MOTIVAŢIA ÎNVĂŢĂRII - factor de reuşită şcolară şi socială -

ÎNV. UNGUREANU ORTANSAŞCOALA :IZVORU-DULCE

COMUNA MEREIJUDEŢUL BUZĂU

1

MOTIVAŢIA ÎNVĂŢĂRII- factor de reuşită şcolară şi socială -

Epoca în care trăim este dominată de o puternică expansiune a ştiinţei şi tehnicii în toate sectoarele de activitate şi de accelerarea continuă a ritmului de viaţă. Aceste caracteristici au consecinţe directe asupra pregătirii tinerei generaţii,care trebuie să facă faţă atât cerinţelor actuale ale societăţii,cât şi dezvoltării sociale ulterioare.

Creşterea rapidă a volumului de informaţii în toate domeniile, uzura accelerată a cunoştinţelor pretinde adaptarea continuă a obiectivelor şcolii, a conţinutului, formelor şi metodelor de învăţământ acestei dinamici informaţionale.

Noul ritm de viaţă care solicită omul într-o măsură mai intensă, din punct de vedere social, cultural şi profesional se răsfrânge şi asupra elevului. Ca urmare, elevul participă activ la viaţa obştească, ştiinţifică , artistică, sportivă mult în afara cadrului şcolii. La toate acestea , adăugând şi solicitările diferitelor mijloace de informaţie - presa, radioul, televiziunea, internetul - se conturează imaginea complexă a condiţiilor sociale care acţionează în procesul de pregătire a tinerilor.

Toate aceste condiţii externe influenţează elevii orientându-i în însăşi atitudinea lor faţă de învăţare , care, la cei mai mulţi dintre ei, este activă şi conştientă, corespunzând cerinţelor mereu crescânde ale societăţii.

Formarea atitudinii faţă de învăţătură la elevi nu depinde ,însă, numai de condiţiile externe, ci în aceeaşi măsură, de particularităţile psiho-fiziologice ale diferitelor perioade de vârstă, cât şi de trăsăturile individuale ale fiecărui elev ( intelectuale, afective, motivaţionale, temperamentale, caracteriale etc.). toate acestea constituie sistemul condiţiilor interne ale personalităţii elevului care îi permit un mod specific, individualizat de acţiune şi adaptare la solicitările şi cerinţele condiţiilor externe, ce nu trebuie să depăşească însă anumite limite.

Dinamica înregistrată de planurile de învăţământ şi programele şcolare determinată de necesitatea modernizării conţinutului cunoştinţelor predate elevilor ţine, totuşi , prea puţin seamă de posibilităţile celor care învaţă. Creşterea volumului informaţional a dus mai ales la încărcarea planurilor de învăţământ , a programelor şi manualelor şcolare, ceea ce a complicat şi a îngreunat procesul de învăţare pentru elevi. În plus, mai există şi cadre didactice, care, uitând că elevul prezintă anumite limite de asimilare,

2

exagerează importanţa obiectului predat şi pretind elevilor să cunoască ceea ce ei înşişi cunosc în domeniul respectiv, ca rezultat al unei activităţi îndelungate.

Astfel de cerinţe puse în faţa învăţării elevilor duc la suprasolicitarea funcţiilor mnemice care, datorită adăugirilor continue de cunoştinţe, se găsesc la limita maximă a posibilităţilor de acumulare. Fireşte că aceste condiţii afectează randamentul activităţii elevului şi uneori chiar sănătatea lui. În ultimii ani se înregistrează eşecuri în învăţare la elevi de toate vârstele, manifestate prin lipsă de interes, scăderea efortului depus, oboseală, opoziţie faţă de solicitări şi chiar refuz. Cauzele acestei situaţii ar trebui căutate mai ales în predare ( volum mare de cunoştinţe) şi de asemenea, în lipsa unei motivaţii puternice la şcolari faţă de sarcinile lor. Aceste cauze explică în bună măsură şi atitudinea de indiferenţă, uneori chiar negativă a unor elevi faţă de învăţătură, atitudine ce constituie un pericol pentru dezvoltarea personalităţii lor. Problema se pune astfel dat fiind faptul că dinamica societăţii pretinde fiecărui individ să înveţe continuu, toată viaţa, pentru a putea să-şi reînnoiască cunoştinţele în pas cu descoperirile ştiinţei, tehnicii, culturii şi să le folosească activ şi creator în domeniul în care lucrează.

Numeroase studii în literatura psihologică şi pedagogică au încercat să găsească răspuns unor probleme:

În ce condiţii se formează la elevi atitudinea activă faţă de învăţare? Ce obiective trebuie să urmărească procesul de învăţământ pentru ca

însuşirea activă şi creatoare a cunoştinţelor să devină o trăsătură caracteristică, permanentă de durată a tineretului nostru?

Se conturează , totuşi, câteva idei esenţiale comune care, teoretic, orientează în bună parte organizarea activităţii de învăţare a elevilor în şcoala modernă. Care sunt acestea?

- Cunoştinţele asimilate de elevi să fie rezultatul participării lor active în procesul învăţării, al activităţii lor proprii de descoperire şi imaginare, al propriului lor efort. Realizând această condiţie, achiziţiile făcute de elevi recompensează prin ele însele, ceea ce înseamnă activitatea de învăţare le oferă satisfacţii, devine plăcută şi interesantă pentru ei.

- Asimilarea activă a cunoştinţelor de către elevi în şcoală se asigură, pe de o parte, prin înarmarea lor cu metode şi procedee de învăţare, cu diferite tehnici de muncă intelectuală şi de cercetare ştiinţifică, pe de altă parte, prin dezvoltarea la elevi a capacităţilor intelectuale, a operaţiilor mentale, a inteligenţei şi a creativităţii gândirii lor. Stăpânind temeinic modalităţile de lucru, elevii câştigă independenţă în activitatea de învăţare, în gândire, devenind făuritorii propriei lor bogăţii spirituale şi creatorii de mâine. În aceste condiţii elevii ajung să fie conştienţi de faptul că succesul activităţii lor, prezente şi viitoare, depinde înainte de toate de ei înşişi.

3

- Activitatea de asimilare a cunoştinţelor de către elevi trebuie să fie susţinută, în mod necesar, de o dorinţă vie de a învăţa, de voinţa de a învăţa. Prezenţa voinţei în învăţarea elevilor se impune dat fiind faptul că ea trebuie să răspundă anumitor cerinţe ale şcolii, ale societăţii care nu întotdeauna şi nu la toate vârstele sunt suficient de clare pentru cei care învaţă. Pe de altă parte, nu toate cunoştinţele pe care elevii trebuie să şi le însuşească pe baza programelor şcolare sunt la fel de interesante, chiar dacă sunt necesare. Ca urmare, pentru a putea face faţă cerinţelor şcolii în învăţare, de multe ori elevul trebuie să depună eforturi însemnate de voinţă, trebuie „să vrea” să înveţe.

Voinţa de a învăţa nu se formează de la sine. Ea este rezultatul unui proces educativ de durată care presupune atât îndeplinirea neabătută a unor scopuri fixate de alţii în învăţare, cât şi îndeplinirea unor scopuri fixate de elevii înşişi. Exersarea voinţei de a învăţa duce treptat la o dorinţă permanentă de a şti mai mult, de a cunoaşte mai mult atunci când eforturile elevului sunt recompensate prin satisfacţii care se găsesc în însăşi învăţare şi duc la sentimentul de succes.

Vorbind despre voinţa de a învăţa intrăm în sfera motivaţiei învăţării şcolare. Motivaţia este una dintre condiţiile esenţiale care asigură dobândirea de noi cunoştinţe. Numai prin motivaţie se poate explica atitudinea activă sau mai puţin activă a elevilor în procesul de dobândire al cunoştinţelor.

Un motiv este o structură psihică, ducând la orientarea, iniţierea şi reglarea acţiunilor în direcţia unui scop mai mult sau mai puţin precizat.

Motivele sunt cauzele conduitei noastre, mai exact cauzele interne ale comportamentului. Prin urmare este evidentă necesitatea de a ne preocupa de educarea lor.

Motivaţia învăţării este constituită din totalitatea motivelor care, în calitatea lor de condiţii interne ale personalităţii, determină, orientează, organizează şi potenţează intensitatea efortului în învăţare.

La baza motivaţiei stau cerinţele vitale de care depind existenţa şi bunăstarea organismului: trebuinţele de hrană, căldură, aer curat etc. Satisfacerea lor asigură echilibrul vieţii – „homeostazia” cum o intitulează biologii. Dar în afara acestora, chiar de la naştere, apar şi impulsuri, tendinţe de origine psihică. În manifestările copiilor este identificată, ca un impuls foarte puternic, curiozitatea , tendinţa de a cunoaşte, de a explora ambianţa. Apoi e prezent un impuls spre manipulare a obiectelor. Mai mult, se manifestă o tendinţă urmărind „ influenţarea creatoare a mediului”, încercarea de a transforma ceea ce întâlneşte în jur. Aceasta este efectul unui surplus de energie disponibilă. Aceste manifestări dovedesc existenţa resurselor ce fac posibilă învăţarea chiar şi în condiţiile artificiale ale şcolii, departe de solicitările imperioase ale mediului şi ale trebuinţelor vitale.

4

Trebuinţele devenite conştiente de obiectul lor sunt ceea ce numim dorinţe. Din ele izvorăsc tendinţele, impulsuri spre mişcare, acţiune. Conştiinţa obiectului unui impuls constituie ceea ce numim intenţie .

Trebuinţele, dorinţele, intenţiile sunt puternic influenţate de mediu, de experienţa socială. Ele se diversifică şi se complică foarte mult. Apar trebuinţe noi: azi simţim nevoia telefonului, televizorului ş. a. dorinţe nou create de progresul tehnic.

MOTIVE FUNDAMENTALE PENTRU PROCESUL EDUCATIV

a) Ataşamentul copilului faţă de mama sa, ataşament care se manifestă deoarece copilul are multă vreme nevoie de îngrijire şi protecţie. Prezenţa mamei îi dă simţământ de securitate foarte important pentru dezvoltarea sa , atât mentală, cât şi fizică. Dar şi mai târziu, chiar adultul are nevoie de preţuire, de afecţiune. Alfred Adler vorbeşte de „ sentimentul comuniunii sociale” care stă la baza solidarităţii şi colaborării cu ceilalţi. În condiţii favorabile se formează dispoziţia altruistă, tendinţa de a ajuta pe acei ce întâmpină dificultăţi.

b) La polul opus ataşamentului găsim tendinţele agresive care ne creează mari greutăţi în cazul unor elevi. Există formaţii nervoase declanşând emoţia de furie şi de posibile acte agresive. Ar trebui ca omul să reacţioneze agresiv numai în cazul unei frustrări extreme, a unei încălcări flagrante a drepturilor sale, dar, dimpotrivă există agresiuni fără un temei real. Exceptând cazurile de patologie mentală, dispoziţiile agresive depind în mod esenţial de exemplul celor din jur şi de mentalităţi, influenţe de natură educativă. Copiii obraznici, ostili, bătăuşi provin mai întotdeauna din familii unde părinţii sunt mereu în conflict sau atunci când părinţii le recomandă o „ comportare bărbătească”, adică provocatoare şi violentă.

c) O tendinţă care pare a avea o serie de premise native este tentativa de „influenţare creatoare a mediului”, tendinţă de a-şi afirma forţele proprii, dorinţa de afirmare, motivaţia de realizare. Ea se manifestă în încercarea de a-şi realiza aptitudinile şi în dorinţa de a obţine un succes, o performanţă într-o acţiune apreciată social. În ambele sale forme aceste aspiraţii favorizează progresul copilului.

Motivaţia de realizare capătă o intensitate maximă atunci când individul ştie că acţiunile sale vor fi apreciate cu ajutorul unui standard. Dorinţa de a obţine un succes depinde fireşte de atractivitatea performanţei. Ciudăţenia constă în aceea că o performanţă este mai atractivă când este dificilă, decât dacă este uşor de realizat.

Motiv al învăţării elevilor poate fi o dorinţă , un sentiment, un interes,o idee, o aspiraţie etc. ca rezultat al reflectării în conştiinţa lor a lumii exterioare, a cerinţelor societăţii în care trăiesc, raportate la trebuinţele lor.

5

Nivelul de aspiraţie este în funcţie de aptitudinile şi forţa de voinţă ale fiecăruia. Dar şi ambianţa socială joacă un rol hotărâtor. Aspiraţiile sunt în raport cu condiţiile materiale şi culturale în care se dezvoltă copilul. Elevul care face parte dintr-o clasă cu nivel scăzut are de obicei aspiraţii şcolare mai limitate decât acela dintr-o clasă cu rezultate deosebite. Aspiraţiile, motivaţia de realizare, ambiţia contribuie la sporirea eficienţei muncii, a învăţării şi chiar la soluţionarea unor probleme. Totuşi creşterea performanţelor nu e tot timpul în raport direct cu intensitatea motivaţiei. Cercetările au dus la stabilirea unei legi, cunoscută a fi „legea Yerkes- Dodson”, conform căreia creşterea performanţei este proporţională cu intensificarea motivaţiei numai până la un punct, după care începe stagnarea şi chiar un declin. Într-adevăr, motivaţia prea puternică provoacă apariţia de emoţii, introducând oarecare dezorganizare, ceea ce împiedică progresul, ducând chiar la regres.

Motivele învăţării ca şi motivele întregii activităţi umane se formează sub influenţa condiţiilor exterioare , ceea ce le conferă o varietate infinită. Ba mai mult, ele intră în acţiune, de cele mai multe ori, fiind stimulate tot de aceste condiţii exterioare, care se raportează în poziţie de scop (extern) faţă de activitatea de învăţare; de exemplu: elevul învaţă ca să obţină note bune pentru că doreşte să facă bucurie părinţilor pe care îi respectă. Energia care-i susţine învăţarea este dată de sentimentul respectului faţă de părinţi (motiv). Ceea ce îl stimulează direct în acţiune, îi declanşează activitatea de învăţare sunt notele bune pe care urmăreşte să le obţină şi care constituie scopul activităţii sale de învăţare. Când scopurile sunt exterioare învăţării, obţinerea lor constituie mijlocul de satisfacere (din exterior) a motivelor care susţin învăţarea. Aceasta este motivaţia extrinsecă a învăţării. Elevul se încadrează în disciplina şcolară fără un interes direct pentru ceea ce se predă, ci pentru a primi, direct sau indirect, anumite recompense îndeosebi morale.

O formă superioară a motivaţiei în învăţarea şcolară o constituie motivaţia intrinsecă. Ea constă din acele motive care nu depind de recompensă din afara activităţii de învăţare. În acest caz elevul învaţă pentru că învăţarea îi dă satisfacţii prin ea însăşi, iar scopul activităţii sale este intrinsec învăţării şi nu în afara ei.

Învăţarea motivată intrinsec este evidentă în interesul deosebit pe care elevul îl manifestă în activitatea sa şcolară care, de cele mai multe ori este reluată şi în timpul liber: lectură, rezolvare de probleme,la matematică sau fizică, construirea de aparate, cântatul la un instrument muzical, diferite sporturi etc. O astfel de învăţare este mult mai eficientă, pentru că, deşi îl solicită pe elev, prin satisfacţiile intrinsece oferite întârzie oboseala, ceea ce permite celui care învaţă să desfăşoare o activitate de durată şi deci să obţină un randament sporit.

În cazul motivaţiei extrinseci există:

6

1. Dorinţa de afiliere , când copilul merge la şcoală şi învaţă conştiincios mai ales pentru a face plăcere familiei care se interesează de ce face la şcoală, îl laudă şi, uneori, îl recompensează. La aceasta se adaugă, câteodată , şi dorinţa de a corespunde aşteptărilor învăţătorului sau profesorului. Tot în această categorie intră şi dorinţa de a fi împreună cu unii copii din cartier, preocuparea de a face ceea ce fac în genere cei de vârsta sa-se manifestă deci tendinţa spre conformism.

2. Alteori conformismul decurge nu din afirmaţii sociale, ci din tendinţele normative, obişnuinţa de a se supune la norme, la obligaţii. Părinţii, profesorii, societatea îi cer să se supună la o îndoctrinare socială, iar copilul, deprins să asculte, se supune.

3. Supunerea la obligaţii poate fi însoţită şi de teama consecinţelor neascultării. Frica, sentiment dominant în şcolile noastre de acum 100 de ani, a dispărut complet în anii dictaturii comuniste, când, dacă un elev nu învăţa cel pedepsit era profesorul. În ţările civilizate, cum ar fi Suedia, fără a brutaliza în vreun fel copiii, toată lumea ştie că ,dacă nu promovezi ( pe merit) cele 8 (9) clase obligatorii, nu poţi obţine o slujbă. Şi atunci există un pericol iminent pentru cei leneşi. Acest minim de îngrijorare este necesar pentru a putea lupte cu nepăsarea unor şcolari, alimentată şi de indiferenţa familiilor respective.

4. Ambiţia, dorinţa de a fi printre primii, este şi ea un stimulent în unele cazuri. Asistăm, cu amuzament , uneori, în clasele mici , numeroşi elevi se agită, ridicând mâna ca să răspundă ei la o întrebare. Unele familii exagerează pretinzând ca băiatul sau fata lor să fie neapărat printre premianţi. Exagerările de acest fel pot duce la sentimente negative de concurenţă, ostilitate faţă de colegii „rivali”. Mai bine este să stimulăm o „întrecere de sine”, dorinţa de a obţine rezultate din ce în ce mai bune, fără a privi cu invidie la performanţele altora.

În cazul motivaţiei intrinseci găsim curiozitatea, dorinţa de a afla cât mai multe. Curiozitatea are la bază un impuls nativ şi e prezentă mai ales în primii ani de şcoală. Menţinerea ei trează e în funcţie de măiestria profesorilor şi constituie un factor important al trăiniciei celor asimilate. Curiozitatea se permanentizează atunci când se îmbină cu convingeri referitoare la valoarea culturii, care facilitează comunicarea cu ceilalţi şi asigură o mare bogăţie de trăiri, surse de satisfacţie şi echilibru sufletesc. Tot în acelaşi cadru motivaţional apare şi aspiraţia spre competenţă, dorinţa de a deveni un bun profesionist. În acest caz, eforturile se canalizează înspre disciplinele având legătură cu viitoarea meserie.

Profesorul utilizează toate aceste motive ce apar cu o pondere variabilă de la un elev la altul, dar trebuie să cultive prin toate mijloacele motivaţiile intrinseci.

7

Dar indiferent despre care formă de motivaţie este vorba – extrinsecă sau intrinsecă –ea constituie factorul care furnizează energia necesară activităţii de învăţare a elevului în şcoală, o condiţie a învăţării eficiente, productive.

Rolul motivaţiei în învăţarea şcolară este foarte complex. Motivaţia explică nu numai situaţia la învăţătură a elevului la un moment dat, ci şi dinamica ei de la o etapă la alta.

Cunoaşterea motivelor reale ale învăţării elevilor dă posibilitatea cadrului didactic să intervină în mod adecvat şi oportun pentru asigurarea succesului la învăţătură al fiecărui elev. De asemenea , ea permite cadrului didactic să dirijeze conştient procesul de formare al diferitelor categorii de motive eficiente în învăţarea şcolară, ale căror conţinuturi să corespundă celor ale motivelor societăţii.

STRATEGII DE STIMULARE A MOTIVAŢIEI

Pentru crearea motivaţiei este necesar să se prezinte elevilor scopul învăţării, domeniile de aplicare a cunoştinţelor, să fie apreciaţi pozitiv şi încurajaţi să-şi realizeze scopurile vieţii, să li se arate progresele făcute, să li se trezească curiozitatea pentru ceea ce trebuie să înveţe, precizându-se sarcinile învăţării individuale în raport cu ritmul de muncă al fiecăruia şi să folosim metode activ-participative. Exigenţa ridicată, recompensele şi activităţile extraşcolare sporesc motivaţia.

De obicei, orice proces de învăţare este plurimotivat. Eficienţa învăţării scade, când există un nivel minim de motivare sau o supramotivare şi creşte în cazul unui nivel optim, ca zonă între minim şi maxim, însă în cazul motivaţiei interne nu se poate vorbi de saturaţie.

8

MOTIVAŢIA ÎNVĂŢĂRII- factor de reuşită şcolară şi socială -

(rezumatul lucrării)

Epoca în care trăim este dominată de o puternică expansiune a ştiinţei şi tehnicii în toate sectoarele de activitate şi de accelerarea continuă a ritmului de viaţă.

Noul ritm de viaţă care solicită omul într-o măsură mai intensă, din punct de vedere social, cultural şi profesional se răsfrânge şi asupra elevului. Ca urmare, elevul participă activ la viaţa obştească, ştiinţifică , artistică, sportivă. La toate acestea , adăugând şi solicitările diferitelor mijloace de informaţie - presa, radioul, televiziunea, internetul - se conturează imaginea complexă a condiţiilor sociale care acţionează în procesul de pregătire a tinerilor.

Creşterea rapidă a volumului de informaţii în toate domeniile, uzura accelerată a cunoştinţelor, pretinde adaptarea continuă a obiectivelor şcolii, a conţinutului, formelor şi metodelor de învăţământ acestei dinamici informaţionale.

Toate aceste condiţii externe influenţează elevii orientându-i în însăşi atitudinea lor faţă de învăţare , care, la cei mai mulţi dintre ei, este activă şi conştientă, corespunzând cerinţelor mereu crescânde ale societăţii.

Creşterea volumului informaţional a dus mai ales la încărcarea planurilor de învăţământ , a programelor şi manualelor şcolare, ceea ce a dus la suprasolicitarea funcţiilor mnemice. Fireşte că aceste condiţii afectează randamentul activităţii elevului şi uneori chiar sănătatea lui. Cauzele acestei situaţii ar trebui căutate mai ales în predare ( volum mare de cunoştinţe) şi de asemenea, în lipsa unei motivaţii puternice la şcolari faţă de sarcinile lor.

Pentru însuşirea activă şi creatoare a cunoştinţelor se conturează , totuşi, câteva idei esenţiale comune care, teoretic, orientează în bună parte organizarea activităţii de învăţare a elevilor în şcoala modernă. Astfel:

- Cunoştinţele asimilate de elevi să fie rezultatul participării lor active în procesul învăţării, al activităţii lor proprii de descoperire şi imaginare, al propriului lor efort. Realizând aceasta activitatea de învăţare le oferă satisfacţii, devine plăcută şi interesantă pentru ei.

- Asimilarea activă a cunoştinţelor de către elevi în şcoală se asigură prin înarmarea lor cu metode şi procedee de învăţare, cu diferite tehnici de muncă intelectuală şi de cercetare ştiinţifică

- Activitatea de asimilare a cunoştinţelor de către elevi trebuie să fie susţinută, în mod necesar, de o dorinţă vie de a învăţa, de voinţa de a învăţa.

Voinţa de a învăţa este rezultatul unui proces educativ de durată. Exersarea voinţei de a învăţa duce treptat la o dorinţă permanentă de a şti mai mult, de a cunoaşte mai mult atunci când eforturile elevului sunt recompensate prin satisfacţii care se găsesc în însăşi învăţare şi duc la sentimentul de succes.

Vorbind despre voinţa de a învăţa intrăm în sfera motivaţiei învăţării şcolare. Un motiv este o structură psihică, ducând la orientarea, iniţierea şi reglarea acţiunilor în direcţia unui scop mai mult sau mai puţin precizat.

Motivele sunt cauzele conduitei noastre, mai exact cauzele interne ale comportamentului. Prin urmare este evidentă necesitatea de a ne preocupa de educarea lor.

Motivaţia învăţării este constituită din totalitatea motivelor care, în calitatea lor de condiţii interne ale personalităţii, determină, orientează, organizează şi potenţează intensitatea efortului în învăţare.

La baza motivaţiei stau trebuinţele. În manifestările copiilor este identificată, ca un impuls foarte puternic, curiozitatea , tendinţa de a cunoaşte, de a explora ambianţa. Trebuinţele devenite conştiente de obiectul lor sunt ceea ce numim dorinţe..

9

Trebuinţele, dorinţele, intenţiile sunt puternic influenţate de mediu, de experienţa socială. Ele se diversifică şi se complică foarte mult. Apar trebuinţe noi: azi simţim nevoia telefonului, televizorului ş. a. dorinţe nou create de progresul tehnic.

MOTIVE FUNDAMENTALE PENTRU PROCESUL EDUCATIV Ataşamentul copilului faţă de mama sa îi dă acestuia un simţământ de securitate foarte

important pentru dezvoltarea sa , atât mentală, cât şi fizică. Alfred Adler vorbeşte de „ sentimentul comuniunii sociale” care stă la baza solidarităţii şi colaborării cu ceilalţi. În condiţii favorabile se formează dispoziţia altruistă, tendinţa de a ajuta pe acei ce întâmpină dificultăţi.

Tendinţele agresive care ne creează mari greutăţi în cazul unor elevi. Există formaţii nervoase declanşând emoţia de furie şi de posibile acte agresive.

Motivaţia de realizare se manifestă în încercarea de a-şi realiza aptitudinile şi în dorinţa de a obţine un succes, o performanţă într-o acţiune apreciată social. În ambele sale forme aceste aspiraţii favorizează progresul copilului.

Nivelul de aspiraţie este în funcţie de aptitudinile şi forţa de voinţă ale fiecăruia. Aspiraţiile sunt în raport cu condiţiile materiale şi culturale în care se dezvoltă copilul.

Aspiraţiile, motivaţia de realizare, ambiţia contribuie la sporirea eficienţei muncii.Motivele învăţării se formează sub influenţa condiţiilor exterioare , ceea ce le conferă

varietate. Învăţarea motivată extrinsec se manifestă la elevii mici.Învăţarea motivată intrinsec este evidentă în interesul deosebit pe care elevul îl manifestă în

activitatea sa şcolară. O astfel de învăţare este mult mai eficientă, pentru că, prin satisfacţiile intrinsece oferite, întârzie oboseala, ceea ce-i permite să obţină un randament sporit.

În cazul motivaţiei extrinseci există:1. Dorinţa de afiliere , când copilul merge la şcoală şi învaţă conştiincios mai ales pentru a face

plăcere familiei.2 Tendinţele normative, obişnuinţa de a se supune la norme, la obligaţii. Părinţii, profesorii,

societatea îi cer să se supună la o îndoctrinare socială, iar copilul, deprins să asculte, se supune.3. Teama consecinţelor neascultării. 4. Ambiţia, dorinţa de a fi printre primii, este şi ea un stimulent în unele cazuriÎn cazul motivaţiei intrinseci găsim curiozitatea, dorinţa de a afla cât mai multe.

Curiozitatea are la bază un impuls nativ şi e prezentă mai ales în primii ani de şcoală. Menţinerea ei trează e în funcţie de măiestria profesorilor şi constituie un factor important al trăiniciei celor asimilate.

Indiferent despre care formă de motivaţie este vorba – extrinsecă sau intrinsecă –ea constituie factorul care furnizează energia necesară activităţii de învăţare a elevului în şcoală, o condiţie a învăţării eficiente, productive.

Rolul motivaţiei în învăţarea şcolară este foarte complex. Motivaţia explică nu numai situaţia la învăţătură a elevului la un moment dat, ci şi dinamica ei de la o etapă la alta.

Cunoaşterea motivelor reale ale învăţării elevilor dă posibilitatea cadrului didactic să intervină în mod adecvat şi oportun pentru asigurarea succesului la învăţătură al fiecărui elev. De asemenea , ea permite cadrului didactic să dirijeze conştient procesul de formare al diferitelor categorii de motive eficiente în învăţarea şcolară, ale căror conţinuturi să corespundă celor ale motivelor societăţii.

STRATEGII DE STIMULARE A MOTIVAŢIEIPentru crearea motivaţiei este necesar să se prezinte elevilor scopul învăţării, domeniile de

aplicare a cunoştinţelor, să fie apreciaţi pozitiv şi încurajaţi să-şi realizeze scopurile vieţii, să li se arate progresele făcute, să li se trezească curiozitatea pentru ceea ce trebuie să înveţe, precizându-se sarcinile învăţării individuale în raport cu ritmul de muncă al fiecăruia şi să folosim metode activ-participative.

Exigenţa ridicată, recompensele şi activităţile extraşcolare sporesc motivaţia.

10

REALIZAT, UNGUREANU ORTANSAŞCOALA IZVORU-DULCE,MEREI

BIBLIOGRAFIE:

Cosmovici, Andrei şi Iacob, Luminiţa – Psihologie şcolară – Editura Polirom, Iaşi,

1999;Kulcsar, Tiberiu – Factorii psihologici ai reuşitei şcolare –

E.D.P., Bucureşti, 1978;Stoica, Marin – Pedagogie şi psihologie – Editura Gheorghe

Alexandru, 2001;Vintilescu, Doina – Motivaţia învăţării şcolare – Editura Facla ,

1977.

11