MĂSURILE PREVENTIVE: ASPECTE JURIDICO- PENALE şi PROCESUALE

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………...…3

CAPITOLUL 1. ASPECTE PRELIMINARE PRIVIND MĂSURILE PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE………………………………………………………………………………6

§ 1. Noţiunea şi importanţa măsurilor procesuale de constrângere……………………..……6

§2. Clasificarea măsurilor procesuale de constrângere……………………………………..11

§3. Cadrul juridic naţional şi internaţional privind aplicarea masurilor preventive…..…15

CAPITOLUL 2. ASPECTE TEORETICO - PRACTICE PRIVIND APLICAREA MĂSURILOR PREVENTIVE………………………………………………………………...19

§ 1. Reglementări juridice privind aplicarea măsurilor preventive privative de libertate..27

1.1. Arestarea preventivă………………………………………………………………...…271.1.1. Procedura şi durata arestării preventive a bănuitului……………………………….321.1.2. Procedura şi durata arestării preventive a învinuitului………………………….…..351.1.3. Procedura şi durata arestării preventive a inculpatului………………………..……39

1.2. Arestarea la domiciliu…………………………………………………………………40

§2. Probleme actuale privind aplicarea măsurilor preventive neprivative de libertate……43

2.1. Obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara…………..….432.2. Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute………………………452.3. Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei deţinute……………………………….482.4. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport…………542.5. Transmiterea sub supraveghere a militarului…………………………………...……552.6 Transmiterea sub supraveghere a minorului…………………………….……………572.7. Garanţia personală……………………………………………………….……………602.8. Garanţia unei organizaţii………………………………………………………...……62

§3. Garanţiile procesuale ale persoanei fizice sau juridice în cadrul procesului penal…….65

3.1.Puterea judecătorească în calitate de garant al drepturilor omului………………..…653.2.Recursul împotriva hotărârilor privind măsurile preventive (arestul preventiv)…..…683.3.Dreptul persoanei reţinute sau arestate la măsuri de ocrotire………………...………713.4.Obligaţiile administraţiei instituţiilor de deţinere a persoanelor reţinute sau arestate…………………………………………………………………………………...…72

CAPITOLUL 3. PRACTICA JUDICIARĂ şi ELEMENTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND MĂSURILE PREVENTIVE…………………………………….…………………75

§ 1. Jurisprudenţa naţională şi internaţională privind aplicarea măsurilor preventive: aspecte comparative……………………………………………………………………………75

§2. Impactul practicii C.E.D.O asupra legalităţii aplicării măsurilor preventive……….…79

2.1.Respectarea drepturilor garantate de art.5 din Convenţie care prevede „Dreptul la libertate şi la siguranţă”……………………………………………………………...…….792.2.Respectarea drepturilor garantate de art.6 din Convenţie care prevede „dreptul la un proces echitabil”……………………………………………………………………………89

ÎNCHEIERE.................................................................................................................................92

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................96

2

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia. Un

deziderat important în asigurarea realizării conceptului drepturilor omului constă în

aplicabilitatea directă și în supremaţia normelor internaţionale în procedura penală.

Un impact determinant asupra drepturilor omului îl exercită Convenţia Europeană

a Drepturilor Omului. Potrivit principiului subsidiarităţii, garantarea drepturilor

consacrate de Convenţie, care presupune atât respectarea lor de către autorităţile

naţionale, cât și înlăturarea consecinţelor eventualelor încălcări suferite de titularii

lor, trebuie să fie asigurată, în primul rând, de fiecare stat contractant. În același

timp, ca regulă generală, normele juridice internaţionale privitor la protecţia

drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern. Prevederile Convenţiei și ale protocoalelor sale adiţionale nu pot fi interpretate și aplicate în mod corect

decât prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,

alcătuind împreună un bloc de convenţionalitate.

Jurisprudenţa Curţii Europene este parte componentă a sistemului naţional

de drept al Republicii Moldova având forţă constituţională și supralegislativă,

reprezentând autoritatea de lucru interpretat.

Garanţiile procesuale sunt atât anumite mijloace de ocrotire a drepturilor

incluse în categoria garanţiilor și în activitatea organelor de urmărire penală și a

instanţelor de judecată, cât și în cea a apărătorului. Drepturile subiective ale

acuzatului nu înseamnă nimic altceva decât posibilitatea și libertatea de a proceda

în așa fel, cum determină normele de drept. Dar aceasta nu este suficient pentru ca

acuzatul să poată beneficia în toate cazurile de drepturile sale, îndeosebi când apar

obstacole în realizarea acestora. Drepturile persoanei sunt un factor esenţial care

stabilește obiectivele, conţinutul și forma activităţii procesuale în cauzele penale.

Drepturile și libertăţile persoanei determină conţinutul legilor. Aceste

prevederi capătă o actualitate deosebită în practica Curţii Constituţionale.

Dezvoltarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale este o realitate care nu trezește

îndoieli. În special, în faţa Curţii Constituţionale, pe lângă alte deziderate, stă și

elaborarea unui concept de proporţionalitate în raportul stat – persoană, inclusiv,

3

poate îndeosebi, în procesul penal. Măsura proporţionalităţii este faptul că în cazul

aplicării unei norme juridice sau al interpretării acesteia decizia pronunţată să fie

raţională, justă și echitabilă.

Obiectul de studiu al tezei. Tema propusă pentru cercetare a fost şi este în

esenţă aceiaşi din totdeauna şi pretutindeni. Timpul şi contextul istoric nu au fost

decât o amplificare sau acesta şi este sensul real şi pozitiv – să-i diminueze

acuităţile, prin rezolvări tot mai încurajatoare.

Înfăptuire cu succes pentru dezrădăcinarea infracţiunilor, presupune o

perfecţionare continuă a legislaţiei şi a activităţii organelor de ocrotire a normelor

de drept şi corespunzător, condiţionează necesitatea cercetării ştiinţifice a

problemelor de drept actuale în prezent şi pe viitor.

Una dintre aceste probleme în ştiinţa dreptului procesual-penal este

corelaţia constrângerii de stat cu apărarea drepturilor personale în procedura

penală. Cercetarea şi examinarea de către organele de ocrotire a normelor de drept

în majoritatea cazurilor este însoţită de aplicarea măsurilor procesual-preventive în

privinţa unei categorii determinate de persoane fizice. Aceste măsuri limitează

esenţial drepturile şi interesele personale, iar fără aplicarea lor este imposibilă

înfăptuirea activităţii procesual-penale.

În legătură cu acesta, o importanţă deosebită, teoretică şi practică capătă

cercetarea problemelor despre definirea şi esenţa măsurilor procesual preventive,

aplicarea şi importanţa lor pentru soluţionarea sarcinilor procesual-penale. Despre

activitatea măsurilor procesuale în special a celor cu caracter preventiv, ce asigură

respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor Republicii Moldova,

implicaţi în procesul penal.

Atenţie deosebită merită practica aplicării acestor măsuri procesuale,

impulsionând noi cerinţe îndreptate spre perfecţionarea normelor ce reglementează

procedura aplicării lor.

Tema dată nu pretinde la o epuizare a reflectării tuturor acestor probleme,

în ea atenţia principală se acordă acelor poziţii care au o importanţă practică

nemijlocită şi nu sunt reflectate destul în literatura de specialitate.

4

Măsurile procesuale preventive examinate sunt expuse în lumina legislaţiei

procesual penale în vigoare şi mai ales sub unghiul de vedere al aplicării lor în

practică. Analizarea lor în unele cazuri este însoţită de recomandări care după

părerea mea ar contribui la o aplicare corectă şi efectivă a acestor măsuri în

procesul penal.

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al lucrării. La baza studiului

efectuat au fost utilizate un şir de metode cum ar fi: metoda logică, metoda istorică,

metoda comparativă şi sociologică.

Suportul teoretico-ştiinţific al lucrării date îl constituie concluziile şi

propunerile savanţilor în domeniul dreptului procesual penal şi a activităţii

administrative a organelor afacerilor interne, experţilor în domeniul apărării

drepturilor omului.

Structura şi volumul lucrării. Structural lucrarea este alcătuită din trei

capitole, opt paragrafe, nouăsprezece puncte, introducere unde este descrisă

importanţa temei studiate şi scopurile lucrării, o încheiere în care autorul prezintă

concluziile şi propunerile investigaţiilor adaptate şi realizate în urma acestui

studiu şi bibliografie.

CAPITOLUL 1. ASPECTE PRELIMINARE PRIVIND MĂSURILE PROCESUALE DE CONSTRÂNGERE

5

§ 1. Noţiunea şi importanţa măsurilor procesuale de constrângere

În cursul procesului penal pot apărea anumite situaţii care împiedică buna

desfăşurare a acestei activităţi judiciare. Pentru prevenirea sau înlăturarea unor

astfel de situaţii legea procesual-penală a instituit măsurile procesuale ca mijloc

care asigură eficienţa procesului penal.

Măsurile procesuale nu fac pac parte din desfăşurarea activităţii principale

a procesului penal, caracterul lor fiind acela de activitate adiacentă activităţii

principale. Intervenţia măsurilor procesuale în desfăşurarea procesului penal se

manifestă numai dacă apar greutăți ori se profilează situaţii a căror evitare impun

luarea lor.1 Este posibil ca în desfăşurarea unor cauze penale să nu necesite luarea

unor măsuri procesuale, de unde şi rezultă caracterul lor facultativ.

În această ordine de idei, în cadrul cursului procesului penal pot surveni

impedimente, obstacole sau dificultăţi de natură să pericliteze eficacitatea

activităţii judiciare. Astfel, dacă nu se iau măsuri, învinuitul sau inculpatul lăsat în

libertate ar putea să îngreuneze stabilirea adevărului prin ştergerea urmelor,

coruperea martorilor, falsificarea unor înscrisuri sau mijloace de probă materiale

sau chiar să dispară, încercând să zădărnicească aplicarea sancţiunii penale. În alte

situaţii, sânt necesare măsuri care să evite riscul ca executarea silită a celor obligaţi

la suportarea despăgubirilor civile sau a pedepselor cu amenda să nu aibă

eficacitate.

Măsurile procesuale nu fac parte din principalele activităţi în desfăşurarea

procesului penal, caracterul lor fiind de activităţi adiacente celei principale.2

Măsurile procesual-penale au şi un caracter provizoriu, ele putând fi

revocate în momentul în care dispar împrejurările care au impus luarea acestora.3

Intervenția reală şi efectivă a măsurilor procesuale se modifică, numai dacă

în procesul penal apar dificultăţi, greutăţi ori se profilează situaţii a căror evitare

impune luarea lor.

1 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Vol. I, Bucureşti 1996, pag.399;2 Dongoroz V., Kahane S., Antoniu G., Bulai C., Iliescu N., Stănoiu R. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român (Partea Generală). Vol.I. Bucureşti: Editura Academiei, 1975, p.319 ;3 M. Apetrei, Drept procesual penal, Vol. I, Bucureşti 1998, pag.295;

6

În literatura de specialitate, măsurilor procesuale li s-au dat diferite definiţii,

în unele au inclus elementul de constrângere sau de privațiune, spre exemplu

doctrina rusă, iar altele nu au inclus acest element, spre exemplu doctrina română.

Considerând acest element ca nedefinitoriu pentru aceste instituţii juridice,

majoritatea adepţilor acestei definiţii – N. Volonciu, I. Neagu, L. Nae au invocat

următoarele argumente:

a) elementul de constrângere nu ţine de esenţa măsurii, deoarece ele nu sunt

elemente preemțiune, ci mijloace care servesc bunei desfăşurări a procesului penal.

b) scopul acestor măsuri nu este acel de constrângere, şi acel de ajuta şi

asigura realizarea procesului penal.

c) din conţinutul reglementărilor referitoare la măsurile procesuale, reiese că

unele din acestea nici nu implică elementul de constrângere (ex: măsurile de

ocrotire).

Caracterul de constrângere al măsurilor procesuale rezultă din însuşi natura

obligaţiilor care decurg din exerciţiul acţiunii penale şi acţiunii civile în procesul

penal.4 Totodată caracterul de constrângere este impus de atitudinea pe care o au

unii participanţi în procesul penal faţă de care constrângerea este necesară în

vederea rezolvării cauzei penale. Elocvent în acest sens este ordonanţa de aducere

forţată a martorului, părţii vătămate care fiind în prealabil citat, în modul stabilit de

lege, nu s-a prezentat fără motive întemeiate şi nu a informat organul care a citat-o

despre imposibilitatea prezentării sale, iar prezenţa ei este necesară art.199 CPP.

Cele mai multe măsuri procesuale constau în privaţiuni sau constrângeri mai mult

sau mai puţin drastice.5

Totuşi just s-a arătat în literatura de specialitate că nu toate măsurile

procesuale au în componenţă elemente primitive, desfăşurarea normală a

procesului penal, cu evitarea oricăror dificultăţi, impunând luarea chiar a unor

măsuri umanitare, dispuse şi în folosul altora decât subiecţii activi ai acţiunilor

exercitate în procesul penal, de exemplu – în cazul luării măsurilor de ocrotire,

ceia ce prevalează, este grija societăţii faşă de minor. Măsurile pe care le dispune

4 Ion Neagu, Drept procesual penal, Bucureşti 1988, pag. 315;5 N. Volonciu, op.cit.,pag. 399;

7

organele judiciare apare ca un ecou al preocupării pline de umanism al

legislatorului. Este însă adevărat că măsurile procesuale, de exemplu – măsurile de

ocrotire manifestă tangenţe cu anumite restricţii sau constrângeri, întrucât măsurile

date, nu pot interveni decât, dacă o persoană a fost reţinută, arestată sau

condamnată.

Totuşi o constrângere se manifestă şi în cazul aplicării unui sechestru

asigurator, acesta fiind desigur mai puţin riguroasă, referindu-se numai la

restrângerea unor atribute definite din drepturile patrimoniale.6

Atât de importantă este această caracteristică pentru măsurile procesuale,

încât unii autori o înglobează în definiţia instituţiei.

Datorită obiectului şi funcţionalităţii lor măsurile procesuale pot fi dispuse

şi folosite de organele judiciare numai în cadrul procesului penal. În mod

excepţional pentru anumite infracţiuni şi în condiţiile strict prevăzute de lege este

posibil ca unele măsuri procesuale să se menţină temporar şi după încetarea

procesului penal ca de exemplu în urma achitării inculpatului sau nesoluţionării

acţiunii civile. În literatura de specialitate, , măsurile procesuale sunt definite ca

fiind mijloace de drept procesual penal, care constau în anumite preemţiuni sau

constrângeri personale sau reale, şi o determinate de condiţiile şi împrejurările în

care se desfăşoară procesul penal. Această idee fiind susţinută de către autorii N.

Volonciu şi I. Neagu.

În literatura de specialitate, măsurile procesuale sunt definite ca mijloace de

constrângere prin care organele judiciare asigură îndeplinirea de către părţi şi

celelalte persoane care participă la proces a obligaţiilor lor procesuale şi garantează

executarea pedepsei şi repararea pagubei prin infracţiune.

Această definiţie surprinde esenţa conţinutului măsurilor procesual penale,

dar în opinia mea , ar putea fi formulată o definiţie mult mai sintetică , prin care să

se exprime natura şi anunţă şi funcţionalitatea acestor instituţii de drept procesual

penal.

Conform opiniilor alor autori, măsurile procesuale constituie mijloace de

constrângere folosite de organele judiciare penale pentru garantarea executării 6 Петрухин И.Л., Личная жизнь – пределы вмешательства, Москва 1989б , pag. 114;

8

pedepsei şi repararea pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru

asigurarea îndeplinirii de către părţi a obligaţiilor lor procesuale. În literatura de

specialitate, măsurile procesuale sânt definite ca instituţii de drept procesual penal

care constau în anumite privaţiuni sau constrângeri personale sau reale,

determinate de condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară procesul penal .7

O altă definiţie ce exprimă natura şi funcţionalitatea măsurilor procesuale

este „măsurile procesuale penale sânt instituţii de constrângere ce pot fi dispuse de

organele judiciare penale pentru buna desfăşurare a procesului penal şi asigurarea

realizării obiectului acţiunilor exercitate în procesul penal”.8

În acest context, pentru aplicarea măsurilor procesual penale trebuie să

existe unele temeiuri , care sunt stabilite ca nişte garanţii dure procesuale.

În celelalte măsuri procesuale pot fi aplicate în cazul existenţei situaţiei ce

condiţionează necesitatea aplicării ei. Existenţa sau lipsa unei astfel de situaţii în

fiecare caz concret este determinată de datele despre circumstanţele de fapt cu care

legislația leagă aplicarea unei sau altei măsuri procesuale. Datele care admit

existenţa unor situaţii şi condiționează necesitarea aplicării unei măsuri procesuale

concrete, apare în calitate de temei pentru aplicarea ei.

Înainte de toate, temeiurile, pentru aplicarea măsurilor procesuale trebuie să

fie destule.

În toate cazurile, temeiurile sunt în de ajuns, datele concrete ce le formează,

reușind din legislaţia şi convingerea proprie a persoanei cu funcţie de răspundere,

permite să-ţi facă concluzia despre necesitatea aplicării unei sau altei măsuri.

Drept temei pentru aplicarea măsurilor procesuale servește intentarea

dosarului penal – temei general şi conduite obligatorie, pentru efectuarea măsurilor

procesual penale, ce este prevăzută de legislaţia procesual penală.

Un alt temei pentru aplicarea măsurilor procesuale este atragerea persoanei

în calitate de învinuit, condiţie necesară ce determină posibilitatea aplicării

măsurilor procesuale corespunzătoare, (spre ex: destituirea din funcţie).9

7 Volonciu Nicolae. Tratat de procedură penală (Partea Generală). Vol.I. Bucureşti: "Paideia", 1993, p.401;8 Neagu Ion. Drept procesual penal (Partea Generală). Bucureşti: Editura "Artprint", 1994, p. 310;9 Енкеев З.Д. Меры процессуального принуждения в системе средств обеспечение обвинения и защиты по уголовным делам, Уфа1978, pag.4-5;

9

Ambele temeiuri menţionate anterior, determină, subiectele concrete ce se

pot aplica măsurile procesuale şi dau naştere drepturilor organelor competente

pentru aplicarea acestor măsuri.

Un alt temei de aplicare a măsurilor procesuale de către organele judiciare

competente şi persoanele cu funcţie de răspundere corespunzătoare în privinţa unui

cerc determinat de persoane.

Aplicarea la o parte din măsurile procesual penale, care deosebit ating

drepturile constituționale şi libertăților cetăţenilor, este posibil numai înştiinţarea

(sancţiunea ) procurorului, sau hotărârii instanţei de judecată.

Măsurile procesual penale în procesul penal se aplică în măsura necesităţii şi

în scopurile strict determinate, în corespundere deplină cu legislaţia în vigoare.

Drept scop pentru aplicarea acestor măsuri serveşte în primul rând : prin

aceste instituţii de drept (măsurile procesuale ) se urmăreşte buna desfăşurare a

procesului penal pentru atingerea scopului acestei activităţi judiciare. Scopul

indicat al procesului penal, urmărit îl constituie constatarea la timp şi o modul

complet al faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit

o infracţiune să fie pedepsită, potrivit vinovăției sale, şi nici o persoană nevinovată

să nu fie atrasă la răspundere penală. Măsurile penale se desprind însă numai în

cazul în care din probele adunate, rezultă că s-a comis o anumită infracţiune şi

făptuitorul urmează să fie atras la răspundere penală. De aceia considerăm că prin

măsurile procesuale se urmăreşte realizarea scopului procesual penal şi anume

tragerea la răspunderea penală a persoanei care a săvârșit infracţiunea. Această

latură a scopului procesual penal formează obiectul acţiunii penale.

În al doilea rând, prin măsurile procesuale se urmăreşte garantarea acordării

despăgubirii civile persoanelor prejudecate material prin infracţiune, acestea

constituie obiectul acţiunii civile în procesul penal.10

Şi în al treilea rând, prin măsurile procesuale se urmăreşte asigurarea

desfăşurării în bune condiţii a activităţii judiciare în vederea atingerii celor două

deziderate menționare mai sus.

10 Ion Neagu, Drept procesual penal, Bucureşti 1988, pag. 317;

10

Măsurile procesuale sunt însă instituţii care sunt folosite numai prin

intermediul lor se poate desfăşura o activitate procesuală şi se poate realiza

atragerea la răspundere penală şi civilă persoanelor prevăzute le lege, din aceasta

rezultă caracterul lor, de regulă, e facultative.

Deci, în concluzie, putem menţiona că măsurile procesual penale sunt

mijloace de constrângere ce pot fi dispuse de organele de ocrotire a normelor de

drept, în conformitate cu temeiurile legale pentru a asigura o bună desfăşurare a

procesului penal în vederea realizării scopului acesteia, şi asigurarea realizării

obiectivului acţiunilor aflate în procesul penal.

Fără aceste instrumente procesuale ar fi posibil ca în anumite cauze penale

să nu se poată asigura buna desfăşurare a procesului penal, şi să nu se poată

executa obligaţiunile ce decurg din executarea acţiunii penale şi civile.

§2. Clasificarea măsurilor procesuale de constrângere

Deşi măsurile procesuale prezintă în ansamblu o anumită omogenitate, totuşi

datorită unor deosebiri ce apar între ele, literatura de specialitate le-a clasificat în

raport de anumite criterii şi anumite valori sociale asupra cărora se îndreaptă

măsurile procesuale, persoanele împotriva cărora se pot lua măsurile procesuale,

faza procesului penal în care sunt dispuse măsurile procesuale. O astfel de

clasificare este susţinută de către I. Matiuţ, N. Volonciu, G. Nistoreanu, I. Neagu.

Autorul I. Neagu mai propune un nou criteriu de clasificare a măsurilor procesuale

şi anume scopul special urmărit prin luarea acestor măsuri.11 O clasificare a

măsurilor procesuale avută în vedere de către toţi autorii menţionaţi a servit temei

de sistematizare.

Sub aspectul valorilor sociale asupra cărora se îndreaptă măsurile procesuale

sunt personale şi reale:

- măsurile procesual – personale sunt cele ce privesc doar persoana

bănuitului, învinuitului şi altor persoane (reţinerea, arestarea preventivă, aducerea

forţată).

11 Ion Neagu, Drept procesual penal, Bucureşti 1988, pag. 316;

11

- măsurile procesual – reale , ce privesc bunurile anumitor persoane

(învinuitului, condamnatului ca spre exemplu măsurile de ocrotire a averii,

sechestrului propriu zis).

Sub aspectul fazei procesului penal în care pot fi luate măsurile procesuale,

deosebim:

1. măsuri care pot fi luate numai în faza de urmărire penală (reţinerea);

2. măsuri care pot fi luate numai în faza de judecată (îndepărtarea unor

persoane din sala şedinţei de judecată) şi

3. măsurile care pot fi luate atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul

judecării cauzei (reţinerea, sechestrul asupra bunurilor).

În funcţie de scopul special urmărit prin luarea măsurilor procesuale, acestea

pot fi măsuri de constrângere şi măsuri de ocrotire.

În funcţie de persoana vizată

Dar criteriul principial ce stă la baza clasificatorului măsurilor procesuale

este după natura lor:

1. Măsuri preventive luate în vederea asigurării bunei desfăşurări a procesului

penal ori pentru împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la

urmărire, judecată sau de la executarea pedepsei.

2. Măsuri de ocrotire luate pentru prevenirea lipsei de ajutor a unei persoane

aflate în îngrijirea sau la întreţinerea celui arestat preventiv.

3. Măsuri de siguranţă luate împotriva învinuitului sau inculpatului care

prezintă pericol pentru societate, datorită unei boli sau intoxicaţii cronice cu alcool

sau stupefiante.

4. Măsuri asigurătorii luate pentru garantarea reparării pagubei produse prin

infracţiune.

Dintre clasificările măsurilor procesuale, cea mai importantă este dată de

Codul de procedura penală, care clasifică aceste măsuri în: preventive şi

procesuale de constrângere.12

Măsurile preventive reprezintă măsurile procesuale cele mai drastice, datorită

referirii restrângerea în condiţiile legii a libertăţii persoanei. 12 Ibidem, p.400;

12

Din cea de-a doua categorie fac parte celelalte măsuri având obiect asigurarea

unei ocrotiri procesuale.

Comparativ cu autorii români, specialiștii ruşi care la baza clasificării stă

criteriul de constrângere , clasifică măsurile procesuale în felul următor.

Cornucov V. M. Propune a fi clasificate în:13

I grupă – măsurile ce asigură participarea şi comportarea cuvenită

învinuitului şi a altor participanţi la procesul penal. La această grupă se referă -

măsurile preventive, aducerea forţată, reţinerea, destituirea din funcţie.

II grupă – măsurile de cercetare a descoperirii, cercetării şi ridicării de

probe, de asigurare a acțiunii civile şi a eventualului confiscării averii. Această

grupă este divizată în 2 subgrupe:

a) măsurile de garantare a descoperirii, cercetării probelor (percheziţia),

internarea învinuitului la o instituţie medicală;

b) Sechestrul propriu – zis.

Covriga Z. F. deosebeşte măsurile procesuale în:14

1. măsurile preventive, la ele se referă reţinerea , aducerea forţată, destituirea

din funcţie a învinuitului, măsurile ce se iau faţă de cei ce tulbură ordinea în timpul

şedinţei de judecată;

2. măsurile ce sigură calitatea procesului penal, internarea învinuitului,

bănuitului într-o instituţie medicală.

Autorul N. M. Davidov15 referindu-se la problemele clasificării, menţionează

că clasificarea este amplasarea evenimentelor clasificate în conformitate cu

evidenţa proprie sau a continuităţii. La baza acestor ample clasificări trebuie să stea

legăturile obiective existente cu diversitatea obiectelor şi fenomenelor.

Astfel el clasifică măsurile procesuale în:

a) Măsurile îndreptate la prezentarea în instanța de judecată a organelor

de urmărire penală (aducerea forţată, Citarea participanţilor la proces),

13 Корников В.М. Меры процессуального принуждения в уголовном судопроизводстве, Саратов 1978, pag.23;14 Idem;15 Idem;

13

b) Măsurile orientate la asigurarea descoperirii, adunării probelor

(percheziţiei).

c) măsurile ce împiedică săvârșirea de către învinuit a noilor infracţiuni la

funcţia care se află – destituirea din funcţie.

d) Măsurile care se iau faţă de cei care tulbură ordinea în timpul şedinţei de

judecată (îndepărtarea persoanelor ce încalcă ordinea în instanţă de judecată,

aplicarea amenzii judiciare).

e) Măsurile ce asigură executarea hotărârii, sentinţei judecătoreşti în

compartimentul asigurării acţiunii civile – punerea sub sechestru a averii.

Livşiţ Iu. D. – toate măsurile procesuale se împarte în:16

a) măsurile preventive;

b) măsurile îndreptate la descoperirea, cercetarea probelor;

c) măsurile care se iau faţă de cei ce tulbură ordinea în şedinţa de judecată;

d) alte măsuri ce nu pot fi atribuite nici la una din grupele mai sus

menţionate.

Clasificarea expusă în principiu puţin ce se deosebeşte de la autor la autori

ruşi şi într-o măsură oarecare condiţionat, deoarece la baza ei este pus un indice

întreg şi măsuri procesuale asigură atingerea nu doar a unui scop dar a mai multor.

Mai completă şi mai comodă din punct de vedere a structurii sistemului măsurilor

procesuale, se reprezintă clasificarea măsurilor examinare după caracterul şi

gradul exprimat în ele a elementului de constrângere. În baza acestuia toate

măsurile procesuale se împart în : măsurile preventive și alte măsuri procesual

procesuale. O astfel de clasificare este dată şi în Codul de procedură penală a

Republicii Moldova.

Din conţinutul alin. (4), (5) al art. 175 din CPP rezultă următoarele

clasificări:

1. măsuri preventive generale aplicate oricărui bănuit, învinuit;

2. măsuri preventive speciale aplicate acuzatului minor sau militar;

3. măsuri preventive principale;

16 Лившиц Ю.Д. Пересечения в советском уголовном процессе,1964, pag.9;

14

4. măsuri preventive complementare (ridicarea provizorie a permisului de

conducere a mijloacelor de transport);

5. măsurile preventive privative de libertate (arestarea preventivă, arestarea

la domiciliu);

6. măsuri preventive neprivative de libertate;

7. măsuri alternative arestării (arestarea la domiciliu, liberarea provizorie

sub control judiciar, liberarea provizorie pe cauţiune).

În doctrina dreptului procesual penal s-au propus şi alte clasificări determinate

de următoarele criterii:

1. caracterul restricţiilor impuse;

2. modul de influenţare asupra învinuitului;

3. durata aplicării sau

4. natura juridică a regimului de asigurare a sarcinilor măsurilor preventive

§3. Cadrul juridic naţional şi internaţional privind aplicarea masurilor preventive

Statul constituie o creație a omului, care are menirea să-i servească

acestuia, subordonând mecanismul integral al puterii şi administrării sale, astfel

toate atribuţiile unui stat sânt legate de soarta poporului său, de asigurarea unor

garanţii ale drepturilor şi libertăţilor omului, de îndeplinirea unor obligaţii în fata

cetățenilor statului respectiv în procesul de realizare a dreptului.

Pentru aceasta, în activitatea practică se impune luarea unor măsuri de

reprimare faţă de persoanele învinuite de săvârşirea infracţiunilor sau a

contravenţiilor cum ar fi reţinerea, declarația scrisa de nepărăsire a localității, garanția unei organizații obștești, arestarea preventiva sau contravenţională,

amenda judiciara, etc. – denumite procesual masuri procesuale de constrângere

sau măsuri preventive.

Prin urmare aceste restricții pot fi realizate doar prin prisma legii,

asigurându-se prin aceasta ordinea de drept. De asemenea, legislația prevede şi

cazuri de restrângere a libertarii persoanei în scopul unei bune desfăşurări a

procesului penal.

15

Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea suprema, Republica Moldova este

un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, libera dezvoltare a

personalității umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi

sunt garantate. Iar conform DECLARAȚIEI UNIVERSALE A DREPTURILOR

OMULUI din 10 decembrie 1948, drepturile egale şi inalienabile ale tuturor

membrilor familiilor umane constituie fundamentul libertăţii, justiției şi al păcii în

lume şi totodată ”nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau

tratamentelor inumane ori degradanteӔn conformitate cu prevederile

CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI din 04 noiembrie

1950.

Concomitent, în statul de drept, instanței judecătorești ii revine rolul de a

examina cauzele penale şi contravenţionale, adică este autoritatea judecătoreasca

abilitata cu drept de a decide, inclusiv prin aplicarea de măsuri procesuale

preventive, soarta fiecărui cetăţean aflat în conflict cu legea.

Nu în zadar, marele filosof Aristotel spunea, ca „judecătorul este dreptul

care trăieşte”.

La momentul actual, libertatea persoanei este întâlnita în multiple acte

internaționale care la rândul său are o legătură fie că directă sau indirectă cu

aplicarea măsurilor preventive, şi anume:

în articolele 3 şi 9 ale DECLARAȚIEI UNIVERSALE ALE

DREPTURILOR OMULUI, din 10.12.1948;

articolul 9 din PACTUL INTERNAȚIONAL CU PRIVIRE LA

DREPTURILE CIVILE şi POLITICE din 1966;

articolul 5 al CONVENȚIEI EUROPENE PENTRU PROTECȚIA

DREPTURILOR OMULUI şi LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE din 1950.

Ansamblul de Reguli Minime ale NAŢIUNILOR UNITE cu privire la

administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing) în care se

menţionează că: “Detenţia preventivă nu poate fi decât o măsură de ultimă instanţă

şi durata sa trebuie să fie cât mai mică cu putinţă. Atât cât se poate, detenţia

preventivă trebuie să fie înlocuită cu alte măsuri cum ar fi supravegherea severă,

16

un ajutor foarte atent sau plasarea într-o familie sau într-un lăcaş sau cămin

educativ” [6].17

Măsurile preventive au drept efect fie privarea de libertate (arestul preventiv),

fie restrângerea libertăţii de mişcare (declaraţia de nepărăsire a localităţii)18

reglementarea lor reflectând principiile prevăzute în art. 25 din CONSTITUŢIA

REPUBLICII MOLDOVA privind garantarea libertăţii individuale.

Totodată, libertatea individuala nu este, nu poate şi nu trebuie sa fie absoluta.

Libertatea persoanelor trebuie sa nu depăşească acea limita ca să nu atenteze

asupra libertăţii altor persoane, la fel titulară de drepturi şi libertăţi.

În această ordine de idei, putem menţiona un şir de acte normative naţionale

care au tangenţă şi reglementează aplicarea măsurilor preventive, şi anume:

1) Codul Penal al RM din 18.04.2002, publicat la data de 14.04.2009 în

Monitorul Oficial nr. 72-74, art. Nr. 195;

2) Codul de Procedură Penală al RM din 14.03.2003, publicat la data de

07.06.2003 în Monitorul Oficial Nr. 104-110, art. Nr. 447, in vigoare din

12.06.2003;

3) Codul de Executare al RM din 24.12.2004, publicat la data de 05.11.2010

în Monitorul Oficial nr. 214-220, art. nr 704;

4) Legea RM Nr. 1036  „cu privire la sistemul penitenciar”, din  17.12.1996;

5) Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.39

din 22 noiembrie 2004, care reglementează: “Arestarea preventivă a minorului în

faza de urmărire penală trebuie să fie evitată. În conformitate cu prevederile

art.186, alin.3 CPP, minorul trebuie să fie deţinut în stare de arest doar în cazuri

excepţionale, în funcţie de complexitatea cazului, de gravitatea infracţiunii şi dacă

există pericolul real de dispariţie a învinuitului minor, ori riscul exercitării din

partea lui a presiunii asupra martorilor sau a nimicirii ori deteriorării mijloacelor de

probă...”;19

17 Ansamblul Regulilor Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), aprobate prin Rezoluţia 40-33 din 29 noiembrie 1985, pct.13-1 - 13.2. În Culegere de acte normative naţionale şi internaţionale în domeniul dreptului penal. IRP. Vol.I. Chişinău: Ed. Cartea Juridica, 2007, p 59-60;18 Ion Neagu, Drept procesual penal, Bucureşti 1988, pag.402;19 Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova “Cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii”, nr.39 din 22 noiembrie 2004, pct.5. În Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii,

17

6) Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova,

Despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de

procedură penală privind arestul preventiv din 9 noiembrie 1998

7) Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.

4 despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale

legislaţiei de procedură penală privind arestarea preventivă şi arestarea la

domiciliu din 28.03.2005, Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii

Moldova, 2005, nr. 10, p. 7 etc.

CAPITOLUL 2. ASPECTE TEORETICO- PRACTICE PRIVIND APLICAREA MĂSURILOR PREVENTIVE

Măsurile preventive reprezintă măsurile procesuale cele mai drastice,

datorită referirii restrângerea în condiţiile legii a libertăţii persoanei.

Din cea de-a doua categorie fac parte celelalte măsuri având obiect asigurarea

unei ocrotiri procesuale.

În sistemul măsurilor procesuale, măsurile preventive ocupă un loc important

prin scopul pe care îl urmăresc şi prin restricţiile aduse libertăţii persoanei. Unele

2005, nr.7, p.6;

18

măsuri procesuale se dispun numai în legătură cu măsurile preventive. De

menţionat în acest context măsurile de ocrotire în privinţa minorilor aflaţi în

îngrijirea învinuitului sau inculpatului, în caz de arestare a acestuia.20 Celelalte

măsuri procesuale se iau independent de faptul dacă s-a aplicat sau nu măsura

preventivă.

Măsurile preventive au drept efect fie privarea de libertate (arestul preventiv),

fie restrângerea libertăţii de mişcare (declaraţia de nepărăsire a localităţii)21,

reglementarea lor reflectând principiile prevăzute în art.25 din Constituţia

Republicii Moldova privind garantarea libertăţii individuale.

Fiind analizate în contextul măsurilor procesuale, măsurile preventive ne

oferă posibilitatea de a stabili esenţa şi funcţionalitatea lor, spre deosebire de alte

măsuri cu caracter restrictiv, precum şi trăsăturile lor comune.

În rândul măsurilor de constrângere procesual-penal, măsurile preventive se

caracterizează printr-o serie de scopuri imediate22, reieşind din legislaţia Republicii

Moldova:23

1. Preîntâmpinarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărire

penală sau judecată;

2. Înlăturarea posibilităţilor învinuitului sau inculpatului de a împiedica

stabilirea adevărului în cauza penală;

3. Preîntâmpinarea posibilităţii învinuitului sau inculpatului de a săvârși alte

infracţiuni;

4. Asigurarea executării sentinţei.

Prin urmare, scopul imediat al măsurilor preventive îl constituie buna

desfăşurare a procesului penal, scop urmărit şi de măsuri procesuale, dar prin alte

modalităţi de acţionare asupra participanţilor în procesul penal, cât şi prin

caracterul de limitare a unor drepturi sau libertăţi. În acelaşi timp, unele măsuri

20 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.180;21 Nicolae Volonciu. Tratat de procedură penală. (Partea Generală). Vol.I. Bucureşti: "Paideia", 1996, p. 402;22 Кориуков В.М. Меры процессуального принуждения в уголовном судопроизводстве. Изд. "Саратовский университет", 1978, p. 30;23 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.176 CPP;

19

procesuale decurg din umanismul legii procesual penale (art.189 CPP al Republicii

Moldova prevedea acordarea de ajutor minorilor aflaţi în îngrijirea învinuitului sau

inculpatului).

Rezultă că măsurile preventive, în contextul măsurilor procesuale, au anumite

trăsături specifice, şi anume:

1. Măsurile preventive au un caracter restrictiv mai aspru, ele îngrădind

considerabil unele drepturi fundamentale ale omului, în special libertatea

individuală.

2. Măsurile preventive vizează persoana acuzată, în special starea ei de

libertate.

3. La aplicarea măsurilor preventive legiuitorul a prevăzut o serie de condiţii

ce trebuie realizate cumulativ.24

Aceste măsuri au cunoscut o perfecţionare continuă în evoluţia procesului

penal şi a legislaţiilor procesual penale, în sensul selectării celor mai eficiente

mijloace de constrângere cu caracter preventiv, în condiţiile instituirii unor garanţii

care să asigure luarea şi menţinerea numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de

lege.

În legătură cu definiţia măsurilor preventive este necesar de menţionat că, în

literatura de specialitate, nu există o noţiune unică. În continuare mă voi referi la

noţiunea măsurilor preventive.

Măsurile preventive, acel gen de măsuri procesuale luate de persoana care

efectuează cercetarea penală (organul de urmărire penală, procurorul, instanţa de

judecată), pentru ca bănuitul sau învinuitul să nu se ascundă de organul de urmărire

sau judecată, de asemenea de executarea sentinţei, să nu împiedice stabilirea

adevărului, să nu continue activitatea criminală.

Măsurile preventive acea varietate a măsurilor procesuale care, temporar,

limitează drepturile persoanei sânt luate de persoana care efectuează cercetarea

penală (ofiţer de urmărire penală, instanţa de judecată) în privinţa învinuitului sau

bănuitului, pentru a nu se sustrage de la organele de urmărire sau de judecată, sau

24 Neagu Ion. Drept procesual penal (Partea Generală). Bucureşti: Editura "Artprint", 1994, p. 310;

20

de la executarea sentinţei, să împiedice stabilirea adevărului ori să săvârșească

acţiuni criminale.25

Zinatulin Z.Z. susţine că "măsurile preventive sânt măsurile, cu caracter de

constrângere, luate în cazuri expres prevăzute de lege de către persoana care

efectuează cercetarea penală (ofiţer de urmărire penală, procuror, instanţa de

judecată) asupra învinuitului, bănuitului şi care au drept scop prevenirea ascunderii

de organele de urmărire sau de judecată, zădărnicirea stabilirii adevărului în

procesul penal ori săvârșirea acţiunii criminale, precum şi asigurarea executării

sentinţei". Gutchin D.V. dă cam aceeaşi definiţie măsurilor preventive, însă mai

adaugă "care lezează libertatea persoanei". Livşiţ D.V. mai adaugă câteva

constatării, şi anume:

- măsurile preventive au un caracter de preîntâmpinare;

- se aplică doar în cazurile strict necesare pentru înfăptuirea sarcinilor

justiţiei.26

Potrivit altei definiţii, “măsurile preventive sânt măsurile de constrângere

prevăzute de legea procesual penală, luate cu respectarea garanţiilor procesuale

şi, temporar, limitează drepturile şi libertăţile învinuitului sau bănuitului, pentru a

împiedica ascunderea de organele de urmărire sau de judecată, stabilirea

adevărului în procesul penal ori săvârșirea acţiunilor, criminale, precum şi

asigurarea executării sentinţei”.27

Măsurile de prevenţie sânt instituţii de drept procesual penale cu caracter de

constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă

anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal

sau asupra atingerii scopului acestuia.28

Cu privire la natura juridică a măsurilor preventive, în literatura juridică s-au

exprimat mai multe opinii. Potrivit unei opinii, măsurile preventive sânt o

25 Рыбаков А.Н, Меры пресечения. Москва, 1997, p. 6;26 Păvăleanu Vasile, Păvăleanu Liliana. Limitarea şi privarea de libertate ca măsuri penale. Iaşi: Editura Fundaţiei "Chemarea", 1997, p. 16;27 Вореева Е.Л. Уголовно-процессуанъное право. М., 2000, p. 191;28 Theodora Grigore. Dreptul procesual penal român (Partea Generală). Vol.II. Iaşi: Universitatea "Al. I. Cuza", 1974, p. 194;

21

varietate, început, element al răspunderii penale - răspunderea procesual penală.

Potrivit altei opinii, măsurile preventive sânt sancţiuni penale.29

Subliniind natura măsurilor preventive ce reies din caracterul relaţiilor

procesuale penale între subiectele de drept, apreciem caracterul de constrângere al

acestora. Astfel, măsurile preventive vizează starea de libertate a persoanei

chemate să răspundă penal şi pot fi: privative de libertate şi restrictive de

libertate. Cu toate că măsurile preventive au un caracter de constrângere, ele nu

constituie însă sancţiuni penale sau sancţiuni procesuale.30 Deşi implică o

constrângere asemănătoare celei care rezultă din executarea pedepsei închisorii,

măsurile preventive se deosebesc de pedeapsa închisorii, întrucât se aplică doar în

procesul penal în mod excepţional, în vederea împiedicării învinuitului sau

inculpatului de a se sustrage de la urmărire sau judecată sau de la executarea

pedepsei, ori să zădărnicească aflarea adevărului. Scopul lor este bine determinat -

preîntâmpinarea unor consecinţe nedorite în procesul penal.

Prin urmare, măsurile preventive au o serie de particularităţi care determină

esenţa şi funcţionalitatea lor, şi anume:

1. Măsurile preventive se dispun numai în cadrul unui proces penal.31

2. Măsurile preventive se aplică în privinţa unor persoane strict determinate

de lege - învinuitului, bănuitului, inculpatului.32

3. Măsurile preventive au un scop bine determinat şi aplicarea lor în alte

scopuri (de exemplu, de a obţine declaraţii) este interzisă şi se pedepseşte conform

legii penale.33

4. Măsurile preventive, fiind instituţii folosite în anumite împrejurări, anume

când organele judiciare penale consideră că numai prin intermediul lor se poate

desfăşura o activitate procesuală normală şi se poate realiza tragerea la răspundere

29 Рыбаков А.Н. Меры пресечения. Москва, 1997, p. 9;30 Mateuţ Gh. Procedură penală (Partea Generală). Vol.II. Iaşi: Editura Fundaţiei "Chemarea'', 1994, p. 39;31 Петрухин Н.Л. Неприкосновенность личности в уголовном процессе. Москва: Издательство "Наука", 1989, p. 116;32 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.175, alin. (1);33 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.192;

22

penală a persoanelor prevăzute de lege, din aceasta rezultând caracterul lor, de

regulă, facultativ.34

5. Măsurile preventive nu sânt caracteristice oricărei cauze penale, organele

judiciare dispunând aplicarea lor în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei

cauze penale. Din acest punct de vedere decurge caracterul adiacent al măsurilor

preventive faţă de activitatea procesuală principală.35

6. Măsurile preventive au un caracter provizoriu, ele putând fi revocate în

momentul în care dispar împrejurările ce au impus luarea acestora.36

La analizarea masurilor de prevenire are o deosebită importanţă explicarea

justă a naturii juridice, deoarece în acest domeniu se poate uşor aluneca spre

interpretări eronate, periculoase atât pentru ştiinţa dreptului procesual, cît mai ales

pentru practică, prin consecinţele unor asemenea interpretări.37

Într-o primă concepţie cu totul negativistă nu se recunoaşte o legitimitate a

luării măsurilor de prevenţie prin exagerarea pe baza unui raţionament de pură

logică abstractă a principiului prezumţiei de nevinovăţie. Potrivit acestei concepţii,

deţinerea în cursul procesului penal, atâta vreme cât nu s-a constatat vinovăţia sa în

mod definitiv printr-o hotărâre judecătorească, nu se justifică insinuând o încălcare

a dreptului fundamental al persoanei la libertate. Privarea de libertate în această

opinie nu poate avea decât un caracter definitiv şi derivă din condamnarea pentru

infracţiunea săvârșită.

Această interpretare se bazează pe o viziune idealist-naturalistă a noţiunii de

libertate, socotind libertatea un drept înnăscut, absolut şi imuabil omului, pe care

acesta trebuie să-l exercite fără nici o rezervă, ca şi cum ar trăi izolat, în afara

societăţii, putând face abstracţie de nevoile şi interesele acesteia şi a celor cu care

interacţionează în relaţiile sociale.

A doua mare opinie a exagerat concepţia despre măsurile preventive în sens

opus, şi anume că societatea are nevoie în lupta sa antiinfracţională de măsurile

34 Neagu Ion. Drept procesual penal (Partea Generală). Vol.II. Bucureşti: Editura "SC-Euro-Trading", 1992, p. 127;35 Istrati Ilie. Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual-penale. Craiova: Editura "Scrisul Românesc", 1984, p. 26;36 Neagu Ion. Drept procesual penal (Partea Generală). Bucureşti: Editura "Artprint", 1994, p. 310;37 Iliescu N. Libertatea persoanei în lumina dispoziţiilor din Codul de procedură penală. Studii şi cercetări juridice, nr.3/197L, p. 426;

23

preventive ca o manifestare de sacrificare a libertăţii persoanei, în favoarea unor

interese sociale superioare. Eroarea fundamentală care reiese din aceste teze este că

măsurile de prevenţie, fiind obiectiv necesare, impun "sacrificarea" libertăţii

individuale, "încălcarea sau suprimarea" drepturilor cetăţeneşti în favoarea unor

interese generale superioare.

Criticând ambele concepţii, doctrina contemporană a admis necesitatea

obiectivă a măsurilor de prevenţie în reglementarea procesual penală.

Fundamentarea teoretică privind natura juridică a măsurilor de prevenţie îşi găseşte

temei în interferenţa manifestată, în orice domeniu de reglementare, între limitele

fixate de lege şi posibilităţile de exercitare a drepturilor subiective în cadrul ordinii

juridice. Aceste limite sânt determinate atât de cerinţele generale ale dezvoltării

societăţii, cât şi de trăsăturile specifice ale domeniului de relaţii sociale la care se

referă.

Prin urmare, limitele aduse exercitării drepturilor persoanei nu trebuie privite

ca o sacrificare, încălcare sau abandonare a acestora, ci sânt prevăzute şi strict

determinate de lege, au un caracter de excepţie, fiind instituite şi urmând a fi

folosite în cazuri de extremă necesitate, sânt proporţionale nevoilor create de

interesul superior deservit şi sânt de interpretare restrictivă.38

Art.17 alin.(3) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova prevede

că: "dacă există suficiente date ca bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se

ascundă de organele de urmărire penală sau de judecată, să împiedice stabilirea

adevărului în procesul penal ori să săvârșească acţiuni criminale, precum şi pentru

asigurarea, executării sentinţei, în privinţa învinuitului, bănuitului, inculpatului

poate fi aplicată una din următoarele măsuri preventive: declaraţia în scris de

nepărăsire a localităţii, garanţia personală, garanţia organizaţiei obşteşti, arestul

preventiv. Faţă de militari poate fi aplicată măsura preventivă supravegherea de

către comandamentul unităţii militare.

Faţă de minori poate fi aplicată ca măsură preventivă garanţia personală sau

garanţia organizaţiei obşteşti, sau supravegherea de către părinţi, tutori, curatori,

38 Iliescu N. Libertatea persoanei în lumina dispoziţiilor din Codul de procedură penală. Studii şi cercetări juridice, nr.3/197L, pag. 428;

24

iar faţă de minorii care se află în instituţii educative de tip închis - supravegherea

de către administraţia acestor instituţii.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, dă noţiunea măsurilor

preventive, şi anume: "măsurile cu caracter de constrîngere prin care bănuitul

sau învinuitul este împiedicat să întreprindă anumite acţiuni negative asupra

desfăşurării procesului penal sau asupra asigurării sentinţei constituie măsuri

preventive".39

Măsurile preventive au scopul de a asigura buna desfăşurare a procesului

penal sau de a împiedica bănuitul sau învinuitul să se ascundă de urmărirea penală,

de judecată ori de executarea pedepsei.

Măsurile preventive sânt:

1. Obligarea de a nu părăsi localitatea;

2. Obligarea de a nu părăsi ţara:

3. Garanţia personală;

4. Garanţia unei organizaţii;

5. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;

6. Transmiterea sub supraveghere a militarului;

7. Transmiterea sub supraveghere a minorului;

8. Liberarea provizorie sub control judiciar;

9. Liberarea provizorie pe cauţiune;

10. Arestarea la domiciliu:

11. Arestarea preventivă.

Arestarea la domiciliu, cauţiunea şi transmiterea persoanei sub control

judiciar sânt măsuri preventive de alternativă arestării şi pot fi luate doar faţă de o

persoană în privinţa căreia se aplică arestarea preventivă.

Legislaţia Republicii Moldova40 prevede o condiţie generală de aplicare a

măsurilor preventive - existenţa unor date suficiente pentru a presupune că

învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organele de urmărire sau judecată,

39 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.175, alin. (1);40 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.176, alin. (1);

25

să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârșească acţiuni

criminale. Aceste date, de fapt confirmate prin probe, stabilesc posibilitatea

apariţiei unor obstacole ce ar împiedica buna desfăşurare a procesului penal. Cu

toate că, în acest caz, probaţiunea are un caracter de prognozare a survenirii unor

situaţii nedorite în proces, motivarea acestor prezumţii trebuie făcută prin probe ce

atestă acest fapt.

Presupunerea survenirii consecinţelor negative trebuie bazată pe dovezi

concrete, dar nu pe date neîntemeiate sau pe părerea subiectivă a persoanei care

efectuează ancheta.41

Date care presupun că învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de

organele de urmărire penală sau judecătoreşti pot fi: lipsa actelor de identitate, a

domiciliului sau a vizei de reşedinţă, neprezentarea la citaţii informaţia despre

concedierea lui de la locul de muncă, lipsa familiei, procurarea biletelor pentru

părăsirea localităţii.

Datele ce presupun împiedicarea stabilirii adevărului în procesul penal de

către învinuit (inculpat) sânt: a încercat să influenţeze partea vătămată, expertul sau

vreun martor prin compere sau ameninţare în scopul depunerii mărturiilor false, a

întreprins acţiuni în scopul distrugerii sau alterării mijloacelor materiale de probă.

Datele, ce presupun continuarea săvârşirii acţiunilor criminale de către

învinuit (inculpat) sânt: existenţa relaţiilor cu mediul criminal, actele de pregătire

pentru săvârşirea acestor acţiuni, ameninţarea reală de răfuială cu martorii, partea

vătămată şi alte persoane.

Toate măsurile preventive, cu excepţia arestării preventive, pot fi aplicate de

persoana care efectuează cercetarea penală (ofiţerul de urmărire penală, procuror,

instanţa de judecată).

Luarea măsurilor preventive este un drept, dar nu o obligaţie a persoanei

care efectuează cercetarea penală (al ofiţerului de urmărire penală, al instanţei de

judecată).42 Reieşind din circumstanţele concrete ale cauzei, gravitatea faptei

imputate, personalitatea bănuitului sau învinuitului, ocupaţia lui, vîrsta, starea

41 Корнуков А.Н. Уголовный процесс. Москва, 2000, p. 10;42 Рыбаков А.Н. Меры пресечения. Москва, 1997, p. 8;

26

sănătăţii, situaţia familială şi alte împrejurări, persoana care efectuează urmărirea

penală (instanţa de judecată) poate să nu aplice în genere măsura preventivă sau

poate să stabilească una mai drastică.

§ 1. Reglementări juridice privind aplicarea măsurilor preventive privative de libertate

1.1.Arestarea preventivă

Potrivit legislaţiei în vigoare, arestarea preventivă constă în deţinerea

bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de arest în locurile şi condiţiile

prevăzute de lege.43

Arestarea preventivă este o măsură procesuală privativă de libertate aplicată

bănuitului, învinuitului în faza urmăririi penale pentru o anumită durată sau

inculpatului în faza judecării cauzei de către judecătorul de instrucţie sau, după

caz, de către instanţa de judecată în condiţiile şi ordinea prevăzute de legea

procesuală penală, dacă pentru infracţiunea săvârşită, conform legii penale, poate fi

aplicată pedeapsa închisorii.

Temeiurile pentru aplicarea arestării preventive prevăzute de alin. (1) şi (2)

al art. 176 din CPP se referă la comportamentul postinfracţional al celui acuzat şi

gravitatea infracţiunii:

1. în cazurile în care există suficiente date rezonabile de a presupune că

bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire

penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să

săvârşească alte infracţiuni, ori pentru asigura rea executării sentinţei de

condamnare la pedeapsa închisorii;

2. în cazurile săvârşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa

privativă de libertate pe un termen mai mare de 2 ani, iar în cazul săvârşirii unei

infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen

mai mic de 2 ani arestul preventiv se aplică numai dacă învinuitul, inculpatul a

comis una din acţiunile menţionate mai sus.

43 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.185, alin.(1);

27

Aceste două condiţii generale urmează a fi întrunite cumulativ la

soluţionarea chestiunii arestării preventive. Legea procesuală (alin. (2) al art. 185

din CPP) prevede expres şi anumite circumstanţe ce se referă la prima condiţie,

când este posibilă arestarea preventivă şi anume:

1) Dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are loc permanent de trai pe

teritoriul Republicii Moldova.

2) Dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul nu este identificat.

3) Dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul a încălcat condiţiile altor măsuri

preventive aplicate în privinţa sa.

Astfel, lipsa unui loc permanent de trai pe teritoriul Republicii Moldova se

constată prin anumite acte ce confirmă că bănuitul, învinuitul este cetăţean străin,

apatrid sau cetăţean al Republicii Moldova fără viză de reşedinţă. Totodată

prezenţa vizei de reşedinţă nu este suficientă pentru a stabili că persoana are loc

permanent de trai; în acest caz se vor lua în consideraţie şi alte date care confirmă

faptul că persoana nu locuieşte în locul indicat sau îşi schimbă frecvent locul de

trai. În conformarea acestui temei se va verifica faptul dacă persoana lucrează

permanent sau dacă învaţă.

Arestarea bănuitului, învinuitului, inculpatului neidentificat este posibilă

numai în cazul când există suficiente probe că anume această persoană a săvârşit

infracţiunea şi nu are acte de identitate, actele de identitate sunt false sau persoana

în cauză se împotriveşte stabilirii identităţii. De regulă, aceste situaţii se pot întâlni

în cazul persoanei bănuite şi mai rar în cazul persoanei învinuite sau inculpate.

Încălcarea condiţiilor altor măsuri preventive de către învinuit (bănuit) sau

inculpat constituie temei de arestare numai dacă pentru infracţiunea săvârşită legea

penală prevede fie o pedeapsă privativă de libertate, fie arest sau închisoare. În

cazul când învinuitul sau inculpatul încalcă condiţiile unei măsuri preventive

neprivative de libertate, iar pentru infracţiune a săvârşită legea nu prevede

pedeapsa privaţiunii de libertate, unicul mijloc eficient care ar asigura prezenţa

celui acuzat la urmărire sau la judecată este măsura aducerii silite.

28

Pentru anumite categorii de funcţionari de stat, prin legi speciale, care

reglementează statutul acestora, sunt prevăzute garanţii suplimentare la aplicarea

arestării preventive, şi anume acordul unor organe.

În acelaşi context, durata arestării preventive curge din momentul reţinerii.

În cazul în care persoana bănuită sau învinuită anterior nu a fost reţinută, dar este

prezentă în şedinţa de judecată unde se examinează chestiunea aplicării arestării

preventive, termenul acestei măsuri curge din momentul pronunţării încheierii

judecătoreşti, fiindcă potrivit articolelor 307 alin. (4), 308 alin. (4), această

hotărâre se execută imediat.

În cazul când arestarea preventivă a fost dispusă în lipsa învinuitului potrivit

articolului 308 alin (2), termenul acestei măsuri curge din momentul executării

hotărârii judecătoreşti, adică din momentul găsirii şi reţinerii persoanei în cauză.

Învinuitul reţinut în baza mandatului de arestare emis în lipsa lui, trebuie să fie

adus neîntârziat înainte instanţei care a eliberat mandatul pentru a da lămuriri şi a-i

anunţa motivele şi temeiurile arestării precum şi dreptul de a-l contesta în ordinea

stabilită, fapt care se indică în procesul-verbal.44

În termenul arestării preventive se include timpul reţinerii, arestării la

domiciliu şi timpul aflării persoanei internate într-o instituţie medicală în condiţii

de staţionar în baza hotărârii judecătoreşti. Toate acestea sânt forme de privare a

libertăţii şi se calculează pentru a fi luate în consideraţie la prelungirea arestării

preventive în faza urmăririi penale precum şi pentru computarea acestei durate din

pedeapsa stabilită de către instanţa de judecată potrivit articolului 88 Cod penal.

reieşind din aliniatul 4, articolul 88 al Codului penal în termenul arestării

preventive se include şi timpul aflării în stare de arest preventiv pe teritoriul unui

stat străin până la extrădare.45

Termenul iniţial de 30 de zile al arestării preventive se referă la persoana

învinuită. Dacă persoana nu este pusă sub învinuire, durata arestării preventive nu

poate depăşi 10 zile conform articolului 307 aliniatul 5 al CPP.

44 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, Despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură penală privind arestul preventiv din 9 noiembrie 1998;45 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.541, 542;

29

Calcularea termenelor arestării preventive se face potrivit articolului 233 în

zile şi luni. Fiecare lună are 30 de zile. Totodată în încheierea de aplicare a

arestării preventive sau de prelungire se va indica data şi ora când expiră termenul

acestei măsuri.

Prelungirea arestării preventive se face numai în faza de urmărire penală

pentru învinuit până la înmânarea copiei rechizitorului acestei persoane.46 După

trimiterea cauzei în judecată curgerea termenului arestării se întrerupe în sensul că

la judecată nu este prevăzută procedura prelungirii arestării, inculpatul fiind ţinut

în starea de arest până la rămânerea definitivă a sentinţei de condamnare.

Durata arestării preventive a inculpatului se calculează pentru a fi dedusă din

măsura de pedeapsă penală potrivit articolului 88 Cod Penal.

Revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii arestării preventive

întrerupe curgerea duratei arestării preventive.47

Evadarea persoanei arestate preventiv din locurile de detenţie preventivă

întrerupe curgerea termenului arestării preventive.

Astfel sunt prevăzute două categorii de condiţii întrunite cumulativ care sânt

temeiuri de prelungire a arestării preventive faţă de învinuit. Totodată legea

prevede posibilitatea prelungirii în cazuri excepţionale, care sânt lăsate la discreţia

instanţei de judecată.

Prima condiţie se referă existenţa în continuare a posibilităţii survenirii

consecinţelor nefavorabile procesului penal. Această condiţie este lăsată la

aprecierea instanţei de judecată.

A doua condiţie este formală determinată de infracţiunea imputată

învinuitului. Condiţia în cauză stabileşte termenul-limită de arestare preventivă în

faza urmăririi penale în dependenţă de sancţiunea penală prevăzută de legea

penală. Dar gravitatea faptei imputate prin ea înseşi nu legitimează o detenţie

provizorie foarte lungă dacă nu există temeiuri arătate la prima condiţie. Astfel

Curtea Europeană în cazul Letellier versus, Franţa, decizia din 26 iunie 1991 a

46 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.297;47 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.195;

30

menţionat că după expirarea unui anumit timp de detenţie pre-judiciară nu mai este

suficient invocarea temeiurilor iniţiale, dar pentru confirmarea cercetării în stare de

arest sânt necesare alte motive relevante şi suficiente precum şi o stăruinţă

deosebită a autorităţilor la desfăşurarea procedurilor.

La expirarea termenelor – limită de 6 luni sau după caz de 12 luni de

arestare preventivă cauza penală trebuie trimisă în judecată conform articolului 297

al CPP, sau urmărirea penală continuă învinuitul fiind obligatoriu eliberat din stare

de arest, pentru că este un caz de încetare de drept a acestei măsuri.48

Arestarea precum şi prelungirea arestării preventive a unui învinuit minor în

faza de urmărire penală se dispune în cazuri excepţionale pentru săvârşirea

infracţiunilor grave, deosebit de grave sau excepţional de grave şi numai pentru o

durată de cel mult 4 luni.

Termenul “nu mai târziu de 5 zile până la expirarea termenului de arestare”

este un termen de recomandare şi înaintarea demersului privind prelungirea

arestării preventive mai târziu de 5 zile, dar până la expirarea termenului precedent

nu este temei de refuz de a prelungi arestarea preventivă.

Cu ocazia examinării demersului privind prelungirea arestării preventive

judecătorul de instrucţie sau după caz instanţa de judecată care examinează

recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie conform articolului 312 al

CPP se va soluţiona şi chestiunea posibilităţii liberării provizorii sau înlocuirea cu

arestarea la domiciliu.

Începând cu soluţionarea chestiunilor legate de punerea pe rol a cauzei şi pe

tot cursul judecăţii instanţa de judecată la cerere sau din oficiu examinează toate

problemele privind arestarea preventivă.49

Efectuarea urmăririi penale cu învinuiţi arestaţi se efectuează de urgenţă şi

în mod preferenţial sub controlul Procuraturii Generale, iar în mod special după 6

luni de arest preventiv la înaintarea demersului privind prelungirea acestei măsuri

se cere acordul Procurorului General sau al adjuncţilor lui. Prin urmare procurorul

48 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.195, alin.(5), pct. 1;49 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.329, 345 şi 385;

31

care conduce cu urmărirea penală din timp, ţinând cont de termenul prevăzut de

aliniatul 6 al prezentului articol va înainta demersul privind prelungirea arestării

preventive mai mult de 6 luni cu materialele necesare la Procuratura Generală.

Refuzul Procurorului general sau al adjuncţilor lui de a confirma demersul privind

prelungirea arestării preventive mai mult de 6 luni în faza de urmărire penală este

temei de eliberare a persoanei din stare de arest preventiv după expirarea

termenului stabilit anterior prin încheierea judecătorului de instrucţie.

Procedura de atacare şi examinare a recursului privind prelungirea sau

refuzul prelungirii arestării preventive este prevăzut de articolele 311, 312 al CPP.

1.1.1.Procedura şi durata arestării preventive a bănuitului

Bănuitul în procesul penal apare ca un participant episodic şi facultativ, ca

primă figură procesuală faţă de care se efectuează urmărirea penală în funcţie de

existenţa unor probe ce presupun săvârşirea unei fapte penale de către această

persoană, aplicându-se măsura reţinerii sau o măsură preventivă, inclusiv arestarea

preventivă.

Reprezentantul organului de urmărire penală, constatând necesitatea de a

alege în privinţa bănuitului măsura arestării preventive, înaintează în judecătorie

un demers privind aplicarea acestei măsuri preventive. în demers vor fi indicate

motivul şi temeiul în virtutea cărora a apărut necesitatea de a aplica bănuitului

măsura arestării preventive. La demers se anexează materialele care confirmă

temeinicia acesteia. De regulă, demers în privinţa arestării bănuitului se adresează

când acesta este în stare de reţinere şi, prin urmare, se anexează şi procesul-verbal

cu privire la reţinerea persoanei, care este actul de recunoaştere în calitate de

bănuit.50

Demersul cu privire la aplicarea măsurii arestării preventive se examinează

fără întârziere de către judecătorul de instrucţie, în şedinţă închisă, cu participarea

reprezentantului organului de urmărire penală, a apărătorului şi a bănuitului. Prin

urmare, demersul privind aplicarea arestării preventive faţă de bănuit se

examinează numai în prezenţa lui, acesta fiind reţinut sau prezent benevol.

50 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.307;

32

Prezentând demersul în judecată, reprezentantul organului de urmărire

penală asigură participarea în şedinţă a bănuitului, înştiinţează apărătorul şi

reprezentantul legal al bănuitului. în cazul neprezentării apărătorului înştiinţat,

judecătorul de instrucţie asigură bănuitul cu apărător din oficiu.51 La deschiderea

şedinţei, judecătorul de instrucţie anunţă demersul care va fi examinat, apoi

reprezentantul organului de urmărire penală argumentează demersul, după care

sunt audiate celelalte persoane prezente la şedinţă.

Dacă la examinarea demersului despre emiterea mandatului de arestare în

şedinţa de judecată va fi stabilit că bănuitul (învinuitul) la început a fost reţinut fără

întocmirea procesului-verbal al reţinerii, se va ţine cont de faptul că această

încălcare prin sine însăşi nu atrage refuzul de admitere a demersului, însă la

emiterea mandatului de arestare se indică data şi ora la care se calculează durata

arestului, cu luarea în consideraţie a reţinerii de fapt a persoanei şi motivarea

corespunzătoare în încheierea judecăţii.

Această încălcare poate fi obiect al deciziei interlocutorii în adresa

organelor de urmărire penală. În urma examinării demersului, judecătorul de

instrucţie adoptă o încheiere motivată privind aplicarea faţă de bănuit a măsurii

arestării preventive sau respinge demersul. În baza încheierii, judecătorul de

instrucţie eliberează un mandat de arestare, care se înmânează reprezentantului

organului de urmare penală şi bănuitului, mandat care se execută imediat.52

Pornind de la alin. (5) al art. 25 din Constituţie, care prevede că "Celui

reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă motivele reţinerii sau ale

arestării, iar învinuirea - în cel mai scurt termen...", legea procesuală penală53

concretizează că termenul ţinerii în stare de arest nu va depăşi 10 zile. Conform

alin. (1) al art. 186 din CPP, termenul ţinerii persoanei în stare de arest curge de la

momentul privării persoanei de libertate la reţinerea ei, iar în cazul în care ea nu a

51 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.307, alin.(2);52 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.307, alin.(4);53 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.307, alin.(5);

33

fost reţinută - de la momentul executării hotărârii judecătoreşti privind aplicarea

arestului preventiv.

În acest caz judecătorul de instrucţie este în drept să dispună aplicarea

arestării la domiciliu, iar dacă a fost înaintată o cerere de liberare provizorie să

dispună liberarea sub controlul judiciar sau pe cauţiune, termenul ţinerii bănuitului

în stare de arest se include timpul în care persoana a fost reţinută. Prin urmare, în

mandatul de arestare a bănuitului se va indica data expirării termenului de 10 zile,

calculându-se din momentul reţinerii sau, după caz, din momentul pronunţării

încheierii, dacă bănuitul n-a fost reţinut anterior, dar este prezent în faţa instanţei.

La expirarea termenului de 10 zile, bănuitul arestat preventiv este pus sub

învinuire, iar în caz contrar va fi eliberat prin încetarea de drept a acestei măsuri.

1.1.2.Procedura şi durata arestării preventive a învinuitului

Potrivit Codului de procedură penală, numai procurorul este în drept să

înainteze demers în instanţa judecătorească privind arestarea sau prelungirea

arestării preventive a învinuitului.54

Astfel, dacă la expirarea termenului de 10 zile de la arestarea bănuitului,

acesta este pus sub învinuire, procurorul va înainta un demers de prelungire a

arestării preventive. Dacă persoana învinuită la momentul punerii sub învinuire

este în stare de libertate şi procurorul constată necesitatea de a aplica învinuitului

măsura arestării preventive, el înaintează la judecătorie un demers privind alegerea

acestei măsuri. În demers vor fi indicate motivul şi temeiul în virtutea cărora a

apărut necesitatea de a aplica învinuitului măsura arestării preventive şi prelungirea

duratei arestării. La demers se anexează materialele care confirmă temeinicia

acestuia. De asemenea, în mod obligatoriu se va anexa ordonanţa de punere sub

învinuire. Demersul cu privire la aplicarea măsurii arestării preventive se

examinează fără întârziere de către judecătorul de instrucţie, în şedinţă închisă, cu

participarea procurorului, apărătorului, învinuitului, cu excepţia cazului în care

învinuitul se eschivează de a participa la judecată la locul efectuării urmăririi

penale sau la locul reţinerii persoanei, precum şi cu participarea reprezentantului

54 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.308;

34

legal al învinuitului. Prezentând demersul în judecată, procurorul asigură

participarea la şedinţa de judecată a învinuitului, înştiinţează apărătorul şi

reprezentantul legal al învinuitului. în cazul neprezentării apărătorului înştiinţat,

judecătorul de instrucţie asigură învinuitul cu apărător din oficiu.55 În cazul

eliberării mandatului de arestare în lipsa învinuitului, termenul indicat în mandat

curge din momentul reţinerii, iar persoana reţinută trebuie să fie adusă de îndată

înaintea instanţei care a eliberat mandatul de arestare pentru a da lămuriri şi a-i

anunţa motivele şi temeiurile arestării, precum şi dreptul

de a-1 contesta în ordinea stabilită, fapt care se indică în procesul-verbal.

În cazul respingerii demersului, adresarea repetată cu demers privind

aplicarea măsurii arestării preventive în privinţa aceleiaşi persoane în aceeaşi cauză

se admite56 dacă apar circumstanţe noi ce servesc drept temei pentru aplicarea faţă

de învinuit a măsurii arestării preventive.

Judecătorul de instrucţie este în drept să soluţioneze chestiunea cu privire la

necesitatea alegerii unei măsuri preventive mai uşoare. în cazul pronunţării

hotărârii privind liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune, învinuitul este ţinut

sub arest pană când cauţiunea stabilită de judecător nu va fi depusă la contul de

depozit al procuraturii.57

Constituţia Republicii Moldova la alin. (4) al art. 25, prevede că "Arestarea

se face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru o durată de cel mult 30

de zile..." în acest sens legea procesuală precizează că termenul dat se referă la

arestarea învinuitului.58 Astfel, ţinerea persoanei în stare de arest în faza urmăririi

penale pană la trimiterea cauzei în judecată nu va depăşi 30 de zile, cu excepţia

cazurilor prevăzute de Codul de procedură penală.59

55 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.308, alin.(2);56 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.308, alin.(5);57 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.308, alin.(6);58 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.186, alin.(2);59 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.186, alin.(3);

35

Potrivit alin. (3) al art. 186 din CPP, în cazuri excepţionale, în funcţie de

complexitatea cauzei penale, de gravitatea infracţiunii şi în caz de pericol al

dispariţiei învinuitului ori de risc al executării din partea lui a presiunii asupra

martorilor sau al nimicirii ori deteriorării mijloacelor de probă, durata ţinerii

învinuitului în stare de arest preventiv în faza urmăririi penale poate fi prelungită:

1) pană la 6 luni, dacă persoana este învinuită de săvârşirea unei infracţiuni

pentru care legea prevede pedeapsa maximă de pană la 15 ani închisoare;

2) pană la 12 luni, dacă persoana este învinuită de săvârşirea unei infracţiuni

pentru care legea prevede pedeapsa maximă de pană la 25 de ani închisoare sau

detenţie pe viaţă.

Prin urmare, legea stabileşte două condiţii care trebuie întrunite cumulativ

pentru prelungirea arestării preventive a învinuitului. Prima condiţie se referă la

existenţa în continuare a posibilităţii survenirii consecinţelor nefavorabile

procesului penal. Această condiţie este lăsată la aprecierea instanţei de judecată. A

doua condiţie este formală, determinata de infracţiunea imputată învinuitului. Dar

gravitatea faptei imputate prin ea înseşi nu legitimează o detenţie provizorie foarte

lungă, dacă nu există temeiuri arătate la prima condiţie. Astfel, Curtea Europeană,

în cauza Letellier versus Franţa, decizia din 26 iunie 1991, a menţionat că după

expirarea unui anumit timp de detenţie prejudiciară nu mai este suficientă

invocarea temeiurilor iniţiale, dar pentru confirmarea cercetării în stare de arest

sunt necesare alte motive relevante şi suficiente, precum şi o insistenţă deosebită a

autorităţilor la desfăşurarea procedurilor.

În cazul învinuiţilor minori durata ţinerii în stare de arest preventiv poate fi

prelungită numai pană la 4 luni.60

Totodată, la arestarea şi la prelungirea arestării preventive a unui învinuit

minor în faza de urmărire penală se vor lua în consideraţie obligatoriu dispoziţiile

art. 477 ce prevede aplicarea acestei măsuri ca excepţie în cazul săvârşirii

infracţiunilor grave, deosebit de grave sau excepţional de grave. Din conţinutul

alin. (2) al art. 474 din CPP, conform căruia completările şi derogările procedurii

60 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.186, alin.(4);

36

în cauze privind minorii se aplică în privinţa persoanelor care la momentul

săvârşirii infracţiunii nu au împlinit vârsta de 18 ani rezultă că termenul-limită de 4

luni de arestare preventivă este aplicabil şi învinuitului care a împlinit vârsta de 18

ani la etapa desfăşurării urmăririi penale sau, după caz, învinuiţilor majori care se

învinuiesc de săvârşirea cel puţin a unei infracţiuni comise pană la atingerea

majoratului.

Conform alin. (5) al art. 186 din CPP, fiecare prelungire a duratei arestării

preventive a învinuitului nu poate depăşi 30 de zile. în cazul în care este necesar

de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului, procurorul, nu mai târziu de

5 zile pană la expirarea termenului de arestare, înaintează judecătorului de

instrucţie un demers privind prelungirea acestui termen (alin. (6) al art. 186 din

CPP). Termenul "nu mai târziu de 5 zile" este un termen de recomandare şi

înaintarea demersului privind prelungirea arestării preventive mai târziu de 5 zile,

dar pană la expirarea termenului stabilit anterior nu este temei de refuz de a

prelungi arestarea preventivă. Dacă un astfel de demers este prezentat judecăţii

după expirarea termenului ţinerii sub arest a învinuitului, el urmează a fi respins cu

eliberarea imediată a învinuitului".

Potrivit alin. (9) al art. 186 din CPP, prelungirea arestării preventive pană

la 6 luni se decide de către judecătorul de instrucţie în baza demersului

procurorului din circumscripţia în raza teritorială a căreia se efectuează urmărirea

penală, iar în caz de necesitate de a prelungi arestarea preventivă peste termenul

indicat - în baza demersului aceluiaşi procuror, cu consimţământul Procurorului

General sau al adjuncţilor lui.

Procedura examinării demersului privind prelungirea arestării preventive

este similară cu cea a aplicării acestei măsuri, fiind prevăzută de art. 308 din CPP.

în cazul în care instanţa refuză prelungirea duratei ţinerii sub arest, învinuitul

urmează a fi eliberat de sub arest la expirarea termenului ţinerii lui sub arest,

indicat în mandatul de arestare sau în decizie, iar dacă termenul ţinerii sub arest

expiră în ziua şi ora examinării demersului, atunci persoana va fi eliberată

imediat.

37

Potrivit alin. (7) al art. 186 din CPP, la soluţionarea demersului privind

prelungirea termenului arestării preventive, judecătorul de instrucţie sau, după caz,

instanţa de judecată101 este în drept să înlocuiască arestarea preventivă cu

arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub control judiciar sau liberarea

provizorie pe cauţiune.

În cazul expirării termenului arestării preventive sau al refuzului de a

prelungi arestarea preventivă, învinuitul este eliberat, dar poate fi arestat din nou la

adresarea repetată cu demers, dacă apar circumstanţe noi ce servesc drept temei

pentru aplicarea faţă de învinuit a acestei măsuri preventive în faza urmăririi

penale şi dacă nu au expirat termenele-limită de 6 luni sau, după caz, de 12 luni.

Potrivit alin. (10) al art. 186 din CPP, hotărârea de prelungire a duratei arestării

preventive poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară în condiţiile

art. 311 din CPP. Conform art. 311 din CPP, poate fi atacată cu recurs de către

procuror şi încheierea privind refuzul de a prelungi durata.

1.1.3.Procedura şi durata arestării preventive a inculpatului

Potrivit art. 186 alin. 8 din CPP, după trimiterea cauzei în judecată, toate

demersurile cu privire la arestarea preventivă se soluţionează de către instanţa care

judecă cauza. Începând cu soluţionarea chestiunilor privind punerea pe rol a cauzei

şi pe parcursul judecăţii instanţa de judecată, la cerere sau din oficiu, poate

dispune arestarea inculpatului prin încheiere sau la deliberarea prin sentinţă pe un

termen nedeterminat - pană la rămânerea definitivă a sentinţei de condamnare.

Inculpatul poate fi arestat preventiv în faza urmăririi penale şi o dală cu trimiterea

în judecată această măsură se menţine şi pe durata judecării cauzei în fond, fără o

pronunţare expresă asupra prelungirii acestei măsuri102. Prelungirea arestării

inculpatului nu se dispune în cazul în care cauza a ajuns la instanţa de judecată

pornind de la dispoziţia prevăzută de alin. (2) al art. 186 din CPP, care prevede că

"curgerea duratei arestării preventive în faza urmăririi penale se întrerupe la data

când procurorul trimite cauza în instanţă spre judecare". Termenul arestării

inculpatului se întrerupe o dată cu trimiterea cauzei în judecată, în sensul că nu

este prevăzută o anumită durată a acestei măsuri la această fază, dar timpul aflării

38

inculpatului în stare de arest preventiv în cursul judecării se calculează pentru a fi

computat în caz de condamnare103.

Potrivit art. 329 din CPP, instanţa de judecată poate dispune aplicarea

arestării preventive faţă de inculpat prin încheiere care, de regulă, durează pană la

pronunţarea sentinţei.

Încheierea privind arestarea preventivă poate fi atacată în termen de 3 zile

în instanţa ierarhic superioară cu recurs. Aceasta se va judeca conform

prevederilor art. 312 din CPP, care se aplică în mod corespunzător (alin. (2) al art.

329 din CPP). în cazul în care instanţa de judecată a respins cererea de aplicare a

arestării preventive, o nouă cerere în acest sens poate fi depusă dacă au apărut

temeiuri pentru aceasta, dar nu mai devreme decât peste o lună după ce încheierea

precedentă a intrat în vigoare sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care

condiţionează noua cerere (alin. (1) al art. 329 din CPP). Măsura arestării

menţinută sau aplicată inculpatului de către instanţa de judecată durează pană la

adoptarea sentinţei104. Astfel, instanţa de judecată la deliberare soluţionează în

mod obligatoriu, conform pct. 15) din alin. (1) al art. 385 din CPP, chestiunea

revocării, înlocuirii sau aplicării măsurii preventive în funcţie de pedeapsa penală

stabilită. Pentru asigurarea sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii, instanţa

de judecată dispune menţinerea măsurii arestării preventive sau, după caz, aplică

arestarea preventivă pană la rămânerea definitivă a hotărârii în cauză.

in cazurile prevăzute de art. 398 din CPP, aplicarea arestării preventive este

inadmisibilă, iar dacă inculpatul se află în stare de arest, se va pune în libertate

imediat la pronunţarea sentinţei.

1.2. Arestarea la domiciliu

Arestarea la domiciliu constituie o măsură privativă de libertate alternativă

arestării preventive aplicată în condiţiile prevăzute de articolul 176 aliniatele 1 şi 2.

Arestarea la domiciliu constă în izolarea bănuitului, învinuitului,

inculpatului de societate, dar nu şi de membrii familiei care locuiesc împreună cu

acesta.

39

Arestarea la domiciliu include restricţii obligatorii şi obligaţii facultative.

Deşi arestarea la domiciliu este o măsură privativă de libertate, în comparaţie cu

arestarea preventivă constituie un beneficiu pentru cel acuzat reieşind din

principiul proporţionalităţii şi principiul umanismului.

De regulă arestarea la domiciliu se dispune în privinţa bănuitului,

învinuitului sau inculpatului care a depăşit vârsta de 60 ani, care este invalid de

gradul I, femeilor gravide şi femeilor care au la întreţinere copii în vârstă de 8 an

pentru săvârșirea oricăror infracţiuni, cu excepţia infracţiunilor excepţional de

grave. Pentru alte persoane de cât cele arătate mai sus aplicarea acestei măsuri este

posibilă numai pentru infracţiunile care se pedepsesc cu cel mult 15 ani închisoare.

Dispoziţiile articolului 176, articolului 185 aliniatele (3) şi (4) precum şi a

articolului 186 sânt aplicabile şi pentru arestarea la domiciliu în sensul că pentru

aplicarea acestei măsuri sânt necesare existenţa temeiurilor arestării preventive.

Restricţiile prevăzute la aliniatul 4 sânt aplicate obligatorii în cadrul măsurii

arestării la domiciliu, ele constituie regimul necesar al detenţiei persoanei la locul

ei de trai. Acestea se referă la dreptul de a se deplasa liber şi de a comunica cu alte

persoane, cu excepţia membrilor familiei, care locuiesc împreună.

Pentru supravegherea persoanei şi verificarea respectării de către aceasta a

restricţiilor impuse învinuitului i se pot ordona efectuarea diferitor acţiunii, care

vor fi expres menţionate în încheierea instanţei de judecată privind aplicarea

acestei măsuri.

Pentru încălcarea restricţiilor impuse organul investit cu supravegherea

executării arestării la domiciliu va prezenta raport procurorului, iar la faza judecării

cauzei instanţei de judecată.

La aplicarea acestei măsuri bănuitul, învinuitul sau inculpatul va fi

preîntâmpinat despre consecinţele nerespectării restricţiilor şi obligaţii impuse.

Dreptul persoanei reţinute sau arestate la măsuri de ocrotire

La examinarea chestiunii privind aplicarea măsurii reţinerii, arestării

preventive, arestării la domiciliu sau internării persoanei într-o instituţie medicală

40

conform,61 organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie şi instanţa de

judecată după caz au obligaţie să stabilească dacă în rezultatul aplicării măsurilor

privative de libertate faţă de bănuit, învinuit, inculpat nu rămân fără supraveghere

minorii, persoanele iresponsabile, bolnave, cu vârsta înaintată, care se aflau în

îngrijirea acestora.

Înştiinţarea organelor competente să înfăptuiască măsuri de ocrotire se va

face imediat după aplicarea măsurilor privative de libertate sau prin dispoziţie.

La cererea rudelor sau cu acordul rudelor precum şi cu acordul minorilor,

persoanelor cu vârsta înaintată sau bolnave pot fi lăsate sub îngrijirea acestora,

informându-se şi autoritatea tutelară.

În cazul lipsei rudelor sau imposibilităţii de a acorda îngrijire de către

acestea, organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau după caz instanţa

de judecată dispune luarea măsurilor de tutelă, de asistenţă medicală sau socială de

către organele competente de stat la locul de trai al persoanelor rămase fără

supraveghere.

La cererea persoanei private de libertate şi din contul ei se asigură

gestionarea bunurilor rămase fără supraveghere de către rude sau alte persoane

apropiate. În lipsa acestora bunurile urmează a fi supravegheate şi gestionate de

organele de stat prin dispoziţia organului care a aplicat măsura privativă de

libertate.

Faţă de partea vătămată măsurile privative de libertate procesuale penale nu

se aplică. Deci în aliniatul 4 al articolului 185 CPP, se are în vedere situaţia cînd

partea vătămată a decedat în rezultatul acţiunilor criminale sau a devenit incapabilă

şi au rămas fără supraveghere persoane şi bunuri, care necesită luarea măsurilor de

ocrotire.

Modalitatea informării persoanei private de libertate despre luarea măsurilor

de ocrotire poate fi în scris sau verbal prin telefon.

Măsurile de ocrotire se aplică pe durata măsurilor privative de libertate.

61 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.152;

41

În cazul când bănuitul, învinuitul sau inculpatul este eliberat din stare de

reţinere sau arest preventiv organele de urmărire penală, sau după caz instanţa de

judecată va anunţa organele de stat, care exercită măsurile de ocrotire, despre

încetarea acestor măsuri.

§2. Probleme actuale privind aplicarea măsurilor preventive neprivative de libertate

2.1.Obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligareade a nu părăsi ţara

Obligarea de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă în scris

bănuitului, învinuitului, inculpatului de către procuror sau, după caz, de instanţa de

judecată de a se afla la dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţei, de a

nu părăsi localitatea, în care domiciliază permanent sau temporar, fără

încuviinţarea procurorului sau a instanţei, de a nu se ascunde de procuror sau

instanţă, de a nu împiedica urmărirea penală şi judecarea cauzei, de a se prezenta

la citarea organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată şi de a le

comunica acestora despre schimbarea domiciliului.62

Obligarea de a nu părăsi localitatea este o măsură preventivă de influenţă

psihologică bazată pe încrederea că bănuitul, învinuitul sau inculpatul va respecta

interdicţiile şi obligaţiile impuse de această măsură. Acţiunea psihologică asupra

conştiinţei bănuitului (învinuitului) constă în preîntâmpinarea persoanei că i se va

aplica o altă măsură, mai aspră, în cazul nerespectării obligaţiilor luate.

În conţinutul legii prin noţiunea de "localitate" se înţelege în sens larg atât

oraşul (municipiul), cât şi raionul. Cu acordul procurorului sau al instanţei de

judecată persoana poate părăsi localitatea pentru un anumit termen în caz de

necesitate motivată.

Nu constituie încălcarea acestei obligaţii părăsirea temporară a localităţii în

cazul unor calamităţi naturale, al decesului rudelor apropiate şi alte cazuri

excepţionale.

62 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.178, alin. (1);

42

Nu va constitui încălcarea acestei obligaţii părăsirea localităţii fără scopul de

a se sustrage de la urmărirea penală sau judecată, având legătură permanentă cu

domiciliul sau reşedinţa, fapt ce-i permite prezentarea la orice citaţie.

Prin urmare, constituie încălcare a acestei măsuri neprezentarea învinuitului

la citaţie, dar nu faptul că a fost văzut în altă localitate. Obligarea de a nu părăsi

localitatea nu se aplică faţa de militari în termen, fiindcă din obligaţiile serviciului

militar rezultă nepărăsirea unităţii militare.

Nu se aplică această măsură unor categorii de persoane în legătură cu

specificul muncii prestate, care implică părăsirea localităţii şi chiar a ţării (membrii

echipajelor aeriene, maritime şi ai garniturilor de tren, conducătorilor auto), fiindcă

această măsură s-ar echivala cu interdicţia de a munci.

În cazul când aplicarea obligării de a nu părăsi localitatea nu este raţională,

se poate dispune obligarea de a nu părăsi ţara, care este o măsură mai blândă în

comparaţie cu prima şi mai eficientă datorită faptului că o copie a ordonanţei sau

încheierii de aplicare a acestei măsuri se trimite organelor de frontieră pentru

executare şi ridicarea provizorie a paşaportului.63

Obligarea de a nu părăsi ţara include, pe lângă interdicţia de a trece frontiera

de stat, şi obligaţiile:

a) de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală şi a instanţei de

judecată;

b) de a comunica despre schimbarea domiciliului;

c) de a nu împiedica urmărirea penală;

d) de a nu se ascunde de organele de urmărire penală sau instanţa de

judecată.

Obligarea de a nu părăsi ţara poate fi aplicată atât cetăţenilor Republicii

Moldova, cat şi cetăţenilor străini sau apatrizilor.

Dacă în timpul obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara bănuitul,

învinuitul sau inculpatul săvârşeşte o nouă infracţiune, se consideră o încălcare a

63 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.178, alin.(4);

43

măsurii preventive, având în vedere scopul general prevăzut de alin. (1) al art. 176

din CPP.

La aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara de la bănuit,

învinuit sau inculpat se ia în formă scrisă angajamentul de a respecta obligaţiile

prevăzute de legislaţie.64 Totodată, persoanei faţă de care se aplică această măsură i

se înmânează în copie ordonanţa sau încheierea, explicându-i consecinţele

nerespectării acestor obligaţii.

În scopul realizării eficiente a măsurilor obligării de a nu părăsi localitatea, o

copie a ordonanţei sau încheierii se trimite organelor de poliţie în a cărei rază

teritorială locuieşte învinuitul (bănuitul) sau inculpatul şi organelor de frontieră,

fiindcă această măsură presupune, de asemenea, interdicţia de a părăsi ţara.

Copia actului de aplicare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara se trimite

numai organelor de frontieră.

Ridicarea provizorie a paşaportului de către organele de frontieră se va face

dacă învinuitul, inculpatul va încerca să treacă frontiera de stat.

Obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara se aplică pentru învinuit în faza

de urmărire penală pe o durată de 30 de zile, care, după caz, poate fi prelungită

motivat de către procuror. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile, alin. (3) al

art. 178 din CPP. Orice prelungire se dispune de către procuror prin ordonanţă,

care este anunţată învinuitului şi trimisă organelor respective pentru executare.

Faţă de bănuit măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara poate fi

aplicată numai pentru o durată de cel mult 10 zile, pornind de la dispoziţiile art. 63

din CPP.

Faţă de inculpat măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara se aplică

pentru o durată nedeterminată - pană la rămânerea definitivă a sentinţei de

condamnare la o pedeapsă neprivativă de libertate.

2.2.Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute

Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv,

64 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.178, alin. (1) şi (2);

44

reţinute sau în privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare este însoţită de una

sau mai multe din următoarele obligaţii:65

1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliu decât în condiţiile

stabilite de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către în stanţă;

2) să comunice organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei tic

judecată orice schimbare de domiciliu;

3) să nu meargă în locuri anume stabilite;

4) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de

judecată ori de cate ori este citată;

5) să nu intre în legătură cu alte persoane;

6) să nu săvârşească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în

procesul penal;

7) să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia de

care s-a folosit la săvârşirea infracţiunii.

Instituirea altor restricţii decât cele prevăzute de lege nu se admite.

Liberarea provizorie sub control judiciar poate fi dispusă de judecătorul de

instrucţie sau, după caz, de instanţă în funcţie de următoarele condiţii (premise) ce

se referă la:

a) natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite;

b) comportamentul penal înainte de declanşarea procesului penal şi

perspectiva acestui comportament după declanşarea procesului penal.

Astfel, liberarea provizorie sub control judiciar poate fi acordată numai în

cazul infracţiunilor din imprudenţă, precum şi al infracţiunilor cu intenţie pentru

care legea prevede o pedeapsă care nu depăşeşte 10 ani închisoare79. Aici se are în

vedere limita maximă fixată la închisoarea respectivă şi fără a ţine seama de

circumstanţele din Partea generală sau specială a Codului care pot influenţa deseori

substanţial limitele pedepsei.66

65 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.191, alin.(1);66 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.191, alin.(1);

45

Această condiţie este confirmată prin actele emise de organele de urmărire

penală sau de procuror, care stabilesc încadrarea juridică a faptei săvârşite (actul de

începere a urmăririi penale, procesul-verbal de reţinere, ordonanţa de punere sub

învinuire, rechizitoriul). Aici judecătorul de instrucţie nu apreciază dacă încadrarea

juridică a faptei prejudiciabile este făcută corect, fiindcă nu examinează probele ce

stau la baza acestor hotărâri făcute, de regulă, de către procuror, dar verifică numai

faptul existenţei acestei condiţii din punct de vedere formal.

Instanţa de judecată, cu ocazia examinării cauzei în fond, poate da o

apreciere nouă a probelor privind încadrarea juridică în sensul atenuării situaţiei

inculpatului, soluționând cererea de liberare provizorie sub control judiciar.

Potrivit alin. (2) al art. 191 din CPP, liberarea provizorie sub control

judiciar nu se acordă bănuitului, învinuitului, inculpatului în cazul în care acesta "

are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau

excepţional de grave sau există date că el va săvârşi o altă infracţiune, va încerca să

influenţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de probă sau să fugă.

Potrivit principiului contradictorialităţii, procurorul este obligat să prezinte

date privind existenţa acestor condiţii, privind antecedentele penale, precum şi cu

referire la posibilitatea survenirii consecinţelor negative menţionate.

Pornind de la dispoziţiile alin. (4) al art. 191 din CPP, o copie de pe

încheierea privind aplicarea liberării provizorii sub control judiciar se trimite

organului de poliţie în a cărui rază teritorială locuieşte bănuitul, învinuitul,

inculpatul, organ care efectuează controlul asupra respectării de către acesta a

obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată81. în caz de încălcare a acestor

obligaţii, organul de poliţie va informa procurorul, care la rândul său va face

demers judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei de judecată privind

revocarea liberării provizorii şi emiterea unui nou mandat de arestare.

La cererea persoanei liberate provizoriu, la demersul procurorului sau din

oficiu instanţa de judecată poate ridica total sau parţial controlul judiciar, pentru

motive întemeiate prin încheiere.

46

Ridicarea totală a controlului judiciar echivalează cu desfiinţarea tuturor

obligaţiilor impuse anterior. Astfel, inculpatul faţă de care s-a ridicat controlul

judiciar se află în aceeaşi situaţie ca un inculpat care nu a fost arestat sau faţă de

care măsura arestării a fost revocată sau a încetat de drept.

În cazurile prevăzute de art. 193 din CPP, liberarea provizorie sub control

judiciar se revocă atunci când:

a) se descoperă fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la data

admiterii cererii de liberare şi care împiedică liberarea provizorie;

b) învinuitul, inculpatul cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite

sau a săvârşit o nouă infracţiune cu intenţie. Astfel, după aplicarea liberării

provizorii sub control judiciar în faza de urmărire penală se poate modifica

învinuirea în sensul agravării pentru o infracţiune cu o pedeapsă ce depăşeşte

limita legală de acordare a acestei liberări, sau după acordarea liberării se află

despre existenţa condamnărilor pronunţate în străinătate şi recunoscute de

instanţele de judecată ale Republicii Moldova pentru infracţiuni grave, deosebit de

grave sau excepţional de grave.

Revocarea poate fi dispusă când există date că ar putea să săvârşească

unele acţiuni prevăzute de alin. (1) al art. 16 din CPP, precum şi în scopul

executării sentinţei de condamnare la pedeapsa cu închisoarea.

Potrivit alin. (2) al art. 193 din CPP, în cazul revocării liberării provizorii,

persoana este supusă arestării preventive.

Revocarea liberării provizorii sub control judiciar se dispune în faza

urmăririi penale la demersul procurorului de către judecătorul de instrucţie, iar în

faza judecării de către instanţă şi din oficiu, prin încheiere, iar la pronunţarea

sentinţei de condamnare la pedeapsa închisorii - prin această hotărâre, în cazul

revocării liberării provizorii în faza de urmărire penală judecătorul de instrucţie,

pe lângă încheiere, emite un nou mandat de arestare pentru o durată de 30 de zile,

iar instanţa dispune arestarea preventivă prin încheiere sau, după caz, prin sentinţă.

2.3.Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei deţinute

47

Recurgerea la un sistem de eliberare pe cauţiune, sau de garantare, este un

mijloc suplimentar dar necesar pentru jurisdicţiile naţionale, atunci când se pune

problema limitării arestării preventive.67

Totodată şi refuzul automat al eliberării pe cauţiune este incompatibil cu

textul Convenţiei.68Doctrina a sustras din jurisprudenţa Curţii, patru motive

principale pentru care se poate refuza liberarea pe cauţiune în condiţiile art.5 §3

din Convenţie. Acestea sunt următoarele: riscul ca persoana acuzată să nu se

prezinte la proces; riscul ca acuzatul, în cazul eliberării, să comită fapte care aduc

atingere bunei administrări a justiţiei; prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni sau

fapte ilicite.

Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei arestate preventiv, reţinute sau

în privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi acordată în cazul în care

este asigurată repararea prejudiciului cauzat de infracţiune şi s-a depus cauţiune

stabilită de judecătorul de instrucţie sau de către instanţă, dacă a fost săvârşită o

infracţiune din imprudenţă, precum şi o infracţiune cu intenţie pentru care legea

prevede o pedeapsă ce nu depăşeşte 25 de ani închisoare.69

Asigurarea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune se dispune potrivit

art. 203-208 din CPP. Condiţia este realizată şi în cazul în care prejudicial este

reparat, nu există sau nu s-a înaintat acţiunea civilă. în cazul când există

prejudiciu, dar acţiunea civilă nu este înaintată, judecătorul de instructive sau, după

caz, instanţa de judecată va înștiința victima sau partea vătămată despre

examinarea cererii de liberare provizorie pe cauţiune, în sensul dacă acestea nu au

pretenţii materiale faţă de învinuit (inculpat).

Dovada depunerii cauţiunii pe contul procuraturii sau, după caz, a instanţei

de judecată o face partea care solicită liberarea provizorie. Cauţiunea se depune de

67 PICARD, Michèle et TITIUN, Patrick, Article 5 §3 in La Convention Européene des Droits de l’Homme.Commentaire article par article, sous la direction de LouisEdmond PETTITI, Emmanuel DECAUX, Pierre-Henri IMBERT,2 eme édition, Ed. Economica, Paris, 199;68 E. Bleichrodt, Right to liberty and security of person, P. Van Dijik, F. Van Hoof, A. Van Rijn, L. Zwaak, Theory and practice of the European Convention on Human Rights, 4 Th Edition, Intersentia, AntwerpenOxford, 2006, p. 497 apud M. Udroiu, O. Predescu, op.cit., p. 510; D. Bogdan, op.cit., p. 139;69 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.192, alin.(1);

48

către soţul, rudele apropiate sau apărătorul bănuitului, învinuitului, inculpatului,

menționându-se în cauza penală respectivă.

În perioada liberării pe cauţiune, persoana este obligată să se prezinte la

citarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată şi să comunice

orice schimbare a domiciliului. La demersul procurorului sau din oficiu al

judecătorului de instrucţie sau instanţa pot aplica celui liberat provizoriu pe

cauţiune şi alte restricţii prevăzute de alin. (3) al art. 191 din CPP, specifice

liberării sub controlul judiciar. în cazul stabilirii unor restricţii prevăzute de alin.

(1) al art. 191 din CPP, o copie de pe încheierea privind liberarea provizorie pe

cauţiune se va trimite organului de poliţie, ca şi în cazul controlului judiciar.70

Cuantumul cauţiunii se fixează de către judecătorul de instrucţie sau de

instanţă de la 300 Ia 100.000 unităţi convenţionale (6000-2 milioane lei), în

funcţie de starea materială a persoanei respective şi de gravitatea infracţiunii. La

stabilirea cuantumului cauţiunii se va ţine cont de starea materială a învinuitului

sau a persoanei care depune cauţiunea pentru acesta, în valoare care să constituie o

pierdere considerabilă în cazul în care învinuitul se va sustrage de la urmărirea

penală şi judecată sau va încălca şi alte obligaţii stabilite.71

Stabilirea cuantumului cauţiunii în funcţie de prejudiciul material cauzat

nu este un criteriu admisibil deoarece cauţiunea asigură respectarea de către

învinuit a obligaţiilor stabilite, dar nu şi repararea prejudiciului părţii civile8-1.

Tot în acest sens s-a expus opinia că încercarea de a determina plafonul

garanţiei în funcţie "de prejudiciul cauzat nu pare a fi în conformitate cu art. 5, §3

al CONVENTIEI EUROPENE PENTRU PROTECTIA DREPTURILOR OMULUI

şi LIBERTATILOR FUNDAMENTALE.

Astfel de garanţie tinde să asigure prezenţa acuzatului la audienţă, şi nu a

reparaţiei prejudiciului. Mărimea cauţiunii trebuie să fie stabilită în raport cu

arestatul, a resurselor sale şi a legăturii lui cu persoanele chemate să plătească

cauţiunea".

70 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.191, alin.(3);71 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.191, alin.(4);

49

La soluţionarea chestiunii privind cuantumul cauţiunii se vor prezenta

documente privind venitul anual al familiei celui învinuit (inculpat). Revocarea

liberării provizorii pe cauţiune se dispune în aceleaşi condiţii ca şi liberarea

provizorie sub control judiciar. în funcţie de temeiul revocării distingem:

a) revocarea liberării provizorii cu trecerea cauţiunii în bugetul de stat;

b) revocarea liberării provizorii cu restituirea cauţiunii persoanei care a

depus-o.

În cazul când învinuitul (inculpatul) cu rea-credinţă nu îndeplinește

obligaţiile stabilite sau săvârşeşte o nouă infracţiune cu intenţie, cauţiunea nu se

restituie şi se face venit la bugetul de stat de către judecătorul de instrucţie sau,

după caz, de instanţă".

Hotărârea de trecere a cauţiunii în beneficiul statului poate fi atacată cu

recurs de persoanele interesate în conformitate cu alin. (4) al art. 194, 302, 321,

437-449 din CPP.

În cazul când se descoperă fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute

la data admiterii cererii de liberare şi care împiedică liberarea provizorie pe

cauţiune se dispune revocarea acestei măsuri cu restituirea cauţiunii şi eliberarea

unui nou mandat de arestare conform art. 193, pct. 1) din alin. (1) al art. 194 din

CPP.

Cauţiunea se restituie şi în alte cazuri prevăzute de alin. (1) al art. 194 din

CPP:

1) când judecătorul de instrucţie sau instanţa constată că nu mai există

temeiurile care au justificat măsura arestării preventive86;

2) când se dispune încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub

învinuire sau achitarea acesteia;

3) când instanţa care judecă cauza în fond stabileşte prin hotărâre

definitivăm pedeapsă.

Prin urmare, chestiunea restituirii cauţiunii se dispune prin actul care

constată temeiurile arătate la alin. (1) al art. 194 din CPP fie prin ordonanţa

50

procurorului, fie prin încheierea judecătorului de instrucţie, fie prin încheierea sau,

după caz, prin sentinţa instanţei de judecată.

Procedura de liberare provizorie este comună ambelor măsuri preventive şi

poate fi efectuată în trei etape: 1) depunerea cererii şi verificarea admisibilităţii

acesteia; 2) examinarea cererii; 3) contestarea încheierii privind soluţionarea

cererii.

Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune poate fi acordată

numai la cerere şi cu acordul bănuitului, învinuitului sau inculpatului. Potrivit art.

309 din CPP, cererea de eliberare provizorie poate fi depusă de către bănuit,

învinuit, inculpat, de soţul, rudele lui apropiate în cursul urmăririi penale şi în

cursul judecării cauzei, pană la terminarea cercetării judiciare în prima instanţă.

De regulă, cererea de liberare provizorie sub control pe cauţiune se

înaintează pentru cel învinuit sau inculpat, dar legea prevede aplicarea acestor

măsuri preventive şi celui bănuit. Avan în vedere durata scurtă (10 zile) de

menţinere a calităţii de bănuit, asemenea cerere practic poate fi depusă când

bănuitul este reţinut şi reprezentantul organului de urmărire penală a înaintat

demers privind arestarea acestuia conform art. 307 din CPP. Astfel, în cazul

adoptării hotărârii privind liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune, bănuitul

este ţinut sub arest pană ce cauţiunea stabilită de judecător nu va fi depusă la

contul depozitar al procuraturii, însă termenul de ţinere a lui în stare de arest nu va

depăşi 10 zile, conform alin. (6) al art. 307 din CPP. Evident, în privinţa

bănuitului pot fi aplicate măsurile liberării provizorii sub control judiciar pe

cauţiune, dar aceste măsuri se vor menţine după expirarea termenului de 10 zile

numai dacă persoana va fi pusă sub învinuire de către procuror.

Cererea de eliberare provizorie trebuie să cuprindă:

a) numele, prenumele, domiciliul şi calitatea procesuală a persoanei care o

depune;

b) menţiunea cunoaşterii dispoziţiilor legii privind cazurile de revocare a

liberării provizorii;

51

c) obligaţia depunerii cauţiunii şi menţiunea cunoaşterii legii privind

cazurile de nerestituire a cauţiunii, în cazul de liberare pe cauţiune.72

Cererea depusă la administraţia locului de deţinere a persoanei se remite

instanţei de judecată competente în termen de 24 de ore. Aici prin "instanţă de

judecată competentă" se are în vedere în faza urmăririi penale judecătoria în raza

teritorială, judecătoria militară sau Curtea de Apel care examinează cauza în fond.

Legea procesuală penală nu prevede anumite termene privind verificarea

admisibilităţii cererii de liberare provizorie de către judecătorul de instrucţie; avan

însă în vedere faptul că această cerere vizează starea de libertate a învinuitului,

conchidem că trebuie examinată fără întârziere.

Astfel, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată, primind cererea de

liberare provizorie, verifică corespunderea acesteia cu prevederile art. 191, 192 din

CPP şi printr-o încheiere, respinge cererea ca inadmisibilă, fără citarea părţilor,

dacă nu sunt întrunite condiţiile formale prevăzute de lege. Pentru a verifica

corespunderea cererii de liberare provizorie cu condiţiile prevăzute de alin. (1), (2)

ale art. 191 din CPP sau, după caz, cu alin. (1) şi (2) ale art. 192 din CPP,

judecătorul de instrucţie sau instanţa urmează să se informeze în acest sens. Deşi

legea nu prevede expres în ce mod o pot face, conchidem că procurorul urmează

să prezinte informaţia necesară în ordinea prevăzută de alin. (4) al art. 311 din

CPP, care se aplică prin analogie. Potrivit alin. (2) al art. 310 din CPP, dacă cererea

corespunde cerinţelor prevăzute de lege şi este depusă de către bănuit, învinuit,

judecătorul de instrucţie decide admisibilitatea cererii şi fixează data soluţionării

acesteia, cu citarea părţilor. Dacă cererea corespunde cerinţelor prevăzute de lege,

dar este depusă de către soţul, rudele apropiate ale bănuitului, învinuitului, atunci

judecătorul de instrucţie dispune aducerea bănuitului, învinuitului, cerându-i să

consemneze însușirea de către el a cererii, apoi decide admisibilitatea acesteia.

Conform alin. (4) al art. 310 din CPP, la deciderea admisibilităţii cererii de

eliberare provizorie pe cauţiune, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de

judecată stabileşte şi cuantumul cauţiunii, încunoștințând despre aceasta persoana

72 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.309, alin. (2) şi (3);

52

care a depus cererea. După prezentarea dovezii de depunere a cauţiunii pe contul

instanţei judecătoreşti, aceasta fixează termenul pentru soluţionarea cererii.

Examinarea cererii de liberare provizorie se face potrivit alin. (5) al art. 310

din CPP cu participarea procurorului, bănuitului, învinuitului, apărătorului şi

reprezentantului lui legal, precum şi a persoanei care a depus cererea. Soluţionarea

cererii se face după ascultarea persoanelor prezente.

Copia de pe încheiere sau, după caz, un extras din încheiere se trimite

administraţiei locului de deţinere a bănuitului, învinuitului sau inculpatului,

precum şi organului de poliţie în raza teritorială a căruia locuieşte cel liberat

provizoriu.

Încheierea privind liberarea provizorie se execută din momentul pronunţării,

iar bănuitul, învinuitul sau, după caz, inculpatul arestat preventiv se eliberează

imediat din sala şedinţei de judecată.

În cazul când procurorul prezintă date suplimentare privind posibilitatea

reală de survenire a consecinţelor negative prevăzute la alin. (2) al art. 191 din

CPP, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată poate respinge

cererea de liberare provizorie ca neîntemeiată. în cazul dat, dacă cauţiunea a fost

deja depusă, se va dispune restituirea ei prin încheierea de respingere a cererii de

liberare provizorie pe cauţiune. Potrivit art. 311 din CPP, încheierea judecătorului

de instrucţie privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii poate fi

atacată cu recurs în termen de 3 zile de la data adoptării de către procuror, bănuit,

învinuit, apărătorul sau reprezentantul său legal. Recursul se depune direct la

instanţa ierarhic superioară (Curtea de Apel), prin intermediul instanţei

judecătoreşti care a adoptat încheierea ori prin intermediul administraţiei locului de

deţinere87.

2.3.Ridicarea provizorie a permisului de conducerea mijloacelor de transport

Măsura preventivă ridicarea provizorie a permisului de conducere a

mijloacelor de transport se aplică în scopul executării eficiente a pedepsei penale

prevăzute de articolul 65 Cod penal “Privarea dreptului de a ocupa anumite

53

funcţii sau de a exercita o anumită activitate” precum şi pentru prevenirea

săvârșirii de noi infracţiuni cu utilizarea mijloacelor de transport.

Măsura preventivă ridicarea provizorie a permisului de conducere a

mijloacelor de transport se deosebeşte de pedeapsa penală privarea dreptului de a

conduce mijloacele de transport prin faptul că cea din urmă se calculează de la data

rămânerii definitive a hotărârii sau din momentul executării pedepsei principale

potrivit articolului 65 aliniatul 4 Cod penal, prin urmare ridicarea provizorie a

permisului de conducere a mijloacelor de transport se aplică până la intrarea în

vigoare a sentinţei, iar durata acestei măsuri preventive nu se include în termenul

pedepsei penale complementare privarea dreptului de a conduce mijloacele de

transport şi respectiv nu se deduce din durata acesteia. Dar instanţa de judecată la

stabilirea pedepsei penale complementare poate lua în consideraţie timpul cât

învinuitului (inculpatului) i s-a ridicat provizoriu permisul de conducere.

Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport ca

măsură preventivă se deosebeşte de contravenţională – ridicarea permisului de

conducere prin faptul că în cazul celei din urmă conducătorului i se eliberează un

permis provizoriu de conducere a mijlocului de transport până la adoptarea deciziei

definitive privind aplicarea sancţiunii contravenţionale.

Măsura preventivă în cauză se aplică atât pentru infracţiunile din domeniul

transporturilor prevăzute de capitolul XII al Codului Penal care prevăd pedeapsa

complementară privarea dreptului de a conduce mijloacele de transport, cât şi în

cazurile când această pedeapsă nu este prevăzută expres precum şi pentru oricare

alte infracţiuni, care respectiv legea penală nu prevede astfel de pedeapsă

complementară, dar s-a utilizat mijlocul de transport la săvârșirea acestor

infracţiuni.

În faza urmăririi penale măsura ridicării provizorii a permisului de

conducere a mijloacelor de transport se dispune de către judecător de instrucţie la

demersul motivat al procurorului, iar în faza judecării cauzei de către instanţa de

judecată din oficiu sau la demersul procurorului. În faza urmăririi penale procedura

examinării demersului procurorului privind aplicarea şi contestarea acestei măsuri

54

este similară cu modul prevăzut de articolele 302, 308, 311, 312, care se aplică

corespunzător.

Măsura ridicării provizorii a permisului de conducere a mijloacelor de

transport se aplică ca măsură complementară împreună cu o măsură preventivă de

regulă neprivativă de libertate.

Despre executarea încheierii privind ridicarea provizorie a permisului de

conducere poliţia rutieră de la locul de trai al învinuitului (inculpatului) va înştiinţa

judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată.

2.4.Transmiterea sub supraveghere a militarului

Aplicarea acestei măsuri preventive este posibilă faţă de toţi militarii, dar va

fi realizat un regim de supraveghere eficient numai în privinţa militarilor ce-şi

satisfac serviciul militar în termen în baza obligaţiunii militare ce se află nemijlocit

sub supravegherea comandamentului militar. Faţă de militarii angajaţi prin

contract, în serviciul militar e posibilă aplicarea acestei măsuri în cazul aflării

acestora în regim de cazarmă. Totodată această măsură poate fi aplicată şi în

privinţa supuşilor militari în timpul concentrărilor precum şi persoanelor ce

satisfac serviciul militar de scurtă durată. Această măsură preventivă se poate

aplica şi faţă de studenţii din instituţiile de învățământ militar. În conformitate cu

legislaţia, instruirea în instituţiile de învățământ militar este considerată serviciu

militar.73

Prin urmare, comandantul unităţii militare nu este în drept să renunţe de la

exercitarea supravegherii învinuitului (inculpatului) militar.

Executarea supravegherii asupra militarului este înfăptuită de comandantul

nemijlocit (comandantul de companie) în subdiviziunea căreia îşi satisface

serviciul militar învinuitul (inculpatul). Pentru exercitarea obligaţiilor sale asupra

militarului luat sub supraveghere, comandantul unităţii militare este în drept să

aplice faţă de învinuit (inculpat) militar în termen măsurile de pedeapsă

disciplinară prevăzute de articolul 46 al Legii cu privire la aprobarea

73 Legea Republicii Moldova nr. 1245 „cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei” din 18 iulie 2002 publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2137-138 din 10.10.2002, art. 4;

55

Regulamentului disciplinar al Forţelor Armate din 13 martie 1996 (monitorul

Oficial al Republicii Moldova nr.46-47 din 11.07.1996).

a. Observaţie;

b. Mustrare;

c. Mustrare aspră;

d. Neacordarea permisei cuvenite din amplasamentul unităţi;

e. Numirea peste rând de serviciu (cu excepţia serviciului de gardă şi de

alarmă) sau la munci de gospodărie;

f. Ţinerea la arest de până la 10 zile;

g. Retrogradarea din funcţie;

h. Retrogradarea cu un grad;

i. Ridicarea gradului de sergent.

1. În perioada aplicării măsurii preventive, militarul transmis sub

supraveghere de regulă este antrenat în munci de gospodărie sau alte activităţi

fără dreptul de a purta armă fiind în permanenţă însoţit de alţi militari.

2. Pentru sustragerea de la urmărirea penală sau judecată, săvârșirea

acţiunilor ce împiedică aflarea adevărului sau a altor infracţiuni de către învinuit

(inculpat) se dispune înlocuirea supravegherii cu măsura arestării preventive

conform legii.

3. Comandantul unităţii şi comandanţii inferiori care nu au luat măsurile

corespunzătoare pentru prevenirea consecinţelor prevăzute de aliniatul 5 al

prezentului articol poartă răspundere disciplinară potrivit Regulamentului

disciplinar al Forţelor Armate.

2.5.Transmiterea sub supraveghere a minorului

Măsura transmiterii sub supraveghere a minorului este similară garanţiei

personale prevăzute articolul 179, reieşind din faptul că se dispune numai la

cererea unui din părinte tutore, curator sau o altă persoană demnă de încredere,

precum şi de către conducătorul instituţiei de învățământ speciale unde învaţă

minorul, cu excepţia, că acordul minorului pentru aplicarea acestei măsuri nu este

necesar.

56

Prin termenul de “Instituţie de învățământ specială” se are în vedere

instituţia de învățământ şi de reeducare sau instituţia curativă şi de reeducare

unde este internat minorul prin sentinţa instanţei judecătoreşti ca măsură de

constrângere cu caracter educativ potrivit articolelor 54, 93, 104 Cod penal sau în

baza hotărârii judecătoreşti.74

Măsura preventivă transmiterea sub supraveghere a minorului se deosebeşte

de măsura de constrângere cu caracter educativ prevăzută de articolul 104 aliniatul

1 pct. b) Cod penal “încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor,

persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat” după scop şi

durată, deşi regimul de supraveghere a minorului este similar în ambele cazuri.

Pe lângă informaţia de la autoritatea tutelară, procurorul sau instanţa de

judecată poate solicita informaţie şi de la alte organe de stat privind capacitatea

persoanelor arătate la aliniatul 1 al acestui articol de a exercita supravegherea

asupra minorului. Copia ordonanţei sau încheierii privind aplicarea acestei măsuri

se înmânează învinuitului (inculpatului) minor şi persoanei care şi-a asumat

obligaţia de a exercita supravegherea.

Potrivit articolului 477 procurorul sau instanţa de judecată au obligaţia să

discute posibilitatea aplicării acestei măsuri, dacă părinţii, tutorii, curatorii şi alte

persoane nu au înaintat cerere de transmitere sub supraveghere a minorului. În

cazul refuzului persoanelor de a exercita supravegherea minorului procurorul sau

instanţa de judecată decide aplicarea altei măsuri preventive.

Cererea de transmitere sub supraveghere a minorului bănuit, învinuit sau

inculpat după conţinut este similară cererii de acordare a garanţiei personale.

După verificarea capacităţii de a exercita supravegherea minorului,

procurorul sau instanţa de judecată înştiinţează persoana despre esenţa faptei

penale imputate învinuitului (bănuitului) şi despre obligaţii şi consecinţele

încălcării acestei măsuri atât pentru părinţi şi alte persoane cât şi pentru minori,

fapt consemnat în procesul verbal prin semnătura acestora.

74 Legea RM Nr. 338 „privind drepturile copilului”, din  15.12.1994, publicat la data de 02.03.1995 în Monitorul Oficial Nr. 013, art. Nr. 127, promulgată la data de 15.12.1994;

57

Pentru nerespectarea obligaţiilor de către persoanele cărora le-au fost

transmise sub supraveghere minorul judecătorul de instrucţie sau instanţa de

judecată poate aplica o amendă la demersul persoanei ce efectuează urmărirea

penală sau a procurorului, iar în faza de judecată din oficiu.

Încheierea judecătorului de instrucţie poate fi atacată cu recurs în termen de

3 zile, potrivit articolelor 302, 312, iar împotriva încheierii instanţei de judecată

poate fi exercitat recurs potrivit articolelor 437-449.

Măsura preventivă transmiterea sub supraveghere a minorului se aplică până

la soluţionarea definitivă a cauzei penale. Dacă în cursul procesului penal

învinuitul (inculpatul) atinge vârsta de 18 ani măsura preventivă respectivă poate fi

menţinută în continuare dacă nu apar temeiuri de revocare sau înlocuire a

măsurilor preventive. Totodată măsura supravegherii minorului poate fi înlocuită

cu alte măsuri preventive la cererea de renunţare de la exercitarea acestor obligaţii

a părinţilor, tutorilor, curatorilor sau altor persoane, invocându-se motive

întemeiate.

Actualmente, în practica organelor de drept, transmiterea minorilor sub

supraveghere nu este aplicată atît de frecvent cum ne-am dori. Acest lucru poate fi

explicat, în special, prin următoarele:

- lipsa, în unele cazuri, a incapacităţii părinţilor sau a altor reprezentanţi legali

de a garanta un comportament adecvat al bănuitului, învinuitului minor;

- absenţa persoanelor care ar risca să-şi asume răspunderea pentru

supravegherea bănuitului, învinuitului minor, în cazurile în care acest lucru nu

poate fi exercitat de către reprezentanţii legali;

- lipsa dorinţei de a-şi asuma careva obligaţii care ar genera din exercitarea

supravegherii;

- suprasolicitarea ofiţerului de urmărire penală, fapt care îl împiedică de a

opera adecvat în vederea depistării persoanelor capabile de a exercita o

supraveghere dorită, eficientă asupra bănuitului, învinuitului minor.75

75 Багаутдинов Ф. Ювеналъная юстиция начинается с предварительного следствия. Российская Юстиция, 2002, № 9, p.p.43-44;

58

Reieşind din analiza situaţiei create, nu rare sînt cazurile în care lipseşte

motivarea argumentată a imposibilităţii de aplicare a măsurii preventive în forma

transmiterii sub supraveghere.

În cazul constatării şi stabilirii de către ofiţerul de urmărire penală a refuzului

persoanei de a exercita supravegherea bănuitului, învinuitului minor, în materialele

dosarului, aproape în toate cazurile lipseşte forma scrisă, ea fiind una de

documentare a refuzului.

Din păcate, atâta timp cît specializarea ofiţerilor de urmărire penală în cauzele

minorilor nu este realizată adecvat, problema lichidării lacunelor nominalizate va fi

cu desăvîrşire dificilă.

Anumite dificultăţi apar şi în cazul analizei conţinutului art.477 alin.1 din

CPP al Republicii Moldova. În special, nu este clară procedura examinării

chestiunii privind posibilitatea transmiterii bănuitului, învinuitului minor sub

supraveghere. De asemenea, nu este clar determinat cercul subiecţilor care ar

participa la soluţionarea acestei chestiuni şi, respectiv, forma procesuală pe care

urmează să o îmbrace actul respectiv.

În opinia mea şi a altor cercetători , renunţarea la măsura transmiterii sub

supraveghere a bănuitului, învinuitului minor în favoarea altor măsuri preventive,

în special a arestului, trebuie argumentată în mod obligatoriu de fiecare dată. Este

necesar a motiva de ce se optează anume în favoarea arestului, dar numai cu

indicarea materialelor din dosar care ar genera obligativitatea şi eficienţa aplicării

anume a acestei măsuri preventive (adică a arestului). În acest fel se va respecta

principiul contradictorialităţii, conform căruia, bănuitul, învinuitul minor şi

reprezentanţii acestora au dreptul să ia cunoştinţă cu acele materiale ale cauzei care

sînt prezentate de partea acuzării şi să-şi exprime asupra acestora propriile opinii şi

obiecţii.

Nu este plauzibil nici faptul în care legislatorul nu fixează expres specificul

aplicării măsurii de arest în privinţa bănuitului, învinuitului minor. În literatura de

specialitate se întîlnesc opinii conform cărora starea de această natură este

59

inadmisibilă, ea constituind o încălcare substanţială a drepturilor bănuitului,

învinuitului minor.76

2.5.Garanţia personală

Garanţia personală este o măsură preventivă de influenţă psihologică din

partea garanţiilor asupra bănuitului, învinuitului sau inculpatului că acesta va

respecta următoarele obligaţii:

1) nu se va sustrage de la urmărirea penală sau judecată;

2) se va prezenta la orice citaţie;

3) nu va împiedica aflarea adevărului;

4) va comunica despre orice schimbare a domiciliului;

5) va respecta ordinea publică (nu va săvârși contravenţii sau alte

infracţiuni).

Garanţia personală se bazează atât pe încrederea garanţilor faţă de cel bănuit

sau învinuit precum şi a procurorului sau instanţei de judecată faţă de garanţi şi

persoana învinuită.

Deşi legea prevede că această măsură preventivă constă în garanţia personală

bazată pe autoritatea garanţiilor în faţa procurorului sau instanţei de judecată ea

este de natură juridică mixtă fiind completată şi cu garanţia reală, adică cu suma

bănească respectivă depusă la aplicarea acestei măsuri.

Garanţii trebuie să fie persoane demne de încredere adică să fie persoane

cunoscute cu o reputaţie iresponsabilă şi cu capacităţi reale de a influenţa pozitiv

asupra comportamentului celui bănuit sau învinuit.

Garanţia personală nu se va aplica dacă garanţii urmăresc scopul sustragerii

învinuitului de la urmărire penală sau judecată sau sânt date că cel acuzat va

împiedica aflarea adevărului.

Garanţia personală poate fi aplicată din iniţiativa învinuitului, apărătorului,

rudelor apropiate sau a garanţilor. Dar în orice caz se cere cererea scrisă a

garanţilor şi acordul persoanei în privinţa căreia se dă garanţia.

76 Гриненко А.В. Задержание и заключение под стражу должны быть не только законными и обоснованными, но и мотивированными. Журнал российского права. 2005, № 3, p.p.96-97;

60

Cererea de acordare a garanţiei se îndeplineşte de fiecare garant aparte şi

trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:

1) locul şi data întocmirii;

2) numele, prenumele, locul de muncă, domiciliul şi alte date ce

caracterizează garantul;

3) faptul că garantează prezentarea la citaţia a bănuitului, învinuitului,

inculpatului (numele, prenumele, data, anul naşterii, domiciliul, locul de muncă)

la organele de urmărire penală sau şi instanţa de judecată, precum şi respectarea

altor obligaţii. La cererea de acordare a garanţiei se anexează copia actului de

identitate a garantului precum şi a altor documente.

Suma care trebuie depusă de fiecare garant se stabileşte de către procuror sau

instanţa de judecată după soluţionarea chestiunilor prevăzute de articolul 181

aliniatul 2.

A se vedea comentariul articolului 181. Garanţii pe lângă drepturile expres

prevăzute de lege mai au şi alte drepturi care rezultă din caracterul acestei măsuri

şi anume: a) dreptul de a acorda garanţie pentru o anumită durată sau pe tot

procesul până la rămânerea definitivă a sentinţei; b) dreptul să fie restituită suma

depusă la expirarea garanţiei.

2.7.Garanţia unei organizaţii

În calitate de garant în cadrul acestei măsuri preventive pot fi organizaţiile

de stat, neguvernamentale, comerciale sau de altă natură unde de regulă activează

bănuitul, învinuitul sau inculpatul în cauză.

Garanţia unei organizaţii se aplică în aceleaşi condiţii ca şi garanţia

personală, adică numai la demersul organizaţiei şi cu acordul celui bănuit sau

învinuit.

Demersul de acordare a garanţiei va cuprinde următoarele menţiuni: 1)

denumirea şi adresa juridică a organizaţiei; 2) faptul că garantează prezentarea la

citaţia şi respectarea altor obligaţii de către bănuit, învinuit sau inculpat (numele,

prenumele, data, anul naşterii, domiciliul, locul de muncă precum şi durata luării

61

acestei garanţii. În cazul când termenul luării acestei garanţii nu este indicat se

prezumă până la intrarea în vigoare a sentinţei.

Demersul se semnează de conducătorul acestei organizaţii.

Suma bănească se stabileşte de către procuror sau instanţa de judecată în

dependenţă de caracterul organizaţiei – garant precum şi de gravitatea faptei

imputate persoanei faţă de care se ia această măsură preventivă.

Garanţia unei organizaţii nu se va aplica dacă sânt date că învinuitul se va

sustrage de la urmărirea penală sau judecată ori va împiedica aflarea adevărului.

Drepturile şi obligaţiile persoanei juridice – garant sânt exercitate de către

reprezentantul acesteia.

Garanţia personală şi garanţia unei organizaţii poate fi aplicată faţă de

învinuit (inculpat) indiferent de starea libertăţii în care se află. Astfel aceste măsuri

pot fi aplicate atât cu ocazia soluţionării chestiunii privind luarea unei măsuri

preventive faţă de cel acuzat, care se află la libertate, precum şi în cazul

soluţionării problemei prelungirii sau înlocuirii arestării preventive.

În cazul când învinuitul (bănuitul) se află la libertate procurorul prin

ordonanţă poate aplica măsura preventivă garanţia personală sau a organizaţiei. În

cazul când învinuitul (bănuitul) se află în stare de arest preventiv chestiunea

înlocuirii acestei măsuri cu măsura garanţiei persoanelor fizice sau persoanei

juridice se soluţionează de judecătorul de instrucţie prin încheiere.

În cazul inculpatului indiferent de starea de libertate măsura garanţiei se

dispune de către instanţa de judecată prin încheiere sau după caz prin sentinţă.

În cazul solicitării acordării garanţiei din partea persoanelor fizice sau

persoanei juridice procurorul sau instanţa de judecată stabileşte credibilitatea

acestora în baza documentelor anexate la cerere sau demers, iar în caz de necesitate

se va cere efectuarea unor acţiuni procesuale sau de investigaţie operativă privind

verificarea garanţiilor.

După stabilirea faptului că garanţii sânt persoane demne de încredere,

procurorul sau instanţa de judecată înştiinţează garanţii despre fapta incriminată

învinuitului (inculpatului) despre drepturile şi obligaţiile acestora precum şi

62

despre consecinţele nerespectării obligaţiilor sau renunţării nemotivate de la

garanţia asumată. Acest fapt se menţionează în procesul verbal care este semnat de

procuror, judecător după caz şi garanţi. Tot odată în procesul verbal se

menţionează faptul că învinuitul (inculpatul) este de acord să I se aplice această

măsură precum şi faptul că este cunoscut cu consecințele nerespectării obligaţiilor

procesuale ce rezultă din măsura preventivă. Prin urmare procesul verbal este

semnat şi de către învinuit (inculpat).

Odată cu întocmirea procesului-verbal procurorul şi instanţa de judecată

întocmesc ordonanţa sau încheierea de aplicare a acestei măsuri, înmânând în copie

învinuitului (inculpatului) actul respectiv.

Renunţarea de la garanţie trebuie să fie motivată şi făcută înainte de

survenirea consecinţelor ce constituie încălcări a măsurilor preventive.

Renunţarea trebuie făcută în formă scrisă înștiințând organul ce desfăşoară

procesul penal pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive. În cazul

garanţiei personale dacă un garant renunţă iar numărul garanţiilor este mai mic de

2 procurorul sau instanţa de judecată dispune revocarea sau înlocuirea acestei

măsuri anunțând garantul care n-a renunţat de la garanţie precum şi învinuitul

(inculpatul). La cerere garanţii pot fi înlocuiţi cu alte persoane garant şi cu acordul

învinuitului (inculpatului).

Renunţarea de la garanţia asumată în baza altor motive de cît cele arătate în

aliniatele 3 al articolului comentat de către procuror sau instanţă de judecată pot fi

recunoscute întemeiate şi respectiv garantului i se va restitui suma depozitată. În

caz contrar se va considera renunţarea nemotivată şi va avea consecinţele

prevăzute de aliniatul 5 al acestui articol.

Garantul este obligat să respecte toate obligaţiile prevăzute de articolul 179

aliniatul 1 în sensul asigurării unui comportament cuvenit al bănuitului,

învinuitului sau inculpatului. În cazul neprezentării nemotivate la citaţie,

sustragerii de la urmărirea penală sau judecată, împiedicării aflării adevărului sau

încălcării ordinii publice de către învinuit (inculpat) garanţii răspund solidar prin

trecerea în contul statului a sumelor depuse.

63

Renunţarea nemotivată constituie renunţarea garantului făcută cu întârziere

după încălcarea învinuitului (inculpatului) a obligaţiilor procesuale ce rezultă din

măsura preventivă, chiar dacă sânt invocate unul din motivele arătate la aliniatul 3

al acestui articol.

Garantul pentru asigurarea unui comportament respectiv este obligat să

aplice toate mijloacele neinterzise de lege de influenţă psihologică faţă de învinuit

(inculpat).

Trecerea în contul statului a sumelor depuse de garanţi se dispune în faza

urmăririi penale de către judecătorul de instrucţie în baza demersului persoanei

care efectuează urmărirea penală sau procurorului. Încheierea judecătorului de

instrucţie poate fi atacată de către părţi cu recurs în termen de 3 zile, potrivit

articolelor 302, 312 care aplică corespunzător.

În faza judecării cauzei chestiunea trecerii în contul statului a sumelor

depuse de către garanţi se soluţionează din oficiu de către instanţa de judecată care

judecă cauza prin încheiere care se include în procesul verbal al şedinţei de

judecată potrivit articolului 201 aliniatul 5, ce se aplică prin analogie. Recursul

împotriva acestei încheieri este exercitat potrivit articolelor 437-449 care se aplică

corespunzător.

§3. Garanţiile procesuale ale persoanei fizice sau juridice în cadrul procesului penal

3.1.Puterea judecătorească în calitate de garant al drepturilor omului

Ataşată idealurilor democraţiei contemporane, în care recunoaşterea şi

garantarea drepturilor omului reprezintă un element central, Republica Moldova şi

păşeşte pe drumul creării cadrului instituţional şi legislativ al unui stat de drept. Un

sistem judiciar viabil este necesar pentru a instaura o ordine publică normală, a

proteja eficient drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

În condiţiile statului democratic, justiţia regimului totalitar-autocratic şi

centralizat a fost înlocuită cu o justiţie, care operează în mod obiectiv, este bazată

pe cunoaşterea dreptului, accesibilă, transparentă, previzibilă, care protejează

proprietatea privată, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, interesele

64

legale. În mod cert, aceasta presupune schimbarea radicală a modului de elaborare

şi adoptare a legilor, a modalităţilor de aplicare a lor de către judecători, procurori,

ofiţeri de urmărire penală şi avocaţi, precum şi perceperea legilor de către public.

În această ordine de idei, un loc major revine puterii judecătoreşti, chemate să

reacţioneze prompt la orice atentate la drepturile şi libertăţile omului. Temeiul

juridic al rolului de garant al drepturilor omului atribuit puterii judecătoreşti îl

constituie articolul 20 al Constituţiei Republicii Moldova, în care se regăsesc

prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului conform cărei: "orice

persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti

competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale

legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie".77

Aceste dispoziţii, prin definiţie, trebuie să garanteze drepturile cetăţenilor

împotriva oricăror abuzuri, sancţionând pe cei vinovaţi de încălcarea legii şi

restabilind drepturile ce au fost încălcate. Cu toate că aceste lucruri par astăzi

fireşti, nu întotdeauna justiţia a avut atât de clar stabilit profitul activităţilor sale, al

sarcinilor pe care trebuia să le îndeplinească. Ideea implicării justiţiei în apărarea

drepturilor omului este, evident, o creaţie modernă, legată de însuşi conceptul

existenţei acestor drepturi.

Moldova este asigurată de autoritatea şi importanţa Constituţiei însăşi. În

esenţă aproape toate articolele din Constituţia Republicii Moldova, în care se

stabilesc drepturile şi libertăţile fundamentale, conţin stipulări directe privind

garanţiile, ocrotirea şi asigurarea lor. De exemplu, art.25 din Constituţia Republicii

Moldova:

(1)Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sânt inviolabile;

(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise

numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege;

(3) Reţinerea nu poate depăşi 72 de ore;

77 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 8, adoptată şi proclamată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 217 A(III) din 10.12.1948 la New York. Republica Moldova a aderat la Declaraţie prin Hotărârea Parlamentului nr. 217-XII din 28.07.90. Publicată în ediţia oficială „Tratate internaţionale, la care Republica Moldova este parte", 1998, vol. I;

65

(4) Arestarea se face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru o

durată de cel mult 30 de zile etc.

În condiţiile separaţiei puterilor, - judecătorii pentru a-şi putea îndeplini

sarcinile de mare răspundere ce le revin, trebuie să fie independenţi şi să se supună

numai legii. Ei activează numai în limitele sistemului instanţelor judecătoreşti,

acestea fiind singurele autorităţi publice chemate să înfăptuiască justiţia în stat cu

sprijinul procuraturii, organelor de anchetare şi a avocaturii. Se poate afirma că

protecţia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor statului vor fi garantate de organele

judiciare.

Potrivit reglementărilor procesuale democratice, împotriva hotărârilor

judecătoreşti, părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de

atac în condiţiile legii. Pentru a păstra ordinea şi disciplina în timpul desfăşurării

dezbaterilor judiciare şi pentru a evita incidente nedorite, Constituţia prevede că

instanţele judecătoreşti dispun de o poliţie care este pusă în serviciul lor.

Ca organ autonom în sistemul jurisdicţional există Procuratura. Ea apără

ordinea legală, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, contribuie la exercitarea justiţiei,

referitor la aplicarea măsurilor preventive în condiţiile legii. Prin activitatea sa

procuratura contribuie la asigurarea supremaţiei legii, executarea ei exactă şi

uniformă în scopul consolidării legalităţii şi apărării drepturilor şi libertăţilor

cetăţenilor de către organele administraţiei publice, de către persoanele juridice şi

fizice şi asociaţiilor lor. Principalele sale atribuţii constau în:

1. efectuarea urmăririi penale sau supravegherea modalităţii de aplicare a

măsurilor preventive;

2. sesizarea instanţelor judecătoreşti sau autorizarea aplicării unei măsuri

preventive;

3. exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege,

4. participarea la judecarea cauzelor,

5. exercitarea căilor de atac în privinţa recursurilor împotriva hotărârilor

privind măsura arestării preventive,

66

6. supravegherea respectării legii în activitatea de punere în aplicare a

măsurilor preventive etc.

O importantă măsură procesuală care dă expresie respectului drepturilor

omului o constituie recunoaşterea dreptului de apărare a învinuitului, inculpatului

şi celorlalte părţi,pe toată desfăşurarea procesului penal inclusiv şi la aplicare uneia

dintre masurile preventive. Organele judiciare sunt obligate să asigure deplina

exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege.

În tot cursul procesului penal la aplicare măsurilor de constrângere, părţile au

dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Persoana care

efectuează cercetarea penală, anchetatorul, procurorul şi instanţa de judecată au

obligaţia să-i asigure posibilitatea bănuitului, învinuitului sau inculpatului de a se

apăra cu mijloacele şi metodele stabilite de lege, precum şi protecţia drepturilor lor

personale şi patrimoniale.

Doar în prezenţa avocatului sunt aduse motivele aplicării măsurilor preventive

şi a învinuirii. Orice amestec în activitatea persoanelor care exercită apărarea în

limitele prevăzute este inadmisibil şi se pedepseşte prin lege.

Pe linia apărării şi garantării respectului pentru drepturile omului în timpul ,

Codul de procedură penală a Republicii Moldova prevede, că nici o persoană nu

poate fi reţinută, nici supusă unei forme de restrângere a libertăţii, decât în

cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Persoana împotriva căreia s-a luat

măsura arestării preventive are dreptul de a se adresa instanţei competente, iar dacă

măsura preventivă a fost luată în mod ilegal, are dreptul la repararea pagubei

suferite. Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată

trebuie tratată cu respectul demnităţii umane, fiind pedepsită de lege supunerea la

torturi ori la tratamentele cu cruzime, inumane sau degradante.

Potrivit prevederilor Codului de procedură penală a Republicii Moldova,

poate declara apel şi orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate

printr-o măsură sau prin acte ale instanţei. Această reglementare vădeşte concepţia

legiuitorului de a nu limita sfera titularilor apelului numai la subiecţii procesuali

care au participat în cauza penală, lăsând posibilitatea, în mod practic, oricărei

67

persoane vătămate în drepturile sale, prin desfăşurarea procesului penal, să ceară

anularea actului sau măsurii dispuse de instanţă şi prin care i-au fost prejudiciate

interese legitime.

3.2.Recursul împotriva hotărârilor privind măsurile preventive (arestul

preventiv)

Potrivit art. 5 §4 al Convenţiei Europene Pentru Apărarea Drepturilor

Omului Şi A Libertăţilor Fundamentale, "orice persoană privată de libertate prin

arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, care să se

pronunţe în cel mai scurt timp asupra legalităţii detenţiei şi să ordone eliberarea

dacă detenţia persoanei este ilegală".

În acest sens Constituţia Republicii Moldova, alin. (4) al art. 25 prevede că

asupra legalităţii mandatului de arestare se poate depune recurs, în condiţiile legii,

în instanţa ierarhic superioară. De fapt, art. 311 din CPP prevede recursul

împotriva încheierii judecătorului, dar, evident, este îndreptat şi împotriva

mandatului.

Astfel, conform alin. 1 al art. 311 din CPP, recursul împotriva încheierii

judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea arestării preventive,

privind prelungirea sau refuzul prelungirii arestării preventive se depune de către

procuror, bănuit, învinuit, apărătorul său, reprezentantul său legal în instanţa

ierarhic superioară (Curtea de Apel), direct sau prin intermediul instanţei

(judecătoriei) care a adoptat încheierea ori prin intermediul administraţiei locul lui

de deţinere, în termen de 3 zile de la data adoptării încheierii.

Administraţia locului de detenţie, primind recursul, este obligată să-l în

registrele şi imediat să-l expedieze conform competenţei, aducând faptul la

cunoştinţa procurorului.

Instanţa de recurs, primind recursul, solicită de la procuror materialele ce

confirmă necesitatea aplicării arestării preventive sau a prelungirii duratei ei

Procurorul este obligat să prezinte în instanţă judecătorească materialele

respective în decurs de 24 de ore din momentul primirii de la administraţia locului

de deţinere a bănuitului, învinuitului a informaţiei despre recursul înaintat sau din

68

momentul solicitării instanţei de a i se prezenta materialele ce confirmă necesitatea

aplicării sau prelungirii arestării preventive, alin. (4) al art. 311 din CPP. Având în

vedere caracterul definitiv al încheierilor judecătorului de instrucţie care se execută

imediat, potrivit art. 307, 308 din CPP, recursul depus nu suspendă acţiunea

acestor hotărari106.

Potrivit art. 312 din CPP, recursul împotriva încheierilor judecătorului de

instrucţie privind arestarea preventivă se examinează intr-un complet format din 3

judecători în decurs de 3 zile din momentul primirii lui.

Controlul judiciar privind legalitatea arestării se efectuează în şedinţă

închisă, cu participarea procurorului, bănuitului, învinuitului, apărătorului şi a

reprezentantului lui legal. Neprezentarea bănuitului, învinuitului care nu este privat

de libertate şi a reprezentantului lui legal, care au fost citaţi în modul prevăzut de

lege, nu împiedică examinarea recursului (alin. (3) al art. 312 din CPP).

La deschiderea şedinţei de judecată în instanţa de recurs preşedintele anunţă

ce recurs va fi examinat, concretizează dacă persoanelor prezente la şedinţă le sunt

clare drepturile şi obligaţiile lor. După aceea recurentul, dacă participă la şedinţă,

argumentează recursul, apoi sunt audiate celelalte persoane prezente la şedinţă

(alin. (4) al art. 312 din CPP).

În urma controlului judiciar efectuat, instanţa de recurs pronunţă una din

următoarele decizii:

1) admite recursul prin:

a. anularea arestării preventive dispuse de judecătorul de instrucţie sau

anularea prelungirii duratei acesteia şi dacă este cazul, eliberarea persoanei de sub

arest;

b. aplicarea măsurii arestării preventive care a fost respinsă de judecătorul de

instrucţie, cu eliberarea mandatului de arestare sau aplicarea unei alte măsuri

preventive la alegerea instanţei de recurs, însă nu mai aspră decât cea solicitată în

demersul procurorului, sau cu prelungirea duratei arestării preventive.

2) respinge recursul.

69

Verificând legalitatea aplicării sau a refuzului de a aplica măsura preventive

sub formă de arest, instanţa de recurs este obligată să controleze temeinicia

hotărârii judecătoreşti adoptate, însă nu este în drept să dea o apreciere probelor

care vor fi obiect de examinare de către instanţa de judecată la stabilirea vinovăţiei

sau nevinovăţiei persoanei.

La anularea încheierii despre refuzul de aplicare a măsurii preventive sub

formă de arest şi despre stabilirea măsurii preventive sub formă de arest cu

indicarea duratei ţinerii sub arest în decizia instanţei de recurs este necesar să se

indice data şi ora de la care se calculează durata arestului107.

Potrivit alin. (6) al art. 312 din CPP, în cazul în care în şedinţă de judecată

nu au fost prezentate materialele ce confirmă legalitatea aplicării arestării

preventive sau prelungirea duratei ei, instanţa de recurs pronunţă decizia de anulare

măsurii preventive sau, după caz, de neprelungire a duratei ei sau eliberează

persoana reţinută sau arestată.

Copia de pe decizia instanţei de recurs sau după caz, mandatul de arestare

se înmânează procurorului şi bănuitului, învinuitului imediat, iar dacă a fost

pronunţată o decizie prin care a fost anulată măsura preventivă sau anulată

prelungirea duratei acesteia, copia de pe decizie se expediază în aceeaşi zi la locul

de deţinere a persoanei arestate sau, respectiv, la secţia de poliţie de la locul de trai

al bănuitului, învinuitului. Dacă persoana în privinţa căreia a fost anulată arestarea

preventivă ori care a fost eliberată provizoriu, participă la şedinţa de judecată, ea se

eliberează imediat din sala şedinţei de judecată.

În caz de respingere a recursului, examinarea unui nou recurs privind aceeaşi

persoană în aceeaşi cauză se admite la fiecare prelungire a duratei arestării

preventive.78

Decizia instanţei de recurs este definitivă, dar poate fi atacată cu recurs in

anulare, potrivit alin. (2) al art. 453 din CPP, numai dacă este contrară legii.

Potrivit alin. (2) al art. 329 din CPP, este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs separat numai încheierea instanţei de judecată privind aplicarea arestării

78 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14.03.2003, Monitorul Oficial 104-110/447, 07.06.2003, art.312, alin.(8);

70

preventive faţă de inculpat, în termen de 3 zile, în instanţa ierarhic superiori a

(Curtea de Apel sau, după caz, Curtea Supremă de Justiţie). Recursul se

examinează în ordinea prevăzută de art. 312 din CPP

3.3.Dreptul persoanei reţinute sau arestate la măsuri de ocrotire

La examinarea chestiunii privind aplicarea măsurii reţinerii, arestării

preventive, arestării la domiciliu sau internării persoanei într-o instituţie medicală,

conform art.152 CPP, organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie şi

instanţa de judecată, după caz, au obligaţia să stabilească dacă în urma aplicării

măsurilor privative de libertate faţă de bănuit, învinuit, inculpat nu rămân fără

supraveghere minorii, persoanele iresponsabile, bolnave, cu vârsta înaintată, care se

aflau în îngrijirea acestora.

Înştiinţarea organelor competente să înfăptuiască măsuri de ocrotire se va face

imediat după aplicarea măsurilor privative de libertate sau prin dispoziţie.

La cererea rudelor sau cu acordul rudelor, precum şi cu acordul minorilor,

persoanelor cu vârsta înaintată sau bolnave, pot fi lăsate sub îngrijirea acestora,

informându-se şi autoritatea tutelară.

În cazul lipsei rudelor sau imposibilităţii de a acorda îngrijire de către acestea,

organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa de

judecată dispune luarea măsurilor de tutelă, de asistenţă medicală sau socială de

către organele competente de stat la locul de trai al persoanelor rămase fără

supraveghere.

La cererea persoanei private de libertate şi din contul ei se asigură gestionarea

bunurilor rămase fără supraveghere de către rude sau alte persoane apropiate. în

lipsa acestora, bunurile urmează a fi supravegheate şi gestionate de organele de stat

prin dispoziţia organului care a aplicat măsura privativă de libertate.

Faţă de partea vătămată măsurile privative de libertate procesual-penale nu se

aplică. În alin.4 art.189 CPP se are în vedere situaţia când partea vătămată a decedat

ca rezultat al acţiunilor criminale sau a devenit incapabilă şi au rămas fără

supraveghere persoane şi bunuri, care necesită luarea măsurilor de ocrotire.

Modalitatea informării persoanei private de libertate despre luarea măsurilor

71

de ocrotire poate fi în scris sau verbal, prin telefon.

Măsurile de ocrotire se aplică pe durata măsurilor privative de libertate. În

cazul când bănuitul, învinuitul sau inculpatul este eliberat din stare de reţinere sau

arest preventiv, organele de urmărire penală sau după caz, instanţa de judecată va

anunţa organele de stat, care exercită măsurile de ocrotire, despre încetarea acestor

măsuri.

3.4.Obligaţiile administraţiei instituţiilor de deţinere a persoanelor reţinutesau arestate

Bănuitul, învinuitul sau inculpatul arestat, indiferent de faptul dacă

colaborează sau nu cu organele de urmărire penală, are dreptul la securitate

personală. Astfel, în cazul apariţiei vreunui pericol pentru viaţa şi sănătatea

prevenitului, acesta este în drept să prezinte colaboratorului locului de arest

preventiv o cerere de a fi transferat într-o încăpere unde pericolul dat lipseşte.

În cazul respectiv, persoana cu funcţie de răspundere este obligată să ia

măsuri urgente pentru a transfera prevenitul intr-un loc nepericulos. În

conformitate cu legislaţia în vigoare, faţă de persoanele arestate preventiv pot fi

aplicate şi alte măsuri de protecţie de stat.79 Refuzul administraţiei de a lua măsuri

de protecţie în privinţa prevenitului poate fi atacat la procuror, care are obligaţia să

exercite controlul legalităţii aflării persoanelor în locurile de detenţie.

Administraţia instituţiei de deţinere a persoanelor reţinute sau arestate este

obligată:

1) să asigure securitatea persoanelor deţinute, să le acorde protecţia şi

ajutorul necesar;

2) să asigure persoanelor deţinute accesul la asistenţă medicală

independentă;

3) să înmâneze în aceeaşi zi persoanelor deţinute copii de pe documentele

procesuale parvenite în adresa lor;

4) să asigure înregistrarea plângerilor şi a cererilor persoanelor deţinute;

79 Legea RM „privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal” din 28 ianuarie 1991, art. 15;

72

5) să trimită, în aceeaşi zi, plângerile şi alte cereri ale persoanelor deţinute

adresate instanţei de judecată, procurorului sau altor colaboratori ai organului de

urmărire penală, fără a le supune controlului şi cenzurii;

6) să întocmească un proces-verbal privind refuzul persoanei deţinute de a fi

adusă în instanţă;

7) să admită întrevederi libere ale persoanei deţinute cu apărătorul,

reprezentantul său legal, mediatorul, în condiţii confidenţiale, fără a limita

numărul şi durata întrevederilor;

8) să asigure aducerea persoanei deţinute la organul de urmărire penală

sau la instanţă la timpul indicat de acestea;

9) să asigure, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei,

posibilitatea de a exercita acţiuni procesuale cu participarea persoanei deţinute la

locul deţinerii;

10) în baza hotărârii organului de urmărire penală sau a instanţei, să

transfere persoana deţinută în alt loc de deţinere, precum şi să exercite şi alte

cerinţe ale acestui organ în măsura în care acestea nu contravin regimului de

deţinere stabilit prin lege;

11) cu 7 zile pană la expirarea termenului de deţinere a persoanei, să

informeze despre aceasta organul respectiv;

12) să elibereze imediat persoanele deţinute fără hotărârea judecătorului

precum şi în cazul expirării termenului de deţinere fixat de judecător;

13) să înmâneze persoanei eliberate certificat conform prevederilor art. 174

alin. (3) CPP, care prevede că la eliberarea persoanei reţinute I se înmânează

certificat în care se menţionează de către cine a fost reţinută, locul şi timpul

reţinerii, temeiurile şi timpul eliberării (art. 187 CPP).

Eliberarea persoanei aflate sub arest preventiv se face de către şeful locului de

arest preventiv în temeiul hotărârii judecătorului de instrucţie sau a instanţei de

judecată. La expirarea termenului de ţinere sub arest, eliberarea persoanei aflate

sub arest preventiv se face în temeiul deciziei şefului locului de arest preventiv.

Hotărârea judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată cu privire la

73

eliberarea persoanei aflate sub arest preventiv urmează a fi executată imediat după

primirea ei la locul de arest preventiv (art. 330 Cod de executare al RM).

Persoanelor eliberate de sub arest li se înmânează actele, lucrurile, banii păstraţi în

conturile personale în instituţia dată.

CAPITOLUL 3. PRACTICA JUDICIARĂ şi ELEMENTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND MĂSURILE PREVENTIVE

§ 1. Jurisprudenţa internaţională privind aplicarea unor măsurilor preventive: aspecte comparative

Specificul arestului preventiv în România

Conform alin. secund al art. 148 CPP al României, în cazurile prevăzute la

alin.1, lit. a-e, măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luata numai daca

pedeapsa prevăzuta de lege este detențiunea pe viața sau închisoare mai mare de 4

ani.  

          Măsura arestării preventive poate fi luata, indiferent de faza procesului penal,

numai de către judecător.

          Pentru garantarea regulilor de baza ale procesului penal trebuie să existe

anumite condiții de forma.80

Astfel, o prima condiție este începerea urmăririi penale, moment ce determină

limita în timp a declanșării procesului penal precum şi poziția procesuala a

participanților, fixându-le drepturile şi obligațiile procesuale. Pentru arestarea

inculpatului trebuie pusa în mișcare acțiunea penala.

          O alta condiţie a arestării preventive este ascultarea învinuitului sau

inculpatului, condiţie necesara şi în cazul arestării învinuitului chiar daca art. 150

80 Ion Neagu, Drept Procesual Penal, Bucuresti 2006, Ed.Global Lex, p. 45;

74

CPP al României se refera numai la ascultarea inculpatului. Excepția acestei condiţii

este situația în care învinuitul sau inculpatul este dispărut, se afla în străinătate ori se

sustrage de la urmărire sau de la judecata ori se afla în stare de reținere sau arestare

preventiva (prev. de art.146 CPP al României - arestarea învinuitului) şi din cauza

stării sănătăţii ori din cauza de forța majora sau stare de necesitate nu poate fi adus în

fata judecătorului. În acest caz prezenta apărătorului învinuitului sau inculpatului este

obligatorie.

          Prezenta procurorului şi a apărătorului sunt obligatorii.

          Actul prin care se ia măsura arestării preventive este hotărârea (încheiere

motivata) instanței de judecata căreia i-ar reveni competenta sa judece cauza în fond

sau al instanței corespunzătoare în a cărei circumscripție se afla locul de detenție

daca învinuitul sau inculpatul este arestat în alta cauza.

          În codul de procedura penala sunt prevăzute ca modalităţi ale arestării

preventive arestarea învinuitului şi arestarea inculpatului, în funcție de faza procesului

penal în care se dispune aceasta măsura.

Arestarea preventiva a învinuitului

          Arestarea învinuitului în cursul urmăririi penale ( măsură preventiva rar

întâlnita în practica instanțelor judecătorești) se poate dispune fata de persoana fata de

care se efectuează urmărirea penala, atât timp cât timp nu a fost pusa în mișcare

acțiunea penala.

          Măsură preventiva se dispune la propunerea scrisa şi motivata a procurorului

care supraveghează cercetarea penala sau efectuează urmărirea penala, propunere care

trebuie sa fie precedata de ascultarea învinuitului în prezenta apărătorului ales sau din

oficiu.

          Arestarea preventiva a învinuitului se dispune prin încheiere în care se specifica

concret temeiurile care justifica luarea măsurii şi se fixează durata acesteia.

          Judecătorul emite totodată şi un mandat de arestare care trebuie sa cuprindă:

instant care a dispus luarea măsurii arestării, numele, prenumele şi calitatea persoanei

care a emis mandatul învinuitului, arătarea faptei care formează obiectul învinuirii şi

75

denumirea infracţiunii, numele şi prenumele învinuitului, durata arestării şi

semnătura judecătorului.

          Arestarea preventiva a învinuitului nu poate depăși 10 zile.

          Măsură arestării preventive a învinuitului poate fi luata şi de către instant de

judecata în situația în care învinuitul săvârşeşte o infracţiune în cursul judecații (art.299 CPP al României). Președintele constata aceasta fapta şi identifica persoana

în cauza, întocmind în acest sens un proces-verbal .În acest caz, instanța poate

dispune arestarea preventiva iar președintele emite un mandat de arestare învinuitului.

Despre luarea acestei masuri se face mențiune în încheierea de ședința.

          Învinuitul, procesul-verbal încheiat şi mandatul de arestare preventiva este

trimis de îndată procurorului.

Arestarea preventiva a inculpatului

          Arestarea preventiva a inculpatului este reglementata asemănător cu arestarea

preventiva a învinuitului, diferențele constând în principal de faza procesului penal în

care este luata ( după punerea în mișcare a acțiunii penale în cazul arestării preventive

a inculpatului ), durata arestării şi prelungirea acesteia.

          Astfel, arestarea preventiva a inculpatului se face în baza unui mandat emis de

către judecător pentru o durata de maxim 30 de zile, din care se scade perioada în care

acesta a fost reținut sau arestat. Prelungirea arestării se aproba motivat numai de către

instanța de judecata cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totala sa depăşească un

termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile, daca temeiurile care au determinat

arestarea iniţiala impun în continuare privarea de libertate sau au apărut temeiuri noi

care sa o justifice.

          Competenta sa soluționeze prelungirea duratei arestării preventive este instanța

de judecata căreia i-ar reveni competenta sa judece cauza în fond sau instanța

corespunzătoare în a cărei circumscripție se afla locul de detenție, daca învinuitul sau

inculpatul este arestat în alta cauza.

          Prelungirea arestării preventive se dispune pe baza propunerii motivate a

organului care efectuează urmărirea penala, propunere avizata de către procurorul care

76

exercita supravegherea şi înaintata de acesta instanței competente cu cel puțin 5 zile

înainte de expirarea duratei arestării împreuna cu o adresa motivata.

          La prelungirea arestării preventive este obligatorie prezenta procurorului, a

inculpatului şi a apărătorului acestuia, fie el ales sau desemnat din oficiu. Daca

inculpatul arestat nu poate fi adus în fata instanței, propunerea de prelungire a

arestării preventive va fi examinata în prezenta apărătorului acestuia, în lipsa sa

soluția instanței fiind lovita de nulitate.

          Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării preventive poate fi

atacata cu recurs de către procuror sau de către inculpat.

          Potrivit art.160a CPP al României, arestarea preventiva a inculpatului poate fi

dispusa în cursul judecăţii, prin încheiere, daca sunt întrunite condiţiile necesare

pentru arestarea inculpatului în faza de urmărire penala.

          Arestarea preventiva a inculpatului în cursul judecăţii nu poate depăși 60 de zile

şi poate fi menținuta daca temeiurile care au determinat arestarea iniţiala impun în

continuare privarea de libertate sau au apărut temeiuri noi care sa o justifice.

          Măsură arestării preventive a inculpatului în faza de judecata poate fi luata şi în

cazul în care inculpatul a mai fost anterior arestat în aceiași cauza sau în cursul

judecăţii însa numai daca au intervenit elemente noi care fac necesara privarea de

libertate.

          În faza de judecata instanța poate dispune arestarea inculpatului prin hotărâre,

care poate fi încheiere, sentința sau decizie.

Arestarea preventiva a minorilor

          În ceea ce privește arestarea preventiva a minorilor, legiuitorul a prevăzut

dispoziții speciale, cuprinse în art.160e-160h CPP al României.

          În cea mai mare parte arestarea preventiva a minorului se face în aceleași

condiţii cu cea a învinuitului şi inculpatului major, cu unele derogări şi completări.

II.3.1 Arestarea preventiva a minorilor între 14 şi 16 ani;

          Astfel, minorul între14 şi 16 ani trebuie sa răspundă penal ( pentru care se va

efectua expertiza medico-legala psihiatrica care sa demonstreze ca la data comiterii

faptei avea discernământ ) iar infracţiunea săvârșita sa fie pedepsita cu detențiunea pe

77

viața sau închisoarea mai mare de 10 ani ori mai mare. De asemenea, trebuie ca luarea

unei alte masuri preventive sa nu fie suficienta.

          Durata arestării preventive a învinuitului cu vârsta între 14 şi 16 ani se poate

lua pentru o durata de cel mult trei zile şi nu poate fi prelungita.

          Durata arestării preventive a inculpatului minor cu vârsta între 14 şi 16 ani este

în cursul urmăririi penale de cel mult 15 zile. Prelungirea se face în mod excepțional,

fiecare prelungire neputând depăși 15 zile. Durata arestării preventive a inculpatului

minor cu vârsta între 14 şi 16 ani în cursul urmăririi penale nu poate depășii un

termen rezonabil şi nu mai mult de 60 de zile. În mod excepţional, atunci când

pedeapsa prevăzuta de lege este detențiunea pe viața sau închisoarea mai mare de 20

de ani, arestarea preventiva a inculpatului minor între 14 şi 16 ani se poate prelungi

până la 180 de zile.                                   

Arestarea preventiva a minorilor peste 16 ani

          Inculpatul minor cu vârsta de peste 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul

urmăririi penale pentru o perioada de 20 de zile, perioada ce poate fi prelungita până

la 90 de zile, fiecare prelungire neputând depășii 20 de zile. În mod excepțional,

atunci când pedeapsa prevăzuta de lege este detențiunea pe viața sau închisoarea mai

mare de 10 de ani, , arestarea preventiva a inculpatului minor peste 16 ani se poate

prelungi până la 180 de zile.

          În cursul judecății, verificarea legalității şi temeiniciei arestării preventive a

inculpatului minor cu vârsta între 14 şi 16 ani se efectuează periodic, dar nu mai

târziu de 30 de zile, iar în cazul inculpatului minor cu vârsta mai mare de 16 ani nu

mai târziu de 40 de zile.

          La arestarea minorului este obligatorie înştiinţarea părintelui, tutorelui,

persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia se afla acesta, alte persoane pe care

minorul o desemnează, serviciul de reintegrarea sociala a infractorilor şi de

supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanța

căreia i-ar reveni sa judece în prima instanța cauza, în termen de 24 de ore. Toate

acestea se consemnează intr-un proces verbal.

78

§2. Impactul practicii C.E.D.O asupra legalităţii aplicării măsurilor preventive

2.1.Respectarea drepturilor garantate de art.5 din Convenţiecare prevede „Dreptul la libertate şi la siguranţă”

Având în vedere faptul că luarea unei măsuri preventive faţă de

învinuit/inculpat a fost şi va rămâne în continuare un subiect de controversă atât în

doctrină cât şi în literatura de specialitate, mergându-se de la contestarea totală a

legitimităţii acestor posibilităţi procesuale restrictive de libertate pană la acceptarea

lor sub rezerva dispunerii doar în condiţii stricte şi restrictive, jurisprudenţa Curţii

Europene a Drepturilor Omului este menţionată şi dezbătută pe larg în prezenta

lucrare, mai ales în ceea ce privesc noţiunile juridice impuse de C.E.D.O. statului

nostru.

Totuşi se constată că intervenţia structurilor şi organizaţiilor internaţionale

poartă un caracter subsidiar, în ultimă instanţă, atunci când mecanismele statale au

fost nesatisfăcătoare. Din punctul de vedere al protecţiei internaţionale a

drepturilor omului, răspunderea internaţională aparţine numai statelor. În acest

sens, scopul principal al structurilor internaţionale de garantare a drepturilor

omului nu este sancţionarea statelor vinovate, ci respectarea drepturilor omului,

adică restabilirea drepturilor încălcate şi repararea prejudiciilor suferite de

victime.81

Legalitatea măsurii privative de libertate presupune analiza a două condiţii: pe

de o parte, măsura să fie dispusă cu respectarea dispoziţiilor substanţiale şi

procedurale din dreptul intern şi, pe de altă parte, să fie conformă cu scopul art.5,

din Convenţia europeană de protejare a persoanei împotriva arbitrariului.

În acest context, conform art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului:

1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi

lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii

judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit

81 POTÎNGĂ A. Protecţia internaţională a drepturilor omului. În: Legea şi viaţa, 2003, nr.4, pag. 23;

79

o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l

împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia etc.

2. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful

1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a

altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are

dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul

procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure

prezentarea persoanei în cauză la audiere.

3. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are

dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze

într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa

dacă deţinerea este ilegală.

4. Orice persoană care este victimă unei arestări sau a unei deţineri în

condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii."

Prevederile legislaţiei moldoveneşti nu diferă în principiu de prevederile

normei enunţate din Convenţie. În acelaşi timp, practica aplicării normelor date la

aplicarea arestării preventive a persoanelor bănuite de săvârşirea de infracţiuni nu

totdeauna este conformă Convenţiei, şi mai şi diferă esenţial de la caz la caz chiar

şi în condiţii similare. Astfel, la examinarea demersurilor procurorilor privind

arestarea preventivă a persoanelor bănuite de săvârşirea infracţiunii înşişi bănuiţii

şi/sau apărătorii lor adeseori invocă în faţa instanţei circumstanţe ce demonstrează

netemeinicia unei asemenea cereri. Se face trimitere la faptul că persoana bănuită

sau învinuită are domiciliu permanent, loc de muncă, are o atitudine critică faţă de

fapta săvârşită, îşi asumă obligaţia să se prezinte la prima chemare a organului de

urmărire penală, să nu influenţeze martorii etc. Adică, se invocă circumstanţe

obiective care dau temei de a presupune că persoana respectivă nu se va eschiva de

la urmărirea penală şi nu va împiedica stabilirea adevărului în cauza penală.82

82 Braşoveanu D., Barbăneagră A., „Concluzii, sugestii şi propuneri asupra stării justiţiei în Republica Moldova (în baza rezultatelor monitorizării eficienţei şi calităţii actului de justiţie în contextual integrării europene, proiect realizat de Centrul de Drept al Avocaţilor de la 1 iulie până la 31 decembrie 2009)”, în revista „ Avocatul poporului”, Nr. 1-2, 2010, p. 3;

80

Însă, adeseori aceste obiecţii ale părţii apărării nu sunt examinate şi apreciate,

instanţele admiţând demersurile pornind de la faptul că persoana este bănuită de

săvârşirea unei crime grave. Faptul că nu rareori calificarea de crimă gravă a

acţiunilor făptaşului se vede de la o poştă a fi „trasă de urechi". Nu rareori şi

recursurile apărării în instanţa ierarhic superioară cu invocarea faptului că însăşi

bănuiala în săvârşirea unei crime grave şi în lipsa unor alte circumstanţe prevăzute

de lege nu este temei pentru arestul preventiv, că în ordonanţa instanţei nu este

indicat niciun temei concret pentru aplicarea unei astfel de măsuri preventive,

precum şi circumstanţele de fapt concrete care ar demonstra prezenţa acestor

temeiuri, că nu au fost combătute argumentele apărării despre necesitatea aplicării

unei măsuri preventive mai blânde, nu au efectul scontat. Or, şi în deciziile

instanţelor de recurs se face invocarea „de serviciu" a temeiului că gravitatea

infracţiunii în care este bănuită persoana ar demonstra că ea, aflându-se în libertate,

ar putea împiedica desfăşurarea normală a anchetei penale, s-ar putea ascunde de

organul de urmărire penală sau de instanţă, că ar putea influenţa sau intimida

martorii şi pătimaşii, ar împiedica stabilirea adevărului în proces etc. Şi că din

aceste motive prima instanţă corect nu a găsit temeiuri pentru a aplica o măsură

preventivă mai blândă. Astfel, şi în instanţa dată toate argumentele şi

circumstanţele obiective invocate de apărare în susţinerea acestor argumente rămân

în suspans, acestora, pur şi simplu, neatrăgându-li-se atenţie.83

În acelaşi timp, Curtea Supremă de Justiţie în Hotărârea „Despre aplicarea de

către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură penală

privind arestarea preventivă şi arestarea la domiciliu" nr.4 din 28.03.2005 a

explicat în mod expres că „examinând demersul privind aplicarea bănuitului,

învinuitului a măsurii arestării preventive, judecătorul de instrucţie, la etapa

aplicării măsurilor preventive, nu este în drept să pună în discuţie chestiunea

privind vinovăţia persoanei, căreia i se incriminează infracţiune, însă verifică dacă

83 Braşoveanu D., Barbăneagră A., „Concluzii, sugestii şi propuneri asupra stării justiţiei în Republica Moldova (în baza rezultatelor monitorizării eficienţei şi calităţii actului de justiţie în contextual integrării europene, proiect realizat de Centrul de Drept al Avocaţilor de la 1 iulie până la 31 decembrie 2009)”, în revista „ Avocatul poporului”, Nr. 1-2, 2010, p. 5;

81

există probe suficiente şi indici temeinici ce pot confirma o presupunere rezonabilă

că bănuitul, învinuitul a comis o infracţiune.

La demersul privind alegerea ca măsura preventivă a arestării preventive şi

alternativele la aceasta, conform art. 307, 177 al. (2) CPP, urmează să se anexeze

copiile actelor de pornire a urmării penale şi, după caz, a ordonanţei de punere sub

învinuire a persoanei, copiile proceselor verbale de reţinere, ale proceselor-verbale

de audiere a bănuitului, învinuitului, precum şi cele ale probelor pe dosar ce

confirmă existenţa circumstanţelor care dovedesc necesitatea alegerii în privinţa

persoanei ca măsură preventivă a arestării preventive (date despre persoana

bănuitului, învinuitului, date despre antecedentele penale, date că persoana ar putea

să se ascundă de organul de urmărire penală, precum şi despre ameninţările făcute

în adresa părţilor vătămate, martorilor ş.a.). Materialele prezentate ca anexă la

demers se păstrează în instanţă în condiţii de respectare a secretului urmăririi

penale." Nu rareori probele "ce confirmă existenţa circumstanţelor care dovedesc

necesitatea alegerii în privinţa persoanei ca măsură preventivă a arestării

preventive" nu se prezintă de loc, iar dacă se şi prezintă, partea apărării nu

totdeauna este admisă să ia cunoştinţă de asemenea probe. În asemenea situaţii, în

opinia noastră, se încalcă şi normele Codului de procedură penală, precum şi

norma art.5 din Convenţie.

În acest context, pe fiecare caz aparte de acest fel se va putea demonstra liber

faptul că aplicarea măsurii de arest preventiv a fost efectuată cu încălcarea

prevederilor imperative ale Codului de procedură penală. Respectiv, se încalcă

art.5 alin.1 din Convenţie, deoarece lipsirea de libertate nu a fost făcută potrivit

"căilor legale". La acest capitol există mai multe cazuri şi în jurisprudenţa CEDO

care vizează atât Republica Moldova, cât şi alte state. În particular, CEDO

menţionează că, potrivit art.5 alin.1 din Convenţie, orice limitare a libertăţii trebuie

să aibă loc în conformitate cu procedura stabilită de legea internă cu condiţia

corespunderii legii interne cerinţelor Convenţiei (cauza Bordovskiy v. Russia).

Astfel, prin încheierea Colegiului penal al Curţii de Apel Cahul din

08.04.2009 a fost prelungită măsura preventivă - arestul preventiv - în privinţa

82

inculpatului M.F.F. pentru 90 zile (până la 20.07.2009) în scopul asigurării

judecării cauzei penale.84

Avocatul A.M. a declarat recurs, prin care solicită casarea încheierii din

08.04.2009 şi adoptarea unei noi hotărâri prin care să fie aplicată o măsură

preventivă neprivativă de libertate, arestul la domiciliu. Avocatul remarcă faptul că

inculpatul are loc permanent de trai, întreţine doi copii minori, se caracterizează

pozitiv şi soţia lui, împreună cu doi copii minori, este lipsită de orice ajutor

material.

Colegiul penal al CSJ a considerat recursul neîntemeiat şi l-a respins invocând

astfel de motive: inculpatului M.F. i-a fost înaintată învinuirea în comiterea mai

multor infracţiuni, iar una dintre acestea se clasifică ca infracţiune deosebit de

gravă, toate infracţiunile sunt săvârşite cu intenţie directă, pentru care legea penală

prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen ce depăşeşte 15 ani.

Colegiul a mai specificat că această cauză penală a parvenit în instanţa de judecată

la 1 octombrie 2008. Prin încheierea Curţii de Apel Comrat din 20 octombrie 2008

a fost prelungit termenul arestului preventiv în privinţa inculpatului M.F. până la

23 ianuarie 2009. Prin încheierea Colegiului penal al Curţii de Apel Cahul din 21

ianuarie 2009 a fost prelungit termenul arestului preventiv în privinţa inculpatului

M.F. până la 22 aprilie 2009. Prin încheierea Colegiului penal al Curţii de Apel

Cahul din 08 aprilie 2009 din nou a fost prelungit termenul arestului preventiv în

privinţa inculpatului M.F. până la 22 iulie 2009. Temeiurile, care au servit drept

motiv pentru prelungirea termenului arestului preventiv şi-au păstrat forţa

probatorie şi la momentul actual. Şi în consecinţă instanţa de recurs trage concluzia

că Colegiul penal al Curţii de Apel Cahul, prin încheierea din 08.04.2009, a stabilit

just existenţa temeiurilor rezonabile că inculpatul M.F. a comis infracţiuni deosebit

de grave şi, aflându-se la libertate, ar putea să se eschiveze de la prezentarea în

instanţă, tergiversând examinarea cauzei, să împiedice stabilirea adevărului în

procesul penal ori să săvârşească alte infracţiuni. Mai există pericolul real al

84 Braşoveanu D., Barbăneagră A., „Concluzii, sugestii şi propuneri asupra stării justiţiei în Republica Moldova (în baza rezultatelor monitorizării eficienţei şi calităţii actului de justiţie în contextual integrării europene, proiect realizat de Centrul de Drept al Avocaţilor de la 1 iulie până la 31 decembrie 2009)”, în revista „ Avocatul poporului”, Nr. 1-2, 2010, p. 7;

83

exercitării din partea inculpatului a presiunii asupra martorilor şi părţilor vătămate,

deoarece mecanismul infracţiunilor imputate este indicat că a fost efectuat cu

ameninţări şi presiuni asupra părţilor vătămate. Deşi de către apărare au fost

invocate unele temeiuri privind personalitatea lui M.F. (starea familială, prezenţa

copiilor minori), aceste motive în faza de examinare a cauzei în instanţă încă nu au

ajuns să fie proporţionale cu gradul prejudiciabil al infracţiunilor imputate acestuia.

În vederea împiedicării întreprinderii de către inculpat a acţiunilor menţionate şi

asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, colegiul conchide că instanţa de

apel a dispus întemeiat prelungirea termenului de arest preventiv cu 90 de zile.

Nu este exclus faptul că, în cazul concret M.F., ar fi putut să admită acele

acţiuni la care au făcut referire instanţele la aplicarea măsurii de reprimare şi la

examinarea recursului.

Însă, întru susţinerea unor asemenea concluzii instanţele nu a adus nici o

probă. Şi unicul temei al respingerii recursului a rămas a fi "existenţa temeiurilor

rezonabile că inculpatul M.F. a comis infracţiuni deosebit de grave" (dosarul nr.1r-

arest-5/2009).

Or, în multe cazuri se va putea demonstra lesne faptul încălcării procedurii

aplicării măsurii preventive stabilite de Codul de procedură penală (calea legală).

Cu alte cuvinte, motivarea şi întemeierea aplicării arestului preventiv exclusiv

reieşind din gravitatea învinuirii nu este admisă de Codul de procedură penală.

Articolul 177 alin.(1) din Codul de procedură penală mai stabileşte că, la

aplicarea măsurii preventive, instanţa de judecată, în încheierea sa motivată, va

indica „temeiul alegerii măsurii preventive respective, cu menţionarea datelor

concrete care au determinat luarea acestei măsuri preventive." Aceste căi legale

stabilite de legea naţională care, la o interpretare corectă, corespund garanţiilor

proclamate de art.5 alin.1 din Convenţie, adeseori se şi încalcă de către instanţe la

examinarea chestiunilor privind aplicarea arestului preventiv, încălcându-se prin

aceasta însăşi norma Convenţiei. Astfel, prin încheierea Colegiului penal al Curţii

de Apel Chişinău din 1.10.2008, în privinţa lui G.Z., a fost înlocuită măsura

preventivă declaraţia de nepărăsire a localităţii cu arestul preventiv, anunţând-o în

84

căutare. Avocatul N.C. a declarat recurs în numele inculpatei la CSJ prin care

solicită casarea acesteia în latura aplicării măsurii preventive arestul, cu adoptarea

unei noi hotărâri prin care să fie aplicată măsura preventivă obligaţiunea de

nepărăsire a localităţii. În recurs avocatul a invocat faptul că inculpata G.Z. şi-a

recunoscut pe deplin vina în comiterea infracţiunii incriminate prin încheierea

acordului de recunoaştere a vinovăţiei, este angajată în câmpul muncii şi ea nu

prezintă pericol social şi nu necesită a fi izolată de societate, mai mult, nu este

necesar a fi anunţată în căutare.

Respingând recursul, Colegiul penal al CSJ a menţionat că, potrivit

materialelor cauzei, Curtea de Apel Chişinău examinează în ordine de recurs, în

procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, cauza penală în privinţa Z.G. în

baza art. 190 alin.(2), lit. c) Cod penal, pentru escrocherie, adică dobândirea ilicită

a bunurilor altei persoane prin înşelăciune şi abuz de încredere, cu cauzarea de

daune în proporţii considerabile. Instanţa de recurs şi-a motivat decizia prin faptul

că G.Z., invocând motive de boală pentru neprezentarea sa în instanţa de apel, nu a

adus dovezi în confirmarea acestui motiv. S-a făcut trimitere şi la faptul că G.Z. nu

s-a prezentat nici în instanţa de recurs, cu toate că din declaraţiile avocatului,

prezentă în şedinţa de judecată, s-a confirmat faptul că aceasta a fost legal

informată. În baza acestor circumstanţe s-a tras concluzia că instanţa de apel a

apreciat just neprezentarea lui G.Z. în şedinţa de judecată ca eschivare de

răspundere penală, anunţând-o totodată în căutare. Argumentele avocatului expuse

în recurs nici nu au fost examinate, cel puţin formal, şi nici nu au fost combătute.

Or, această ignorare a motivelor şi argumentelor din recurs pune sub semnul

întrebării însăşi legalitatea aplicării măsurii preventive în cazul concret (dosarul nr.

1r-arest-3/2008).

Având în vedere că anume CEDO, în jurisprudenţa sa, interpretează

conţinutul normelor din Convenţie, este de remarcat că din jurisprudenţa Curţii pot

fi depistate 4 motive în temeiul cărora se admite lipsirea de libertate:

a) riscul că persoana învinuită nu se va prezenta în judecată;

85

b) riscul că persoana învinuită va întreprinde acţiuni pentru a împiedica

înfăptuirea justiţiei sau că

c) va săvârşi în continuare infracţiuni sau că

d) va încălca ordinea publică.

După cum am menţionat, la aplicarea arestului preventiv, instanţele nu

întotdeauna cercetează prezenţa temeiurilor indicate, limitându-se la declaraţiile de

ordin general din demersurile înaintate despre gravitatea infracţiunii imputate. Sau,

din acest motiv şi practica judiciară este neunivocă, în cazuri identice pronunţându-

se acte judecătoreşti diametral opuse.

Dacă instanţele s-ar conduce strict de prevederile Codului de procedură

penală şi cele ale art.5 din Convenţie, dar nu ar avea o atitudine formală în fiecare

caz concret, de multe ori ar ajunge la concluzia că temeiurile pentru arestul

persoanelor bănuite sau învinuite de comiterea infracţiunii lipsesc. Pericolul că

persoana se va ascunde, că va săvârşi noi acţiuni social periculoase etc. nu poate fi

dedus exclusiv din gravitatea infracţiunii incriminate şi, respectiv, severitatea

posibilei sentinţe. Pe lângă aceasta, admiterea demersului de aplicare a arestului

preventiv în baza exclusivă a gravităţii infracţiunii incriminate este inadmisibilă

din simplul motiv că adeseori acţiunile persoanei bănuite se califică ca atare de

către organul de urmărire penală în lipsa unui control judecătoresc independent

privind prezenţa probelor suficiente pentru prezenţa unei presupuneri întemeiate că

persoana concretă a săvârşit acţiunile incriminate. Cu atât mai mult, că actualele

organe de urmărire penală au preluat cu succes practica organelor de anchetă

sovietice care adeseori dădeau conştient o calificare mai „gravă" acţiunilor

bănuitului sau învinuitului, din diverse motive, ca pe urmă instanţa să „cureţe"

învinuirile nefondate sau o parte din învinuiri calificate neadecvat. Şi din acest

punct de vedere, aplicarea arestului preventiv reieşind din gravitatea infracţiunii

imputate este contrară prevederilor art.5 din Convenţie. Totodată, în asemenea

cazuri este prezentă frecvent şi încălcarea art.5 alin.4 din Convenţie, având în

vedere că instanţa de recurs examinează formal recursurile ce ţin de netemeinicia

aplicării arestului preventiv. Persoanele în privinţa cărora se aplică măsura

86

respectivă preventivă au dreptul la verificarea circumstanţelor de fapt şi de drept ce

au importanţă majoră pentru determinarea „legalităţii" lipsirii de libertate în acel

sens, care este prevăzut de Convenţie. Sau, instanţa care examinează recursul în

privinţa măsurii de reprimare trebuie să ia în considerare şi să verifice

circumstanţele de fapt la care face trimitere persoana supusă arestului şi care pot

pune la îndoială existenţa condiţiilor necesare pentru lipsirea de libertate „potrivit

căii legale". Şi adeseori examinarea recursurilor de această natură poartă un

caracter mai mult decât formal, instanţa de recurs neluând în considerare niciun

argument ce se referă la circumstanţele de procedură şi cele de fapt necesare pentru

aplicarea măsurii preventive. 85

Norma art.5 din Convenţie a fost şi mai rămâne a fi o piatră de încercare

pentru justiţia din Republica Moldova, generând pe parcursul mai multor ani

pretenţii din partea Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei şi CEDO.

Mai multe condamnări răsunătoare la CEDO pe motivul încălcării art.5

denotă că în Republica Moldova şi „libertatea", şi „siguranţa" pentru cetăţenii

simpli sau neagreaţi de guvernare adeseori poartă un caracter pur declarativ,

continuând „slăvitele tradiţii" din epoca socialistă.

Şi dacă la etapa iniţială de la ratificarea Convenţiei instanţele naţionale

dădeau dovadă de o necunoaştere evidentă a normelor acesteia şi de neglijare a

jurisprudenţei CEDO din condiţii „obiective" (era ceva cu totul nou pentru

judecători), în ultimii ani s-ar observa o schimbare şi la acest capitol. Însă, această

schimbare poartă un caracter mai mult declarativ, deoarece, în esenţă, multe acte

judecătoreşti privind aplicarea măsurilor preventive în formă de arest rămân a fi

contrare în esenţa lor şi Convenţiei, şi jurisprudenţei CEDO, şi căilor legale

interne. Se datorează acest lucru, pe de o parte, unei prestaţii profesionale slabe a

unor judecători, amestecului politicului sau al unor persoane influente de la

guvernare în soluţionarea cauzelor, precum şi interesului personal al unor

85 Braşoveanu D., Barbăneagră A., „Concluzii, sugestii şi propuneri asupra stării justiţiei în Republica Moldova (în baza rezultatelor monitorizării eficienţei şi calităţii actului de justiţie în contextual integrării europene, proiect realizat de Centrul de Drept al Avocaţilor de la 1 iulie până la 31 decembrie 2009)”, în revista „ Avocatul poporului”, Nr. 1-2, 2010, p. 8;

87

magistraţi. Şi în primul, şi în al doilea, şi în al treilea caz, asta nu are nimic comun

cu legalitatea şi cu Convenţia.

Norma alin.5 din art.5 al Convenţiei mai prevede că orice persoană care este

victimă a unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui

articol are dreptul la reparaţii. Nu există vreo statistică veridică în privinţa

numărului de persoane supuse ilegal arestului preventiv, precum şi a numărului

acelor persoane care au solicitat despăgubiri. În acelaşi timp, din unele acte

judecătoreşti monitorizate în legătură cu efectuarea studiului rezultă că diapazonul

despăgubirilor diferă de la caz la caz, fiind de la câteva sute de lei şi până la zeci de

mii de lei. O practică coerentă la acest capitol nu există, şi nu este exclus faptul că

drepturile unora din persoanele arestate pe nedrept se încalcă şi la această etapă,

despăgubirea simbolică ce li se "plăteşte" parcă semnificând la ce nivel sunt

"preţuite" drepturile şi libertăţile fundamentale ale unora dintre cetăţeni.86

Astfel, asemenea persoane sunt discriminate de fapt în raport cu persoanele

ale căror despăgubiri „au tras" mai mult conform cântarului justiţiei.

2.2.Respectarea drepturilor garantate de art.6 din Convenţie

Art.6, fără doar şi poate, este articolul-cheie din Convenţie. Nu este

întâmplător faptul că în cererile adresate CEDO cel mai des se invocă încălcarea

reglementărilor acestui articol. Este evident că jurisprudenţa ce ţine de articolul

menţionat se va îmbogăţi permanent, mai ales reieşind din aderarea la Convenţie a

noi state şi constituirea în acestea a unor adevărate democraţii. În acelaşi timp, se

poate constata că principiile interpretării şi aplicării art.6 atât în domeniul civil, cât

şi în cel penal s-au stabilit definitiv.

Articolul 6 (dreptul la un proces echitabil), care prevede „Orice persoană are

dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a

cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care

va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie

asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa”.

86 Braşoveanu D., Barbăneagră A., „Concluzii, sugestii şi propuneri asupra stării justiţiei în Republica Moldova (în baza rezultatelor monitorizării eficienţei şi calităţii actului de justiţie în contextual integrării europene, proiect realizat de Centrul de Drept al Avocaţilor de la 1 iulie până la 31 decembrie 2009)”, în revista „ Avocatul poporului”, Nr. 1-2, 2010, p. 10;

88

Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de

şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a

unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii

naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau

protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată

absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea

ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. 87

Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până când

vinovăţia sa va fi legal stabilită.

Orice acuzat are, în special, dreptul:

a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi

în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;

b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu

dispune de mijloace necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod

gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea

şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu

vorbeşte limba folosită la audiere.

Deci, pornim de la conţinutul textual al articolului dat, care reprezintă în sine

un complet de drepturi separate ale subiectului, care exprimă şi determină un

anumit nivel al standardelor internaţionale de care se bucură persoana în procesul

judiciar. În noţiunea de drept la un proces echitabil se includ următoarele dispoziţii

stabilite de convenţie:

- examinarea publică a cauzei într-un termen rezonabil şi în baza principiului

publicităţii;

- independenţa şi imparţialitatea instanţei, constituită legal;

87 Braşoveanu D., Barbăneagră A., „Concluzii, sugestii şi propuneri asupra stării justiţiei în Republica Moldova (în baza rezultatelor monitorizării eficienţei şi calităţii actului de justiţie în contextual integrării europene, proiect realizat de Centrul de Drept al Avocaţilor de la 1 iulie până la 31 decembrie 2009)”, în revista „ Avocatul poporului”, Nr. 1-2, 2010, p. 15;

89

- prezumţia nevinovăţiei persoanei învinuite în săvârşirea infracţiunii;

- respectarea în proces a unei liste minime de drepturi ale învinuitului.

Proclamarea dreptului la un proces echitabil în prezent este unul din

elementele de bază ale formării mecanismului procesului civil şi penal, care ia în

considerare toate aspectele şi cerinţele înaintate de standardele internaţionale

elaborate în cadrul jurisprudenţei CEDO.

Dreptul european interpretează art.6 din Convenţie în sens larg, dat fiind

faptul că norma inclusă în articol are caracter principial pentru constituirea

societăţii democratice de drept. La baza echităţii procesului este pus accesul la

procedura judiciară cu toate atributele controlului judecătoresc, iar acest acces

trebuie să fie real, şi nu formal.

Totodată, în jurisprudenţa CEDO a fost elaborat principiul că reglementările

ce ţin de un proces echitabil sunt aplicabile nu numai etapei judecării pricinii

penale sau civile ca atare, dar şi procedurii anterioare, adică cerinţa de echitate se

referă la proces în întregime şi nu se limitează la dezbaterile în contradictoriu. Or,

încălcarea drepturilor persoanelor interesate la etapa premergătoare dezbaterilor

poate influenţa serios posibilitatea efectuării unei proceduri echitabile posterioare.

Cu atât mai mult, că nu toate abaterile şi încălcările admise la etapa preliminară şi

în procesul civil, şi în procesul penal pot fi reparate sau înlăturate la etapa

dezbaterilor.

Principiul fundamental al echităţii constă în legalitatea procedurilor înfăptuite

la toate etapele procesului civil sau penal. Totodată, legalitate înseamnă

corespunderea procedurilor şi actelor judecătoreşti nu numai legilor interne, dar şi

Convenţiei.

Aşadar, ca o concluzie a acestui capitol, prin luarea unei măsuri preventive,

se obţine o restabilire a ordinii de drept la nivel procesual, ordine perturbată de

atitudinea „neloială” extraprocesuală a învinuitului sau inculpatului, dar cu

implicaţii majore în economia procesului penal. Suntem de acord cu cei care

susţin, de lege ferenda, că, în domeniul măsurilor preventive se impune

reglementarea explicită a principiului proporţionalităţii oricărei măsuri preventive

90

cu gravitatea acuzaţiei aduse unei persoane, precum şi a principiului necesităţii

unei astfel de măsuri doar pentru realizarea scopului legitim urmărit prin

dispunerea sa.

ÎNCHEIERE

În legătură cu modificarea indicatorilor calitativi în structura infracţionalităţii,

orientată spre comiterea infracţiunilor grave şi deosebit de grave, ofiţerii de

urmărire penală se pronunţă tot mai frecvent în favoarea înăspririi măsurilor de

constrângere procesual-penală aplicate bănuiţilor şi învinuiţilor. Statistica

dovedeşte o permanentă creştere în ceea ce priveşte ponderea de solicitare a

organelor de urmărire penală către instanţele de judecată când este vorba de

aplicarea măsurii preventive. Mai mulţi judecători afirmă că sânt destul de

frecvente situaţiile când ofiţerii de urmărire penală înaintează astfel de demersuri

în cazul infracţiunilor de o gravitate redusă. Nu sânt rare şi demersurile referitoare

la prelungirea termenului de ţinere sub arest a bănuiţilor, învinuiţilor fără un temei

clar.

O astfel de poziţie a organului de urmărire penală se datorează nu numai

predilecţiei, înclinaţiei spre aplicarea măsurii de arest ca măsură preventivă de

bază, dar şi caracteristicilor calitative şi cantitative alarmante ale infracţionalităţii.

În legătură cu acest fapt putem constata că aplicarea măsurii de arest

bănuitului, învinuitului trebuie să fie dictată nu de careva stereotipuri în activitatea

91

organelor de urmărire penală, ci de fundamentarea pe careva temeiuri procesuale

cu certitudine evidente. Astfel luarea măsurilor preventive este un drept, dar nu o

obligaţie a persoanei care efectuează cercetarea penală (al ofiţerului de urmărire

penală, al instanţei de judecată). Reieşind din circumstanţele concrete ale cauzei,

gravitatea faptei imputate, personalitatea bănuitului sau învinuitului, ocupaţia lui,

vârsta, starea sănătăţii, situaţia familială şi alte împrejurări, persoana care

efectuează urmărirea penală (instanţa de judecată) poate să nu aplice în genere

măsura preventivă sau poate să stabilească una mai drastică.

Ca urmare a cercetării date, mă alătur la opiniile savanţilor, precum că

reforma sistemului de drept din Republica Moldova a fost făcută în grabă (se pare

pentru a raporta Consiliului Europei şi altor organisme internaţionale), fără o

pregătire materială şi organizaţională potrivită. La selectarea şi promovarea

cadrelor în instituţiile nou-create nu întotdeauna s-a ţinut cont de profesionalismul

lor. N-au fost rezervate localuri şi n-au fost completate statele instanţelor de

judecată. Aceasta şi alte motive au adus la aceea că în mare parte deseori măsurile

preventive au fost aplicate în mod subiectiv, ceea a provocat stocarea unui număr

mare de dosare menite să fie examinate în fond, recurs sau apel, ca urmare, la

violarea drepturilor unui număr mare de oameni la aplicarea măsurilor preventive,

la un proces echitabil şi în termen rezonabil efectuat de un tribunal independent şi

imparţial-aşa cum prevede articolul 10 al Declaraţiei Universale şi articolul 6 al

Convenţiei Europene a Dreptului Omului.

Chiar şi după reforma judiciară ce a avut loc, sistemul judecătoresc în

Republica Moldova rămâne a fi supus unei noi reforme, deoarece Programul de

activitate a Guvernului Republicii Moldova pe perioada 2009-2013 la capitolul

reforma justiţiei conţine următoarele obiective:

1. Instituirea unui sistem judecătoresc caracteristic unui stat cu aspiraţii

europene;

2. Reformarea sistemului judecătoresc şi a procuraturii în vederea asigurării

unei justiţii independente, imparţiale, funcţionale şi transparente;

92

3. Sporirea gradului de integritate şi de profesionalism al corpului

judecătoresc;

4. Asigurarea unui sistem stabil şi eficient de finanţare a justiţiei.88

Ca rezultat al acestei cercetări a fost depistat un sumar al neajunsurilor care

denotă că mai frecvent se încalcă dreptul la un proces echitabil, precum şi dreptul

la examinarea cauzei într-un termen rezonabil în procesele civile şi penale. În unele

cauze penale încălcarea la acest capitol se manifestă prin încălcarea, în primul

rând, a principiului contradictorialităţii şi egalităţii părţilor în proces, instanţa

având o atitudine discriminatorie faţă de partea apărării şi avantajând partea

învinuirii. Aceasta ţine şi de dreptul părţilor de a prezenta probe, şi de aprecierea

probelor, şi de examinarea cererilor înaintate în proces de către părţi, când cererile

adresate de apărător se resping nefondat, iar cele înaintate de partea acuzării se

acceptă fără rezerve.

Nu rareori, în actele judecătoreşti motivele şi argumentele la aplicarea

măsurilor procesuale sunt indicate la general, uneori denaturându-se şi ideea sau

conţinutul acestora, în decizii nu sunt indicate motivele în virtutea cărora au fost

respinse cele mai esenţiale argumente ale apărării etc. Totodată, şi la diferite etape

ale urmării penale efectuate de către organul de urmărire penală partea acuzării

este avantajată chiar în baza legii faţă de partea apărării, ultima având un volum

restrâns de drepturi vizavi de partea acuzării.

În acest sens, sunt relevante mai multe procese penale cu tentă politică mai

mult decât pronunţată în privinţa aplicării măsurilor procesual de constrângere, în

care organele de urmărire penală aveau o sarcină bine determinată pusă în faţa lor,

iar instanţele judecătoreşti uneori acceptau aceste jocuri fără a ţine seama de

legislaţia naţională şi de Convenţie. Dosarele penale de ultimă oră împotriva unor

actuali sau foşti lideri politici şi funcţionari de stat sau conducători de întreprinderi

de diferit rang denotă cu prisosinţă acest lucru.

Vizavi de hotărârile CEDO împotriva Republici Moldova pronunţate pe

parcursul acestor ani, constatările Curţii au invocat încălcarea de către autorităţile 88 Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova „Integrarea Europeană: Libertate, Democraţie, Bunăstare", 2009-2013, http://www.gov.md;

93

naţionale a următoarelor drepturi garantate de Convenţie în cazurile aplicării

măsurilor preventive:

1. dreptul la un proces echitabil;

2. la libertate şi siguranţă;

3. de a nu fi supus torturii;

4. la un recurs efectiv;

5. la libertatea de exprimare;

6. de a sesiza Curtea;

7. la protecţia proprietăţii;

8. la respectul vieţii private şi de familie;

9. la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie;

10. la libertatea de asociere.

Cauzele principale de condamnare a Republicii Moldova sunt urmare a:

neexecutării hotărârilor judecătoreşti sau duratei excesive a măsurilor

preventive;

admiterii cererilor depuse în instanţe peste termen;

casării neregulamentare a hotărârilor judecătoreşti;

arestului şi deţinerii în arest fără un mandat valabil sau motivat;

maltratării reclamanţilor;

aplicării torturii în timpul aplicării unor măsuri preventive;

condiţiilor inadecvate de detenţie;

lipsirii de dreptul, la nivel naţional,

de a cere compensaţii pentru violarea Convenţiei;

examinării incorecte a cauzelor privind apărarea onoarei şi demnităţii etc.

Actuala monitorizare, ca şi cele anterioare, demonstrează că adeseori aceste

constatări şi condamnări ale CEDO rămân a nu fi auzite şi luate în seamă de

judecători, astfel persistând şi pericolul a noi condamnări. Drept concluzii la

actuala monitorizare pot servi şi constatările din Declaraţia deja menţionată a

Parlamentului că „menţinerea actualei stări de lucruri în justiţie este de natură să

pună în pericol procesele democratice din Republica Moldova, să împiedice

94

eforturile de integrare europeană ale statului nostru şi să pericliteze întregul

sistem constituţional existent”.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative internaţionale

1. Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 26.08.1789;

2. Carta Naţiunilor Unite din 26.06.45. Publicată în ediţia oficială „Tratate internaţionale, la care Republica Moldova este parte", 2001, vol. 26;

3. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată şi proclamată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 217 A(III) din 10.12.1948 la New York. Republica Moldova a aderat la Declaraţie prin Hotărârea Parlamentului nr. 217-XII din 28.07.90. Publicată în ediţia oficială „Tratate internaţionale, la care Republica Moldova este parte", 1998, vol. I;

4. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, împreună cu protocoalele adiţionale, încheiată la Roma la 04.11.1950; ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1298-III din 24.07.1997, publicată în Monitorul Oficial nr.54-55/502 din 21.08.1997;

5. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptată şi proclamată de Adunarea generală a O.N.U. la 19.12.1966 prin Rezoluţia 220 A(XXI), intrat în vigoare la 03.01.1967. Ratificat de către Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr. 217- XII din 28.07.90 (în vigoare de la 26.04.1993), publicat în Veştile Republicii Moldova nr.8/223 din 1990. Ratificat de către România prin Decretul nr.212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr.146 din 20.11.1974;

95

6. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Adoptat de Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 16.12.1966 la New York. Ratificat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 217-XII din 28.07.90; în vigoare pentru Republica Moldova din 26.04.1993. Publicat în Veştile Republicii Moldova nr.8/223, 1990. România a ratificat Pactul la 31.10.1974, prin Decretul nr.212, publicat în Buletinul Oficial al României, partea I, nr.146 din 20.11.1974;

7. Codul de principii privind protecţia tuturor persoanelor supuse reţinerii sau încarcerării sub orice formă, adoptat de Adunarea generală a ONU la 09.12.1988;

8. Ansamblul Regulilor Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), aprobate prin Rezoluţia 40-33 din 29 noiembrie 1985, pct.13-1 - 13.2. În Culegere de acte normative naţionale şi internaţionale în domeniul dreptului penal. IRP. Vol.I. Chişinău: Ed. Cartea Juridica, 2007.

Acte normative ale Republicii Moldova

1. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994;

2. Codul Penal al Republicii Moldova, nr.985-XV din 18.04.2002, publicat în Monitorul Oficial nr. 128-129/1012 din 13.09.2002;

3. Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova, aprobat prin Legea nr. 122-XV din 14.03.2003, publicată în Monitorul Oficial nr.104-110/447 din 07.06.2003;

4. Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură nr.1260-XV din 19.07.2002, publicată în Monitorul Oficial nr.126-127/1001 din 12.09.2002;

5. Legea Republicii Moldova cu privire la asistenţa juridică garantată de stat nr.198-XVI din 26.07.2007, publicată în Monitorul Oficial nr.157-160/614 din 05.10.2007;

6. Legea Republicii Moldova privind controlul civil asupra respectării drepturilor omului în instituţiile care asigură detenţia persoanelor nr.235-XVI din 13.11.2008, publicată în Monitorul Oficial nr.226-229/826 din 19.12.2008;

7. Legea Republicii Moldova nr. 1245 „cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei” din 18 iulie 2002 publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2137-138 din 10.10.2002, art. 4;

8. Legea RM Nr. 338 „privind drepturile copilului”, din 15.12.1994, publicat la data de 02.03.1995 în Monitorul Oficial Nr. 013, art. Nr. 127, promulgată la data de 15.12.1994;

9. Legea RM „privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal” din 28 ianuarie 1991;

96

10. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova, privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a unor protocoale adiţionale la această convenţie nr.1298-XIII din 24.07.97, publicată în Monitorul Oficial nr.54-55/502 din 21.08.1997;

11. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova “Cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii”, nr.39 din 22 noiembrie 2004, pct.5. În Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii, 2005, nr.7, p.6;

12. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, Despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură penală privind arestul preventiv din 9 noiembrie 1998;

13. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 4 despre aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură penală privind arestarea preventivă şi arestarea la domiciliu din 28.03.2005, Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2005, nr. 10, p. 7;

14. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova “Cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii”, nr.39 din 22 noiembrie 2004, pct.5. În Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii, 2005, nr.7, p.6.

Monografii, Tratate, Manuale.

1. N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Vol. I, Bucureşti 1996;

2. Dongoroz V., Kahane S., Antoniu G., Bulai C., Iliescu N., Stănoiu R. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român (Partea Generală). Vol.I. Bucureşti: Editura Academiei, 1975;

3. M. Apetrei, Drept procesual penal, Vol. I, Bucureşti 1998;

4. Ion Neagu, Drept procesual penal, Bucureşti 1988;

5. Петрухин И.Л., Личная жизнь – пределы вмешательства, Москва 1989;

6. Volonciu Nicolae. Tratat de procedură penală (Partea Generală). Vol.I. Bucureşti: "Paideia", 1993;

7. Neagu Ion. Drept procesual penal (Partea Generală). Bucureşti: Editura "Artprint", 1994;

8. Енкеев З.Д. Меры процессуального принуждения в системе средств обеспечение обвинения и защиты по уголовным делам, Уфа 1978;

9. Корников В.М. Меры процессуального принуждения в уголовном судопроизводстве, Саратов 1978;

97

10. Лившиц Ю.Д. Пересечения в советском уголовном процессе,1964;

11. Nicolae Volonciu. Tratat de procedură penală. (Partea Generală). Vol.I. Bucureşti: "Paideia", 1996;

12. Кориуков В.М. Меры процессуального принуждения в уголовном судопроизводстве. Изд. "Саратовский университет", 1978;

13. Neagu Ion. Drept procesual penal (Partea Generală). Bucureşti: Editura "Artprint", 1994;

14. Рыбаков А.Н, Меры пресечения. Москва, 1997;

15. Păvăleanu Vasile, Păvăleanu Liliana. Limitarea şi privarea de libertate ca măsuri penale. Iaşi: Editura Fundaţiei "Chemarea", 1997;

16. Вореева Е.Л. Уголовно-процессуанъное право. М., 2000;

17. Theodora Grigore. Dreptul procesual penal român (Partea Generală). Vol.II. Iaşi: Universitatea "Al. I. Cuza", 1974;

18. Рыбаков А.Н. Меры пресечения. Москва, 1997;

19. Mateuţ Gh. Procedură penală (Partea Generală). Vol.II. Iaşi: Editura Fundaţiei "Chemarea'', 1994;

20. Петрухин Н.Л. Неприкосновенность личности в уголовном процессе. Москва: Издательство "Наука", 1989;

21. Neagu Ion. Drept procesual penal (Partea Generală). Vol.II. Bucureşti: Editura "SC-Euro-Trading", 1992;

22. Istrati Ilie. Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual-penale. Craiova: Editura "Scrisul Românesc", 1984;

23. Neagu Ion. Drept procesual penal (Partea Generală). Bucureşti: Editura "Artprint", 1994;

24. Iliescu N. „Libertatea persoanei în lumina dispoziţiilor din Codul de procedură penală”, „Studii şi cercetări juridice”, nr.3/197L;

25. Корнуков А.Н. Уголовный процесс. Москва, 2000;

26. Рыбаков А.Н. Меры пресечения. Москва, 1997;

27. Багаутдинов Ф. Ювеналъная юстиция начинается с предварительного следствия. Российская Юстиция, 2002, № 9;

28. Гриненко А.В. Задержание и заключение под стражу должны быть не только законными и обоснованными, но и мотивированными. Журнал российского права. 2005, № 3;

98

29. Ion Neagu, Drept Procesual Penal, Bucuresti 2006, Ed.Global Lex.

Publicaţii, articole în reviste de specialitate

1. Braşoveanu D., Barbăneagră A., „Concluzii, sugestii şi propuneri asupra stării justiţiei în Republica Moldova (în baza rezultatelor monitorizării eficienţei şi calităţii actului de justiţie în contextual integrării europene, proiect realizat de Centrul de Drept al Avocaţilor de la 1 iulie până la 31 decembrie 2009)”, în revista „ Avocatul poporului”, Nr. 1-2, 2010;

2. URÂTU Ş. "Drepturile civile şi politice apărate de comitetul Helsinki. Drepturile omului în Republica Moldova". GARUDA-ART, Chişinău, 1998;

3. Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova „Integrarea Europeană: Libertate, Democraţie, Bunăstare", 2009-2013,

4. PICARD, Michèle et TITIUN, Patrick, Article 5 §3 in La Convention Européene des Droits de l’Homme.Commentaire article par article, sous la direction de LouisEdmond PETTITI, Emmanuel DECAUX, Pierre-Henri IMBERT,2 eme édition, Ed. Economica, Paris, 199;

5. E. Bleichrodt, Right to liberty and security of person, P. Van Dijik, F. Van Hoof, A. Van Rijn, L. Zwaak, Theory and practice of the European Convention on Human Rights, 4 Th Edition, Intersentia, AntwerpenOxford, 2006, p. 497 apud M. Udroiu, O. Predescu, op.cit., p. 510; D. Bogdan, op.cit., p. 139;

99