1

Pe lângă celălalt... Spre nicăieri...

2

ARGUMENT

Lumea este stăpânită de o invazie a comunicării care va sfârși printr-o

necomunicare perfect ermetizată: comunicare fără nuanțe, fără participare, fără prezență,

fără inimă. Între granițele ei omul plonjează ca în mijlocul unui ocean sau într-o pădure

labirint a comunicării și se pierde pe sine în informații. Tehnica a evoluat enorm și totuși,

suntem departe de a ne liniști. Copleșiți de griji, agitați, ne dorim ca totul să se realizeze

ușor, fără efort. Astăzi, mai mult ca oricând, ne gonește din urmă timpul, ne gonesc din

urmă neajunsurile, neîmplinirile și grijile. Nu mai avem timp pentru noi, iar pentru alții

nici atât! Pretindem că fiecare secundă este importantă pentru împlinirea sarcinilor de zi

cu zi.

Priviți în jur! Pe stradă, în mijloacele de transport, în magazine și în piețe, peste tot

în jurul nostru, sunt oameni obosiți, cu chipuri cernite de nemulțumire, încruntați. Peste tot

sună telefoanele, localurile în care internetul este gratuit sunt arhipline, televizoarele s-au

înmulțit în casele noastre și totuși, dacă i-am mai întreba pe oameni cum se simt, cred că

mulți dintre ei ar răspunde asemenea omului pe a cărui imagine a prins contur într-o noapte

cartea unei scriitoare: „Știi cum mă simt? Ca un om ce trage la jug și are nevoie de cineva

care să-i șteargă sudoarea frunții, dar dacă nu e, nu e!”.

Și mă întreb: câtă singurătate încape în sufletul unui om? Câtă singurătate încape în

sufletul omului care a uitat adevărul din spatele cuvintelor care spun că orice este stimat

sau iubit, temut sau slujit, ori în ce ne găsim plăcerea mai mult decât în Dumnezeu, este

idol.

Multă? Puțină? Nu știm și nici nu vom ști, pentru că noi nu avem timp să-l

ascultăm pe cel care bate la poarta casei noastre sau pe lângă care trecem în fiecare zi.

Dacă cineva ne oprește, ne retragem frumos, scuzându-ne că am primit un apel important,

iar la finalul convorbirii nu ne mai întoarcem. Ne așteaptă serialul preferat sau prietenii

care sunt deja on-line. Dacă nu ne oprește nimeni însă, cu atât mai bine: suntem liberi!

Doar dacă ar fi avut cu adevărat nevoie de noi ne-ar fi sunat sau ne-ar fi lăsat un mesaj

„off-line”.

Pe zi ce trece pierdem bucuria și împlinirea dăruirii și ne justificăm spunând că nu

am fost chemați să ne oferim sprijinul. Uneori mă gândesc că e o crimă să trecem

nepăsători pe lângă ceilalți, așteptând să ne cheme. E nefiresc să pretindem ca ori de câte

ori am putea dărui - să fim rugați să o facem! E nefiresc și totodată nedrept, față de

celălalt, dar și față de mine însumi, cel care îmbrățișez comoditatea, ca și cum aș face un

lucru pe deplin rațional și corect. Poate că ar trebui să ne gândim mai profund la faptul că

3

sub stăpânirea nefirescului toate ne par a fi firești, ca și cum firescul ar strâmba fața

lumii!

Unde am ajuns?

Nu-i mai putem fi aproape celui de lângă noi pentru că în această eră a

comunicării nu mai găsim cuvinte, deși vocea abundă de ele! Suntem săraci în cuvinte și

nu le mai putem împărtăși...

Tocmai de aceea suntem chemați să îndrăznim a trece dincolo de porțile închise...

Care porți? Poarta sufletului și a casei celuilalt: în fața celei dintâi nu mai zăbovim

nicio clipă, spre cealaltă ne poartă zilnic pașii, dar nu-i trecem pragul. Numai că această

trecere nu se face oricum și oricând!

Sunt momente în care e bine să vorbim și momente în care trebuie să ascultăm

printre rânduri...

Dar nu să fugim! Pentru că atunci când fugim nu ne mai silim să batem la poarta

sufletului semenului nostru, deprins să pecetluiască prin tăcere un gând, un suspin, o

lacrimă, o durere... Și dacă totuși fugim, spre ce ne îndreptăm?

Spre nicăieri... Prin labirintul nepăsării...

E adevărat, nu ne putem împotrivi evoluției, dar să nu avem dreptul să ne lăsăm

uitați în multiplele și amețiotoarele evadări pe care omul contemporan le-a descoperit

pentru a fugi de durerea disperării, a singurătății și a tumultului interior!

În mijlocul acestei revoluții informaționale nu ne rămâne decât întoarcerea la

repere, la Dumnezeu. Și totul trebuie să ducă spre o morală a urgenței, vindecătoare în

deșertul ignoranței în care ne complacem! Aici și acum, nu într-un viitor iluzoriu!

În caz contrar. Totul va fi un eșec dureros...

Să nu uităm că nu suntem departe...

4

INTRODUCERE

Ne aflăm sub auspiciile unei noi modernități care coincide cu „civilizația dorinței”1

și care s-a edificat treptat, în cursul celei de-a doua jumătăți a secolului XX. Aparent, nimic

sau aproape nimic nu s-a schimbat; continuăm să evoluăm într-o societate definită tot prin

supermagazin și publicitate, prin automobil și televiziune. Totuși, începând cu ultimele

două decenii, un nou „seism” a pus capăt vechii societăți de consum, transformând atât

organizarea ofertei, cât și practicile cotidiene și universul mental al consumerismului

modern. S-a instaurat o nouă fază a capitalismului de consum: societatea de hiperconsum2.

Hiperconsumatorul nu mai este doar ahtiat după bunăstare materială, ci apare și ca

solicitant exponențial de confort psihic, de armonie interioară și de aspirație subiectivă

către împlinirea personală, fapt dovedit de înmulțirea tehnicilor derivate din noul domeniu

al dezvoltării personalității, ca și de succesul de care se bucură înțelepciunea orientală,

noile spiritualități, diversele ghiduri ale fericirii și ale înțelepciunii.

Materialismul caracteristic primei societăți de consum e depășit. Asistăm acum la

expansiunea pieței sufletului și a transformării sale, a echilibrului și a stimei de sine,

simultan cu proliferarea farmaciilor fericirii. Într-o epocă în care suferința s-a golit de orice

sens, când marii referențiali tradiționali s-au perimat, problema fericirii interioare „iese din

nou la suprafață”, devenind un segment comercial, un obiect de marketing pe care

hiperconsumatorul vrea să și-l poată procura fără efort, imediat și pe orice cale3.

Civilizația consumeristă se definește prin locul central pe care îl ocupă năzuința

către bunăstare și căutarea unei vieți mai bune pentru sine și pentru ai săi. Speranța de viață

a oamenilor crește permanent; aceștia se simt mai în formă și beneficiază de condiții

materiale mai bune. Fiecăruia i se recunoaște dreptul de a fi stăpân pe viața sa; nașterea

unui copil este consecința unei alegeri deliberate; timpul și banii destinați activităților

recreative sunt în continuă creștere; sărbătorile, jocurile, distracțiile, incitările la căutarea

plăcerilor invadează spațiul vieții de zi cu zi.

Și totuși, este lumea atât de frumoasă pe cât o sugerează acest plan fotografic?

Imensa majoritate a oamenilor se declară fericiți, dar supărarea și stresul, depresiile

și anxietatea constituie un fluviu care se umple în chip neliniștitor. Oamenii se declară

majoritar fericiți, continuând să creadă că ceilalți nu sunt ca ei. Niciodată părinții nu s-au 1 Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală: eseu asupra societății de hiperconsum, Editura Polirom, Iași, 2007,

p. 5

2 Ibidem, p. 6

3 Ibidem, pp. 8-9

5

străduit mai mult pentru a împlini dorințele copiilor și totuși, niciodată „tulburările de

comportament” și maladiile mintale ale acestora n-au fost atât de răspândite.

Societățile noastre sunt din ce în ce mai bogate și totuși, un număr crescând de

persoane trăiesc într-o stare precară și sunt nevoite să-și drămuiască bugetul la toate

capitolele sale, lipsa banilor devenind o grijă din ce în ce mai obsedantă. Oamenii se

bucură de îngrijiri medicale tot mai bune, dar asta nu-i împiedică să încerce felurite

ipohondrii cronice. Corpul e liber, mizeria sexuală persistă. Solicitările hedoniste sunt

omniprezente, dar angoasele, decepțiile, insecuritatea socială și personală cresc și ele. Iată

tot atâtea aspecte care fac din societatea de hiperconsm o civilizație a fericirii paradoxale!4

Într-adevăr, nu există mântuire în afara progresului consumului, fie el și redefinit de

noi criterii, nu există speranța unei vieți mai bune dacă imaginarul satisfacerii complete și

imediate nu este repus în discuție, dacă rămânem la fetișismul creșterii nevoilor

comercializate. A trecut vremea revoluțiilor politice și ne aflăm în fața momentului

reechilibrării culturii consumeriste și al reinventării permanente a consumului și a

modurilor de trai5.

Această epocă a fericirii paradoxale impune necesitatea unor soluții ele însele

paradoxale. În mod cert, trebuie mai puțin consum, înțeles ca proliferare a imaginarului

satisfacerii, ca risipă de energie și ca excrescență lipsită de reguli a comportamentului

individual. A venit ora reglementării și a moderației, a consolidării motivațiilor mai puțin

dependente de bunurile de consum. Se simte nevoia unor schimbări, care să asigure nu

doar o dezvoltare economică durabilă, ci și o existență mai puțin destabilizată, mai puțin

tentată de satisfacțiile consumeriste6.

Dar, într-un anume sens, este nevoie și de mai mult consum: aceasta pentru a

combate sărăcia, dar și pentru a acorda o atenție sporită persoanelor în vârstă și populațiilor

amenințate, pentru o mai bună utilizare a timpului și a serviciilor, pentru o mai largă

deschidere către lume și pentru a ne bucura mai deplin de experiențele noi.

Începând cu anii 1950-1960 accederea la un mod de viață mai ușor și mai

confortabil, mai liber și mai hedonist constituia deja o motivație foarte importantă pentru

consumatori. Exaltând idealurile fericirii personale și divertismentul, publicitatea și mass-

media au favorizat comportamentele de consum mai puțin supuse primatului judecății

altuia. A trăi mai bine, a te bucura de plăcerile vieții, a nu te lipsi de ceva, a dispune de

4 Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală..., p. 10

5 Ibidem, p. 10

6 Ibidem, p. 12

6

lucruri inutile au devenit din ce în ce mai mult comportamente legitime, ca niște scopuri în

sine.

Omul modern și contemporan, fie el liberal sau totalitar, aruncat cu o pasiune

bolnăvicioasă asupra valorilor materiale, a fost forțat să-și petreacă viața mai mult în

activități care privesc lumea externă, departe de orice sforțare interioară, departe de orice

aspirație spirituală, de armonia și unitatea complexă ce trebuie să le aibă o ființă pentru a fi

umană. Această trăire, numai pe plan exterior, a deplasat centrul vieții noastre numai către

una din activitățile pe care trebuie s-o îndeplinim (ca specialiști) nu rareori până la

identificare, dar care nu era singura și nici cea mai importantă. Ce a decurs din această

așezare a omului se poate vedea ușor, pretutindeni în lumea noastră civilizată. Trăirea în

exterior, identificarea cu o funcțiune care prin specializare a devenit uniformă și monotonă,

a distrus viața interioară a omului, energia sa creatoare, spontaneitatea și puterea de

împlinire a unor rosturi pe cât de noi, pe atât de superioare.

Omul contemporan este sterp, este mecanizat până în limitele morții și aceasta

pentru că el este intelectual sau lucrător specializat și copleșit de progresul său tehnic și

material7. Astfel, omul nu mai este o existență vie, cu toate atribuțiile sale de conștiință,

aspirație și demnitate, un univers moral ce trebuie respectat, ci o entitate abstractă, un

„individ” care poate fi numărat sau înregistrat și, până la sfârșit, manipulat. Aspirant la

confort și senzualitate, stimulat de un apetit care nu cunoaște limite, cu încrederea că orice

cale este permisă când scopul este doar o problemă de succes, omul contemporan s-a

înstrăinat de însăși condiția și destinul său propriu8.

Epoca în care trăim este rezultatul progresului științific și tehnic din secolele

precedente pentru care mitul progresului nelimitat a concentrat toate energiile pe ideea de

dezvoltare economică și prosperitate materială9. Astfel, și în domeniul comunicării s-au

produs mutații importante.

Electricitatea și electronica au produs spectaculoase schimbări în cadrul societăților

tradiționale și rapida lor emergență a bulversat radical comunicarea interumană, prin

dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă (presă scrisă, radio, televiziune, cinema,

rețele informatice, multimedia, sateliți de comunicație etc). Mutațiile survenite în societate

în era comunicațională au fost comparate cu transformările cruciale provocate de trecerea

7 Ernest Bernea, Criza lumii moderne, Editura Predania, București, 2011, p. 51

8 Ibidem, p. 61

9 Pr. Nicolae Dascălu, Comunicare pentru comuniune. O perspectivă ortodoxă asupra mass-media, Editura

Trinitas, Iași, 2000, p. 86

7

de la oralitate la cultura scrisă sau, mai târziu, în sec. al XIV-lea, prin inaugurarea epocii

tiparului, datorită invenției atribuite lui Guttenberg.

În cartea sa „Comunicare pentru comuniune”, părintele Nicolae Dascălu,

menționează o seamă de particularități distinctive ale noii limbi electronice și ale culturii

care o promovează, având atingere cu sfera umanului și cu domeniul religiosului, și

anume: universalismul limbii electronice; caracterul caleidoscopic al culturii mediatice;

mass-media promovează o cultură-spectacol; conștiința narativă și gustul imaginar10.

Pentru omul care trăiește și își desfășoară activitatea într-o societate mediatică, mai

ales în cele mai dezvoltate țări ale lumii, distanțele geografice și intervalele temporale sunt

supuse relativității. Numeroasele canale de televiziune prin satelit sau rețeaua Internet,

alături de mijloacele de transport cu o viteză din ce în ce mai mare, pun la dispoziția

omului de azi o mobilitate informațională și fizică extraordinară, întărindu-i conștiința

puterii și a libertății.

Astăzi nu mai călătorim pentru a cunoaște și nu mai privim călătoria ca pe un

examen de maturitate. Am pierdut acest sens și am uitat că ea ne învață că se poate altfel

decât știm noi, că felul în care problemele sunt soluționate la noi acasă nu este singurul cu

putință. E adevărat că se călătorește mult în ultimul timp, pe tot întinsul globului, dar toate

aceste deplasări pe mii de kilometri și toate aceste înconjurări ale pământului în 24 de ore,

nu sunt cu adevărat călătorii , în toată puterea zguduitoare a cuvântului.

Călătoria presupune, oricât de bine i-ar ședea călătorului cu drumul, și popasuri,

aterizări, coborâri din tren sau din avion, adăstări atente, spre a putea explora în tihnă ori

măcar în oarecare tihnă, locuri străine. Ori excursioniștii de astăzi, adevărați fanatici ai

Baedeker-ului, țin mai mult să poată spune „Am fost și eu acolo” decât să aibă răbdarea și

curiozitatea să se oprească și să guste farmecul și specificitatea unui anume oraș, unui

anume loc, unui anume monument. Călătoria într-o lume a turismului dezlănțuit devine un

fel de cursă cu timpul, o goană. Un nesaț.

În condițiile acestea cum să mai observi, să diferențiezi, să înveți a vedea ce încă

nu știi? Cu alte cuvinte cum să-ți îmbogățești nu atât carnetele cu nume de locuri vizitate,

cât mai ales mintea, cugetul și inima cu impresii și experiențe de trăire printre alți

parametri decât cei de unde ai plecat?11 Așa se face că preferăm mai degrabă enciclopediile

digitale și marile biblioteci conectate în rețea care ne oferă posibilitatea de a accesa în

10

Pr. Nicolae Dascălu, Comunicare pentru comuniune..., p. 87

11 Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 48

8

câteva minute informații complete în ceea ce privește un anumit eveniment, istoria unei

țări, a unei religii sau culturi puțin cunoscute, din orice parte a pământului12.

Mai mult, autostrăzile informaționale definesc un nou spațiu, în care oamenii, în loc

să se întâlnească fizic, intră în dialog sau schimbă informații prin terminale și rețele

informatice care leagă planeta printr-o comunicare puternic informatizată, constituind

astfel un nou univers, numit simplu: cyberspace. Prin urmare, informatica nu mai este

privită astăzi ca o istorie a evoluției computerelor, ci mai curând ca un mod de viață și prin

intermediul mijloacelor moderne de comunicare, aparatul (unealta, mașina de odinioară,

calculatorul de azi) depășește statutul de simplă prelungire mecanică a omului13.

Globalizarea economică, conflictele de interese politice sau sociale prilejuiesc

adesea confruntări de idei între oameni din diferite regiuni ale globului. Uneori intră în

contact puncte de vedere și mentalități surprinzător de asemănătoare, alteori se confruntă

viziuni total diferite, chiar la nivelul principiilor și strategiilor de abordare a problemelor.

Universalismul limbajului mediatic contribuie la formarea unui nou model uman și

totodată a unui nou tip de civilizație, dincolo de diferențele sociale, de obstacolele

referitoare la vârstă sau cele privind nivelul cultural. Ca urmare, „tribalismul”, spiritul

identitar al culturilor tradiționale este pus adesea în discuție datorită emergenței unei supra-

culturi mondiale14. Și lucrurile nu se opresc aici.

Dacă viteza de transmitere a informației ține de universalimul limbajului electronic,

volumul fluxului informațional depășește capacitatea de receptare și asimilare a oricărei

fiin țe umane, fapt pentru care astăzi, în universul mediatic, omul plonjează ca în mijlocul

unui ocean sau într-o pădure labirint a comunicării.

Mijloacele de informare în masă oferă un discurs fragmentat, nu există un criteriu

unitar în difuzarea mesajelor, deși ispita manipulărilor mediatice bântuie frecvent

scenariile imaginate de investitorii de pe piața informațională. Cu toate acestea, se poate

spune că efectul provocat în planul receptorilor, al consumatorilor de informație, este

crearea unui orizont cognitiv de tip aluvionar. Mai mult, bombardamentul informațional

trimite spre țintele umane o gamă foarte variată de subiecte atrăgătoare și, prin urmare,

cultura omului mediatic nu poate fi decât o cultură caleidoscopică15.

Astfel, vom căuta zadarnic o logică și o ordine precisă în multitudinea datelor

mediatice, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de conceptele de structurare și integrare, 12

Pr. Nicolae Dascălu, Comunicare pentru comuniune..., p. 88

13 Ibidem, p. 88

14 Ibidem, p. 89

15 Ibidem, p. 90

9

mijloacele de comunicare în masă promovează imaginea unui spectacol trunchiat, haotic, o

lume grăbită, care merge într-o direcție nedefinită, în căutarea demiurgului. Paradoxal însă,

în fața acestei oferte mediatice care depășește gigantic cererea, vine răspunsul receptorului,

demiurgul ascunzându-se chiar în interiorul persoanelor cărora le este destinat mesajul. Iată

de ce pentru ca mesajul să fie primit, acesta trebuie să găsească dispoziția afectivă și

capacitatea de înțelegere prin care beneficiarul mesajului să intre în rezonanță16.

Mijloacele de comunicare socială invită publicul la participare, cheamă la implicare

și prin modul lor de acțiune canalele mediatice angajează exterioritatea, punerea în scenă

(„Ambalajul este mesajul” - Mac Luhan). De pildă, asistăm astăzi la predominanta clară a

spectacularului, fiindcă punerea în scenă a unei piese clasice de teatru devine mai

importantă decât textul în sine sau autorul17.

Cultura omului mediatic nu mai păstrează coerența geometrică a gândirii și

structura arhitectonică a intelectualului clasic de altădată. Prin analogie cu comparația între

pietrele care alcătuiesc o casă și cele de pe coasta unui munte, se constată că bagajul de

cunoștințe specific omului din era informației poate fi mult mai ușor asociat cu lipsa unei

raționalități evidente din peisajul muntos decât cu proiectul bine studiat al unei reședințe

aristocratice. Cultura mediatică nu este, propriu-zis vorbind, o cultură în sensul tradițional

al termenului, părând a fi mai degrabă un loc de întâlnire și interferență. Limba electronică

joacă un rol de agora, fiind un domeniu care pune la dispoziția actului comunicațional

șansele unei mai bune comunicabilități, însă presupune de asemenea riscurile paradoxale

ale unei totale necomunicabilități18.

16

Pr. Nicolae Dascălu, Comunicare pentru comuniune, p. 90

17 Ibidem, p. 91

18 Ibidem, pp. 112-113

10

RISPIREA prin era tehnologizării

„ Oamenii din toate cele fac icoană și simbol;

Numesc sunt, frumos și bine ce nimic nu însemnează,

Împărțesc a lor gândire pe sisteme numeroase

Și pun haine de imagini pe cadavrul trist și gol”

Mihai Eminescu, Epigonii

Înaintea ochilor omului zilelor noastre mass-media propune un număr mare de

alternative și preocupări. De aceea el se vede pus în situația de a alege: fie comutând cu

ajutorul telecomenzii canalele televiziunii prin cablu sau satelit, fie urmărind rubrica

„divertisment” a ziarelor locale, fie navigând unde dorește în cyber-spațiu plecând din

punctul său de contact la rețeaua informatică ce trece prin ordinatorul de pe banalul său

birou.

Dacă semenul nostru medieval își petrecea duminica într-un univers restrâns,

mergând la biserică și mai apoi, stând în sânul familiei sau al unui cerc restrâns de prieteni,

contemporanii noștri au părăsit viziunea „tribală”, fiindcă la informația reală și imediată

dintr-un mediu dat se adaugă avalanșa în creștere neîncetată a informației sonore și vizuale

care pătrunde în interiorul cercului mental și afectiv al fiecărui om. Desigur, omul poate să

refuze unul sau altul dintre mesaje însă dezvoltarea din ce în ce mai puternică a ofertei de

propuneri comunicaționale tot mai diversificate nu-i permite să rămână în afara

păienjenișului mediatic învăluind planeta19.

Procesul de transformare a omului așezat zilnic câteva ceasuri în fața televizorului

este unul de natură cvasistatică, adică suficient de încet pentru ca în fiecare zi oamenii să

apară ca și neschimbați, identici cu ei înșiși. Astfel, încet-încet, această voce, care prin

toate imaginile ce ne pătrund în minte devine din ce în ce mai convingătoare, ne va face să

ne simțim tot mai îndreptățiți să ne revendicăm o viață mai comodă, cu mai multe plăceri

și mai puțin efort20.

O altă consecință a expunerii la mesajele programelor de televiziune este formarea

unei atitudini nihiliste, răzvrătite. Spiritul negației sau al revoltei se insinuează și ajunge să

pună stăpânire pe mintea telespectatorilor. El te învață să te opui, să refuzi tot ce este dat ca

atare prin revelație, prin credință și tradiție sau tot ce este primit printr-o relație personală.

19

Pr. Nicolae Dascălu, Comunicare pentru comuniune..., pp. 93-94

20 Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minții umane și despre creșterea copiiilor în lumea de azi,

Editura Evanghelismos. Fundația Tradiția Românească, București, 2005, p. 358

11

Televiziunea îi îndeamnă pe copii să se opună autorității părinților și celor mai vârstnici în

general, să manifeste reticență sau să conteste credința, obiceiurile și valorile tradiționale

ale Bisericii 21.

Nihismul, trăsătura caracteristică a programelor TV și, de altfel, a culturii moderne,

este spiritul în care se edifică sinele și identitatea „omului nou”. Unul dintre principalii

viruși de care se contaminează mintea micilor telespectatori este relativizarea adevărului. O

boală ciudată, de neînțeles pentru cei din vechile generații este manifestarea la tinerii de

astăzi a indiferenței față de credință, față de orice ideal, față de adevăr în general.

Îi vedem pe tinerii de astăzi că nu se mai interesează de nimic; nu mai au putere să

lupte pentru un ideal sau o credință, deoarece nu-i mai motivează decât interesul material și

plăcerea. Prin televiziune și, în special, prin publicitate, copiiilor le sunt condiționate

dorințele și nevoile, obiceiul de a cumpăra sau conștiința de a fi prin a avea.

Vizionarea TV îi introduce pe copii în atmosfera mercificării, a transformării

tuturor valorilor și idealurilor în marfă. Pe toate se pune un preț, toate sunt echivalate în

bani: banul este personajul principal pe micul ecran, criteriu al puterii și eficienței, mijloc

al dobândirii plăcerii și confortului22.

Totodată, ideologia mediatică îl învață pe copil sau pe tânăr să se încreadă în el

însuși, în părerile, în senzațiile și dorințele lui individualiste și egoiste, care sunt, în

principal, modelate prin vizionarea TV. Se subînțelege, desigur, că numai instanța care se

exprimă prin televizor este autorizată, prin persuasiunea mesajelor TV, să primească

încrederea nostră deplină, căci aceasta exprimă glasul celor care-l „iubesc” pe om, îi

„apără” drepturile și libertățile de toți cei care ar atenta la acestea (părinți, bunici, preoți

sau prieteni). În realitate copilul sau tânărul este învățat să spună „nu” la tot ceea ce poate

21

Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minții umane..., pp. 362-363

22 Ibidem, p. 362

12

însemna un sprijin sau un reper real în viața sa și să se încreadă în aceia care au interes să-i

manipuleze gândurile, să-i exploateze potențialul de consumator23.

Egoist și individualist, ghidat numai de propriile interese și plăceri, tânărul crescut

în fața micului ecran este incapabil să se descurce singur în viață. Tiranic cu proprii părinți,

îndrăzneț până la obrăznicie cu cei mai mari decât el, ca și cum i s-ar cuveni totul, își arogă

toate drepturile și libertățile, fără a considera că are vreo datorie sau responsabilitate24.

Acest tânăr, gata oricând să se distreze, să cheltuiască banii pe diferite lucruri, este

incapabil să-și asume o activitate ce presupune un anumit efort, să se concentreze cu

atenție asupra unei lucrări oarecare. Pasiv, delăsător și neglijent, îi este greu să se

obișnuiască cu munca și să facă un lucru de care să fie mulțumit și el, și ceilalți. Deși caută

permanent colectivitatea, vorbește despre prieteni și prietenie, tânărului egoist și

individualist, îi este greu să dezvolte o profundă comunicare interpersonală, o prietenie de

durată care să presupună fidelitate și seriozitate25.

În privința relației de dragoste, lucrurile stau cu mult mai rău: cu toate că-și

cheltuiește o mare parte a tinereții cu această problemă, nu știe mai nimic despre ceea ce

înseamnă cu adevărat dragostea. Nu știe practic să iubească pentru că nu a învățat să

rabde, să ierte, să se jertfească, să-l compătimească pe celălalt, să-i asume neputințele și

să-l sprijine. Crezând că dragostea se reduce la distracție și plăcere, acest tânăr este

permanent deziluzionat de persoana celuilalt și de propria persoană.

De fapt, aceasta este drama cea mare a copilului sau a tânărului culturii mediatice:

discrepanța uriașă dintre pretențiile sau drepturile pe care televiziunea l-a învățat să și le

revendice și capacitățile mentale, disponibilitățile emoționale, afective și abilitățile practice

pe care tot televiziunea i le-a modelat26. Acest handicap îl resimte în tot ceea ce face. Chiar

dacă pe ceilalți reușește să-i păcălească într-o anumită măsură, chiar dacă se minte pe sine

însuși încontinuu, în adâncul sufletului său se simte complexat de slăbiciunile pe care le

are, nemulțumit și frustrat de propriile neputințe.

Cu toate că face pe „durul”, arătându-se sigur pe sine, precum i-a văzut pe cei de la

televizor, acest tânăr este labil emoțional, incapabil să-și controleze comportamentul și să-

și înfrâneze dorințele. Învățat să facă numai ceea ce vrea și să nu asculte de nimeni, tânărul

plămădit de televiziune în duhul culturii nihiliste se supune însă cu docilitate

23

Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minții umane..., p. 363

24 Ibidem, p. 371

25 Ibidem, p. 371

26 Ibidem, p. 371

13

comportamentelor impuse de modă, este deschis superstițiilor, reclamelor publicitare și

urmează cu fidelitate modelul eroilor de pe micul ecran.

Anxietatea este adesea la originea noului gust al adolescenților pentru mărci. Pentru

că, pentru un tânăr, a arbora un anumit logo nu reprezintă atât voința de a se situa deasupra

celorlalți, cât pe aceea de a nu părea mai prejos ca alții . Imaginarul egalității democartice a

avut efect și asupra tinerilor, făcându-i să refuze să prezinte o imagine de sine pătată de

inferioritate devalorizantă. Astfel, prin marca de care s-a atașat, tânărul iese din

impersonalitate, el vrea să arate nu o superioritate socială, ci participarea nemijlocită și

egală la jocurile modei, ale tinereții și ale consumului. Bilet de intrare în modelul de viață

„modă”, teama de dispreț și de respingere umilitoare de către ceilalți activează noua

obsesie a mărcilor, iar la ora hiperconsumului, trebuie să înțelegem acest fenomen drept

una dintre manifestările individualismului egalitar care a reușit să-și extindă exigențele

până la universul imaginar al tinerilor27.

Astfel, acest tânăr, care aparține prin creștere mai mult televiziunii decât părinților

și lumii reale, nu a apucat să-și formeze și să-și dezvolte forul de conștiință. Raportul său

cu lumea reală este redus și orizontul de înțelegere foarte îngust. Nu este capabil să se

descurce în viață, să-și evalueze acțiunile sau să-și planifice viitorul.

Trăiește doar clipa de față prin senzațiile pe care aceasta i le furnizează, incapabil

să se detașeze reflexiv pentru a-și da seama ce se întâmplă cu el. Gândurile, sentimentele,

emoțiile și acțiunile îi sunt dictate de altcineva. Este așadar, un om bolnav, neputincios,

care mai mult sau mai puțin conștient, poate să facă rău celorlalți, el însuși suferind pentru

faptul că nu se poate realiza în mod desăvârșit ca om28.

Însă nu numai tinerii pot cădea pradă dependenței de televiziune. Familia însăși

este supusă riscului destrămării atunci când vine vorba de televiziune.

Există o mulțime de aspecte privind forța disolutivă pe care televiziunea, ca

experiență prin excelență nihilistă, o are asupra familiei. Acestea se manifestă atât direct,

prin promovarea avortului, a libertinajului sexual, prin limitarea înțelegerii relației de

dragoste la satisfacerea mecanică a plăcerii, cât și indirect, prin promovarea unei vieți

lipsite de griji, comode, cu mult confort și multă distracție, pentru care familia sau copiii ar

putea constitui un serios impediment29.

27

Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală..., p. 41

28 Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minții umane..., p. 371

29 Ibidem, p. 344

14

Televizorul, spune Maria Winn, este un străin care pătrunde în casele noastre și

care, insinuându-se în viața fiecărui membru al familiei, reușește să-i îndepărteze pe unul

de celălalt.

Televiziunea este mai mult decât o persoană: este o lume cu care ne împrietenim,

cu care petrecem adesea mai mult timp, în care investim mai multă afectivitate decât în cei

apropiați. Lumea TV ne revendică numai pentru ea și permanent ne șoptește că există o

altă viață care merită să fie trăită decât cea a monotoniei familiale, iar noi merităm această

fericire30.

Printre principalele probleme pe care televiziunea le creează familiei din zilele

noastre se numără mai întâi faptul că timpul petrecut de membrii familiei în fața

televizorului este un timp mort pentru existența acesteia. În loc să se sprijine reciproc, să se

completeze unul pe celălalt în treburile casei, membrii familiei se uită la televizor.

Ca urmare, nu doar activitățile casnice intră în criză, ci mai mult decât atât,

membrii familiei nu mai au răgazul de a comunica și de a-și împărtăși problemele, grijile

sau împlinirile, de a se sfătui unul cu celălalt, de a găsi sprijin și mângâiere. Efectele mici

ale depndenței de televiziune, cumulate pe parcursul timpului, fac ca după câțiva ani să se

ajungă ca oamenii să nu se mai poată înțelege, să nu se mai recunoască unul pe celălalt. Ei

nu mai sunt ei înșiși cei din trecut, ci un produs al formării sau al alienării mediatice.

De pildă, masa în familie, eveniment central în existența cotidiană a acesteia, un

moment al împăcării, al comuniunii, al comunicării și al mulțumirii, este înlocuită cu luatul

mesei în fața televizorului. O asemenea atitudine este cel puțin un motiv de indiferență sau

de lipsă de respect pentru celălalt, dacă nu chiar o pricină de irascibilitate, de dezbinare și

ceartă pe marginea emisiunilor urmărite31.

Chiar și atunci când întreaga familie este prezentă, uitându-se la aceeași emisiune,

fiecare se află departe de celălalt, cu mintea plecată în lumea de pe micul ecran. Nu mai

este deplină nici bucuria femeii că mâncarea pentru care s-a ostenit cu dragoste a plăcut

soțului și copiilor, nici a bărbatului că se află în mijlocul familiei sale, nici a copiilor că se

află alături de părinți...

30

Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minții umane..., p. 358

31 Ibidem, p. 344

15

Omului nu-i este de ajuns că trăiește bine, că se simte mulțumit se situația în care se

află sau de oamenii din jurul său pentru a se considera fericit. El are nevoie de confirmarea

că într-adevăr situația pe care o trăiește este una fericită, demnă de râvnit. De aceea, el

compară permanent ceea ce i se întâmplă cu modelul pe care-l are în minte sau cu ceea ce

vede în jur și în acest context, televiziunea joacă un rol nefast în viața oamenilor. Ea devine

termenul de comparație pentru cei mai mulți telespectatori, deoarece pe micul ecran se

configurează modelul de om fericit. Aici începe drama omului contemporan: orice ar face,

el nu poate realiza în chip desăvârșit prototipul lumii TV32.

În familia de pe micul ecran, oamenii au mai mult timp liber și mai mulți bani,

distrându-se aproape tot timpul. Trăiesc mult mai intens, nu au timp să se plictisească și să

se uite la televizor, căci trebuie să acționeze. Cei care au această lume drept model când

revin la atmosfera propriei case vor constata izbitoarea diferență care există între cele două

lumi. Propria viață de familie pare cenușie, apăsătoare, plictisitoare, cu probleme, griji,

lipsuri și chiar cu neînțelegerile inerente unei vieți normale, în comparație cu întâmplările

extraordinare pe care le trăiesc cei din familia de pe micul ecran. În acest fel, comparația

vieții personale de familie cu cea strălucitoare, devine o sursă permanentă de nemulțumire

și frustrare, cadru prielnic pentru apariția tensiunii și neînțelegerilor familiale33.

Celălalt, soțul sau soția, în măsura în care nu ne poate oferi viața tihnită pe care o

cunoaștem de pe micul ecran sau care constituie o piedică în dobândirea „libertății” sau a

plăcerilor va fi receptat, chiar dacă numai la nivelul inconștientului, ca un potențial

dușman. Dacă despărțirea nu este posibilă din cauza copiilor, a mediului social sau din alte

cauze, atunci individul se va simți îndreptățit în sufletul său să se poarte urât și violent cu

cel de lângă el (soțul sau soția), să se răzbune pe el pentru eșecul, starea de nefericire

indusă, de altfel, prin mass-media. Chiar dacă nu vor divorța, viața familiei ajunge adesea

32

Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minții umane..., p. 355

33 Ibidem, p. 356

16

să fie un adevărat coșmar34, pentru că singurătatea în doi este mult mai apăsătoare decât

adevărata singurătate. Când ești singur știi că acasă nu te așteaptă nimeni, dar când ai pe

cineva și acel cineva este ca un străin, acasă deja nu mai înseamnă acasă. Această situație

este greu de îndurat și atunci se caută alternative.

Având în vedere toate acestea, reproșurile, cearta, violențele verbale și fizice vor

deveni tot mai frecvente și mai grave în viața familiei configurate în jurul televizorului și a

valorilor acestuia, mai cu seamă, pe fondul irascibilității și nervozității generate de viața

stresantă a omului contemporan. Acest comportament se încadrează de altfel, în atmosfera

generală a dramei TV, telespectatorul având șansa să-și transforme propria viață într-o

scenă, să se simtă pentru câteva clipe eroul propriei telenovele.

În astfel de condiții, despărțirea poate deveni iminentă, în special în contextul unei

mentalități induse tot de televizor, al unor stereotipii de genul: „Dacă relația nu merge, ne

despărțim civilizat și ne refacem viața”35.

*

Dar televiziunea nu este singura care poate deschide calea dependenței.

Dezvoltarea spectaculoasă a noilor tehnologii și accesul generalizat la acestea, au produs

un fenomen de abuz compulsiv și ca urmare, în tabloul dependenței tehnologice moderne

se înscriu, „la loc de cinste”, și telefonia mobilă și Internetul.

Telefonul mobil este în mod sigur tehnologia care s-a răspândit cu cea mai mare

rapiditate pe suprafața întregului glob (peste 1 miliard 600 de milioane în 2008). În numai

câțiva ani, acesta a pătruns în viața fiecăruia dintre noi, devenind în cazul celor mai mulți

un lucru aproape indispensabil. Din păcate însă, prea puțini știu sau conștientizează cu

adevărat efectele grave pe care acest tip de comunicare le are asupra sănătății. Ce paradox!

Deși trăim într-o societate prin excelență informațională, cunoașterea adevărului devine tot

mai dificilă. Iar acest lucru se întâmplă mai cu seamă atunci când adevărul vine în conflict

major cu profitul. De aceea, nu trebuie să ne mirăm că una dintre cel mai mari afaceri ale

zilelor noastre - telefonia mobilă - este ocrotită paternal de către mass-media36.

Dependența de telefoanele mobile poate fi considerată cea mai nouă formă de

dependență, după cum arată un studiu condus de Dr. David Sheffield de la Universitatea

din Staffordshire, Marea Britanie. El a afirmat că mulți oameni devin din ce în ce mai 34

Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minții umane..., p. 359

35 Ibidem, p. 359

36 Lect. Univ. Dr. Andrei Drăgulinescu, Idolii „fără fir”. Telefonia mobilă și poluarea electromagnetică,

Editura Christiana, Bucureșri, 2010, p. 5

17

obsedați de telefoanele lor mobile, folosindu-le non-stop, fiind excesiv de preocupați de

acestea și chiar mințind în legătură cu cât de mult timp le utilizează. De asemenea,

dependența aceasta duce la stres și iritabilitate: dintre cei 106 utilizatori de telefoane

mobile investigați în acest studiu, 16% își dezvoltaseră un comportament problematic legat

de utilizarea telefoanelor mobile, devenind nervoși și agitați, ori de câte ori nu-și puteau

folosi telefonul37.

Un alt studiu, condus tot de Dr. David Sheffield, a investigat 20 de persoane care

utilizau foarte des telefonul mobil. Măsurându-se presiunea sângelui participanților la

studiu, în timp ce aceștia își foloseau telefonul mobil, precum și la o anumită perioadă de

timp după ce aceștia renunțaseră la telefonul lor mobil, testele au arătat că atunci când

subiecții își utilizau telefoanele, prezentau nivele mai ridicate ale presiunii sângelui decât

atunci când nu mai vorbiseră de o perioadă de timp la telefonul mobil, la care renunțaseră.

Acest fapt, l-a determinat pe Dr. David Sheffield să afirme că telefoanele mobile au impact

asupra fieărui aspect al vieții sociale, foarte mulți oameni devenind utilizatori „înrăiți” ai

acestora, iar aceasta implică un impact asupra vieții lor în felul următor: când cineva îți dă

telefon, te simți mai bine și cu mai multă încredere în tine, în timp ce, atunci când nu ești

sunat, te poți simți deprimat sau neimportant38.

Pentru cei mai mulți oameni, reguli de tipul „Închideți telefoanele mobile!” afișate

la intrarea în biserici, mănăstiri, spitale sau cinema sunt la fel de ușor de urmat ca și simpla

apăsare pe unbuton. Dar pentru un număr tot mai mare de persoane de pe glob, ideea de a

nu mai fi în contact, chiar și numai pe durata unui film de 90 de minute, este suficientă

pentru a produce anxietate, spune un psiholog de la Universitatea din Florida, care studiază

dependența de internet și de alte tehnologii. Acesta a accentuat faptul că folosirea

exagerată a telefonului mobil devine într-adevăr o problemă pentru mulți oameni dacă

există o predispoziție spre anxietate sau depresie. Acest exces de utilizare a telefonului

mobil poate să exacerbeze anxietatea și depresia, sau să determine ca simptomele lor să se

manifeste. De exemplu, cineva care își face griji în legătură cu ceea ce cred alții despre

el/ea ar putea deveni agitat(ă) și să aibă gânduri pesimiste dacă nu i se răspunde imediat la

telefon sau la mesaje39.

Este adevărat că în lumea de azi a devenit aproape imposibil să nu ai telefon mobil,

în condițiile în care multe companii pretind angajaților lor să aibă telefoane mobile. Nu

37

Lect. Univ. Dr. Andrei Drăgulinescu, Idolii „fără fir”..., p. 178

38 Ibidem, p. 178

39 Ibidem, pp. 186-187

18

poți să-ți interzici categoric folosirea telefonului mobil, dar când începi să te surprinzi

folosind telefonul mobil în loc să te ocupi cu o problemă de lucru sau într-o relație, trebuie

să-ți fixezi niște limite, de exemplu când și unde îl folosești, spunea la un moment dat

Chistopher Knippers, doctor în psihologie clinică40. Knippers oferă un exemplu de situație,

la care a fost el însuși martor, în care telefoanele mobile dăunează relațiilor între persoane:

„M-am dus la un mic restaurant și îl urmăream cu privirea pe un bărbat așezat la o masă

vecină, care era împreună cu copiii lui destui de mici. Încă dinainte de a comanda meniul și

până când a ieșit din restaurant și-a ținut telefonul mobil la ureche, iar copilașii lui ședeau

fără să vorbească și mâncând zgomotos. El îi ignora complet, fapt ce nu poate fi numit

chiar o crimă, dar e un exemplu grăitor în care telefonul mobil interferă cu un aspect

important al vieții unei persoane”41.

Nevoia de a fi în contact permanent cu prietenii constituie una dintre cele mai

puternice motivații ale tinerilor pentru a utiliza în exces telefonul mobil, însă lucrurile nu

se opresc aici. Dacă era o vreme în care telecomunicațiile dintre copii se efectuau cu

ajutorul a două cutii de conserve legate cu sfoară, astăzi telefonul mobil a devenit

omniprezent pe terenul de joacă din școli, chiar și copiii de cinci ani având telefoane

proprii.

În acest caz, cei mai mulți părinți aduc ca argument pentru cumpărarea de telefoane

mobile pentru copiii lor faptul că se simt foarte liniștiți datorită posibilității pe care o au

prin intermediul acestora de a fi în contact cu copiii lor în orice moment. Printre alte

motive se numără și acela că un telefon mobil le oferă mai multă independență. Totuși,

această tendință a creat îngrijorări: în septembrie 2008, un om de știință suedez, Lennart

Hardell, a afirmat că tinerii și copiii sunt de cinci ori mai predispuși la cancer cerebral dacă

sunt utilizatori de telefon mobil42.

40

Lect. Univ. Dr. Andrei Drăgulinescu, Idolii „fără fir”...,p. 181

41 Ibidem, p. 181

42 Ibidem, p. 183

19

Spre deosebire de dependența de alcool, de droguri sau chiar de cea de jocurile de

noroc, poate fi uneori dificil de evaluat în ce cazuri utilizarea telefonului mobil se

transformă în dependență. Aproape toată lumea are acum telefon mobil și îl folosește

regulat. Dar dacă de exemplu cineva nu poate să-și ia masa fără să trimită mesaje sau să

testeze nervos la un mobil în timpul unei ședințe sau conversații cu cineva,

comportamentul acelui utilizator începe să devină problematic.

Principala diferență dintre acest tip de dependență și cele de alcool sau de droguri

este că dependența de telefonul mobil nu produce efecte fizice vizibile pe termen scurt, ca

în cazul celorlalte, ci efecte asupra psihicului: dependenții de telefonul mobil pot fi grav

afectați la nivel psihologic, însă, deoarece nu arată simptome fizice, tulburarea lor de

comportament trece neobservată.

Comportamentul dependenței de telefon mobil pune în evidență faptul că este vorba

de o maladie psihică și sufletească, manifestată prin: neliniște; tremur al mâinii drepte în

special; starea de așteptare, cu abaterea atenției de la mediu și interlocutori; dialog neatent;

necesitatea de a atinge telefonul sau de a-l privi cerându-i parcă apelarea dorită; tresărirea

și bucuria din ochii celui apelat, înainte de a ști cine-l sună; nevrozare tot mai accentuată,

până la nevroze grave; criză identitară.

De asemenea, în cazul dependenței, când cel ce așteaptă nu este aplelat, apelează el

pe oricine pentru nimicuri și dorind a fi în centrul atenției, crede că performanțele

telefonului și numărul abonamentelor îi conferă acest loc. Cu timpul, apar manifestări

privin patologia isteriei și mândria43.

În toată această situație, un ochi cu discernământ spiritual vede lipsa unei

comuniuni autentice, profund sufletească și dorința vederii față către față cu cei dragi; o

comunicare superficială care nu se implică trup și suflet, comunicare egoistă, străină de

comuniune. Singurătate cu telefon, fără Dumnezeu. De pildă, când este vorba de părinți și

43

Lect. Univ. Dr. Andrei Drăgulinescu, Dependența în cultura și civilizația morții, Editura Christiana,

București, 2008, pp. 115-116

20

copii, frați și prieteni, telefoanele dese determinate de îngrijorare dovedesc în afară de

bunele sentimente și o lipsă de credință în purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de cei

iubiți și lipsa rugăciunii44.

**

În ceea ce privește rețeaua informatică de Internet, deși aceasta a devenit una dintre

cele mai importante resurse de informații, utilizarea necontrolată și patologică poate avea

un impact negativ asupra performanțelor școlare, a relațiilor de familie și asupra

obicieiurilor cotidiene și stărilor emoționale ale copiilor și adolescenților, dar nu numai.

Internetul comercial a luat naștere la mijlocul anilor '90, odată cu dezvoltarea

programelor de navigare Web și cu evoluția interfeței acestora, tinzând să devină

infrastructura de bază a societății moderne.

Astăzi, în raport cu acesta a luat naștere conceptul de „realitate virtuală”, concept

care semnalează o derivă a sensurilor și ca urmare, gândirea modernă a separat potențialul

(virtual) de real (actual): nu există nimic din ceea ce este real care să mai fie în același

timp și virtual. Desigur că această „realitate virtuală” are un sens tehnic, dar alegerea

acestei perechi de cuvinte contrare este foarte semnificativă.

Realitatea virtuală este una în care timpul nu există, ori timpul este averea cea mai

perisabilă a ființei umane. Astfel, dacă pentru jocuri există măcar limita timpului liber

disponibil, abuzul de internet poate fi mult mai greu de sesizat pentru că pot exista

justificări de folosire pe tot parcursul zilei.

44

Lect. Univ. Dr. Andrei Drăgulinescu, Dependența în cultura..., p. 116

21

Dependența de Internet este definită ca o pierdere compulsivă a controlului

impulsurilor legate de utilizarea Internetului (jocuri online, rețele sociale, sesiuni-maraton

de navigare pe Internet) care implică în principal o dependență psihologică de Internet.

Atunci când vine vorba de acest tip de dependență, printre cele mai importante

comportamente și probleme de control al impulsurilor se numără dependența de

relaționare virtuală, manifestată prin dependența de rețelele sociale, camere de chat și

mesagerie. Aceasta ajunge adesea până la punctul în care prietenii virtuali aflați on-line

devin mult mai importanți decât relațiile cu familia și prietenii din viața reală, care ajunge

să pară adesea goală, lipsită de bucuria împlinirii și de sens. Această realitate falsă devine

deosebit de periculoasă și determină o dependență mult mai severă decât celelalte tipuri de

comportamente legate de internet.

Atunci când este utilizat în mod responsabil, internetul poate fi un loc prielnic

pentru a interacționa pe plan social, a întâlni oameni noi, dar aceste relații on-line pot fi, de

multe ori, mai intense decât viața reală și pot depăși toate așteptările realiste. O altă

problemă este faptul că, în aproximativ 50% de cazuri, oamenii mint despre vârsta lor,

ocupația, starea civilă sau și mai grav, adoptă identități false, uneori chiar de gen.

Deși semnele și simptomele dependenței de internet variază de la persoană la

persoană, există totuși unele semne de avertizare care ne atrag atenția asupra faptului că

utilizarea internetului ar putea deveni o problemă: pierderea noțiunii timpului atunci când

persoana se află on-line; dificultăți în îndeplinirea sarcinilor de la locul de muncă sau

domiciliu; izolarea de familie și prieteni; sentimentul de vină cu privire la utilizarea

acestuia. Acesta din urmă este foarte important deoarece principalul semn al dependenților

de internet îl reprezintă poziția defensivă pe care o adoptă atunci când un membru al

familiei sau un prieten le spun că au o problemă. Dependenții de calculator se simt agasați

de faptul că persoanele din jur le reproșează că petrec prea mult timp pe internet și încep să

se ferească de cei din jur, ascunzând atât timpul petrecut pe internet, cât și ceea ce fac

atunci când îl utilizează.

De asemenea, printre semnele prevestitoare tendinței de abuz este impulsul de a

întreba în primul rând internetul atunci când avem o nelămurire, fără a mai apela la

bucuria de a pătrunde în universul minunat al cărților și fără a apela la cei care se află în

jurul nostru. Un al doilea semn ar putea fi navigarea „la adâncimi mari”, adică folosind

oportunitatea de a urma un link și de acolo altul și așa mai departe.

Printre factorii cauzatori ai apariției dependenței de internet se numără și anumite

situații sau persoane concrete, dar poate mai ales gândurile și sentimentele negative care îi

determină pe oameni să caute un refugiu, o metodă de a uita de acestea. O persoană este

22

vulnerabilă la dependență atunci când simte o lipsă de satisfacție în viața sa, o absență a

intimității sau a conexiunilor puternice cu alți oameni, o lipsă de încredere în sine sau o

lipsă de speranță.

Într-o manieră similară, indivizii care sunt nesatisfăcuți într-una sau în mai multe

compartimente ale vieții lor, au o posibilitate crescută de a deveni dependenți de internet,

deoarece nu găsesc o altă metodă de a face față. Un astfel de substituent al nevoilor

nesatisfăcute îi permite deseori dependentului să scape temporar de problemă, însă atunci

când revine „off-line”, el realizează că nu s-a schimbat nimic, deoarece comportamentele

substitutive nu pot fi și mijloace de rezolvare reală a problemelor45.

Francisca Lopez Torrecillas, expert în psihologia dependențelor și profesoară la

Universitatea din Granada (Spania), pune în lumină faptul că această dependență constituie

rezultatul schimbărilor sociale ce au survenit în ultimul deceniu, arătând că acești oameni

pot deveni „foarte nefericiți atunci când sunt privați pentru un timp, indiferent de motiv, de

telefonul mobil, iar atunci când își închid telefonul mobil, acest fapt le produce anxietate,

iritabilitate, tulburări de somn și insomni, până la tremurături și probleme digestive”46.

De asemenea, afirmă că dependența de telefoanele mobile trebuie inclusă într-un

grup mai cuprinzător - cel al dependenței de noile tehnologii, fiind „rezultatul schimbărilor

dramatice de valori ce au loc în vremurile noastre. În același fel ca în cazul mișcării hippie,

se formează o nouă generație de adolescenți care au crescut înconjurați de telefoanele

mobile și de internet”47 și care accentuează partea de vină pe care o au „mulți părin ți care

le cumpără un telefon mobil copiilor lor și îi for țează să-l țină la ei mereu deschis astfel

ca ei, părin ții, să știe mereu unde se sflă aceștia” 48.

Mai mult, dependențele moderne de telefoane mobile și de internet sunt totuși

paradoxale prin aceea că victimele folosesc tehnologiile de comunicare pentru a se izola.

În societățile în care legăturile de familie au slăbit, iar singurătatea urbană a crescut, copiii

devin dependenți de „comunicări la distanță pentru că nu mai sunt capabili să realizeze

relații umane prin mijloace tradiționale”49, a afirmat psihologul Jaume Almenara. De altfel,

majoritatea celor care sunt dependenți de telefoanele mobile sunt persoane care au o

încredere în sine scăzută, care au probleme în a-și dezvolta relații sociale și care simt

permanent nevoia de a fi conectați și în contact cu alții.

45

Lect. Univ. Dr. Andrei Drăgulinescu, Dependența în cultura și civilizația morții..., p. 31

46 Idem, Idolii „fără fir”..., p. 177

47 Ibidem, p. 177

48 Ibidem, pp. 177-178

49 Ibidem, p. 185

23

O rătăcire crâncenă din era tehnologizării: de la omul masei

la individualismul moral

Ca urmare a tuturor aspectelor menționate mai sus, societatea românească se

confruntă astăzi cu fenomene negative ce nasc adevărate crize sufletești în rândul

membrilor ei. Aceste fenomene au la bază confuzii adânci cu privire la sensul și valoarea

existenței umane și numai fazele extreme, patologice, la care pot ajunge aceste fenomene

pot dovedi amploarea confuziei adusă de ele. O transformare reală a acestora nu se poate

împlini decât prin lucrarea intensă a Bisericii, deoarece numai ea este „stâlpul și temelia

adevărului” (I Tim. 3,13), descoperit de Tatăl prin fiul, în Duhul Sfânt. Având prezentă în

ea Treimea Sfântă și nedespărțită, are totodată adevărul deplin arătat lumii: existență în și

prin comuniune.

Purtând în ființa ei divino-umană experiența comuniunii, Biserica oferă lumii

slujirea ei spirituală prin diaconie și frățietate, iubire și respect pentru toți oamenii și pentru

întreaga creație. În era informațională, ea își hrănește învățătura din comoara netrecătoare a

Evangheliei, mărturie a lui Hristos Cel răstignit și înviat. Comunicarea eclesială este

comununicabilă și împărtășibilă. Hristos Însuși spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”

(In. 14,6), iar viața înseamnă comuniune50.

Prin credința ei vie, Biserica aduce astăzi inconfundabila ei mărturie spirituală,

astfel încât mesajul transmis lumii să nu fie niciodată o învățătură încremenită sau o

ideologie. Aceasta pentru că atunci când Biserica recurge la folosirea diferitelor mijloace

de comunicare pentru a exprima învățătura ei de credință, Hristos Însuși este propovăduit,

prin aprofundarea aceleiași Revelații dumnezeiești de către alte și alte generații de

credincioși, fiindcă „Iisus Hristos este același, ieri și azi și în veci” (Evrei 13,8). Utilizând

diferite forme de exprimare, Biserica nu întemnițează cuvântul lui Dumnezeu între limitele

limbajelor umane, mai vechi sau mai noi. Mai degrabă, s-ar putea vorbi despre o închidere

care deschide inimile și înțelegerea către transcendență și adevăr, înduhovnicind limbile de

comunicare și, prin aceasta, orientând mereu comunicarea către universul comuniunii51.

Biserica întrupează astfel dialogul lui Dumnezeu cu oamenii prin Iisus Hristos, în

Duhul Sfânt, care lucrează prin har această actualizare a actului fondator al comunicării

bisericești. În fața modernității de azi, precum și în fața altor modernități, devenite deja

tradiționale, Duhul revarsă mereu modernitatea nemuritoare a firii umane deplin

50

Pr. Nicolae Dascălu, Comunicare pentru comuniune, p. 124

51 Ibidem, p. 140

24

îndumnezeite în Iisus Hristos. De aceea, comunicarea bisericească poate infuza culturii din

zilele noastre energia apelor vii prin intermediul experienței autentice a comuniunii divine,

Biserica fiind un trup viu care oferă răspunsuri noi unor probleme noi52. Limba Bisericii

pentru comunicarea credinței nu este învechită, fosilizată, pentru că Acela care vorbește în

chip tainic este Duhul lui Dumnezeu. Urmând arhetipul Sfintei Euharistii, Biserica își alege

din această lume elementele comunicaționale, pentru ca să le facă apoi purtătoare și semne

de comuniune53.

Numai în Biserică se poate afla adevărata structură comunitară a existenței umane.

Numai Biserica poate oferi preocupărilor actuale o doctrină clară despre om și mijloacele

necesare actualizării acesteia54, sau altfel spus numai prin ea se pot depăși stările anormale

intrate în viața actuală a societății.

De aceea, este nevoie de o Biserică care „stă la ușă și bate”, care nu aduce niciun

prejudiciu libertății omului, o Biserică și o teologie care, înainte de a judeca de pe poziții

rigide, trebuie să ocrotească și să vindece. Și asta, nu în mod ostentativ, cu fală și și

infatuare, pompos, formal, la aniversări, omagieri, dezveliri de monumente, evenimente

culturale sau politice. Răul e adânc, rana s-s întins și este nevoie de un tratament pe

măsură.

Ar putea fi invocat aici exemplul unui patriarh, episcop, protoiereu, preot care, în

afara marilor sărbători de peste an, să-și ia umil toiagul și să pornească prin satele și

orașele românilor, în aceste vremuri de bejenie, să aducă măcar un cuvânt de alinare acelor

familii cu mulți copii, acelor neputincioși, orfani, minori, pervertiți. Să-i vindece și să

încerce să-i rezidească interior, în demnitatea creștină a ființei umane. Dacă oamenii nu

mai vin la Biserică trebuie să vină Biserica la oameni55 și să o facă plină de înțelegere,

smerenie, înțelepciune, nevinovăție, un nemăsurat curaj, toate sub semnul nemărginitei

iubiri.

Toate semnele vremii strigă necesitatea unui nou apostolat, fără a se nega

importanța predicii, a cuvântului rostit, acesta trebuie împlinit prin exemplul faptei56.

Revenind la aspectele tehnologizării, trebuie menționat că în raport cu tehnica apare

o structură pentru care ideea personalității creatoare ce se construiește pe ea însăși,

52

Pr. Nicolae Dascălu, Comunicare pentru comuniune..., pp. 124-125

53 Ibidem, p. 140

54 Vasile Cristescu, Persoană și comuniune în creștinism și filosofie, Editura Tehnopress, Iași, 2008, p. 15

55 Iloarian Păunoiu, Scrisori către aproapele: introducere în agapologie, Editura Adrianso, Râmnicu-Vâlcea,

2000, p. 11

56 Ibidem, p. 12

25

respectiv aceea a subiectului autonom, nu mai este câtuși de puțin decisivă. Acest lucru

devine și mai limpede în antiteză extremă a subiectului autonom, și anume în omul

masei57. La acest om nu se mai poate vorbi de personalitate; el nu mai are voința de a fi

aparte în structura lui și original în modul lui de viață, cum nu mai are nici voința de a-și

făuri un mediu care să-i corespundă cu totul și pe cât posibil lui și numai lui. Mai degrabă

el ia obiectele de consum și formele de viață așa cum îi sunt impuse de planificarea

rațională și de produsele normate executate de mașini și, în general, face aceasta cu

sentimentul că este ceva rațional și corect. Un asemenea om nu mai resimte libertatea

interioară și exterioară ca pe o valoare primordială; el se integrează cu naturalețe într-o

organizație care este forma masei și dă ascultare programului ca mod de a-l da pe brazdă

pe „omul fără personalitate”58.

Totuși, în era aceasta a supra-tehnologizării, sensul sentimentului de a fi aparte și

acela al sferei aparte a omului, care mai înainte erau baza oricărui comportament uman,

pare a fi complet denaturat. Omul de astăzi a căutat cu înfrigurare să-și regăsească

unicitatea ființei, dar lipsindu-i aplecarea asupra valorile morale și adevăratele repere, s-

a rătăcite pe cale... Și plecând de la sentimentul sufocării l ăuntrice resimțit prin prisma

omului masei a preferat individualismul și nu revenirea la unicitatea originară a ființei

sale.

Astfel, dintre toate expresiile concrete ale stărilor anormale ale societății de astăzi

cred că cea mai grea individualismul care conduce la distrugerea omului deoarece

libertatea implicată în el este izolată, separată de lume. Însă, orice izolare, orice îndepărtare

de lume conduce la subordonarea față de lume deoarece tot ceea ce ne este îndepărtat și

străin reprezintă pentru noi necesitatea obligatorie59.

Teologia răsăriteană a trasat diferențele conceptuale dintre persoană și individ.

Astfel, individul este, biologic și sociologic, unitatea umană autonomă care formează

specia, dar care are ca specific un caracter de unicitate, numit individualitate. El este un

stadiu în devenirea persoanei, iar individualismul – restrângerea calităților și funcțiilor

persoanei60. Individualismul sărăcește conținutul de manifestare a persoanei și nu-i lasă

acesteia posibilitate deplină de realizare.

57

Romano Guardini, Sfârșitul modernității, Editura Humanitas, București, 2004, p. 68

58 Ibidem, p. 70

59 Vasile Cristescu, Persoană și comuniune..., p. 16

60 Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie, Responsabilitatea morală personală și comunitară: o perspectivă

teologică, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009, p. 152

26

Se poate spune că în individualismul extrem lumea este respinsă în afara

individualității umane, însă în realitate este negată condiția cosmică a omului.

Individualismul nu vrea să cunoască în om conținutul universal; în el omul dorește

cu putere să se elibereze de lume, dar nu ajunge decât la subordonare deoarece separarea

interioară de univers are ca rezultat necesar dependența exterioară61. O astfel de formă a

existenței umane stă la baza fărâmițării sociale actuale, a pulverizării noastre în grupuri

izolate și menținute în granițele artificiale, în care nu se urmărește decât autodefinirea în

sine62.

Dacă individualismul facilitează și simplifică viața, prin el se definitivează ruptura

cu comunitatea. Individul se arată ca făcând parte din ea, își îndeplinește îndatoririle față

de comunitatea economică și față de grupul din care face parte, activează în diferite cercuri

de interese. El este membru al societății, al comunității înțeleasă în sensul cel mai larg, dar

numai formal, căci ea nu se mai constituie o autoritate desăvârșită pentru el63.

De altfel, autoritatea majorității organizațiilor mari a scăzut și a crescut importanța

unei mulțimi de asociații mai mici în viața oamenilor. Decât să fie mândri că lucrează într-

o corporație mare sau că și-au îndeplinit serviciul militar, oamenii caută să stabilească

contacte sociale la orele de gimnastică aerobică, într-o sectă „New Age” sau prin internet.

În loc să caute valori călăuzitoare, în Biserica tradițională, care modela odinioară cultura

societății, oamenii își aleg valorile pe temeiuri individuale, astfel încât sunt legați de

comunități mai restrânse, formate din oameni care gândesc asemenea lor64.

Individualismul pleacă așadar, de la o accentuare foarte profundă a voii proprii a

omului și a comportamentului pe care el dorește să-l săvârșească în mod individual, rupt de

orice relație cu normele exterioare, cu Dumnezeu, cu Biserica și cu semenii, relaționare pe

care el o resimte ca fiindu-i străină și pe care nu vrea să o accepte.

Omul modern dorește să decidă singur dacă să intre și să rămână în grupurile

sociale cu care are contact sau dacă să iasă din ele, în funcție de condițiile pe care acestea

le impun. Libertatea îl face pe omul de azi tot mai independent de orice constrânegere pe

61

Vasile Cristescu, Persoană și comuniune..., p. 16

62 Ibidem, p. 17

63 Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie, Relativizarea valorilor morale: tendințele eticii postmoderne și morala

creștină, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009, pp. 66-69

64 Francis Fukuyama, Marea ruptură. Natura umană și refacerea ordinii sociale, trad. rom. de Liana V. Alecu,

Editura Humanitas, București, 2002, p. 107

27

care el, în baza autonomiei individuale, o consideră nepotrivită cu firea sa, cu educația, cu

pregătirea profesională, cu hobby-urile pe care le are, cu interesul propriu65.

Divinitatea descoperită în lume ca Bine este de mult timp neglijată, dar și binele

comun însuși, afirmat de societate și aplicat pentru individul nostru de către comunitate, se

erodează de atât de multe încălcări și abateri de la el și se risipește în individualitățile care

stabilesc, fiecare în numele său și – dacă se poate – numai pentru sine, ce este bine și ce

este rău66.

Datorită dezvoltării economice, sociale, dar chiar și evoluției culturale din ultimele

decenii, care au promovat o individualizarea a vieții umane, a apărut și tendința unei

morale non-comunitare, definită de apariția prioritară a maniferstărilor care urmăresc

îndeplinirea dorințelor individului. De cele mai multe ori, finalitatea acestora nu urmărește

însă cucerirea cerului, ci condițiile prin care omul poate trăi cât mai bine, mai comod și

mai liber de orice constrângere aici, pe pământ67.

În societățile în care indivizii se bucură de mai multă libertate de alegere decât în

oricare altă perioadă istorică, oamenii detestă și aceste mai puține obligații pe care le mai

au. Ca urmare, ei se trezesc brusc izolați pe plan social, liberi să se asocieze cu oricine, dar

incapabili să-și asume obligații morale care îi vor apropia de ceilalți68.

În era individualismului, principiile moralei sunt, prin forța lucrurilor, în schimbare

rapidă și se regăsesc la nivelul dispariției autorităților și a ierarhiilor, al modificării naturii

relațiilor umane, în problemele familiei moderne, în scăderea încrederii între oameni, în

autonomizare și tehnicizare. Cultura individualismului tot mai pronunțat, care în

concurența pieței și în laborator duce la inovație și progres, a pătruns și pe tărâmul

normelor sociale, unde a subminat aproape toate formele de autoritate și a slăbit legăturile

din interiorul familiilor, cartierelor și națiunilor69.

Morala individualistă nu doar că se identifică cu egocentrismul, dar cauzează și

egolatrizarea: omul pleacă de la sine și se întoarce mulțumit în sine de faptul că el își este

propriul stăpân și că nimeni nu-i determină existența din exterior.

Specific acestui tip de gândire întâlnim: urmărirea de către individ a interesului

moral și material propriu, în detrimentul semenilor; crearea, de către pârghiile societății, a

simptomului de depersonalizare, de dezagregare a formelor tradiționale de funcționare a

65

Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie, op. cit., p. 66

66 Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie, Relativizarea valorilor morale..., p. 66

67 Ibidem, p. 67

68 Francis Fukuyama, Marea ruptură..., p. 61

69 Ibidem, p. 14

28

comunităților și de impunere a sistemului de lucru care urmărește – voit sau nu –

individualizarea și tratamentul preferențial al omului ca individ rupt din relațiile cu grupul

din care provine, identificarea raportului cu semenii numai în cadrele unei relații de interes

material70.

Societatea noastră civilă este, în multe zone, inactivă, apatică. Agenții sociali ai

binelui sunt, de foarte multe ori, inexistenți sau dacă în puține cazuri există, sunt paralizați

de o societate îmbolnăvită de egoism, invidie, dezbinare. În această lume atât de grăbită

proliferează acel tip de om care-și vede orbește de interesul personal, neuitându-se nici în

stânga nici în dreapta, lovind în aproapele care, de cele mai multe ori, e văzut ca un

concurent incomod, ca un adversar și pe care trebuie să-l anihilezi pentru a-ți atinge

scopurile tale, de cele mai multe ori meschine și întotdeauna materiale71.

Trăim ca într-un coșmar apocaliptic, asaltați de griji și de enorme interse personale

ce cresc pe zi ce trece. Îl călcăm în picioare pe semenul care ne stă în cale deoarece acolo,

la capăt, ne așteaptă măritul zeu căruia i se închină această lume - Interesul. El nu are

nimic comun cu Binele, Adevărul, Credința, el este polul opus negativ pe axa care duce de

la neant la iubire72. Nu există nici măcar un minim parteneriat social care să ne

sensibilizeze la nevoile, suferințele celor lângă care ne este dat să trăim.

Omul care își ocolește semenul, poartă o mască foarte groasă pentru a-și ascunde

adevărata față și adevărata viață pe care o trăiește subteran, iar pe celălalt îl privește ca pe

un spion, ca pe un contra-candidat și ca pe o amenințare. De aceea nu se încrede în el și îl

evită. Drept consecință, trăiește în van, într-o singurătate insuportabilă și viața lui nu are

sens, pentru că satisfacerea nevoii omului de a întâlni pe altcineva nu este decisivă numai

pentru împlinirea și dezvoltarea lui, ci chiar și pentru însăși fiin țarea lui.

Ca urmare a disperării l ăuntrice pe care o trăiește din cauza tuturor celor amintite,

omul modern dezvoltă diferite defensive nevrotice și negarea este dominantă. El încearcă

să-și satisfacă nevoile lui umane prin achiziționarea de bunuri (în cazul de față, a

telefoanelor mobile cât mai performante, a televizoarelor și a calculatoarelor) mai degrabă

decât prin comuniunea cu persoane, însă viața pe care o trăiește astfel este mizeră și

vrednică de plâns și nu are nicio legătură cu viața pe care ar avea posibilitatea să o trăiască.

Deși se mândrește când este vorba de bunurile și confortabilitățile lui, în sufletul său simte

70

Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie, Relativizarea valorilor morale..., p. 71

71 Ilorian Păunoiu, Scrisori către aproapele..., p. 15

72 Ibidem, p. 45

29

că toate acestea nu sunt ceea ce dorește cu adevărat, lipsindu-i acel singur lucru care „este

trebuincios” și se agită „de multe” (Lc. 10, 42).

Acest unic lucru care este absolut indispensabil îl constituie satisfacerea nevoii

omului de a întâlni cu adevărat pe celălalt, nevoie absolut vitală pentru existența și

fericirea lui.

Privind lucrurile obiectiv, se pare că în aceste vremuri nu mai știm să comunicăm,

să intrăm în deplină comuniune cu aproapele. Am devenit opaci, insensibili, egoiști. Nu-l

mai vedem pe aproapele, nu-i mai auzim strigătul. Ce se aude, sunt doar propoziții, vorbe

de genul „Te-aș ajuta, dar n-am timp”, „Te-aș ajuta, dar ce mă fac cu ale mele?”, vorbe

care dau nota exactă a degradării morale de acum.

Doar că pentru a părea mai puțin indiferenți față de strigătul său înăbușit, ne oprim

o clipă și-l privim, lăsându-i impresia că dorința de a-i fi alături se poticnește de o oarecare

neputință a împrejurărilor...

Și așa, imperiul vorbelor și al purtărilor fără acoperire, care proliferează într-o

societate ce bâjbâie în smârcurile unei interminabile „tranziții”, este pe cale să ne sufoce!

Presați de timp, de grija exclusivă de a convinge, tulburați de propria stare

emoțională descurajantă sau extrem de încordată, presați de teama de a nu fi obiectul

manipulării sau al bătăii de joc, obosiți de copleșitoarea prezență a celorlalți în viața lor,

prea mulți oameni își petrec timpul gândindu-se la propriile probleme sau căutând moduri

eficace de a se reface cât mai repede pentru zilele următoare. La toate acestea, se pot

30

adăuga automatismul sau prostul obicei al multora dintre noi de a-i copleși pe ceilalți cu

sfaturi, reproșuri sau recomandări, mai degrabă decât să-i ascultăm pur și simplu73.

În graba și superficialitatea nostră uităm faptul că dintr-un anumit punct de vedere

– comunicarea constituie principala cale de a ne împărtăși sentimentele și nevoile, de a ne

descoperi resurse ascunse și de a le pune laolaltă, de a realiza o bună înțelegere74.

73

Gabriel Albu, Comunicarea interpersonală. Aspecte formative și valențe psihologice, Editura Institutul

European, Iași, 2008, p. 147

74 Ibidem, p. 147

31

Pe lângă celălalt... Spre nicăieri...

„Cu degetele aburind de ceață Scriu pe geamul tău

-Care nu se mai deschide- cuvintele cu care

ai putea să-mi răspunzi. Desenez o floare,

cu un număr impar de petale Pe care încep să le rup:

„Vei deschide, nu vei deschide...”75

Nu mai putem iubi, iar căderile semenului au devenit realități de fiecare zi care nu

ne mai mișcă. Și nu mai îndrăznim să trecem dincolo de porțile închise!

Care porți?

Socot că mai întâi poarta ferecată a sufletului celui de lângă noi înaintea căreia nu

mai zăbovim pentru că nu ne pasă sau nu avem timp. Nu mai avem timp pentru nimeni. Ne

grăbim spre „nu știu unde” și „spre nu știu ce”, spre Sahara de sens a lumii de azi76.

Copleșiți de griji, agitați, dornici ca totul să se realizeze ușor, fără efort, pretindem

că fiecare secundă contează pentru împlinirea sarcinilor de zi cu zi. Și nu mai avem timp...

Așa, că în această grabă nebună, ne îndreptăm spre nicăieri sau spre neantul înstrăinării de

aproapele.

Nu mai avem inima deschisă pentru a privi în jurul nostru și a observa că mulți

oameni suferă în tăcere, că mulți au decența, timiditatea sau complexul de a nu-și dezvălui

neputința. Nu mai avem răbdare să ne gândim că acești oameni care se mișcă în negare,

care nu vor să fie atinși, nu vor să fie influențați, nu vor să fie siliți, au tendința de a-și

omorî sentimentele, de a le înăbuși, de a nu le lăsa să acționeze, să iasă la suprafață. Pentru

oamenii aceștia a intra în comuniune cu ceilalți oameni, a-și lăsa puțin sentimentele să se

manifeste, a accepta sentimentele celorlalți oameni, înseamnă teamă să nu se trădeze,

teamă ca nu cumva să iasă din adâncul ființei lor și să sfărâme barajul care există între ei și

ceilalți77.

Că oamenii închiși, izolați interior, mâhniți, nedreptățiți – oamenii care consideră

că au fost nedreptățiți de către ceilalți – oamenii care n-au găsit mângâiere, n-au găsit

75

Dorian Obreja, Despre dragoste, despre singurătate, Editura Junimea, Iași, 1985, p. 13

76 Ilorian Păunoiu, Scrisori către aproapele..., p. 8

77 Arhim. Simenon Kraipoulos, Te cunoști pe tine însuți? Viața duhovnicească și problemele psihologice,

Editura Bizantină, București, 2008, p. 126

32

iubire nici măcar în familia lor, au crescut și au cultivat o asemenea atitudine și pe cât au

putut s-au izolat și s-au retras în sine.

Și când s-a aflat vreo persoană în viața lor și prin felul acestuia de a fi, prin purtarea

lui, prin cuvintele lui, indiferent dacă acestea au fost false sau prefăcute, a izbutit să

descuie sufletul lor, să deschidă ușa zidului în care era închis sufletul lor, și în continuare

omul acesta s-a dovedit – în sens rău – cine este, atunci s-a petrecut o catastrofă: o dată în

viață sufletul acesta a hotărât să se deschidă, a hotărât să intre în comuniune cu o altă

persoană, și s-a ars rău de tot. Tocmai pentru că a fost înșelat și amăgit, dar și pentru că n-

a știut cum poate cineva să-și păstreze întreagă personalitatea și totodată să intre în

comuniune cu ceilalți oameni78.

Și noi nu ne mai oprim asupra lui...

Nu mai avem răbdare să înțelegem că omul care este închis, când este nevoit să

iasă din sine, se îngrozește, este cuprins de panică, simte că fortăreața care-i dădea

siguranță este distrusă și că dacă a ajuns în stadiul în care ne provoacă greață și e

insuportabil, ar trebui să ne gândim că aceasta s-a întâmplat pentru că cineva l-a părăsit, l-

a neglijat, i-a fost rămas indiferent, nepăsător, când acela i-a cerut un sfat, un lucru

anume sau nu i-a ascultat confesiunea – descărcarea amarului din suflet, acel gând

zdrobitor pe care nu a avut cui îl mărturisi79.

Că motivele pentru care preferă să sufere în tăcere ar trebui căutate adesea în faptul

că ei cunosc dinainte reacția celui ce l-ar putea eventual vedea sau asculta. O dare din

umeri, o palidă consolare sau un sfat de complezență care nu-l implică cu nimic pe cel ce

mai are putere să asculte.

De foarte multe ori, ni se pare că toți cei din jurul nostru au obligații față de noi, iar

noi față de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun și îndreptățit, numai noi

avem întotdeauna dreptate. Nici cu gândul nu gândim că s-ar putea întâmpla să fi greșit, să

fi năpustit sau insultat pe careva; parcă, temeinic încrustată în țesuturile adânci ale sinei, o

balanță cu talerul dreptății stă neclintit îndreptată în favoarea noastră, ca și acul busolei

mereu orientat către miazănoapte. Fiecare eu se consideră etalonul impecabil al purtărilor

fără greș: de la cele mai importante până la cele mai mărunte80.

Pierdem adesea din vedere faptul că atunci când ne închidem și ne ferecăm în noi și

ne acordăm numai nouă drepturi și ne scutim de orice datorii suntem pierduți și vrednici de 78

Arhim. Simenon Kraipoulos, Te cunoști pe tine însuți?..., p. 130

79 Ilorian Păunoiu, Scrisori către aproapele..., p. 15

80 Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de învățătură, Editura Mănăstirii Rohia, 2006, pp. 168-

169

33

pedeapsa menită egocentrismului: singurătatea absolută. Căci în zadar și-n pustiu vom rosti

și striga: Eu, eu, eu... Chemarea aceasta disperată, nimeni nu o va auzi și nimeni, așadar,

nu-i va răspunde. Întru totul degeaba cere milă și ajutor însinguratul de bună voie,

nemilosul împrumutător, strașnicul știutor numai de lege și neîndurare când îi iese în cale

datornicul său81.

Singura cale de a ne izbăvi de această demonică rătăcire rămâne mila zămislită din

dragoste curată pentru cel de lângă noi, fiindcă numai așa lăsăm la o parte păcatul judecării

aproapelui și privim „cu frică și cu cutremur” în cămara inimii noastre: „Căci ce lucru mai

de preț și în ce mod mai cuviincios am putea cere, ce altceva ne-ar putea face mai

conștienți de ticăloșia condiției noastre omenești, de neapărata nevoie a milostivirii

Domnului?”82. Nu goana după dreptate, ci mila, singura care ne poate chezășui nădejdea

izbăvirii și tot ea, aici, pe acest vremelnic pământ, poate fundamenta cel mai eficace și mai

coerent relațiile noastre cu ceilalți83. Și singura care ne învață să fim dăruitori...

Numai că omul trebuie să știe când să dăruiască și dacă alege momentul potrivit,

porțile sufletului celuilalt se vor deschide; dacă nu, s-ar putea să treacă mult timp până să

se deschidă din nou.

La urma urmei, cred că arta de a vorbi nu constă doar în a ști ce să spui la

momentul potrivit, ci și în a nu spune ceva nepotrivit atunci când te simți ispitit să vorbești.

A oferi mângâiere nu înseamnă să le spunem oamenilor ce-ar trebui sau n-ar trebui să

simtă, pentru că nimeni nu poate ști ce sentimente s-ar cuveni să aibă altcineva și orice

om are dreptul la sentimentele sale, oricare ar fi acestea.

Adevărata mângâiere vine atunci când nu-l judecăm pe celălalt, când nu-l

considerăm un om distrus care trebuie „reparat”, ci îi lăsăm loc să fie așa cum este, în

momentul respectiv. Îi arătăm că ne pasă, fără a fi nevoie să aprobăm sau să dezaprobăm

alegerile pe care el le-a făcut sau felul în care el abordează o situație dificilă. Tocmai de

aceea s-a spus că ascultarea se exprimă în a ne obliga provizoriu a nu ne etala pe noi

înșine84.

Dar noi nu mai avem timp să ascultăm și neglijăm faptul că orice fir al comunicării

umane se leagă prin posibilitatea pe care o oferim celuilalt de a se simți ascultat. Fiecare

dintre noi avem o dorință profundă de a fi ascultați, pentru că aceasta ne face să ne simțim

81

Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi..., p. 171

82 Ibidem, p. 181

83 Ibidem, p. 182

84 Gabriel Albu, Comunicarea interpersonală..., p. 149

34

bine. Nimic nu este mai chinuitor decât senzația că vorbim în gol, că nu reținem atenția

celuilalt sau că nu suntem înțeleși.

Când o ascultăm, îi facem celeilalte persoane un compliment, arătându-i că ținem

seama de prezența ei și că ne interesează ceea ce ne dezvăluie. De asemenea, ascultarea ne

ajută într-o incontestabilă și considerabilă măsură să evităm neînțelegerile și conflictele, să

înlăturăm supozițiile false, să stăvilim reacția firească de a reacționa după tiparul panicii

sau al situației de criză și să micșorăm teama, singurătatea și suferința85. Simplul fapt de a-i

arăta că suntem dispuși să o ascultăm, fără a o condamna sau a o judeca îi dă puterea de a

se simți prețuită, iubită, respectată.

Când este reală, ascultarea conferă siguranță, oferindu-i celui de lângă noi

posibilitatea de a vorbi așa cum simte și atât cât simte nevoia să o facă. Și în asemenea

clipe nu vom căuta moduri de a-l lovi în locurile vulnerabile sau de a-i răstălmăci spusele.

Nu-i vom da sfaturi, lecții, nu ne vom arăta contrariați și nu-i vom ține predici, ci îl vom

lăsa să simtă bucuria sentimentului că are pe cineva care dorește să-l asculte și să-l

recunoască, dându-i posibilitatea de a-și împărtăși îndoielile, nesiguranțele, căutările.

De aceea, poate că dintre toate greșelile săvârșite față de cel de lângă noi cea mai

mare este aceea că nu mai suntem dispuși să-l ascultăm și cred că nici nu ne mai pricepem

să facem asta sau în orice caz, prea puțin.

A asculta nu înseamnă doar să taci, ci înseamnă să asculți ce spun oamenii, ce NU

spun și ce VOR să apună. A asculta înseamnă să auzi și cu ochii, și cu inima, nu doar cu

urechile, fără a simți nevoia să afli ceva imediat, pe loc.

Sunt momente în care e bine să vorbim și momente în care trebuie să ascultăm

printre rânduri...

Dar nu să fugim... Pentru că atunci când fugim nu ne mai silim să batem la poarta

sufletului semenului nostru, deprins să pecetluiască prin tăcere un gând, un suspin, o

lacrimă, o durere...

Uneori mă gândesc că e o crimă să trecem nepăsători pe lângă ceilalți, așteptând să

ne cheme. E nefiresc să pretindem ca ori de câte ori am putea dărui - să fim rugați să o

facem! E nefiresc și totodată nedrept, față de celălalt, dar și față de mine însumi, cel care

îmbrățișez comoditatea, ca și cum aș face un lucru pe deplin rațional și corect. Poate că ar

trebui să ne gândim mai profund la faptul că sub stăpânirea nefirescului toate ne par a fi

firești, ca și cum firescul ar strâmba fața lumii!

85

Gabriel Albu, Comunicarea interpersonală..., p. 149

35

Mă gândesc apoi, la poarta casei semenului nostru, prin preajma căreia ne poartă

zilnic pașii, dar căreia prea rar îi trecem pragul. Sunt atâtea situații în care (și mă gândesc

aici îndeosebi la zonele urbane) de multe ori suntem martori nepoftiți la dramele tăcute ce

zdruncină din temelii familia contemporană. Uneori chiar cred că era o vreme în care un

bătrân cuteza a bate cu îndrăzneală la poarta unui astfel de cămin, mustrând și apărând

copilul lovit peste măsură sau femeia zguduită de suspine. Nu existau atunci numere de

telefon unde se putea anunța o asemenea situație și totuși, cineva îndrăznea a lua atitudine.

Se îndrăznea, chiar dacă drumurile păreau întortocheate!

Astăzi, când lucrurile se pot ameliora mult mai rapid și mai simplu, ne continuăm

liniștiți discuția la telefonul mobil, fără să ne lăsăm afectați, ca și cum viața celuilalt nu

înseamnă nimic pentru noi. Durerea sa ne-a devenit atât de comună și totuși nu cunoaștem

nimic din suferința celui pe care îl întânim zilnic. Așa ajungem să ne obișnuim cu fața

schimonosită a firescului și să izbutim a trece mai departe neobservați.

Cu cât e mai mare suferința celui de lângă noi, cu atât fugim mai mult și mai

repede. Nu mai suntem dispuși să înfăptuim cuvântul care spune că pentru a ridica pe

cineva din noroi trebuie să fii în stare să-ți murdărești pantofii... Nu ne apropiem de

celălalt dacă aceasta presupune „întinarea” veșmântului menit să ascundă de văzul lumii

goliciunea noastră lăuntrică. Suferința semenului ne indispune și răstignitul de pe crucea

vieții ne provoacă silă. Nu-l mai putem privi...

Hristos, în ceasurile de amară agonie, a fost batjocorit și strigat să Se coboare de pe

cruce; cu inimă îndurerată, i-a refuzat... Sunt multe pricini pentru care a făcut asta, dar mai

e una asupra căreia prea puțin zăbovim.

Auzindu-i a suspinat adânc și a privit în jur, spre ceilalți doi care împărtășeau

aceeași cruce; n-a ținut seama de pricinile pentru care au ajuns lângă El, ci i-a privit și

pentru ei a refuzat a Se coborî de pe cruce în văzul iudeilor. Pentru că știa că ei nu pot

face asta și că ar rămâne acolo spânzurați pe lemn! Ori inima Ziditorului se zdrobea de

durere la gândul de a-i lăsa acolo singuri: părtășia crucii cu ei i-a fost mai scumpă decât

aclamarea de biruință pe care i-ar fi pus-o înainte iudeii!

Mi-e cu neputință să nu mă gândesc că dacă celălalt tâlhar ar fi deslușit

profunzimea dumnezeiescului gest legăturile încremenirii ar fi fost zdrobite și plecându-și

capul, ar fi plâns cu amar, dobândind Împărăția...

N-ar trebui să ne întrebăm de ce nu l-a mișcat până în străfunduri; mai rău decât

tâlharul de odinioară suntem noi, cei de astăzi, pentru care a sta la poalele crucii celui de

lângă noi a devenit nebunie. Am ajuns să fim nevoiți a justifica firescul, a căuta argumente

solide care să ne biruiască rațional pentru a-i fi alături celui care suferă...

36

Nu ne cere nimeni să ridicăm noi crucea semenului și nici să ne urcăm noi pe

crucea lui. Ni se cere doar să stăm la poalele ei, potolind după puterea fiecăruia dintre noi

agonia însingurării sale. Nu să-i punem înainte predici despre suferința mântuitoare pe care

o străbate, ci așa cum ni se spunea cândva, să avem atâta dragoste în inima noastră, atâta

strălucire a iubirii în sufletul nostru, încât să nu stăm să cugetăm un chip cernit, ci să

răsărim cu iubirea nostră peste el, să punem peste el din strălucirea sufletului nostru.

Dar astăzi, când adesea vedem fețe închise, chipuri în spatele cărora nu mai putem

trece pentru a ne așeza în bucuria lor, când lumea e zguduită de atâta durere, atâta

întristare, atâta însingurare, fugim fără a privi înapoi...

E frică sau comoditate?

Și dacă mă întreb din care pricină se cade mai greu și mai adânc, îndrăznesc să cred

că ele merg împreună, pe aceeași cale: a nepăsării și a individualismului, boala societății

contemporane.

E drept, nu suntem obligați să luăm măsuri și nu se cuvine să ne implicăm în viața

casnică a semenului nostru. Și atunci?

Se cade mai degrabă să îmbrățișăm nepăsarea continuându-ne impasibili discuțiile

telefonice sau intensificând sonorul emisiunii TV urmărite sau ale melodiilor? Ne

deranjează, dar ne ascundem sub alte zgomote, ori asta înseamnă că situația celuilalt mă

afectează în adânc, fără însă a încerca să-l ajut într-un fel sau altul.

Preferăm să ne înstrăinăm de el, să îl etichetăm și adesea ne silim copiii „să se

ferească” de copiii acelor familii în care violența a luat locul iubirii, uitând că dincolo de

poarta de dinaintea noastră un copil se joacă singur sau plânge într-un colț, în vreme ce ai

săi se ceartă, neglijându-l. Ne bucurăm că avem putința de a ne educa corect propriul copil

și inima noastră nu mai lăcrimează pentru copilul din spatele ușii vecinului...

Astăzi, timpul ne aleargă din urmă pentru că ne stăpânesc peste măsură cele

exterioare...

Avem un număr record de prieteni pe Facebook cărora le „postăm” imagini și

gânduri în fiecare zi, dar nu avem timp pentru cel de lângă noi, din casa noastră sau din

imediata apropiere. Nu ne mai strigăm copiii și prietenii de la fereastră, ci îi sunăm din fața

televizorului pe telefonul mobil; nu mai batem la ușa vecinului pentru că îi trimitem sms-

uri la numai câțiva pași distanță.

Stiloul și agenda ne-au devenit străine, iar biblioteca suspină a ușurare ori de câte

ori o mână caldă răsfoiește filele vreunei cărți din rafturile neatinse. Nu mai avem nevoie

de bucuria descoperirii noutăților între paginile cărților, căci am ajuns să răsfoim orice gen

de publicație pe internet, facem cumpărăturile din fotoliu și alegem aceeași cale și pentru a

37

dona câte ceva vreunui sinistrat despre care am auzit întâmplător la buletinul de știri. Pe cel

de la ușa bisericii nu-l vedem însă, ba mai mult, prezența sa ne provoacă silă și preferăm să

mergem pe cealaltă parte, scuzându-ne că sunt prea mulți cei care cer și prea puțini cei care

dau.

Ne exprimăm sentimentele prin accesarea cu satisfacție a unui buton pe care scrie

sec „LIKE”, dar nu mai avem nimic în comun cu împărtășirea reală a gândurilor și

sentimentelor. De altfel cum am putea face asta de vreme ce împărtășirea presupune

prezență? De regulă, atunci când ceva ne odihnește preferăm tăcerea și discreția pentru a

evita risipirea, ori „împărtășirea” on-line nu are de-a face decât cu plăcerea.

Nu mai gustăm din bucuria profundei comunicări care îmbogățea odinioară chipul

frumos al lumii, pentru că noi, cei de acum, renunțăm la prezența reală a semenului,

preferându-l pe cel care ne solicită pe ecranul telefonului mobil. Întrerupem adevărata

comuniune pentru a răspunde solicitării din afară...

Mai mult, am devenit atât de neputincioși în fața telefonului, încât nu mai aflăm în

noi nici măcar puterea de a fi alături de o familie care a pierdut pe cineva drag. De curând,

am văzut un grup de oameni care însoțeau pe cineva pe ultimul drum: mulți dintre ei

vorbeau la telefon. M-am cutremurat în sinea mea și m-am întrebat: „Atât de departe am

ajuns?”. Nu mai avem timp să petrecem măcar o noapte la căpătâiul celui plecat dintre noi,

dar de aici și până la a nu mai găsi în noi puterea de a-l însoți în tăcere și de a fi alături cu

toată simțirea inimii de familia îndoliată e atâta cale! Și atât de repede am ajuns să o

străbatem!

Vorbim peste tot, răspundem tuturor solicitărilor telefonice și totuși, ne rămân

minute neconsumate! Poate pentru că nevoia de a-l face părtaș pe celălalt la trăirile noastre

a devenit o umbră.

Nu găsim cuvinte, deși vocea abundă de ele! Suntem săraci în cuvinte și nu le

mai putem împărtăși...

Ne grăbim și alergăm printre semeni pentru a nu pierde cumva emisiunea sau

serialul preferat, timpul alocat folosirii internetului sau activităților care ne amăgesc prin

mrejele unei plăceri efemere. Și în goana aceasta ne plecăm de prea multe ori fruntea

atunci când întâlnim de pildă privirea unui bătrân uitat de ai săi, care așteaptă cu durere ca

cineva să-i dea binețe, să-i calce pragul sau să primească darul unei inimi iubitoare și

curate, care a început prin a da din ceea ce avea și sfârșit prin a da din ceea ce este...

38

Se înțelege de aici că fața lumii s-a schimbat și că marele nostru poet național

Mihai Eminescu grăia un mare adevăr atunci când scria într-una din poeziile sale: „Toate-s

praf... Lumea-i cum este... și ca dânsa suntem noi”.

Un adevăr dureros de actual pentru aceste vremuri...

**

În toate aceste atiudini pe care le manifestăm astăzi atât de firesc se vădește

adevărul conform căruia omul este iubitor de sine, este egolatru și există o mare putere de

iubire între om și sinele său. Adorăm sinele nostru, ne îngrijim de sinele nostru, ne iubim

sinele și acest lucru se manifestă ca neliniște, ca nesiguranță, ca singurătate, ca teamă de a

nu păți ceva; alteori ca o dorință de a nu pierde ceva, ca teamă de eșec, de a nu ne face de

râs. Toate celelate sunt zădărnicie pentru că ținem în brațe ego-ul nostru ticălos86.

Căci cum să îl poți iubi pe aproapele tău dacă îl ocolești, ți se pare imperfect, plin

de vicii, îți provoacă silă, ți se pare murdar, nu știe să vorbească, face gafe, îți tulbură

liniștea, confortul, dispozițiile tale?! Ar trebui poate să ne amintim că ura nu este un

sentiment pe care îl simt niște criminali sălbatici și odioși. Ura înseamnă să nu vrei să vezi

pe cineva în fața ochilor tăi, să vrei să se deschidă pământul ca să-l înghită și să dispară

din fața ochilor tăi87, iar aceasta este ceva ce mulți o simt de-a lungul timpului, încă și față

de persoanele cele mai dragi lor.

86

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temnița mea, Editura Bizantină, bucurești, 2009, p. 114

87 Părintele Phiflotheos Pharos, Înstrăinarea Ethosului Creștin, Editura Platytera, Colecția Logos și Ethos,

București, 2004, p. 76

39

Și de asemenea, să nu pierdem din vedere că a vedea „paiul” din ochiul aproapelui

și a nesocoti „bârna” din ochiul nostru este un fel de refulare, un paravan în spatele căruia

simțim nevoia să ne ascundem propriile neputințe. Atunci când nu ne mai putem descărca

sufletul, când nu mai avem încredere în nimeni, vrem să știm că există cineva mai rău

decât noi și acesată „consolare” sadică pecetluiește răul în sufletul nostru. Pentru că, atâta

timp cât îl considerăm pe cel de lângă noi mult mai vinovat, drumul spre păcat este

deschis, simțindu-ne îndreptățiți: „al ții sunt mai răi decât noi”. Și iată adormirea conștiinței

și iată negura păcatului88...

Și de unde vine teama și refuzul întâlnirii vii, față către față cu Dumnezeu și cu

semenul, cu nevoia lui concretă și disperată chiar, dacă nu din securizarea ascunderii feței

lăuntrice a omului, securizarea întoarcerii lui de către lumina Feței lui Dumnezeu, întru

care aproapele se descoperă ca o icoană vie a lui Dumnezeu și creația întreagă se

iconizează?

De unde această distanțare lăuntrică de păcătos, care ucide în noi chipul aproapelui

și prin lipsa iubirii devine neputincios a urî păcatul, primind pe tronul inimii urâciunea

pustirii? Oare teama de comunicare, în chiar aspectele ei cele mai umile, uneori chiar

jenante, nu este adesea chiar teama de deschiderea ce ar putea pune sub semnul întrebării

autenticitatea modului de viață? Și atunci ar pune viața sub semnul crizei, al judecății

conștiinței nemitarnice!89

Oare este întâmplător faptul că Hristos a aflat în vameși și desfrânate acea

deschidere a inimii spre schimbare, spre pocăință, spre primirea luminii Cuvântului pe care

nu o aveau inimile împietrite ale fariseilor?

Părintele Nicolae Steinhardt spunea la un moment dat că Hristos în viața

pământească a acționat întotdeauna în mod surprinzător și întotdeauna altfel decât ne-am fi

așteptat. Unde nu credeam că are ce căuta, acolo se află. Cu cine credem că n-are să stea de

vorbă, cu acela stă. Parcă dinadins, spre a ne scandaliza, a ne trezi din orbire, din

obișnuință, din tabieturi spirituale, pentru a ne șoca90. Dumnezeu e pretutindeni, știm lucrul

acesta, dar de preferință se află în locuri neașteptate pentru noi. Îl aflăm în locuri scene și

momente unde în ruptul capului nu ne-am fi așteptat să fie. În locuri de taină cu armonii

secrete, dar și în locuri slute ori abjecte. În locuri de clar-obscur, prins între indecență și

neprihănire. 88

Mihaela Ion, Suspinul din altar: despre iubire, singurătate, patimă și păcat, Editura Andreas Print,

București, 2006, pp. 32-33

89 Părintele Phiflotheos Pharos, Înstrăinarea Ethosului Creștin..., p. 8

90 Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii..., p. 86

40

Hristos umple totul și Se face simțit mai ales în mod neașteptat, paradoxal, subit.

Există o stranie afinitate între Hristos și oamenii ori locurile smerite, nițel ciudate, unde-i

place să irupă și să se facă în parte simțit. Astfel de locuri și de situații privilegiate se

dezvăluie mai ales ochiului neprevenit, neopacizat și neîngrădit de prejudecăți și temeri ale

poetului. De aceea, pe noi nu trebuie să ne smintească de fel această paradoxie a

Domnului, care întotdeauna s-a manifestat, în timpul vieții Sale pământești mai ales, în

mod cu totul altfel decât acel presupus de logica noastră omenească atât de strâmtă și de

aristotelică91.

Și-atunci cum să înțelegem că Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei

păcătoși? Gândindu-ne că aceștia sunt cei care își cunosc păcatele, și care, deși

neputincioși să se schimbe prin sine, suferă așteptând și nădăjduind izbăvirea de la

Dumnezeu!

Nu fățărnicesc adevărul, nu și-au astupat ochii și urechile inimii, nu și-au pervertit

conștiința ca să ia minciuna drept adevăr și răul drept bine, nici nu hulesc harul ce surpă

închipuirile și planurile deșarte ale omului. Aflați pe treapta cea mai de jos, au acea

dispoziție de a se disprețui pe sine care, atunci când întâlnește pe Hristos se aruncă la

picioarele Lui, când este împreunată cu dragostea și dăruirea de sine lui Hristos, îmbracă

omul în haina dumnezeiască a smereniei92.

Păcătoșii cu care stă la masă Hristos, și pe care îi face vase alese ale iubirii Sale, au

conștiința, dată de sfâșietoarele și îndelung repetatele căderi, acelei neputințe a omului de a

crește rupt de ajutorul lui Dumnezeu.

De aceea, cei întorși din iadul deznădejdii în lumina smereniei, au acea simplitate

înțelegătoare, acea atitudine plină de compasiune și cuprinzătoare a inimii, acea putere dată

de ura păcatului și de iubirea față de cel ce trece prin ceea ce ei înșiși au trecut, care îi face

să poată ajuta cu adevărat și pe aproapele pierdut.

Nu judecă pe cel căzut, ci simt urgența de a-i veni în ajutor. Măcar printr-un strigăt

către Domnul. Îi face să poată înțelege și sprijini pe cel ce stă să cadă. Îi face să nu se

scârbească de cei ce zac în mizerie exterioară și lăuntrică, de cei ce au nevoie de Om să-i

arunce în scăldătoare. De pe chipul lor de fii întorși întru iubirea Tatălui strălucește

lumii iubirea părintească! 93

91

Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii..., pp. 87-88

92 Părintele Phiflotheos Pharos, Înstrăinarea Ethosului Creștin..., p. 9

93 Ibidem, pp. 9-10

41

Tocmai aici trebuie să găsim puterea de a îmbrățișa iubirea creștină, pentru că

numai trecută prin focul unor astfel de încercări ea își poate demonstra adevărul,

viabilitatea, faptul că există și că devine ziditoare.

E drept că uneori aproape fiecare din eforturile noastre de a răspândi această iubire

sinceră este însoțit de suferință și de o cruce pe care o purtăm ca rezultat al neînțelegerii

celorlalți, dar a dori să eviți o asemenea suferință înseamnă a evita răspunderea înaintea lui

Dumnezeu față de frații și semenii noștri.

Tocmai aici se vădește puterea ziditoare a iubirii și a jertfelniciei! Fiindcă iubindu-l

pe aproapele îl poți transforma, îl poți zidi lăuntric și îl dăruiești lui Hristos odată cu tine și

această transformare lăuntrică a omului, această înnoire a lui spirituală prin dimensiunea

adâncă a dragostei trebuie să devină scopul suprem.

De aceea, iubirea față de aproapele trebuie concretizată de la nivelul cel mai de jos

până la cel mai înalt pe scara socială. De la vecin, până la necunoscutul care îți bate la

poartă, de la cel pe lângă care treci zilnic și care cu tristețe în glas te întreabă „Tu ce mai

faci? Cum îți merge? E greu? E ușor?”, de la directorul-manager la umilul salariat, de la

colegul de servici până la partenerul de afaceri, indiferent din ce structuri politice, sociale

sau economice faci parte, tratează-l ca pe aproapele tău ca pe tine însuți, pentru că modul și

stilul personal de a te purta cu semenul tău de oriunde și din orice împrejurare dă măsura

exactă a personalității tale94.

Este vorba aici de așa-zisa „atitudine compătimitoare”, adică acea capacitate de a

simți ceea ce simte celălalt, însă fără copleșire sau risipire, căci atunci nu vei putea ajuta.

Aceasta este o premisă esențială pentru ca cineva să poată oferi ajutor cu adevărat și fără

ea, dacă ajutorul ar fi acordat formal, ar fi perceput ca mecanic și automat, înstrăinat de

sine și de relația interumană95.

A mă pune în locul celuilalt este o modalitate de cunoaștere. Astfel, iau în serios

lumea lui, în termenii lui. Atitudinea compătimitoare este, mai presus de toate

considerațiile, o predispoziție, un mod de viață care se caracterizează prin sentimentul

deschiderii, al surprizei, al flexibilității și al jocului. Ne scoatem din centru pe noi înșine și

facem apel continuu la experiența celuilalt, mai degrabă confirmându-i locul central și

valabilitatea decât revendicând certitudinile noastre96.

94

Ilorian Păunoiu, Scrisori către aproapele..., p. 16

95 Pr. Vasilios Thermos, Om la orizont! Psihologia și psihiatria ortodoxă, Editura Sophia, București, 2010, p.

193

96 Ibidem, p. 194

42

Gravă este încălcarea unor norme sau precepte rituale, neținerea unor posturi de

peste an, neparticiparea la toate slujbele, sărbătorile religioase, care negreșit își au rostul

lor pe cărarea mântuirii, dar gravă este de asemenea, neauzirea celui ce strigă în suferință,

nepăsarea față de necazul abătut peste casa aproapelui pe lângă care treci zilnic. Tot

ceremonialul liturgic, tradiția, postul și rugăciunea, săvârșirea Sfintelor Taine sunt cu

adevărat mântuitoare numai în măsura în care sunt trăite, se regăsesc în adâncul ființei

omenești încărcate de sens, concretețe, manifestate în făptuire plină de o adâncă

spiritualitate, de acea mare iubire de care vorbește Sfântul Apostol Pavell și care este mai

presus de toate. Toate acestea sunt mijloace minunate prin care putem înfăptui scopul final,

care nu este altul decât umplerea nostră de Dumnezeu, pentru a făptui faptele acelei iubiri.

Hristos a spus clar și fără putință de tăgadă: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău

cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine

însuți” (cf. Mt. 22, 37-39), iar în alt loc al Sfintei Scripturi se spune: „Cum poți iubi pe

Dumnezeu pe care nu-L vezi dacă nu iubești pe aproapele pe care îl vezi?” (I Ioan 4, 20).

Și ne-a pus înainte și parabola Samarineanului milostiv și îndemnul de a-i îmbrăca, de a le

da să bea, de a le da să mănânce tuturor celor ce nu au, ca și cum Lui I-am da. Să-i ridicăm

din țărână, să le oblojim rănile, ca și cum Lui I-am face toate acestea. Aici se află o

simbioză deplină. Aici nu există prioritate97, pentru că Dumnezeu și aproapele se regăsesc

pe același plan.

Există în acest timp pe care îl parcurgem, așa cum am mai spus, ciudate explicații,

ipocrite justificări cum ar fi lipsa de timp, condițiile nefavorabile, nevoi, trebuințe care nu

mai pot aștepta, probleme care uneori ne copleșesc, o goană de neoprit după interese

personale, mărunte învârteli și aparent nevinovate aranjamente sau întâlniri de afaceri. Într-

adevăr, omul trebuie „să iasă la lucrarea sa până seara” (Ps. 103), să se îngrijească de ale

sale, dar, după ce-și împlinește munca de fiecare zi, în clipele de răgaz, el este menit să

intre în rezonanță cu aproapele, cu acela pe care îl cunoaște, căruia îi știe zbaterea,

suferințele, dar și pentru împărtășirea bucuriei de a trăi98.

Și poate așa vom înțelege că întotdeauna pe un drum greșit există întotdeuna

posibilitatea întoarcerii acasă; ne rămâne, în orice timp și spațiu, o fărâmă de putere

suficientă pentru a privi înapoi și a tânji după bucuria revenirii pe cale. În ceasul sublimei

hotărâri obstacolele se vor înmulți cu siguranță, dar setea de adevăr și imaginea limanului

ne vor călăuzi spre biruință...

97

Ilorian Păunoiu, Scrisori către aproapele..., p. 25

98 Ibidem, p. 23

43

Și că în contextul acestor vremuri, revenirea înseamnă o nouă cucerire a

existenței prin om și pentru omenesc, care constituie sarcina viitorului și aceasta va trebui

să plece de la unicitatea care vine nu dintr-o înzestrare aparte și dintr-o favoare a situației,

ci din aceea că omul este chemat de Dumnezeu. Iar a o afirma și a o impune nu înseamnă

încăpățânare sau privilegiu, ci încrederea în datoria fundamentală a omului. Numai așa

omul se poate înarma împotriva pericolului care-l amenință pentru a salva în primul rând

acel minim prin care mai poate fi om.

De aceea, relativismului și individualismului tot mai pronunțate în zilele nostre li se

mai poate răspunde pe măsură prin redescoperirea valorii persoanei și a relațiilor morale pe

care ea le dezvoltă. Omului îi este specifică relaționarea, dialogul, comunicarea, toate

acestea fiind străine de specificul individualismului99.

Potrivit învățăturii creștine, tocmai atunci când ești plin de griji, când te asaltează

nevoile tale, un bine săvârșit aproapelui are o importanță incomensurabilă și mântuitoare.

Hristos chiar aceasta ne cere: imposibilul; să dăm ce nu avem. Pe aproapele meu sunt dator

să-l ajut cu ceea ce nu am. Nu din prisosul, nu din puținul meu, ci din neavutul meu, din

ceea ce îmi lipsește. Dăruind altuia ce nu ai, dobândești și tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ți

lipsesc, pentru că dimensiunea minunată a binelui făcut în astfel de împrejurări, dăruiește

salvarea aproapelui din brațele neputinței, ale disperării, iar ție, binefăcătorului, răsplata de

la Cel care, spre deosebire de noi, nu uită niciodată fapta aceasta100.

Iată paradoxul creștin în toată plinătatea, splendoarea și virtutea lui. Dar iată și

făgăduința uluitoare: dând ceea ce nu ai, dobândești ce ai știut să dai din golul ființei tale.

Darul suprafiresc se reflectă asupră-ți, se întoarce la tine ca un bumerang, ca o rază de

lumină proiectată de oglindă și te înavuțește, te împlinește, te covârșește!101

De aceea, în orice situație și împrejurare ne-am afla, ceva, oricând și oriunde, în

ciuda împrejurărilor celor mai neprielnice și mai adverse, ne rămâne de făcut: năpăstuitului

din preajma noastră îi putem spune o vorbă bună. Actul acesta gratuit și neeficace (din

punct de vedere, practic), „surplusul” acesta, inutilitatea aceasta nu reprezintă o vorbă

goală, ci bună. Recursul acesta ne rămâne de-a pururi la dispoziție: cu o vorbă bună putem

roura sufletul cel mai pustiit al unui semen al nostru. Să nu pierdem, când ni se oferă,

prilejul de a șterge sudoarea de pe fața oropsitului, ca milostivnica Veronica ori de a

99

Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie, Relativizarea valorilor morale..., p. 144

100 Ilorian Păunoiu, Scrisori către aproapele..., p. 23

101 Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi..., p. 199

44

îndulci sufletul unui răstignit printr-un cuvânt de mângâiere și părtășie, așijderea tâlharului

celui bun102.

Omul este o ființă socială, zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Ne-am

născut să fim împreună. Ne este foame , ne este sete, ne este cald, ne este frig. Avem

aceleași dorințe sufletești și nu putem trăi singuripentru că nu putem să ne naștem singuri.

Ne trezim în lume înconjurați și ocroiți de părinți, de rude și de prietenii părinților noștri și,

la rândul nostru, ne facem prieteni pentru a duce mai departe crucea miracolului vieții103.

Caracterul acesta social al ființei umane se vădește și prin imperfecțiunea firii

omenești104, căci omul, ca orice ființă creată este limitat în puterile, aptitudinile și

posibilitățile sale. Izolat, el nu-și poate realiza perfecțiunile corespunzătoare firii sale, după

cum nu-și poate da singur existența. Aceasta înseamnă că omul se formează și se afirmă pe

sine sub influența relațiilor sociale pe care le stabilește cu semenii săi, prin muncă, în

activitatea civică, în familie, ca persoană publică. De aceea, omul, după însăși firea sa, este

menit să trăiască în societate cu semenii săi, pentru a se ajuta reciproc și acest fapt

generează o serie de responsabilități care normează comportarea sa față de semeni.

Apartenența sa la societate, faptul că el nu poate fi ceea ce este în afara societății,

drepturile ce îi revin ca urmare a acestui fapt, îi definesc persoanei spațiul său de

responsabilitate.

Omul există cu adevărat numai în măsura în care se întâlnește cu sufletul

celuilalt în cea mai mare simplitate și împarte cu el cele mai profunde sentimente,

acestea fiind fie disperarea, îndoiala, nesiguranța, fie dragostea amicală sau delicatețea.

Numai atunci când împarte cu celălalt cele mai adânci trăiri, pozitive sau negative,

comunică cu el, iar această nevoie de comuniune cu celălalt nu este o simplă nevoie, ci este

Nevoia sa fundamentală105.

El își comunică prin cuvinte nu numai gândurile, ci și bucuriile și durerile și chiar

în comunicarea gândurilor e o bucurie și uneori o durere pe care și-o alină astfel. Bucuria

comunicată prin cuvânt se mărește, căci face să se adauge la ea bucuria celui căruia i se

comunică. Durerea comunicată prin cuvânt se micșorează, căci povara ei e preluată de altul

sau e relativizată de acela. A avea un om lângă tine înseamnă a avea o putere care

102

Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi..., p. 204

103 Ilorian Păunoiu, Scrisori către aproapele..., p. 24

104 Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, pr. Diac. Dr. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Pr. Diac. Ioan

Zăgrean, Teologie Morală Teologia Morală Ortodăxă pentru facultățile de teologie, volumul II, Editura

Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 170

105 Părintele Phiflotheos Pharos, Înstrăinarea Ethosului Creștin..., p. 133

45

micșorează puterea durerii proprii106. În același timp, fiecare își comunică prin cuvânt

misterul său sau adâncul incomunicabil.

Aceasta se vede mai ales în neputința de a face pe altul să simtă durerea lui așa cum

o simte el. E un mister cum poți simți durerea altuia, dar n-aș putea s-o simt fără cuvântul

care mi-o comunică, iar durerea trezită în mine e altfel decât durerea trăită de el, e o

compătimire și nu pătimirea lui pur și simplu. Participarea mea, mila mea, i-o comunic prin

cuvânt ca altuia deosebit de mine. Dacă acela s-ar confunda cu mine, n-ar mai exista în

mine milă. Prin cuvânt pătrund în altul cu mila mea, dar rămân altul, căci altfel nu l-aș

putea mângâia în durerea lui. Nu ne putem comunica exact stările de durere și de bucurie,

dar unul le poate trăi în felul lui pe ale altuia și celălalt simte această participare, care e a

altuia decât a lui, arătându-i mulțumirea pentru aceasta prin cuvântul său. Devenim

interiori unul altuia, dar neconfundați. Și tocmai prin aceasta ne ușurăm durerea, ne întărim

față de ea. Prin aceasta viața noastră interioară dobândește o tot mai mare îmbogățire și o

întărire reală107.

De unde vine această tărie ce mi-o dă altul, chiar și numai prin simplul fapt că stă

cu sufletul lângă mine sau că îmi spune un cuvânt de încurajare, de reducere a importanței

greutăților ce le am de suportat? Și de unde vine tăria ce aflu că o dau eu altuia? Văd în

prezența altuia lângă mine, în primul rând, o altă judecată care relativizează greutatea

căreia eu îi dau proporții covârșitoare, sau importanța plăcerii ce mi se pare că o voi afla

într-o faptă care mă atrage cu prea multă ușurință. E un fel de aducere a mea la realitatea

adevărată, dincolo de cea de suprafață. Văd că nu trebuie să absolutizez importanța

greutăților și a plăcerilor prezente. Am mai mult în persoana altuia, ce stă lângă mine,

decât în orice greutate sau plăcere egoistă. Și îmi ajută să mă descopăr în ceea ce e mai

adânc și mai netrecător în mine și îmi dă puterea să covârșesc greutățile și ispita plăcerilor

prezente.

Cu alte cuvinte, celălalt mă aduce la o cumințenie mai mare când sunt pe cale să mă

arunc cu nesocotință în plăceri prezente, periculoase, uitând de semenii mei, gândindu-mă

numai la mine. Celălalt îmi aduce o lumină în întunericul care se răspândește și mă

înconjoară din greutățilesau din plăcerile prezente. Îmi descoperă o realitatea mai adevărată

decât cea pe care mi-o nălucesc, cucerit de plăceri și de patimi când sunt prea închis în

106

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iubirea creștină, Editura Porto-Franco, Galați, 1993, p. 77

107 Ibidem, p. 77

46

egoismul meu. El mă face să depășeșsc această stare de „inconștiență”; el mă face mai

conștient de mine însumi108.

Iată de ce, comuniunea nu duce la dizolvarea diversității fiin țelor în vastul ocean al

fiin ței, ci la afirmarea alterității lor în și prin iubire. Această identificare a alterității cu

unitatea este incompatibilă cu starea omului ca individ cu tendința sa evidentă de a domina

și a poseda ființa. Ființa umană lăsată în ea însăși nu poate să fie o persoană, pentru că

singura posibilitate de a exista o persoană adevărată este ca ființa să coincidă cu

comuniunea. Se poate spune deci, că ființa omului este constituită prin comuniune109.

Comuniunea este relațională și ceea ce se descoperă prin ea este prezența altui

subiect care este o forță, ori această prezență și forță implică relații inseparabile. În afara

acestei comuniuni caracteristică chipului dumnezeiesc din om se ajunge la pierderea

unicității existenței umane, omul devenind o ființă asemănătoare celorlalte ființe, fără

„identitate”, fără față. Singură prezența altuia transformă complet situația personală și în

întâlnirea unui alt subiect trebuie să ne transformăm pe noi înșine, să facem față

trebuinței de comunicare care, de acum înainte, ne interzice repaosul în evidențele

noastre110.

Această întâlnire a unui alt subiect este întotdeauna o recunoaștere, o afirmare prin

interpunerea acestuia, a ființei noastre proprii, însă eliberată, explicitată. Prezența unei alte

existențe introduce astfel o ușurare: este prezența unei voci, constituită ca răspuns sau ecou

la chemarea noastră. O astfel de prezență ne ajută să ne cunoaștem de fapt pe noi înșine,

pentru că noi ne vedem mai întâi după cum altul ne vede și ne vrea, fiind ceea ce privirea

altuia ne face111.

Relația cu aproapele implică noțiunea de prezență: ființa aceea, pe care o cunoști

bine sau o cunoști pentru prima dată, când îți apare în cale, îți este dată ca prezență. Legat

de aceasta filosoful creștin Gabriel Marcel spunea: când afirm că o ființă îmi este dată ca o

prezență înseamnă că nu pot s-o tratez ca și cum ar fi pur și simplu așezată în fața mea.

Între ea și mine se înoadă o relație care într-un anumit sens debordează conștiința pe care

sunt susceptibil să o capăt despre ea; ea nu mai e pur și simplu în fața mea, ea e și în

mine112.

108

Ibidem, p. 73

109 Vasile Cristescu, Persoană și comuniune..., p. 22

110 Ibidem, p. 23

111 Ibidem, p. 24

112 Ilorian Păunoiu, Scrisori către aproapele..., p. 16

47

Fiecare om simte puterea solicitării altuia și nevoia de a solicita pe alții. E ceea ce

pune în evidență valoarea fiecăruia pentru celălalt și puterea ce o are fiecare de la celălalt.

Eu am nevoie de cineva care să mă dscopere, să mă înțeleagă, să mă întregească și

întărească cât mai deplin; nu-mi ajunge să mă descopăr numai eu sau numă pot descoperi

deplin fără să-mi fiu descoperit cu dragoste și de altul în cele bune, dar și în cele în care

trebuie să devin și mai bun113.

Tradiția răsăriteană creștină știe că pentru ca omul să asculte „cuvintele de nespus”,

pentru a vedea slava lui Dumnezeu, lumina cea nezidită care mântuiește și dăruiește

odihna, pentru a vedea „nașterea străină” 114 trebuie să se înstrăineze de lume; nu să fugă de

lume, ci să ne se identifice cu lumea și să adopte modul de a fi al lumii. Să nu se identifice

cu duhul egoismului și al căpătuirii care domină în lume.

Tradiția răsăriteană creștină știe că omul nu va progresa în chip real atâta timp cât

urmărește satisfacerea fiecărei pofte, ci atunci când va putea să spună „NU” propriilor

pofte, pentru a putea spune „DA” nevoilor celorlalți. Ea este convinsă că, cu cât fiecare

membru în parte este infestat de narcisism, grijă față de sine, autoadorare, cu atât

umanitatea nu va putea nicicum, cu ajutorul niciunui artificiu psihologic, economic, social

sau politic, să construiască relații omenești sănătoase și societăți binecuvântate.

Numai în acest duh sunt posibile relațiile umane, acolo unde omul este considerat

frate, membru al unui grup comunitar, asemeni lui Dumnezeu Însuși. Unde fiecare nu se

gândește la ce va lua, ci la ce va da aceluia, unde întâlnirea cu aproapele este considerată

condiția întâlnirii cu Dumnezeu, unde nu este într-altfel mântuire, decât numai prin

intermediul aproapelui și unde se exclude cu orice preț lepădarea acestuia115.

Abandonarea semenului este condamnabilă, indiferent de motivul invocat! Nu are

cu adevărat importanță ce imperfecțiune alegem pentru a justifica abandonarea cuiva.

Când ne permitem nouă înșine pentru un motiv oarecare să-l abandonăm pe aproapele

nostru, atunci mai devreme sau mai târziu, îi vom abandona pe toți oamenii și toți ne vor

abandona la rândul lor. Când acceptăm un păcat de moarte, atunci toate imperfecțiunile

umane în cele din urmă se fac păcate de moarte. Se poate ca noi să considerăm păcat de

moarte neputința altuia, însă celălalt, ca și noi, nu va considera propria imperfecțiune ca

păcat de moarte, ci pe a noastră116.

113

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iubirea creștină..., p. 71

114 Părintele Phiflotheos Pharos, Înstrăinarea Ethosului Creștin..., p. 178

115 Ibidem, p. 179

116 Ibidem, p. 180

48

De aceea, în duhul autentic al tradiției răsăritene creștine, nu numai că niciun motiv

nu scuză abandonarea aproapelui, ci este impusă atașarea față de om chiar și atunci când

acesta îl abandonează pe cel care vrea să-i fie aproape.

49

În loc de concluzii

Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a stăpâni cele ale lumii și plecând de la

aceasta ar trebui să ne amintim că evoluția este bună în sine.

Dacă nu privim procesele din ultimele secole doar ca pași spre pieire, trebuie să

recunoaștem în ele și un sens pozitiv și acest sens constă tocmai în opera de stăpânire a

lumii, operă ce inevitabil ne-a fost lăsată nouă. Cerințele acestei opere sunt atât de imense

încât nu pot fi satisfăcute de posibilitățile inițiativei individuale și de unirea inșilor formați

într-un mod individualist.

Va fi nevoie de o concentrare de forțe și de o unitate a înfăptuirii care nu poate

apărea decât printr-o altă atitudine. Și tocmai această atitudine este aceea care se vădește în

naturalețea cu care omul acestei epoci renunță la particularități și acceptă o formă comună,

cum se vădește și în naturalețea cu care el abandonează inițiativa individuală și se lasă în

seama ordinii date.

Chiar dacă astăzi procesul are loc cu o asemenea înjosire și violentare a omului,

încât suntem în pericolul de a nu mai vedea sensul lui pozitiv, acest sens există. El constă

în măreția operei, căreia îi corespunde o măreție a atitudinii omenești și anume, o

desăvârșită solidaritate atât cu opera, cât și cu cel ce lucrează alături. Printre premisele

nemijlocit prezente pentru educația etică a tânărului de astăzi se numără camaraderia. Ea

ar putea fi înțeleasă ca un vestigiu formal ce rămâne atunci când toate valorile pline de

conținut s-au prăbușit. Camaraderia poate și trebuie să fie înțeleasă însă, și ca semn a ceea

ce tocmai este în devenire – camaraderia întru existență: întru opera viitoare a omenirii și

întru pericolele viitoare ale omenirii117.

E adevărat: posibilitatea ca omul să folosească greșit puterea crește continuu. Omul

modern este de părere că orice creștere de putere înseamnă pur și simplu, „progres”,

sporire a siguranței, a folosului, bunăstării, forței vitale, îndestulării cu valori. În realitate,

puterea este ceva ambiguu: poate face și bine și rău, poate construi și poate distruge. Se

poate vedea însă, că omul modern nu este educat pentru o folosire corectă a puterii,

lipsindu-i chiar, în mare măsură, conștiința acestei probleme118.

Mai mult, evoluția lasă impresia că puterea s-ar obiectiva și că în fond, puterea nu

mai este deținută și folosită câtuși de puțin de om, ci că ea s-ar dezvolta din logica

interogațiilor științifice, a problemelor tehnice și a tensiunilor politice, fiind astfel destinată

117

Romano Guardini, Sfârșitul modernității…, p. 77

118 Ibidem, p. 93

50

acțiunii. Însă acest demers duce la demonizarea puterii: pe puterea de care omul nu

răspunde pun stăpânire demonii și ei sunt cei care guvernează puterea omului, prin

instinctele sale aparent naturale, în realitate atât de contradictorii, prin logica sa aparent

consecventă, în realitate însă atât de ușor influențabilă; prin egoismul său, în toată

brutalitatea-i, atât de neajutorat119. De altfel, dacă privim fără prejudecăți raționaliste și

materialiste cele petrecute în ultimii ani, atunci tipul de comportament și starea spiritual-

sufletească a omului vorbesc destul de clar.

Iată de ce, problema centrală în jurul căreia se învârte munca viitorului și de care va

depinde totul, nu numai bunăstarea sau lipsa, ci și viața sau pieirea, este puterea; nu

sporirea ei, care se petrece de la sine, ci îmblânzirea ei, buna ei folosire!

Omul trebuie să devină stăpân pe sine însuși prin biruință și renunțare, iar prin

aceasta și stăpân pe propria-i putere. Libertatea astfel cucerită va îndrepta seriozitatea spre

hotărârile adevărate și va face din simpla îndrăzneală un curaj adevărat, demascând

pseudo-eroismele în care omul actual, fermecat de pseudo-absoluturi, se lasă jertfit. Din

toate acestea se va ivi până la urmă o artă spirituală a guvernării, în care puterea va fi

exercitată asupra puterii. Ea va distinge dreptatea de nedreptate, țelul de mijloc, va găsi

măsura și va creea, în strădaniile muncii și ale luptei, un spațiu pentru om, ca el să poată

trăi în demnitate și bucurie. Abia aceasta va fi adevărata putere!120

119

Romano Guardini, Sfârșitul modernității…, p. 95 120

Ibidem, pp. 104-105

51

BIBLIOGRAFIE

a). IZVOARE:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, București, 1994;

2. Noul Testament cu Psalmii, ed. cit., București, 2002;

b). LUCRĂRI GENERALE:

3. Albu, Gabriel, Comunicarea interpersonală. Aspecte formative și valențe

psihologice, Editura Institutul European, Iași, 2008;

4. Bernea, Ernest, Criza lumii moderne, Editura Predania, București, 2011;

5. Cristescu, Vasile, Persoană și comuniune în creștinism și filosofie, Editura

Tehnopress, Iași, 2008;

6. Dascălu, Pr. Nicolae, Comunicare pentru comuniune. O perspectivă ortodoxă

asupra mass-media, Editura Trinitas, Iași, 2000;

7. Drăgulinescu, Lect. Univ. Dr. Andrei, Dependența în cultura și civilizația morții ,

Editura Christiana, București, 2008;

8. Idem, Idolii „f ără fir”. Telefonia mobilă și poluarea electromagnetică, Editura

Christiana, Bucureșri, 2010;

9. Fukuyama, Francis, Marea ruptură. Natura umană și refacerea ordinii sociale, trad.

rom. de Liana V. Alecu, Editura Humanitas, București, 2002;

10. Gheorghe, Virgiliu, Efectele televiziunii asupra minții umane și despre creșterea

copiiilor în lumea de azi, Editura Evanghelismos. Fundația Tradiția Românească,

București, 2005;

11. Guardini, Romano, Sfârșitul modernității , Editura Humanitas, București, 2004;

12. Iloaie, Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan, Responsabilitatea morală personală și

comunitară: o perspectivă teologică, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009;

13. Idem, Relativizarea valorilor morale: tendințele eticii postmoderne și morala

creștină, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009;

14. Ion, Mihaela, Suspinul din altar: despre iubire, singurătate, patimă și păcat,

Editura Andreas Print, București, 2006;

15. Kraipoulos, Arhim. Simenon, Te cunoști pe tine însuți? Viața duhovnicească și

problemele psihologice, Editura Bizantină, București, 2008;

16. Idem, Sufletul meu, temnița mea, Editura Bizantină, București, 2009;

52

17. Lipovetsky, Gilles, Fericirea paradoxală: eseu asupra societății de hiperconsum,

Editura Polirom, Iași, 2007;

18. Mladin, Mitropolit Dr. Nicolae; Bucevschi, pr. Diac. Dr. Orest; Pavel, Prof. Dr.

Constantin; Zăgrean, Pr. Diac. Ioan, Teologia Morală Ortodăxă pentru facultățile de

teologie, volumul II, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003;

19. Obreja, Dorian, Despre dragoste, despre singurătate, Editura Junimea, Iași, 1985;

20. Păunoiu, Iloarian, Scrisori către aproapele: introducere în agapologie, Editura

Adrianso, Râmnicu-Vâlcea, 2000;

21. Pharos, Părintele Phiflotheos, Înstrăinarea Ethosului Creștin, Editura Platytera,

Colecția Logos și Ethos, București, 2004;

22. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iubirea creștină, Editura Porto-Franco, Galați,

1993;

23. Steinhardt, Nicolae, Primejdia mărturisirii , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998;

24. Idem, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de învățătură, Editura Mănăstirii Rohia, 2006;

25.Thermos, Pr. Vasilios, Om la orizont! Psihologia și psihiatria ortodoxă, Editura

Sophia, București, 2010.