CUPRINS

CAPITOLUL 1 ESTIMĂRI ALE SĂRĂCIEI ÎN ROMÂNIA

1.1 Ce este sărăcia?

1.2 Determinarea sărăciei

1.3. Praguri ale sărăciei

1.3.1 Praguri absolute ale sărăciei

1.3.2 Praguri relative ale sărăciei

1.4 Alte metode de determinare a sărăciei

1.5.Ajustarea pragurilor - scale de echivalenţă

1

CAPITOLUL 1 ESTIMĂRI ALE SĂRĂCIEI ÎN ROMÂNIA

Sărăcia înseamnă o viață lipsită de șansele de a trăi în cadrul unui anumit standard

minim de nivel de trai. Acest standard este relativ, fiind foarte diferit după țară sau regiune.

 Organizația Mondială a Sănătății (OMS), organizație din cadrul ONU, definește sărăcia

ca pe unindice rezultat din raportul dintre venitul mediu pe glob pe cap de locuitor și venitul

mediu (salariul mediu) pe cap de locuitor al țării respective. De exemplu în Germania, unde

există un procent de 60 % din salariile medii din Uniunea Europeană, limita sărăciei a fost

considerată în anul 2003 la un venit lunar de 983 euro.

Alte repere pentru stabilirea limitei sărăciei sunt insuficiența venitului pentru acoperirea

cheltuielilor necesare unei alimentări regulate, sau a necesarului pentru îmbrăcăminte, încălzire

și alte necesități indispensabile traiului.

Această sărăcie atrage după sine deficiențe culturale, o lipsă de calificare și creșterea

analfabetismului populației.

Sărăcia poate să fie o sărăcie absolută și o sărăcie relativă, între aceste două forme

existând forme structurale tranzitive.

Robert McNamara, un om politic american, definește sărăcia absolută ca o stare extremă

a existenței umane când individul în lupta pentru supraviețuire este expus la lipsuri și umilințe

de neînchipuit, ce depășesc fantezia lumii privilegiate.

În lume, aproape un miliard (850 de milioane) de oameni suferă de foame sau subnutriție

din care 170 de milioane de copii. La fiecare 5 secunde moare un copil de o vârstă de sub 5 ani,

în total mor anual cca. 30 de miloane de oameni din cauza subnutriției.

Pe glob, circa 1,4 miliarde de oameni nu au acces la energie electrică, circa 880 de

milioane de persoane trăiesc, încă, fără apă potabilăși 2,6 miliarde de semeni de-ai noștri nu

au canalizare.

Evenimentele imediat următoare revoluţiei din decembrie 1989 au dus la deteriorarea

rapidă a nivelului de trai, în special în timpul etapelor de declin economic accentuat. În aceste

condiţii era şi normal să apară o serie de preocupări în estimarea deteriorării stării de bunăstare a

populaţiei şi de evaluate a sărăciei.

2

Prima lucrare de amploare care a analizat evoluţia principalilor indicatori sociali în

perioada de tranziţie a fost lucrarea România 89 – 93, Dinamica bunăstării şi protecţia

socială1 apărută în februarie 1994 şi avându-i ca autori pe Marius Augustin Pop, Cătălin Zamfir

şi Elena Zamfir. Ceea ce trebuie remarcat la această lucrare este faptul că evoluţia indicatorilor

aferenţi bunăstării erau prezentaţi comparativ cu celelalte ţări în tranziţie, ceea ce oferea pentru

prima dată posibilitatea plasării României în context European. Lucrarea aborda de asemenea

evoluţia sărăciei în primii ani ai tranziţiei plecând de la veniturile gospodăriilor şi folosind două

praguri relative ale sărăciei ancorate în timp şi situate pentru România la 45% respectiv 50% din

retribuţia medie orară a anului 1989. Metodei folosite i se pot aduce o serie de critici dintre care

cele mai importante ar fi:

- faptul că eşantionul anchetei bugetelor de familie folosit avea o reprezentativitate

discutabilă în condiţiile trecerii la economia de piaţă şi a apariţiei a o serie de

categorii sociale inexistente în eşantionul anchetei;

- estimările aveau la bază veniturile gospodăriilor la nivel de decile, nu un calcul făcut

pe baza tuturor înregistrărilor din eşantion;

- venitul avut în vedere era calculat pe persoană fără să utilizeze o scală de echivalenţă.

Cu toate aceste neajunsuri ceea ce se poate reţine este dinamica fenomenului. De

asemenea este remarcabil faptul că a făcut o analiză comparativă a evoluţiei în diferite ţări aflate

în tranziţie şi a atras atenţia asupra deprecierii rapide a bunăstării gospodăriilor şi a exploziei

sărăciei.

Următoarea lucrare apărută, cuprinzând cercetări de amploare, de această dată focalizată

asupra sărăciei, a fost Dimensiuni ale sărăciei2 apărută în anul 1995 sub coordonarea lui Cătălin

Zamfir. Lucrarea sintetiza rezultatele cercetărilor anuale făcute de către Institutul de Cercetare a

Calităţii Vieţii începând din anul 1991. În analizele făcute lucrarea aborda mai multe metode de

estimare a sărăciei. În acest sens stabilea două praguri pentru determinarea sărăciei absolute:

minimul decent şi minimul de subzistenţă, determinate prin utilizarea metodei normative. În

lucrare erau estimate de asemenea ratele de sărăcie relativă determinate de asemenea cu două

praguri situate la 40% respectiv 50% din venitul mediu al gospodăriilor, cât şi o abordare a

metodelor subiective de estimare a sărăciei. Lucrarea făcea de asemenea o analiză complexă a

standardului de viaţă.

1 Marius Augustin Pop, Cătălin Zamfir, Elena Zamfir, România 89 – 93 Dinamica bunăstării şi protecţia socială, 19942 Cătălin Zamfir - coordonator, Dimensiuni ale sărăciei, editura Expert, Bucureşti 1995

3

O altă lucrare care ar putea fi considerată de referinţă în analiza evoluţiei sărăciei în

România, realizată de această dată pe baza datelor din Ancheta Integrată în Gospodării (AIG)

puse la dispoziţie de Institutul Naţional de Statistică a fost Metode şi tehnici de evaluare a

sărăciei3, apărută în anul 1998, având colectivul de coordonare format din: Constantin Chirca,

Maria Molnar, Speranţa Pârciog, Pavel Wagner şi Cătălin Zamfir. Lucrarea aborda de asemenea

mai multe metode de calcul al sărăciei, alături de metoda absolută, cea relativă şi cea a Băncii

Mondiale fiind abordată şi o metodă multidimensională de determinare a sărăciei. Principala

critică ce se poate aduce acestei lucrări, înafară de importanţa exagerată pe care o acordă metodei

multidimensionale abordate, este utilizarea unei scale de echivalenţă care nu reflectă în mod

corect distribuirea reală a consumului într-o gospodărie (scala de echivalenţă INS), ceea ce duce

inevitabil la denaturarea rezultatelor prezentate.

Eforturile făcute în domeniul analizei impactului avut de tranziţie asupra deteriorării

rapide a condiţiilor de trai şi-au găsit în sfârşit o recunoaştere oficială în anul 1998, când, la

iniţiativa şi cu sprijinul reprezentanţei PNUD în România, sub patronajul preşedintelui României

s-a constituit Comisia de Prevenire şi Combatere a Sărăciei, care a aprobat şi adoptat Strategia

de prevenire şi combatere a sărăciei4. Strategia făcea o analiză a configuraţiei fenomenului şi

formula anumite direcţii şi principii generale de acţiune, intenţia fiind de a fi convertită într-un

Plan guvernamental de acţiune, ceea ce nu s-a mai întâmplat în guvernarea 1997 – 2000.

Problema a fost reluată în guvernarea următoare care în aprilie 2001 a înfiinţat Comisia

Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, care a elaborat Planul Naţional Antisărăcie şi

Promovare a Incluziunii Sociale, aprobat în data de 31 iulie 2002 prin Hotărârea Guvernului nr.

829.

Metodologia de calcul, împreună cu o analiză amplă a evoluţiei, profilului şi tendinţelor

în sărăcie precum şi a unor aspecte privind excluziunea socială pe perioada 1995 – 2002, a văzut

lumina tiparului în lucrarea apărută în limba română în octombrie 2003 sub egida Băncii

Mondiale, România: Raport de Evaluare a Sărăciei5.

Calculul ratelor de sărăcie, putem spune că practic a devenit oficial în România în anul

2005 prin emiterea Hotărârii Guvernului nr. 488 din 26 mai, privind aprobarea sistemului

naţional de indicatori de incluziune socială6. Prin această hotărâre, alături de indicatorii de

3 C. Chirca, ... C. Zamfir ş.a. Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei, 19984 Warren Crowther, ... Cătălin Zamfir, Strategia de prevenire şi combatere a sărăciei

5 World Bank Romania: Poverty assessment. June 2003. Report No. 26169-RO, apărut sub acelaşi număr şi în limba română: România: Raport de Evaluare a Sărăciei, octombrie 2003

6 Guvernul României, Hotărârea Guvernului nr. 488 din 26 mai 2005, Monitorul Oficial al României, Nr. 492, 10 iunie 2005

4

excluziune socială primari şi secundari, care se calculează sistematic în toate ţările Uniunii

Europene, au fost introduşi şi indicatorii terţiari de excluziune socială. Aceşti indicatori sunt

stabiliţi la nivel naţional, până în momentul de faţă fiind doar recomandaţi de către Uniunea

Europeană să fie introduşi şi calculaţi de către ţările membre, urmând ca prin analiza lor, în

viitor, să se poată ajunge la un set comun de indicatori terţiari al căror calcul să devină

obligatoriu alături de cei primari şi secundari.

În cadrul indicatorilor primari şi secundari sunt incluse ratele de sărăcie determinate pe

baza pragurilor monetare relative stabilite la 60% din mediana veniturilor disponibile pe adult

echivalent - ca indicator primar, şi la praguri reprezentând 40%, 50% şi 70% din mediana

veniturilor disponibile pe adult echivalent – ca indicatori secundari. Pentru ratele de sărăcie

cuprinse în cadrul indicatorilor terţiari de excluziune socială metoda aprobată indirect a fost cea

derivată din metoda Băncii Mondiale . Deşi după unii autori metoda este considerată un hibrid

între metoda absolută şi cea relativă de determinare a pragurilor monetare de sărăcie prin faptul

că are componentele consumului alimentar determinate pe baza decilelor 2 şi 3 ale distribuţiei

populaţiei în funcţie de cheltuielile de consum, faptul că valoarea pragului se actualizează doar

pe baza indicelui preţurilor pentru cheltuielile alimentare, nealimentare şi a serviciilor, conferă

metodei un comportament absolut în calculul dinamicii sărăciei.

Ultima lucrare de analiză a evoluţiei sărăciei a apărut tot prin aportul Băncii Mondiale în

colaborare cu Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse şi Institutul Naţional de

Statistică, în noiembrie 2007. Aceasta păstrează aceeaşi denumire cu cea anterioară, România:

Raport de Evaluare a Sărăciei7, şi extinde analiza efectuată asupra evoluţiei sărăciei până în

anul 2007.

1.1.Ce este sărăcia?

Sărăcia este una dintre cele mai serioase chestiuni actuale cu care se confruntă lumea.

Hrana, igiena şi educaţia reprezintă principalele probleme ale celor mai sărace state din lume.

Volatilitatea preţurilor la produsele alimentare a împins zeci de milioane de oameni în sărăcie şi

a contribuit la violenţă şi instabilitate, ambele extrem de periculoase pentru securitatea globală.

Sărăcia reprezintă unul dintre conceptele preluate de către ştiinţele sociale din limbajul

comun. Aici, sensul acestui concept era suficient de exact, deşi era mai mult conceptual decât

explicit. Intrată în sfera preocupărilor morale şi politice ale colectivităţii, sărăcia s-a bucurat de

7 World Bank, MMFES, INS, România: Raport de evaluare a sărăciei, noiembrie 20075

un interes special din partea cercetătorilor din domeniul ştiinţelor sociale8.

Sărăcia este în acelaşi timp unul dintre conceptele cele mai înşelătoare. Larg utilizată în

cunoaşterea comună, asociată de regulă cu un fond înalt emoţional, sărăcia pare fiecăruia dintre

noi un concept foarte clar. Plasat însă în contextul universal al ştiinţei claritatea dispare generând

două mari probleme. Prima problemă provine din faptul că ceea ce se înţelege în mod obişnuit

prin sărăcie, înţelegerea comună – depozitara unor componente ideologice şi culturale foarte

variate – face deosebit de dificilă încercarea de a o redefini într-o perspectivă universală. A doua

problemă provine datorită trecerii de la un context individual la unul social general. La nivelul

cunoaşterii comune, sensul conceptului este legat puternic de percepţia cazurilor individuale.

Ştim cu toţii că x şi y sunt săraci. Problema este însă de a defini, în condiţiile unei abordări

ştiinţifice, categoria tuturor persoanelor sărace. Această problemă se pune atât la nivel universal

– săracii indiferent de timpul şi locul în care se află – cât şi la nivel de colectivitate – respectiv

săracii dintr-o colectivitate dată9.

Ceea ce se regăseşte, totuşi, în cele mai multe dintre studii, este definirea sărăciei ca o

privare economică. Susţinerea acestui concept se face prin faptul că sărăcia caracterizează

persoanele lipsite de resursele materiale care să le poată asigura consumul necesar de bunuri şi

servicii.

Timp de peste 200 de ani unii dintre cei mai eminenţi sociologi au dat o serie de definiţii

sărăciei. În tabloul 2.1 Peter Saunders în lucrarea sa „Spre un cadru credibil al sărăciei: de la

sărăcia în ceea ce priveşte veniturile la privare” sintetizează caracteristicile celor mai influente

abordări. Definiţiile cuprind cele două funcţii-cheie, pe care le consideră că formează nucleul de

bază al oricărei definiţii a sărăciei. Prima este că sărăcia reprezintă o situaţie în care nevoile de

bază nu pot fi satisfăcute din resursele disponibile. Acesta este energic susţinută de Adam Smith

când se referă la „indispensabilul necesar”, de Rowntree în celebrul său „necesităţile minime

pentru a întruni doar eficienţa fizică”, sau de „capabilitatea de bază” a lui Sen. A doua funcţie

cheie este că orice definiţie dată sărăciei trebuie să înglobeze percepţiile comunităţii despre

sărăcie. În acest sens aminteşte referirile lui Henderson la atitudinea comunităţii, ale lui

Townsend la activităţile, condiţiile şi înlesnirile agreate pe scară largă, sau încrederea în

percepţia socială a lui Mack şi Lansley10.

8 Elena Zamfir, Cătălin Zamfir, Politici sociale, România în context european, 19959 Elena Zamfir, Cătălin Zamfir, Politici sociale, România în context european, 1995

10 [166] Peter Saunders, Towards a Credible Poverty Framework: From Income Poverty to Deprivation, 20046

Tabloul 1 Definiţii alternative ale sărăciei11

Adam Smith (1776):„Prin necesar, înţeleg nu numai mărfurile, care sunt indispensabil necesare pentru susţinerea vieţii, dar orice obicei, oricât de neînsemnat, dar care e considerat, de către oamenii credibili, că este nepotrivit să lipsească. Un tricou, de exemplu, strict vorbind nu este o necesitate a vitală ... Dar, în ziua de azi ... pentru un muncitor zilier onorabil ar fi ruşine să apară în public fără un tricou, lipsa acestuia fiind calificată ca o stare scandaloasă de sărăcie.”Seebohm Rowntree (1899):„[O familie este considerată săracă dacă] ... veniturile totale sunt insuficiente pentru a obţine minimul necesar pentru a întruni doar eficienţa fizică.”William Beveridge (1942):„În ceea ce priveşte venitul minim necesar unei persoane în vârstă aptă de muncă pentru subzistenţă pe perioada sistării câştigurilor salariale, este suficient să se ţină seama de alimente, îmbrăcăminte, combustibil, lumină şi diverse cheltuieli de uz casnic, precum şi chiria, plus o marjă ce trebuie admisă pentru ineficienţa cheltuielilor”Ronald Henderson (1975):„În măsura în care sărăcia este definit prin referire la un standard de trai minim acceptabil, este un concept relativ. [Ea cere] o judecată de valoare [care] trebuie să ţină cont de productivitatea din economie şi de atitudinea comunităţii. Sarcina de a stabili un standard minim de trai este dificilă având în vedere diversitatea de stiluri de viaţă şi valorile societăţii australiene, cât şi multitudinea de aspecte care trebuie să fie luate în considerare, cum ar fi: mâncare, adăpost, îmbrăcăminte, sănătate şi educaţie.”Peter Townsend (1979):„Persoane fizice familiile şi grupele din populaţie se poate spune că sunt în sărăcie, atunci când acestea nu au resurse pentru a obţine tipuri de dietă, să participe la activităţi şi să aibă condiţii de locuit şi înlesniri care sunt obişnuite, sau cel puţin pe scară largă încurajate sau aprobate, în cadrul societăţilor cărora le aparţin.”Joanna Mack şi Stewart Lansley (1985):„Sărăcia este o lipsa forţată a necesităţilor percepute social.”Amartya Sen (1992):„Sărăcia [este] eşecul în a ajunge la anumite niveluri minim acceptabile în ceea ce priveşte capabilităţile de bază. Funcţionarea relevantă pentru aceasta ... poate varia de la cele elementare fizice cum ar fi bine hrănite, îmbrăcate şi adăpostite în mod adecvat, evitând îmbolnăvirile ce pot fi prevenite, etc. pentru realizări sociale mai complexe, cum ar fi participarea la viaţa comunităţii, fiind în stare să apară fără jenă în public, şi aşa mai departe.”

1.2.Determinarea sărăciei

Chiar dacă pare prematur în acest punct al lucrării, dorim să facem unele precizări de care

vom ţine cont pe tot parcursul lucrării.

11 Peter Saunders, Towards a Credible Poverty Framework: From Income Poverty to Deprivation, 20047

În primul rând este vorba de utilizarea conceptului de sărăcie relativă. Semnificaţia dată

acestui concept diferă în funcţie de autor. Prin sărăcie relativă unii autori se referă de fapt la

pragurile monetare relative (calculate ca un procent din veniturile sau cheltuielile medii sau

mediane), în timp ce alţi autori de lucrări în domeniu prin sărăcie relativă înţeleg evaluarea

sărăciei prin utilizarea altor praguri decât cele monetare, cum ar fi indicele de privare al lui

Townsend. Pentru a evita orice posibile confuzii precizăm încă din această fază a lucrării că prin

praguri relative ale sărăciei vom trata metodele de estimare relative utilizând pragurile

monetare. Metodele care utilizează alte praguri decât cele monetare vor fi tratate în cadrul

secţiunii „alte metode de estimare a sărăciei”.

În al doilea rând lucrarea este concentrată în principal pe metodele de evaluare

plecând de la pragurile monetare şi aceasta din mai multe motive. Primul, şi cel mai

important, este că estimarea sărăciei se poate face plecând de la datele existente în sistemul

statistic naţional (Ancheta Integrată în Gospodării şi Ancheta Bugetelor de Familie), în timp ce

evaluarea sărăciei prin alte metode ar presupune iniţierea şi implementarea unor cercetări

speciale. Al doilea este că pragurile monetare în general, şi metoda absolută în special, sunt

recomandate ţărilor mai puţin dezvoltate (cum este şi cazul României), respectiv ţărilor care au

încă o pondere considerabilă a cheltuielilor alimentare în totalul cheltuielilor.

În al treilea rând diferenţierea între pragurile absolute şi cele relative este văzută în sensul

dat de Iceland12, respectiv caracterul absolut fiind dat mai mult de faptul că acestea nu se

modifică în timp, decât de modul efectiv de calcul, iar caracterul relativ de faptul că

acestea se modifică în fiecare an, odată cu caracteristica avută în vedere în calculul

pragului. Abordări asemănătoare sunt şi cele date de Danziger şi Haveman13, Blank şi

Greenberg14, sau de Citro şi Michael15 ultimii apreciind natura pragului după rezultatul obţinut şi

nu după metoda folosită. Astfel abordarea subiectivă, de exemplu, conducând la un prag absolut,

este abordată ca metodă de determinare a unui prag absolut şi nu ca o metodă distinctă de

estimare a sărăciei (abordare preluată şi în lucrarea de faţă).

1.3. Praguri ale sărăciei

Evaluarea sărăciei presupune, şi se bazează în general pe existenţa unor niveluri bine

definite ale standardului de viaţă pe care se consideră că trebuie să le atingă orice persoană

(gospodărie, grup, etc.) pentru a nu fi considerată săracă, denumite praguri de sărăcie. Există

12 John Iceland, Poverty in America, 200613 Sheldon Danziger, Robert H. Haveman, Understanding Poverty, 200114 Rebecca M. Blank and Mark H. Greenberg, Improving the Measurement of Poverty, 2008

15 Constance F. Citro and Robert T. Michael, Poverty, A New Approach, 19958

anumite niveluri de consum din diferite categorii de bunuri (hrană, îmbrăcăminte, adăpost, etc.)

sub care supravieţuirea este pusă în pericol, deşi este greu de determinat ce anume reprezintă

aceste niveluri pentru fiecare persoană în parte. Nu numai atât dar, în cele mai multe societăţi, şi

aici le avem în vedere chiar şi pe cele mai sărace, noţiunea de "sărăcie" depăşeşte noţiunea de

minim de supravieţuire. Nu că ar fi contestată existenţa unui prag de sărăcie, dar apar o serie de

controverse în ceea ce priveşte poziţionarea şi interpretarea lui16.

Literatura de specialitate face distincţie între două mari categorii de praguri ale sărăciei,

praguri „absolute“ şi praguri de sărăcie „relative“. Din punct de vedere al veniturilor, pragurile

absolute de sărăcie presupun un nivel fix al puterii de cumpărare, nivel care este suficient pentru

a cumpăra un anume pachet fix, bine determinat, de necesităţi de bază17. Cu alte cuvinte,

pragurile de sărăcie absolute reprezintă un minim absolut al veniturilor (sau al consumurilor)

stabilite într-o manieră obiectivă, sub nivelul căruia individul (sau gospodăria) este considerată

săracă. Acestea sunt fixate în timp la un moment dat şi actualizate sistematic ţinând cont de

evoluţia în timp a preţurilor. De cealaltă parte, pragul de sărăcie relativ este definit în termeni de

nivel de venituri sau consum tipice în cea mai mare parte a societăţii. Puterea de cumpărare a

pragului relativ de sărăcie se schimbă în timp odată cu nivelul veniturilor, cheltuielilor sau al

consumului societăţii18.

„Distincţia esenţială între cele două măsurători nu constă în valoarea monetară

specifică a pragului de sărăcie respectiv, ci mai degrabă în cum aceste praguri se actualizează

în timp. Pragurile absolute rămân constante, în timp ce pragurile relative cresc pe măsură ce

standardul de viaţă creşte19”. Altfel spus pragurile relative reprezintă venituri mai mici în

comparaţie cu alţi indivizi, membri ai aceleiaşi societăţi pentru care se face estimarea. În timp ce

pragurile absolute se actualizează la intervale mari de timp, pragurile relative se actualizează de

la sine, sistematic, ori de câte ori se efectuează cercetarea.

1.3.1 Praguri absolute ale sărăciei

Pragurile de sărăcie absolută derivă din evaluarea nevoilor umane considerate a fi

esenţiale, şi reprezintă nivelul minim estimat al cheltuielilor necesare satisfacerii acestor nevoi.

În acest fel ele definesc limita minimă a resurselor considerate a fi necesare asigurării existenţei

unei persoane sau gospodării. Într-o accepţiune mai îngustă, limita minimă a resurselor

16 C. Chirca, ... C. Zamfir ş.a. Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei, 199817 Sheldon Danziger, Robert H. Haveman, Understanding Poverty, 200118 Sheldon Danziger, Robert H. Haveman, Understanding Poverty, 200119 [ John Iceland, Poverty in America, 2006

9

reprezintă resursele necesare supravieţuirii fizice iar, într-o accepţiune mai largă, reprezintă

resursele pe care le implică existenţa oamenilor ca membri ai societăţii. În ţările slab dezvoltate

resursele pe care le implică existenţa oamenilor ca membri ai societăţii şi cele necesare strict

supravieţuirii fizice sunt relativ apropiate. În ţările industrializate pragul de sărăcie absolut are un

conţinut mai amplu şi un nivel mai ridicat faţă de cel aferent strictei supravieţuiri sub aspect

fizic20.

Toate metodele de determinare a pragului absolut al sărăciei au la bază normele de

consum alimentar recomandate de nutriţionişti. Diferenţa dintre metode constă în modul în care

aceste norme sunt transpuse în cheltuieli de consum alimentar considerate a fi minim necesare,

precum şi de modalitatea în care se face estimarea cheltuielilor nealimentare (de bunuri şi

servicii)21.

Cele mai des utilizate dintre metodele absolute sunt următoarele22:

• aportul de energie alimentară (FEI);

• costul nevoilor de bază (CBN);

• metoda insuficienţei consumului (CI);

• metoda bugetului standard (BS).

Toate aceste metode definesc un set de bunuri alimentare nealimentare şi servicii, care se

consideră că asigură un nivel de trai adecvat societăţii pentru care se face estimarea. Setul de

bunuri definite se converteşte apoi în valori monetare, definind astfel un prag al sărăciei sub care

o persoană este considerată a fi săracă.

În tabelul 2 sunt prezentate principalele caracteristici ale acestor patru metode, cu accent

pe definirea fiecăreia dintre ele, concepţia generală asupra sărăciei, precum şi principalele părţi

slabe şi critici care li se aduc. Tabelul conţine de asemenea modul de calcul al pragului de

sărăcie aferent fiecărei metode.

20 C. Chirca, ... C. Zamfir ş.a. Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei, 199821 C. Chirca, ... C. Zamfir ş.a. Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei, 199822 Bellù şi Liberati, Impacts of Policies on Poverty, Absolute Poverty Lines, 2005

10

Tabelul 2 Pragul de sărăcie în perspectivă absolută23

Metoda DefiniţieConcept

general

Principalele

cerinţe

Critici /părţi

slabe

Măsurarea

pragului de

sărăcie

1) Aportul

de energie

alimentară

(FEI)

Alimente

suficiente

pentru a

satisface

necesarul

de energie

Concept

sever privind

minimul de

subzistenţă.

Nu priveşte

nevoile

sociale

Determină

necesarul de

alimente

(cerinţele

nutriţionale)

adecvat

pentru o

sănătate bună

a) dificultăţi

privind

consensul asupra

cărei alimentaţii

este mai

adecvată;

b) ignoră

posibilităţile de

înlocuire;

c) ignoră

preferinţele

diferite

Costul

cumpărării

alimentelor

de bază

2) Costul

nevoilor

de bază

(CBN)

Un pachet

de consum

cu

elemente

alimentare

şi

nealimentar

e

considerat

adecvat

Concepţie

slabă în ceea

ce priveşte

minimul de

subzistenţă.

Apropiat de

metoda

bugetului

standard

Ca în 1 +

determinare

care şi cât de

mult din

elementele

nealimentare

Ca în 1 + a)

neînţelegeri

privind lista de

elemente

nealimentare;

b) dificultăţi la

evaluare.

Costul

cumpărării

coşului de

elemente

alimentare

şi

nealimentar

e

3)

insuficienţ

a

consumulu

i (CI)

Toate

bunurile şi

serviciile

considerate

necesare

Slabă

concepţie a

minimului de

subzistenţă.

Foarte

Ca în 2 Ca în 2 Valoarea

agregată a

tuturor

bunurilor şi

23 Bellù şi Liberati, Impacts of Policies on Poverty, Absolute Poverty Lines, 200511

Metoda DefiniţieConcept

general

Principalele

cerinţe

Critici /părţi

slabe

Măsurarea

pragului de

sărăcie

pentru

satisfacerea

nevoilor de

bază

apropiat de

metoda

bugetului

standard

serviciilor

4) bugetul

standard

(BS)

Toate

bunurile şi

serviciile

considerate

necesare

pentru

satisfacerea

nevoilor de

bază plus

minimul de

bază pentru

viaţa

socială

Slabă

concepţie a

minimului de

subzistenţă

Ca în 3 +

nevoia de a

defini ce este

adecvat

pentru viaţa

socială.

Ca în 3 +

neînţelegeri

privind ce este

adecvat pentru

viaţa socială.

Valoarea

agregată a

tuturor

nevoilor

În practică, înafară de metodele prezentate, se utilizează şi alte metode, care de multe ori

reprezintă hibrizi ale acestora, fiind derivate din una dintre ele sau din combinarea lor. Un

exemplu de metodă care utilizează o combinaţie între metoda aportului energiei alimentare şi cea

a proporţiei cheltuielilor alimentare, este metoda Băncii Mondiale24. Aceasta pleacă de la un

coş alimentar mediu determinat pe baza consumurilor efective ale celor mai sărace gospodării

(primele 30%). Luarea în considerare a consumului gospodăriilor oferă avantajul că elimină

caracterul subiectiv şi artificial indus de utilizarea unei diete prestabilite şi se iau în calcul mai

bine obiceiurile alimentare specifice populaţiei pentru care se calculează ratele de sărăcie.

Pragurile de sărăcie pot fi stabilite luând în calcul toate cheltuielile necesare unei

gospodării, sau numai o parte din acestea. În S.U.A. de exemplu, pentru calculul pragului oficial

de sărăcie25 s-au evaluat doar cheltuielile alimentare, cheltuielile totale fiind determinate prin

24 Martin Ravallion, Poverty Comparisons, The World Bank, 199425 Mollie Orshansky, The Measure of Poverty, 1976

12

înmulţirea valorii rezultate cu un coeficient (x3), reprezentând inversul ponderii cheltuielilor

alimentare în veniturile totale ale gospodăriilor de 3 sau mai multe persoane, aşa cum rezulta din

anchetele efectuate la data stabilirii pragului de sărăcie. În acest caz avem de-a face cu praguri

de sărăcie multiplicative. Avantajul multiplicatorului este că acesta reprezintă un mod de a

reduce numărul categoriilor de buget pentru care trebuie luată o decizie explicită.

Există şi alte abordări în determinarea pragurilor absolute de sărăcie. Una dintre ele, care

a constituit subiectul multor cercetări, în special în Europa, este interogarea unui eşantion

reprezentativ din populaţie, căruia i se cere să specifice venitul minim necesar, sau să evalueze

diferite niveluri de venit. Este vorba despre pragurile subiective26 de sărăcie calculate pe baza

rezultatelor unor anchete care să ofere informaţiile de mai sus, pentru fiecare dintre ele putând fi

evidenţiate atât aspecte pozitive cât şi negative.

26 În multe lucrări de specialitate pragurile de sărăcie subiective pot fi întâlnite ca o a treia categorie de praguri (alături de cele absolute şi cele relative). În lucrarea de faţă, ca de altfel şi în unele dintre lucrările de specialitate consultate [ex.: 46], având în vedere că informaţiile subiective conduc la determinarea unor praguri de sărăcie absolute, au fost incluse în această categorie.

13

Tabloul 3 Determinarea sărăciei absolute în România27

O versiune derivată din metoda Băncii Mondiale este utilizată în România la calculul ratelor de sărăcie absolute, incluse în indicatorii naţionali terţiari de incluziune socială. În această metodă determinarea pragurilor de sărăcie se face plecând de la consumul gospodăriilor. Studiile efectuate au arătat că, în cazul României, acesta reflectă, mai bine decât venitul, bunăstarea reală a gospodăriei şi capacitatea acesteia de a-şi satisface nevoile de bază [26]. Consumul reflectă de asemenea capacitatea de a mobiliza resurse în perioade dificile, descriind mai bine decât venitul accesul la, şi disponibilitatea de, bunuri şi servicii.

Componenta alimentară a pragului de sărăcie se determină pe baza coşului alimentar utilizat de gospodăriile din a doua şi a treia chintilă, cu costuri la valoarea celor practicate de acest grup, şi cantităţi ajustate proporţional pentru a rezulta o valoare a coşului de 2550 de calorii pe zi pe adult echivalent*.

Pragul de sărăcie extremă se determină însumând componenta alimentară cu cantitatea de bunuri şi servicii consumate în mod specific de cei al căror consum total este egal cu necesităţile alimentare. Se consideră că dacă o gospodărie, care nu-şi poate acoperi decât necesităţile alimentare, renunţă la o parte din acestea în favoarea unor bunuri sau servicii, înseamnă că acestea sunt necesităţi.

Pragul de sărăcie se determină adunând la componenta alimentară sumele cheltuite pe bunuri şi servicii de către gospodăriile al căror consum alimentar este egal cu componenta alimentară calculată.

Până în prezent, pragurile de sărăcie au fost calculate la nivelul preţurilor din decembrie 2002, calculul în aval şi amonte făcându-se prin indexarea acestora cu valoarea indicelui de preţuri pe cele trei componente: alimentară, nealimentară şi servicii.

În opinia Alinei Coudouel28 „percepţiile subiective pot fi folosite pentru a măsura

sărăcia. Astfel de măsurători ale sărăcie se bazează pe întrebări adresate gospodăriilor despre

(a) percepţia situaţiei lor, cum ar fi, «Ai de ajuns?», «consideraţi că veniturile dumneavoastră

sunt foarte mici, destul de mici, suficiente, destul de mari, sau mari?» (b) raţionamente despre

standardele minime şi nevoi, cum ar fi: «Care este suma minimă pe care o consideraţi necesară

pentru o familie de doi adulţi şi trei copii?» sau «Care este minimul necesar pentru familia ta?»

sau (c) Topul sărăciei în comunitate, cum ar fi «Care grupuri sunt cele mai vulnerabile în sat?»

Pe baza răspunsurilor la aceste întrebări poate fi derivat pragul de sărăcie. Răspunsurile la cel

27 World Bank Romania: Poverty assessment. June 2003. Report No. 26169-RO, apărut sub acelaşi număr şi în limba română: România: Raport de Evaluare a Sărăciei, octombrie 200328 Jeni Klugman - editor, A Sourcebook for Poverty Reduction Strategies, 2002

14

de-al doilea grup de întrebări ar putea să ofere o linie pentru diferite tipuri de gospodării, iar

răspunsurile la primul grup de întrebări poate fi folosit ca prag de sărăcie.

Conceptul de sărăcie absolută a întâmpinat o serie de critici. Criticile au atacat în general

presupunerea că ar exista nevoi minime de bază pentru toţi oamenii din toate societăţile. Acesta

este un argument greu de susţinut chiar şi pentru sărăcia de subzistenţă măsurată strict în

termeni de alimente, îmbrăcăminte, apă potabilă şi locuire. Nevoile de subzistenţă variază atât

în cadrul fiecărei societăţi cât şi între societăţi diferite.

1.3.2 Praguri relative ale sărăciei

Prin contrast faţă de pragurile de sărăcie absolute, pragurile de sărăcie relative29, aşa cum

sunt cel mai des definite, se calculează de regulă prin referire la veniturile (sau cheltuielile)

curente ale populaţiei, mai precis un anumit procent din acestea.

Cel mai des utilizate în această abordare sunt două metode: prima vizând nivelul

veniturilor, iar cea de-a doua poziţia veniturilor30. Metodele se bazează pe definirea unui prag

relativ în vederea estimării bunăstării în sensul larg acceptat de societatea pentru care se face

estimarea. Pragul relativ se bazează fie pe veniturile, fie pe cheltuielile individuale sau ale

gospodăriei. Scopul final este estimarea unui prag al sărăciei. În cazul ambelor metode, definiţia

„relativă” a sărăciei poate face pragul sărăciei sensibil atât la modul în care este distribuit venitul

în rândul populaţiei, precum şi la nivelul veniturilor medii.

29 Pragurile de sărăcie relativă sunt utilizate în Uniunea Europeană, ca indicatori primari de incluziune socială. Înafară de faptul că se calculează uşor, acestea au avantajul că permit efectuarea de comparaţii între ţările membre.30 [15] Bellù şi Liberati, Impacts of Policies on Poverty, Relative Poverty Lines, 2005

15

Tabelul 4 Pragul de sărăcie în perspectivă relativă31

Metoda DefiniţieConcept

general

Principalele

cerinţe

Critici /părţi

slabe

Măsurar

ea

pragului

de

sărăcie

1) Nivelul

veniturilor

Procentul

din

media

/mediana

veniturilor

sub care

persoana

este

considerată

săracă

Sărăcie

privind

veniturile /

cheltuielile

Determină

măsurarea

locaţiei din

distribuţia

veniturilor

care să fie

luată ca

referinţă şi

procentul

aferent din ea

Unidimensională,

ignoră alte

dimensiuni ale

sărăciei

Unităţi de

venit

/cheltuieli

2) Poziţia

veniturilor

Centila de

venit sub

care un

individ este

considerat

sărac

Sărăcie

privind

veniturile /

cheltuielile

Determină

centila de

venit care

reprezintă cel

mai bine

pragul de

sărăcie

a)

Unidimensională.

Neglijează alte

dimensiuni ale

sărăciei.

b) Sărăcia este

totdeauna

prezentă. Nu este

utilă pentru

comparaţii în timp.

Este mai utilă

pentru comparaţii

în spaţiu.

Unităţi de

venit

/cheltuieli

În Tabelul 4 sunt prezentate principalele caracteristici ale acestor două metode, cu accent

pe definirea fiecăreia dintre ele, concepţia generală asupra sărăciei, precum şi principalele părţi

31 [15] Bellù şi Liberati, Impacts of Policies on Poverty, Relative Poverty Lines, 200516

slabe şi critici care li se aduc. Tabelul conţine de asemenea modul de calcul al pragului de

sărăcie aferent fiecărei metode.

1.4 Alte metode de determinare a sărăciei

Unii cercetători au propus alte metode de stabilire a standardului de sărăcie, concret,

identificând o listă de activităţi specifice, bunuri în proprietate, bunuri de consum, etc.,

considerate esenţiale pentru ca persoanele să fie angrenate în mod normal în societate.

În acest sens, în Regatul Unit, Townsend (1979) a elaborat „indicele de privare“.

Plecând de la o primă listă de 60 de elemente considerate necesare pentru o viaţă normală,

Townsend a selectat 12 elemente pe care le-a considerat indicatorii cheie ai privării. Aceştia sunt

(1) o săptămână de vacanţă pe an, departe de casă; (2), pentru adulţi – să aibă un prieten sau rude

în vizită în propriul domiciliu pentru a lua masa împreună în ultimele 4 săptămâni; (3) pentru

adulţi – să iasă împreună sau să facă o vizită unui prieten sau unei rude, în ultimele 4 săptămâni;

(4) pentru copii – să aibă un prieten în vizită pentru joacă în ultimele 4 săptămâni; (5) pentru

copii – să nu fi avut o petrecere la ultima lor zi de naştere; (6) să nu iasă pentru divertisment în

ultimele 2 săptămâni; (7) să nu aibă carne proaspătă la masă de cel puţin 4 ori pe săptămână; (8)

să nu aibă o masă gătită o zi într-o săptămână; (9) să nu aibă un mic dejun gătit în cele mai multe

zile ale săptămânii; (10) să nu aibă un frigider în casă; (11) dacă membrii gospodăriei nu se

întâlnesc de obicei duminica; (12) cazul în care gospodăriei îi lipseşte folosirea exclusivă a uneia

dintre următoarele patru utilităţi cheie: veceu cu apă curentă, chiuvetă cu apă curentă, baie cu

cadă sau duş, maşină de gătit electrică sau cu gaze32.

Plecând de la definiţia indicelui de privare al lui Townsend, dar incluzând numai acele

elemente pe care cel puţin jumătate dintre cei intervievaţi într-o anchetă prealabilă, le consideră

necesare pentru a atinge un nivel minim de trai, Mack şi Lansley33, au ajuns la o variantă

modernă a acestui indice, respectiv indicele de privare multiplă (IMD). Acesta este utilizat în

mod curent în Regatul Unit, ca măsură directă a sărăciei la nivel local. Metodologia de calcul al

acestui indice (versiunea IMD 2004) cuprindea 37 de indicatori grupaţi pe 7 domenii: 1-venituri;

2-ocupare; 3-sănătate şi dizabilităţi; 4-educaţie, calificare şi şcolarizare; 5-accesul la locuire şi

servicii; 6-calitatea locuinţei şi a mediului; 7-infracţionalitate. În ceea ce priveşte ariile

geografice pentru care se calculează, spre deosebire de metodologia IMD 2000, care calcula

indicii la nivelul celei mai mici autorităţi locale (comuna), metodologia IMD 2004 coboară sub

32 Blacksacademy, Definitions of Poverty, 2002, p. 233 Constance F. Citro and Robert T. Michael, Poverty, A New Approach, 1995

17

aceasta limită, ariile, stabilite prin agregarea sectoarelor folosite la recensământ, având o medie a

celei mai mici zone situată în jurul a 1500 de persoane34.

Abordarea capabilităţilor35 a apărut în 1980, ca o abordare a bunăstării economice. În

această abordare Amartya Sen a încercat să reunească o serie de elemente care până atunci au

fost fie excluse, fie formulate în inadecvat, în abordările tradiţionale ale bunăstării economice.

Sen a susţinut iniţial importanţa libertăţii reale în evaluarea avantajelor unei persoane, diferenţele

individuale în capacitatea de a transforma resursele în activităţi de valoare, poziţia centrală a

distribuţiei bunăstării în societate, natura diversă a activităţilor care stau la baza fericirii, şi

împotriva materialismului excesiv în estimarea bunăstării individuale. Ulterior, în colaborare cu

Martha Nussbaum, Sudhir Anand şi James Foster, Sen a reuşit să impună abordarea

capabilităţilor ca un model de dezbatere în dezvoltarea umană acesta fiind la baza creării de către

ONU a indicelui de dezvoltare umană şi cadrul preferat pentru abordarea egalităţii de şanse

vizând în special echitatea între sexe.

Nussbaum (2000) sintetizează aceste principii de bază într-un cadru având zece

capabilităţi, respectiv şanse reale, bazate pe circumstanţe personale şi sociale. Această viziune

contrastează cu modul de abordare obişnuit care vede dezvoltarea în mod simplist, din punct de

vedere al creşterii economice, iar sărăcia ca pe o privare de venituri.

Cele zece capabilităţi pe care Nussbaum susţine că ar trebui să fie agreate de către toate

democraţiile sunt: viaţa; sănătatea fizică; integritatea corporală; simţuri, imaginaţie şi gândire;

emoţiile; raţiunile practice; afilierea; respectul altor specii; jocul; şi controlul asupra ambianţei

personale.

1.5.Ajustarea pragurilor - scale de echivalenţă

Gospodăriile având dimensiuni şi componenţă diferită este normal să aibă şi necesităţi

diferite. Este obligatoriu ca aceste diferenţe să fie luate în considerare în estimarea sărăciei, lucru

nu tocmai uşor. Pentru a compara nivelul de trai între gospodării, sau pentru a stabili dacă o

gospodărie poate beneficia de anumite prestaţii de protecţie socială, se utilizează în mod curent

veniturile sau cheltuielile acestora. Aceşti indicatori nu ţin însă cont de diferenţele în ceea ce

priveşte mărimea şi structura gospodăriilor şi nici a necesităţile lor. Ajustarea la gospodăria de

34 Office of the Deputy Prime Minister, The English Index of Deprivation 200435 Acest mod de abordare a fost pentru prima dată formulat şi articulat în totalitate de Amartya Sen (1985) şi discutat

în Sen şi Nussbaum (1993). Aplicaţiile pentru dezvoltare sunt discutate în Sen (1999), Nussbaum (2000), şi Clark (2002, 2005) iar acum ne aflăm în momentul în care abordarea capabilităţilor este larg acceptată ca un model în dezvoltare.

18

referinţă pentru un anume prag de sărăcie calculat, pentru a reflecta diferenţele date de

dimensiunea şi compoziţia gospodăriilor se fac prin aplicarea scalelor de echivalenţă. Cu

ajutorul acestora gospodăriile sunt transformate în gospodării de adulţi echivalenţi, gospodării

comparabile dar care ţin cont de principalele caracteristici care le pot afecta necesităţile.

Alegerea unei scale de echivalenţă este deosebit de importantă pentru că aceasta

influenţează rezultatele în mod sistematic, putând avea implicaţii deosebite în luarea unor decizii

politice în acordarea diferitelor ajutoare sociale cum ar fi: alocaţiile pentru copii, pensiile de

urmaş, aprecierea nivelului pensiei alimentare sau alocaţiilor de asigurări sociale.

În literatura de specialitate pot fi distinse cinci clase de scale de echivalenţă care se

deosebesc în funcţie de modalităţile în care sunt determinate: normative, empirice, de

securitate socială, bazate pe consum şi având la bază măsurarea directă a bunăstării. Trăsăturile

care deosebesc aceste scale sunt36:

1. Scalele de echivalenţă normative pleacă de la norme de consum stabilite de către

experţi, de regulă nutriţionişti. Aceştia determină anumite coşuri minime de produse considerate

a fi necesare gospodăriilor de dimensiuni diferite. Componenţa coşurilor şi preţurile produselor

selectate în ceste coşuri diferă de la ţară la ţară, deci, în consecinţă şi scalele de echivalenţă

rezultate vor fi diferite.

2. Scalele de echivalenţă estimate pe bază empirică, se fac prin observarea

comportamentului şi a nevoilor gospodăriilor. Un exemplu în acest sens sunt scalele de

echivalenţă introduse în scopuri de analiză statistică elaborate de Universitatea Oxford,

cunoscute în mod curent sub denumirea dată de principalul utilizator al acestora, şi anume

scalele OCDE.

3. Scalele de echivalenţă aferente programelor de securitate socială rezultă implicit din

reglementările specifice în domeniu. La determinarea acestor scale, pe lângă normele de consum

stabilite de specialişti pentru diferite tipuri de familii, se are în vedere în principal nivelul

resurselor financiare de care se dispune pentru susţinerea programelor de securitate socială

pentru care sunt calculate.

4. Scalele de echivalenţă bazate pe consum sunt construite pe baza informaţiilor privind

cheltuielile provenite din anchetele în gospodării. Pentru a determina o scala de echivalenţă din

această categorie, este esenţială determinarea unei bunăstări considerate comparabile între

gospodării de tipuri şi dimensiuni diferite, pentru a putea răspunde la întrebări de genul: cu cât ar

trebui să cheltuiască în plus o gospodărie cu trei copii pentru a avea acelaşi nivel de bunăstare cu

36 C. Chirca, ... C. Zamfir ş.a. Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei, 199819

o gospodărie cu doi copii? Pentru determinarea acestei categorii de scale de echivalenţă se

utilizează o varietate de metode, printre care: metoda maximizării utilităţii sau minimizării

costurilor; metoda partiţionării bugetului; metoda alocării veniturilor; şi metoda ponderii

cheltuielilor alimentare.

5. Scalele de echivalenţă subiective au la bază estimarea directă a bunăstării, aşa cum

este percepută de populaţie. Dezvoltate de Van Praag37, acestea reprezintă o alternativă de

estimare, plecând de la compararea bunăstării şi nu de la deducerea ei prin intermediul

consumului. Aceste scale au fost aplicate frecvent în ultimii 20 de ani.

În procesul de estimare a sărăciei se apelează la o gamă largă de scale de echivalenţă,

plecând de la cele care nu aplică nici o ajustare, folosind veniturile pe gospodărie pentru a stabili

nivelul de trai, şi terminând cu cele care utilizează venitul pe o persoană. Scalele de echivalenţă

trecute în revistă în lucrare fac parte din domeniul cuprins între cele două extreme.

Concluzii

Din trecerea în revistă a diferitelor concepte de calcul al sărăciei se pot desprinde o serie

de concluzii.

În primul rând este clar că toate abordările implică raţionamente subiective, în ceea ce

priveşte:

- alegerea unei anumite distribuţii pentru a fi utilizată la calculul pragurilor (veniturile sau

cheltuielile) şi un anume punct pentru pragurile de sărăcie relativă (60% din valoarea

mediană);

- alegerea şi formularea întrebărilor şi metoda de estimare folosită (utilizarea tuturor

răspunsurilor sau numai a unui set dintre acestea) în stabilirea pragului de sărăcie

subiectivă;

- specificaţiile experţilor în bugete la determinarea pragurilor normative.

În al doilea rând este clar că toate conceptele înglobează multe elemente de relativitate şi

subiectivitate. În elaborarea standardului de sărăcie unele referinţe sunt invariabil făcute la

condiţiile de consum şi locuire pentru o anume perioadă şi loc. În consecinţă pragurile de sărăcie

construite în perioade diferite de timp tind să reflecte schimbările reale în consum. Acest

raţionament este valabil prin definiţie la pragurile relative.

37 B. M. S. Van Praag, R. L. Flik, La pauvrete subjective, 199220

Este adevărat că pragurile elaborate prin metodele normative, mai ales prin faptul că se

referă la anumite nevoi specifice ale gospodăriilor, sunt mult mai atractive pentru politicieni şi

pentru publicul larg decât pragurile elaborate simplu, prin abordarea relativă (jumătate sau 60%

din mediana veniturilor gospodăriei). În practică însă, valorile obţinute prin cele două abordări,

după actualizarea pragurilor obţinute prin metode normative, diferă însă foarte puţin.

Fiecare agreează că alimentele, îmbrăcămintea şi locuirea sunt bunuri şi servicii necesare,

dar cât anume este necesar din fiecare este o problemă care trebuie dezbătută. Aceste categorii

sunt însă evidente în gândirea societăţii despre nevoile săracilor, evidenţiate în oferirea de

adăposturi pentru persoanele fără locuinţă, de alimente în cantinele săracilor şi de îmbrăcăminte

de iarnă. Cheltuielile cu alimente, îmbrăcăminte şi locuinţă au de asemenea o importantă pondere

în cheltuielile totale ale unei gospodării. De aceea este foarte greu de acceptat că o simplă

proporţie din cheltuielile mediane este preferabilă calculelor normative. O variantă posibilă

sugerată de Constance F. Citro şi Robert T. Michael – 1995, este ca nivelul acestor cheltuieli să

fie luate direct din bugetul de cheltuieli ale gospodăriilor38. Această abordare ar face mai uşor de

implementat o trecere la recalcularea anuală a pragurilor, dar ar introduce noi elemente de

relativitate.

O altă concluzie finală este că schimbările socio-economice fac imperativă ridicarea unei

probleme căreia i s-a acordat relativ puţină atenţie în dezbaterile asupra pragurilor de sărăcie:

cum trebuie acestea ajustate pentru diferenţele dintre gospodării39.

38 Constance F. Citro and Robert T. Michael, Poverty, A New Approach, 199539 Constance F. Citro and Robert T. Michael, Poverty, A New Approach, 1995

21