau dispoziţia ilegală.

(2) Persoana care a comis intenţionat infracţiune în vederea executării ordinului

sau dispoziţiei vădit ilegale ale superiorului răspunde penal în temeiuri generale.

Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale exclude răspunderea penală.

(3) În scopurile prezentului articol, ordinul sau dispoziţia superiorului de a

comite genocid sau o infracţiune împotriva umanităţii sînt vădit ilegale.

In practica judiciara mai exista o posibilitate de a scoate persoana de sub

urmarire penala in cazul cind banuitul a fost arestat timp de 30 de zile dupa care la

scurgerea acestui timp nu I s-a schimbat calitatea de banuit ,nu I s-au gasit probe

concludente si pertinente si nu s-a dispus prelungirea arestului preventive.

La stabilirea unui temei din cele menţionate mai sus se dispune scoaterea de

sub urmărire penală. Nu se admite scoaterea de sub urmărire penală pentru alte

temeiuri, de cît pentru cele menţionate de acest articol.

“Fapta n-a fost săvîrşită de bănuit sau învinuit” include două situaţii: prima –

cînd se stabileşte că infracţiunea este săvîrşită de o altă persoană şi se exclude

faptul participării bănuitului sau învinuitului la această infracţiune; şi a doua – cînd

nu sînt probe suficiente pentru a pune sub învinuire persoana bănuită şi a expirat

toate termenele prevăzute la articolul 63 aliniatul 2 sau în privinţa învinuitului nu

sînt suficiente probe ca să se întocmească rechizitoriu şi a expirat termenul de

prescripţie prevăzut de art.60 Cod penal. A doua situaţie este similară cu

reglementările vechiului cod de procedură penală al Republicii Moldova care în

articolul 185 aliniatul 1 punctul 2) prevedea un temei de reabilitare a învinuitului

privind încetarea procesului – “dacă nu s-a dovedit participarea învinuitului la

săvîrşirea infracţiunii şi au fost epuizate toate posibilităţile de a acumula probe

suplimentare”.

48

Prin scoaterea se sub urmărire penală integral încetează calitatea de bănuit sau

învinuit. Scoaterea de sub urmărire penală parţial (numai la un anumit capăt de

învinuire) constituie o schimbare a învinuirii potrivit articolului 283 aliniatul 2.

Ofiţerul de urmărire penală are obligaţia să înainteze fără întîrziere propunerea

procurorului privind scoaterea de sub urmărire penală a unei persoane bănuite sau

învinuite, dacă din probele acumulate rezultă această soluţie.

Procurorul care conduce cu urmărirea penală din oficiu dispune scoaterea de

sub urmărire penală a bănuitului cînd expiră toate termenele prevăzute la articolul

63 aliniatul 2 sau după caz a învinuitului la expirarea termenelor urmăririi penale

stabilite sau a termenului de prescripţie.

Procurorul care exercită nemijlocit urmărirea penală conform articolului 270,

dispune scoaterea de sub urmărire penală a persoanei bănuit sau învinuite cînd din

probele acumulate rezultă soluţia respectivă.

Scoaterea de sub urmărire penală este o soluţie ce se referă la o anumită

persoană (bănuit sau învinuit) şi la anumite fapte penale (capete de acuzare) care în

dependenţă de caz influenţează asupra cauzei penale fie prin încetarea urmăririi

penale, fie prin continuarea urmăririi penale. Astfel pentru temeiurile indicate în

articolul 275 pct 1-3 şi articolul 35 Codul penal se dispune scoaterea de sub

urmărire penală şi încetarea urmăririi penale, dacă soluţia reabilitării se referă la

toate persoanele învinuite (bănuite) în cauza dată. Aceste două soluţii se adoptă

printr-o ordonanţă unică unde prima este soluţia ce constată din faptul reabilitării

persoanei, iar a doua menţionează faptul încetării oricăror activităţi procesuale.

În cazul cînd scoaterea de sub urmărire penală este dispusă numai pentru un

învinuit (bănuit), numai pentru un capăt de acuzare sau pentru temeiul “fapta n-a

fost săvîrşită de acest bănuit sau învinuit” urmărirea penală continuă fie pentru alte

persoane, fie pentru alte fapte penale, fie pentru fapta respectivă dar în privinţa

altei persoanei. În asemenea cazuri se adoptă prin ordonanţă numai soluţia scoaterii

de sub urmărire penală.

Prin urmare potrivit aliniatului 4 al articolului comentat în cazul scoaterii de

sub urmărire sînt aplicabile dispoziţiile articolului 285 aliniatele 5-8 în cazul cînd

s-a dispus şi încetarea urmăririi penale sau în cazul cînd scoaterea de sub urmărire

penală este integrală dar se referă numai la unul din învinuiţi sau bănuiţi.

În cazul în care procurorul nu acceptă propunerea organului de urmărire penală

privind scoaterea de sub urmărire penală; el restituie dosarul organului respectiv cu

49

rezoluţia de a continua urmărirea penală, sau după caz dispune încetarea urmăririi

penale.

Ordonanța de scoatere de sub urmarire penală

În conformitate cu prevederile art.255 CPP,ordonanța de scoatere a persoanei de

sub UP trebuie să cuprindă urmatoarele mențiuni:

-data și locul întocmirii

-numele,prenumele și calitatea celui care o întocmește

-cauza la care se referă

-obiectul actului sau măsurii procesuale

-temeiul legal al acestuia

-semnatura celui care a întocmit-o

-mențiunile speciale,constînd în datele privind persoana ,fapta la care se refereă

scoaterea de sub UP si temeiul de fapt si de dreptpe baza carora se dispune

scoaterea persoanei de sub UP.

Dacă încetarea urmăririi penale presupune existenţa unei infracţiuni şi

intervenţia unei cauze legale de înlăturare a răspunderii penale, cazurile de

scoatere de sub urmărire penală se referă la inexistenţa infracţiunii.

Când pe parcursul desfăşurării urmăririi penale se constată existenţa

vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit.a – e C.p.p -Acţiunea penală nu

poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată

dacă:

a) fapta nu există;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală;

b^1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;

c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat;

d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii;

e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;

Organul de cercetare penală, care constată existenţa vreunuia dintre cazurile

prevăzute în art. 10 lit. a – e, înaintează procurorului dosarul cu propunerea de a se

da soluţia de scoatere de sub urmărire penală.

50

Procurorul, atunci când constată că nu este cazul să dispună scoaterea de sub

urmărire penală sau când a dispus scoaterea de sub urmărire penală parţial, restituie

dosarul organului de cercetare penală, cu dispoziţia de a continua cercetarea.

Procurorul se pronunţă asupra scoaterii prin ordonanţă, în cazul în care

acţiunea penală a fost pusă în mişcare.

În cazul în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, procurorul dispune

scoaterea de sub urmărire penală prin rezoluţie.

Ordonanţa trebuie să cuprindă aceleaşi date ca şi în cazul încetării urmăririi

penale.Daca scoaterea de sub urmarire penala a fost determinata de

iresponsabilitatea invinuitului sau inculpatului ,iar aceasta s-a mentinut si in cursul

urmaririi penale,procurorul este obligat mentina prin ordonanta masura internarii

medicale si sa ceara instantei confirmarea acestei masuri.6

Procedura

In ceea ce priveste procedura de scoatere de sub urmarire penala se aplica aceleasi

reguli ca in cazul incetarii urmaririi penale.

Astfel,constatind existenta unuia din cazurile prevazute in art 10 lit a-e

CPP,organul de cercetare penala inainteaza procurorului dosarul cu referatul cu

propunerea de a se dispune scoaterea de sub urmarire penala .Primind dosarul de la

organul de cercetare penala procurorul va proceda in felul urmator:

-restituie dosarul organului de cercetare penala cu dispozitia de a continua

cercetarile,daca considera ca nu este cazul sa dispuna scoaterea de sub urmarire

penala sau cind a dispus scoaterea partial;

-dispune scoaterea de sub urmarirea penala ,daca este de acord cu propunerea

organului de cercetare penala;

Atunci cind scoaterea de sub urmarire penala priveste un invinuit sau inculpat

arestat,procurorul este obligat sa se pronunte asupra scoaterii de sub urmarire

penala in termen de 24 ore de la primirea dosarului.

Comunicarea solutiei

Procurorul are datoria sa instiinteze persoanele interesate despre scoaterea de

sub urmarire penala.Daca invinuitul sau inculpatul este arestat preventiv,procurorul

instiinteaza prin adresa administratia locului de detinere cu dispozitia de a pune in

libertate de indata pe invinuit sau inculpat.

51

Scoaterea de sub urmarire penala in temeiul art 10 lit b1 CPP,FAPTA NU

PREZINTA GRADUL DE PERICOL SOCIAL AL UNEI INFRACTIUNI

Potrivit alin final al art 249 cpp,in cazul prevazut de art 10 lit b cpp,procurorul

se pronunta intotdeauna prin ordonanta ,indiferent ca este sau nu pusa in miscare

actiunea penala.Prin aceeasi ordonanta procurorul dispune si aplicarea uneia din

sanctiunile cu caracter administrativ prevazuta de art 91 cp.,astfelcum a fost

modificat prin lg nr 140/1996(mustrarea cu avertisment si amenda). O asemenea

posibilitate este legitimata de insasi textul art 18 alin 3 cp modificat prin legea nr

104/1992,care prevede explicit ca in cazul faptelor care nu prezinta pericolul social

al unei infractiuni sanctiunile cu caracter administrativ prevazute in art 91 CP se

pot lua nu numai de catre instanta de judecata ,ci si de procuror.

In conformitate cu prevederile art 249cpp,in cazul in care s-a dispus scoaterea

de sub urmarire penala in temeiul art 10 lit b,executarea sanctiunilor cu caracter

administrativ,prevazute de art 18 cp se face dupa cum urmeaza:

-executarea mustrarii si mustrarii cu avertisment prevazute in art 91cp si aplicate

de catre procuror o data cu dispunerea scoaterii de sub urmarire penala in temeiul

art 10 lit b cpp

-executarea sanctiunii cu caracter administrativ a amenzii se face dupa expirarea

termenului in care se poate face plingerea contra ordonantei prin care s-a dispus

scoaterea de sub urmarire penala si aplicarea art 18 CP,iar daca s-a facut plingere

si a fost respinsa,dupa respingerea acesteia.Ea se efectueaza potrivit art 442 si 443

cpp dupa regulile de punere in executare a amenzii judiciare si a cheltuielilor

judiciare avansate de stat ,de catre organul care,potrivit legii,executa amenda

penala.

Potrivit art 249 alin 3 CPP,impotriva ordonantei prin care s-a dispus scoaterea

de sub urmarire penala si aplicarea art 18 CP in temeiul art 10 lit b CPP.,se poate

face plingere in 10 zile de la instiintare (de la comunicarea solutiei),de catre oricare

dintre persoanele interesate.

In toate cazurile in care urmarirea penala s-a stins printr-una din solutiile de

netrimitere in judecata sau de neurmarire ,procurorul nu poate dispune asupra

actiunii civile ,acesta fiind intotdeauna de competenta instantei.Intrucit ,in aceste

situatii,actiunea civila,ramasa nerezolvata,dupa stingerea actiunii penale nu mai

52

putea fi solutionata in cadrul unui proces penal in mod corect s-a subliniat ca

rezolvarea acesteia cade in competenta instantei civile la cererea partii civile.7

ORDONANŢĂ

privind scoaterea persoanei de sub urmărirea penală

mun. Chişinău „22” ianuarie 2007 locul emiterii data emiterii

Procurorul procuraturii sect. Botanica mun. Chişinău, jurist de rangul III Ion Stanciu,

examinând raportul ofiţerului superior de urmărire penală, maior de poliţie Victor Şargu, precum

şi materialele cauzei penale nr.2007420001, -

A CONSTATAT:

Prezenta cauză penală a fost pornită la data de 07.01.2007 de către SUP al CPs

Botanica mun. Chişinău în conformitate cu prevederile art. 248 alin.(1) Cod Penal RM.

Temei pentru pornirea cauzei penale a servit raportul cu privire la autosesizare al

inspectorului SDI CPs Botanica mun. Chişinău, Gr. Neamţu. În Registru nr. 1, pentru

înregistrarea infracţiunilor, la 06.01.2007 sub nr.77, este indicat precum că la data de 05.01.2007,

pe str. Munceşti, 271 a fost stopat automobilul de model „Mercedes - Benz 200” cu nr. de

înmatriculare C AA 030, condus de cet. Andronic Iurie Dumitru, care transporta mărfuri

industriale: două faruri de modelul MB W163 ML NEW, pentru a/m de model „Mercedes -

Benz” şi 679 perechi de mănuşi, introduse pe teritoriul Republicii Moldova prin contrabandă,

fiind tăinuite de la organele controlului vamal.

În rezultatul acţiunilor de urmărire penală efectuate s-a stabilit că, cet. Andronic Iurie

Dumitru, activând în calitate de însoţitor de vagon al garniturii 341/342 pe ruta Chişinău -

Moscova şi aflându-se în or. Moscova, Federaţia Rusă, la data de 03.01.2007 a procurat de la

Centrul Tehnic „Avtobam” două faruri de modelul MB W163 ML NEW, pentru a/m de model

Mercedes, pentru care a plătit suma de 13.644,02 ruble ruseşti, inclusiv suma de 300 ruble

(cheltuieli ce ţin de furnizarea farurilor), ce conform cursului oficial stabilit de Banca Naţională

din 04.01.2007 constituie suma de 6167,09 lei RM.

La data 05.01.2007 cet. Andronic Iurie Dumitru, intrând în postul vamal intern al

Republicii Moldova n-a declarat în modul stabilit marfa introdusă pe teritoriul Republicii

Moldova, eludându-le de la controlul vamal, le-a introdus în R. Moldova pe cale de contrabandă,

pentru care n-au fost calculate şi percepute plăţile vamale de import.

Analizând probele acumulate organul de urmărire penală, a constatat că au fost

administrate probe suficiente pentru a termina urmărirea penală.

La 08.01.2007 cet. Andronic Iurie Dumitru, fiind recunoscut în calitate de bănuit şi

audiat pe cazul dat, bănuiala care i se impută nu o recunoaşte, şi a declarat, că la 03.01.2007,

aflându-se în or. Moscova, a procurat pentru cunoscutul său Vasile Bologan, două faruri, pe care

le-a introdus pe teritoriul Republicii Moldova. În timpul trecerii frontierei de stat, a declarat

verbal vameşului despre marfa introdusă, însă de la el nu s-au perceput taxele vamale, deoarece,

după cum dânsul consideră, acestea se percep în cazul în care suma bunurilor declarate este mai

mare de 500 dolari SUA, iar el pentru marfa dată a achitat suma de 382 euro. Faptul dat se

confirmă prin factura de cumpărare şi bonul de casă primite de la vânzător.

7 A se vedea ,R.Lupașcu,este competenta instanța penala sa dispuna asupra desfiintarii unui inscris in cazul aplicarii

dispozitiilor art 18 CP de catre procurorin cursul urmaririi penale,in „Dreptul” nr 12/1996,p.82.

53

Mănuşile ridicate de la el împreună cu farurile, au fost procurate de la piaţa „Calea

Basarabiei” din mun. Chişinău, la data de 05.01.2007, înainte de a fi reţinut de colaboratorii de

poliţie.

În cadrul urmăririi penale n-au putut fi combătute declaraţiile bănuitului precum că

mănuşile de protecţie în număr de 679 buc. au fost procurate de la piaţa „Calea Basarabiei” din

mun. Chişinău, la data de 05.01.2007.

Declaraţiile martorilor: cet. Corobcean Teodor Vasile şi cet. Garabadji Victor Grigore

au confirmat, precum că cet. Andronic Iurie Dumitru la data de 05.01.2007, a procurat mănuşi de

protecţie de la piaţa „Calea Basarabiei” din mun. Chişinău.

Analizând Raportul de constatare tehnicio-ştiinţifică nr. 0101 seria AC 004899 din 15

ianuarie 2007, efectuată de Institutului Republican de Expertiză Judiciară şi Criminalistică al MJ

RM s-a stabilit, că valoarea bunurilor (două faruri), introduse de cet. Andronic Iurie Dumitru, pe

teritoriul Republicii Moldova în valută naţională este de 8238,39 lei, inclusiv impozitele, taxele

de stat şi adausurile comerciale, conform cursului oficial, constituie 528,71 euro.

Este de menţionat faptul că în procesul urmăririi penale, bănuitul a prezentat organului

de urmărire penală documente care justifică faptul procurării farurilor la preţul de 382 euro.

Conform art. 126 Cod penal al RM se consideră proporţii mari valoarea bunurilor, care

la momentul săvârşirii infracţiunii, depăşeşte 500 unităţi convenţionale de amendă, adică suma

de 10000 lei.

Analizând probele acumulate la prezenta cauză penală, organul de urmărire penală a

ajuns la concluzia, că în acţiunile bănuitului Andronic Iurie Dumitru nu se conţin semnele unei

fapte prevăzute de art. 248 alin.1 Cod penal al RM, din cauza lipsei sumei în proporţii mari a

valorii mărfii nedeclarate, necesare pentru încadrarea juridică a acestei infracţiuni.

Prin urmare, ţinând cont de faptul că costul în vamă a farurilor importate de cet.

Andronic Iurie Dumitru depăşeşte minimul sumei de 200 euro, stabilit prin Legea RM Nr. l569-

XV din 20.12.2002 „Cu privire la modul de introducere şi scoatere a bunurilor de pe teritoriul

Republicii Moldova de către persoane fizice”, permis persoanelor fizice de a fi introdus pe

teritoriul ţării fără achitarea drepturilor de import, în acţiunile lui fiind prezente semnele

contravenţiei administrative prevăzute de art. 193 alin. (12) CCA al RM.

Reieşind din cele expuse mai sus, conducându-se de prevederile art. 52 alin. (1) pct. 22

CPP, în temeiul art. 275 pct. 3 CPP şi în conformitate cu art. 285 alin. (1) şi (2) CPP, art. 291

alin. (2) CPP şi 255 CPP RM, -

DISPUNE:

1. Scoaterea integrală de sub urmărire penală a bănuitului Andronic Iurie Dumitru, an.

23.05.1965 originar din or. Bălţi, cetăţean al R. Moldova, domiciliat mun. Chisinau, str.

Voluntarelor 5, angajat în calitate de însoţitor de vagon la Calea Ferată RM, supus militar,

căsătorit, la întreţinere doi copii minori, fără antecedente penale, cu încetarea urmării penale, pe

cauza Nr. 2007420001, pornită la data de 07.01.2007, din motivul că fapta nu întruneşte

elementele infracţiunii, prevăzute de art.248 alin. (1) Cod penal.

2. De expediat prezenta cauză Serviciului Vamal al RM, pentru examinarea contravenţiei

prevăzute de art. 193 alin. (12) CCA al RM, comise de cet. Andronic Iurie Dumitru.

3. Despre hotărârea primită de a informa persoanele cointeresate.

Procurorul procuraturii

sect. Botanica mun. Chişinău

jurist de rangul III __________________ Ion Stanciu semnătura

54

III.Actele procesuale de strângere a probelor.

1. Particularităţile actelor procesuale de strîngere a probelor şi clasificarea lor.

2. Problemele teoretico-practice privind reglementarea, organizarea şi

efectuarea actelor de strîngere a probelor.

3. Structura şi conţinutul privind ordonanţa de efectuare a percheziţiei,

ridicării de obiecte şi documente, interceptării comunicărilor, luării de

imagini.

4. Procesul-verbal privind efectuarea unui act de urmărire penală.

În vederea constatării existenţei faptelor, a împrejurărilor de fapt, cât

şi avinovăţiei făptuitorului, organele judiciare desfăşoară o activitate

complexă deidentificare şi strângere a probelor prin intermediul mijloacelor de

probă. Din momentul declansarii procesului penal si pana la ramanerea definitivă

hotărîrii judecătoreşti, toate probele fondului cauzei sunt rezolvate cu

ajutorul probelor. De aceea, în literatura juridică s-a afirmat că probele sau

dovezile stau la temelia hotărîrii judecătoreşti.

Mijloacele de probă reprezintă mijloacele prevăzute de lege prin care se

constată elementele de fapt ce pot servi drept probe în procesul penal. Practic,

informaţiile pe care le conţine o probă referitoare la existenţa sau inexistenţa

infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvîrşit-o, vinovăţia sau nevinovăţia

acesteia şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor necesare pentru aflarea adevărului

55

– pot fi folosite în procesul penal doar prin anumite activităţi prevăzute de legiutor

pentru descoperirea lor.

Pentru soluţionarea unei cauze penale organele judiciare trebuie să

cunoască împrejurările în care s-a săvârşit fapta, date despre făptuitor, orice alte

elemente de fapt care pot să conducă la vinovăţia sau nevinovăţia persoanelor

cercetate.

1. Efectuarea percheziţiei şi ridicarea de obiecte sau de documente

Organul de urmărire penală este în drept să efectueze percheziţie dacă din

probele acumulate sau din materialele de investigaţie operativă rezultă o

presupunere rezonabilă că într-o anumită încăpere ori într-un alt loc sau la o

anumită persoană se pot afla instrumente ce au fost destinate pentru a fi folosite

sau au servit ca mijloace la săvîrşirea infracţiunii, obiecte şi valori dobîndite de pe

urma infracţiunii, precum şi alte obiecte sau documente care ar putea avea

importanţă pentru cauza penală şi care prin alte procedee probatorii nu pot fi

obţinute.

Percheziţia se poate efectua şi în scopul descoperirii unor persoane căutate,

precum şi a unor cadavre umane sau de animale.

Percheziţia se efectuează în baza ordonanţei motivate a organului de

urmărire penală şi numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.

În caz de delict flagrant, percheziţia se poate efectua în baza unei ordonanţe

motivate fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmînd ca acestuia să i se

prezinte imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei,

materialele obţinute în urma percheziţiei efectuate, indicîndu-se motivele

efectuării ei. Judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acestei acţiuni

procesuale.

În cazul constatării faptului că percheziţia a fost efectuată legal, judecătorul de

instrucţie confirmă rezultatul acesteia printr-o încheiere motivată. În caz contrar,

prin încheiere motivată, recunoaşte percheziţia ca fiind ilegală8.

8 Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122 din 14.03.2003, publicat în Monitorul Oficial al Repubicii Moldova, nr.104-110, din

07.06.2003

56

Organul de urmărire penală este în drept să ridice obiectele sau

documentele care au importanţă pentru cauza penală dacă probele acumulate

sau materialele de investigaţie operativă indică exact locul şi persoana la care se

află acestea.

Ridicarea de documente ce conţin informaţii care constituie secret de stat,

comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice

se fac numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie.

Ridicarea de obiecte sau documente în alte situaţii se efectuează în baza

ordonanţei motivate a organului de urmărire penală.

Persoanele prezente la efectuarea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi

documente.

În caz de necesitate, la efectuarea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi

documente poate participa interpretul sau specialistul. La efectuarea percheziţiei

sau ridicării de obiecte şi documente trebuie să fie asigurată prezenţa persoanei

la care se face percheziţia sau ridicarea ori a unor membri adulţi ai familiei

acesteia, ori a celor care reprezintă interesele persoanei în cauză. Dacă prezenţa

acestor persoane este imposibilă, se invită reprezentantul autorităţii executive a

administraţiei publice locale. Ridicarea de obiecte şi documente sau percheziţia în

încăperile instituţiilor, întreprinderilor, organizaţiilor şi unităţilor militare se

efectuează în prezenţa reprezentantului respectiv.

Persoanele la care se efectuează percheziţia sau ridicarea de obiecte şi

documente, precum şi specialiştii, interpreţii, reprezentanţii, apărătorii, au

dreptul să asiste la toate acţiunile organului de urmărire penală şi să facă în

legătură cu aceasta obiecţii şi declaraţii care vor fi consemnate în procesul-

verbal.

Procedura efectuării percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente

Este interzis de a efectua ridicări de obiecte şi documente sau de a face percheziţii

în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor de delict flagrant9.

În baza ordonanţei de efectuare a percheziţiei sau a ridicării de obiecte şi

documente cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, persoana care efectuează

urmărirea penală este în drept să intre în domiciliu sau în alte încăperi.

9 Ibidem

57

Pînă la începerea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente,

reprezentantul organului de urmărire penală este obligat să înmîneze, sub

semnătură, persoanei la care se face percheziţia sau ridicarea copia de pe

ordonanţa respectivă.

La ridicarea de obiecte şi documente, după prezentarea ordonanţei,

reprezentantul organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele sau

documentele care urmează a fi ridicate, iar în caz de refuz, procedează la ridicarea

lor forţată. Dacă obiectele sau documentele ce urmează a fi ridicate lipsesc la

locul indicat în ordonanţă, persoana care efectuează urmărirea penală este în

drept să facă percheziţie. Rezultatul percheziţiei urmează a fi prezentat, pentru

verificare, judecătorului de instrucţie în termen de 24 de ore. În cadrul efectuării

percheziţiei, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul organului de urmărire

penală cere să i se predea obiectele şi documentele menţionate în ordonanţă.

Instituţiile financiare nu pot invoca secretul bancar drept motiv pentru a refuza

prezentarea documentelor solicitate. Dacă obiectele şi documentele căutate se

predau benevol, persoana care efectuează urmărirea penală se limitează la

ridicarea acestora, fără a mai efectua alte măsuri de investigaţii.Toate obiectele şi

documentele ridicate se prezintă tuturor persoanelor prezente la efectuarea

percheziţiei sau ridicării. Obiectele şi documentele descoperite în timpul

percheziţiei sau ridicării, a căror circulaţie este interzisă de lege, trebuie ridicate

indiferent de faptul dacă au sau nu legătură cu cauza penală.

La efectuarea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente, persoana

care efectuează urmărirea penală are dreptul să deschidă încăperile şi depozitele

încuiate dacă proprietarul refuză să le deschidă benevol, evitîndu-se deteriorarea

nejustificată a bunurilor.La efectuarea percheziţiei pot fi utilizate mijloace

tehnice, fapt ce va fi menţionat în procesul-verbal. Organul de urmărire penală

este obligat să ia măsuri pentru a nu se da publicităţii circumstanţele privitor la

viaţa intimă a persoanei, constatate în legătură cu efectuarea percheziţiei sau

ridicării.

Persoana care efectuează urmărirea penală are dreptul să interzică persoanelor

aflate în încăpere sau la locul unde se efectuează percheziţia, precum şi

persoanelor care au intrat în această încăpere sau au venit în acest loc, să plece

ori să comunice între ele sau cu alte persoane pînă la terminarea percheziţiei. În

caz de necesitate, încăperea sau locul unde se efectuează percheziţia pot fi luate

58

sub pază.

Procedura percheziţiei sau ridicării efectuate în localurile misiunilor diplomatice

În localurile misiunilor diplomatice, inclusiv în localurile în care locuiesc membrii

misiunilor diplomatice şi familiile lor, percheziţia sau ridicarea se poate efectua

numai la cererea sau cu consimţămîntul statului străin, exprimate de şeful

misiunii diplomatice. Consimţămîntul pentru efectuarea percheziţiei sau ridicării

se solicită prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene al

Republicii Moldova. La efectuarea percheziţiei sau ridicării este obligatorie

prezenţa procurorului şi a unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe şi

Integrării Europene al Republicii Moldova.

În funcţie de natura cauzei, prin efectuarea percheziţiei se poate asigura

realizarea unuia sau mai multor scopuri:

- descoperirea de obiecte care conţin ori poartă urmele infracţiunii;

- descoperirea de obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să

servească la săvârşirea infracţiunii;

- găsirea de obiecte produs al unor infracţiuni;

- descoperirea bunurilor, valorilor proprietate a învinuitului ori inculpatului

sau a părţii responsabile civilmente, care urmează a fi indisponibilizate pentru

asigurarea recuperării pagubelor materiale cauzate prin infracţiune ori garantarea

executării pedepsei complementare a confiscării averi, în condiţiile prevăzute de

lege;

- găsirea obiectelor procurate cu sumele însuşite;

- descoperirea de bunuri sau valori deţinute contrar legii;

- găsirea bunurilor ori valorilor primite în vederea săvârşirii unor infracţiuni

în legătură cu serviciul;

- descoperirea persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală, judecată

sau executarea pedepsei;

- găsirea persoanelor dispărute de la domiciliu, a cadavrelor sau a părţilor

din cadavre etc.

În literatura de specialitate este învederată importanţa percheziţiei, determinată

de faptul că, în multe împrejurări, ea devine decisivă în soluţionarea cauzei

penale, prin obţinerea de probe absolut necesare stabilirii faptelor sau

împrejurărilor în care a fost săvârşită o infracţiune, precum şi a identificării

59

autorului10. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri reprezintă o activitate procedurală

mai puţin complexă decât percheziţia deoarece se cunosc obiectele şi

însemnările, locurile în care se află, precum şi persoana care le deţine.

Clasificarea percheziţiei după mai multe criterii:

A. După locul de efectuare

1. Percheziţii corporale;

2. Percheziţii domiciliare;

B. După temeiul legal:

- percheziţii efectuate pe baza autorizaţiei procurorului;

-percheziţii efectuate pe baza consimţământului scris al persoanei

percheziţionate;

- percheziţii efectuate în caz de infracţiune flagrantă;

C. După timpul de efectuare:

- percheziţii efectuate în timpul zilei;

- percheziţii efectuate în timpul nopţii. Legea a stabilit că: Percheziţia se dispune

de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege.

Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, afară de cazul infracţiunilor flagrante.

D. După persoanele participante:

- percheziţii la care participă numai lucrători ai organului de urmărire penală;

- percheziţii la care participă şi specialişti;

E. După numărul persoanelor la care se efectuează:

- percheziţii individuale, efectuate la o singură persoană;

- percheziţii de grup, care sunt de regulă simultane.

Ridicarea de acte sau înscrisuri este o activitate asemănătoare percheziţiei însă ea

se deosebeşte prin faptul că organul judiciar are cunoştinţă la cine se află

obiectul sau actul căutat, iar persoana care îl deţine recunoaşte acest lucru.

Pentru ridicarea acestora, iniţial se solicita pe cale de adresă ce anume act sau

obiect urmează a fi predat la organul judiciar. Doar în situaţia în care persoana nu

dă curs solicitării se va proceda la ridicarea obligatorie în prezenţa martorilor

asistenţi. În procesul-verbal în care se vor trece toate detaliile cu privire la

10

http://avocatura.lexignat.ro/avocatura-articole/-Perchezitia-aspecte-practice-10

60

activitatea efectuată se vor menţiona şi starea de funcţionare, autenticitatea

actului sau obiectului şi starea acestora. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este

definită ca activitatea de urmărire penală şi de criminalistică tactică prin

intermediul căreia organul de urmărire sau instanţa de judecată asigura obiectele

şi documentele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal11.

Obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal se pot

clasifica astfel:

- obiecte şi înscrisuri care au fost folosite ori erau destinate să servească la

săvârşirea infracţiunii;

- obiecte ce reprezintă produsul infracţiunii;

- obiecte şi înscrisuri care conţin sau poartă o urmă a faptei comise;

- orice alte obiecte şi înscrisuri care pot servi la aflarea adevărului în cauza

investigată. Ca şi percheziţia, ridicarea de înscrisuri şi obiecte are caracterul

auxiliar de descoperire şi strângere a unor mijloace de probă, ridicarea făcându-se

în două moduri:la cerere şi ridicare silită.

2. Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor şi luarea de imagini

Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor presupun folosirea unor mijloace

tehnice prin intermediul cărora se poate afla conţinutul unor convorbiri între

două sau mai multe persoane, iar înregistrarea acestora presupune stocarea

informaţiilor obţinute în urma interceptării pe un suport tehnic.

Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor se efectuează de către organul

de urmărire penală sau de către ofiţerul de investigaţii. Asigurarea tehnică a

interceptării comunicărilor se realizează de către autoritatea abilitată prin lege cu

asemenea atribuţii, utilizîndu-se mijloace tehnice speciale. Colaboratorii

subdiviziunii din cadrul instituţiei autorizate prin lege, care asigură tehnic

interceptarea şi înregistrarea comunicărilor, precum şi persoanele care

efectuează nemijlocit ascultarea înregistrărilor, ofiţerii de urmărire penală şi

procurorul sînt obligaţi să păstreze secretul comunicărilor şi poartă răspundere

pentru încălcarea acestei obligaţii. Pentru asigurarea interceptării şi înregistrării

comunicărilor, organul de urmărire penală sau procurorul prezintă organului

abilitat prin lege extrasul din încheierea judecătorului de instrucţie, autentificat

11

http://www.legalforum.md/

61

de către acesta, privind dispunerea efectuării interceptării comunicărilor.

Scrisoarea de însoţire a extrasului din încheierea judecătorului de instrucţie va

conţine o menţiune privind preîntîmpinarea persoanei care va asigura tehnic

efectuarea măsurii speciale de investigaţii despre răspunderea penală. Extrasul

din încheiere trebuie să conţină denumirea instanţei şi numele judecătorului de

instrucţie, data şi ora emiterii încheierii, datele privind examinarea demersului

procurorului pentru autorizarea efectuării măsurii, datele de identificare ale

abonatului sau ale unităţii tehnice prin intermediul căreia se poartă comunicările

ce urmează a fi interceptate, durata interceptării, persoana sau organul de

urmărire penală responsabil de executarea încheierii, semnătura judecătorului de

instrucţie şi ştampila instanţei de judecată.

În cazul în care în procesul interceptării şi înregistrării comunicărilor poate fi

obţinută şi altă informaţie, cum ar fi date de identificare ale abonaţilor sau

persoanelor care au purtat comunicări cu subiectul interceptării şi localizarea

acestora, precum şi alte date, judecătorul de instrucţie poate dispune în

încheierea de efectuare a interceptării comunicărilor şi obţinerea acestor

informaţii. Subdiviziunea tehnică a organului abilitat prin lege să efectueze

interceptarea şi înregistrarea comunicărilor transmite organului de urmărire

penală semnalul comunicărilor interceptate şi alte informaţii indicate în extrasul

din încheierea judecătorului de instrucţie în regim de timp real, fără a efectua

înregistrarea acestora12. Informaţia obţinută în procesul interceptării şi

înregistrării comunicărilor poate fi ascultată şi vizualizată în regim de timp real de

către organul de urmărire penală şi procuror. Informaţia obţinută în procesul

interceptării şi înregistrării comunicărilor se transmite, de către subdiviziunea

tehnică care a efectuat interceptarea comunicărilor, ofiţerului de urmărire penală

sau procurorului pe purtător material de informaţii împachetat, sigilat cu ştampila

subdiviziunii tehnice şi cu indicarea numărului de ordine al purtătorului material.

În termen de 24 de ore după expirarea termenului de autorizare a interceptării,

organul de urmărire penală sau, după caz, procurorul întocmeşte la finele fiecărei

perioade de autorizare, un proces-verbal privind interceptarea şi înregistrarea

comunicărilor. Procesul-verbal privind interceptarea şi înregistrarea comunicărilor

trebuie să conţină: data, locul şi ora întocmirii, funcţia persoanei care a efectuat

12

http://legeaz.net/cpp-cod-procedura-penala/art-97

62

măsura specială de investigaţii, numărul cauzei penale în cadrul căreia s-a

efectuat măsura specială, menţiunea cu privire la ordonanţa procurorului şi

încheierea judecătorului de instrucţie privind autorizarea măsurii speciale, datele

de identitate şi de identificare tehnică ale subiectului ale cărui comunicări au fost

interceptate şi înregistrate, perioada în care s-a efectuat interceptarea

comunicărilor, menţiunea privind utilizarea mijloacelor tehnice, alte informaţii

relevante obţinute în urma interceptării şi înregistrării comunicărilor referitoare la

identificarea şi/sau localizarea unor subiecţi, cantitatea şi numărul de identificare

al purtătorilor materiali pe care a fost înregistrată informaţia, numărul de

comunicări stenografiate. La procesul-verbal se anexează stenograma

comunicărilor care au importanţă pentru cauza penală.

Stenograma comunicărilor constituie reproducerea integrală, în formă

scrisă, pe suport de hîrtie, a comunicărilor interceptate şi înregistrate care au

importanţă pentru cauza penală. În stenograma comunicărilor se indică data, ora

şi durata comunicării, numele persoanelor, dacă sînt cunoscute, ale căror

comunicări sînt stenografiate, precum şi alte date. Se interzice stenografierea

comunicărilor dintre avocat şi persoana pe care o apără. Fiecare pagină a

procesului-verbal de interceptare şi a stenogramei se semnează de către

persoana care le-a întocmit. La procesul-verbal se anexează în original suportul pe

care au fost înregistrate comunicările interceptate, făcîndu-se menţiune despre

împachetarea şi sigilarea acestuia.

Comunicările interceptate şi înregistrate se redau în limba în care a avut loc

comunicarea. În cazul în care comunicarea a avut loc într-o altă limbă decît cea de

stat, comunicarea se traduce în limba în care se desfăşoară procesul penal de

către un traducător autorizat.

La sfîrşitul perioadei autorizate pentru interceptarea şi înregistrarea

comunicării, organul de urmărire penală prezintă procurorului procesul-verbal al

interceptării şi suportul în original pe care a fost înregistrată informaţia.

Procurorul, după verificarea corespunderii conţinutului procesului-verbal şi a

stenogramelor cu conţinutul înregistrărilor, prin ordonanţă, decide asupra

pertinenţei acestora pentru cauza penală şi dispune care comunicări urmează a fi

transcrise pe un suport aparte.

Comunicările interceptate şi înregistrate se vor păstra integral pe suportul

iniţial prezentat organului de urmărire penală de către subdiviziunea tehnică.

63

Acest suport se va păstra la judecătorul de instrucţie care a autorizat măsura

specială de investigaţii.

Comunicările interceptate şi înregistrate care au fost stenografiate de către

organul de urmărire penală şi au fost apreciate de către procuror ca fiind

pertinente pentru cauza penală se transcriu de către subdiviziunea tehnică din

cadrul organului de urmărire penală pe un suport aparte, care se anexează la

materialele cauzei penale şi se păstrează la procurorul care conduce urmărirea

penală. În termen de 48 de ore de la finisarea perioadei de autorizare a

interceptării şi înregistrării, procurorul prezintă judecătorului de instrucţie

procesul-verbal şi suportul în original pe care au fost înregistrate comunicările.

Judecătorul de instrucţie se expune printr-o încheiere asupra respectării

cerinţelor legale la interceptarea şi înregistrarea comunicărilor de către organul

de urmărire penală şi decide care din comunicările înregistrate urmează a fi

nimicite, desemnînd persoanele responsabile de nimicire. Nimicirea informaţiilor

în baza încheierii judecătorului de instrucţie este consemnată de către persoana

responsabilă într-un proces-verbal, care se anexează la cauza penală.

Înregistrările de imagini se efectuează în condiţiile şi în modalităţile de

interceptare şi înregistrare a comunicărilor prevăzute mai sus, care se aplică în

mod corespunzător.

Ordonanţa privind efectuarea percheziţiei, ridicare de obiecte şi

documente, interceptarea convorbirilor telefonice şi luarea de imagini se

efectuează de către procuror, la propunerea ofiţerului de urmărire penală şi

totodată procurorul cere autorizaţia judecătorului de instrucţie.

Ordonanţa este compusă din trei părţi, trebuie să fie motivată şi să cuprindă:-

1. în partea introductivă - data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea

persoaneicare o întocmeşte, cauza la care se referă;

2. în partea descriptivă – obiectul acţiunii sau măsurii procesuale;

3.în partea rezolutivă– temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o.

IV.Actele procesuale privind verificarea probelor

64

3. Particularităţile efectuării actelor procesuale de verificare a probelor

(confruntarea, prezentarea spre recunoaştere, verificarea declaraţiilor la

faţa locului, reconstituirea faptei, experimentului).

Problemele teoretico-practice la efectuarea actelor de verificare a probelor

Printre activităţile importante care contribuie la realizarea scopului procesului

penal, în vederea aflării adevărului, se număra şi cercetarea la faţa locului. Fără

efectuarea la timp şi în mod corespunzător a acestor activităţi, există oricînd riscul

că în procesul penal ce se desfăşoară, adevărul să nu poată fi aflat şi pe cale de

consecinţă, numeroase infracţiuni să nu fie descoperite sau să rămînă cu autori

neidentificaţi.

Cercetarea acestor problematici este vastă şi totodată deosebit de complexă,

comportînd în mod necesar abordarea pluridisciplinară privind elemente

tangenţiale, atît cu dreptul procesual penal cît şi criminalistic. Din punct de

vedere al activităţii procedurale, cercetarea la faţa locului, cu tot caracterul ei

auxiliar, are o semnificaţie deosebita, de ea depinzînd inclusiv identificarea

autorului infracţiunii. Forma procesual penală este drept un sistem al instituţiilor şi

regulilor procesuale, alsuccesiunii fazelor procesului penal al condiţiilor, metodelor şi

termenelor de efectuare a actelor procesuale penale şi procedurale, legate direct sau indirect de

administrarea probelor în procesul penal precum şi a ordinii de fixare a deciziilor în cadrul

cauzelor penale.

1. Noţiuni generale privind cercetarea la faţa locului

Cercetarea la faţa locului se înscrie printre activităţile ce cotribuie în mod esenţial la realizarea scopului

procesului penal. În accepţiunea legii penale, cercetarea la faţa locului constituie un procedeu

probatoriu care serveşte la administrarea sau aflarea unor mijloace de probă. Acestei activităţi i se

atribuie o semnificaţie deosebită, de ea depinzând direct aflarea adevărului cu privire la faptele şi

împrejurările cauzei, inclusiv cu privire la persoana făptuitorului.

În opinia specialiştilor, cercetarea la faţa locului poate fi definită ca acea activitate iniţială de

urmărire penală şi de tactică criminalistică care constă în cunoşterea nemijlocită a locului unde sa săvâşit

infracţiunea sau a locului unde au fost descoperite urmele acesteia. Această activitate este: iniţială, în

sensul că precede orice altă investigaţie, imediată, adică nu poate fi amânată, şi nu în ultimul rând

irepetabilă, dacă avem în vedere posibilitatea modificării cu sau fără voie a aspectului locului faptei13

. Cercetarea la faţa locului este necesară pentru descoperirea, fixarea urmelor biologice şi a

împrejurărilor în care sa săvârşit fapta. Cercetarea la faţa locului constituie o activitate complexă care

solicită exactitate şi calm, perseverenţă şi prudenţă, eforturi şi chiar şi sacrificii din partea echipei care o

13

Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122 din 14.03.2003, publicat în Monitorul Oficial al Repubicii Moldova, nr.104-110, din

07.06.2003

65 efectuează. Prin cercetare la faţa locului organul de urmărire penală stabileşte fapta, identifică făptuitorul sau

delimitează sfera persoanelor bănuite, adună conservă şi examinează probele materiale descoperite. De

aceea în procesul cercetării la faţa locului, se impune necesitatea efectuării unei examinări minuţioase,

porţiune cu porţiune, a locului respectiv, astfel încât nici o zonă să nu rămână necercetată.

Dacă una dintre zone ar fi omisă cu ocazia cercetării, ar putea rămâne nevalorificate diferite urme

preţioase pentru stabilirea modului de comitere a faptei şi de identificare a autorului ei, ceea ce ar fi de

natură să ducă, în cele din urmă, chiar la imposibiliatatea stabilirii adevărului în cauza respectivă.

Având în vedere prevederile legale şi practica judiciară se poate concluziona că, locul săvârşirii faptei

diferă de la caz la caz, este în raport cu natura infracţiunii săvârşite, cu metodele şi mijloacele folosite în

acest scop, cu urmările activităţii ilicite desfăşurate de autor. Cercetarea la faţa locului este o activitate procedurală: a) Iniţială: se încearcă descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor, concomitent cu perceperea

locului unde a fost săvârşită infracţiunea; b) Obligatorie; c) Imediată: trebuie efectuată în cel mai scurt timp posibil după descoperirea infracţiunii;

d) Irepetabilă:

Pregătirea cercetării la faţa locului În condiţiile specifice cercetării la faţa locului, pregătirea activităţii presupune parcurgerea a

două etape: a. la sediul organului judiciar; b. la locul faptei. Fiecare etapă constă în anumite măsuri proprii, necesare pentru atingerea scopului urmărit.

Vorbind despre cele două etape s-ar putea crede că activităţile pregătitoare, ca excepţie, nu ar avea un

caracter unitar. Este necesar să subliniem că activităţile pregătitoare au fost grupate în două entităţi, din

raţiuni ce ţin de particularităţile fiecăreia dintre ele şi de o anumită ordine cronologică, în care acestea

se desfăşoară. Privită în ansamblu, pregătirea cercetării la faţa locului are un caracter unitar, fiecare

dintre activităţi succedându-se într-o ordine logico-operativă, de modul în care se realizează şi

rezultatele uneia depinzând de caracteristicile celei ce va urma.

2. Importanţa şi sarcinile cercetării la faţa locului

Importanţa cercetării la faţa locului este subliniată în literatura de specialitate, atât

procesual-penală, cat şi criminalistică, marea majoritate a autorilor fiind de acord

că ne aflăm în faţa unui procedeu probator cu adâncă semnificaţie în aflarea

adevărului. Altfel spus, deplasarea organului judiciar la faţa locului este “una

dintre cele mai eficace măsuri procedurale”. Faptul că organul de urmărire penală,

ca şi instanţa de judecată, au posibilitatea să investigheze direct la locul săvârşirii

faptei şi consecinţele infracţiunii, să stabilească împrejurările în care a fost comis

actul penal şi să-l identifice pe autor – prin descoperirea, fixarea, ridicarea şi

cercetarea criminalistică a urmelor, a mijloacelor materiale de probă – este de

natură să contribuie efectiv la realizarea scopului procesului penal.

66

Cu atât mai mult este necesar să se sublinieze importanţa unei asemenea activităţi

procedurale, cu cât există infracţiuni a căror soluţionare este practic de neconceput

fără cercetarea la faţa locului. De exemplu, în cazul omuciderii, al infracţiunilor

îndreptate împotriva avutului public şi personal (furt, tâlhărie, distrugere), al

accidentelor grave de muncă, al catastrofelor feroviare, navale şi aeriene, al

accidentelor de circulaţie ş.a. Pe bună dreptate, se afirmă despre cercetarea la faţa

locului că aceasta nu este un simplu act iniţial de urmărire penală, ci o activitate de

maximă importanţă cu caracter imediat şi de neînlocuit, în multe situaţii fiind

aproape imposibil de repetat, în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi rezultate. De altfel,

la infracţiuni de genul celor menţionate, îndeosebi la omucideri, examinarea

locului faptei este “partea cea mai importantă a cercetării cauzei penale”.

Aşadar importanţa C.F.L., rezultă din următoarele aspecte:

a) locul săvârşirii unei fapte este principalul izvor de probe judiciare referitoare la

infracţiunea şi la autorul acesteia(de modul cum se efectuează C.F.L., de modul de

căutare, descoperire, fixare şi ridicare a urmelor sau a probelor materiale va

depinde într-o mare măsură soluţionarea cazului, identificarea autorului, a celorlalţi

participanţi la comiterea faptei penale)14

;

b) urmele ridicate cu ocazia C.F.L. permit declanşarea şi orientarea investigaţiilor,

referitoare la fapta comisă şi făptuitor;

c) C.F.L. determină efectuarea altor activităţi de urmărire penală imediată ca:

percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, examinarea medico-legală a unor

persoane, urmărirea, prinderea şi reţinerea infractorului;

d) pe durata efectuării C.F.L. se pot stabili cauzele care au determinat comiterea

infracţiunii şi condiţii care au favorizat comiterea ei.

e) cercetarea la faţa locului este o activitate de maximă importanţă, cu caracter

obligatoriu, imediat şi de neînlocuit.

În multe situaţii, această activitate este aproape imposibil de repetat, în aceleaşi

condiţii şi cu aceleaşi rezultate.

Sarcinile cercetării la faţa locului

Pe baza unei bogate experienţe practice existente în materie, pot fi scoase în

evidenţă principalele sarcini care revin cercetării la faţa locului, în esenţă acestea

fiind următoarele:

a. Cunoaşterea şi investigarea directă de către organul de urmărire penală sau de

către instanţa de judecată, a locului în care a fost săvârşită fapta, în vederea

stabilirii şi fixării particularităţilor sale. Contactul direct, nemijlocit, al organului 14 Gheorghiţă M., ,,Criminalistica”, p. 155

67

judiciar cu ceea ce este denumită “scena” sau “ambianţa” locului, serveşte la

formarea unei imagini exacte asupra cadrului în care s-a comis fapta, la

determinarea poziţiei şi distanţei dintre obiectele principale;

b. Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale

de probă. Descoperirea urmelor, urmată de interpretarea lor imediată la faţa

locului, este de natură să ofere indicii, cel puţin cu caracter general, cu privire la

natura faptei şi chiar la persoana autorului;

c. Obţinerea de date cu privire la modul de operare al făptuitorului, la numărul de

persoane care au luat parte la comiterea infracţiunii. Din cercetarea locului faptei

se poate deduce modul în care s-a desfăşurat activitatea infracţională începând din

momentul pătrunderii autorului în câmpul cercetat şi terminând cu retragerea sa;

d. Identificarea eventualilor martori, întrucât în funcţie de condiţiile concrete ale

locului şi momentului săvârşirii faptei, se poate stabili dacă, şi în ce măsură,

activitatea infractorului putea fi percepută de cineva. Această precizare se impune

deoarece nu sunt puţine cazurile în care sunt găsiţi imediat martori ai

evenimentului.

Un rol important al cercetării directe a locului faptei este acela de a permite

elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală şi participanţii la săvârşirea

acesteia.

e. Elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală şi participanţii la

săvârşirea acesteia, cel puţin cu caracter provizoriu.

Probleme ce pot fi lămurite cu ocazia CFL:

„ce” eveniment a avut loc(dacă este sau nu vorba de o faptă penală, ce

infracţiune s-a comis);

„unde” s-a săvârşit fapta;

„cum” sau în ce mod s-a săvârşit fapta;

„când” a fost săvârşită infracţiunea(ziua, noaptea, data);

„cu ce” mijloace, instrumente, substanţe, materiale, etc., s-a comis fapta;

„de ce” s-a săvârşit fapta(intrarea în posesia unor bunuri, răzbunare, gelozie,

ură) – mobilul crimei;

„cine” a săvârşit fapta;

dacă există martori oculari;

care sunt persoanele vătămate;

care este valoarea pagubelor produse;

dacă există împrejurări negative.

68

Necesitatea clarificării împrejurărilor negative reprezintă un argument pentru

examinarea amănunţită a fiecărei porţiuni de teren, a fiecărui obiect, chiar dacă, în

aparenţă, nu are nici o legătură cu fapta cercetată. Numai astfel este posibil să se

explice de ce lipsesc unele urme care, în mod firesc, ar fi trebuit să existe, în timp

ce alte urme sau obiecte nu îşi găsesc o justificare imediată.

Se cuvine subliniat că, în multe cazuri, împrejurările negative relevă intenţia

autorilor unor infracţiuni de a masca caracterul faptei lor sau, pur şi simplu, de a

deruta cercetările.

Aşadar, împrejurările negative constau în lipsa de concordanţă între anumite

urme descoperite şi factorii creatori ai acestora în împrejurările date.

Astfel, în cazul unei infracţiuni de furt pot fi considerate împrejurări negative:

existenţa urmelor de forţare create din interior spre exteriorul camerei;

existenţa unui strat de praf nederanjat pe pervazul ferestrei sparte prin care se

pretinde că au fost scoase bunuri; existenţa orificiilor subdimensionate, etc.

Datele culese ori stabilite cu ocazia cercetării la faţa locului servesc într-o

primă fază la formularea de ipoteze şi versiuni iar în final la stabilirea

împrejurărilor în care s-a comis fapta şi identificarea făptuitorului.

3. Tactica efectuîrii cercetării la faţa locului

Pregătirea în vederea efectuării cercetării la faţa locului - Pregătirea în vederea

efectuării cercetării la faţa locului presupune luarea unor măsuri de asigurare

logistică şi de pregătire metodologică necesare efectuării acestei activităţi.

a. Asigurarea logistică şi metodologică

b. Constituirea echipei de cercetare la faţa locului

c. Componenţa echipei de cercetare la faţa locului;

d. Deplasarea la faţa locului

Reguli tactice privind investigarea tehnico-ştiinţifică a locului faptei

Reuşita cercetării la faţa locului presupune, alături de o pregătire atentă şi

conştiincioasă, respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile în

întreaga cercetare, astfel încât să se ajungă la scopul propus. În acest sens, este

remarcabilă preocuparea autorilor de specialitate de a desprinde şi sintetiza, pe

baza practicii judiciare, cele mai importante reguli ce se cer respectate în

efectuarea acestui act procedural care, după cum s-a subliniat, are o largă

rezonanţă în desfăşurarea ulterioară a urmăririi penale.

Principalele elemente tactice, de natură să orienteze activitatea echipei de

cercetare la faţa locului sunt, în esenţă, următoarele: urgenţa, caracterul complet

69

şi detaliat al cercetării, relevarea şi fixarea integrală, prin folosirea mijloacelor

tehnico-ştiinţifice criminalistice, a tuturor aspectelor şi mijloacelor materiale de

probă ce pot servi la clarificarea cazului, conducerea şi organizarea eficientă a

activităţii echipei de cercetare.

Aşadar, fiind o activitate de urmărire penală cu un puternic impact asupra

rezolvării unei cauze penale, cercetarea la faţa locului trebuie să se desfăşoare cu

respectarea unor norme de procedură penală şi al unor reguli tactice

criminalistice. Înainte de a începe cercetarea la faţa locului, cei însărcinaţi cu

cercetarea vor proceda la invitarea a cel puţin doi martori asistenţi (cu excepţia

cazului când aceasta nu este posibilă) şi a părţilor, atunci când este necesar ca

cercetarea să se facă în prezenţa lor (neprezentarea părţilor încunoştinţate nu

împiedică efectuarea cercetării). Acestora li se va explica faptul că au dreptul

legal de a face observaţii cu privire la cele ce se vor constata şi felul cum se vor

desfăşura operaţiunile la care urmează să asiste.

Pentru asigurarea unei bune organizări şi desfăşurări, pe tot parcursul cercetării

la faţa locului trebuie respectate următoarele reguli tactice generale:

a) Cercetarea la faţa locului se efectuează cu maximă urgenţă

Cercetarea la faţa locului trebuie să fie făcută cu maximă urgenţă, practic,

imediat după ce organul de urmărire penală a fast sesizat despre săvârşirea unei

infracţiuni. Această cerinţă, de o importanţă deosebită, este obligatorie cel puţin

sub două aspecte: prin scurgerea timpului, există pericolul producerii unor

modificări la locul faptei şi al dispariţiei sau degradării urmelor. Asemenea

modificări pot fi determinate nu numai de acţiunea autorului care caută să

înlăture urmele faptei sale, ci şi de acţiunea unor factori neutri, cum sunt

condiţiile meteorologice, caracterul perisabil al unor urme, în special cele

biologice, precum şi intervenţia unor persoane care caută să restabilească

ordinea sau să afle ce s-a întâmplat15

. prin prezenţa imediată a organului de

urmărire penală la faţa locului se creează posibilitatea identificării unor martori,

fără a se exclude chiar surprinderea autorului la locul infracţiunii.

Urgenţa cercetării la faţa locului este, în fond, o reflectare a principiului

operativităţii aplicat la întregul proces, dar şi la activităţile de cercetare

criminalistică. O cercetare urgentă, operativă, determină o reducere a avansului

de timp pe care autorul faptei îl are înaintea organului judiciar.

15

„Криминалистические знания в структуре профессиональной подготовки следователя „ :Клименко B., , Н., Ивановна , c. 66.

70

b) Nelimitarea anticipată, în timp, a duratei cercetării la faţa locului;

În fiecare caz în parte se impune un anumit timp necesar efectuării în condiţii

optime a cercetării la faţa locului, în raport de specificul şi particularităţile

concrete ale infracţiunii. Limitarea anticipată a duratei este de natură să

prejudicieze calitatea, minuţiozitatea şi obiectivitatea cercetării la faţa locului,

pentru că lipsa de timp şi graba determină superficialitatea în cercetare,

formularea unor concluzii pripite, tratarea cu indiferenţă ori neluarea în seamă a

unor stări de fapt cu valoare probatorie.

c) Efectuarea cercetării complete la faţa locului, indiferent de orice ipoteză

preconcepută sau de alte anticipări; Pot fi situaţii în care, de la început se

descoperă urme care ar putea fi considerate ca suficiente pentru dovedirea faptei

penale şi identificarea făptuitorului, dar total greşită ar fi aprecierea inutilităţii

continuării cercetării. În toate situaţiile se impune ca cercetarea la faţa locului să

nu se limiteze numai la activităţi pentru confirmarea sau infirmarea unor

anumite ipoteze ci să se efectueze o examinare obiectivă şi completă a întregului

câmp infracţional16

.

O atenţie specială se cuvine acordată cercetării urmelor, îndeosebi a urmelor

latente, precum şi a microurmelor care sunt, de regulă, imposibil de evitat de

către infractor. Descoperirea microurmelor reclamă însă, pe lângă pricepere şi

multă răbdare din partea persoanelor care efectuează cercetarea, precum şi o

tehnologie adecvată, modernă, de prelevare a acestui tip de urme.

d) Caracterul organizat al executării sarcinilor de către participanţii la

cercetare; În cazul în care cercetarea la faţa locului se efectuează de mai multe

persoane competente (în echipă), acestea trebuie să cunoască sarcinile concrete

ce trebuie îndeplinite, astfel ca să nu se omită nimic şi să fie evitată repetarea

inutilă a unor activităţi.

Este interzisă intrarea la locul săvârşirii infracţiunii a oricăror persoane,

indiferent de grad, funcţie şi alte calităţi, dacă nu au sarcini în legătură cu

cercetarea locului faptei, cu salvarea vieţii victimei sau cu înlăturarea

pericolelor. Examinarea locului faptei se poate face fie concentric (din exterior

spre interior), fie excentric (din interior spre exterior) sub formă circulară sau

spirală. Nu se va trece niciodată mai departe până când nu au fost examinate în

amănunţime fiecare porţiune de loc sau spaţiu.

16 http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=326970

71

e) Utilizarea aparaturii şi tehnicii criminalistice în raport cu natura şi

particularităţile locului faptei; În raport de natura şi particularităţile locului

săvârşirii infracţiunii, trebuie utilizate în mod selectiv, cu maximă eficienţă cele

mai adecvate aparaturi şi tehnici criminalistice. Astfel, o anume aparatură şi

tehnică criminalistică se va utiliza în condiţii obişnuite şi alta în condiţii speciale

cum ar fi: în mediul subacvatic, în interiorul minelor, în mediul exploziv, etc. De

asemenea, în raport de genul de infracţiune comisă se va folosi un anume aparat,

o anume trusă criminalistică, ori se vor aplica anumite procedee tehnice de

descoperire a urmelor, de executare a fotografiilor judiciare, etc.

f) Consemnarea în cursul cercetării la faţa locului a constatărilor făcute, a

datelor şi a celorlalte elemente ce prezintă interes în cauză; Notările efectuate în

timpul cercetării la locul faptei oferă date pentru întocmirea procesului-verbal de

cercetare la faţa locului, a schiţei, desenelor şi în acelaşi timp pot servi ca date

de referinţă în controlul şi autocontrolul asupra activităţilor desfăşurate la locul

faptei. Menţiunile cuprinse în procesul-verbal vor reflecta caracterul obiectiv,

complet al cercetării, folosindu-se formulări clare, precise, concise, din care să

rezulte că nu a fost omis nici un amănunt, nici un element necesar stabilirii

adevărului, precum şi evitându-se expresiile ambigue sau echivoce, de natură să

conducă la confuzii sau alte interpretări. Pe lângă claritate, precizie şi concizie,

este necesară folosirea unei terminologii conforme cu dreptul procesual penal,

demne şi riguroase, potrivit specificului cercetării.

g)Observarea comportamentului făptuitorului prezent la cercetarea la faţa

locului; Cu ocazia cercetării la faţa locului, pe făptuitor îl preocupă şi totodată îl

îngrijorează anumite stări de fapt care îl învinovăţesc,determinându-l să

reacţioneze de multe ori necontrolat. O importanţă deosebită o prezintă

selecţionarea reacţiilor emotive şi stabilirea legăturii lor cu anumite momente

sau activităţi desfăşurate la faţa locului. Aceste reacţii generează de regulă, un

înalt grad de nervozitate, iar comportamentul făptuitorului nu mai poate fi

controlat şi dirijat conştient. În astfel de situaţii, făptuitorul se exteriorizează

prin: transpiraţie abundentă, schimbarea culorii pielii (înroşire sau paliditate),

tremuratul mâinilor, frământatul mâinilor, neastâmpăr, culegerea unor scame

imaginare de pe îmbrăcăminte, ş.a. În cazul infracţiunilor cu autori

neidentificaţi, o atenţie deosebită trebuie acordată „cercului curioşilor” pentru a

identifica persoanele care prin conduita lor pot avea vreo legătură sau un interes

personal faţă de fapta cercetată.

72

Organizarea şi conducerea competentă a cercetării la faţa locului

Conducerea şi organizarea eficientă a activităţii de cercetare la faţa locului

constituie o condiţie esenţială pentru realizarea sarcinilor specifice actului

procedural analizat. Importanţa acestei reguli este cu atât mai mare, cu cât

cercetarea urmează a fi efectuată de reprezentanţii mai multor organe juridice,

constituiţi într-o echipă. Cercetarea în echipă presupune, în primul rând, o

conducere unică.

Faţă de unele realităţi ale practicii de specialitate, pentru reuşita cercetării

locului faptei, este deosebit de important ca echipa de cercetare, conducătorul

acesteia, să fie lăsaţi să acţioneze în linişte, fără a se interveni din afară, decât

dacă este absolut necesar, şi mai ales, oportun. S-a constatat uneori în practică,

mai ales în cazurile deosebite, cum sunt, de pildă, omuciderile, distrugerile cu

consecinţe grave ş.a., la faţa locului, pe lângă membrii echipei de cercetare, mai

sunt prezente şi alte persoane cu anumite responsabilităţi, din cadrul organelor

judiciare sau din alte domenii. Acestora li se adaugă tot mai frecvent ziariştii.

Câteodată, aceştia pătrund chiar printre primii în zona cercetată pentru a-şi

face o idee despre ce sa întâmplat, sau pentru a formula ipoteze cu privire la

natura şi gravitatea faptelor. Nu întotdeauna aceste persoane respectă regulile

cercetării Ia faţa locului, unele din acestea, chiar elementare, de bun simţ, cum

ar fi crearea de mici urme, atingerea sau modificarea poziţiei unor obiecte,

aspect de natură să producă dificultăţi cercetării propriu-zise, neavând nici

pregătirea necesară şi nici calitatea judiciară. Reprezentanţii presei sau

televiziunii pot să asiste la cercetare, cu respectarea regulilor ce se impun. Faţă

de aceştia, magistratul şi membrii echipei de cercetare trebuie să dea dovadă de

sobrietate de o anumită fermitate când aceştia sunt excesiv de curioşi,

furnizându-le date care pot face obiectul publicării în faza iniţială a anchetei,

fără să influenţeze negativ evoluţia investigaţiei şi fără a crea ecouri nedorite în

opinia publică, prin exagerări, afirmaţii necorespunzătoare realităţii, sau care,

pur şi simplu să servească făptuitorilor .

PRIMELE MĂSURI:

1. Salvarea vieţii victimelor - Imediat după sosirea la faţa locului, poliţistul va

desfăşura după caz, următoarele activităţi: Identificarea victimelor care sunt în

viaţă şi necesită ajutor medical. La nevoie, acordă ajutorul medical victimelor, pe

cât posibil, cu sprijinul persoanelor de specialitate (medic, asistent medical, etc.),

73

chiar cu riscul de a produce unele modificări locului faptei.

Transportarea imediată a victimelor, la cea mai apropiată unitate spitalicească,

marcându-se la locul faptei poziţia acesteia cu cretă, pietre, cărămizi, etc.;

Se vor reţine în scris numele, prenumele şi celelalte date de stare civilă ale

conducătorului auto, ale victimei şi ale persoanei care o însoţeşte, marca, tipul şi

numărul de înmatriculare al mijlocului de transport, cui aparţine şi unitatea sanitară

unde urmează să fie transportată victima. Dacă starea victimei permite, paralel cu

celelalte activităţi, aceasta va fi interpelată în vederea obţinerii de date şi indicii

privind fapta comisă, identitatea făptuitorului şi a martorilor oculari.

2. Înlăturarea pericolelor iminente - în anumite împrejurări, se pot ivi situaţii în

care se reclamă luarea de măsuri ce vizează înlăturarea unor pericole iminente,

cum ar fi: incendii, explozii, electrocutări, intoxicaţii, catastrofe rutiere, navale,

aeriene, etc, unde se impune ca poliţiştii să intervină prompt şi operativ pentru

prevenirea vătămărilor corporale ale victimelor sau limitarea agravării acestora,

respectiv extinderea pagubelor. La fel se va proceda şi în cazul în care cercetarea

la faţa locului se va efectua în încăperi cu toxicitate ridicată, sau în locuri cu

substanţe inflamabile.

3. Asigurarea pazei locului faptei şi conservarea urmelor

Paza locului unde s-a comis o infracţiune se face cu scopul de a exclude

posibilitatea survenirii unor modificări materiale în ambianţa locului faptei,

modificări ce pot fi determinate de anumite persoane în mod intenţionat sau

neintenţionat, de animale ori de intemperiile naturii (vânt, ploaie, zăpadă, etc.).

Pentru aceasta, poliţistul va efectua următoarele activităţi:

delimitarea locului faptei; îndepărtarea curioşilor şi interzicerea accesului

persoanelor în câmpul infracţiunii până la sosirea echipei de cercetare la faţa

locului, indiferent de funcţia sau autoritatea pe care o reprezintă;

îndepărtarea animalelor care pot distruge urmele; dirijarea circulaţiei vehiculelor şi

persoanelor pe itinerarii ocolitoare locului faptei; conservarea urmelor vizibile (de

mâini, de încălţăminte, ale mijloacelor de transport, ale animalelor, etc.) prin

acoperire cu vase, lăzi sau alte obiecte, prin încercuire sau numerotare;

4. Identificarea martorilor oculari, urmărirea şi prinderea făptuitorilor

Continuând paza locului faptei, poliţistul va întreprinde investigaţii în rândul

persoanelor din zona (partea vătămată şi alte persoane învecinate cu locul

74

săvârşirii infracţiunii) pentru identificarea martorilor oculari, precum şi

făptuitorului. În acest sens, poliţistul, va nota datele de stare civilă ale martorilor

oculari şi ce anume cunosc despre fapta comisă.

5. Raportarea evenimentului - După luarea măsurilor prezentate, ori

concomitent cu aceasta, poliţistul raportează evenimentul unităţii de poliţie

competente şi asigură locul faptei până la sosirea echipei de cercetare la faţa

locului, aducându-le la cunoştinţă informaţiile obţinute în urma efectuării

investigaţiei în zonă şi modificările pe care le-a suferit locul faptei până la sosirea

echipei. În practică, se pot întâlni două situaţii:

a. În situaţia în care poliţistul sesizat are competenţa materială şi teritorială, după

luarea primelor măsuri, va efectua cercetarea la faţa locului şi apoi va raporta de

urgenţă unităţii de poliţie ierarhic superioare despre fapta comisă, activităţile

întreprinse şi rezultatele obţinute.

b. În situaţia în care poliţistul nu are competenţă teritorială sau materială, după

raportarea evenimentului va rămâne la faţa locului (excepţie făcând unele cazuri

deosebite, ce nu permit acest lucru – misiuni de importanţă deosebită) până la

sosirea organului de cercetare penală sau echipei competente să efectueze

cercetarea locului faptei, cărora le va aduce la cunoştinţă datele culese privind:

ce infracţiune s-a comis;

4. Procedee şi mijloace de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului

Mijlocul prin care se fixează rezultatele examinării locului săvârşirii infracţiunii

este procesul-verbal de cercetare la faţa locului la care se anexează (potrivit art.131

C.pr.pen.) fotografii judiciare, schiţe, desene şi alte lucrări (filme judiciare pentru

cazuri deosebite).

Procesul-verbal

Procesul-verbal încheiat în vederea fixării rezultatelor cercetării la faţa locului se

numără printre mijloacele de probă cu o semnificaţie deosebită în soluţionarea

cauzei penale. Dată fiind importanţa sa, el va trebui să corespundă anumitor

cerinţe, o bună parte stabilite în mod expres de legiuitor.

Din punctul de vedere al formei şi cuprinsului, procesul-verbal va conţine

următoarele menţiuni, conf.art.91 din C. pr. pen:

1. data şi locul unde este încheiat, ora la care a început şi ora la care s-a

terminat încheierea procesului-verbal;

2. numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;

3. numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există;

75

4. descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;

5. numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă

procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora;

6. menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.

Raportându-ne la structura procesului-verbal - formată dintr-o parte introductivă, o

parte descriptivă şi o încheiere – se cere a fi subliniată ponderea părţii descriptive,

însăşi legea procesual penală impunând necesitatea descrierii amănunţite a situaţiei

locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a stării şi

poziţiei celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu

precizie şi pe cât posibil, la dimensiunile respective (art. 131 C.pr.pcn.). După cum,

pe bună dreptate, se afirmă în literatura de specialitate, procesul-verbal trebuie

redactat în termeni clari şi precişi, astfel încât lectura sa să poată reda întocmai

imaginea locului faptei şi pentru aceia care nu au participat la cercetarea la faţa

locului17

.

Pe plan tactic criminalistic, pentru a se veni în întâmpinarea acestui deziderat, este

necesar, mai întâi, ca la redactarea părţii descriptive să fie avute în vedere

următoarele elemente: descrierea locului faptei va fi făcută în mod amănunţit,

interesând aspectul de ansamblu al acesteia, dimensiunile, topografia sa şi

dispunerea faţă de punctele cardinale, precum şi faţă de alte puncte de reper mai

apropiate, drumurile şi căile de acces, alte particularităţi; descrierea urmelor, a

mijloacelor materiale de probă, a altor obiecte examinate şi ridicate va fi efectuată

detaliat, pe lângă denumirea lor exactă, indicându-se cu precizie locul în care au

fost găsite, distanţele dintre ele sau până la obiectele principale, forma,

dimensiunea, culoarea, alte caracteristici fizico-chimice sau particularităţi de

identificare, precum şi metode tehnico-ştiinţifice criminalistice folosite pentru

descoperirea, fixarea şi ridicarea acestora.

Sunt cazuri nefericite în practică, în care se evită o descriere sau chiar

menţionare a urmelor descoperite, din diverse motive, uneori crezându-se că

acestea nu sunt utile soluţionării cauzei, alteori fiind socotite ca dificil de examinat,

ceea ce subminează bunul mers al anchetei.

Menţionarea în procesul-verbal a oricărui element particular al cercetării,

elemente cum sunt, de exemplu, împrejurările negative. În această alternativă nu

trebuie omisă menţionarea acţiunilor întreprinse în direcţia clarificării şi explicării

17 http://ru.scribd.com/doc/105231475/Acte-Procedurale-in-UP

76

lor.

Dacă există anumite observaţii ale experţilor sau martorilor asistenţi cu

privire la consemnarea celor de mai sus, ele vor fi inserate în procesul-verbal. În

legătură cu acest ultim aspect, ţinem să precizăm că nu trebuie consemnate opiniile 18

sau interpretările personale cu privire la faptă, la autor, la urmele create prin

activitatea infracţională, pentru a nu fi subminat, cel puţin în parte, caracterul

obiectiv al procesului-verbal.

Destul de frecvent se impune o interpretare imediată a urmelor descoperite

în câmpul infracţional, interpretare care, însă, va face obiectul unei constatări

tehnico-ştiinţifice, consemnată separat de specialistul în materie prezent la faţa

locului.

Din cuprinsul procesului-verbal nu trebuie omise menţiunile privind

consecinţele sau pagubele produse de faptele infracţionale cercetate, indiferent de

valoarea sau natura lor. Ultima parte a procesului-verbal va cuprinde o enumerare

exactă a urmelor, a mijloacelor materiale de probă ridicate de la faţa locului şi

persoana căreia i-au fost încredinţate, precum şi a fotografiilor, schiţelor, a altor

înregistrări sau lucrări efectuate în timpul cercetării. Totodată, se va indica ora

începerii şi ora terminării cercetării la faţa locului, după care procesul-verbal va fi

semnat de către organul judiciar şi de către martorii asistenţi pe fiecare pagină,

locurile rămase libere fiind barate19

. Referitor la conduita tactică urmată în

redactarea procesului-verbal, considerăm necesar să subliniem că acesta, pentru a-

şi îndeplini întru totul rolul de mijloc de probă, va trebui să fie redactat, nu numai

potrivit legii, ci şi în conformitate cu anumite condiţii, impuse de practica judiciară

şi subliniate, deseori, de către autorii de specialitate, ca, de pildă, descrierea să

pornească de la general la particular; să fie clară, completă, obiectivă; obiectele de

acelaşi gen să fie numite cu aceiaşi termeni; să nu se aglomereze procesul-verbal

cu descrieri prea amănunţite; să se evite termenii prea tehnici sau neologismele;

descrierea fiecărui obiect să se facă în mod complet.

Dintre regulile tactice criminalistice referitoare la modul de redactare a

procesului-verbal, menţionăm: Prezentarea obiectivă, completă şi clară a

rezultatelor cercetării, în exclusivitate pe baza constatărilor directe ale organului

judiciar, evitându-se deducţiile, diversele interpretări ale stării locului, sau

raportarea Ia anumite afirmaţii ale martorilor ori victimelor;

19

http://andreivocila.wordpress.com/2010/10/19/cercetarea-la-fata-locului-investigatia-tehnico-stiintifica-a-locului-faptei/

77

Folosirea unui mod de exprimare riguros exact, precis şi concis, a unei

terminologii uzuale, accesibile şi unitare sub raport procesual penal, astfel încât să

fie prevenit echivocul sau ambiguitatea. Se va evita folosirea unor termeni de

strictă specialitate, iar în ipoteza că aceştia nu vor putea fi totuşi, evitaţi, să se

procedeze la explicarea lor. Descrierea celor constatate în ordinea în care s-a

desfăşurat cercetarea la faţa locului, ceea ce impune ca procesul-verbal să fie

redactat,de regulă, chiar la locul faptei, pentru a nu se omite nici un amănunt. În

cazurile deosebite, întocmirea procesului-verbal se poate face şi la sediul organului

judiciar, însă, pe baza unor note detaliate luate de conducătorul echipei în timpul

cercetării, apelându-se şi Ia imaginile înregistrate pe bandă videomagnetică.

Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau de examinare medico-legală

În situaţiile în care la faţa locului sunt descoperite obiecte ce impun o examinare în

condiţii de laborator pentru descoperirea urmelor existente pe ele, acestea sunt

ridicate şi trimise (însoţite de rezoluţia motivată) specialiştilor în vederea efectuării

unor constatări tehnico-ştiinţifice. Rezultatul acestor examinări se materializează în

raportul de constatare tehnico-ştiinţifică ce se anexează la dosarul cauzei.

Schiţa locului faptei

Schiţa locului faptei, denumită şi plan-schiţa sau desen-schiţa, este destinată fixării

şi prezentării, în ansamblu, a locului faptei, a modului în care sunt dispuse, în plan,

obiectele şi urmele infracţiunii, precum şi a distanţelor sau a raportului de poziţie

dintre acestea. Principalul rol al schiţei locului faptei este acela de a facilita

formarea unei imagini cât mai apropiate de realitate asupra scenei infracţiunii,

astfel încât constatările cuprinse în procesul-verbal să fie clar înţelese.

De mare importanţă pentru calitatea şi exactitatea unei schiţe efectuate la faţa

locului este şi folosirea unor semne convenţionale unitare, aşa cum s-au impus în

practica de specialitate:

Fotografia şi filmul judiciar executate la faţa locului - Fotografia judiciară

executată la faţa locului se numără printre cele mai importante mijloace de fixare a

rezultatelor cercetării, deşi este considerată drept o modalitate auxiliară procesului-

verbal.

Fotografia la faţa locului include, aşa cum s-a văzut, fotografia de orientare,

fotografia schiţă, fotografia obiectelor principale, fotografiile de detaliu şi

măsurătorile fotografice. Filmul şi videofonograma judiciară se înscriu printre

metodele moderne de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului, metode

devenite, în prezent, indispensabile în cazurile deosebite (omor, distrugeri

provocate de explozii şi incendii, accidente feroviare, aeriene etc.).

78

Înregistrarea pe bandă videomagnetică, spre deosebire de filmare, prezintă mai

multe avantaje ce nu pot fi neglijate. Astfel, ea este mai uşor de executat, deci nu

necesită o pregătire deosebită din partea celui care o execută. Totodată, permite

verificarea imediată a calităţii şi eventuala refacere a acesteia, în măsura în care

situaţia o impune. Specialistul criminalist, medicul legist şi alţi specialişti care au

fost solicitaţi la cercetarea locului faptei, vor fi menţionaţi nominal în procesul-

verbal, indicându-se operaţiunile şi constatările ce le-a efectuat fiecare. Atunci

când se impune, acestora li se vor solicita, separat, rapoarte de constatare tehnico-

ştiinţifice sau planşe fotografice. În termen de 10 zile de la încheierea cercetării la

faţa locului, se va întocmi, de către specialistul criminalist, planşa fotografică cu

aspecte şi urme de la faţa locului respective, cu celelalte mijloace materiale de

probă descoperite şi ridicate de la faţa locului, indiferent cui aparţin.

Planşele fotografice vor fi semnate pe fiecare pagină de cel care le-a executat şi de

către cel care a încheiat procesul verbal şi vor fi ştampilate pe fiecare fotografie în

parte, după care vor fi ataşate la procesul-verbal.

Traseul parcurs de câinele de urmărire, indiferent de direcţia deplasării şi de

rezultatul obţinut, va fi consemnat într-un proces-verbal cu schiţă anexă, separat de

cel privind cercetarea la faţa locului, care vor fi semnate de subofiţerul conductor

şi de cel care l-a însoţit. Aceste documente vor fi anexate procesului-verbal de

cercetare la faţa locului.

5. Concluzia

După cum se ştie, orice activitate infracţională presupune prezenţa

făptuitorului la faţa locului şi desfăşurarea de către acesta a unor activităţi ce

produc modificări ale ambianţei locului respectiv. În activitatea de soluţionare a

cauzelor penale este necesară interpretarea şi examinarea acestor modificări ale

locului faptei ce au legătură cu infracţiunea. Pe baza lor se pot obţine date

referitoare la: faptă; persoana făptuitorului; împrejurările în care s-a comis fapta.

Cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului, organele de cercetare penală ale poliţiei (în

unele situaţii procurorul sau instanţa de judecată) aplică în practică cunoştinţele expuse la

disciplina criminalistică, privind folosirea truselor criminalistice, executarea fotografiei judiciare,

precum şi metodele şi procedeele de descoperire, conservare, fixare, interpretarea şi ridicare a

urmelor şi a celorlalte mijloace materiale de probă.

În concluzie, pot spune că cercetarea la faţa locului este o activitate complexă,

informativ-operativă, criminalistică şi de cercetare penală, în cadrul căreia ponderea este deţinută

de operaţiunile tehnico-criminalistice, desfăşurate pentru căutarea, descoperirea, relevarea,

fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi altor mijloace materiale de probă.

79

Ceea ce semnifică faptul că orice cercetare la faţa locului deja efectuată, trebuie

numaidecît înscrisă într-un proces-verbal.

V. Actele procesuale penale cu participarea specialistului/expertului.

1.Introducere

2.Constatarea tehnico-siintifica si expertiza judiciara

2.1 Noţiuni generale despre constatarea tehnico-ştiintifică şi expertiza judiciară

2.2 Genuri de constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize ;constatarea tehnico-

ştiinţifică şi expertiza criminalistică

2.3 Modul de dispunere şi efectuare a constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a

expertizelor

2.4 Aprecierea şi valorificarea concluziilor constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a

expertizelor în activitatea de cercetare penală

2.5 Particularităţi în dispunerea şi efectuarea altor genuri de constatări tehnico-

ştiinţifice, tehnice-auto şi contabile

3.Expertizele medico-legale

3.1 Notiuni generale

80

3.2 Clasificarea expertizelor medico-legale

3.3 Obiectivele generale

3.4 Particularităţi în dispunerea şi efectuarea constatarii expertizei medico-legale

4.Concluzii

1.Introducere

Aflarea adevarului in unele cause penale presupune cunoasterea si rezolvarea

unor probleme de stricta specialitate, motiv pentru care se recurge la

cunostintele unui expert. In aceasta privinta ar 142 CPP RM prevede ca atunci

cind pentru constatarea circumstantelor ce pot avea importanta proatorie pentru

cauza penala sint necesare cunostinte speciale in domeniul stiintei, tehnicii, artei

sau a mestesugaritului, organul de urmarire penala sau instanta de judecata

dispune la cererea partilor, iar organul de urmarire penala si din oficiu, efectuarea

unei expertize/

Expertiza constituie un rpocedeu probatoriu. Spre deosebire de constatarile

tehnico-stiintifice sau medico-legale, in legea procesuala penala expertiza nu este

enumerate printer mijloace de proba. Mijloc de proba il constituie raportul

expertului care contine probele- concluziile expertului.

2.Constatarea tehnico-siintifica si expertiza judiciara

2.1.Noţiuni generale despre constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza judiciară

.

A Constatarea tehnico-ştiinţifică

Baza legală CPP prevede expres cînd se poate dispune constatarea tehnico-ştiinţifică şi de

către cine

81

Constatarea Tehnico-ştiinţifică se poate dispune cînd există pericol de

dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi cînd

este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

Constatarea se efectuează de regulă de către specialişti sau tehnicieni care

funcţionează în cadrul ori pe lînga instituţia de care aparţine organul de urmărire

penală.

Poate fi efectuată şi de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul

altor organe

Definiţia Constatarea este activitatea de interpretare şi valorificare

imediată a urmelor mijloacelor materiale de probă şi împrejurărilor de fapt

desfăşurate de specialiştii sau tehnicienii care funcţionează în cadrul ori pe lîngă

instituţia de care aparţine organul de urmărire penală sau din alte organe în

scopul identificării făptuitorilor şi a obiectelor folosite pentru săvîrşirea

infracţiunii.

Constatarea este menţionată în cpp alături de celelalte

mijloace de probă ,dar constatarea nu reprezintă un mijloc propriu-zis de probă ci

un procedeu de probaţiune ,o operaţie tehnică ,o modalitate de examinare a unor

mijloace materiale de probă.

EXPERTIZA JUDICIARĂ

a)Baza legală

CPP Articolul ‘Mijloacele de probă “ prevede printre altele ca mijloace de

probă şi expertizele.

CPP---“Cînd pentu lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei în

vederea aflării adevarului sunt necesare cunoştinţele unui expert organul de

urmărire penală ori instanţa de judecată dispune la cerere sau din oficiu

efectuarea unei expertize”.

82

Expertizele sunt efectuate de experţi.

Expertizele se dispun de către organul de cercetare penală. b)Definiţia

Expertiza judiciară este rezultatul unei activităţi de cercetare ştiinţifică

realizată de unul sau mai multi experţi, la cererea organelor judiciare în vederea

prelucrării faptelor din anumite domenii ,pentru a le face accesibile activităţii

judiciare.

Expertiza criminalistică este o activitate de cercetare ştiinţifică a urmelor şi

mijloacelor materiale de probă în scopul identificării persoanelor, animalelor,

obiectelor, substanţelor sau fenomenelor, de determinare a anumitor însuşiri ori

schimbări intervenite în conţinutul, structura, forma şi aspectul lor.

Cu ajutorul expertizei se realizează lămurirea unor situaţii care necesită

cunoştinţe de specialitate în anumite domenii de activitate .

2.2Genuri de constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize. Constatarea tehnico-

ştiinţifică şi expertiza criminalistică

Datorită sferei largi de domenii în care se solicită şi se foloseşte

sprijinul experţilor nu s-a stabilit un criteriu unic de clasificare a constatărilor

tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor

În literatura de specialitate se folosesc următoarele criterii de

clasificare :

a)-După natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertize

b)După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei

c)După modul de desemnare al experţilor

d)După modul de organizare al experţilor

83

d)după modul de organizare găsim:

-Expertize simple –efectuate de un specialist dintr-un anumit

domeniu de activitate

-Expertize complexe-necesită pentru lămurirea faptelor

cunoştinţe din mai multe domenii ,deci vor fi efectuate de experţi din mai multe

domenii de activitate, cu specializări diferite

c)după modul de desemnare al experţilor :

-Expertize simple-pentru efectuarea expertizei expertul este

numit de organul judiciar

-Expertize contradictorii-experţii sunt numiţi de către organele

judiciare şi de către părţi.

-Expertize supravegheate-în acest caz părţile pot desemna un

specialist autorizat care să controleze modul de efectuare a expertizei.

b)după modul în care legea reglementează necesitatea efectuării

expertizei:

-Expertize facultative-sunt dispuse de organele judiciare atunci

cînd acestea socotesc că pentru lămurirea unor situaţii este necesară opinia unui

expert

-Expertize obligatorii –cele a căror efectuare este expres

prevazută de lege

a)după natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză

Este criteriul cel mai potrivit de clasificare a expertizelor pt structurile de

poliţie şi avem;

-Expertize tehnice –efectuate de experţi tehnici

-Expertize contabile –efectuate de experţi contabili

-Expertize medicale-efectuate de medici legisti sau alti medici

abilitaţi să efectueze expertiza

84

-Expertize criminalistice –sunt expertizele cele mai des folosite

de organele de poliţie

Definiţie: Expertizele criminalistice sunt rezultatul activităţilor de

cercetare ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă în scopul

identificării persoanelor, obiectelor, substanţelor şi fenomenelor aflate în

legătură cauzală cu fapta.

În funcţie de natura problemelor care sunt supuse expertului spre cercetare

expertizele criminalistice se împart în:

Expertizele criminalistice ale scrisului şi semnăturii. Se mai numeşte expertiză grafică şi are ca obiect descoperirea falsurilor,

stabilirea autenticităţii unor înscrisuri a autorilor unor texte sau semnături

.Trebuie facută diferenţa între această expertiză şi expertiza grafologică.

Expertiza grafologică are ca obiect stabilirea temperamentului, a configuraţiei

caracteriale şi a comportamentului subiecţilor autori ai scrisului.

Expertiza dactiloscopică –are ca obiect stabilirea autorului urmelor digitale găsite la faţa locului.

Expertiza traseologică –are ca obiect identificarea persoanelor, animalelor sau obiectelor, urmelor imprimate de către acestea în diferite locuri..respectiv urme de picioare, urmele lăsate de mijloacele de transport ,de instrumentele de efracţie, urme de dinţi, urme de buze, de urechi, păr, corpuri delicate în caz de incendiu.

Expertiza balistică-are ca obiect identificarea armelor de foc şi a muniţiilor după urmele rămase pe proiectile, focoase şi alte elemente.

Expertiza bancnotelor –are ca obiect stabilirea bancnotelor false şi modul de falsificare .

Expertiza chimică –are ca obiect identificarea substanţelor corp delict sau obiect al unei infractiuni precum şi al componentelor acestora .

Expertiza tehnică a documentelor.

Expertiza vocii .

85

2.3Modul de dispunere şi efectuare a constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a

expertizelor

Expertizele nu se folosesc în toate cauzele instrumentate de organele

judiciare ci numai în cazurile cînd organul judiciar consideră necesară expertiza şi

în cazurile obligatorii expres prevăzute de lege .Este bine ca organul judiciar să se

folosească de cîte ori e posibil de părerea expertului.

Cazurile obligatorii sunt stabilite prin cpp şi sunt următoarele:

*în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav.

*cînd organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are

îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.

*dacă nu s-a stabilit cauza morţii prin intermediul unei constatări

medico-legale anterioare .

Constatările tehnico-ştiinţifice sunt dispuse prin rezoluţie motivată

de către organul de urmărire penală iar expertizele se dispun prin ordonanţă

emisă de organele de urmărire penală sau prin încheiere emisă de instanţa de

judecată.

După alegerea timpului optim de dispunere a expertizei organul de

urmărire penală întocmeşte rezoluţia motivată sau ordonanţa. .Pentru aceasta

trebuiesc formulate o serie de întrebări care să îndeplinească următoarele

condiţii:

a)să se refere la obiectul expertizei şi la pregătirea specialistului sau

expertului.

b)să fie clare şi precise.

c)să fie formulate astfel încît să oblige la un răspuns cert pozitiv sau negativ

d)să aibă o legatură logică între ele

e)să nu solicite expertului sau specialistului să facă aprecieri cu privire la

încadrarea juridică a faptei.

86

Următoarea etapă sau activitate desfaşurată de organul de urmărire penală

este numirea experţilor recomandaţi .În cazul acestei etape trebuie să se ţină

seama de condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească experţii şi anume:

-să aibă calificarea corespunzătoare şi o bogată activitate practică

-să nu facă parte din personalul unităţii în care s-a săvîrşit infracţiunea

Referitor la dispunerea expertizelor organul de urmărire penală are şi

următoarele obligaţii:

1. să încunoştiinţeze apărătorul învinuitului sau inculpatului că urmează a fi dispusă o expertiză 2. să cheme părţile şi să le aducă la cunoştinţă dreptul pe care îl au de a completa întrebările 3. să pună în vedere părţilor că au dreptul să recomande un expert pe lîngă cel numit de organul judiciar

O ultimă activitate a organului de urmărire penală privind dispunerea expertizei o

constituie stabilirea termenului de realizare a acesteia şi de depunere a

raportului, termen ce se aduce la cunoştinţa expertului ales.

În vederea efectuării constatărilor tehnico-ştiinţifice şi expertizelor se efectuează

o serie de activităţi care pot fi cuprinse în patru etape:

1. Examinarea prealabilă -se verifică legalitatea şi conţinutul actului de dispunere 2. Examinarea intrinsecă -se examinează materialul pus la dispoziţie, cel ridicat de la faţa locului precum şi modelele sau probele de comparaţie 3. Examinarea comparativă –se compară mai întîi proprietăţile şi caracteristicile generale iar apoi proprietăţile şi caracteristicile individuale 4. Evaluarea rezultatelor şi formularea concluziilor

Concluziile cuprind răspunsurile la întrebările formulate în actul de dispunere al

expertizei.

Activitatea expertului se materializează într-un raport de constatare tehnico-

ştiinţifică. Acesta cuprinde trei părţi:

Partea introductivă

Descrierea detaliată a modului în care a fost efectuată constatarea

Concluziile

87

2.4 Aprecierea şi valorificarea concluziilor constatării tehnico-ştiinţifice şi

expertizelor în activitatea de cercetare penală

Aprecierea concluziilor cuprinse într-un raport de constatare tehnico-

ştiinţifică se face de către organul de cercetare penală. Acesta decide dacă

expertiza a fost efectuată conform normelor legale, este concludentă şi poate fi

folosit raportul ca material probatoriu.

Verificarea rapoartelor se efectuează sub douaăaspecte:

a) din punct de vedere al respectării regulilor procedurale

b) din punct de vedere al conţinutului

Referitor la primul aspect se va urmări:

-modul în care a fost numit expertul şi dacă nu sunt motive de recuzare

-dacă în raport există o descriere clară a elementelor examinate de

specialist

-dacă s-a dat răspuns la toate întrebările şi dacă răspunsurile sunt complete

-dacă părţile au fost citate (în cazul în care legea prevede acest lucru)

-dacă au existat opinii separate şi dacă acestea au fost consemnate în

raport

-dacă raportul este semnat, parafat şi avizat de organul tutelar al expertului

În cazul cînd condiţiile prezentate mai sus sunt îndeplinite organul de

cercetare penală va trece la verificarea celui de-al doilea aspect stabilind:

*dacă raportul corespunde exigenţelor de ordin logic şi ştiinţific

*dacă raportul este suficient motivat

*dacă specialistul a folosit toate materialele avute la dispoziţie

*dacă specialistul sau expertul a folosit metodele şi tehnica cea mai noua şi

mai adecvată domeniului respectiv

*se va verifica logica raţionamentelor pe care se bazează expertul

88

*dacă răspunsurile specialiştilor şi experţilor la întrebările puse nu se

contrazic

În urma verificărilor organul de urmărire penală poate admite

raportul de expertiză sau în cazul cînd acesta nu corespunde poate proceda dupa

cum urmează:

a)pentru rezolvarea unor neclarităţi organul judiciar poate chema pe expert

pentru a se lămuri

b)dacă expertiza este incompletă organul judiciar poate solicita un supliment de

expertiză

c)dacă concluziile expertului prezintă inexactităţi ori expertiza trebuie anulată din

diferite motive care nu pot fi remediate, se va dispune efectuarea unei noi

expertize

2.5 Particularităţile în dispunerea şi efectuarea altor genuri de constatări,

expertize, contabile, tehnice-auto

În general constatările tehnico-ştiinţifice se efectuează de către specialişti

din cadrul instituţiei din care face parte organul de cercetare penală care

instrumentează cauza. În anumite cazuri constatarea poate fi efectuată şi de alţi

specialişti.

O excepţie o constituie exhumările care se dispun atît în faza de urmărire

penală cît şi în faza de judecată .

În unele cazuri constatările medico-legale sunt indispensabile rezolvării

cauzei.

Dupa efectuarea constatării medico-legale, raportul este supus obligatoriu

avizului comisiei de control şi avizare a activităţii medico-legale.

3.Expertizele medico-legale

89

3.1 Expertizele medico-legale reprezinta unul dintre cele mai importante

aspecte in practica medico-legala facind parte integranta din categoria

expertizelor.

Expertizele medico-legale: sunt mijloace de proba forma practica in care

medicina legala sprijina organele competente in solutionarea cazurilor judiciare

3.2 Clasificare- dupa materialul pe baza caruia sunt efectuate :

· expertize pe cadavru

· expertize pe persoane in viata

· expertize pe baza de acte medicale

· expertize de laborator

Expertizele se efectueaza in reteaua de medicina legala- medici legisti, dar in

unele cazuri exceptionale unele categorii de expertize- inclusiv cele pe cadavru

sunt efectuate de medicul de medicina generala care au in aceste cazuri calitatea

de medic legist delegat aprobata de directia sanitara a judetului si avizul

conducerii I.M.L.

Expertiza medico-legala pe cadavru

Este deosebita procedural si ca obiective de autopsia realizata in serviciile de

anatomie-patologie.

Autopsia medico-legala se efectueaza numai pe baza unor ordonante- adrese

emise de :

· procuratura

· birourile judiciare ale politiei

· instanta de judecata

www.referat.ro

90

Ordonantele pe de o parte aduc informatii asupra imprejurarilor in care s-a

produs decesul- date care rezulta din procesul verbal intocmit la fata locului si din

datele de ancheta, iar pe de alta parte se formuleaza intrebarile-obiectivele la

care trebuie sa se raspunda in raportul de expertiza la capitolul concluzii.

Autopsia medico-legala este obligatorie (conform C.P.P. art. 114) ori de cate ori

moartea este:

moarte violenta- orice moarte care are cauze externe organismului fiind urmarea unui agent traumatic (mecanic, fizic, chimic)

omucidere

sinucidere

accident

moarte suspecta- moartea suspecta nu este o notiune medico-legala, ci un termen juridic, care antreneaza implicit o activitate de ancheta.

Termenul de moarte suspecta include decesele inexplicabile, decesele

produse in imprejurari necunoscute si in locuri neobisnuite si decesele survenite

cu torul neasteptat la persoane in plina stare de sanatate aparenta. Deci este o

moarte care ridica suspiciuni prin conditiile si circumstantele prin care se produce.

In cadrul mortilor suspecte au fost inglobate si alte aspecte:

decesele survenite in primele 24h de la internare in unitati spitalicesti

decesele in cursul interventiilor chirurgicale

decesele prin complicatii ale sarcinii, nasterii si lauziei

decesele copiilor 0-1 an ( acum anatomia-patologica infantila)

decesele puse in legatura cu deficientele in acordarea asistentei medicale

cadavre cu identitate neprecizata

3.3 Obiectivele generale ale expertizei medico-legale pe cadavru

1. Stabilirea identitatii cadavrului

2. Stabilire felului mortii (violenta, neviolenta, prin inhibitie)

3. Stabilirea cauzei medicale a mortii

4. Stabilirea datei producerii mortii

91

5. Stabilirea existentei leziunilor corporale:

mod de producere

data producerii

etc. 6. Precizarea legaturii cauzale intre leziunile corporale si moarte

7. Felul si calitate ingrijirilor medicale acordate.

8. Metodologia expertizei medico-legale pe cadavru

Totalitatea elementelor tactice si tehnice ce se aplica in vederea solutionarii

obiectivelor formulate de organele de cercetare penala in ordonanta sau a

obiectivelor generale ale expertizei.

Nu are reguli fixe, se adapteaza specificului fiecarui caz.

Etape:

I. Examenul la fata locului- se efectueaza in echipa operativa:

procuror

politist

medic legist

· se examineaza locul gasirii cadavrului (inclusiv urmele biologice) care pot fi

diferit de locul faptei, se pot face corelatii ulterioare intre acesta si ce se

descopera la examenul cadavrului

· medicul legist examineaza:

· pozitia cadavrului

· imbracamintea

Hainele pot fi purtatoare ale unor urme materiale menite sa lamureasca unele

aspecte esentiale ale anchetei. Astfel acestea pot prezenta:

· urme ale solului, modul de dispunere ale acestuia poate da informatii asupra

mecanismului de producere a leziunilor (cadere, tarare, etc.)

· sfasieri, rupturi- informatii despre dinamica agresiunii;

92

· accidente rutiere : desenul pneurilor, amprenta mastii radiatorului, a farului,

urme de vopsea, etc.

· agresiuni cu arme albe : taieturi ce corespund sediului plagilor constatate pe

corpul victimelor;

· impuscare : urme datorate factorilor suplimentari (urme de pulbere nearsa,

arsuri, urme de fum, etc.)

· produse biologice :

-sange- de la victima si agresor

-sperma- viol

-alte- urina, fecale, fire de par, etc.

II. Examenul corpurilor delicte

La fata locului se urmareste:

· existenta unor eventuale urme biologice pe suprafata acestora

· corespondenta posibila dintre leziunile cadavrului si corpul delict

Criminalistul are un rol important aici, acesta:

· realizeaza o descriere cat mai amanuntita a corpurilor delicte

· prelevarea tuturor urmelor (amprente, etc.) in vederea identificarii

persoanelor care au utilizat acel corp delict

Corpurile delicte:

· se ridica cu manusi

· se ambaleaza (cutii, saci de plastic)

· se eticheteaza

· se trimit la laboratorul de biocriminalistica

Pana la inaintarea acestora la laboratoare acestea sunt in grija organelor de

cercetare penala.

93

Laboratoarele vor examina urmele corpurilor delicte si urmele biologice gasite,

stabilind natura, apartenenta de specie, grup, persoana.

III. Examenul cadavrului- autopsia cadavrului

Precedat de o cercetare medicala a imprejurarilor in care a survenit decesul,

informatii luate din:

· documente medicale (FO)

· apartinatori

· persoane din anturaj

Autopsia consta intr-un examen extern si unul intern, uneori examenul extern

este precedat de un examen preliminar care intruneste elementele constatate la

fata locului sau la locul efectuarii autopsiei dar inainte de indepartarea hainelor si

realizarea toaletei cadavrului.

1.Examenul extern

Se efectueaza sistematic; cap-gat-trunchi-membre superioare-membre inferioare

Datele culese in cadrul examenului extern pot fi impartite in mai multe categorii

distincte:

· date de identificare

· semnele mortii reale

· semne de violenta

· semne de tratament medical

· semne diverse

2.Examenul intern

Consta in deschiderea cadavrului, examinarea si sectionarea viscerelor

Deschiderea se realizeaza sistematic:

· cutia craniana

94

· cavitatea toracica

· cavitatea abdominala

· uneori deschiderea coloanei vertebrale- pentru explorarea maduvei

· in cazul fracturilor- se diseca focarul de fractura

Tehnica autopsiei respecta in general regulile clasice dar uneori trebuie adaptata

la specificul cazului.

Ex1.-in embolia gazoasa- se incepe cu deschiderea cutiei toracice cu deschiderea

cordului sub apa, inainte de sectionarea vaselor mari ale gatului.

Ex2.-disectia plan cu plan in impuscare, plagi penetrante.

Autopsia se desfasoara fie pe teren fie in locuri special amenajate- sali de

autopsie la nivelul institutiilor medico-legale. Se efectueaza de catre medic si

laborant.

IV. Examenul agresorului sau a presupusului agresor- se realizeaza de

urgenta

· examenul hainelor

· examen somatic general

· leziuni corporale- data producerii lor si mecanismul de producere ceea ce ar

putea demonstra lupta victima-agresor

· stabilirea starii de influenta alcoolica prin examen clinic si de laborator

(alcoolemie si alcoolurie)

· examen psihic preliminar- iar cand se depisteaza stari psihopatologice se

solicita o expertiza psihiatrica medico-legala.

Examinari complementare in expertizele medico-legale pe cadavru

1. Examen histopatologic- obligatoriu cand examenul necroptic

macroscopic nu evidentiaza leziuni morfopatologice capabile sa elucideze cauza

medicala a mortii.

95

Se recolteaza fragmente din principalele organe :

· creier

· plaman

· ficat

· rinichi

· cord

· din toate leziunile cu caracter patologic sau traumatice.

2. Examenul toxicologic-se face in mortile prin intoxicatie sau cele

presupuse ca atare. Se recolteaza:

· continut gastric

· sange- cutia craniana

· urina

· organe (ficat, rinichi)

3. Examene biocriminalistice;

· examenul petelor de sange

· reactii de identificarea petelor de mucus, sperma

4. Examene bacteriologice- la nevoie

5. Examen radiologic

3.4 Particularităţi în dispunerea şi efectuarea constatarii expertizei medico-

legale

96

Expertiza medico-legală se efectuează numai de medici legisti sau de comisii de

medicină legală în laboratoare şi institute de medicină legală.

Expertiza medico-legală trebuie efectuată într-un moment foarte

apropiat comiterii faptei şi de aceea se dispune de regulă numai în faza de

urmărire penală.

4.Concluzii

Expertiza judiciara prezinta o varietate de activitate practica, efectuata in

scopul cercetarii unor situatii de fapt pentru stabilirea adevarului in cauzele

penale, civile, efectuata in cazurile legate in baza ordonantei organului de

urmarire penala sau incheierii instantei de judecata, de catre personae

competente in stiinta, tehnica, arta si maiestrie.

Expertizele judiciare in R.M se efectueaza de personae competente din

cadrul institutiilor statale de expertiza, precum si de catre experti particulari,

inclusi in Registrul de Stat al expertilor judiciary atestati, sau de alte personae

competente si necointeresate in rezolvarea problemelor ce intereseaza

organelle de urmarire si

Semnificaţie şi importanţă

Activitatea expertului trebuie să se finalizeze într-o formulă concentrată, care

este chiar reglementată în ceea ce priveşte forma, conţinutul şi procedura de

realizare şi administrare. Această formulă este reprezentată de raportul de

expertiză, document elaborat pentru organul care a dispus / ordonat expertiza

(în cazul expertizelor judiciare) sau pentru beneficiarul care a contractat

expertiza (în cazul expertizelor extrajudiciare).

Importanţa raportului de expertiză judiciară este dată de statutul său de

probă ştiinţifică, ce conţine nu doar concluzii sau răspunsuri la întrebări, ci şi

elemente care prezintă succint, dar veridic şi acoperitor pentru justa

soluţionare a cauzei, istoricul cauzei, etapele expertizei, constatările şi

97

consideraţiile expertului, treptat, până la formularea concluziilor. Datorită

acestei varietăţi de informaţii şi a desfăşurării lor în mod logic, raportul de

expertiză capătă o valoare probatorie deosebită, superioară mărturiei şi chiar

înscrisurilor.

Raportul de expertiză extrajudiciară are importanţă specială, foarte

particulară de la o situaţie la alta. Un raport de evaluare de active trebuie să fie

o dovadă elaborată profesionist asupra stării cantitative şi calitative a unor

active, folosită cel mai adesea ca document pentru angajări de obligaţii;

importanţa sa va fi remarcată atunci când se va constata că prezintă o bună

corespondenţă cu situaţia reală. Un raport tehnico-ştiinţific este un document

de referinţă pentru proiecte care angajează eforturi şi resurse considerabile,

aşa cum un raport comandat de un beneficiar pentru elucidarea unor situaţii

contradictorii are caracterul unui mijloc de informare şi documentare de nivel

elevat care înlătură presupuneri şi suspiciuni apăsătoare, creând condiţiile

necesare dezvoltării unor relaţii constructive.

Rigori de formă, de procedură şi de conţinut

Forma unui raport de expertiză poate fi orală (dacă expertiza se desfăşoară în

faţa organului care a dispus / ordonat efectuarea sa) sau scrisă (dacă expertiza

presupune cercetare pe teren / laborator etc.); forma depinde de asemenea,

de natura şi de specificul problemei care a generat expertiza.

În toate cazurile în care efectuarea expertizei necesită timp, documentări,

deplasări, cercetări, analize, teste sau încercări de laborator etc., raportul de

expertiză are formă scrisă.

La redactarea raportului de expertiză judiciară trebuie respectate mai multe

reguli de procedură:

- raportul se redactează pe file albe A4, de regulă numai pe o pagină; regula

consacrată a fost redactarea dactilografiată, formulă înlocuită masiv de

redactarea printată, cu caractere standard;

- textul raportului se realizează cu fraze şi propoziţii clare, utilizând un

vocabular accesibil, dar şi termeni de specialitate explicaţi. Dacă se folosesc

98

formule, desene ori ilustraţii, acestea se inserează în text respectând regulile

de redactare specifice;

- o regulă esenţială în redactarea raportului de expertiză o reprezintă

acurateţea documentului; dacă este totuşi nevoie de mici corecţii, acestea se

vor putea face pe textul finalizat, cu semnătură alăturată; dacă aceste

corecturi nu se fac, se ajunge la aplicarea unei forme de îndreptare –

Completare la raportul de expertiză. În raportul de expertiză nu sunt admise

greşeli sau ştersături;

- raportul se redactează în mai multe exemplare (originalul pentru instanţă, o

copie-martor pentru expert şi câte o copie pentru fiecare parte din acţiune);

- fiecare pagină trebuie să fie numerotată şi să poarte semnătura şi parafa

expertului. Semnătura şi parafa se aplică pe toate exemplarele, pentru a evita

substituirea unor pagini. Regula se aplică şi anexelor la raportul de expertiză, în

formule adecvate. Pe ultima pagină se va trece data redactării raportului.

Raportul de expertiză extrajudiciară se redactează aproape după aceleaşi

rigori; unele aspecte pot fi mai pretenţioase (cazul rapoartelor pentru

expertize care conţin investigaţii de laborator, de exemplu), altele pot fi mai

puţin riguroase (privind numărul de exemplare ale raportului, de exemplu).

Pentru a se asigura raportului de expertiză o ţinută corespunzătoare trebuie

respectate unele condiţii privitoare la stil şi conţinut. Astfel, raportul de

expertiză trebuie să fie clar şi concis, fără formulări sau termeni echivoci (ci

dimpotrivă se impune o terminologie de specialitate, adecvată); nu se vor face

trimiteri la lucrări în afara dosarului. Se vor utiliza pe cât posibil fraze scurte,

dense şi clare. Termenii tehnici, greu accesibili, se vor explica la piciorul paginii

sau în paranteze, pentru a se înlesni înţelegerea concluziilor.

Raportul de expertiză nu trebuie să conţină păreri personale în legătură cu

diferitele acte normative sau cu dispoziţiile legale ale unor organe

administrative. Aceasta nu înseamnă că expertul nu este liber în formarea

opiniei sale, fără însă ca aceasta să reflecte bunul plac sau arbitrariul

expertului.

Raportul de expertiză se depune la termenul stabilit; raportul expertizei

judiciare se depune cu minimum cinci zile înainte de data şedinţei de judecată,

menţionată de instanţă în scrisoarea trimisă expertului; în cazul expertizelor

99

extrajudiciare, termenul este stabilit în clauza referitoare la termenul de

finalizare a expertizei. Nerespectarea, fără motive întemeiate, a termenului

stabilit pentru depunerea raportului de expertiză judiciară, poate conduce la

amendarea expertului de către instanţă. În cazul expertizei extrajudiciare,

sancţiunile pentru nedepunerea raportului la termen trebuie să fie menţionate

în contract.

La depunerea originalului raportului de expertiză judiciară, expertul depune

la Biroul local de expertize sau, după caz, la registratura instanţei şi câte o

copie după raportul de expertiză pentru fiecare parte aflată în cauză; de

asemenea, expertul prezintă şi copia-martor a raportului, pe care se va

menţiona numărul de înregistrare a setului de documente depuse; copia-

martor rămâne la expert şi constituie proba depunerii raportului. Nu este

admisă nici o diferenţă de conţinut între copiile raportului şi raportul original.

Structura raportului de expertiză

Raportul de expertiză se prezintă ca un document organizat în secţiuni.

Organizarea în acest fel a raportului de expertiză este impusă de nevoia

asigurării fluenţei şi clarităţii informaţiilor în raport.

Un raport de expertiză judiciară cuprinde antetul şi următoarele secţiuni:

Preambul; Părţile; Scurt istoric; Obiectivul expertizei; Desfăşurarea expertizei;

Constatările expertului; Concluzii; (Borderou de anexe); Anexe.

Antetul raportului de expertiză conţine denumirea instituţiei care a dispus

expertiza, numărul dosarului şi termenul de judecată pentru care trebuie

depus raportul de expertiză.

Preambulul raportului de expertiză cuprinde: numele şi prenumele expertului,

profesia şi calificarea sa, numărul legitimaţiei de expert, data la care a fost

efectuată numirea expertului, data şi numărul recomandării Biroului local de

expertize.

Părţile sunt menţionate cu numele, prenumele, adresa de domiciliu (sau, după

caz, domiciliul ales) şi calitatea lor în proces (reclamat şi pârât – în cauzele

civile, respectiv parte vătămată şi inculpat – în cauzele penale). În unele cazuri

100

pot apărea două sau mai multe coreclamante sau copârâte, dar şi intervenienţi

(părţi interesate).

Scurt istoric al litigiului - în această secţiune se prezintă într-o succesiune

cronologică principalele elemente şi informaţii care constituie puncte de

referinţă în evoluţia litigiului. Aceste elemente sunt preluate din documentele

dosarului cauzei şi îndeosebi de la părţi, cu prilejul cercetării de teren. Se

consemnează poziţia sau interpretarea părţilor în legătură cu litigiul, în special

a acelora care vizează obiectivele expertizei, precum şi precizarea daunelor şi a

perioadei când acestea s-au produs. Rostul acestei secţiuni este de a oferi

informaţii coerente şi concentrate în legătură cu obiectivul expertizei.

Obiectivul expertizei - secţiunea conţine redarea ad-literam a obiectivelor

stabilite de către instanţă pentru efectuarea expertizei, precum şi întrebările

care au fost transmise în scris expertului. Procedând astfel, se evită

posibilitatea ridicării unor obiecţiuni de către părţi, pe considerentul că

expertul a interpretat limitat sarcina sa ori că nu a dat răspuns întrebărilor

formulate.

În această secţiune se face referire la expertize de aceeaşi specialitate dispuse

şi executate anterior în cauză ori, după caz, se menţionează că nu s-au mai

efectuat expertize anterioare pe problema respectivă.

Desfăşurarea expertizei cuprinde desfăşurătorul acţiunilor desfăşurate în

vederea realizării raportului de expertiză. Se face referire la convocarea

părţilor (datele de convocare, documente), la prezentarea pe teren (legalitatea

invitării părţilor; numele şi calitatea împuterniciţilor; documente de

împuternicire; investigaţii efectuate de către expert în prezenţa părţilor;

documente de consemnare a rezultatelor investigaţiilor - proces-verbal,

minută etc., semnat de către expert).

Constatările expertului constituie cea mai importantă secţiune din raport şi

cuprinde faptele, date, observaţii, investigaţii, extrase din dosarul cauzei şi,

respectiv, rezultate din investigaţiile efectuate de către expert; aceste

elemente trebuie descrise exact şi, dacă este cazul, trebuie comparate sau

interpretate. Nepotrivirile între datele provenind din diferite surse se

consemnează, se compară şi se comentează de către expert pentru stabilirea

veridicităţii lor.

101

În expertizele care au ca obiectiv identificarea şi evaluarea de daune

rezultatele investigaţiilor efectuate de expert se prezintă în ordinea efectuării

lor. Trebuie să se acorde o atenţie stabilirii cauzelor şi împrejurările care au

generat vicierea respectivă. Pe lângă prezentarea elementelor de reconstituire

a cauzelor şi împrejurărilor precum şi a mărimii şi efectului vicierii, expertul va

prezenta interpretările corespunzătoare, dar şi soluţiile care ar fi prevenit

daunele.

În expertizele care presupun evaluarea unor bunuri trebuie menţionate

principiile evaluării, considerentele avute în vedere, formula / formulele de

calcul, descrierea fiecărui bun (dacă a fost prezentat sau neprezentat la

expertiză, ce caracteristici prezintă, când şi în ce condiţii a fost achiziţionat,

eventuale documente privind achiziţia, stadiul uzurii) şi valoarea de circulaţie a

fiecărui bun.

Dacă expertiza presupune actualizări / reactualizări de valori trebuie reproduse

informaţii ale Institutului Naţional de Statistică privitoare la evoluţia preţurilor,

a inflaţiei etc., formulele de calcul, valorile calculate, conversia unităţilor

monetare.

Constatările şi afirmaţiile expertului conţinute în textul raportului de expertiză

trebuie să fie susţinute prin exemplificări şi argumentări temeinice. În acest

sens, expertul trebuie să fie preocupat de a conferi raportului o anumită

inatacabilitate, precum şi de a evita o eventuală neconcordanţă între datele

trecute în raport în cazul unei eventuale noi expertize..

Datele conţinute în raportul de expertiză trebuie să fie reale, demonstrabile.

Expertul răspunde pentru toate datele trecute în raport oricât de neînsemnate

ar fi ele. Justeţea datelor şi responsabilitatea expertului faţă de acestea este

caracteristica esenţială a unui raport de expertiză. Pentru aceste considerente,

expertul trebuie să aibă în vedere, printre altele, următoarele:

- analizele şi încercările de laborator să fie efectuate personal sau de

laboratoare de analiză autorizate în acest scop;

- aparatele şi metodele folosite să aibă o precizie cât mai ridicată, în acest scop

fiind indicat să se efectueze un număr cât mai mare de determinări (în special

în cazul analizelor organoleptice);

102

Concluziile raportului de expertiză trebuie să conţină într-o formă concentrată

răspunsurile expertului la obiectivele stabilite pentru expertiză ţi alte elemente

esenţiale ale expertizei (modalitatea convocării părţilor, date şi termene,

eventuale expertize de aceeaşi specialitate efectuate anterior în cauză).

Concluziile expertului nu trebuie să cuprindă comentarii asupra unor probleme

care sunt dincolo de statutul său şi de calificarea sa (latura juridică a

problemei, alte aspecte).

Obiectivitatea şi corectitudinea concluziilor sunt determinate de:

- nivelul calificării expertului;

- cunoaşterea profundă a problemelor care fac obiectul expertizei;

- experienţa expertului în controlul situaţiilor litigioase;

- probitatea profesională şi morală a expertului;

- capacitatea expertului de a reţine aspecte esenţiale ale investigaţiilor şi

evitarea concluziilor eronate sau false;

- independenţa faţă de părţile implicate de litigiu.

Concizia şi claritatea concluziilor formulate de către expert trebuie să fie

evidente. Concluziile trebuie să reprezinte sinteza logică a constatărilor

parţiale la care a ajuns expertul pe parcursul efectuării investigaţiilor.

Anexele raportului de expertiză se referă la documentele care susţin concluziile

formulate de expert. Fac parte din această categorie: documentele care

dovedesc respectarea procedurii referitoare la convocarea părţilor (în mod

obişnuit se ataşează ca anexă cel puţin confirmările de primire a scrisorilor

recomandate trimise de expert, care conţin ştampila cu data de expediere),

buletine de analiză, copii ale unor documente, fotografii, planuri şi schiţe ale

unor depozite, scheme de amplasare a mărfurilor în spaţiile de transport,

eventual procedee de calcul etc.

Este indicat ca în anexele la raportul de expertiză să se găsească asemenea

dovezi care să evidenţieze procedeele de investigare folosite de expert,

constatările făcute de către acesta în anumite momente, situaţii, fotografii sau

fotocopii ale unor obiecte, probe sau documente al căror conţinut nu poate fi

integrat în raportul de expertiză

103

În cazul în care se depun mai multe anexe, se impune să de editeze un

borderoul de anexe, care reprezintă opisul detaliat al tuturor documentelor şi

actelor depuse ca anexe. Borderoul de anexe se ataşează în mod obligatoriu

atât la raportul original, cât şi la copiile raportului de expertiză remise părţilor

implicate în litigiu

La redactarea raportului de expertiză se recomandă ca toate aspectele

problemei în cauză desprinse de expert în urma efectuării investigaţiilor sale,

să fie încadrate în litera şi spiritul actelor normative care reglementează

domeniul în care se desfăşoară expertiza.

VI. Terminarea urmăririi penale.

1. Felurile terminării urmăririi penale.

2. Ordonanţa de încetarea urmăririi penale.

3. Ordonanţa de clasare.

4. Raportul privind terminarea urmăririi penale. Rechizitoriul, structura şi

conţinutul.

5. Procesul-verbal privind prezentarea materialelor de urmărire penală.

Direcţia principală a activităţii organelor procuraturii în contextul reformei

judiciare şi de drept în Republica Moldova este conducerea şi efectuarea urmăririi

penale. În mecanismul efectuării urmăririi penale de către organele de urmărire

penală (Ministerul Afacerilor Interne, Centrul Naţional de Anticorupţie, Serviciul

Vamal) procurorului îi revine rolul hotărîtor de a conduce personal activitatea de

descoperire a infracţiunilor, în calitate de persoană cu funcţie de răspundere, cu o

pregătire mai avansată în acest sens. Deşi mecanismul urmăririi penale include un

104

grup de subiecţi cu atribuţii diferite (ofiţerul de urmărire penală, conducătorul

organului de urmărire penală, procurorul şi procurorul ierarhic superior),

procurorului îi revine misiunea de bază şi responsabilitatea privind legalitatea şi

operativitatea descoperirii infracţiunilor şi acumulării probelor pentru trimiterea

celor învinuiţi în judecată. Pentru a conduce şi a efectua urmărirea penală,

activitate importantă pentru societate, sînt necesare capacităţi speciale,

gnoseologice, praxiologice, manageriale şi morale.

Pentru a efectua o conducere eficientă a urmăririi penale candidaţilor la

funcţia de procuror le sunt necesare abilităţi analitice şi aplicative pentru a efctua

personal acţiuni de urmărire penală, controale, a verifica acte procedurale, a

formula indicaţii scrise, de a întocmi acte procedurale, de a aprecia oportunitatea

efectuării unor acţiuni sau luării unor măsuri de constrîngere procesual penală, a

exercita atribuţii prevăzute de lege.

La fel este specificată şi misiunea procurorului cu privire la modificarea

învinuirii în cadrul urmăririi penale.

1. Terminarea urmăririi penale

Procedura de terminare a urmăririi penale cel mai des se termină cu

concluzia de învinuire. Organul de urmărire constatând că probele administrate

sunt suficiente pentru a termina urmărirea penală, înaintează procurorului un

raport, în care consemnează rezultatul urmăririi, cu propunerea de a dispune una

din soluţiile prevăzute de art. 291 CPP:

1. Pune sub învinuire făptuitorul, dar dacă a fost pus în cursul urmăririi penale,

întocmeşte rechizitoriul prin care, dispune trimiterea cauzei în judecată;

2. prin ordonanţă motivată, dispune încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei

penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire.

După verificarea de către procuror a materialelor cauzei şi adoptarea unei hotărârii

prevăzute de art. 291, procurorul aduce la cunoştinţă învinuitului, reprezentantului

legal, apărătorului, părţii vătămate etc. Despre terminarea urmăririi penale, locul şi

105

termenul în care ei pot lua cunoştinţă din materialele urmăririi penale. Pentru a se

lua cunoştinţă cu materialele dosarului, ele se prezintă cusute în dosar, numerotate

şi înregistrate în borderou. Dacă dosarul are mai multe volume ele se prezintă

concomitent pentru a se lua cunoştinţă. Termenul de luarea cunoştinţei nu poate fi

limitat, însă în cazul în care persoana care ea cunoştinţă abuzează de situaţia sa,

procurorul fixează modul şi termenul acestei acţiuni, reieşind din volumul

dosarului.

Despre prezentare materialelor se întocmeşte un proces-verbal în care, se

indică numărul de volume al dosarului de care sa luat cunoştinţă, corpurile delicte,

înregistrările audio şi video reproduse. În procesul-verbal se indică data, ora şi

minutele începutului şi sfârşitul luării de cunoştinţă de dosar pentru fiecare zi

împarte. În acest proces-verbal se consemnează cererile şi declaraţiile înaintate la

desfăşurarea acestei acţiuni.

Cererile înaintate se examinează de către procuror imediat şi printr-o

ordonanţă motivată se admit sau să resping cererile, iar în decurs de 24 ore anunţă

persoanele care le-au înaintat. În caz de admiterea cererilor şi demersurilor dispune

continuarea urmăririi penale. După prezentarea materialelor din dosar, procurorul

întocmeşte rechizitoriul întru-n termen ce nu va depăşi 3 zile, iar în cazuri

complicate şi voluminoase de până la 10 zile.

Rechizitoriul, este unicul document care arată limita precăutării judiciare

şi ea trebuie să fie obiectivă, adică (să se bazeze pe probe cercetate), întemeierea

juridică a acțiunilor (corect bazate pe normele dreptului procesual penal şi a

codului penal) şi să corespundă normelor stilistice şi gramatice.

Rechizitoriul constă din 2 părţi: - partea descriptivă; - partea despozitivă.

În prima parte - se indica numărul dosarului penal, numele, prenumele

învinuitului, art. si al. din CP, potrivit cărora sunt calificate infracţiunile în care

persoanele se învinuiesc.

Expunerea cuprinde un rezumat al fondului cauzei, locul şi data săvârşirii

infracţiunii, mijloacele, urmările şi alte împrejurări esenţiale ale infracţiunii, datele

cu privire la partea vătămată, probele care confirmă vinovăţia învinuitului,

argumentele invocate de învinuit în apărarea sa şi rezultatul verificarea acestor

argumente. Concluzia de învinuire trebuie să cuprindă trimiteri la filele din dosar.

Practica a observat următoarele metode de expunere a parţii descriptive:

- metoda cronologică - potrivit căruia circumstanţele infracţiunii săvârşite şi

probele sunt expuse în acea consecutivitate în care au fost stabilite pe parcursul

106

urmăririi penale;

- metoda sistematica - expunerea în partea descriptivă se face în consecutivitatea

săvârşirii infracţiunii;

- metoda mixta - prezintă prin sine о îmbinarea a primei şi a doua metodă, aceasta

metodă se aplica în dosarele penale cu multe epizoade în săvârşirea cărora se

învinuiesc mai multe persoane.

Dispozitivul - rechizitorului reiese din partea descriptivă care conţine învinuirea

persoanei în săvârşirea infracţiunii, datele cu privire la persoana învinuitului,

formularea învinuirii care i se incriminează cu încadrarea juridică a acţiunilor lui şi

menţiunea despre trimiteria dosarului în instanţa judecătorească competentă.

La rechizitoriu se anexează următoarele anexe:

- informaţie cu privire la durata urmăririi penale;

- lista persoanelor ce trebuie sa fie citate în judecată;

- durata măsurii preventive aplicate;

- corpurile delicte şi locul lor de păstrare;

- acţiunea civilă;

- măsurile de ocrotire;

- care sunt cheltuielile de judecata.

Copia de pe rechizitoriu se înmânează sub recipisă învinuitului şi reprezentantului

legal, făcându-se despre aceasta menţiune în informaţia anexată la rechizitoriu.

Învinuitul pota prezenta în scris referinţă la rechizitoriu, care se va anexa la dosar.

Scoaterea persoanei de sub urmărire penală are loc în cazul în care se constată că

fapta nu a fost săvârşită de bănuit sau învinuit, în cazurile prevăzute de art. 275

pct. 1-3 (nu există faptul infracţiunii, fapta nu este prevăzută de legea penală ca

infracţiune, fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor când

infracţiunea a fost săvârşită de o persoană juridică), precum şi dacă există cel puţin

una din cauzele, prevăzute în art. 35 CP, care înlătură caracterul penal al faptei20

.

Persoana poate fi scoasă integral de sub urmărire sau numai parţial. Această

acţiune se efectuează de procuror printr-o ordonanţă la propunerea organului de

urmărire penală sau din oficiu.

Temeiurile şi ordinea procesuala de încetare sau clasare a procesului penal sunt

strict determinate de legea în vigoare. Potrivit art. 285 şi 286 CPP, procesul penal

urmează să fie încetat:

- Plângerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămată sau părţile sau

20

Codul Penal al Republicii Moldova nr. 985 din 18.04.2002, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129/1012 din

13.09.2002, republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova

107

împăcat în cazurile în care urmărirea penală poate fi pornită numai în baza

plângerii prealabile sau legea permite împăcarea.

- există cel puţin una din cazurile, prevăzute în art. 35 CP (legitima apărare;

reţinerea infractorului; starea de extremă necesitate; constrîngerea fizică sau

psihică; riscul întemeiat; executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului.), care

înlătură caracterul penal al faptei.

- persoana n-a atins vârsta de la care începe răspunderea penală.

- în cazurile când persoana a săvârşit infracţiunea fiind în stare de iresponsabilitate

şi nu este necesar aplicarea măsurilor de constrângere cu character medical.

- Există o hotărâre definitivă a organului de urmărire penală sau a instanţei în

legătură cu aceiaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi

penale pe aceleaşi temeiuri.

- În cazurile în care fapta bănuitului, învinuitului constituie o contravenţie

administrativă.

În cazul în care nu există învinuit şi a intervenit una din circumstanţele prevăzute

de art. 275 al 1 pct. 1-3, precum şi în cazurile în care a expirat termenul de

prescripţie pentru tragerea la răspunderea penală, procurorul, din oficiu sau la

propunerea organului de urmărire penală, prin ordonanţă motivată, dispune

clasarea cauzei penale.

În caz de trimiterea cauzei în instanţa de judecată, judecătorul numeşte

şedinţa de judecată potrivit dispoziţiilor din partea specială titlul 2 cap. 1 şi 3, cu

participarea obligatorie a procurorului şi avocatului. La şedinţa de judecată trebuie

să fie verificate probele care dovedesc că persoana în cauză a săvârşit sau nu

infracţiunea prevăzută de legea penală, se vor asculta concluziile experţilor asupra

stării psihice a inculpatului şi controlate alte circumstanţe care au importanţă

esenţială pentru soluţionarea problemei privind aplicarea măsurilor de

constrângere cu caracter medical.

Instanţa de judecată ascultând în final opiniile procurorului, părţii vătămate

şi avocatului soluţionează cauza prin sentinţă. La adoptarea sentinţei instanţa de

judecată ţinând cont de circumstanţe ori absolve persoana de pedeapsă sau, după

caz, de răspundere penală, fie o liberare de pedeapsă şi de aplicare faţă de ea a

unor măsuri de constrângere cu caracter medical, indicând care anume din ele

trebuie aplicată sau o sentinţă de încetarea procesului, în cazurile când persoana nu

prezintă pericol pentru societate şi nu are nevoie de tratament forţat.

În caz de aplicare a unor măsuri de constrângere cu caracter medical, instanţa

108

periodic, dar nu mai rar de odată la 6 luni, verifică necesitatea continuării aplicării

măsurilor de constrângere cu caracter medical.

Dacă în urma însănătoşirii persoanei care a fost declarată iresponsabilă sau

în urma ameliorării sănătăţii ei nu mai e necesar de aplicat în continuare măsura

medicală dispusă anterior, instanţa de judecată la propunerea medicului şef al

acestei instituţii bazate pe avizul unei comisii medicale, poate revoca sau schimba

măsura de constrângere cu caracter medical21

. Cererea de verificare, revocare,

schimbare a măsurilor de constrângere poate fi depuse şi de rudele apropiate.

2. Punerea sub învinuire

Concluzia de învinuire este un act procesual foarte important în care se face

bilanţul la toata urmărirea penală, se da о calificare justa a infracţiunii, se face о

analiza a dovezilor, a probelor acumulate, se a duc dovezile si declaraţiile

învinuitorului în apărarea sa, se enumera toate circumstanţele cât atenuante atât și

agravante care au fost depistate.

Art. 280 CPP RM spune: când există suficiente probe că infracţiunea a fost

săvârşită de о anumita persoană organul de urmărire penală întocmeşte un raport

cu propunerea de punere persoana respectivă sub învinuire. Raportul cu dosarul se

înaintează procurorului. Atragerea în calitate de învinuit sau înaintarea învinuirii -

este un din cel mai important act în faza de urmărire penală. Această noţiune nu

trebuie de confundat nici de cum cu atragerea la răspunderea penală, sunt doua

noţiuni diferite. Atragerea persoanei în calitate de învinuit nu înseamnă că această

persoană este declarată vinovată, numai judecata poate să declare acest lucru

cercetând minuţios sub toate aspectele cauza. Conform art. 21 al Constituţiei şi 8

CPP RM, care spune: ca orice persoana acuzata de un delict este prezumată

nevinovata până când vinovăţia nu va fi dovedită în mod legal în cursul unui

proces judiciar public în cadrul căruia i s-a asigurat toate garanţiile necesare

apărării sale22

.

Dacă, după examinarea raportului, procurorul consideră că probele

acumulate sunt suficiente, el emite o ordonanţă, în partea descriptivă a ordonanţei

se descriu probele ce adeveresc circumstanţele săvârşirii infracţiunii.

Atragere în calitate de învinuit consta din 5 acţiuni procesuale:

21 http://www.timpul.md/articol/renuntarea-la-invinuirea-inculpatului-se-va-face-prin-sentinta-adoptata-de-instanta-de-judecata-6208.html

22

Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 12. 08. 1994.

109

1. Întocmirea raportului cu propunerea de punere sub învinuire–art.280 CPP;

2.emiterea ordonanţei - art. 281 CPP;

3. înaintarea acuzării - art. 282 CPP;

4. lămurirea drepturilor şi obligaţiilor – art. 282 al. 3;

5. interogarea învinuitului – art. 282 al. 4 CPP în condiţiile art. 104.

Aceste acţiuni au o mare însemnătate pentru asigurarea funcţionării legale a

procesului penal în întregime. Din momentul semnării ordonanţei de atragere în

calitate de învinuit de către procuror, ea capătă putere juridica.

Înaintarea acuzării învinuitului se face de către procuror în prezenţa avocatului în

decurs de 48 ore di momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, dar nu

mai târziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit.

Procurorul după stabilirea identităţii învinuitului, îi aduce la cunoştinţă ordonanţa

de punere sub învinuire şi îi explică conţinutul ei. Aceste acţiuni se atestă prin

semnăturile procurorului, învinuitului, avocatului şi a altor persoane care participă

la această acţiune, indicându-se data şi ora punerii sub învinuire.

Urmărirea greşită a persoanei şi atragerea în calitate de învinuit, poate duce la о

tragedie pentru învinuit şi rudele apropiate şi din aceste considerente se înaintează

cerinţe înalte faţă de această acţiune procesuală. Ordonanţa de punere sub învinuire

trebuie să fie emisa numai în baza probelor destule şi certe. CPP nu desfăşoară

paranteza câte probe anume sunt considerate destule, pentru atragerea în calitate de

învinuit. După sensul legii, este clar una, că nici о dovadă unică şi chiar

recunoaşterea vinei de către învinuit nu pot fi destule pentru acest scop. Deajuns

pot fi numai un cuplu, ori un ansamblu de dovezi, care trebuie să fie convingătoare

şi verificate multilateral.

Punerea în vedere a învinuirii, interogarea învinuitului.

Ordonanţa de punere sub învinuire trebuie sa fie pusa la cunoştinţă învinuitului în

decurs de 48 ore din momentul întocmirii ei sau în ziua aducerii silite a

învinuitului. Despre faptul că ordonanţa de punere sub învinuire a fost adusa la

cunoştinţă învinuitului, ultimul о semnează. După ce învinuitul a luat cunoştinţă de

ordonanţa de punere sub învinuire, urmează interogarea lui, dacă el acceptă să fie

audiat, care începe cu întrebarea despre atitudinea lui faţă de învinuire, daca el

recunoaşte sau nu învinuirea. La aceste întrebări învinuitul poate da unul din

următoarele 3 răspunsuri motivate:

- recunosc pe deplin (motivează);

110

- nu recunosc învinuirea complet;

- recunosc învinuirea parţial.

Interogarea de mai departe a învinuitului se petrece în modul stabilit de lege ţinând

cont şi despre faptul că la dorinţa lui depoziţiile pot fi înscrise de el personal. Daca

pentru precizarea unor momente e necesar de a-i pune învinuitului întrebări, aceste

întrebări şi răspunsuri trebuie sa fie evidenţiate (întrebare - răspuns) şi fiecare

răspuns este semnat de învinuit. Învinuitul interogat semnează fiecare pagină a

procesului-verbal, iar la sfârşitul procesului-verbal se menţionează daca a citit sau

i-a fost citit sau ca depoziţiile au fost citite de el personal sau sunt careva obiecţii,

precizări, adăugirii şi dacă nu are se semnează. Procesul-verbal de interogare a

învinuitului e semnat de toate persoanele ce au participat la interogare:

- apărătorul;

- interpretul;

- pedagogul;

- reprezentatul legal etc.

Punerea in vedere a învinuirii constă din 2 etape:

- aducerea la cunoştinţă învinuitului a ordonanţei de punere sub învinuire;

- interogarea învinuitului.

Cu punerea în vedere a învinuirii urmărirea penală nu se termina, dar ea continua

datorită cărui fapt pot fi acumulate probe noi, în baza cărora învinuirea iniţiala

poate fi completata şi modificata. Dacă a apărut temeiuri pentru schimbarea sau

completarea acuzării înaintate învinuitului, procurorul este obligat să înainteze

învinuitului o nouă acuzare sau să o completeze pe cea anterioară. Despre

completarea sau modificarea învinuirii iniţiale se întocmeşte о ordonanţă noua

păstrând în materialele dosarului penal şi ordonanţele precedente. Daca în privinţa

persoanei sa luat o măsură preventivă atunci, trebuie să i se pună în vedere

învinuirea cel mult în termen de zece zile, din momentul în care s-a dispus măsura

preventivă. Dacă în acest termen nu i s-a pus în vedere învinuirea, măsura

preventiva se anulează şi persoana urmează a fi scoasă de sub urmărire penală.

În caz de nu se cunoaşte locul unde se află persoana pusă sub învinuire, precum şi

cazul în care învinuitul, după înaintarea învinuirii, se ascunde de organul de

urmărire penală, procurorul dispune organului de urmărire de a efectua investigaţii

în vederea găsirii învinuitului, întocmind o ordonanţă. În ordonanţă se va indica

toată informaţia cunoscută privitor la persoana învinuitului care urmează a fi

căutat. Investigaţiile în vederea găsirii învinuitului se efectuează de către organele

111

abilitate prin lege cu asemenea atribuţii, procurorul controlând această activitate

periodic.

3. Modificarea acuzării în şedinţa de judecată

Procurorul care participă la judecarea cauzei penale în primă instanţă şi în instanţa

de apel este în drept să modifice, prin ordonanţă, învinuirea adusă inculpatului în

cadrul urmăririi penale în sensul agravării ei dacă probele cercetate în şedinţa de

judecată dovedesc incontestabil că inculpatul a săvîrşit o infracţiune mai gravă

decît cea incriminată anterior, aducînd la cunoştinţă inculpatului, apărătorului lui

şi, după caz, reprezentantului legal al inculpatului noua învinuire23

. În asemenea

situaţie, instanţa, la cererea inculpatului şi a apărătorului lui, acordă termen necesar

pentru pregătirea apărării de noua învinuire, după ce judecarea cauzei continuă. În

instanţa de apel, procurorul poate modifica acuzarea în sensul agravării doar în

cazul în care a declarat apel.

Dacă, în cadrul judecării cauzei, se constată că inculpatul a săvîrşit o altă

infracţiune sau că au apărut circumstanţe noi care vor influenţa la încadrarea

juridică a învinuirii aduse lui, sau că infracţiunea incriminată a fost comisă în

coparticipare cu altă persoană care a fost scoasă neîntemeiat sau ilegal de sub

urmărire penală, instanţa, la cererea procurorului, amînă examinarea cauzei pe un

termen de pînă la o lună şi o restituie procurorului pentru efectuarea urmăririi

penale privind această infracţiune sau pentru reluarea urmăririi penale, în modul

stabilit la art.287, pentru formularea unei învinuiri noi şi înaintarea acesteia

inculpatului, cu participarea apărătorului. În primul caz, instanţa restituie dosarul

penal fără rechizitoriu şi fără procesul-verbal al şedinţei de judecată şi anexele la

el, iar în situaţia cînd cauza se restituie procurorului în vederea reluării urmăririi

penale în privinţa persoanei scoase anterior de sub urmărire penală pentru aceeaşi

faptă, instanţa restituie dosarul penal cu rechizitoriu. După aceasta, materialele noi,

dobîndite în cadrul urmăririi penale, se aduc la cunoştinţă inculpatului, apărătorului

acestuia şi celorlalţi participanţi interesaţi, în condiţiile prevederilor art.293 şi 294,

apoi cauza se prezintă în instanţa respectivă pentru continuarea judecării. La

demersul procurorului, termenul stabilit în prezentul alineat poate fi prelungit de

instanţă pînă la 2 luni, la expirarea căruia cauza, în mod obligatoriu, se trimite

instanţei pentru continuarea judecării.

23

Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122 din 14.03.2003, publicat în Monitorul Oficial al Repubicii Moldova, nr.104-110, din

07.06.2003

112

Dacă, în urma înaintării unei învinuiri noi, mai grave, se schimbă

competenţa de judecare a cauzei penale, instanţa, prin încheiere, trimite cauza

penală după competenţă24

.

Cu alte cuvinte, procurorul poate să modofice învinuirea în instanţa de

judecată în cazurile:

1. în cazul cind sa depistat săvîrşirea unei altei infracţiuni;

2. în cazul cînd nu era timp suficient pentru cercetarea probelor;

3. atunci cînd există circumstanţe care influenţează învinuirea adusă;

4. infracţiunea dată este comisă în coparticipare.

În toate aceste cazuri procurorul poate să solicite amînarea cauzei, şi să înainteze

acuzări noi despre infracţiuni mai grave.

In concluzie pot menţiona că învinuirea este o activitate procesuală, desfăşurată în

cadrul urmăririi penale, fără a fi pusă în mişcare acţiunea penală, care are drept scop

dovedirea faptului că o anumită persoană a săvârşit o infracţiune, tragerea la

răspundere penală, trimiterea în judecată şi susţinerea în faţa instanţei a vinovăţiei

acelei persoane, astfel ca instanţa de judecată, constatând vinovăţia inculpatului, să

aplice acestuia pedeapsa prevăzută de lege.

Existenţa urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal este impusă de

necesitatea ca anumite organe specializate să desfăşoare activităţi specifice de

descoperire a infracţiunilor, identificare şi prindere a infractorilor, în vederea

trimiterii lor în judecată.

În exercitarea supravegherii urmăririi penale, procurorul are în vedere ca

orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală

şi totodată ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii

temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Pentru aceasta,

procurorul ia măsurile necesare şi dă dispoziţii în scris şi motivat organelor de

cercetare penală.

De aceea eu propun ca să fie realizate următoarele scopuri:

aprecierea legalităţii şi temeiniciei acţiunilor procesuale efectuate de

ofiţerul de urmărire penală;

Concludenţa şi suficienţa probelor pentru terminarea urmăririi penale;

Soluţionarea cauzelor de către procuror în legătură cu terminarea

urmăririi penale.

24 http://ru.scribd.com/doc/66508618/Comentariul-CPP

113

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1.Acte normative

a)Acte international si regionale

1.Declaratia Universala a Drepturilor Omului,adoptata la Adunarea Generala a O.N.O.la 10.12.1048.

2.Pactul internationalcu privire la drepturile civile si politicedin 16.12.1966

3.Conventia Europeana pentru apararea drepturiloromului si libertatilorfundamentaledin 04.11.1950 si

protocoalele aditionale.

b)Acte normative nationale

1.Constitutia Republicii Moldova adoptata la 29 iulie 1994

2.Codul de executare a Republicii Moldova din 24.12.2004

3.Codul penal a Republicii Moldova din 18.04.2002

4.Codul de procedura penala a Republicii Moldova din 14.03.2003

5.Codul civil a Republicii Moldova din 06.06.2002

6.Codul de procedura civila a Republicii Moldova din 30.05.2003

7. Legea privind organizarea judecatoreasca ,nr.514 – XIII din 6 iulie 1995

8.Legea cu privire la Curtea Suprema de Justitie ,nr.789 – XIII din martie 1996

9.Legea cu privire la Statutul Judecatorului,nr. 544 – XIII din 20 iulie 1995

10.Legea cu privire la Procuratura,nr. 294 – XVI din 25 decembrie 2008

11. Legea cu privire la avocatura nr.1260 – XV din 19 iulie 2002

12. Legea cu privire la politie ,nr. 416 – XII din 18 decembrie 1990

13. Legea cu privire la activitatea operative de investigatii,nr.45 – XIV din 12 aprilie 1994

14. Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin actiunile ilicite ale organelor de

urmarire penala ,ale procuraturii si ale institutiilor judecatoresti,nr.1545 – XIII din 25 februarie 1998.

d) Literatura teoretica

114

1. I. Dolea, Dm. Roman, I. Sedleţchi, ş.a. Drept procesual penal, Cartier juridic, 2005.

2. I. Dolea, Dm. Roman, T. Vîzdoagă ş.a. Codul de procedură penală. Comentariu, Cartier juridic.

2005

3. M. Avram, T. Popovici, V. Cobîşneanu (Cercetarea infracţiunilorcontra persoanelor, Chidul

ofiţerului de urmărire). Chişinău, Arc. 2004.

4. А.П. Рышаков. Следственные действия и иные способы собирания доказательств.

Москва. 1997.

5. Белозеров Ю.Н., Рябокон В.В. Производство следственных действий, М. 1990.

6. Виницкий Л.В. Теория и практика освидетельствования на предварительном следствии.

Караганда. 1982.

7. Гаранович Н.Н. Опознание в судопроизводстве. Минск, 1975.

8. Глазырин Ф.В. Следственный эксперимент, учебного пособие. Волгоград, 1981.

9. Ефимичев С.П., Кулагин Н.И. и др. Следственный осмотр. Учебное пособие. Волгоград,

1983.

10. К лимаков В.И. Следственный осмотр. М. 1969.

11. Леви А.А. Актуальные проблемы предьявлении для опознания. М. 1983.

12. Максутов И.Х. Осмотр места проишествия. ЛГУ. 1965.

13. Орлов Ю.К. Производство экспертизы в уголовном процессе. Учебное пособие. М. 1982.

14. Практикум по советскому уголовному процессу (стадия возбуждения уголовного дела и

первоначяльные следственные дейсттвия)ю КишиневюКГУ-1986.

15. Сборник образцов уголовно-процессуальных документов. Под ред.

16. Уголовный процесс. Практикум. Юрайт. 2001.

17. Уголовный процесс. Учебно-методические материалы. Высшая школа. Москваю. 2002.