memento mori - tema munteanu lorena

5/13/2018 Memento Mori - TEMA Munteanu Lorena - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/memento-mori-tema-munteanu-lorena 1/3

MEMENTO MORI, Mihai EminescuPoemul „Memento mori” a fost compus de M Eminescu între anii 1870 si 1872, fiind o vastă panoramă a

civilizaţiilor, în succesiunea lor ciclică, exprimând o filosofie, dar şi o istorie a mentalităţilor culturale, din preistorie pânăîn contemporaneitatea poetului.

Este creaţia poeticã eminescianã cea mai amplã ca întindere, de cu accente epopeice, o impresionantã evocare acivilizaţiilor, aşadar un poem sociogonic, începând de la comunitãţile primitive, trecând prin Babilon, Asiria, Palestina,Egipt, Grecia, Roma, epoca nãvãlirii barbarilor în Europa, pânã la Franţa Revoluţiei şi a Împãratului Napoleon. Cu„Memento mori” Eminescu devine un poet de anvergură, expunând pe spaţii largi spectacolul civilizaţiilor, dar cu un mesajmai adânc decât acela al zădărniciei trecerii. Tema efemerităţii civilizaţiilor, caracterul perisabil al lumii în general şi

evocarea epocilor se realizează la limita visului cu istoria şi cu filosoficul. Titlul însuşi reproduce un proverb antic,"Memento mori" adica "Aminteste-ţi că vei muri". Subtitlul este Panorama Deşertăciunilor „vanitas vatitum et omniaveritas ”Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”. Este prezentă şi lupta eternă de menţinere a integrităţiinaţionale împotriva popoarelor în expansiune.

Istoria evocată se îmbină cu mitul, viziune poetică ce conduce la accentuarea ideii de vis şi la sublinierea faptuluică sunt chemate în amintire civilizaţiile de răscruce ale istoriei. Pentru Eminescu, timpul istoric este tot una cu timpul mitic. Creatorul nu descrie istoria, nu o înfrumuseţează cu ajutorul imaginaţiei, ci trece dincolo de concretul istoric,reinventând prin cuvânt şi metaforă “o adâncime mitică şi o viaţă absolut nouă, aceea a permanenţelor” (M. Drăgan).

Spaţiul în care Eminescu se mişcă predilect este trecutul cufundat în apele miturilor şi în vraja lirismului primordial, pentru că în viziunea modernă a poetului, mitul este văzut ca un simbol, mister al existenţei începuturilor.Acest mit nu poate fi actualizat decât printr-un limbaj poetic, capabil de a sugera misterul lumii şi al Universului. Pentru poet. trecutul îndepărtat, mai puţin cunoscut, confundat cu mitul şi legenda, are valoarea mai mult poetică decât istorică,

Eminescu având convingerea că mitología este un izvor esenţial de poezie ce conţine întreaga devenire istorică a unui popor.

Panorama civilizaţiilor care apar în istorie, se dezvoltă, regresează şi dispar într-un sublim spectacol al umanităţii,crează un tablou al culturilor şi civilizaţiilor umane, urmărite în istorie în mod cronologic, pe pricipiul creşterii şidescreşterii. Răul care guvernează lumea este una din ideile prezente în acest poem.

În acest spectacol intră în scena istoriei civilizatia primitivă, cu negrii oameni paleolitici, acoperiţi cu piei de ursşi cu căciuli de lupi pe cap. Următorul actor este Babilonul, prima “cetate” după trezirea de lumi, cu grădinile Semiramideisuite-n nori şi miticul Sardanapal. Apoi Egiptul antic ce stă sub semnul acvaticului, încântă cu tabloul nocturn al Nilului şial Piramidelor. Palestina, cu apa Iordanului şi templul lui Iehova de pe Sion, cu miticul Ierusalim şi regii David şiSolomon şi mitica Grecie, cea născută din întunecata mare, nu rezistă nici ele în curgerea timpilor decât o etapă. Roma

cezarilor, în toată măreţia ei ca un "uriaş popor de regi", stă sub semnul culorii roşii: dispariţia ei o pricinuieşte focul −

incendiul neronian e simbolul nebuniei, al alienării gândirii. Din neantul timpului se ridică apoi Dacia legendară şi istorică,urmată de naşterea unui nou imperiu, al zeilor nordici, cu Odin care „stă-n frunte - cu părul de ninsoare încărcat”.Civilizaţia Evului Mediu, cu secoli de întuneric şi lanţuri de umilinţă este următorul actor în spectacolul umanităţii.Succesiunea perioadelor istorice se încheie cu momentul Revoluţiei franceze, cu căderea Bastiliei şi teroarea luiRobespierre şi a domniei şi căderii lui Napoleon, expresie a unei idei ("N-a fost om acel ce cade, ce a veacului gândire/ Atrăit în el(...)"), învins tot de forţele Nordului, materializate de astă dată în iarna rusească: "Nordul m-a invins – ideea m-alăsat".

Marea bogăţie stilistică a poemului se justifică prin prezenţa personificărilor (personificarea morţii: „moartea cuaripi negre şi cu chipul ei frumos”, personificarea piramidelor: „câte au mai văzut şi ele ce-ar vorbi de ar avea glas”, personificarea secolelor: „secoli se torc”), metafore: „codrii de secol”, „oceane de popoare”, „turma visurilor mele”,„luntrea vieţii mele”, comparaţii: „ca oi de aur”, „lumea argintie ca un falnic dulce soare”, „ca gândurile ce zboară”.

Păstrând în centrul preocupărilor sale originea poporului român, poemul face parte din încercarea poetului de

reconstituirie mitică a vechimii noastre în acest spaţiu geografic, un lung fragment al poemului fiind dedicat Daciei anticeşi conflictului daco-roman. Pentru Eminescu, acest spaţiu este semnificativ şi exemplar prin sacralitatea lui, el încercândcrearea cu mijloace proprii imaginaţiei, a unei mitologii româneşti, descoperind o faţă nouă a existenţei, a spirituluiistoric autohton, neatins de luminile, umbrele culturii şi ale civilizaţiei.

În acest caleidoscop al timpului veşnic schimbător, imaginea Daciei accede la eternitate, imaginea naturii eternefiind aici perfectă:

" Lângă râuri argintoase, care mişcă-n mii de valuri A lor glasuri înmiite, printre codri, printre dealuri, Printre bolţi săpate-n munte, lunecând întunecos, Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate,Codrii de argint ce mişcă a lor ramuri luminateŞi păduri de-aramă rosa răsunând armonios."

Ideea fundamentală pe care romantismul românesc o aduce în interpretarea istoriei este aceea a dacismului iar înepopeea română cea mai veche vârstă a poporului român este episodul geto-dac. Spritul roman şi fondul dacic s-aucontopit într-o sinteza durabilă.

Cunoaşterea începuturilor, a fondului istoric originar este posibilă în plan poetic, prin intermediul mitului, acesta fiindsingurul în stare să reveleze originarul.

În tabloul Daciei putem remarca prezenţa a două planuri în interdependenţă, cel metafizic – al zeilor şi cel fizic – al



naturii paradisiace, ale cărei elemente se îmbină armonios, Luna devenind zâna Daciei iar Soarele un fiu al mării.Tablourile naturii sunt perfecte, ca in zilele prime ale Creaţiei, iar la realizarea imaginii Daciei contribuie deopotrivă personificarea, comparaţiile, epitetele, metafore, atmosfera mitică în general.

Codrii de aramă, conturează un peisaj de o frumuseţe paradisiacă. Domul bazaltic pune în evidenţă monumentalitateanaturii arhaice, primordiale şi mitul zânei Dochia, geniu tutelar al poporului care avea să se nască după lupta zeilor Romeicu aceia ai Daciei.

Descrisă ca un rai, o împărăţie a zeilor (“ista-i raiul Daciei veche, - a zeilor împărăţie”) peisajul Daciei este constituitdin “râuri argintoase” care îşi mişcă valurile printre codrii şi dealuri, ajung în “Dumbrăvi de aur” învecinate cu codrii deargint şi “păduri de aramă rosa”

În viziunea lui Em, codrii sunt rezultatul metamorfozei unor personaje de basm, a unor eroi din trecutul dac iar pădurea este metamorfoza unei glorioase civilizaţii care învie noaptea la sunetul “cornului lunii” şi nu simple realităţigeografice:

"Munţi se nalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare, Purtând pe-albia lor albă insule fermecătoare,Ce par straturi uriaşe cu copacii înfloriţi "Muntele sacru rezuma simbolic sensul Daciei, tărâm originar prin care universul terestru se deschide comunicării cu

cosmosul. Seara, în sunetul buciumului, din copacii codrului iese o întreagă lume de zâne. "Cerboaice albe-n turme", "de-mpărat frumoase fete", "lebezi" şi fiinţe din universul fabulos al basmului populează raiul dac. În această imagine de omăreţie divină a raiului dac, apare o tânără regină, Dochia, simbol al Daciei eterne.

Legendara fiică a lui Decebal este o “regină, jună, blondă, cu părul lung de aur galben” şi cu corpul alb imaculat ca“zăpada noaptea”: la sosirea ei se face zi (“la ivirea-i zi se face în spelunci de cetăţuie, /ca o zi ea intră mândră în palatul ei

de stânci”).În acel cadru feeric, Dochia se reîntoarce pe apele râului spre stâncile negre ale munţilor cu forme de relief fantastice,

pe oglindele apei paradisiace, trecând într-o luntre trasă de lebede, pe un fluviu arginat, spre munţii înalţi din răsărit undelocuiesc zeii Daciei. Drumul Dochiei este ca o întoarcere în timp prin legendă spre izvorul timpului istoric şi sfârşeşte înlăcaşul Daciei, săpat în stânca muntelui, cetatea soarelui şi a luminii.

Dar spaţiul protejat al Daciei e însă nevoit să iasă din mit, intrând în istorie, fiind şi el supus degradării, prinameninţarea noii puteri apărute la orizont, cea romană, care îşi îndreaptă legiunile războinice spre această mitologie feericăşi mioritică.Bătălia este vestită de "nori ca de bazalt de aspri", de zeii daci, locuind în domuri subacvatice:

Nu. Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale, Dintre stânce arcuite în gigantice portaleOastea zeilor Daciei în lungi iruri au ie it ș ș

i Zamolx, cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri,Ș

Mi că caii lui de fulger i-a lui car. Călări pe bouri,ș ș

A lui oaste luminoasă îl urma din răsărit.În timp ce pe pãmânt se confruntã cele două armate pe viaţă şi pe moarte, prin vãzduh oastea zeilor Daciei, în frunte cuZalmoxis luptã împotriva zeilor romani, conduşi de aprigul Joe şi pe acest plan celest se hotărăşte şi soarta bătălieiapocaliptice:

Lupta-i crudă, lungă, aspră... Îşi zdrobesc armele-n scuturi pe a cerului câmpie: Neînvinşi ş-unii şi alţii, ş-unii ş-alţi nemuritori. În zădar Marte s-aruncă spre a sparge şiruri dace

i în van fulgeră Joe supra coifelor audace,Ș

Neclinti i stau ş-unii ş-alţii în măreaţă lupta lor.ț Eminescu vede în războiul dacic, în înfruntarea dintre vocaţia dionisiacă a furtunoşilor daci iubitori de libertate şigândirea ordonatoare a Romei, actul de naştere al poporului român. Consideraţi un popor de zei, romanii reprezintăcivilizaţia “istorică” a Romei. Ei sunt “arborele” puternic din care se dezvoltă popoarele romanice.

După cum spunea Vasile Pârvan: ”ideea – mamă a întregii culturi româneşti e ideea romană. Cultura noastră naţionalacreatoare (…) începe odată cu descoperirea Romei.”

Em dovedeşte o cultură extraordinară pentru 22 de ani (mitlologie şi istorie universală) şi o mare capacitate de aexprima artistic, într-o limbă extrem de nuanţată, aceste realităţi. În poezia „Memento mori” relatarea faptelor istoricerealizată printr-o întoarcere în timp, se face într-o manieră subectivă cu scopul de a induce conştiinţei colective ideea căorice imperiu măreţ îşi găseşte un sfârşit firesc şi că orice lucru are un caracter efemer, acesta reprezentând esenţa creaţiei,finalul ei fiind iminent.

Principala temă din „Memento mori” nu este de fapt “idea latină” ci, în primul rând, motivul poetic străvechi al

zădărniciei vieţii şi, în al doilea rând ideea dacismului.Aşa cum spunea Călinescu, “Memento Mori este o cronografie pesimistă în ton volneyan, specia de Legende des siecles,care în loc să demonsteze progresul, documentează nimicul”

Manualul de Limba şi literatura romană

Revista “Dacia Magazin”, nr, 38, 2007G. Călinescu – “Istoria literaturii române de la origini până în prezent” Text predat la clasă

memento mori - tema munteanu lorena

Documents