managementul inovarii

5/13/2018 Managementul Inovarii - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/managementul-inovarii-55a74fa083dd3 1/90

Managementul inovării

MANAGEMENTUL INOVĂRII

Obiectivele cursului

Orice activitate economică implică utilizarea de resurse financiare, umane,

informaţionale, materiale si tehnologice.

În ultimii ani, mulţi economişti îşi îndreaptă atenţia către resursele tehnologice,

deoarece cunoştinţele realizării unor produse au evoluat extraordinar de rapid şi orice

rămâne în urmă poate avea efecte catastrofice, foarte greu si uneori chiar imposibil de

recuperat.

Un student economist, pentru a deveni un bun specialist, trebuie să fie în măsură

să utilizeze în mod eficient toate resursele de care dispune, cu atât mai mult cu cât ele

sunt interconectate.

Cursul de faţă prezintă studenţilor o serie de modalităţi utilizate de întreprinderile

moderne care le permit să îşi mobilizeze toate resursele şi în primul rând resursele

tehnologice, în vederea reducerii costurilor, a îmbunătăţirii performanţelor şi a calităţii

produselor şi serviciilor, ceea ce le asigură o creştere a competitivităţii acestora, creareaşi ocuparea de noi pieţe.

Structura cursului

Cursul este structurat în trei mari părţi :

1. Bazele tehnologice ale întreprinderii în care se prezintă noţiuni de bază

referitoare la teoria sistemelor, aspecte legate de sistemul tehnologic evidenţiindu-se tehnologiile proprii celei de a treia revoluţii industriale (fabricarea de materiale

noi, biotehnologiile şi informatica), precum şi o clasificare a procedeelor

tehnologice având drept criterii rolul în poziţionarea concurenţială a întreprinderii

şi nivelul de dezvoltare a tehnologiilor. De asemenea, se prezintă aspecte legate

de analiza potenţialului tehnologic al unei întreprinderi: determinarea

1




potenţialului tehnologic, estimarea potenţialului de competitivitate tehnologică,

variaţia potenţialului tehnologic al întreprinderii.

2. Întreprinderea şi procesul inovării

În acest capitol se prezintă principalele cauza care determină inovarea la nivelul

întreprinderii, precum şi o serie de tehnici de creativitate şi inovare folosite pentru

generarea de idei noi sau pentru găsirea celor mai bune soluţii cu caracter de

noutate. Se evidenţiază rolul cercetării şi dezvoltării (R&D) în realizarea

competitivităţii produselor unei întreprinderi. Se face o evaluare a activităţii de

R&D şi un calcul al rentabilităţii activităţii de R&D. De asemenea, sunt

prezentate câteva metode cantitative şi calitative de pregătire în prognoza

tehnologică.

3. Tehnologia şi dinamica întreprinderii

Se prezintă factorii care conduc la producerea unor schimburi în activitatea unei

întreprinderi; tipuri de achiziţie din exterior a tehnologiilor; elemente definitorii

pentru avantajul concurenţial al întreprinderii şi rolul tehnologiei în dobândirea şi

menţinerea avantajului concurenţial, precum şi strategia tehnologică a

întreprinderii şi poziţionarea strategică a acesteia.

2




Capitolul 1

BAZELE TEHNOLOGICE ALE ÎNTREPRINDERII

Rezumat

Se prezintă câteva modalităţi de definire a noţiunii de tehnologiesubliniindu-se elementele specifice fiecăreia dintre ele. Se defineşte noţiunea desistem şi elementele caracteristice ale acestuia, precum şi sistemul tehnologic şicel de fabricaţie cu cele patru categorii ale sale: sistem cu flexibilitate naturală,artificială, sisteme rigide de tip reglementat şi de tip automatizat.

După rolul în poziţionarea concurenţială a întreprinderii, tehnologiile pot

fi: esenţiale, de diferenţiere, definitorii şi periferice, iar după nivelul dedezvoltare, tehnologii emergente, evolutive, mature, în declin şi depăşite.

Se defineşte şi se analizează potenţialul tehnologic al întreprinderii, seestimează potenţialul de competitivitate tehnologică şi se determină variaţia potenţialului tehnologic al întreprinderii.

1.1 Definirea tehnologiei

În prezent există numeroase definiţii ale tehnologie, fiecare având la bază alte

criterii:

a) Tehnologia este ştiinţă a procedeelor şi mijloacelor de prelucrare amaterialelor; este ansamblul proceselor, metodelor, procedeelor,operaţiilor, utilizate în scopul obţinerii unui anumit produs.

La prima vedere, aceasta definiţie este satisfăcătoare. Concordanţa acestei

definiţii cu realitatea este ilustrată de orice vizită într-o întreprindere.

b) Tehnologia este un ansamblu complex de cunoştinţe, mijloace şi pricepere, organizat pentru a realiza producţia unui anumit bun.

Această definiţie atrage atenţia că cele trei elemente care intră în componenţa unei

tehnologii: cunoştinţele asupra produselor care stau la baza transformărilor ce au loc în

3




proces („cunoştinţele”), utilaje şi priceperea (know-how-ul) sunt componente

indispensabile de importanţă egală. Lipsa unuia dintre ele conduce la eşecuri.

Exemplu

Degeaba este cumpărată o uzină la cheie dacă nu se ştie cum să se exploateze.Degeaba este inventată o metodă revoluţionară de fabricaţie dacă lipsesc utilajele

necesare realizării procesului de fabricaţie. Nici utilajele, nici priceperea nu sunt suficiente dacă lipsesc elementele de

cunoaştere a procesului, a proprietăţilor materiilor prime şi a produselor intermediare, amodului cum se va comporta produsul în exploatare.

c) Tehnologia este un ansamblu de utilaje, procedee, echipamente şimetode pentru „a face” sau „a fabrica” ansamblul care permiteextinderea capacităţii de acţiune a omului.

Această definiţie aduce un element în plus, deloc neglijabil, extinderea capacităţii

de acţiune a omului. Datorită ei omul poate merge pe apă, sub apă, poate zbura, poate

comunica la distanţe foarte mari aproape instantaneu. Ce nu poate face în prezent va

putea, probabil, în viitor, pe seama unei noi descoperiri tehnice.

d) Tehnologia este ştiinţa procedeelor de fabricare şi a utilajelor care permit transformarea, în condiţii economic avantajoase, a materiilor prime în produse.

Cu această definiţie se intră în domeniul restricţiilor; transformarea cu care se

ocupă tehnologia analizată trebuie realizată în condiţii economic avantajoase, la un cost

acceptat de piaţă.

Exemplu

Astăzi, sub aspectul cunoştinţelor s-ar putea să se construiască automobile totalnepoluante, electrice sau cu hidrogen, însă preţul de cumpărare şi costurile de exploatareale acestor tipuri de automobile ar fi uriaşe.

S-ar putea astăzi să se scoată aluminiul din „lut”, în prezent, se extrage doar din bauxită, care este mult mai rară decât lutul, pentru că este procedeul, care conduce la un preţ rezonabil al aluminiului.

Poate în viitor se va putea folosi un procedeu, care să plece de la „lut” şi care săconducă la un preţ acceptabil pentru aluminiu.

e) Tehnologia este arta de a utiliza, într-un context local şi într-un scop precis, ştiinţele, metodele şi utilajele care pot servi la concepţia şirealizarea unui produs şi a procedeului său de fabricaţie.

4




Această definiţie este cea care răspunde cerinţelor unei economii de piaţă, care se

opune ideii (încă atât de dragă unora) de a produce orice şi oricât, de dragul de a face

maşinile să funcţioneze. Conform acestei definiţii, o tehnologie nu are sens decât prin

prisma rezultatelor finale, care trebuie să fie certe, purtătoare de succes, obţinut în

condiţii riguros definite, perfect controlabile şi reproductibile.

1.2 Elemente de teoria sistemelor

Rezumat

„Teoria sistemelor”, concept relativ nou, permite înţelegerea interacţiunii între

diferite părţi constructive ale sistemului economic şi a celui tehnologic. Noţiunea de sistem este definită ca un ansamblu organizat, perceput ca un întreg prin intermediul relaţiilor ce leagă între ele elemente ce-l compun. Un sistem secaracterizează prin: structură, funcţiuni şi însuşiri.

Principalele însuşiri ale unui sistem sunt: integralitatea, autostabilizarea şiierarhizarea.

Ansamblul tehnologiilor dintr-o perioadă de timp reprezintă sistemul tehnologiccu evoluţiile sale specifice în decursul timpului.

Analiza întreprinderii prin prisma tehnologiilor sale poate fi făcută prin abordareasistemelor de fabricaţie. Acestea pot fi cu flexibilitate naturală sau artificială, rigide de tipreglementat sau de tip automatizat.

1.2.1 Noţiunea de sistem

Prin sistem înţelegem (conform DEX) un ansamblu de elemente dependente între

ele şi formând un întreg organizat, care pune ordine într-un sistem de gândire,

reglementează clasificarea materialului într-un domeniu al ştiinţelor sau face ca o

activitate practicată să funcţioneze conform scopului urmărit.

Conform unei alte definiţii, mai pragmatice, un sistem este un ansamblu

organizat, perceput ca un întreg prin intermediul relaţiilor ce leagă elementele între ele.

5




Fig. 1.1 Definirea sistemului (A-clasic, o mulţime de puncte; B-sistemic, un ansamblu de relaţii între puncte)

Avantaje

Studiul sistemic nu reprezintă doar o schimbare de metodă sau (mai rău!) doar o

modă. Se introduce un concept unitar, care datorită faptului că pune pe primul plan

relaţiile şi nu obiectele, face ca studiul să se poată realiza independent de natura concretăa procesului studiat.

Un alt mare avantaj este acela că se deplasează efortul de concepţie de la

elementul izolat la ansamblul care îl conţine. Un studiu sistemic va evidenţia

modularitatea sa; pornind de la ideea ca sistemul este definit prin relaţiile dintre părţi se

ajunge imediat la concluzia ca unele părţi pot fi schimbate, ceea ce reprezintă o cale de

introducere a noului cu un minim de elemente de noutate dar cu efecte care pot fi foarte

mari.

Poate cel mai mare avantaj al studiului sistemic este acela că analiza care se face

este o analiză sistemică, întrucât relaţiile şi conexiunile între părţi sunt evident mult mai

dinamice decât elementele materiale ale părţilor.

Conform definiţiilor de mai sus, un sistem se caracterizează prin structură, prin

funcţiuni şi prin însuşiri . Un sistem tehnologic, care îşi propune să realizeze un produs,

poate fi ilustrat, la modul general, aşa cum se prezintă în figura 1.2 unde unor intrări X i ,

care sunt supuse unor transformări în interiorul sistemului, le corespund ieşiri Y j.

Fig. 1.2 Definirea generală a sistemului

6




Structuri

După modul în care sunt structurate componentele sistemului, în raport cu

intrările şi ieşirile, distingem două structuri de bază:

- diacronică;- sincronică.

În structura diacronică, figura 1.3, părţile sistemului (subsistemele notate cu SS)

sunt plasate în „cascadă”. Structura sincronică se caracterizează prin faptul că părţile

sistemului evoluează în paralel, figura 1.4.

Fig. 1.3 Structura diacronică

Fig. 1.4 Structura sincronică

În practică se întâlnesc, arareori, asemenea „structuri pure”. De cele mai multe ori

sistemele reprezintă o combinaţie, cele mai bune exemple în acest sens fiind chiar

sistemul de producţie a unei întreprinderi (figura 1.5) sau unul din subsistemele sale,

sistemul de fabricaţie (figura 1.6), ale cărui subsisteme: logistic, efector şi de control

alcătuiesc o structură diacronică ce se află într-o relaţie de structură sincronică cu

subsistemul de comandă.

7




Fig. 1.5 Sistemul de producţie al întreprinderii

Fig. 1.6 Sistemul de fabricaţie al întreprinderii

Funcţiuni

Funcţiunile sistemului sunt reprezentate de relaţiile între părţile componente;

aspectul cel mai interesant aici este faptul că, cel mai adesea, aceste relaţii pot fi

concretizate în ecuaţii matematice.

Flux de materiale şi energie

Flux informaţional

AprovizionareDesfacere

Personal

Cercetare

Financiar - Contabil

Întreţinere

CONDUCERE

Legendă:

Fabricaţie

Sistemul de producţie

Comandă

Logistică Efector Control

Legendă:Flux de materiale şi energie

Flux informaţional

Legendă:

Sistemul de fabricaţie

8




Însuşiri

Principalele însuşiri ale unui sistem sunt:

- integralitatea: sistemul prezintă caracteristici specifice, care sunt conferite

de interacţiunile dintre elemente şi care sunt altele decât suma caracteristicilor elementelor componente. Unele dintre aceste caracteristici sunt integral noi, altele

provin din potenţarea reciprocă a caracteristicilor părţilor (sinergism).

Un avion care zboară este alcătuit din 3 mari elemente: corpul avionului,motoarele sale şi pilotul (om sau dispozitiv telecomandat). Niciunul dintrecele trei elemente luat singur sau nici măcar două câte două nu zboară.

- autostabilizarea: proprietatea sistemelor de a-şi menţine o anumită stare,

prin adaptare faţă de perturbaţii exterioare. De fapt, autostabilizarea nu este o

proprietate a tuturor sistemelor.

Sub aspectul autostabilizării ele se împart în:

- sisteme cu reacţie negativă, cele care se opun schimbării şi care prezintă

autostabilizare;

- sisteme cu reacţie pozitivă, care prezintă tendinţa de a amplifica efectul

perturbaţiei.

Modul de reacţie se poate, de regulă, controla prin concepţia sistemului şi de celemai multe ori sistemele de tip industrial se proiectează pentru a funcţiona cu reacţie

negativă, ceea ce explică citarea autostabilizării printre însuşirile generale ale sistemelor.

O întreprindere este, de regulă, un sistem cu reacţie negativă: o descoperire îndomeniul său de activitate este, de regulă, asimilată şi întreprinderea îşi păstrează, după o scurtă perioadă de adaptare, locul pe piaţă.

Dacă însă schimbarea este majoră şi întreprinderea este luată pe nepregătite, sistemul capătă o reacţie pozitivă: încet, apoi din ce în ce mai repede, întreprinderea se

prăbuşeşte. Probabil cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie evoluţia unei bănciasupra căreia planează suspiciuni (nu neapărat întemeiate). Depunătorii îşi pierd încrederea, cererea de lichidităţi creşte foarte rapid şi banca se îndreaptă spre faliment.

- autoorganizarea: proprietatea sistemului de a-şi crea, în situaţii noi,

structuri stabile bine adaptate noii situaţii. Există însă întotdeauna un „prag” al valorii

perturbaţiei peste care autostabilizarea şi autoorganizarea nu se mai manifestă.

9




Sistemul fie se distruge, fie evoluează spre o altă stare, care la rândul său se poate

autostabiliza şi organiza, dar care este total diferită de cea de la care s-a plecat.

Un exemplu poate fi dat de evoluţia diferită a întreprinderilor româneşti în

perioada de tranziţie, tranziţie care a reprezentat în mod evident pentru ele o perturbaţiemajoră. Unele au pierit, altele s-au redresat în mod spectaculos dar cu o altă organigramă şi adesea cu un alt profil de producţie.

- ierarhizarea: orice sistem este parte dintr-un sistem mai mare, în cadrul

căruia funcţionează ca un subsistem; de asemenea părţile componente ale sistemului

(subsistemele sale) au şi ele structură sistemică, putând fi tratate ca sisteme

independente. Operaţia de ierarhizare poate fi continuată aproape oricât de mult în sus

(până la macrocosmos care conţine roiuri de galaxii organizate şi ele în superroiuri, lalimită) şi de asemenea în jos (până la constituţia particulelor elementare, care după

câte ştim astăzi sunt şi ele la rândul lor sisteme, dar aici cunoaşterea noastră se cam

opreşte pentru moment). Desigur că în practică ierarhizarea funcţionează doar până la

nivelul semnificativ în cazul studiului de efectuat.

Un asemenea exemplu este cel ilustrat în figurile 1.5 şi 1.6, analiza însă evident nu se opreşte aici; ea se va „ridica” luând în considerare şi celelalte întreprinderi

concurente precum şi pieţele de desfacere, uneori chiar încă un pas până la studiul altor ramuri industriale unde pot apărea tehnologii interesante pentru noi. În aval, sistemelelogistice, efector, de control şi de comandă trebuie şi ele descompuse, ca şi materiile prime, produsele şi formele de energie. Riguros vorbind, figura 1.6 ar fi trebuit intitulată „subsistemul de fabricaţie”, dar aceasta doar măsura în care privim fabricaţia încorelaţie cu totalitatea întreprinderii (ceea ce este recomandabil dar nu întotdeaunaevident).

1.2.2 Sistemul tehnologic

Ansamblul tehnologiilor dintr-o anumită perioadă de timp formează, fără îndoială,

un sistem în cadrul căruia putem stabili legături pe orizontală, între natura materiilor

prime şi utilajele folosite la prelucrarea lor, între cantităţile, dimensiunile produselor şi

randamentele cu care ele sunt realizate. Orice dezechilibru apărut conduce, ca urmare a

proprietăţilor de autostabilizare şi autoorganizare, la o schimbare a sistemului (de

exemplu descoperirea cimentului, cu efecte mult mai ample decât simpla reorganizare a

10




industriei materialelor de construcţie, a energeticii nucleare care nu a însemnat doar

găsirea unei forme de energie primară). Aceste schimbări se aranjează de regulă în sensul

progresului domeniului sub aspectul performanţelor.

Pornind de aici, perioada de după 1700 se poate segmenta în trei mari etape:

- cea care a debutat cu ceea ce economia politică numeşte „revoluţia

industrială” şi care este caracterizată prin utilizarea fierului şi a fontei, a

lemnului şi a fibrelor naturale, a pietrei, a energiei aburului obţinut prin

arderea cărbunilor şi valorificat prin sisteme tip piston-bielă;

- perioada 1980-1970, caracterizată prin înlocuirea fierului cu oţelul, a

fibrelor naturale cu cele artificiale, a apariţia maselor plastice (bachelita,

de exemplu, sau celuloidul), a înlocuirii pietrei cu cimentul şi a cărbuneluicu petrolul; energia aburului se valorifică acum în turbine şi se transportă

de regulă prin intermediul electricităţii;

- perioada de după 1970, caracterizată de apariţia unor noi metale, a

biotehnologiilor şi mai ales a microinformaticii lansată în 1971 odată cu

inventarea microprocesorului.

Între anii 1960-1990 a avut loc o adevărată revoluţie industrială care poate ficaracterizată prin:

- o reducere semnificativă a costurilor de fabricaţie în cazul unui număr

mare de produse;

- o ameliorare a performanţelor proceselor de fabricaţie;

- o schimbare a naturii produselor, care conţin componente ce provin din

ramuri industriale dintre cele mai diferite;

- o schimbare a orientării activităţii de management punându-se accesul, în

primul rând, pe o gestionare bună a resurselor tehnologice şi pe activitatea

de inovare;

- luarea în considerare, ca un factor determinant a interacţiunilor cu mediul

înconjurător şi a cerinţelor de protecţie a acestuia.

11




Tehnologiile proprii celei de a treia revoluţii industriale, pe care o parcurgem în

prezent, sunt:

- fabricarea de materiale noi;

- biotehnologiile;

- informatica.

a) Fabricarea de materiale noi

În prezent există o mare libertate în alegerea materialelor, datorată următoarelor

cauze:

- creşterea varietăţii materialelor;

- stăpânirea structurii interne a acestora.

În funcţie de modul în care a fost „stăpânită” structura materialelor , se pot

distinge trei faze:

- structură acceptată (impurităţile cauzate de imperfecţiunile procesului

tehnologic limitează utilizările materialelor);

- structură controlată (structura este bine cunoscută ca urmare a metodelor

evoluate de analiză, iar tehnologiile permit obţinerea uneia sau a altor

structuri, ca urmare se lărgeşte domeniul de utilizare);- structură stăpânită (utilizările comandă compoziţia şi structura

materialelor; este epoca materialelor „de comandă”).

Dintre materialele noi se pot evidenţia:

- materiale compozite;

- materiale plastice.

-

Materialele compozite

Ideea de materiale compozite nu este nouă, betonul armat fiind un exemplu tipic.

În alcătuirea unui compozit intră, de regulă, trei elemente:

- un material rezistent (fibre de sticlă, de carbon, de bor, de plastic), care

oferă o rezistenţă bună la tracţiune în una, două sau trei direcţii;

12




- un material de umplutură (răşini, materiale ceramice sau metale);

- un material de legătură, care asigură compatibilitatea între primele două.

Materialele compozite au proprietăţi cel puţin aditive în raport cu materialele de

bază, dar, de regulă, efectul este de tip sinergetic.

În prezent, se întâlnesc două mare categorii de compozite:

- de performanţe foarte înalte, care sunt foarte scumpe şi a căror utilizare

este limitată la aplicaţiile de vârf (domeniile aero-spaţiale, aviaţie,

chirurgie);

- comune, care şi-au găsit deja aplicaţii curente în automobilism, sport (exp.

fibrele de sticlă).

Materialele plastice

În prezent, se înregistrează o „renaştere” a materialelor plastice, pe seama unor

proprietăţi noi pe care le au materialele nou create. Din această categorie fac parte:

- materiale plastice fluorurate, cunoscute sub numele de teflon, care au o

rezistenţă termică bună, coeficienţi de frecare foarte scăzuţi, posibilitatea

de a fi prelucrate prin aşchiere;

- materiale de tip poliacetilene, care au o conductibilitate cu totul

remarcabilă;

- poliesterul sulfurat, rezistent la presiuni de până la 25 atm. şi temperaturi

de 190oC, chiar şi în prezenţa oxidului de etilenă (care are proprietăţi de

sterilizare) motiv pentru care se foloseşte la fabricarea seringilor de unică

folosinţă şi sticlele de Coca-Cola.

b) BiotehnologiileO bio-tehnologie se defineşte prin aceea că face apel la materia vie (ceea ce o

deosebeşte de chimie, metalurgie) prin intermediul unor fiinţe monocelulare sau chiar a

unor compuşi biochimici activi (ceea ce o deosebeşte de tehnologiile agricole şi

zootehnice).

Există teri mari ramuri ale tehnologiilor biochimice:

13




- tehnologii de tip fermentativ;

- tehnologii enzimative;

- tehnologii genetice.

Tehnologiile de tip fermentativ sunt controlate de microorganisme vii şi sunt

utilizate, pe lângă tehnologiile de obţinere a vinului, berii, iaurtului, la tratarea apelor

uzate, în procesul de „leşiere biologică” a minereurilor (în SUA 15% din cupru este

obţinut pe această cale), la obţinerea pe cale naturală a unor insecticide şi antibiotice.

Tehnologiile enzimatice utilizează enzime produse de microorganisme, fără ca

prezenţa acestora să mai fie necesară. Enzimele sunt de fapt catalizatori, care nu

catalizează decât o singură reacţie şi spre un singur produs (nu apar produşi secundari),

reacţia are loc la temperaturi joase, de 30-40oC.Problemele care se ridică constau în a găsi enzima „bună” pentru transformarea

dorită, a o extrage şi a o fixa pe un suport.

Tehnologiile genetice prin modificări ale codului genetic pot determina, fie

producţia unei anumite enzime sau proteine de către o bacterie care nu realiza aceasta în

mod normal, fie chiar crearea de noi plante şi animale.

c) InformaticaA reprezentat o revoluţie odată cu apariţia microprocesorului (1971). În 20 de ani,

cantitatea de componente plasate pe un microprocesor a crescut exponeţial, de la cca

1000 la cca 10000000.

Aceasta a condus la realizarea unor calculatoare extrem de puternice, foarte mici

şi exploatabile aproape în orice condiţii, care au avut următoarele efecte:

- calculatoare cu o putere de calcul foarte mare folosite la calcule foarte

complexe, la procese de simulare, ca elemente de inteligenţă artificială;

- miniaturizarea, conduce la generalizarea utilizării micro ordinatoarelor de

către nespecialişti, dezvoltarea industriei de soft şi a reţelelor de

calculatoare;

14




- modularizare, apariţia roboţilor industriali inteligenţi şi a obiectelor

„inteligente” (rachete capabile să caute, să recunoască şi să urmărească

ţinta);

- dezvoltarea sistemelor digitale (telecomunicaţii), a reţelelor de sateliţi de

telecomunicaţii care conduce la mondializare;

- restructurarea unor ramuri industriale (industria ceasurilor).

Noile domenii ale revoluţiei industriale sunt puternic interdependente şi practic

dezvoltarea lor se susţine reciproc, ceea ce întăreşte ideea de sistem cu elemente

interdependente.

Exemplu

Noile materiale sunt influenţate de electronică prin posibilităţile de stabilire a structurii acestora, prin cibernetizarea proceselor de fabricaţie.

Biotehnologiile depinde de materiale prin suporturile de fixare a enzimelor, deelectronică prin sistemele de control automat al regimurilor de funcţionare.

Electronica este influenţată de existenţa noilor materiale prin metalurgia siliciului, arseniură de galiu, materiale ceramice cu proprietăţi speciale.

Energetica este dependentă de noile materiale, în special în domeniul energeticiinucleare (zirconiu) şi al surselor neconvenţionale (siliciu amorf pentru celule fotoelectrice).

1.2.3 Sistemul de fabricaţie

1.2.3.1 Definire, clasificare

Analiza unei întreprinderi prin prisma tehnologiilor sale nu poate fi făcută fără

abordarea sistemelor de fabricaţie.

Sistemele de fabricaţie se pot clasifica, în funcţie de cantitatea şi diversitatea

producţiei realizate, în patru categorii:

a) sisteme cu flexibilitate naturală; b) sisteme cu flexibilitate artificială;

c) sisteme rigide de tip reglementat;

d) sisteme rigide de tip automatizat.

15




Flexibilitatea se defineşte ca fiind capacitatea de a produce serii scurte ce

cunosc variaţii de volum sau ai parametrilor ce definesc produsul sau care sunt

susceptibile de a fi frecvent modificate.

Conform acestei definiţii se distinge:

1- operarea cu volume diferite care implică flexibilitatea de volum = capacitatea

unui sistem de fabricaţie de a se adapta la volume diferite de producţie sau la

variaţii ale acestor volume;

2- operarea cu serii mici, care implică flexibilitatea de gamă = capacitatea de a

produce în paralel o diversitate mare de produse;

3- flexibilitate de adaptare = capacitatea e a se adapta rapid la o înnoire a

produselor;

4- flexibilitatea de variantă = capacitatea de a prelua rapid o modificare parţialăa produselor fabricate.

Polivalenţa instalaţiilor flexibile presupune:

- flexibilitatea de proces, care reprezintă capacitatea de a adapta mai multe

mijloace de producţie diferite la fabricarea aceluiaşi produs;

- flexibilitatea de organizare, care este capacitatea de a redistribui fabricaţia

diferitelor produse între mai multe ateliere.a) Sistemele cu flexibilitate naturală sunt cele mai vechi. Este

vorba de atelierele de tip meşteşugăresc, capabile să facă oricând,

aproape orice. Elementele de flexibilitate sunt conferite de

maşinile unelte universale, care pot fi folosite în orice

succesiune, precum şi de priceperea omului (nivelul de

pregătire).

b) Sistemele cu flexibilitate artificială sunt, din contră, cele mai

noi. Ele se bazează pe roboţi şi pe maşini unelte (MU) capabile să execute o

gamă largă de operaţii.

c) Sistemele rigide de tip reglementat sunt benzile rulante. Ele sunt

deservite de muncitori care ar putea, în principiu, executa orice operaţie, dar,

din dorinţa creşterii randamentului, fiecăruia i-a fost încredinţată una singură.

16




Sistemul este rigid deoarece o schimbare a tipului de produs realizat

presupune, pe de o parte, o reinstruire a întregului personal, o schimbare a

logisticii şi o modificare a vitezei benzii, operaţii care pot dura, cu totul,

săptămâni întregi.

d) Sistemele rigide de tip automatizat sunt reprezentate de instalaţii

cu flux continuu. Aici fiecare transformare unitară este asigurată de un utilaj

anume, care nu îşi modifică în timp regimul de funcţionare. Utilajele sunt

montate pe flux. Ca urmare, o modificare cantitativă a producţiei nu este

posibilă deoarece ar supraîncărca (sau, din contră, nu ar exploata la capacitate)

utilajele, iar o modificare calitativă a procesului ar presupune rearanjarea în

spaţiu a utilajelor şi restructurarea conexiunilor dintre ele.

Sistemele rigide, al căror principal merit este acela de a fi redus drasticcosturile de fabricaţie, au cunoscut o dezvoltare remarcabilă între anii 1920-

1970.

În momentul de faţă, însă, cererea deplasându-se spre produse

personalizate în defavoarea celor ieftine dar standardizate, tendinţa este de a

reveni la sistemele flexibile.

1.2.3.2 Sistemele flexibile de fabricaţie

În cazul sistemelor flexibile de fabricaţie, nume sub care se includ astăzi doar cele

cu flexibilitate artificială, se poate vorbi de trei stadii de implementare ale acestora,

stadii ce diferă prin gradul de complexitate:

- unitatea flexibilă;

- celula flexibilă;

- sistemul flexibil.

Unitatea flexibilă este o maşină unealtă complexă, capabilă să execute operaţii

diverse. Ea este, de regulă, deservită de un robot, care manipulează materiile prime şi produsele şi de un manipulator de scule.

Celula flexibilă este alcătuită dintr-un grup de unităţi flexibile, a căror activitate

este coordonată de la un calculator de proces.

17




Sistemul flexibil este alcătuit din mai multe celule flexibile, legate printr-un

sistem automat de transport de materii prime, semifabricatele şi produsele lor finite, totul

coordonat de la un calculator central, puternic.

Dacă se ia în considerare schema sistemului de fabricaţie se constată că unitatea şi

celula flexibilă vizează doar sistemul efector, în timp ce sistemul flexibil implică întregul

sistem de fabricaţie, cu toate cele patru subsisteme (vezi fig.1.6).

Principalele caracteristici ale sistemelor flexibile de fabricaţie sunt:

- integralitatea;

- adaptabilitatea;

- adecvarea;

- autonomia funcţională.

Adaptabilitatea este caracteristica definitorie a sistemului. El poate trece cu

uşurinţă şi într-un timp foarte scurt de la o sarcină de producţie la alta. Adaptabilitatea

presupune şi un dinamism structural întru-cât noua sarcină poate cere un alt itinerariu al

materiilor de prelucrat pe fluxul de utilaje.

Adecvarea constă în faptul că sistemul conţine maşini care răspund cel mai bine

tipului de produse ce trebuie realizate, asigurând totodată o exploatare optimă a acestora.

Autonomia funcţională se manifestă prin aceea că sistemul poate funcţiona fărăintervenţia directă a omului. În cazurile foarte evoluate, sistemul este şi autoperfectibil ,

în sensul că poate „învăţa” din experienţa anterioară, utilizând programe software de

inteligenţă artificială, tot fără intervenţia omului.

Cu toate calităţile enumerate nu este deloc evident că un asemenea sistem este

întotdeauna cel mai rentabil. Cauza o constituie costurile foarte ridicate ale maşinilor şi

roboţilor care îl alcătuiesc. O comparaţie între costurile de fabricaţie realizate pentru

acelaşi produs pe sisteme diferite ne arată că sistemele flexibile sunt cele mai rentabile

într-un domeniu mediu al numărului de unităţi produse. În cazul unui număr foarte mic

de unităţi fabricate, sistemul clasic cu flexibilitate naturală este mai ieftin, iar la serii mari

şi foarte mari, sistemele automatizate rigide sunt cele mai avantajoase, fig.1.7 .

18




Fig. 1.7 Variaţia costurilor de fabricaţie a unităţii de produs în funcţie de numărul unităţilor produse

1.3 Clasificări ale proceselor tehnologice

Rezumat

Procesul tehnologic, definit ca fiind ansamblul operaţiilor parcurse de materia

primă în vederea obţinerii produsului finit, se clasifică în funcţie de diferite criterii, careţin seama de punctul de vedere al inginerului tehnolog şi de cel al managerului.

Din perspectiva inginerului tehnolog, procesele tehnologice se clasifică în funcţiede: modul de desfăşurare în timp, rolul jucat în obţinerea produsului, tipul transformării.

Managerul firmei, fiind preocupat ca întreprinderea să ocupe şi să menţină o poziţie dominantă pe piaţă, clasifică tehnologiile după: natura produsului, rolul în poziţionarea concurenţială a întreprinderii şi nivelul de dezvoltare.

O „străpungere” tehnologică în domeniu este asigurată de tehnologiile emergente,iar tehnologiile mature sunt cele care sunt utilizate în mod curent, sunt bine stăpânite şioferă rezultate satisfăcătoare

Prin proces tehnologic se înţelege ansamblul operaţiilor elementare de tip

mecanic, fizic, chimic, biochimic sau biologic pe care le parcurge materia primă în

cursul transformării şi ajungerii la stadiul de produs.

Clasificarea proceselor tehnologice se face în funcţie de anumite criterii care ţin

cont, fie de punctul de vedere al inginerului, fie de cel al managerului.

Legendă:SFN – sisteme cu flexibilitate naturalăSFA – sisteme flexibile de fabricaţieSR – sisteme rigide

SR

SFN

Sistemrigid

N2 N1

SFASFN

Costunitar

Nr. unităţi

SFA

19




Inginerul tehnolog, care exploatează procesele tehnologice, le clasifică după

următoarele criterii:

a) după modul de desfăşurare în timp se evidenţiază:

- procese tehnologice discontinue (produsul se realizează pe şarje);

- procese tehnologice continue (presupune o linie de utilaje, care

funcţionează fiecare la parametrii constanţi);

- procese mixte (realizează o parte a transformărilor în regim continuu şi o

alta în regim discontinuu).

b) după rolul în obţinerea produsului, produsele pot fi:

- principale ( realizează transformarea propriu-zisă );

- auxiliare ( concură la realizarea transformării fără a participa direct );- de deservire ( de logistică ) – transport, depozitare, control.

c) după tipul transformării, se remarcă:

- tehnologii de transformare ( utilizează procedee bazate pe schimbarea

structurii materiilor prime, prin transformări chimice, fizico-chimice);

- tehnologii de asamblare ( reunirea părţilor în vederea obţinerii

produselor ).

Caracteristica tehnologiilor de asamblare constă în diversitatea de tipuri de tehnici

şi de subansambluri care trebuie integrate într-un produs (ex. autoturismul).

Aceste criterii de clasificare ţin cont de punctul de vedere al inginerului care le

exploatează.

Pentru managerului firmei, care este preocupat ca întreprinderea să ocupe şi să îşi

menţină o poziţie dominantă pe piaţă, se folosesc pentru clasificare alte criterii, şi anume:

1. După natura produsului se disting tehnologii:

- de produs, care vizează obţinerea pe o anumită cale a unui anumit produs;

- de proces, care vizează organizarea fazelor de producţie, oferirea unui

serviciu;

20




- de metode, care vizează tehnologii de cercetare, de marketing, de

informatizare.

2. După rolul în poziţionarea concurenţială a întreprinderii:

- tehnologii esenţiale;

- tehnologii de diferenţiere;

- tehnologii definitorii;

- tehnologii periferice.

Tehnologiile esenţiale sunt tehnologiile ce caracterizează domeniul industrial în

care se situează întreprinderea.

Ele sunt deţinute şi utilizate de toate întreprinderile similare.Important este ca întreprinderea să le stăpânească şi să le exploateze la un nivel,

cel puţin comparabil, cu cel al celor mai buni concurenţi.

Tehnologiile de diferenţiere sunt tehnologiile pe care le stăpâneşte şi aplică doar

întreprinderea în cauză, tehnologii care îi permit să ofere alte produse şi servicii decât

concurenţii săi.

Exemplu

O întreprindere care furnizează produse pentru tratarea apelor uzate şi-a propus să ofere beneficiarilor săi şi un sistem informatizat, care să le aleagă acestora cea maibună reţetă de tratare, în funcţie de compoziţia apei în acel moment.

O întreprindere, pentru a supravieţui şi a se impune, are neapărată nevoie de

asemenea tehnologii de diferenţiere, cu cât mai multe, cu atât mai bine. Rolul lor creşte

odată cu accentuarea climatului concurenţial în care funcţionează întreprinderea.

Tehnologiile definitorii sunt cele care prezintă un interes major pentru

întreprindere, ele sunt „inima” întreprinderii.Tehnologiile periferice sunt cele care, deşi esenţiale pentru funcţionarea

întreprinderii, nu face obiectul preocupările acesteia.

De exemplu: gestionarea fondurilor este o tehnologie periferică pentru o

turnătorie de aliaje metalice, dar va fi o tehnologie definitorie pentru o bancă.

21




3. După nivelul de dezvoltare, se disting tehnologii:

- emergente (născânde);

- evolutive;

- mature;

- în declin;

- depăşite.

Tehnologiile emergente sunt cele care sunt puse la punct de puţină vreme, care nu

şi-au dovedit încă, nici calităţile şi nici defectele. S-ar putea ca ele să fie considerabil mai

bune decât cele utilizate în prezent, dar tot aşa de bine s-ar putea să fie un eşec.

Oricum, o „străpungere” tehnologică în domeniu va fi realizată pe seama aplicării

unei tehnologii emergente existente.Este bine ca orice întreprindere să dispună de cel puţin de o asemenea tehnologie,

aleasă însă cu grijă.

Tehnologiile evolutive sunt cele care s-au impus deja, fără ca utilizarea lor să fie

generalizată. Studii asupra lor pot aduce încă îmbunătăţiri care să le facă şi mai eficiente.

Tehnologiile mature sunt cele care sunt utilizate în mod curent, care sunt bine

stăpânite şi care oferă, încă, rezultate satisfăcătoare. Ele reprezintă cea mai mare parte a

zestrei tehnologice a unei întreprinderi normale şi ele susţin, de fapt, activitatea acesteia.Tehnologiile depăşite sunt cele care nu oferă, la nivelul de azi, cele mai bune

performanţe sub aspectul calităţii şi al costurilor de fabricaţie. Menţinerea lor în cadrul

întreprinderii nu se justifică, decât în mod excepţional, pentru cazurile când există o

investiţie deosebit de mare care nu este încă amortizată.

4. După nivelul de control, se disting:

- tehnologii controlabile;

- tehnologii necontrolabile.

Tehnologiile controlabile de către întreprindere sunt tehnologiile produselor care

sunt fabricate în exclusivitate în cadrul acelei întreprinderi.

Tehnologiile necontrolabile sunt cele controlate din exterior.

22




Exemplu

La o întreprindere constructoare de automobile, realizarea motorului sauasamblarea caroseriei sunt tehnologii aflate sub controlul întreprinderii. Partea de„aprindere” scapă însă controlului intern întrucât ea corespunde unor subansambluri

produse în exterior şi „importate” în vederea realizării montajului (baterie, dinam, bujii,delcou). Pentru ca produsul final să fie de calitate, ambele tipuri de tehnologii trebuie să se situeze la un nivel optim. Întreprinderea va realiza acest deziderat printr-un control de calitate, bun, al producţiei pentru tehnologiile „controlate intern” şi prin specificaţiibine precizate în contractele de achiziţie a subansamblurilor importate, dublate de uncontrol atent de calitate la intrarea în întreprindere.

1.4 Analiza potenţialului tehnologic al unei întreprinderi

Rezumat

Potenţialul tehnologic reprezintă valoarea resurselor tehnologice stăpânite de oîntreprindere în cadrul unei strategii globale şi într-un context concurenţial dat.

Analiza potenţialului tehnologic se face parcurgând următoarele etape: inventarultehnologiilor, analiza competitivităţii produselor, caracterizarea întreprinderii.

O metodă de estimare a potenţialului de competitivitate a tehnologiilor se bazează pe analiza impactului schimbărilor de tehnologie asupra poziţiei strategice aîntreprinderii.

1.4.1 Determinarea potenţialului tehnologic al întreprinderii

Prin potenţialul tehnologic înţelegem valoarea resurselor tehnologice stăpânite de

o întreprindere în cadrul unei strategii globale şi într-un context concurenţial dat.

Autorul conceptului, economistul francez J. Morin, propune următoarea direcţie a

unei analize de potenţial tehnologic, sintetizată în figura 1.8.

23




Fig. 1.8Analiza de potenţial tehnologic al întreprinderilor

1.4.1.1 Inventarul tehnologiilor

Primul pas îl reprezintă realizarea inventarului tehnologiilor existente în

întreprindere. Inventarul este o activitate cheie, căci de modul în care este el realizat

depinde toată analiza ulterioară. Se urmăreşte o listare a tehnologiilor, a competenţelor, a

know-how-urilor pe care le deţine întreprinderea, pornind de la concepţia produselor pe

care le realizează, continuând cu fabricaţia lor, până la comercializare, servicii în garanţieşi în post garanţie.

Tehnologiile se vor înregistra în inventar conform clasificării după rolul lor în

poziţia concurenţială a întreprinderii (esenţiale, de diferenţiere, definitorii şi periferice) ca

şi în funcţie de nivelul lor de dezvoltare (emergente, evolutive, mature, în declin,

depăşite).

O structură echilibrată ar fi cea din figura 1.9 a, dar foarte adesea se întâlnesc

structuri ca cele din figura 1.9 b, ceea ce ar trebui să dea de gândit.

Criterii

Inventatorul tehnologiilor

Matricea de evaluarea potenţialului

tehnologic

Evaluareaatuurilor

Atuurileîntreprinderii

Gradul deinteres al

tehnologiei

Matricea de evaluare a potenţialului produselor

realizate

24




Fig. 1.9 Structura tehnologiilor existente într-o întreprindere: I – tehnologie emergentă, II – evolutivă, III – matură, IV – în declin, V – depăşită

O imagine corectă asupra tehnologiilor existente trebuie să cuprindă şirăspunsurile la întrebările următoare:

1. Unde se situează întreprinderea, în raport cu necesarul, faţă de:

- nr. de clădiri;

- suprafaţa totală ocupată;

- suprafaţa construită?

2. Care este nivelul utilajelor, sub aspectul:- performanţelor;

- gradul de uzură;

- aşezării pe fluxul tehnologic (implicit volumul transportului intern);

- regimului de întreţinere (curativ sau preventiv)?

3. Cum se realizează stocarea:

- materiilor prime;

- produselor intermediare;

- produselor finite;

- coproduselor şi rebuturilor? Ce destinaţie li se dă acestora?

25




4. Cum se situează tehnologiile în raport cu protecţia mediului:

- sunt poluante?

- emisiile sunt sub control?

- modificarea emisiei de poluanţi se poate face prin schimbarea regimului

de lucru al utilajelor sau numai prin intermediul instalaţiilor speciale de

depoluare?

1.4.1.2 Analiza competitivităţii produselor

Cel de-al doilea pas constă în analiza competitivităţii produselor , privită prin

prisma tehnologiilor de realizare.

Pentru fiecare etapă de realizare a produsului, unde intervine o anumitătehnologie, se construieşte o matrice care va conţine pe linii performanţele produsului, iar

pe coloane modul în care el reuşeşte să se impună pe piaţă. Valorile trecute în fiecare

căsuţă a matricei vor fi cuprinse între 0 (cea mai slabă) şi 3 (cea mai bună), conform

următoarei reguli:

0 = insuficient;

1 = mulţumitor pentru a fi acceptat pe piaţă;

2 = bine apreciat pe piaţă;

3 = foarte bun, evident mai bun decât al concurenţilor.

O asemenea matrice este prezentată în fig. 1.10:

Criterii de performanţăPoziţionarea întreprinderii

E l a s t

N o t a

Cerinţe Imagine ConcurenţiP1 P2 …… P1 P2 …… C1 C2 ……

1. Caract. funcţionale2. Preţ3. Facilităţi4. Cost exploatare

5. Fiabilitate6. Întreţinere7. Adaptabilitate

Competitivitatea nij

Fig. 1.10 Matricea de analiză a competitivităţii tehnologie-produs (pentru o tehnologie T i şi un produs P j )

26




Performanţele care se iau, de regulă, în considerare sunt:

- caracteristicile funcţionale;

- preţul;

- facilităţile de utilizare (uşurinţă de instalare, echipamente anexe,

posibilitate de utilizare şi în alte scopuri);

- costuri de exploatare;

- fiabilitate, mentenabilitate, disponibilitate;

- compatibilitate (capacitatea produsului de a se adapta unei configuraţii

externe date).

Fiecare din aceste caracteristici se vor evalua în raport cu:

- cererea pieţii;- imaginea (prestigiul) întreprinderii;

- ofertele concurenţilor;

- coeficientul de elasticitate, definit prin influenţa unei modificări a

performanţei analizate asupra cererii de pe piaţă a produsului respectiv.

Se poate obţine astfel o notă a fiecărei caracteristici (sau criteriu de performanţă),

care se va trece în ultima coloană a fiecărei linii. Făcând, în final, o medie a valorilor dinultima coloană găsim o notă care va defini competitivitatea tehnologiei Ti a produsului P j.

Notele obţinute pentru competitivitatea tehnologiei vor servi la alcătuirea unei

matrice (vezi fig. 1.11), care va furniza, în final, o notă care poziţionează tehnologia Ti la

nivelul întregii întreprinderi. Noua matrice va avea pe linii tehnologiile utilizate în

întreprindere (T1..Tn), iar pe coloane produsele (P1..Pm). În fiecare căsuţă a matricei se va

introduce nota obţinută în pasul anterior. Media liniei va furniza nota tehnologiei la

nivelul întreprinderii, notă care va fi corectată ţinând cont de următoarele considerente:

- măsura în care întreprinderea este capabilă să pună deplin în valoare

tehnologia respectivă;

- măsura în care exploatarea tehnologiei depinde sau nu de un singur

specialist (care ar putea pleca), de un singur furnizor de materii prime sau

de service;

27




- măsura în care întreprinderea este capabilă să îmbunătăţească tehnologia

respectivă;

- măsura în care tehnologia este protejată de brevete solide sau printr-un

nivel de tehnicitate inaccesibil concurenţilor.

ProdusulTehnologia

P1 P2 …………………... P j …………………... Pm Nota tehnologiei

(val. medie)T1 n11 n12 n1i n1m N1

T2 n21 n22 n2i n2m N2

… … … … . .

… … … … . .

… … … … . .

…………………..

… … … . . . . . .

…………………...

… … … … . .

…………………...

Ti ni1 ni2 nii nim Ni

… … … … .

… … … … . .

… … … … . .

…………………..

… … … . . . . . .

…………………...

… … … … . .

…………………...

Tk nk1 nk2 nki nkm Nk

Fig. 1.11 Matricea de caracterizare a tehnologiilor din întreprindere

În final, se vor obţine patru tipuri de tehnologii, situate într-o matrice pătrată 2x2

(fig. 1.12), pe care le vom denumi în raport cu interesele întreprinderii astfel:

- cai de bătaie;- rentabilizare;

- probleme;

- abandon.

28




Fig. 1.12 Matricea de evaluare a potenţialului tehnologic

Zona (++) „Caii de bătaie”

Atuurile întreprinderii sunt mari, iar perspectivele tehnologice generale sunt bune,

chiar dacă ele nu s-au afirmat încă deplin. Sunt tehnologii care susţin întreprinderea, pe

care aceasta le utilizează intensiv, ele fiind „caii de bătaie”. Va trebui să li se aloce şi în

viitor resurse financiare şi umane pentru a menţine, a consolida şi a întări astfel poziţia

întreprinderii.

Zona (+) Rentabilizare

Atuurile întreprinderii sunt puternice dar perspectiva pentru viitor este mediocră

sau chiar proastă. Dacă tehnologiile respective reuşesc, pe moment, să producă beneficii

imediate şi mari, ele vor mai fi păstrate. Oricum, resursele dirijate spre ele pentru

investiţii, dezvoltare, vor trebui treptat orientate spre alte tehnologii (emergente,

evolutive), care vor sfârşi prin a le înlocui.

G r a d u l d e i n t e r e s a l t e h n o l o g i e i

→

(0) Probleme

- dezvoltare?

- formare cadre?

- recrutare

cadre?

(++) C aii de bătaie

- de susţinut

- de adoptat

(-) Abandon

- nu se mai alocă

resurse

(+) Rentabilizare

- sau realocarea

resurselor

Atuurile întreprinderii →

29




Zona (0) Probleme

Atuurile întreprinderii sunt slabe, deşi, pe de altă parte, tehnologiile reprezintă

elemente puternice de atracţie. Cauzele pentru care întreprinderea nu stăpâneşte bine

tehnologiile din această categorie trebuie bine realizate, urmând ca apoi să se ia una dinurmătoarele decizii:

- întreprinderea este realmente interesată în a stăpâni tehnologia. Se vor

aloca resurse pentru cercetare-dezvoltare, atragere de specialişti, cursuri de

specializare, cumpărare de brevete etc., astfel încât, în final, tehnologia să

fie adusă în zona (++);

- tehnologia nu este bine stăpânită şi cel mai bine este să se renunţe la ea ,

realocând resurse în alte direcţii.

Zona (-) Abandon

Nici întreprinderea nu stăpâneşte prea bine tehnologia, nici aceasta nu prea are

perspective. Singura soluţie este abandonarea ei şi înlocuirea cu altă tehnologie.

Analiza nu trebuie să confunde potenţialul unei tehnologii, care este o noţiune

orientată spre viitor, cu interesul pentru întreprindere, care vizează starea prezentă.

S-ar putea astfel ca o tehnologie din zona (0) să nu ofere niciun beneficiu pe

termen scurt, în timp ce o alta, chiar din zona (-) să aducă, pe moment, beneficii

importante contribuind la realizarea unor produse încă foarte rentabile.

1.4.1.3 Caracterizarea întreprinderii

Odată realizată caracterizarea şi poziţionarea tehnologiilor, se poate trece la

caracterizarea întreprinderii, în ansamblu. Caracterizarea este făcută în două planuri: celfinanciar-contabil şi cel tehnico-economic.

Cele două analize nu sunt deloc contradictorii, mai mult ele trebuie să fie

complementare pentru a putea furniza un diagnostic corect.

Principalii indicatori tehnico-economici care se iau în considerare sunt:

30




a) gradul de valorificare a materiei prime, definit ca raport între

valoarea adăugată (VA) şi volumul de activitate (A):

;V

VAG

A= (1.1)

b) eficacitatea globală (E g ), definită ca raport între valoarea adăugată

şi numărul mediu de personal angajat (PA):

; g

VA E

PA=

(1.2)

Eficacitatea globală se poate raporta, eventual, la fondul de salarii în loc de

personal angajat.

În figura 1.13 se prezintă un exemplu de situare a agenţilor economici în raport cu

eficacitatea globală, din domeniul fibrelor sintetice.

Fig. 1.13 Eficacitatea agenţilor economici din domeniul fibrelor sintetice

c) indicatorul de utilizare extensivă (I ue ) se defineşte ca raport dintre

producţia efectivă (P) şi capacitatea de producţie (CP):

;ue

P I

CP = (1.3)

Iue se poate defini şi prin raportul între timpul cât un utilaj a funcţionat efectiv (T e)

şi timpul maxim avut la dispoziţie din perioada considerată (Tm):

Comerţ

Gradul de prelucrare

Eficacitateglobală

Confecţii

Ţesătorie

Filatură

Petrochimie

31




;eue

m

T I

T = (1.4)

( );m c se RT Z Z Z = − + (1.5)

în care: Zc = numărul de zile calendaristice din perioada considerată;

Zse = numărul de zile de sărbători legale şi zile libere (sâmbete şi

duminici);

ZR = numărul de zile de reparaţii, revizii, întreţinere;

În România Iue se calculează pornind de la timp (relaţia 1.4), ceea ce pare mai

logic deoarece în prima versiune (relaţia 1.3) se presupune că toată producţia ar fi bună,

fără rebuturi, ceea ce nu este întotdeauna aşa.

0 < Iue <1, deşi frecvent se preferă exprimarea procentuală.

Se poate calcula şi procentul de „timpi morţi” care este egal cu (1 ) 100ue I − ⋅ .

d) gradul de înnoire a echipamentului (Gie ), care se determină ca

raport între investiţia medie anuală (I) şi volumul de activitate (A):

;ie

I G

A= (1.6)

Investiţiile unei întreprinderi se pot clasifica în mai multe tipuri, fiecare având unalt impact asupra volumului de activitate şi asupra beneficiilor imediate şi de perspectivă.

Se poate vorbi de:

- investiţii concretizate în elemente fizice, materiale:

a) capacităţi noi de producţie;

b) construcţii cu caracter social;

c) investiţii pentru protecţia mediului.

- investiţii cu rezultate nemateriale:

a) activitatea de cercetare-dezvoltare;

b) cumpărarea de brevete, licenţe, know-how-uri;

c) studii de piaţă;

d) recrutare şi formare specialişti;

32




e) telecomunicaţii, birotică;

f) produse program pentru informatizare.

1.4.2 Estimarea potenţialului de competitivitate tehnologicăFiecare întreprindere dispune, la un moment dat, de un anumit potenţial

tehnologic, care se manifestă printr-o anumită capacitate de a fi competitivă pe piaţă.

La Forumul European de Management de la Davos (Elveţia), în 1981, cabinetul

de consultanţă tehnico-economică Arthur de Little din SUA (cunoscut în literatura de

specialitate sub denumirea de ADL) a propus o metodă de estimare a potenţialului de

competitivitate a tehnologiilor. Aceasta se bazează pe analiza impactului schimbărilor

de tehnologie asupra poziţiei strategice a întreprinderii. Această analiză se realizează pe baza unei matrice, care a fost întocmită în funcţie de poziţia concurenţială în raport cu

cerinţele pieţei şi capacitatea tehnologică de a le satisface, figura 1.14.

G

r a d u l d e a t r a c ţ i e a l

p i e ţ i i

→

p u t e r n i c

Dileme Vedete

s l a b

Necazuri „Vaci de muls”

slab puternicPoziţia concurenţială

→Fig. 1.14 Matricea ADL

Poziţia concurenţială se estimează în raport cu o sumă de criterii, cum ar fi:

- fracţiunea de piaţă stăpânită de întreprindere;- gradul de control asupra tehnologiilor;

- costurile de producţie.

Pe de altă parte, maturitatea tehnologiilor reprezintă:

- potenţialul lor de creştere;

- stabilitatea riscurilor de nereuşită;

33




- capacitatea de a aduce repede încasări considerabile.

Orice schimbare tehnologică trebuie analizată pornind de la modificări pe care le

antrenează pe ambele axe.

Analiza propusă de ADL se bazează pe următoarele principii :

- fabricarea unui produs implică contribuţia mai multor tehnologii distincte;

- tehnologiile implicate au contribuţii diferite în raport cu poziţionarea

concurenţială;

- fiecare tehnologie are un ciclu de viaţă, care poate fi scurtat prin apariţia

unor tehnologii mai performante sau poate fi prelungit prin îmbunătăţiri

posibile pe seama introducerii progresului tehnic;

- concurenţii stăpânesc în mod diferit tehnologiile implicate şi controlulasupra unei singure tehnologii noi şi performante poate duce la un avantaj

concurenţial notabil;

- orientarea strategică trebuie stabilită ţinând cont, atât de poziţia pe piaţă a

produsului, cât şi de tehnologiile implicate în realizarea lui.

Pentru aplicarea în practică a acestor principii s-au propus o serie de reguli :

- tehnologiile cheie trebuie tratate cu maxim de atenţie;

- să existe preocupare pentru introducerea a cel puţin unei noi tehnologiiemergente;

- se vor evita tehnologiile emergente care implică:

1. timp de punere la punct foarte lung;

2. un grad de risc foarte pronunţat;

3. un potenţial incert.

Aceste trei restricţii se recomandă să fie cuantificate pentru variantele de

tehnologii analizate, căpătând valori normalizate la unitate. Se înmulţesc, pentru fiecare

variantă, valorile atribuite celor trei criterii. Varianta care va avea punctajul cel mai mare

va fi aleasă.

Exemplu:

Se consideră două variante între care trebuie optat, V 1 şi V 2. Varianta V 1 are factorul timp 0,4 (deci V 2 va avea 0,6, ceea ce înseamnă că timpul de realizare este mai scurt), factorul de risc este 0,7 (fiind mai „sigură” sub aspectul posibilităţii de reuşită

34




faţă de V 2 care va avea 0,3) şi potenţialul de îmbunătăţi substanţial poziţia concurenţială în caz de reuşită de 0,55 (faţă de 0,45 pentru V 2 ).

Se calculează pentru varianta V 1 , nota totală N 1: N 1= 0,4·0,7·0,55 = 0,154;

Pentru varianta V 2 , nota totală este N 2:

N 2=0,6·0,3·0,45 = 0,081; Rezultă că se va adopta varianta V 1 (N 1>N 2 ) pentru că are o şansă de reuşită aproape dublă faţă de V 2.

În concluzie, factorii externi (piaţa, concurenţii, noutăţile apărute) joacă un rol

important în alegerea politicii care să menţină şi să îmbunătăţească poziţia strategică a

întreprinderii într-o configuraţie concurenţială. Însă, principalul factor îl constituie

activitatea de căutare a noului desfăşurată în interiorul întreprinderii, activitatea de

cercetare-dezvoltare (R&D).

1.4.3 Variaţia potenţialului tehnologic al întreprinderii

Evoluţia continuă a tehnologiilor, a concurenţilor, a cererii pieţii fac însă ca

potenţialul să varieze considerabil în timp. În figura 1.15 se prezintă o asemenea situaţie.

În figură se prezintă costurile de fabricaţie a unui produs în cadrul a două

întreprinderi: A şi B.

În momentul N, întreprinderea A produce mai ieftin, probabil datorită faptului căa început producţia mai devreme.

Fig. 1.15 Variaţia în timp a competitivităţii

35




Întreprinderea B, situată într-o poziţie defavorizantă, va acţiona mai energic în

sensul scăderii costurilor, ceea ce poate determina ca la momentul N+n întreprinderea B

să fie mai bine plasată sub aspect competitiv. Exemplul poate fi considerat simplist dar

este real şi se întâlneşte uimitor de frecvent.

Scăderea costurilor de fabricaţie şi implicit poziţionarea mai bună sub aspect

concurenţial se datorează următoarelor două cauze principale:

- efectul experienţei în fabricarea produsului, care face ca pentru un acelaşi

produs costul de fabricaţie să scadă în timp (curba „de învăţare” sau „de

experienţă”);

- efectul progresului tehnic, care face ca, la costuri de fabricaţie egale,

performanţele produselor sa fie din ce în ce mai bune.

36




Capitolul 2

ÎNTREPRINDEREA ŞI PROCESUL INOVĂRII

Rezumat

Inovarea industrială se defineşte ca fiind transferul unei idei noi sau a unui nouconcept până la stadiul final al unui nou produs acceptat de piaţă.

Creativitatea reprezintă capacitatea de identifica legături noi între elementeleaparent fără legătură între ele, ca fiind punctul de plecare a inovării.

Inovarea industrială este influenţată de factori care favorizează activitatea deinovare şi de factori care frânează această activitate.

Tipurile de inovare industrială se clasifică în funcţie de obiectul inovării (de produs, de proces), după gradul de intensitate tehnologică (de ameliorare, de adaptare, deruptură) şi după impactul asupra industriei şi după gradul de influenţare a pieţei (defond,nişe comerciale,curentă, revoluţionară).

Generarea de idei noi este favorizată de o serie de tehnici şi metode de stimulare acreativităţii(metode intuitive, analitice, de lucru, asociative sau deductive, metodefundamentale de creaţie).

Un rol important în inovarea industrială îl joacă cercetarea dezvoltarea.Cercetarea poate fi fundamentală, aplicativă şi de dezvoltare. Activitatea de R&D

este influenţată de numeroşi factori interni şi externi, care o pot favoriza sau frâna.Operaţia de lansare a unui produs nou decurge în trei faze: identificarea

oportunităţilor de a realiza ceva nou, realizarea noului şi transpunerea în practică.Prognoza se defineşte ca fiind evaluarea probabilă a evoluţiei calitative şi

cantitative a unui domeniu într-un interval de timp şi stabilirea evoluţiilor şi stărilor posibile ale domeniului, cu scopul de a face faţă schimbărilor existente şi a celor previzibile, de a aprecia consecinţele de viitor ale deciziilor luate în prezent.

Prognoza poate fi tehnologică, economică şi socială.Tehnicile de prognoză pot fi cantitative (tehnici de regresie, metode de prognoză

prin filtraj adaptiv) şi calitative (metoda curbelor logistice, spaţiul transferurilor detehnologie, metoda scenariilor).

2.1 Cauzele care determină inovarea la nivelul întreprinderii

Presiunea concurenţială obligă întreprinderile să caute permanent soluţiile care le

permit o poziţie cât mai bună pe piaţă, politică ce constituie condiţia esenţială de

existenţă a întreprinderii.

37




Dintre factorii principali , care determină o întreprindere, la un moment dat, să-şi

diversifice producţia şi mai ales să promoveze noul, se pot evidenţia:

a) nevoia imperativă de a dezvolta sau măcar păstra poziţia ocupată de

întreprindere pe piaţă; este factorul cel mai important. Practic toate

întreprinderile se preocupă de păstrarea poziţiei ocupate şi lărgirea

segmentului deţinut din piaţă.

b) cererea pieţii de a-şi diversifica producţia. Majoritatea întreprinderilor

se preocupă de diversificarea în domeniul pe care îl stăpânesc şi doar arareori

este vorba de o schimbare a profilului. În general, întreprinderile par mai

tentate să-şi diversifice produsele decât să-şi diversifice tehnologiile de

realizare a produselor. Cel mai adesea se apelează la forţele interne pentru o

diversificare a produselor şi la achiziţii externe în rest, mai ales atunci cândeste vorba de o schimbarea a profilului întreprinderii.

c) obligativitatea de a se alinia la normative impuse de Guvern,

legislaţie, cerinţe sociale. Normele cel mai frecvent modificate în ultimii ani

sunt cele referitoare la protecţia mediului. Pe planul produselor oferite pe

piaţă, normele de protecţie a mediului nu afectează toate ramurile industrial.

Cele mai afectate sunt cele ale industriei chimice şi farmaceutice şi a

automobilului. În cazul altor ramuri, cele care sunt puternic afectate denormele stricte de protecţie a mediului sunt mai ales tehnologiile (şi nu

produsele). Mai apar restricţii determinate de standardizare sau, mai frecvent,

de noile măsuri de protecţie a consumatorului, care merg mult mai departe

decât la stabilirea mai strictă a unor termene de garanţie.

d) nevoia de a face faţă unei scăderi a ofertei sau scumpiri a materiilor

prime. Este vorba de scumpirea energiei, care a obligat întreprinderea să îşi

schimbe, atât tehnologiile, cât să îşi reproiecteze produsele.

e) recesiunea pe care o cunosc economiile ţărilor dezvoltate pe parcursul

ultimilor ani a determinat întreprinderile să fie reticente în a se lansa în

investiţii mari pe termen lung (aşa cum presupun schimbările de tehnologie).

Ele au preferat, cel mai adesea, inovaţiile care s-au materializat repede în

38




produse îmbunătăţite şi în modificări „din mers” ale proceselor tehnologice

existente.

2.2 Creativitate şi inovare

2.2.1 Definirea creativităţii şi a inovării

Creativitatea reprezintă capacitatea de a identifica legături noi între elemente

(obiecte, evenimente, legi) aparent fără legătură între ele. Creativitatea implică

întotdeauna aducerea unui element de noutate şi ea este punctul de plecare a inovării.

Inovarea industrială se defineşte ca fiind transferul unei idei noi sau a unui

concept nou până la stadiul final al unui produs, proces sau activitate de service

acceptate pe piaţă.

Cel mai adesea inovarea industrială porneşte de la cercetarea aplicativă (iar uneori

chiar de la cea fundamentală) continuă cu proiectarea şi cu transpunerea industrială (care

este faza cea mai costisitoare) încheindu-se cu producţia şi desfacerea către beneficiari.

Dincolo de cercetare şi proiectare, ducerea la bun sfârşit a proiectului presupune, practic,

colaborarea tuturor serviciilor întreprinderii.

De cele mai multe ori se vorbeşte de „creativitate şi inovare”, pe de o parte pentru

că ele se condiţionează una pe alta, găsirea răspunsurilor la toate problemele ce apar într-un proces de inovare solicitând creativitate, iar pe de altă parte, pentru că cele două

activităţi au cel mai adesea nevoie de aceleaşi condiţii pentru a se dezvolta în cadrul unei

întreprinderi.

Pentru ca procesul de creativitate să se desfăşoare în condiţii bune este necesar să

existe:

- o circulaţie bună a informaţiei (găsirea elementelor disparate care trebuie

puse în comun). Întreprinderea poate facilita circulaţia prin crearea unuisistem instituţionalizat, şedinţe, sesiuni interne de comunicări, schimburi

de personal între serviciile implicate etc.;

- cunoaşterea bună a pieţii şi a cerinţelor ei ;

- un contact strâns cu comunitatea ştiinţifică (sursa noilor cunoştinţe din

domeniul fundamental);

39




- acceptarea ideilor „ciudate” la care cei ce le-au emis ţin foarte mult;

- crearea unor echipe mici, fiecare conţinând câteva persoane cu mintea

foarte deschisă (inventivi);

- o bună motivaţie a celor ce se preocupă de creativitate ceea ce presupune

întotdeauna şi un sprijin larg din partea conducerii întreprinderii;

- asigurarea unei „formări” a oamenilor în sensul creativităţii.

Inovarea industrială este condiţionată şi ea de o serie de factori specifici, cum ar

fi:

- o strategie clară a întreprinderii;

- obiective clar formulate;

- o finanţare corectă dublată de un management bun al întregii activităţi deinovare;

- existenţa unei echipe competente care să poată rezolva problemele care

apar pe tot traseul parcurs de noul proiect;

- existenţa unei proceduri clare şi corecte de evaluare a rezultatelor şi a

muncii oamenilor angajaţi;

- existenţa unui climat concurenţial, atât în interiorul întreprinderii cât şi din

exteriorul său.

2.2.2 Factorii care influenţează inovarea industrială

Activitatea de inovare este influenţată, direct sau indirect, de peste o sută de

factori care pot fi grupaţi în două categorii:

- factorii care încurajează activitatea de inovare din întreprindere;

- factorii care frânează activitatea de inovare din întreprindere.

a) Factorii care încurajează activitatea de inovare

Aceştia pot fi evidenţiaţi prin:

- activitatea de introducere a noului este susţinută şi încurajată de

conducerea întreprinderii. O conducere care nu încurajează introducerea

noului poate foarte uşor să distrugă o întreprindere, altfel bine situată;

40




- existenţa în interiorul întreprinderii a unor oameni cu un ridicat potenţial

ştiinţific şi tehnic, atât în cadrul serviciului R&D, cât şi în celelalte servicii

şi nu în ultimul rând, chiar în secţiile direct productive;

- o legătură strânsă cu clienţii, care pot să sugereze numeroase înnoiri

folositoare, atât lor cât şi firmei producătoare;

- o fixare şi delimitare clară a obiectivelor întreprinderii, care să permită

canalizarea eficientă a eforturilor de înnoire;

- existenţa unor studii de prognoză, atât în domeniul tehnologic, cât şi în cel

al marketingului, care să permită întreprinderii să aleagă în mod realist

direcţiile de înnoire;

- o politică de concentrare a resurselor întreprinderii pe un număr restrâns

de proiecte de inovare, cărora să li se poată asigura evoluţia rapidă spreforma finală, produs nou sau tehnologie nouă. Este vorba, în general, de

politica firmelor mici şi mijlocii, care nu îşi pot permite o abordare foarte

largă a temelor R&D, din lipsă de fonduri şi de personal;

- alcătuirea unor echipe interdisciplinare însărcinate cu introducerea

elementelor de inovare. Conducerea acestor echipe trebuie încredinţată

unor oameni care, pe lângă o calificare înaltă, este imperativ necesar să fie

deschişi spre nou, în primul rând să fie ei înşişi capabili de a genera ideinoi.

b) Factorii care frânează activitatea de inovare a întreprinderii

Dintre aceştia pot fi evidenţiaţi:

- o concentrare excesivă a eforturilor asupra îmbunătăţirii produselor

şi/sau tehnologiilor, care există deja în întreprindere. Desigur că o uşoară

perfecţionare a ceva existent şi bine cunoscut este soluţia cea mai simplă şi

cu cele mai multe şanse de succes, dar politica „paşilor mici” riscă să se

materializeze printr-o „pierdere a plutonului”;

- recesiunea economică. Recesiunea, pe de o parte, limitează drastic

fondurile pe care întreprinderea le poate aloca înnoirilor. Pe de altă parte,

şi piaţa este mai puţin activă, cererea generală scade, riscurile pe care

41




întreprinderea şi le asumă şi care sunt inerente oricărei înnoiri cresc

considerabil;

- teama conducerii întreprinderii de a se implica în acţiuni care comportă

un anumit grad de risc. O asemenea situaţie a fost (şi în bună măsură mai

este) tipică pentru România şi probabil pentru orice economie etatizată şi

neconcurenţială;

- îndepărtarea întreprinderii, în urma procesului de înnoire, de vechiul său

domeniu;

- lipsa de entuziasm a firmelor mari de a se antrena în proiecte care, la

prima vedere, nu par a fi foarte importante pentru firmă. În general

firmele mari sunt mai puţin mobile faţă de cele mici şi trebuie argumente

foarte solide pentru a le determina să se abată de la planurile lor pe termenmediu şi lung. Deşi ele şi-ar putea permite mai uşor să îşi asume riscul

unui asemenea proiect, de regulă, nu o fac. Rezultatul este că o altă firmă,

mică, reuşeşte „străpungerea” (sau piere);

- incertitudini privind evoluţia materiilor prime sau a cererii noului produs

(exemplu: domeniul energetic – preţul la petrol şi gaze; aspecte privind

energia nucleară);

- dificultăţi de comunicare şi de informare, determinate, pe de o parte, despecializarea excesivă a fiecărui domeniu ştiinţific, iar pe de altă parte şi

de interconexiunile tot mai puternice dintre ele.

Din analiza unor studii de caz a rezultat că factorii care contribuie cel mai mult

la succesul unui proiect cu caracter inovator sunt:

- existenţa în cadrul întreprinderii a unui personal calificat pentru a

rezolva toate problemele ce apar , de la stadiul de cercetare până la

transpunerea industrială a proiectului;

- implicarea serviciului de cercetare în toate fazele noului proiect, de la

decizia de adoptare a acestuia până la realizarea producţiei de serie;

- o comunicare eficientă şi o cooperare reală între toate serviciile implicate;

- susţinerea permanentă din partea conducerii întreprinderii;

42




- existenţa unor studii corecte de prognoză a evoluţiei pieţelor şi a cererii

de aici;

- capacitatea de a accepta idei venite din afara serviciilor direct implicate

în luarea deciziilor de înnoire şi în transpunerea în practică a acestor

decizii.

Pe de altă parte, principalii factori care pot frâna introducerea noului ar fi:

- dificultăţi care apar la trecerea de la faza laborator la faza industrială a

proiectului;

- inerţia pieţii de a accepta noul;

- lipsa unui sistem eficient de circulaţie a informaţiei, atât între serviciile

implicate în lansarea noului, cât şi între acestea şi exterior.

Având în vedere aceste categorii de factori, se pot identifica trei strategii posibile

între care firma poate opta:

- reducerea costurilor în raport cu concurenţa;

- realizarea unor produse diferite de cele ale concurenţei;

- concentrarea pe un anumit segment de piaţă.

Indiferent de opţiunea aleasă, există o sumă de riscuri care apar întotdeauna şi

care trebuie avute în vedere. Cele mai importante dintre ele ar fi:

- incapacitatea de a pune în practică strategia aleasă sau incapacitatea de a

susţine modificările pe care ea le impune pe tot parcursul „perioadei de

tranziţie”;

- diminuarea avantajului concurenţial pe care ni-l oferă strategia de bază

utilizată până acum şi pe care urmează să o schimbăm.

Ţinând cont de modul cum întreprinderile sunt dispuse să răspundă la elementele

prezentate, întreprinderile se pot împărţi în patru categorii:

- întreprindere închisă;

- întreprindere stabilă;

43




- întreprindere deschisă;

- întreprindere inovantă.

Principalele caracteristici ale acestor categorii de întreprinderi se prezintă în

tabelul 2.1.

Tabelul 2.1

Caracteristicile diferitelor categorii de întreprinderi

Tipul întreprinderii

CriteriiÎnchisă Stabilă Deschisă Inovantă

Comportare opusă la nourăspunde la onouă cerinţă

activă în raportcu noul

este permanent„în faţă”

Eficienţă mică, inovare

slabă

moderată,

inovare redusă

înaltă, inovare

moderată

slabă, inovare

susţinutăMod de conducere opus la nou

neentuziast faţăde nou

acceptă noulsusţine permanent

noulStructură birocratică parţial birocratică parţial birocratică de tip colegial

2.2.3 Tipuri de inovare industrială

Inovarea industrială poate fi privită din mai multe puncte de vedere:

- după obiectul ei;- după gradul de intensitate tehnologică;

- după impactul asupra industriei şi după gradul de influenţare a pieţei.a) după obiectul ei

- inovare de produs;- inovare de proces.

Inovarea de produs:

- schimbarea de concepţie, care se bazează pe o idee nouă, ce se sprijină sau nu pe

o tehnologie nouă.

În domeniul aviaţiei, helicopterul reprezintă un produs nou înraport cu avionul, bazat pe o idee nouă. O fabrică de avioane poateoricând produce helicoptere, tehnologia este (în principiu) aceeaşi. Pe dealtă parte, un avion cu reacţie diferă de un avion clasic prin motoare careau la bază o tehnologie nouă.

44




- realizarea produsului utilizând alte materiale sau componente;

Utilizarea de materiale noi poate avea efecte diferite, cele maiimportante fiind:

ieftinirea produsului (de exemplu prin înlocuirea metalului cu plastic);

creşterea performanţelor produsului (la săritura cu prăjina s-acâştigat circa 1 metru atunci când prăjina de lemn a fost înlocuită cu una din fibre de carbon);

obţinerea unor funcţii noi ale produsului (înlocuirea materialelor din care este construit cockpit-ul maşinilor de formula 1 l-a făcut nedeformabil la şoc, iar înlocuirea materialelor din care esteconfecţionat combinezonul pilotului l-a făcut pe acestainvulnerabil şi la foc).

- un nou design, care adesea înseamnă de fapt mai mult decât o simplă schimbare

de formă sau de aspect, el poate implica aspecte ergonomice sau modificări defabricaţie;

Designul automobilelor se face, de exemplu, luând în consideraţiemai multe criterii, adesea contradictorii:

aerodinamicitatea (care ar conduce la o mai bună ţinută dedrum şi un consum mai mic de benzină);

suprafaţa vitrată (care oferă un plus de confort pasagerilor); rezistenţa la şocuri;

aspectul specific firmei.

- noi servicii care însoţesc produsul sau găsirea de noi utilizări produsului, ca atare

sau cu modificări minime; dacă aşa ceva reuşeşte, acesta poate fi începutul unei

noi serii în care ulterior se regăsesc celelalte tipuri de inovare citate mai sus.

Unul din principalii factori care au determinat impunereamicrocalculatorului IBM-PC ca standard în informatică l-a reprezentat cantitatea şi calitatea soft-ului oferit o dată cu calculatorul. Aceeaşi

situaţie se mai întâlnise o dată, soft-ul fiind cel ce a impus şi a menţinut câţiva ani buni pe piaţă calculatorul SINCLAIR-SPECTRUM.

Inovarea de proces vizează aspecte interne ale întreprinderii, căreia îi

îmbunătăţesc astfel performanţele. Este vorba de modificări ale proceselor de fabricaţie,

determinate de o nouă investiţie, de perfecţionarea materialelor existente, de valorificarea

45




experienţei dobândite pe parcurs. Inovarea de proces, care uneori nu este percepută în

mod explicit de beneficiar, aduce întotdeauna întreprinderii mari foloase în lupta

concurenţială deoarece îi permite, fie obţinerea unor costuri mai mici, fie obţinerea, la

aceleaşi costuri, a unor produse mai performante.

Un exemplu tipic din prima categorie este reprezentat detehnologia LD de obţinere a oţelului. Oţelul LD nu era cu nimic diferit decel obţinut prin metoda SIEMENS-MARTIN dar era cu 5 $ / tonă maiieftin.Tot inovarea de proces este cea care a permis evoluţia calculatorului PC de vechiul 8086 la noul născut TTX (care de fapt au structuri întru totul similare, diferind prin microprocesor, din ce în ce mai puternic, pemăsură ce tehnologia de realizare a circuitelor imprimate a evoluat (dealtfel cifra sau sigla din nume este tocmai cea a microprocesorului), dar şi

prin mărimea memoriei ram şi a HDD-ului, creşte determinate tot detehnologie.

Dacă inovarea de produs atrage întotdeauna după sine o modificare a procesului

de fabricaţie (ne trebuie alt utilaj pentru a realiza carcasa de tablă sau de plastic a unui

aspirator de praf, un alt flux tehnologic pentru un avion sau un helicopter), inovarea de

proces poate viza unul şi acelaşi produs. Cel mai adesea însă ea creează premisele unor

îmbunătăţiri, chiar dacă acestea apar uneori ceva mai târziu.

Analizând comparativ cele două moduri de inovare constatăm că majoritatearealizărilor vizează produsul, deşi activitatea de R&D (cercetare-dezvoltare) este orientată

mai degrabă spre proces.

b) după gradul de intensitate tehnologică

- inovare de ameliorare;- inovare de adaptare;- inovare de ruptură.

Cele mai simple sunt inovaţiile de ameliorare, care fac ca un produs existent să

devină din ce în ce mai bun, prin modificări ale unor soluţii constructive, înlocuirea unor

materii prime, apelarea la tehnologii mai performante. Asemenea inovaţii apar în mod

continuu, în zilele noastre rareori se întâmplă ca un produs cumpărat azi să fie identic cu

unul cumpărat cu 4..5 ani în urmă.

46




Un exemplu este din nou cel al PC-urilor, care se îmbunătăţescaproape din 6 în 6 luni. Un altul ar putea fi cel al automobilelor. Dacă facem abstracţie de echipamentul electronic al ultimelor modele, practicautomobilul este principial neschimbat de prin 1930, dar a suferit foarte

multe „mici” îmbunătăţiri.

Inovaţiile de adaptare sunt cele care, menţinând principiile de bază ale

produsului, realizează un salt calitativ important, prin modificarea majoră adusă unuia

sau mai multor subsisteme ale sale.

Avionul cu reacţie poate fi considerat ca o inovaţie de adaptare faţă de cel cu elice, deoarece el permite o viteză de croazieră practic

dublată. La fel, trenul TGV (Train en Grand Vitesse) care circulă peliniile ferate franceze din 1985 şi care are o viteză medie de parcurs cedepăşeşte 250 de Km/oră.

Inovaţiile de ruptură sunt cele care schimbă total sistemul, pornind de la alte

principii, ceea ce le permite obţinerea unor performanţe net superioare.

Înlocuirea cablurilor de cupru din circuitele telefonice cu cabluridin fibră optică este o inovaţie de adaptare. Aşa este şi introducerea

telefoniei mobile. In schimb, o telefonie care să permită o transmisieconcomitentă audio şi video va fi o inovaţie de ruptură. La fel, înlocuirea transportului pe cale ferată cu cel cu

autocamioane de mare capacitate este tot o inovaţie de ruptură.

47




Fig. 2.1 Rezolvarea unei tehnologii plafonate prin perfecţionare sau înlocuire

În figura 2.1, sunt reprezentate cele trei tipuri de inovare. Performanţele unei

tehnologii se îmbunătăţesc continuu, dar există întotdeauna un prag care nu poate fi

depăşit. Uneori, apare o inovaţie de adaptare care elimină unul din factorii plafonaţi şi permite o relansare a tehnologiei, profitând de toată infrastructura existentă (calea ferată

pentru trenul TGV, aeroporturile pentru avioanele cu reacţie etc.). Cel mai adesea însă,

plafonarea se rezolvă prin apelarea la o tehnologie cu totul nouă (LD în cazul oţelului,

camionul de mare tonaj la transportul mărfurilor etc.)

c) după impactul asupra industriei şi după gradul de influenţare a pieţei

- inovarea de fond (sinteză a unor noi tehnologii sau a unor noi nevoi;

De exemplu, tehnologia de înregistrare analogică a sunetului a fost o inovare de fond, aşa ceva nu fusese nicicum posibil înainte. iniţial înregistrarea s-a făcut mecanic pe discuri, apoi s-a trecut la înregistrareamagnetică pe bandă.

- descoperirea unei nişe comerciale (recombinarea de elemente cunoscute pentru a

crea ceva nou, solicitat de piaţă);

Trecerea de la magnetofon la casetofon a fost o inovaţie de nişe

comercială, deoarece caseta, mult mai comod de mânuit, a făcut sistemul mult mai accesibil neprofesioniştilor, lărgind mult sfera utilizatorilor. Adoua inovaţie de nişe comercială în domeniu a fost inventarea walkman-ului, casetofonul portabil. În ambele cazuri inovarea a fost minoră subaspect tehnologic, ea a avut în schimb un efect comercial imens.

- inovaţia curentă (îmbunătăţirea unui produs existent);

Rămânând în cadrul aceluiaşi exemplu, realizarea de benzi hi-fi(high fidelity) a fost o inovaţie curentă. La fel descoperirea de noi

suporturi magnetice pentru banda de casetofon, sistemul auto-reverse etc.

- inovaţia revoluţionară (schimbarea modului de realizare, cu păstrarea funcţiei şiclientelei);

Apariţia CD-ului este, în raport cu banda magnetică, o inovaţierevoluţionară. Ea păstrează funcţia (conservarea şi redarea sunetului) şi

48




clientela, dar acelaşi suport este mai mare). De fapt şi apariţia benzii decasetofon a fost tot o inovaţi revoluţionară în raport cu placa de patefon,transformată apoi în disc microsillon (placă de vinil) printr-o inovaţiecurentă.

În figura 2.2, se prezintă succesiunea modurilor de inovare după impactul asupra

industriei şi după gradul de influenţare a pieţei.

Fig. 2.2 Succesiunea modurilor de inovare

2.3 Tehnici de creativitate şi inovare

Unul din factorii care are o influenţă majoră asupra procesului inovării este omul .

Creativitatea este un atribut al omului, care trebuie să ştie să se abată de la „căile

bătătorite”. Un individ creativ trebuie să fie capabil să identifice problemele ce aşteaptă afi rezolvate, să vină cu idei care să ajute la rezolvarea lor şi apoi să le rezolve efectiv.

Pentru a transforma oamenii obişnuiţi în oameni inovatori s-au elaborat o serie de

tehnici şi metode de stimulare a creativităţii, care favorizează generarea de idei noi sau

care uşurează găsirea celor mai bune soluţii cu caracter de noutate.

49




În cadrul acestor metode se pot distinge următoarele grupe:

− metode intuitive;

− metode analitice;

−metode de lucru asociative;

− metode de lucru deductive;

− metode fundamentale de creaţie.

2.3.1 Metode intuitive

2.3.1.1. Metoda Brainstorming (asaltul de idei)

Este metoda cea mai frecvent evocată, chiar dacă ea nu este încă atât de mult

folosită în ţara noastră. A fost concepută de Alexander Osborne de la UniversitateaBuffalo, la începutul anilor ’50.

Principiile care stau la baza acesteia sunt:

− nu există restricţii privind emiterea ideilor; orice idee este luată în evidenţă,

considerându-se că nu poate fi găsită calitatea, decât dacă se caută mai întâi

cantitatea de idei (principiu “cantitatea naşte calitate”1);

− complementaritatea (de vârstă, specialişti, temperamente) conferă colectivului oeficienţă deosebită în elaborarea ideilor;

− grupul poate fi considerat ca un rezervor de idei; el acţionează ca un stimulent

pentru fiecare dintre participanţi. O idee, chiar deplasată, este reţinută, fără a fi

criticată, întrucât ea poate sugera celorlalţi membri ai grupului, idei valoroase.

Critica ideilor este cu desăvârşire interzisă;

− se poate obţine un număr dublu de idei bune (în acelaşi interval de timp) dacă se

amână emiterea unei judecăţi asupra unei probleme până după întocmirea unei

liste care include toate soluţiile posibile elaborate (principiul “amânarea

judecăţii”).

Soluţia finală poate fi rezultatul a trei modalităţi de obţinere a ideilor şi soluţiilor

intermediare:

1 Crum L.W. – Ingineria valorii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1976, pag.88

50




- calea progresiv-liniară (din raţionament în raţionament o idee generează o alta);

- catalitică (prin analogie şi opunerea permanentă a ideilor şi analiza lor

individuală, fără evaluare, se acceptă toate ideile, chiar şi cele neobişnuite,

absurde);

- mixtă – este o combinaţie a căii progresiv-liniare cu cea catalitică.

Varianta simplificată cuprinde următoarele etape:

- pregătirea reuniunii;

- desfăşurarea reuniunii;

- evaluarea ideilor.

a) Pregătirea reuniunii cuprinde activităţile de programare a acesteia, stabilirea şiorganizarea corespunzătoare a locului de desfăşurare, asigurarea materialului de

înregistrare exactă şi completă a discuţiilor, selecţia şi constituirea grupului, prezentarea

de către lider (animator) a problemei de rezolvat (chiar cu câteva zile înainte de

convocarea reuniunii, pentru a oferi posibilitatea de reflectare asupra problemei supuse

dezbaterii).

b) Desfăşurarea reuniunii este etapa la care participă liderul, 1-2 secretari (care asigurămaterialul de înregistrare sau notează şi numerotează ideile), 5 membri cu o bogată

experienţă în brainstorming şi 4-5 invitaţi, specialişti în problema pusă în discuţie. Este

indicat ca cei 6-13 membri ai grupului să fie aşezaţi astfel încât să se vadă (la o masă

rotundă sau ovală). Toate ideile emise sunt notate sau înregistrate, fără nici un fel de

reţinere sau cenzurare.

Această etapă poate dura, în funcţie de complexitatea problemei, între 20 minute şi 3 ore.

c) Evaluarea ideilor este etapa ce poate avea loc la 2-3 zile de la data desfăşurării

reuniunii. Se recomandă ca la această etapă să participe un alt grup de experţi, mai redus

ca număr, cu o gândire puternic convergentă, care vor selecţiona şi clasifica ideile pe

categorii: idei realizabile şi cu aplicabilitate imediată, idei realizabile într-un timp mai

îndelungat şi idei neaplicabile. Soluţiile astfel clasificate sunt apoi analizate şi evaluate.

51




În aplicarea metodei brainstorming, pentru a rezolva probleme prin analiza valorii

trebuie asigurate o serie de condiţii :

- grupul trebuie să aibă o structură eterogenă, compusă din specialişti (economişti,

ingineri, chimişti etc.);

- asigurarea unui climat creativ;

- reuniunea trebuie condusă de un lider dinamic şi competent.

Metoda brainstorming este o metodă simplă şi universal integrabilă în structura

celorlalte metode.

O variantă a brainstormingului o constituie “Tehnica carnetului colectiv” , care

oferă mai mult timp pentru documentare şi reflecţie asupra problemei în dezbatere.Fiecare membru al grupului notează, pe un carnet, timp de o lună, ideile sale referitoare la

rezolvarea unei probleme, face un rezumat al ideilor principale şi apoi predă carnetul

conducătorului grupului de creativitate. Acesta, la rândul lui, efectuează o sinteză a

ideilor principale, pe care, împreună cu carnetele participanţilor, le supune dezbaterii în

grup. În urma discuţiilor se prefigurează şi se selectează cele mai bune idei privitoare la

rezolvarea problemei.

2.3.1.2. Metoda Delphi

A fost pusă la punct în anii 1964-1965 de către O.Helmer şi colaboratorii săi în

cadrul unui program de cercetare al trustului american Rand Corporation din Santa

Monica, statul California.

Principala caracteristică a acestei tehnici o constituie utilizarea feed-back-ului de

opinie.

Metoda necesită parcurgerea mai multor runde.Într-o primă rundă, fiecărui membru al colectivului de specialişti (colectivul nu

este întrunit) i se înmânează spre completare câte un chestionar, ce cuprinde întrebări

privitoare la îmbunătăţirea relaţiei valoare de întrebuinţare-cost pentru produsul supus

analizei (în funcţie de caz – prestare serviciu, organizare, comerţ, transport etc.).

52




Intervalul de timp stabilit pentru completare va fi în funcţie de amploarea şi

complexitatea problemei. După primirea tuturor răspunsurilor, acestea se prelucrează,

stabilindu-se de către experţi o valoare medie.

În următoarea rundă, a doua, valoarea medie este adusă la cunoştinţa

specialiştilor. Aceştia sunt rugaţi să facă o nouă estimare, pe marginea rezultatelor

comunicate.

Specialiştii ale căror opinii din prima rundă s-au înscris în afara valorilor medii

sunt rugaţi să-şi fundamenteze opinia exprimată.

Răspunsurile obţinute în runda a doua sunt prelucrate în mod asemănător, până se

ajunge din nou, la o valoare medie.

Procedura se repetă şi în următoarele runde, până ce se ajunge la un consens al

opiniilor. Se recomandă ca procedura să nu depăşească patru runde.

Ceea ce este caracteristică acestei metode este reinformarea, care îndeamnă spre

o reflexie profundă pentru revizuirea punctului de vedere, producându-se aşa numitul

“efect Coudouet”, ceea ce îi determină pe unii autori să considere această metodă ca o

tehnică de tratare a informaţiei.

Spre deosebire de metoda brainstorming, care implică întâlnirea experţilor în

cadrul unei şedinţe, în metoda Delphi are loc o comunicare mediată de grupul deconducere al anchetei . Se asigură astfel anonimatul răspunsurilor individuale şi se

elimină, în acest mod, consecinţele pe care le-ar putea avea asupra opiniilor experţilor,

prestigiul personal al unuia dintre ei (legat de funcţie, merite ştiinţifice, înzestrare

oratorică etc.).

2.3.1.3. Sinectica – Metoda Gordon

Este numită astfel după cel care a promovat-o: cercetătorul William J. Gordon de

la Universitatea Harvard din SUA. Este o metodă care a fost experimentată cu succestimp de 15ani de firme americane cu renume: IBM, General Motors, General Electric,

Gillet etc.

Grupul de sinectică este mai restrâns decât cel de brainstorming, fiind alcătuit din

5-7 membri , conduşi de un lider experimentat. Uneori, rolul liderului poate fi îndeplinit

53




prin rotaţie de fiecare membru al grupului. El trebuie să fie un animator dinamic şi

mobilizator, căutând să solicite la maximum, atât pe participanţi, cât şi pe expert.

Expertul este o persoană indispensabilă grupului, prin capacităţile sale, atât profesionale,

cât şi de selecţie şi orientare a activităţii în cadrul grupului.

Participanţii trebuie să fie selectaţi cu grijă, din rândul specialiştilor care au tangenţă cu

problema pusă în discuţie.

Pe scurt, liderul serveşte interesele grupului, expertul este reprezentantul

problemei, iar grupul serveşte interesele problemei de rezolvat luând în considerare

opiniile expertului.

Pierre Lebel distinge patru variante de sinectică:

a) analogia directă;

b) analogia personală;c) analogia simbolică;

d) analogia magică.

a) Analogia directă – constă în aplicarea elementelor unei situaţii la o altă situaţie, care

poate fi distinctă de prima. Exemple:

- aplicarea în România a unor soluţii adoptate în Franţa;

- aplicarea asupra terenurilor sărace a metodelor de cultură aplicate îndeşert;

- aplicarea în domeniul electrocasnic a rezultatelor obţinute în astronautică.

b) Analogia personală - constă în a atribui unui produs supus proiectării sau reproiectării

elementele caracteristice aflate în viziunea satisfacerii majorităţii persoanelor. De aceea

această metodă oferă o varietate de rezultate între care este dificil de stabilit o coerenţă.

c) Analogia simbolică – caută să apropie unui produs sau unei caracteristici a acestuia, o

imagine simbolică. De exemplu, o fiabilitate bună a unui produs ar putea fi reprezentată

printr-o rocă de granit, printr-o piramidă din Egipt, printr-un ocean etc.

54




d) Analogia magică – porneşte de la premisa faptului că problema (produsul, serviciul)

este deja reglată, ceea ce permite să iasă în evidenţă toate schimbările intervenite în

raport cu situaţia de plecare. Metoda solicită o experienţă considerabilă, atât profesională,

cât şi pedagogică.

Oricare ar fi varianta adoptată, sinectica se desfăşoară după următoarele etape:

I. etapa de formulare şi înţelegere a problemei;

II. etapa detaşării de problemă , în care se adoptă una din variantele de mai sus;

III. etapa de revenire la problemă şi de evaluare a soluţiilor , ţinându-se cont în acest

sens, nu numai de soluţiile economice, ci şi de soluţiile sociale şi ecologice.

2.3.1.4. Reuniunea Phillips 66Poate fi considerată drept o variantă a brainstorming-ului, în care numărul

participanţilor este fixat la 6, iar durata discuţiilor este limitată la 6 minute.

Este o variantă propusă de J. Donald Phillips de la Universitatea din Michigan.

Bineînţeles, că cele două restricţii au un aspect formal, în sensul că rezultatele sunt

aceleaşi dacă reuniunea ar dura mai puţin sau cu ceva mai mult (15-20 minute). Faţă de

brainstorming această metodă este mai intensivă, asaltul creierului fiind mai accentuat,

datorită duratei foarte scurte a discuţiilor.

De asemenea, problema poate fi rezolvată, nu numai cu 6 participanţi, ci cu

echipe formate din 6 participanţi (maxim 5 echipe a câte 6 participanţi, deci, 30 de

participanţi).

Etapele metodei sunt:

- informarea asupra problemei;

- discutarea problemei în cadrul echipei;

- dezbaterea în plen;

- evaluarea generală a soluţiilor.

I – Liderul reuniunii informează echipele asupra problemei ce aşteaptă soluţii de

rezolvare.

55




II – Discutarea problemei se face în cadrul fiecărei echipe, care se retrage şi discută

separat timp de 6 minute (pentru problemele mai complexe durata se poate prelungi la

mai mult). În acest timp, fiecare participant emite idei, soluţii care se reţin de către liderii

reprezentanţi ai echipelor.

III – Dezbaterea în plen este etapa în cadrul căreia fiecare lider de echipă îşi prezintă

opiniile, soluţiile, punctele de vedere ale echipei respective. Pentru prezentarea şi

susţinerea acestora în plen se recomandă ca liderii grupurilor de discuţie să folosească

materiale ajutătoare: planşe (cu grafice, tabele, calcule, scheme bloc, diagrame etc.)

precum şi cărţi şi reviste de specialitate, pregătite de membrii grupului respectiv.

Soluţiile unei echipe ajung acum să se confrunte cu soluţiile celorlalte echipe, ceea ce

permite o analiză critică ce conduce la ierarhizarea soluţiilor.

IV – Evaluarea generală a soluţiilor permite reţinerea acelora care vor fi supuse unei

analize de detaliu efectuată de un grup restrâns de experţi în domeniu.

2.3.1.5. Discuţia în Panel

Este o variantă a metodei Phillips ’66. În acest caz însă se formează doar două

echipe, una numită panel sau juriu (formată din 5-7 experţi, care propune soluţii şi le

argumentează), iar cealaltă numită auditoriu (este mai numeroasă şi are sarcina de a

cenzura şi evalua ideile prezentate de membrii juriului). Între cele două echipe se

interpune animatorul . Spre deosebire de Phillips 66, discuţia în Panel elimină a doua

etapă (de discuţie pe echipe), dezbaterea realizându-se prin dialog, argumentări şi

contraargumentări numai între cele două echipe. În final, animatorul face o sinteză a

ideilor emise, a soluţiilor propuse şi supune aprobării colective soluţia aleasă.

2.3.1.6. Brainwriting sau 6.3.5.Provine din simplificarea brainstorming-ului. Cele trei cifre semnifică faptul că

iniţial metoda prevedea participarea a 6 persoane, care trebuiau să scrie câte 3 idei în

câte 5 minute.

Metoda se desfăşoară în şapte etape:

56




I – Liderul reuniunii informează echipa asupra problemei ce aşteaptă soluţia de rezolvare.

II – Celor 6 participanţi li se distribuie câte o coală de hârtie, pe care este scris enunţul

problemei şi se precizează circuitul precis al hârtiilor între ei.

III – Fiecare membru al echipei, în timp de 5 minute (pentru unele probleme se poate

stabili iniţial o durată de timp mai mare, de 10-15 min.), va scrie 3 soluţii considerate cele

mai bune.

IV – Fiecare participant, după traseul convenit, va transmite hârtia vecinului său şi va

primi totodată, şi el la rândul lui, hârtia completată de celălalt vecin al său. Va analiza

cele trei idei primite şi le va compara cu cele trei idei scrise de el pe hârtie pe care atransmis-o, alegând cele mai bune trei soluţii pe care le va înscrie pe hârtia primită, în

timpul stabilit.

V – Se transferă hârtiile după acelaşi traseu, fiecare participant analizând cele 6 soluţii

înscrise pe hârtia primită, la care se adaugă în minte cele 6 soluţii de pe hârtia pe care a

transferat-o vecinului, precum şi alte idei, din care va alege cele mai bune 3 soluţii, pe

care le va înscrie în ordinea de valoare.

VI – Operaţiunea se repetă până ce toate hârtiile au trecut pe la fiecare membru al echipei

de 2-3 ori sau până când se observă că pe toate hârtiile ultimele 3 soluţii sunt aproape

aceleaşi, moment în care operaţiunea se opreşte.

VII – Analizarea soluţiilor care se regăsesc pe cât mai multe hârtii şi stabilirea soluţiei

optime.

În aplicarea acestei metode emiterea de idei alternează cu critica lor , ceea ce

conferă un ritm mai dinamic de soluţionare a problemelor.

În grupurile care aplică această metodă nu-şi au locul, nici persoanele

încăpăţânate (care nu acceptă ideile altora, chiar dacă sunt mai bune decât ale lor), nici

57




persoanele superficiale (care se plictisesc, care nu sunt interesate de rezolvarea

problemei).

2.3.2 Metode analitice

2.3.2.1. Metoda listelor de control

Constă din faptul că specialiştilor li se pune la dispoziţie o listă de întrebări

generale la care trebuie sa răspundă. Întrebările vor aborda orientări de tipul:

• de utilizat pentru alte scopuri : se pot găsi noi utilizări pentru a-l folosi ca atare?

sau cu modificări?

• de adaptat : cu ce poate fi asemuit? ce alte idei sugerează? ce analogii ne oferă

trecutul? ce se poate copia?• de modificat : să se modifice forma? să se modifice destinaţia, culoarea, cinetica

etc.? alte modificări?

• de mărit : ce i se poate adăuga? mai lung, mai gros, mai rezistent etc.? o valoare

sau funcţie suplimentară?

• de micşorat : ce se poate diminua sau suprima? se poate mai compact , mai mic

etc.?

• de înlocuit : cu ce alte materiale, procedee etc. poate fi înlocuit?

• de reclasat : se poate aranja într-o altă ordine? interschimbarea cauzei şi efectului?

frecvenţa, viteza etc.?

• de inversat : se consideră opusul? se inversează rolurile? se transpune pozitivul cu

negativul?

• de combinat : se pot combina alte unităţi, alte ansambluri, alte idei, alte scopuri?

Un exemplu de listă, foarte cunoscută în cercurile de specialitate, este cea

elaborată de Alex Osborne şi descrisă în lucrarea sa “Applied Imagination”. În esenţă, se

prezintă un procedeu simplu care constă din folosirea unor întrebări care şi le-ar pune

orice persoană cu o curiozitate normală, în diverse situaţii: de ce? unde? când? cine? ce?

cum? Osborne adaugă însă, că rezolvarea în mod creativ a problemei implică o interogare

58




mai largă şi că imaginaţia trebuie stimulată prin întrebări de tipul: “dar dacă...?”, “ce ar

fi dacă...?”, urmate întotdeauna de “cu ce altceva...?” (vezi tabelul 2.2)2.

Tabelul 2.2

Exemplu de listă de control

Nr.

CrtÎntrebare Exemplu

1 Ce alte utilizări ar putea avea?

a. Utilizări diferite

b. Un nou mod de utilizare fărămodificări

c. O nouă utilizare cu

modificări

Materiale: nylonul a înlocuit iuta din frânghii, mătasea din

ciorapii de damă, corzile de catgut la rachetele de tenis;

Aparate: motorul electric poate fi utilizat, sub o formă sau

alta, la toate activităţile gospodăreşti;

Telefonul – pentru a afla ora exactă, buletinul meteorologic,informaţii sportive;

Elicopterul – poate fi folosit pentru patrularea coastei;

Motoare de turbopropulsor modificate corespunzător şi

utilizate ca generatoare auxiliare la centralele electrice;2 Adaptări

a. Cu ce se aseamănă?

b. Ce altă idee sugerează

aceasta?c. Există vreun precedent?

d. Există ceva asemănător care

ar putea fi imitat?

e. De la cine aş putea învăţa?

Studiul zborului păsărilor a fost folosit la începuturile

aviaţiei (analogia cu fenomene din natură);

Rezistenţa nylonului la foc a dus la inventarea unei hârtii din

nylon rezistentă la foc;Moda are o evoluţie curioasă, inspirându-se permanent din

trecut;

Copierea naturii prin introducerea unei granule de nisip în

stridii pentru obţinerea perlelor naturale;

Prin copierea procedeelor utilizate în întreprinderile

competitive;3 Modificări

a. O nouă întorsătură?

b. O nouă semnificaţie?

c. O altă culoare?

Autorii de povestiri umoristice dau forme noi unor gaguri

vechi;Semnificaţia unei propoziţii poate fi schimbată prin

modificarea punctuaţiei, deci prin accentuarea unui anumit

element;

Vopsirea în diferite culori a aparatelor de menaj, a

automobilului;

2 Crum L.W. – Ingineria valorii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1976, pag. 97-101

59




d. Alternarea mişcării?

e. Schimbarea sunetului?

f. Schimbarea mirosului?

g. Schimbarea formei de

prezentare?h. Schimbarea formei

obiectului?

Beculeţele pentru pomul de iarnă care se aprind succesiv;

Sonerie sau claxon muzical;

Săruri de baie, parfumate;

Zahărul mai întâi granulat, apoi tos şi mai târziu cubic;

Rulmentul cu role tradiţional îmbunătăţit, pentru anumite

utilizări, prin variaţia dimensiunii rolelor;4 Mărire

a) Ce se poate adăuga?

• Timp

• Mărimea frecvenţei?

• Mărimea rezistenţei?

• Mărirea capacităţii?

• Valoare suplimentară?

• Alte componente?

• Dublare?

• Multiplicare?

• Exagerare?

b) Ce se poate elimina?

• Micşora?

• Miniaturiza?

• Coborî?

• Mai scurt?

• Mai uşor?

Perioada de liniştire în timp a litigiilor de muncă;

Mese mai frugale, dar mai dese, pentru persoane care suferă

de ulcer;

Armarea betonului;

Transportul petrolului în tancuri petroliere de marecapacitate generează un cost redus; la avioanele mari scade

costul pe unitatea de transport;

Orice reducere a preţurilor înseamnă valoare suplimentară

pentru cumpărători;

Adăugarea unor substanţe în benzină pentru a-i îmbunătăţi

performanţele şi pentru a reduce uzura motorului;

Două ştergătoare de parbriz la automobile;

Creşterea ritmului de producţie prin prelucrarea simultană amai multor piese;

Creşterea producţiei peste limitele comenzilor pentru a

reduce costurile de fabricaţie şi, deci, pentru atragerea altor

comenzi;

Anvelope fără cameră;

Automobile de mică capacitate, radiouri portabile, umbrele

pliante;

Sticle de băuturi alcoolice în miniatură;Înălţimea mică a maşinilor moderne;

Lampă solară fabricată prin scurtarea lungimilor de undă şi

prin utilizarea unei sticle speciale;

Utilizarea materialelor uşoare în industria aerodinamică a

condus la posibilităţi mai mari de transport a sarcinilor utile;

60




• Ce se poate omite?

• Firul apei?

• Despicarea?

• Minimalizare?

Maşinile moderne omit multe din locurile tradiţionale de

lubrifiere;

Robinetele de apă interne moderne;

Puii despicaţi pe porţiuni, a pulpelor, pieptului şi aripilor

pentru a mări desfacerea;Forma pretenţiilor modeste din publicitate, de multe ori, are

drept rezultat o desfacere mărită;5 Înlocuitor

a. Cine în loc de?

b. Ce altceva în loc de?

c. Alte adaosuri?

d. Alt material?

e. Alt proces?

f. O altă energie?

g. Alte locuri?

h. Un alt mod de abordare?

i. O altă viteză?

j. Un alt sunet?

Obţinerea altor surse de aprovizionare;

Cutii de viteze automate în locul tipurilor acţionate manual;

Aditivi în vopsele în vederea îndepărtării muştelor;

Rame din aluminiu pentru geamuri, înlocuind lemnul sau

oţelul;

Prelucrarea electrochimică a materialelor dure în locul

şlefuirii sau prelucrării prin aşchiere;

Maşini de tăiat iarba acţionate prin electricitate sau ardere

internă;

Fabricarea reperelor necesare în noile fabrici, în zonele cu

un standard scăzut - la un cost mai mic;

Transportul aparatelor fragile peste ocean cu avionul în locul

vaporului, pentru a reduce avariile;

Viteze de aşchiere mai mari la strungurile moderne;

Muzică de fond în magazine, restaurante;6 Rearanjarea

a. Rearanjarea reperelor?

b. Un alt sistem?

c. O altă amplasare?

d. O altă succesiune?

e. Transpunerea cauzei şi

efectului?

f. Schimbarea ritmului?

g. Schimbarea programului?

Minimaşini cu motor în poziţie transversală;

Străzi cu sens unic;

În magazine, pentru a atrage clienţii, tipul auto-servire;

Modificarea succesiunii controlului pentru a micşora efectul

rebuturilor care apar în desfăşurarea procesului de fabricaţie;

La fel ca intr-un diagnostic medical;

Mărirea ritmului pentru a realiza sarcinile la timp, în vedereaunui timp liber mai îndelungat;

Modificarea perioadelor de lucru pentru a permite o

destindere maximă de-a lungul unei zile;

61




7 Inversarea

a. Transpunerea pozitivului şi

negativului?

b. Ce se poate spune despre

contrarii?c. O mişcare de recul?

d. O mişcare inversă?

e. Inversarea rolurilor?

Utilizarea foliilor negative color;

Construirea mai rapidă a navelor realizată prin începerea

pupei, în primul rând;Maşina Volkswagen cu motor în spate;

Blănarul care ataşează etichetele invers, în aşa fel încât să

poată fi citită atunci când haina este aşezată pe scaun;

Inversarea rolului conducătorilor, în aşa fel încât, să poată fi

apreciate problemele fiecăruia dintre ei;8 Combinarea

a. Un amestec?

b. Un aliaj?

c. Un sortiment?

d. Un ansamblu?

e. Combinarea unităţilor?

f. Combinarea scopurilor?

g. Combinarea funcţională?

h. Combinarea ideilor?

Fibre de sticlă armată;

Ulei şi metal pentru fabricarea lagărelor cu ungere automată;

Gruparea pentru desfacerea unui număr de articole cu

circulaţie lentă;

Cravate şi batiste asortate;

Perie pentru spălarea maşinilor cu furtun de apă interior;

Ochelari bifocali;

Desfacerea loţiunii de ras împreună cu spuma de ras;

Catapulta cu abur şi puntea pe navele portavion

Întocmirea listelor de control reprezintă un mijloc de explorare a tuturor surselor

de idei referitoare la o problemă, devenind astfel un sprijin pentru gândirea creativă.

2.3.3. Metode de lucru asociative

Prin faptul că in cadrul grupului constituit nu se admit critici, lăsând libertatea

fiecărui participant de a-şi exprima părerile, aceste metode stimulează, în măsură

apreciabilă, creativitatea. Se disting două grupe de metode: metode de asociere forţată şi

metode de asociere liberă.

2.3.3.1. Metode de asociere forţată a ideilor

Au fost promovate de Charles S. Whiting, care a definit aceste metode ca fiind

“un grup de tehnici pentru stimularea unor idei originale create pe baza unei relaţii

impuse între două sau mai multe obiecte sau idei, considerate în mod normal disparate,

reprezentând punctul de pornire al unui proces de creare a ideilor” .

62




Dintre variantele acestei metode se disting:

• listarea;

• catalogul;

•concentrarea pe obiect.

Listarea

Constă în stabilirea unei liste de obiecte sau idei referitoare la subiectul interesat.

Apoi fiecare element al listei se compară cu celelalte în grupe de 1-2-3, examinându-se

astfel toate combinaţiile posibile, cu scopul de a fi creat un element nou. De exemplu, un

producător de articole de sport ar putea include în listă: minge de fotbal, minge de

baschet, minge de criket, baston de criket, crosă de golf, rachetă de tenis, paletă de ping-

pong etc.

Catalogul

Metoda este numită astfel întrucât catalogul produselor unei firme sau expoziţii

constituie “sursa de idei”. În acest sens, se aleg la întâmplare două sau mai multe obiecte

între care se poate stabili o relaţie, care apoi este folosită pentru proiectarea unui nou

obiect.

Concentrarea pe obiect

Elementele acestei relaţii sunt alese în funcţie de un scop bine definit, unul dintre

ele fiind fix. Atenţia se concentrează asupra celuilalt element. Se obţine o relaţie

neaşteptată, uneori curioasă, care poate conduce la idei noi şi originale. De exemplu: o

crosă de golf – elementul fix şi un tub de iluminat. Prin suprapunerea celor două elemente

se pot obţine soluţii de tipul: crosă de sticlă, crosă goală în interior, crosă electrică, crosă

luminoasă etc.

Metodele de asociere forţată sunt utilizate, în special, în reproiectarea produselor

şi în conceperea spoturilor publicitare.

63




2.3.3.2. Metode de asociere liberă a ideilor

Şi acestea iau, de asemenea, în considerare toate ideile, chiar şi pe cele

nerealizabile de fapt, dar care pot sugera, la rândul lor, idei pentru problema pusă în

analiză. În această categorie se includ următoarele metode:

• matriceală;

• morfologică;

• matricea descoperirii.

Metoda matriceală

Constă în înscrierea într-o matrice a tuturor variantelor unui element al

produsului în corelare cu toate variantele unui alt element al aceluiaşi produs. În

completarea unei astfel de matrice pot interveni următoarele situaţii (după notaţiile dinfig. 2.3):

- soluţii imposibile (-);

- soluţie deja existentă şi folosită de concurenţilor (0);

- soluţii neserioase (x);

- soluţii posibil de realizat (u, v, y, z).

Var. element

Var. element

A B C D E

1

2

3

4

5

-

0

x

-

0

x

-

0

-

x

0

v

z

0

x

y

u

0

-

-

0

-

w

-

x

Fig. 2.3 Matricea unor tipuri de rezultate

Soluţiile posibile pot fi puse apoi în conformitate cu variabilele altor elemente

implicate în rezolvarea problemei.

64




Metoda morfologică

Este recunoscută ca fiind o metodă ce garantează producerea unui număr mare de

idei. Ea a fost elaborată de Dr. Fritz Zwicky de la California Institute of Technology

atunci când şi-a propus să stabilească sursele concrete de energie în construcţiamotoarelor pentru zboruri cosmice.

Soluţiile reies cu claritate din înscrierea într-o diagramă tridimensională a

variantelor posibile pentru fiecare element caracteristic al produsului sau al problemei

analizate.

De exemplu: crearea unui scaun funcţional pentru tratament stomatologic ar putea

fi analizată din punct de vedere al materialului, al principiului de acţionare şi al

elementelor de structură funcţionale (fig. 2.4).

Specialiştii în domeniul creativităţii compară această diagramă tridimensională cu

un fişier cu sertare deschise în toate cele trei direcţii. Conţinutul fiecărui sertar se

defineşte printr-una din variantele celor trei elemente caracteristice ale produsului (de

exemplu: sertarul A corespunde unui scaun acţionat pneumatic, cu extensie şi din fibră de

sticlă).

În exemplul prezentat, nr. total de variante care s-ar putea obţine este 64 (4x4x4),

iar printr-o analiză mai aprofundată a fiecărui element acesta poate să crească. Unele

variante pot fi deja inventate şi puse în aplicare, altele pot conduce la soluţii totalnepractice, iar altele la soluţii cu totul ieşite din comun, neimaginabile.

65




Fig. 2.4 Diagrama morfologică

Matricea descoperirii

Constă din înscrierea variabilelor ce urmează a fi confruntate într-un tabel, în care

se au în vedere două aspecte determinante pentru obţinerea unui produs sau a unui

serviciu: tehnico-economic şi organizatorico-economic.

Pentru obţinerea matricei tehnico-economice se vor inventaria principalii factori

tehnici şi toţi factorii economici ai întreprinderii. La intersecţia lor se vor afla produse

Cu spătar drept

Metalic

Fibră sticlă

Plastic

Principiul de acţionare

Elementuldes tr

ucturăfun

c ţională

Material ACu extensie

Fără extensie

Cu spătar înclinat

M

ecanic

H

idraulic

Pn

eumatic

Ele

ctric

Carton presat

66




existente, dar vor exista şi cazuri în care, la intersecţia unor factori, nu există produse

corespondente, aici impunându-se necesitatea ca acestea să fie create.

În plus, această matrice oferă posibilitatea analizei în timp a problemei (fig. 2.5).

Fig. 2.5 Matricea tehnico-economică

Astfel:

- factorii economici (B) se referă la necesităţile şi pieţele actuale;

- factorii economici (B’) se referă la necesităţile şi pieţele nesatisfăcute;- factorii tehnici (A) se referă la tehnicile folosite în cadrul firmei;

- factorii tehnici (A’) se referă la tehnicile cunoscute şi nefolosite, folosite în

schimb de alte firme;

- factorii tehnici (A’’) se referă la tehnicile aparţinând viitorului apropiat.

Varianta rezultată din combinarea factorului A cu factorul B reprezintă situaţia

actuală a firmei, adică satisfacerea necesităţilor şi pieţelor actuale cu tehnica actuală

existentă în cadrul firmei. Variantele A’B şi A”B ar putea determina satisfacerea

necesităţilor actuale cu costuri mai mici, folosind tehnici mai perfecţionate. Varianta AB’

ar putea determina un produs nou.

Matricea descoperirii investighează atât resursele tehnice cât şi cele economice şi de

aceea este considerată a fi un instrument foarte eficient din punct de vedere euristic.

2.3.4 Metode fundamentale de concepţie

Pierre Lebel distinge mai multe moduri de gândire ce pot stimula creativitatea:- gândirea colaterală;

- Gestalt;

- notarea ideilor din timpul somnului;

- gândirea Zen şi Satori.

67




2.3.4.1 Gândirea colaterală

Stimulează trecerea de la o idee la alta fără a căuta nici pertinenţa şi nici logica.

Gândirea colaterală poate apare în special în metodele analogice în care se caută

similitudini. Ea poate fi reprezentată schematic astfel (fig. 2.6).

Fig. 2.6 Schema gândirii colaterale

2.3.4.2 Gestalt sau semantica generală

Face referire, de fapt, la două procese, unul ce ţine de forme, iar celălalt de

cuvinte, gândirea fiind orientată spre ideile asociate acestora. Metoda poate fi utilizată în

arhitectură sau design (fig. 2.7).

Fig. 2.7 Metoda Gestald

2.3.4.3 Metoda notării ideilor din timpul somnului

Această metodă porneşte de la ideea că, în timpul somnului subconştientul îşi

utilizează stocul de informaţii înregistrat în timpul zilei, stabilind combinaţii noi, care

generează idei noi. Condiţia este ca imediat ce acestea apar, subiectul, la trezire, să aibe

la îndemână ustensilele necesare notării. Osborn aprecia această metodă şi considera că ar

putea fi folosită în completarea şedinţelor de brainstorming.

Obiectiv

Gândire colaterală

două profiluri faţă în faţăsau

un vas

68




2.3.4.4 Gândirea Zen şi Satori

Urmăresc înlocuirea gândirii logice prin gândirea colaterală. În acest sens

gândirea, şi chiar personalitatea subiectului, este destructurată, fiind cazuri când, pentru a

facilita o astfel de stare, s-a recurs la alcool (este evocată în acest sens maxima: „In vino

veritas”).

2.4 Cercetare şi dezvoltare(R&D)

2.4.1 Noţiuni introductive

Cercetarea poate fi:

- fundamentală;

- aplicativă;

- de dezvoltare.

Cercetarea fundamentală constă în cercetări experimentale sau teoretice

întreprinse cu scopul principal de a dobândi cunoştinţe noi fără a avea în vedere o

aplicaţie practică anume.

Cercetarea aplicativă este o cercetare planificată sau o analiză critică

având ca scop dobândirea de cunoştinţe noi care au o aplicabilitate generală sau o

anume finalitate.

Cercetarea de dezvoltare constă în cercetări sistematice bazate pe

cunoştinţele dobândite în cadrul cercetării fundamentale sau aplicative sau

provenite din experienţa practică, in vederea lansării în fabricaţie a unor

materiale, produse, procedee de fabricaţie, dispozitive, servicii sau sisteme noi în

vederea ameliorării sensibile a celor existente.

Cercetarea – dezvoltarea implică fazele de prototip (şi de pilot), precum şicercetările executate pe bază de contract dacă clientul solicită realizarea de lucrări

care se includ în definiţia de mai sus şi care presupune existenţa unui element de

noutate.

Nu se consideră ca fiind activităţi R&D:

69




- testele şi analizele de rutină de orice fel care se execută pentru controlul calităţii

sau modificările de rutină ale materiilor prime, produselor intermediare şi finale,

chiar dacă ele conduc în final la unele îmbunătăţiri. Cauza excluderii rezidă în

faptul că ele nu aduc noutăţi sau un grad semnificativ de inovare;

- studiile de piaţă, analizele de cost;

- producţia de probă, dacă scopul ei nu este realizarea unui produs ameliorat;

- lucrările cu caracter administrativ legate de elaborarea brevetelor de invenţie sau

achiziţionării de licenţe, testele de verificare a brevetelor sau licenţelor, testele

pentru rezolvarea unor litigii;

- activitatea de proiectare şi construcţie având ca scop construirea, mutarea,

rearanjarea sau pornirea unor instalaţii, altele decât cele a căror unică folosinţă

urmează a fi activitatea de R&D.

Firmele sunt obligate să desfăşoare anual activităţi de cercetare. Cheltuielile

destinate acestor activităţi sunt incluse distinct în bilanţul anual ele având un alt regim de

impozitare faţă de restul cheltuielilor. De aceea definirea cercetării de dezvoltare s-a făcut

cu un grad mare de detaliere.

Încadrarea activităţii R&D în întreprindere porneşte de la viziunea strategică a

întreprinderii:- care este activitatea curentă şi care ar trebui ea de fapt să fie?

- care sunt tehnologiile ce susţin activităţile existente?

- care sunt posibilităţile pentru a lansa ceva nou?

Răspunsurile la aceste întrebări trebuie să se bazeze pe cunoaşterea deplină a

domeniului, impactul activităţii asupra mediului înconjurător, oportunităţile

oferite de piaţă, exigenţele pieţei. Ele se pot concretiza în produse nepoluante, mai

puţin energo-intensive, mai performante.

Pentru a transforma în practică strategia avută în vedere, se vor stabili o serie

de obiective, care se concretizează imediat în obiective de tip tehnologic:

- cum sunt exploatate tehnologiile pe care întreprinderea le stăpâneşte foarte bine şi

cum se corectează punctele slabe ale altor tehnologii?

70




- cum se preconizează a se face faţă ameninţărilor provenind de la firmele

concurente ce utilizează alte tehnologii?

- care sunt tehnologiile elaborate de terţi care ar putea fi preluate şi exploatate?

Etapele analizei strategice şi locul activităţilor de tip R&D s-ar putea reprezenta

schematic ca în figura 2.8

Fig. 2.8 Integrarea activităţilor R&D în conducerea strategică a întreprinderii

La întrebările prezentate se pot da diferite răspunsuri în funcţie de opţiunile de

bază pentru care se optează. Dintre elementele ce trebuie luate în calcul se pot enumera:

A. Strategie:

- dorim ca întreprinderea să se plaseze „la vârf”?

- dorim ca ea să-şi menţină sau să-şi lărgească piaţa de desfacere?

- de ce mijloace dispune pentru a-şi materializa opţiunea?

B. Forţa concurenţială:

Competitivi ta

te

Rezultate

Forţa motrice

Direcţia

firmei

Serviciul

prognoză

Forţa financiară

Analiză profituri

Beneficiirealizate

InvestiţiiCapitalnecesar

Beneficiianticipate

Efort R&D

Strategii

Planuri deviitor

71




- personalul, utilajele sunt la nivelul dorit?

- tehnologiile cheie sunt bine stăpânite?

- dispunem de toate celelalte tehnologii necesare?

C. Factori externi:

- există restricţii legate de legislaţia de protecţie a mediului?

- există o deplasare a cererii spre produse în serii mici, individualizate?

Activitatea de tip R&D va trebui dezvoltată dacă răspunsul este „ DA” la primul şi

ultimul grup de întrebări şi „ NU ” la cel de-al doilea.

Dezvoltarea mai rapidă sau mai lentă a activităţilor de cercetare depinde de

numeroşi factori, care ţin, dincolo de strategia adoptată de firmă, de numeroşi factoriinterni sau externi, cum ar fi: factorii de piaţă, climatul din întreprindere vizavi de

activitatea de cercetare.

Factorii de piaţă

a) factori favorizanţi:

- cererea de produse noi sau reproiectate;

- legislaţie din în ce mai strictă în domeniul protecţiei mediului înconjurător;

- legislaţia în domeniul protecţiei consumatorului (siguranţă în exploatare, termen

de garanţie);

- necesitatea economisirii energiei;

- schimbarea structurii clienţilor.

b) factori de frânare:

- inerţia sau teama de a se implica în activităţi ce comportă un anumit risc (mai ales

la nivelul conducerii întreprinderii);- lipsa unei orientări precise a activităţii din domeniul cercetării;

- neacordarea unui timp suficient pentru finalizarea cercetărilor şi cererea de

rezultate imediate.

72




Climatul din întreprindere vizavi de activitatea de cercetare

a) factori favorizanţi:

- considerarea activităţii de cercetare ca o investiţie;

- sprijin şi încredere din partea conducerii;- existenţa unui colectiv de cercetare valoros şi preocuparea de a angaja tineri cu o

bună (înaltă) pregătire profesională;

- susţinerea activităţii de cercetare de către Guvern prin contracte finanţate,

facilităţi fiscale;

- accesul cercetătorilor la centre externe de mare tradiţie.

b) factori de frânare:

- nesusţinerea ei în cadrul întreprinderii, fiind considerată ca o sursă de cheltuieli

suplimentare;

- slaba cunoaştere la nivelul conducerii a capacităţii şi potenţialului serviciilor de

cercetare;

- birocraţia la nivel intern şi guvernamental;

- climat fiscal nefavorabil;

- lipsa de personal necalificat;

- fonduri insuficiente;- dorinţa excesivă a cercetătorilor de a dispune de „libertate academică” (alegerea

temelor de cercetare doar prin prisma interesului strict ştiinţific fără a lua în

considerare interesele comerciale ale firmei).

Structura sectorului de cercetare poate fi:

a) centralizată - cercetarea firmei se face în cadrul unui institut centra,l ceea

ce permite:

- o bună exploatare a bazei materiale;

- o structură echilibrată a echipelor formate (poate fi cooptat şi un membru din

firmă);

- un schimb mai bogat de idei dintre diverse echipe întrucât ele lucrează împreună

în acelaşi spaţiu;

73




- posibilităţile de a aborda atât teme de cercetare fundamentală, aplicativă, cât şi de

dezvoltare;

- o gestiune mai simplă.

b) structură descentralizată – se realizează în sectoare ataşate firmei, ceea

ce permite:

- o foarte bună corelaţie cu planurile de activitate ale unităţii pe lângă care lucrează;

- o rezolvare mult mai rapidă a problemelor curente ale producţiei;

- colective mici care nu sunt apte cercetării fundamentale şi nici celei aplicative.

c) structură mixtă – reuneşte avantajele celorlalte două .

2.4.2 Interfaţa R&D- marketing

Obiectul final al activităţii de cercetare industrială constă în maximizarea

activităţii economice a firmei, prin crearea de noi produse sau noi tehnologii pentru

realizarea produselor. Valoarea rezultatelor se apreciază până la urmă prin succesul pe

piaţă al rezultatelor. Pornind de aici, apare logică încercarea de a stabili o corespondenţă

şi o interacţiune permanentă între sectorul R&D şi cel de Marketing, o „interfaţă”.

Utilizarea interfeţei constă în aceea că influenţele interne şi externe la care este supusă

întreprinderea şi de care depind succesul sau insuccesul ei, profitul, sunt percepute corect

de unul sau celălalt din constituenţii sistemului care o alcătuiesc.

Exemplu

Tendinţele de evoluţie a domeniului strict al tehnologiilor ce stau la baza produselor nu vor fi bine percepute de către serviciul de marketing, tot aşa cumtendinţele de evoluţie macro-economică vor „scăpa” unei analize făcute în cadrul serviciului R&D. Asemenea tendinţe prezintă însă o importanţă evidentă pentru ambele servicii şi de aceea transferul de informaţii de la unul la altul, prin intermediul interfeţeieste esenţial.

Factorii care au o influenţă semnificativă asupra interfeţei sunt:

1) tehnologici :

- descoperiri ştiinţifice şi invenţii;

- schimbări în procedeele de fabricaţie a produselor;

74




2) economici :

- perspectivele financiare (ale întreprinderii, în particular şi ale sistemului

economic, în general)

- tendinţa de evoluţie a ciclului de viaţă al produselor , care la un moment dat părea

să scadă drastic în toate domeniile, în perioada „societăţii de consum”, lungindu-

se din nou odată cu sensibilizarea opiniei publice în conservarea resurselor,

poluare etc. În prezent, ciclul de viaţă este diferenţiat pe clase de produse. În

domeniul informaticii, în industria automobilelor el continuă să fie deosebit de

scurt. În cazul industriei automobilelor un rol important revine legilor antipoluare

şi eforturilor de a reduce consumul specific de carburant;

- evoluţia viitoare a pieţelor, sub aspectul variaţiei cererii, sub aspectul calitativ(structura cererii) şi cantitativ (dimensiunile pieţei), a tendinţelor de evoluţie a

cererii consumatorilor ca şi sub aspectul climatului concurenţial.

3) ecologici:

- influenţa tot mai mare a mişcărilor ecologiste, ale căror eforturi de conservare a

mediului sunt din ce în ce mai mult susţinute de consumatori, cu efectele de

rigoare asupra cererii diferitelor produse sau tipuri de produse;- existenţa a tot mai numeroase acorduri de cooperare şi protocoale internaţionale

privitoare la utilizarea unor materii prime, poluare transfrontalieră şi aşa mai

departe.

4) culturali, sociali şi politici

- orientarea generală a întreprinderii, „cultura” specifică acesteia;

- sistemul de comunicare şi circulaţie a informaţiei din întreprindere;

- tendinţele şi reglementările de ordin politic;

- nivelul şi evoluţia nivelului de educaţie a consumatorilor.

Interacţiunea R&D – Marketing se manifestă în trei domenii principale:

- informaţia;

75




- strategia;

- activitatea concretă;

InformaţiaConstă în culegerea şi analiza informaţiilor ce prezintă interes pentru bunul mers

al întreprinderii, cum ar fi pieţele şi segmentele de piaţă, tendinţele consumatorilor,

poziţia întreprinderii în raport cu produsele pe care le realizează, situaţia concurenţială şi

evoluţia ei, situaţia în domeniul ştiinţific şi tehnologic.

Strategia

Atât marketingul cât şi cercetarea participă direct la elaborarea strategiei

întreprinderii, pornind de la tendinţele pieţei şi de la capacitatea lor de a răspunde

solicitărilor.

Activitatea concretă

Se referă la produse şi procese noi de fabricaţie, dezvoltare a tehnologică a

descoperirilor ştiinţifice, plan de producţie şi de vânzări, circuite de distribuţie a

producţiei.

O bună funcţionare a interfeţei permite întreprinderii să obţină repede răspunsuri

corecte la o serie de întrebări care să îi permită stabilirea corectă a strategiei, cum ar fi:

pe termen scurt:

− Cum se poate prelua cel mai repede şi cel mai eficient şi cum se poate

răspunde semnalelor emise de piaţă prin oferirea de produse sau de procedee

de fabricaţie noi?

− În ce măsură evenimentele care survin pe piaţă sau evoluţia foarte rapidă a

cererii acesteia obligă întreprinderea să reacţioneze prompt şi, dacă da, în ce

direcţie?

pe termen mediu:

76




− Cum trebuie modificat nomenclatorul de produse şi portofoliul de

tehnologii al întreprinderii pentru ca să se poată răspunde viitoarelor cereri

ale pieţei?

− În ce măsură nomenclatorul de produse şi portofoliul de tehnologii vor fi

influenţate de modificările în climatul economic, politic, organizatoric,

cultural, ecologic din interiorul întreprinderii şi din societatea unde ea îşi

desfăşoară activitatea?

pe termen lung:

− În ce măsură evoluţiile de perspectivă ale pieţei şi ale tehnologiei vor avea

influenţă asupra activităţii întreprinderii şi în ce sens?

− Ce şanse are întreprinderea de a utiliza tehnologiile de care dispune pentru

a-şi consolida şi mări, în timp, avantajul concurenţial?

− Care sunt tendinţele puse în evidenţă de către marketingul strategic cărora

întreprinderea le poate răspunde cu succes şi ce anume trebuie să mai facă în

acest sens?

Un element care poate ilustra foarte bine interacţiunea între R&D şi marketing

este reprezentat de succesul pe piaţă a unui nou produs.În ceea ce priveşte organizarea efectivă a interfeţei, trebuie respectate o serie de

recomandări :

- personalul care lucrează în departamentul R&D să facă un stagiu în serviciul de

Marketing;

- echipele ce iau decizii la nivel strategic în domeniul inovaţiei trebuie obligatoriu

să conţină membri din ambele departamente, dar şi din celelalte departamente ale

firmei (este de dorit);- este utilă o şedinţă organizată de câteva ori pe an, la care să participe şefii

departamentelor R&D şi Marketing dar şi directorul firmei, la care să se aprobe şi

să se urmărească evoluţia temelor avute în studiu la departamentul R&D;

- pentru fiecare fază a unui proiect trebuie stabilit care dintre cele două

departamente are coordonarea proiectului.

77




2.4.3 Fazele de realizare a unui produs nou

Realizarea unui produs nou se face în mai multe faze, în cadrul cărora contribuţia

diferitelor departamente este, pe rând, de maximă importanţă. Aceste faze sunt:

1. detectarea unei noi nevoi (explicită sau implicită) exprimată de piaţă. Rolulmajor îi revine marketingului.

2. stabilirea specificaţiilor – prin determinarea cererii pieţei, Marketingul

stabileşte implicit şi specificaţiile produsului. Acestea nu pot fi întotdeauna

acoperite de posibilităţile întreprinderii. De asemenea, specificaţiilor cerute de

piaţă li se pot alătura altele, conexe, care stau în puterea întreprinderii de a le

realiza şi pe care piaţa nu le solicită pentru că nu vede „conexiunea”. În

ambele cazuri serviciului R&D îi revine sarcina ca, pornind de la constatările

Marketingului şi în colaborare cu aceasta să contureze exact tabloul

specificaţiilor noului produs. Specificaţiile se stabilesc orientativ, urmând ca

în etapele ulterioare, odată cu dezvoltarea proiectului, să se stabilească exact

cum va arăta şi ce va face noul produs.

3. cercetarea şi conceperea noului produs – rolul departamentului R&D este

evident, Marketingul doar veghează ca produsul care va apărea să nu

„alunece” în raport cu specificaţiile iniţiale pe seama unor idei noi ce par

interesante celor de la cercetare. Specificaţiile pe care produsul le va aveaefectiv ţin cont de restricţiile la care este supus (materii prime, tehnologii de

realizare, costuri). Echilibrul între operaţiunile cele mai avantajoase sub

aspectul viitoarei producţii şi cele care răspund cel mai bine cerinţelor pieţei

se pot stabili prin colaborarea dintre R&D şi Marketing, Proiectare şi

Producţie.

4. proiectarea – în această fază rolul R&D se diminuează, ceea ce nu înseamnă

că nu trebuie să rămână în contact direct cu proiectul. Creşte rolul celor dinsecţiile de producţie cărora le este destinat proiectul şi care pot contribui

substanţial la buna sa realizare.

5. producţia – rolul major aparţine secţiilor productive ale întreprinderii.

Cercetarea mai este solicitată doar pentru corectarea unor „scăpări”. În schimb

78




rolul serviciului de Marketing creşte din nou, întrucât el va răspunde de

comercializarea bună a viitorului produs.

6. comercializarea, exploatarea, întreţinerea – serviciile de Producţie şi de

Marketing se situează pe primul plan dar concluziile la care ele ajung din

analiza confruntării produsului cu piaţa vor trebui transmise şi spre R&D,

întrucât, foarte probabil, piaţa va începe să aştepte un nou produs şi

specificaţiile sale trebuie stabilite în funcţie de modul în care actualul produs

este primit pe piaţă.

Măsura în care utilizatorii sunt satisfăcuţi nu reprezintă doar o validare a

activităţii trecute a departamentelor interesate ci şi unul din elementele de direcţionare a

cercetărilor privind viitorul produs.Aceste etape pot fi reprezentate sintetic sub forma unor diagrame, fig. 2.9.

Fig. 2.9 Evoluţia unui produs în curs de concepţie şi contribuţia diferitelor departamentea) evoluţia plajelor de performanţe a produsului de la perceperea cererii pieţei până la realizarea efectivă

a produsului;b) ponderea responsabilităţii diferitelor departamente în concepţia şi realizarea produsului

Se observă că studiul de piaţă conduce la o paletă foarte largă de caracteristici,

care începe să se restrângă în cadrul studiului de fezabilitate şi de concepţie a noului

produs.

79




În această perioadă ponderea majoră revine Marketingului şi R&D, dar în prima

parte intervenind şi serviciul Producţie, Marketingul de vânzare începe să se manifeste

atunci când caracteristicile de performanţă sunt bine fixate.

2.4.4 Evaluarea şi costurile activităţilor R&DEvaluarea activităţilor de cercetare, a raportului între fondurile investite aici şi

beneficiile obţinute de pe urma lor, dimensionarea investiţiilor în R&D, sunt unele dintre

cele mai spinoase probleme economice, întrucât corelaţiile nu sunt nici directe şi nici

evidente.

2.4.4.1 Evaluarea generală a activităţii serviciilor de cercetare-dezvoltare

În general, criteriile economice de evaluare, a oricărui domeniu, sunt:- criterii legate de producţie (cantitatea produsă sau parametrii producţiei, cum ar fi:

calitate, costuri, termene);

- criterii de progres (tehnologiile, mijloacele utilizate, gradul lor de actualitate);

- oamenii cu punctele lor tari şi slabe.

În principiu, o asemenea metodă de evaluare ar trebui să se poată aplica şi la

activitatea de R&D cu toate că, de regulă, cercetătorii sunt primii care se opun unor

asemenea evaluări şi, în general, oricărei încercări de a estima în bani (sau pe oricare altă

scală) rezultatele muncii lor de cercetare.

a) Evaluarea prin produse (deşi activitatea de R&D nu produce nimic tangibil), ar

putea utiliza drept criterii:

- numărul de brevete depuse;

- numărul de articole publicate;

- numărul de teme realizate şi transpuse în producţie.

Obiecţiile principale aduse unei asemenea evaluări ar fi:

- nu toate brevetele, articolele sau temele transpuse în producţie au aceeaşi

valoare;

- lansarea pe piaţă, cu succes, a unui produs nou nu este meritul exclusiv a

R&D – aici mai intervin producţia, MK, serviciul comercial;

80




- se încurajează tehnici incorecte, cum ar fi: semnarea unor lucrări la care

nu s-a participat efectiv, publicarea aceleiaşi lucrări în periodice diferite.

b) Criteriile legate de organizarea producţiei şi de progres se pot aplica laactivitatea de R&D astfel:

1) planificarea cercetării - Se dau răspunsuri la următoarele

întrebări: Există (cercetarea)? Este făcută de cercetători şi doar de ei?

2) metodele de dezvoltare şi conducere a unei teme - Există

metode instituţionalizate? Sunt ele realmente aplicate? În cadrul lor se iau în

considerare şi aspectele financiare? Se urmăreşte cu prioritate satisfacerea

beneficiarului?3) evaluarea dotării - Există o concordanţă între teme şi dotarea

existentă?

c) Evaluarea personalului este o activitate deosebit de dificilă, cercetătorii

considerându-se, pe bună dreptate, deasupra unor criterii standard de evaluare. O

evaluare se poate totuşi face sub aspectul productivităţii şi al competenţei .

Evaluarea sub aspectul productivităţii implică:- timpul efectiv de lucru;

- profesionalismul şedinţelor (punctualitate, ordine de zi, dări de seamă,

decizii clare);

- raportul: timp dedicat activităţilor administrative/timp de cercetare.

Statistic se constată că timpul pentru alte activităţi decât cercetare trebuie

să fie sub 35%, dar că o scădere a sa sub 20% este, de asemenea,

nesatisfăcătoare dacă se doreşte ca cercetătorul să fie implicat în

problemele de serviciu şi să facă o cercetare eficace.

81




2.4.4.2 Calculul rentabilităţii activităţii de R&D

Rentabilitatea se defineşte ca raport între profituri şi investiţii. În ceea ce

priveşte, însă, cercetarea trebuie avut în vedere că rezultatele cercetării (cele reuşite)

oferă întreprinderii posibilitatea de a progresa, restul este treaba altor servicii (producţie,

Marketing etc.).

Productivitatea serviciilor R&D se poate determina cu o relaţie de forma:

Productivitate =Producţie (specifică serviciilor R&D)

InvestiţiiRandamentul acestor servicii este:

Randament =Beneficii

Producţie (specifică serviciilor R&D)Din relaţiile de mai sus rezultă:

Rentabilitate = Productivitate • RandamentRelaţia rentabilităţii este cunoscută sub denumirea „ formula lui Foster ”. Aceasta

are avantajul, pentru serviciile R&D, că ambii termeni din dreapta sunt măsurabili în mod

obiectiv.

În aceeaşi relaţia prin productivitate se înţelege cantitatea de nou, progresul tehnic

realizat în urma activităţii de cercetare, iar prin randament , valoarea beneficiilor obţinute

în urma transpunerii în practică a unui element de noutate.

Aceste două mărimi au valori diferite pentru diverse ramuri industriale. Astfel, în

domeniile noi (microelectronică, medicamente, materiale compozite etc.) productivitatea

are valori foarte ridicate, în timp ce în ramuri oarecum „stabilizate” (industria

automobilului), productivitatea este relativ scăzută, în schimb randamentul are valori

mari. În general, se poate admite că pe măsură ce o tehnologie tinde spre plafonare,

eforturile de a o îmbunătăţi cresc din ce în ce mai mult pentru un rezultat din ce în ce mai

modest. Chiar dacă sub raportul rentabilităţii, lucrurile stau încă bine datorită unor

randamente mari, scăderea continuă a productivităţii poate fi un semnal deosebit de

important pentru conducerea firmei, căreia îi transmite că tehnologia respectivă, va fi,

mai devreme sau mai târziu, înlocuită de o alta principal nouă.

Atât productivitatea cât şi randamentul acceptă şi valori negative. Productivitatea

este nulă atunci când eforturile de cercetare nu mai conduc spre nicio noutate tehnică.

Valorile negative apar atunci când întreprinderea, încercând să amelioreze un

82




parametru al unui proces, o face prin diminuarea valorilor unui alt parametru ajungând

la o formulă pe care, global, piaţa o apreciază mai puţin decât pe cea veche.

Exemplu

Un automobil căruia i s-a redus consumul de carburant la suta de km, aceastafăcându-se pe seama unei pierderi substanţiale de putere la acceleraţie.

Un randament negativ apare atunci când un produs, care tehnologic este

superior, aduce firmei mai puţini ban,i pentru că performanţele suplimentare (a căror

realizare a costat, atât ca cercetare, cât şi ca realizare practică) nu interesează piaţa.

Exemplu

Situaţia apare azi, destul de frecvent, pe piaţa produselor electronice, care esteinundată de noutăţi, până la limita la care ele nu mai reprezintă un atu la vânzare, sauatunci când, din dorinţa de a exploata la maximum o nouă descoperire, se produce atât de mult încât piaţa se saturează şi preţurile scad drastic.

Rezultă că o bună orientare, dirijare şi valorificare a activităţii de cercetare este un

element esenţial în buna funcţionare a firmei, mai ales în şansele sale de a se situa pe o

logistică ascendentă în domeniul său de producţie.

Foster propune o listă de întrebări cu care se estimează dacă lucrurile merg bine

sau rău în R&D.Aceasta este:

83




a) direcţia firmei urmăreşte în mod atent dinamica productivităţii temelor de

cercetare? Având în vedere înalta pregătire a cercetătorilor şi statutul lor deosebit

de multe ori, conducerea preferă să adopte politica. „lasă că ştiu ei ce fac acolo”,

care poate, uneori, să ducă la rezultate catastrofale, pentru că cercetătorii au

preferat să se ocupe de ceea ce îi interesează pe ei personal şi nu de temele cu

caracter major pentru firmă;

b) costurile cercetărilor de dezvoltare şi timpii necesari scad sau cresc? Dacă

costurile cresc s-ar putea ca temele de cercetare să vizeze domenii plafonate;

c) predomină temele vizând noi metode sau cele vizând noi produse? Elaborarea de

noi metode este şi ea un semn că logistica produsului tinde să se plafoneze şi nu

se mai poate face mare lucru acolo;d) creşte numărul de brevete şi de noutăţi semnificative rezultate din activitatea de

cercetare? Dacă nu, şansele de a părăsi actuala logistică în favoarea uneia noi

scad considerabil;

e) care este atmosfera în laboratoarele de cercetare?

f) creşterea vânzării se realizează, mai ales, pe seama segmentării pieţii? Pierderea

unor segmente de piaţă poate fi un semnal de plafonare a tehnologiilor folosite pe

moment.

g) conducerea departamentului şi a temelor de cercetare se schimbă frecvent fără

rezultate palpabile? Explicaţia rezidă adesea într-o politică greşită impusă de

direcţia generală, la care cercetarea nu poate răspunde, indiferent de eforturi şi de

oamenii care controlează aici activitatea. Poate fi vorba fie de opţiunea pentru un

domeniu plafonat, fie de o finanţare insuficientă, de o lipsă de preocupare pentru a

facilita contractul cercetătorilor cu noul existent pe plan mondial etc.

h) au apărut firme mici care ocupă segmente importante de piaţă? Este probabil că

micile firme folosesc o tehnologie emergentă pe care marile firme nu au adoptat-o

încă, datorită inerţiei.

2.4.4.3 Finanţarea cercetării

84




Problemele majore ale gestionării activităţii de cercetare constau în a alege

temele care prezintă cel mai mare interes pentru firmă şi a le finanţa în mod raţional.

Sumele alocate pentru cercetare sunt mari şi ele cresc continuu. La nivel de firmă se pune

problema să se stabilească ce fonduri se pun la dispoziţia cercetării şi cum se distribuie

acestea între diferitele proiecte.

De-a lungul anilor s-au propus o serie de tehnici cu ajutorul cărora să se rezolve

dilemele legate de finanţarea cercetării. Dintre cele mai utilizate în practică sunt:

- metode empirice de estimare a bugetului alocat;

- alocarea bugetului pe baza unui studiu sistemic;

- metode empirice de alegere a temelor de cercetare;

- metode multicriteriale de apreciere a temelor de cercetare.

Metode empirice de estimare a bugetului alocat

Pentru a stabili fondul global de bani alocat activităţilor de cercetare, foarte

frecvent se apelează încă la practici cu totul empirice, cum ar fi:

- alocăm cam tot atât cât alocă şi ceilalţi din ramura noastră industrială;

- alocăm atât de mult cât ne putem permite;

- alocăm ceva mai mult decât anul trecut;

- alocăm astfel încât să optimizăm raportul între costul cercetării şi

rentabilitatea ei estimată (dar este infinit mai simplu de calculat

numărătorul fracţiei decât numitorul ei);

- alocăm în funcţie de rezultatele obţinute până acum de cercetare.

Alocarea bugetului pe baza unui studiu sistemic

O cale mai raţională în stabilirea bugetului alocat activităţilor R&D este

determinarea acestuia pornind de la sursele de finanţare şi de la rezultatele estimate,

fig.2.10.

85




Fig. 2.10 Calculul bugetului R&D pornind de la sursele de finanţare şi de la rezultatele estimate

Diagrama reprezintă un sistem cu feed-back: bugetul se stabileşte în funcţie de

sursele interne şi (eventual) externe de finanţare, cum ar fi ministerele interesate,

diversele fundaţii, dar şi în funcţie de rezultatele estimate în raport cu productivitatea

muncii şi cea a capitalului investit al întreprinderii.

Metode empirice de alegere a temelor de cercetare

Pentru alegerea temelor de cercetare care pot fi finanţate din bugetul disponibilexistă o multitudine de metode, atât empirice, cât şi formalizate matematic.

Cele mai simplu sunt cele empirice ce folosesc randamente şi indici de

performanţă, metode care pe lângă avantajul simplităţii îl prezintă şi pe acela de a fi

universal aplicabile, indiferent de natura temelor ce se compară. Diferenţa între

randamente şi indici de performanţă este aceea că randamentele sun mărimi

adimensionale, în timp ce indicii de performanţă au dimensiuni.

În mod curent, se calculează:

- raportul între investiţia în activitatea de cercetare şi investiţia ulterior

determinată de transpunerea industrială a rezultatelor cercetării. Valoarea

raportului trebuie să fie cât mai mare (pentru ca investiţia totală să fie

minimă). Practic raportul este subunitar;

- raportul între valoarea adăugată şi investiţia R&D (trebuie să fie maxim);

Buget pentrucercetare

Investiţii

Proiect dedezvoltare

Investiţii

Răspunsul pieţei

ImpoziteReinvestiţiiîn

activitatead

e

cercet

are

GUVERN

Min.Ştinţeişi

cercetării

Min.Apărării

Naţionale

M

in.Industriilor

Alteministere

86




- raportul între investiţia R&D şi costurile de fabricaţie a viitorului produs,

trebuie să fie cât mai mare pe seama diminuării cât mai mult posibil a

numitorului;

- raportul între beneficiile aduse în urma transpunerii în practică a

proiectului şi beneficiile aduse de produsele din aceeaşi clasă fabricate în

prezent .

Valorile obţinute se corelează, de regulă, cu un indice de concordanţă, care se

determină cu relaţia:

Ic =valoare • probabilitate de succes

finanţare optimăîn care: valoare = venit, beneficiu, economii scontate a se realiza;

- probabilitate = o estimare a succesului proiectului care poate fi făcută pe

considerente tehnice, economice, tehnico-economice. În literatura de specialitate,

produsul dintre valoare şi probabilitate se cunoaşte sub numele de valoare

estimată.

- finanţare optimă = cheltuieli, investiţii, costuri strict necesare pentru realizarea

temei de cercetare.

Indici de performanţă

1. Indicele Disman

Indicele Disman se determină cu o relaţie de forma:

( )1i

t c

C P R R

r

= ⋅ ⋅

+

în care: P = valoarea netă actuală a proiectului;

R t = probabilitatea de succes tehnic;

R c = probabilitatea de succes comercial;

Ci = valoarea proiectului în anul i (din cei n pe care se va etala proiectul);

r = rata de actualizare [100 de lei de peste 1 an sunt echivalenţi cu 100/(1+r)

astăzi.

2. Indicele Hess

Indicele Hess se determină conform relaţiei:

87




0

( )n

jt P C t e dt −= ⋅∫

în care: n = numărul de ani pentru care se face calculul;

j = rata de actualizare instantanee.

Indicele Hess, căruia i se pot, eventual, asocia probabilităţile R t şi R c din relaţia

Disman, consideră funcţia C ca fiind continuă, ceea ce reprezintă o reflectare mai corectă

a realităţii. O prelucrare dinamică a ecuaţiei Hess permite calculul lui ( ) P f n= şi

( ) P f j= ceea ce, de asemenea, permite o estimare mai bună a indicelui într-o paletă mai

largă de condiţii.

Abordarea cu maximă responsabilitate a problemelor de finanţare a cercetării va

conduce la o finanţare echilibrată care va favoriza domeniile de emergenţă, în timp ce o

finanţare superficială va conduce la alocarea celei mai mari părţi din fonduri la teme cu o

productivitate scăzută, fig. 2.11.

Fig. 2.11 Alocarea resurselor de cercetare în funcţie de natura tehnologiei studiate

2.4.4.4 Concluzii

În principiu, operaţia de lansare a unui nou produs decurge în trei faze:

- identificarea oportunităţilor de a realiza ceva nou;

- realizarea noului;

88




- transpunerea în practică.

Ideea noului poate proveni din partea serviciului R&D, a serviciului tehnologic

sau de la Marketing. Oricare ar fi sursa iniţială, ideea trebuie să se materializeze într-un

studiu care să analizeze:

- posibilitatea de a realiza o cercetare cu succes în domeniu;

- fezabilitatea tehnologică;

- posibilitatea de a realiza ideea în condiţii economice avantajoase;

- direcţiile de valorificare în practică a ideii;

- riscurile implicate.

Dacă analiza conduce la un rezultat încurajator se decide lansarea activităţii . Sestabilesc funcţiile pe care noul produs (tehnologie) poate sau trebuie să le îndeplinească,

costurile, segmentele de piaţă unde ar putea fi valorificat, iar de aici se definitivează lista

de caracteristici şi de funcţii pe care produsul le va îndeplini efectiv. Tot acum se

estimează volumul viitoarei producţii şi eforturile ce vor trebui făcute pentru lansarea

acesteia. În paralel, serviciul R&D îşi desfăşoară activităţile specifice, se parcurg fazele

de cercetare, proiectare, se realizează prototipul. Studiul prototipului permite, pe de o

parte o îmbunătăţire a proiectului, prin eliminarea eventualelor puncte slabe care s-aumanifestat (atât în ceea ce priveşte produsul, cât şi tehnologia de fabricaţie), iar pe de altă

parte, oferă celor de la Marketing elementele concrete de studiu a viitoarei sale pieţe,

permite o corectă organizare a serviciilor de vânzare, service în garanţie şi postgaranţie

etc.

Admiţând că toate testele au fost trecute cu succes se trece la cea de-a treia fază,

transpunerea industrială.

Serviciului R&D îi revine acum obligaţia de a pregăti un nou produs, celor de la

serviciile productive de a-l realiza pe cel existent, eventual aducând perfecţionări şi

adaptări, iar serviciului de Marketing rolul de a dezvolta pieţele existente şi eventual de a

găsi sau chiar a crea altele noi.

În continuare se vor prezenta etapele de creare a unui nou produs.

89




1. Detectarea unei nevoi

2. Specificaţii

3. Cercetare

4. Concepţie

5. Proiectare

6. Producţie

7. Comercializare

8. Utilizare, întreţinere

9. Măsura satisfacţieiutilizatorului

90

managementul inovarii

Documents