metamorphosis of light in eminescu s poetry 04 82.pdf · eminesciene, ascunde simbolistica...

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature

738

METAMORPHOSIS OF LIGHT IN EMINESCU S POETRY

Ștefan-Mihai Sebesi-Sütö

Phd Student, ”Petru Maior” University of Tîrgu Mureș

Abstract: In the structure of Mihai Eminescu’s polyvalent themed poems, the symbolic alchemical

meaning of death tends to camouflage a sacred metaphoric process of the “candid soul” in order to

transcend the limited human condition. The present study reflects not only upon the dimensions of light

in “Mortua est!”, one of Eminescu’s youth poems, but also on the condition of the poet.

Keywords: Mihai Eminescu, death, light, reconciliation, alchemy.

Spațiul imaginarului poetic contemplat de Mihai Eminescu e unul cu preponderență

nocturn ce ascunde în subsidar lumina deschiderii spre infinit. Sub incidența luminii nocturnul

se transformă în selenar. Poezia devine „strai de purpură și aur peste țărâna cea grea” (Epigonii)

permițând eliberarea și refugiul într-un spațiu sacru unde sălășluiește unitatea, armonia. Timpul

e de asemenea valorizat la cele mai înalte standarde, regresia în trecut transfigurând reiterarea

sentimentului de plenitudine al ființei, un timp cu relief arhetipal. Acest timp mitic pe care-l

resuscitează poetul e unul al originilor, al genezei luminilor, al începuturilor, determinant al

contemplării cosmogoniei. Trecutul devine astfel timpul protector integrând lumina ca

substanță a lumii, cale de acces spre Absolut, un liant spre divin. Dacă poeziile de maturitate a

creației eminesciene proiectează un univers dominat de imaginea demonului ce „ia naștere din

căderea sub legea eroziunii, căci timpul însemnează îndepărtarea de privirea inocentă a

începuturilor,”1 în lirica de tinerețe se remarcă o continuă încercare de transgresare a timpului

fizic conturând ontologic drumul regăsirii armoniei cosmice prin reintegrarea la viața celestă

chiar și prin moarte.

Moartea elementelor în alchimie rămâne o dominantă fundamentală ce nu periclita

împlinirea idealului urmărit, ci preceda restituirea operei albe. Opera albă derivă din calcinarea

imediată a spațiului, timpului, a existenței, transfigurând decantarea în fața oricăror contaminări

de ordin mundan. Spațiul nocturn eminescian corespunde în aceeași măsură morții, viziunii

sumbre, dar contemplative a înălțării, reliefând multitudinea simbolurilor de natură solară: luna

cu a sa feerie, stelele ce revelează stadiul de argint, „râuri de lapte”, „flori de lumină”, „arcuri

de aur”, „ochi de lumină”, „păr lung de raze”, „haină albastră stropită cu aur” etc. Poetul nu

1 Ioana Em. Petrescu, Eminescu – Modele cosmologice și viziune poetică, Editura Universal Dalsi, București,

2000, p. 23.


739

resimte așadar prin moarte tendința intolerabilă a neantului de a acapara universalul, ci mai

degrabă intrarea într-o existență nouă. Apa, unul din motivele obsedante ale creației

eminesciene, ascunde simbolistica detașării de orice reziduuri interpuse beatitudinii producând

dispariția oricărui detaliu irelevant în desăvârșirea, transfigurarea și sublimarea ființei. Prin

moarte, ființa decăzută în perisabil se decantează de propria sa condiție terestră limitată

regăsindu-și i-limitarea. Figurând mișcarea ascensională spre sfere imuabile, eterne și

inalterabile, sentimentul trecerii în neant pare o cale de anamneză a ființei ce recuperează

aspirația spre esențialitate ca tensiune spre cunoașterea Absolutului.

Treptat sentimentul morții devine reprezentare a luminii pe scena textului poetic. Rosa

del Conte mărturisește că „omul lui Eminescu e omul afirmațiilor vitale absolute, al plenitudinii,

e omul care vine din centrul lumii, încoronat cu sori”2, iar pentru Constantin Ciopraga

„Eminescu e un poet selenar, el face din poezia nopții o scară imaginară către lumină.”3 Cum

lumina însoțește pretutindeni, sentimentul morții „își manifestă prezența în nesfârșite oglinzi

acvatice, în oglinda privirilor, în sâmburele de foc al candelei etc. Dar, mai ales, lumina se

manifestă ca o corporalitate difuză în consistența argintie a negurilor albe sau a umbrei. În

Crăiasa din povești, „Neguri albe, strălucite, / Naște luna argintie”, luna care este „fiica cea de

aur a negurii eterne” (Sarmis), sau „visul negurii eterne” (Scrisoarea IV); sufletul unei moarte

e „o umbră de-argint strălucită” (Mortua est!). Umbrele și negurile eminesciene sunt pătrunse

de prezența latentă a luminii, care trăiește în adâncurile lor, dându-le transparența aurorală a

luminilor visate în preziua genezei.”4

Contrapunctând imaginile obsedante ale agoniei luminii sau repaosul neființei din

poeme ca Memento mori sau Scrisoarea I, poetul aduce un plus de vitalitate în creații precum

Mortua est!. Deși asumat sub impulsul rațiunii,poetul ajunge în postura de a regândi moartea

percepută ca intolerabil sfârșit precum în Împărat și proletar unde această aspirație spre

fatalitate înlocuiește „visul întoarcerii lumilor în neființă”5. În fapt, incipitul poeziei Mortua

est! surprinde spectaculozitatea trecerii în neființă: „Făclie de veghe pe umeri morminte,/ Un

sunet de clopot în orele sfinte,/ Un vis ce își moaie aripa-n amar,/ Astfel ai trecut de al lumii

hotar.” Viziunea poetică translatează înțelesul alchimic al decreației ca și în cazul lui Blaga

unde primește valențele marii treceri. Vorbim despre o decreație necesară, având mișcare

ascensională, „pentru ca transformarea să fie cu putință. Moartea are sarcina să realizeze, până

în adâncul nostru, deschiderea dorită. (...) Și astfel nefasta sa putere de descompunere și de

disoluție va fi captată în folosul celui mai sublim dintre procesele Vieții.”6 Fatalitatea se

îmbracă în straiele albe ale transcendenței: „Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,/ Cu râuri de

lapte și flori de lumină,/ Când norii cei negri par sombre palade,/ De luna regină pe rând

vizitate.” Poetul contemplă omul devenit înger, ajuns – alchimic vorbind – în stadiul de argint,

2 Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 257. 3 Constantin Ciopraga, Nocturnul în opera lui Eminescu în Studii eminesciene, Editura pentru Literatură,

București, 1965, p. 297. 4Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 41. 5Ibidem, p. 23. 6 Teilhard de Chardin, Mediul divin, Ed. Herald, București, 2007, p.79.


740

condiție eliberatorie de sub jugul mundanului: „Te văd ca o umbră de-argint strălucită,/ Cu-

aripi ridicate la ceruri pornită,/ Suind, palid suflet, a norilor schele,/ Prin ploaie de raze, ninsoare

de stele.” Spectacolul morții e ridicat la rang macrocosmic unde toate elementele

ancadramentului fixează descinderea armoniei cosmice: „O rază te-nalță, un cântec de duce,/

Cu brațele albe pe piept puse cruce,/ Când torsul s-aude l-al vrășilor caier/ Argint e pe ape și

aur în aer.” Întreg procesul funerar primește atributele sacralității simbolizată prin imaginea

crucii. Faza de conjuncție a aurului și argintului poartă în alchimie sensul Micilor mistere

reprezentate deseori prin proiecția soarelui și a lunii. Se remarca în poezia discutată incidența

celor două elemente cosmice sub care pare așezată moartea, similitudine aproape perfectă cu

imaginea lui Rebis7 reprezentând perechea Soare-Lună stând în picioare deasupra Haosului,

imagine metaforică pentru ceea ce în poem semnifică moartea.

Posterior operei la negru se destăinuie opera la alb care în poemul eminescian se

prezintă sub forma „sufletului candid.” „Chipul de lut”, rămas alb și rece, denotă distanțarea de

reziduurile umane precedând momentul trecerii în neființă, iar „surâsul rămas încă viu”

surprinde beatificarea procesului. Taina morții îi ridică întrebări poetului ce nu poate înțelege

sanctitatea dispariției și nici nu are cum să înțeleagă misterul extincției datorită condiției

limitate: „Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,/ De ce-ai murit, înger cu fața cea pală? Au nu

ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?/ Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?” Având esență

necunoscută, fenomenul trezește dorința de cuprindere a tainei incitând aluzia comparativă a

devenirii asemeni lunii. Desprinzându-se de mărginita lume a omenescului, ființa devenită

„sfântă regină” ajunge să facă parte din i-limitatul tărâm al făgăduinței al cărui sacralitate este

fundamentată cromatic: „Dar poate acolo să fie castele,/ Cu arcuri de aur zidite de stele,/ Cu

râuri de foc și cu poduri de-argint,/ Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt;/ Să treci tu prin ele,

o sfântă regină,/ Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,/ În haina albastră stropită cu aur,/ Pe

fruntea ta pală cunună de laur.” Ea, ființa devenită neființă, se predă în totalitate transcendenței

absolute fiind la rândul ei beatificată. Purtând straiele albastre,tabloul denotă în aceeași măsură

încremenirea în spațiul eternului sugerând după Jean Chevalier și Alain Gheerbrant (Dicționar

de simboluri) „drumul spre infinit”.

Contemplarea tainei deschiderii spre infinit asupra căreia meditează poetul apare la

Carl Gustav Jung drept „eveniment involuntar, în acest chip îi era necunoscută alchimistului

natura veritabilă a materiei. O cunoștea numai din aluzii. Încercând să o exploreze, el proiecta

inconștientul în obscuritatea materiei, pentru a o lumina. Pentru a lămuri misterul materiei [în

Mortua est! materia e chiar i-materialul, n. n. S-S Ș-M], el proiecta un alt mister, și anume

fundalul său sufletesc necunoscut, în ceea ce trebuia lămurit: obscurum per obscurius, ignotum

per ignotius, obscurul prin și mai obscur, necunoscutul prin și mai necunoscut.”8 Fundalul

sufletesc de care vorbeste savantul traduce neputința poetului de a accede și înțelege obscurul

ce învăluie existența arhetipală a morții, de aceea o valorifică în și prin poezie.

7 Carl Gustav Jung, Psihologie și alchimie, Editura Teora, București, 1998, p. 219. 8Ibidem, p. 220.


741

Plenitudinea morții izvorăște din chaos, e acel punct, acea lumină desprinsă din haosul

primordial. E dorința arzătoare de reîntoarcere în sacralitatea eternității opozabilă precarității

umane: „O, moarte e-un chaos, o mare de stele,/ Când viața-i o baltă de vise rebele;/ O,

moartea-i un secol cu sori înflorit,/ Când viața-i un basmu pustiu și urât.-” Miracolul morții

depășește evident miracolul vieții determinând o sumbră umbră a perspectivei din care este

privită: „A fi? Nebunie și tristă și goală;/ Urechea te minte și ochiul te-nșeală;/ Ce-un secol ne

zice ceilalți o dezic./ Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.” Ca o consecință, toposurile existenței

sunt inversate în cadrul poemului, încât dacă viața e văzută ca fiind stearpă, „vis rebel” sau

„basm pustiu”, în opoziție va sta setea de cunoaștere a neantizării, imperativ asumat de poet în

mod hotărâtor, fundament al propensiunii spre Absolut.

Așezat sub incidența luminii selenare ce nu estompează contururile, ci mai degrabă le

potențează ascuțind sensibilitatea și senzorialitatea imaginilor, poetul materializează avântul

spre Absolut, lumină izvorâtă din lumină, adeseori prin metafora geniului ca ființă superioară

capabilă să privească dincolo de restriștea umană și să ia aminte de tainele „nepătrunsului

ascuns”. Ca o consecință, poetul devine făuritorul legăturilor incomensurabile dintreconștiința

individuală și „perspectiva ochiului creat spre a cunoaște.”9 Dacă în cazul Luceafărului, poetul-

alchimist destăinuie proiectarea idealului în forma finită a cunoașterii prin Eros în cazul unuia

dintre actanți, respectiv prin regresul finalizat ca avânt ascensional spre divinitate. Prin condiția

omului de geniu poetul își metaforizează al său statut în lumea în care este sortit a rămâne

„nemuritor și rece”. Plăsmuirea este aceasta, eliberarea prin intermediul creației a propriei

spiritualități prin care rămâne nemuritor, opera sa având putința de a transcende negura

veacurilor, dar va rămâne mereu renegat de contemporani care nu pot pătrunde sfera trăirilor

sale. Sintetizând condiția a ceea ce numim noi poetul-alchimist, Eminescu nota într-o filă de

manuscris: „Aceasta este povestea... iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu

cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici pe pământ, nu

e nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit.” Sub pana creatorului, geniul este

singularizat asemeni alchimistului care, posedând un ansamblu de principii ontologice

nedezvăluit omului de rând, provoacă înstrăinarea. Pentru alchimist condiția alienării era vitală

pentru perpetuarea operei sale, doar ucenicul putând aspira la moștenirea legilor gnoseologice.

Bineînțeles, ucenicul poetului este nimeni altul decât cititorul.

În subsidarul creației se va anunța mereu intenția contemplativă a poetului similară cu

cea a alchimistului ce în spatele încercărilor himerice de obținere a aurului urmărea desăvârșirea

exprimată în termeni existențiali. În cazul lui Eminescu, poet având o origine romantică, poezia

se va contopi și identifica mereu cu visul ca dimensiune ce permite transcendența, locul unde

prin congruența cu un timp mitic, aspirația creatorului se materializează. Materialul alchimic

prelucrat vor fi viziunile poetice. Drept fir al unei călătorii transcendentale, poezia are ca ultimă

deviză perceperea și translatarea fundamentelor creaționiste spre care omul comun nu poate

tinde. Din acest motiv eul poetic își fundamentează crezul din perspectiva geniului. Mai mult

decât atât, imaginea poetului ajunge să se suprapună cu cea a alchimistului ce căuta descifrarea

9 Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 199.


742

vidului existențial. Un prim rezultat al acestei incidențe constă în posibilitatea de a reitera

sensurile poeziei ca lumină izvorâtă din lumină. Poetul-alchimist are, asemeni geniului, o

condiție specială încercând prin fiecare poem să se apropie de cea mai sublimă formă a artei,

de propriu-i Magnum Opus.

Scrisorile funcționează asemeni poeziei testimoniale a lui Arghezi, moștenire ce se

fundamentează pe opoziția dintre ființa superioară și societatea incapabilă să-i înțeleagă ideile

și avânturile spre Absolut. Astfel, în Scrisoarea I geniul e figurat în postura savantului, în

Scrisoarea II el este artistul, sensibil și iubitor de frumos, în timp ce în Scrisoarea III omul

superior e redat sub forma omului politic. Scrisorile IV și V sunt consacrate desacralizării

sentimentului iubirii într-o lume ce prețuiește mai degrabă interesele meschine și aspectele

prozaice ale lucrurilor, fără interes asupra adevărului și frumosului.

Tabloul de debut al primei scrisori ne așază față în față cu măreția lunii, astru tutelar ce

guvernează asupra microcosmosului instituit de lumea umană panoramând o voluptoasă văpaie

aruncată peste tot cuprinsul. Motivul lunii respectă firul simbolic al ușii care permite

pătrunderea într-un spațiu sfânt, „gândirilor dând viață” în momentul stingerii lumânării ce

primește atributele rațiunii ce adoarme, semn al revelației onirice a unor structuri inconștiente.

Luna apare unicizată prin asemănarea cu fecioara care-și îndreaptă privirea pe verticală, de sus

în jos, realizând legătura inexorabilă dintre macro și microcosmos. Deși poetul impune o stare

de somnolență, în fața ochilor ni se perindă ideea regresului spre matricea timpului și spațiului

originar, putând la fel de bine semnifica timpul și spațiul poeziei ce rămâne marcat de ilimitare

și universalitate: „Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,/ Doar ceasornicul urmează

lung-a timpului cărare,/ Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie/ Luna varsă peste

toate voluptoasa ei văpaie,/ Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate/ De dureri, pe care

însă le simțim în vis pe toate.”

Fiind comparată cu fecioara, punct al înălțimilor absolute, poetul coboară privirea spre

omenesc printr-un joc criptat al limbii. Venind de sus în jos,privirea poetului va putea surprinde

verticalizarea proiecțiilor bătrânului dascăl contemplând soarta geniului în fața spectacolului

uman. „Dacă în prima etapă a creației eminesciene divinul lua forma demiurgului platonician,

dacă în cea de a doua etapă demiurgul se demonizează, devenind sinonim cu schopenhaueriana

voință de a fi și excluzând posibilitatea morții, în această a treia etapă funcția demiurgului și-o

asumă moartea sau neființa”10: „Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,/ Străbătute de-al tău

farmec ție singură-ți arăți!/ Și în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești,/ Câte frunți pline de

gânduri, gânditoare le privești!/ Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac,/

Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac.../ Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții,/

Deopotrivă-i urmărește raza ta și geniul morții.”

„Bătrânul dascăl” apare în cel de-al treilea tablou sintetizând condiția poetului, a omului

de geniu ce se străduiește necontenit să descopere și să tălmăcească enigmele de nepătruns ale

universului. Specificul său superior este relatat de Eminescu prin puterea meditației asupra

viitorului valorificând experiențele trecutului. El devine punctul central, liantul între trecut,

10Ibidem, p. 195.


743

prezent și viitor, scăldat de razele lunii, având posibilități contemplative nelimitate. El este

„ochiul creat spre a cunoaște, Atlas spiritual căruia îi este menit să dezlege noaptea-adânc-a

veciniciei.”11 Proiecție arhetipală a sinelui, „gârbovit și de nimic”, dascălului pare a-i fi hărăzit

rolul de conștiință a universului inconștient, de centru spiritual al lumilor.”12 În tabloul pe care-

l creionează Eminescu, figura dascălului pune în evidență contrastul dintre înfățișarea banală a

geniului și capacitatea de a pătrunde cu lumina sa tainele întregului cosmos, luând în stăpânire

până și eternitatea: „Iar acolo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,/ Într-un calcul fără

capăt tot socoate și socoate/ Și de frig la piept și-ncheie tremurând halatul cevhi,/ Își înfundă

gâtu-n guler și bumbacul în urechi;/ Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,/ Universul fără

margini e în degetul lui mic,/ Căci sub fruntea-i viitorul și trecutul se încheagă,/ Noaptea-adânc-

a veciniciei el în șiruri o dezleagă;/ Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr/ Așa el

sprijină lumea și vecia într-un număr.”

Alchimistul, poetul metaforizat cu alte cuvinte, poate absorbi în sânul creației sale

vedeniile originii întregului univers. Sub imperiul luminii, luna e cea care determină anamneza

genezei, apoi halucinația extincției totale a cosmosului reamintindu-ne de ciclicitatea care își

va pune amprenta. Dacă originea universului a constat în desprinderea unui punct din inerția

haosului, spre haos ne vom întoarce mereu. Imaginea pe care o conturează Eminescu are o

puternică pregnanță amintind de șarpele Uroboros care-și mănâncă propria coadă, „al cărui

sfârșit e începutul”13, ciclicitate ce va determina mereu revenirea la starea inițială. Dacă totul

era cuprins de nemișcare, existența fiind aruncată într-o eternă pace, spre același traiect se va

înscrie viitorul. Impresionant rămâne în această parte tabloul haosului redat grandilocvent: „Pe

când luna strălucește peste-a tomurilo bracuri,/ Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de

veacuri,/ La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,/ Pe când totul era lipsă de viață și

voință,/ Când nu se-ascundea nimic, deși tot era ascuns.../ Când pătruns de sine însuși odihnea

cel nepătruns./ Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută și nici

minte s-o priceapă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/ Dar nici de văzut nu fuse și nici

ochi care s-o vază. Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Și în sine împăcată stăpânea

eterna pace!.../ Dar deodat-un punct se mișcă... cel dintâi și singur. Iată-l/ Cum din chaos face

mună, iară el devine tatăl!.../ Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E

stăpânul fără margini peste marginile lumii.../ De-atunci negura eternă se desface în fășii,/ De

atunci răsare lumea, lună soare și stihii.../ De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin

din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Și în roiuri luminoase izvorând din infinit,/ Sunt

atrase în viață de un dor nemărginit.” Posedând tainele cunoașterii, poetul devine martor al

genezei cosmosului, al întregilor colonii de lumi printre care se află și cea omenească, o lume

lipsită de însemnătate în raport cu infinitatea universului. Datorită punctului originar care

visează la revenirea la noaptea neființei se conturează mandala, imagine alchimică cu valoare

de simbol ce va restrânge cadrul la un singur punct central, dascălul: „În prezent cugetătorul

11Ibidem, p. 199. 12Idem. 13 Diana Fernando, Alchimia ilustrată de la A la Z, Editura Aldo Press, București, 1999, p. 186.


744

nu-și oprește a sa minte,/ Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;/ Soarele, ce azi e

mândru, el îl vede trist și roș/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,/ Cum planeții

toți îngheață și s-azvârl rebel în spaț’/ Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați;/ Iar

catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,/ Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;

Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecnicie,/ Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,/

Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...”

Dacă cugetătorul se așază în mijlocul cercului desemnat de mandală, razele acestui cerc

nu va conține altceva decât țesătura creației sale. Astfel, privit ca ipostază metaforică a poetului,

țesătura care creează corpusul mandalei, a poeziei, vor fi versurile scrise ce rămân ca mărturie

a înțelepciunii superioare de care dispune poetul. Prin poezie, el poate străbate cele mai adânci

himere din care să înalțe suflul poetic vital. Poetul trăiește și va trăi mereu prin poezia pe care

o scrie, de aceea ea devine Magnum Opus. Imaginea cosmogoniei primește atribute cu valoare

de simbol ce finalmente vor înfățișa soarta creației sale. Născută din nemărginita zare,creația

va tinde peste veacuri spre aceeași origine datorită „nopții uitării” ce se va așterne asupra-i.

Dacă nașterea creației este privită metaforic prin imagini cosmogonice,soarta ei nefericită

capătă semnificațiile unei apocatastaze, ale extincției sistemului solar. Poetul are premoniții

apocaliptice, soarele14, dublat simbolic de rostul poeziei ajunsă la desăvârșire, devine „trist și

roș/ Cum se-nchide ca o rană.” Premonițiile sumbre ale poetului sunt actualizate în următorul

tablou în care se detaliază atât soarta scrierilor cugetătorului, cât și propriul său destin.

Planul verticalizat al viziunilor poetice reia imaginea panoramică a omenirii privită de

sus, coborând într-un microunivers marcat de patimi, asemeni unei panorame a deșertăciunilor.

Se poate observa cum cele două planuri converg, planul creației e în cerurile înalte, dar strâns

legat de cel de jos, terestru, al creatorului. Naivul dascăl păstrează iluzia nemuririi, dar, cum

remarca Petru Creția, în această secvență „soarta bătrânului dascăl este văzută ca zădărnicie a

măreției și a gloriei, sub semnul, dublu al neînțelegerii iremediabile, mărunte, vulgare a

posterității, și sub acela al morții depline.” Moartea deplină va fi echivalenta morții universului

închipuită anterior, dar care va însemna pentru dascăl și moartea cugetărilor sale. Tonul acestei

secvențe devine unul tragic, eul liric compătimind geniul, compătimindu-se în fond pe sine: „

„De-oi muri – își zice-n sine – al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gură-n gură și l-or duce

mai departe,/ De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri/ Și-or găsi, cu al meu nume,

adăpost a mele scrieri!”/ O, sărmane! ții tu minte câte-n lume-ai auzit,/ Ce-ți trecu pe dinainte,

câte singur ai vorbit?/ Prea puțin. De ici, de acolo de imagine-o fâșie,/ Vre o umbră de gândire,

ori un petic de hârtie;/ Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,/ O să-și bată alții capul

s-o pătrunză cum a fost?” Sentimentul zădărniciei se traduce în acest fragment prin interesul

superficial acordat biografiei cugetătorului și nu a creației sale, văzându-și propria viață ca o

splendidă ironie. Destrămarea numelui geniului corespunde destrămării ordinii universului ce

piere în neființă tot astfel cum se întâmplă și în cazul său, ambiția spre Absolut luând în această

poezie o turnură tragică: „Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi... orice-ai spune,/ Peste

toate o lopată de țărână se depune./ Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri/ Ce-au

14 Soarele este în alchimie simbolul aurului, finalul procesului creativ, cf. Diana Fernando, op. cit., p. 175.


745

cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri.../ Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-

nmormântare,/ Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...”

Ultima secvență poetică repune cadrul inițial al unei lumi învăluită de lumina luniice

rămâne martoră a destinului omenirii. Se reia, de asemenea, motivul nopții ce favorizează

anamneza dorurilor. Dorul este, așa cum am menționat, unul dintre componentele care, alături

de motivul lunii, aduce în prim plan evidențierea relațiilor dihotomice dintre conștient și

inconștient după suflarea lumânării, impregnează în structura poetului o voință de a fi: „Între

ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,/ Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!/ Și

din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;/ Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe

toate,/ Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării/ Și ridică mii de umbre după stinsul

lumânării.../ Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,/ Și câți codri-ascund în umbră

strălucire de izvoară!/ Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,/ Când plutești pe

mișcătoarea mărilor singurătate,/ Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții/ Deopotrivă-

i stăpânește raza ta și geniul morții”. Prin reîntoarcerea din finalul poemului la ilustrarea

aceluiași cadru,creația devine ea însăși mandala care, închizându-se precum o sferă,poartă

semințele perfecțiunii. Opera este așadar completă, desăvârșită, devine un palimpsest ce

dezvăluie în subsidar scindarea omului de geniu, dar totodată reintegrarea în Neant, „grad

suprem de cunoaștere”,cum spune Pompiliu Constantinescu.

E așadar poetul un alchimist? Putem crede în măsura în care îl considerăm un alchimist

angajat în slujba Logosului. E cel care își proiectează propriul crez în sânul poeziei, e cel care

își traduce propriile vedenii în viziuni poetice și nu în ultimul rând e cel care își vede întreaga

creație în cel mai sublim mod posibil, ca Mare Operă. Prin poezie creatorul se poate ridica

deasupra propriei condiții, poate privi dincolo de orice limitare tot astfel cum omul de geniu

poate deține posibilitatea de a transcende timpul pentru a se identifica cu Eternul. E o atitudine

metafizică ce privește raportul dual al perspectivelor din care este urmărit conceptul de

existență. Proiectul poetului-alchimist se recunoaște doar în măsura în care acordăm poeziei

meritul tragic pe care îl insuflă confruntarea și conștientizarea propriei limitări. Mihai Eminescu

reușește să înfrunte această limitare prin intermediul versului, asumându-și astfel soarta.

Această tensiune ce transpare din tragismul contemplației generează opusul ei, trecerea în

sublim. Oare nu e aceasta calea alchimică de obținere a lui Opus Magnum?

BIBLIOGRAFIE:

Bibliografia operei

Eminescu, Mihai, Opere,Fundația pentru Literatură și Artă, București, 1939.

Bibliografie critică

Ciopraga, Constantin, Nocturnul în opera lui Eminescu în Studii eminesciene, Ed. pentru

Literatură, București, 1965.

Ciopraga, Constantin, Poezia lui Eminescu: Arhetipuri și metafore fundamentale, Iași,

Ed. Junimea, 1999.


746

De Chardin, Teilhard, Mediul divin, Ed. Herald, București, 2007.

Fernando, Diana, Alchimia ilustrată de la A la Z, Editura Aldo Press, București, 1999.

Jung, Carl-Gustav, Psihologie și alchimie, Ed. Teora, București, 1998.

Del Conte, Rosa, Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

Petrescu, Ioana Em., Eminescu – Modele cosmologice și viziune poetică, Ed. Universal

Dalsi, București, 2000.

metamorphosis of light in eminescu s poetry 04 82.pdf · eminesciene, ascunde simbolistica...

Documents