lucrare de licenta kinetoterapie

83
Universitatea ”Al.I. Cuza” Iasi Facultatea de Educaţie Fizică şi sport Lucrare de licenţă Îndrumător: prof. Radu Geaman Absolvent: Chelaru Iosif-Ciprian Localitatea: IASI 2010 1

Upload: andreea-claudia-costea

Post on 08-Aug-2015

8.871 views

Category:

Documents


343 download

TRANSCRIPT

Page 1: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Universitatea ”Al.I. Cuza” Iasi

Facultatea de Educaţie Fizică şi sport

Lucrare de licenţă

Îndrumător: prof. Radu Geaman

Absolvent:

Chelaru Iosif-Ciprian

Localitatea: IASI 2010

1

Page 2: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

REEDUCAREA GENUNCHIULUI

POSTMENISCECTOMIE CHIRURGICALĂ

NEARTROSCOPICĂ

Page 3: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

CUPRINS

Capitolul I. Argumentarea teoretică

I.1. Actualitatea şi importanţa studiului............................................................3

I.2. Evoluţia (istoricul) aspectului ce urmează a fi studiat................................4

I.3. Precizarea noţiunilor întâlnite în titlul lucrării.............................................6

I.4. Elementele de biomecanica ale genunchiului...........................................15

I.5. Particularităţi specifice domeniului ce va fi influenţat................................20

Capitolul II. Ipoteză, scop, sarcini

II.l. Ipoteza cercetării.........................................................................................28

II.2. Motivarea alegerii temei............................................................................28

II.3. Scopul şi sarcinile (obiectivele) studiului...................................................28

II.4. Metode de cercetare utilizate în studiu.....................................................29

II.5. Teste şi măsurători efectuate....................................................................32

Capitolul III. Organizarea cercetării

III.l. Subiecţi, locul, desfăşurării, materiale necesare, etapele studiului..........40

III.2. Etapele de desfăşurare ale studiului........................................................41

III.3. Prezentarea fişelor pacienţilor şi măsurătorile efectuate.........................44

Capitolul IV. Rezulatele cercetării

IV.l .Prezentarea rezultatelor teoretice finale propuse (modele, programe, strategii,

etc)....................................................................................................................53

IV.2.Analiza rezultatelor iniţiale şi finale...........................................................73

IV.3.Analiza comparativă a rezultatelor(iniţial - final)........................................76

IV.4.. Interpretarea statistică a rezultatelor cercetării........................................77

Concluzii (teoretice, practice).............................................................................81

Recomandări......................................................................................................83

Bibliografie.........................................................................................................84

Page 4: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

CAPITOLUL I

ARGUMENTAREA TEORETICĂ

Kinetoterapia se defineşte ca terapie prin mişcare efectuată prin programe de

recuperare medicală care urmăresc refacerea unor funcţii diminuate sau creşterea

nivelului funcţional în diverse suferinţe. Kinetoterapia este o formă terapeutică

individualizată care, plecând de la programe de exerciţii fizice statice şi dinamice, se

poate folosi în programele terapeutice profilactice (de prevenire), curative şi de

recuperare. Astfel, kinetoterapia îşi găseşte aria de utilizare în cele trei secţiuni de

asistenţă medicală, putându-se descrie:

> kinetoterapia profilactică ce cuprinde totalitatea metodelor şi mijloacelor de

realizare a tratamentului prin care se urmăreşte: menţinerea unui nivel funcţional

satisfăcător, creşterea nivelului funcţional (profilaxie primară sau gimnastică de

întreţinere, plimbări, jogging, gimnastică aerobică, pentru menţinerea stării de

sănătate), aplicarea unor programe de prevenire a agravării sau de apariţie a

complicaţiilor în unele boli cronice (profilaxie secundară);

> kinetoterapia de tip curativ care se asociază cu sectorul de tip profilactic şi

de recuperare;

> kinetoterapia de recuperare reprezintă secţiunea cea mai importantă în

programul de recuperare medicală şi urmăreşte prin intermediul unor programe de

exerciţii fizice: refacerea funcţiilor diminuate, creşterea nivelului funcţional, realizarea

unor mecanisme compensatorii în situaţii de readaptare funcţională (în cazul în care,

de exemplu, un anumit muşchi este afectat ireversibil, se încearcă tonifierea altor

muşchi care îi preiau parţial funcţiile, în scopul realizării mişcării în limite

acceptabile).

Obiectivele generale urmărite în tratamentul prin kinetoterapie sunt:

> refacerea forţei musculare şi creşterea rezistenţei musculare;

> creşterea şi adaptarea capacităţii de efort;

> ameliorarea funcţiei de coordonare, control şi echilibru a corpului;

> formarea capacităţii de relaxare;

> corectarea posturii şi aliniamentului corpului;

> creşterea mobilităţii articulare;

> reeducarea sensibilităţii.

Există o gamă largă de afecţiuni pentru care recuperarea medicală prin kinetoterapie

este specifică şi absolut necesară. Astfel, kinetoterapia ajută la tratarea

următoarelor: afecţiunile aparatului locomotor (ortopedice traumatice şi

posttraumatice), afecţiunile reumatice

(spondilită, poliartrită reumatoidă, artrită, reumatisme degenerative, reumatismul

ţesutului moale), afecţiunile neurologice (accidente vasculare cerebrale,

traumatismele coloanei vertebrale, boli degenerative şi inflamatorii ale sistemului

Page 5: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

nervos, sindroame neurologice), afecţiunile aparatului cardio-vascular, afecţiunile

aparatului respirator, afecţiunile neuropsihice, afecţiunile metabolice (obezitatea),

maladiile congenitale (distrofia neuro-musculară, luxaţia congenitală de şold,

tetraplegia), etc.

Rolul şi conduita kinetoterapeutului

Terapia prin mişcare deserveşte pe deplin medicina fizică fiind considerată

mijloc de bază al ei. Această terapie are la bază ştiinţa denumită kineziologie (kinezi

- mişcare, logos -ştiinţă), ramură a ştiinţelor biologice ce se ocupă cu studiul

mişcărilor locomotorii. Kineziologia sau kinetologia studiază mecanismele

neuromusculare şi articulare care asigură omului activităţile motrice normale,

preocupându-se totodată de înregistrarea, analizarea şi coordonarea mecanismelor

neuromusculare.

Slujitorul acestei terapii este kinetoterapeutul, cadru specializat care a studiat

mişcarea - mijloc de bază al kinetoterapiei, sub aspectul bazelor teoretice ale ei, prin

apropierea legilor fizicii, neurofiziologiei, mecanicii musculoarticulare (biomecanice),

fiziopatologice, având un fundament puternic de noţiuni de anatomie funcţională.

Pe baza acestor studii directe asupra mişcării, legilor ei, precum şi a altor

noţiuni de această terapie, terapeutul va concepe şi aplica metodologia profilactică,

terapeutică şi recuperatorie, necesară realizării scopului ce şi-1 propune medicina

fizică de redare cât mai rapidă a omului suferind unei activităţi practice, familiale,

sociale sau scopului profilactic de menţinere şi întărire a sănătăţii.

Activitatea de kinetoterapie presupune în afară de o bună pregătire teoretică şi

practică, trăsături morale, obligaţii şi o bună colaborare cu ceilalţi specialişti.

Terapeutului îi revine responsabilitatea în aplicarea terapiei, succesul aplicării ei

rezultând din colaborarea armonioasă dintre medicul curant şi el; primului revenindu-

i sarcina de a stabili diagnosticul clinic al bolnavului, iar celui de-al doilea de a stabili

metodologia şi aplicarea corectă a mijloacelor specifice de tratament prin mişcare în

funcţie de diagnostic şi starea prezentă a bolnavului. Această relaţie trebuie să fie

permanentă pe bază de informare reciprocă în vederea cunoaşterii bolnavului,

individualizării programului şi o urmărire atentă a evoluţiei acestuia în vederea

optimizării actului de recuperare, terapeutul va stabili relaţii de colaborare cu medicii

specialişti şi alţi tehnicieni din celelalte secţii, întrucât recuperarea înseamnă muncă

„în echipă”. Această activitate cere rezistenţă fizică şi nervoasă, întrucât este o

activitate continuă şi intensă, cu solicitare fizică şi nervoasă, întrucât bolnavul este

un mic univers, iar mulţi dintre ei adevărate drame.

I.1. Actualitatea si importanţa studiului

Patologia traumatică la sportivi, pune deseori probleme dificile atât ca

diagnostic, cât şi de tratament de urgenţă în multe situaţii, iar în continuare, de

tratament şi recuperare.

Page 6: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

în comparaţie cu traumatismele similare la nesportivi, medicii chemaţi să

trateze sportivii traumatizaţi sunt determinaţi să ţină seama de unele circumstanţe

specifice: să rezolve cazul într-un interval de timp cât mai scurt posibil, sub

presiunea pacientului sportiv traumatizat, care de obicei are o puternică motivaţie

pentru vindecare rapidă, cu recuperare completă, la care se adaugă şi presiunile

antrenorilor şi conducătorilor cluburilor sportive; să acţioneze în aşa fel încât formele

terapiei de cruţare strict necesare în orice traumatism (repaos la pat, interzicerea

sprijinului, imobilizarea unor segmente, etc), să aibă consecinţe negative cât mai

reduse. Kinetoterapia trebuie să anihileze efectele secundare dezastruoase ale

inactivităţii kinetice asupra: forţei şi rezistenţei musculaturii, mobilităţii articulare,

capacităţii de efort, ş.a.m.d., pentru ca în final sportivul să-şi poată relua

antrenamentele cât mai curând după vindecarea leziunilor produse de traumatism.

Domeniul traumatologiei sportive reprezintă pentru medicul specialist în

recuperare medicală şi medicină fizică una din oportunităţile cele mai fericite pentru

aplicarea achiziţiilor moderne de anatomie funcţională şi biomecanica, de fiziologie

musculo-articulară şi de neurofiziologie în scopul refacerii funcţiilor diminuate după

traumatism şi ameliorării capacităţii de efort general şi specific al sportivilor

respectivi.

Colaborarea dintre medicul sportiv, medicul chirurg, ortoped şi kinetoterapeut

este indisponibilă în activitatea sportivă modernă. Majoritatea leziunilor traumatice

sportive sunt nechirurgicale şi prin natura lor necesită recuperarea, iar cele ce se

tratează chirurgical de asemenea necesită recuperare postoperatorie.

Trebuie înţeles că orice progres tehnologic chirurgical, ortopedic sau

metodologic recuperator este în beneficiul sportivului, în ceea ce priveşte aspectele

de morbiditate în traumatologia sportivă s-a constatat că 23% sunt afecţiuni

microtraumatice. Dintre cele traumatice, cele mai frecvente sunt contuziile (36,2%),

entorsele (15,8%), leziunile şi rupturile musculare (8,5%), fracturile (1,9%), iar

leziunea menisc(l,7%). Ramurile sportive în care se întâlnesc cel mai frecvent

traumatisme sunt: fotbal (14,2%), rugby (10,6%), baschet (4,8%), hochei (4,4%) şi

volei (3,7%).

Privitor la frecvenţa articulaţiilor afectate în traumatologia sportivă, o statistică

a Universităţii Columbia din U.S.A. indică cele mai frecvente traumatisme la

membrele inferioare: genunchi (42%), picior (18%), coapsă şi gambă (27%).

Procesele fiziopatologice de bază în traumatologia sportivă sunt aceleaşi ca în

orice traumatism, în general particulare fiind tipurile lezionale şi deci modificările de

substrat fiziopatologic determinate de frecvenţa crescută în diferite ramuri de sport,

în funcţie de gradul sporit de solicitare. Fotbalul, rugby-ul, hocheiul sunt mult mai

traumatizante prin faptul că jucătorii vin permanent în contact fizic. Ciclurile

Page 7: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

săptămânale de antrenament supun la un stres deosebit prin solicitări îndelungate,

articulaţiile, afectând componenta capsulo-ligamentară şi musculotendinoasă.

Atât în cazul traumatismelor directe cât şi celor indirecte (prin solicitare

îndelungată), substratul lezional determină modificări fiziopatologice în anumite

limite, care pot fi sistematizate astfel:

> inflamaţie;

> durere;

> reducerea mobilităţii articulare şi a flexibilităţii ţesuturilor periarticulare;

> scăderea rezistenţei (anduranţei) muşchilor afectaţi de traumatism şi de

imobilizare consecutivă;

> diminuarea funcţiilor de coordonare neuromusculară, îndeosebi a unor

stereotipuri motorii de fineţe, legate de activitatea sportivă de performanţă, datorită

întreruperii activităţii competitive şi a antrenamentelor;

> scăderea capacităţii de efort, respectiv a capacităţii funcţionale cardio-

respiratorie.

Toate aceste verigi fiziopatologice trebuiesc depistate la timp şi evaluate cât mai

exact (cantitativ prin bilanţ articular, testing muscular, examene funcţionale cardio-

respiratorii specifice), rezultatele obţinute constituindu-se în obiective ale recuperării

medicale a sportivului respectiv.

I.2. Evoluţia (istoricul) aspectului ce urmează a fi studiat

Un istoric al terapiei prin mişcare nu-şi are rostul decât pentru a sublinia două

aspecte deosebit de importante.

Pe de o parte, vechimea impresionantă a acestei terapii, vechime care se

pierde undeva în trecutul îndepărtat al omului, căci, chiar dacă informaţiile scrise

asupra terapiei prin mişcare nu au „decât” aproape cinci mii de ani, este neîndoielnic

că fiinţa umană sesizase cu mult timp înainte beneficiile pe care i le aduceau

exerciţiile de mişcare pentru refacerea stării de sănătate. Sub un anumit aspect, se

poate considera că o terapie prin mişcare, realizată conştient, s-a născut odată cu

homo-sapiens. Perenitatea kinetoterapiei de-a lungul mileniilor este prin ea însăşi

pledoaria cea mai convingătoare pentru valoarea reală a acestei terapii, atât de

particulară prin principii, tehnici şi metode de realizare.

începutul secolului al XVIII-lea este dominat de concepţiile promovate de

scrierile lui Hoffmann, Stahl şi Boerhaave, care văd în mişcare însăşi expresia vieţii,

în special Hoffmann- care se pare că a fost un medic de geniu - intuieşte perfect

multiplele valenţe ale kinetoterapiei. Publică în 1708, „Disertaţii fizico-medicale”, in

care un capitol poartă titlul de „Mişcarea, considerată ca cea mai bună medicină

pentru corp” şi cuprinde o suită de idei extraordinare pentru acea perioadă. Iată

câteva dintre ele:

Page 8: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

- nimic nu favorizează circulaţia atât de bine ca mişcarea: contracţia muşchilor

contractă vasele, în special venele, accelerând-o;

- în staţiunile balneare, mişcarea pe care o face pacientul parcurgând distanţa

până la izvoarele de ape minerale are o valoare mai mare pentru sănătate decât

însăşi apa băută;

- colica biliară este tratată cel mai bine prin exerciţiu şi mai ales prin călărit,

mersul cu căruţa, etc;

- exerciţiile potenţează efectul unor medicamente până într-atât încât, în

absenţa lor, medicaţia devine ineficientă;

- exerciţiul fizic şi mişcarea previn guta;

- mişcările ocupaţionale (de muncă) fac parte din exerciţiile terapeutice,

prelungind

viaţa.

Deşi Hoffmann nu a contribuit prea mult la tehnologia kinetologiei, totuşi rolul lui în

acceptarea şi aprecierea kinetoterapiei în Europa a fost enorm.

Avântul luat de kinetoterapie în secolul al XlX-lea, ca metodă terapeutică de

bază într-o serie de boli deosebit de severe, dar şi ca metodă de profilaxie, se

continuă şi în prima parte a secolului al XX-lea, când Knopf (1908) abordează în

mod ştiinţific un alt mare capitol -gimnastica respiratorie - arătând rolul respirţiei

profunde şi lente în ameliorarea schimburilor gazoase.

Secolul al XX-lea debutează în kinetologie şi cu apariţia binecunoscutelor

exerciţii ale lui Rudolph Klapp pentru reeducarea scoliozelor - exerciţii ce se practică

şi azi în aproape toate sălile de gimnastică medicală.

Tot în prima parte a acestui secol poliomielita începe să facă tot mai multe

victime, epidemiile se succedă frecvent, ceea ce obligă pe medici şi kinetoterapeuţi

să se îndrepte şi spre aceşti sechelari. Se concep noi tehnici pentru reeducarea

funcţională în special a mersului sechelarilor paraplegici. Din această perioadă

istoria kinetoterapiei a reţinut numele Wilhelminei Wright, din S.U.A., care printre

altele, a perfecţionat tehnica utilizării membrelor superioare în timpul mersului cu

cârje al paraplegiciior, element considerat ca o mare achiziţie în dezvoltarea

exerciţiului terapeutic.

Secolul al XX-lea acumulează treptat sisteme de kinetoterapie pentru diferite

segmente ale corpului sau boli, sisteme analizate, justificate teoretic şi expuse

practic în cele mai mici amănunte.

Probabil că cel mai însemnat progres pe care acest secol 1-a marcat în

kinetologie sunt tehnicile de facilitare neuromusculară, de care rămân legate pentru

totdeauna nume ca acelea ale lui Kabat, Knott, Voss, Bobath, Rood, etc. Aceste

tehnici nu numai că au pătruns în intimitatea neurofiziologiei mişcării, dar din punct

de vedere practic au pus bazele unei kinetoterapii complet noi, cu largi perspective

Page 9: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

de dezvoltare. Această dezvoltare se percepe chiar sub ochii noştri prin apariţia

metodelor de bio-feed-back (A. Marinacci), a metodei „condiţionării operaţionale”

(Fordyce şi Skinner), a tehnicilor bazate pe componenta motivaţională a sistemului

motor (Kuypers) sau pe efectul tranchilizant al exerciţiului fizic (De Vries şi

colaboratorii), etc.

Iată deci că istoricul kinetoterapiei se scrie mereu de milenii şi se va scrie cu

siguranţă şi în viitor, căci „mişcarea este viaţă”.

I.3. Precizarea noţiunilor întâlnite în titlul lucrării

Genunchiul, cea mai mare articulaţie a corpului, prin poziţia sa anatomică prin

rolul său în biomecanica statică şi dinamică a membrului inferior, ca şi prin slaba

acoperire cu ţesuturi moi, devine deosebit de predispus la traumatismele directe şi

indirecte îndeosebi la sportivii de performanţă.

Articulaţia genunchiului (fig 1) este considerată de majoritatea autorilor ca fiind

o condilartroză sau troheleartroză după alţi autori. Suprafeţele articulare sunt

reprezentate de epifiza distală a femurului, de epifiza proximală a tibiei şi de faţa

posterioară a celui mai mare os sesamoid al organismului, patela sau rotula. Prin

poziţia sa de articulaţie intermediară a membrului inferior, genunchiul are un dublu

rol: de a asigura statica printr-o mare stabilitate în momentul de sprijin şi de a

asigura elevaţia piciorului pentru orientarea acestuia în funcţie de denivelările

terenului în momentul de balans.

Sechelele traumatismelor genunchiului vor afecta deci, fie stabilitatea, fie mobilitatea

acestei articulaţii, prima eventualitate fiind mult mai gravă.

Mişcarea genunchiului nu este doar de flexie/extensie, automat asociindu-se

şi o mişcare de rotaţie: din momentul începerii flexiei se asociază o rotaţie internă,

care ajunge la cea. 15° la o flexie de 90°; în extensie se derotează, iar pe ultimele

grade de extensie se produce şi o rotaţie externă.

Există o stabilitate activă şi una pasivă a genunchiului, asigurate diferit:

1. Stabilitatea pasivă este realizată de:

Fig.l Articulaţia genunchiului

Page 10: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

a) forma suprafeţelor articulare, cu corectările aduse de cartilaj şi meniscuri;

b) formaţiunile capsuloligamentale:

• Intern: ligamentul colateral intern (tibial), ligamentul capsular intern;

• Extern: fascia lata - bandeleta iliotibială - ligamentul colateral extern

(peronie), tendonul popliteului;

• Posterior: ligamentul posterior (Winslow)

• Anterior: tendonul rotulian şi fascia genunchiului

• Central: ligamentele încrucişate

Aceste formaţiuni definitivează şi axele de

mişcare.

Mişcarea genunchiului (flexie-extensie) modifică axele de stabilitate, făcând să intre

în joc aparatul capsuloligamentar. în mişcarea de flexie axele se dereglează şi apare

varus-ul, care este blocat de rotaţia internă. La apariţia valgus-ului se produce rotaţia

externă -deci, varus-ul şi rotaţia internă se controlează reciproc, întocmai ca valgus-

ul şi rotaţia externă; invers, rotaţia internă facilitează valgus-ul, iar rotaţia externă,

varus-ul.

Dacă în extensia genunchiului controlul stabilităţii unipodale este bine

asigurată prin elementele de structură, plus contracţia musculară, nu acelaşi lucru se

întâmplă în flexie.

Realizarea schematică a acestui control la diverse grade de flexie:

> La 0° flexie, capacitatea rotatorie (de 10°) este stăpânită de ligamentele

încrucişate (pentru rotaţia internă) şi de cele colaterale (pentru rotaţia externă).

> La 30° flexie, capacitatea rotatorie (de 15°) este stăpânită de cvadriceps şi

gemeni, plus aparatul ligamentar.

> La 60° flexie, capacitatea rotatorie este maximă (de 30°), deci şi instabilitatea este

maximă, căci aparatul capsuloligamentar este aproape complet scos din uz; controlul

activ rămâne singur (croitorul, ischiogambierii, muşchii „labei de gâscă”).

> La 90° flexie, capacitatea rotatorie (de 20°) este controlată de cvadriceps.

2. Stabilitatea activă este realizată de muşchi. La şold au fost deja discutaţi o

serie de muşchi care acţionează şi asupra genunchiului, fiind muşchii poliarticulari.

S-a discutat astfel despre dreptul anterior, croitor, dreptul intern.

Vaştii sunt extensori puternici ai genunchiului, împreună cu dreptul anterior

(rectus femoris). Toate cele patru capete ale cvadricepsului acţionează în extensia

gambei, cu sau fără încărcare în lanţ kinetic deschis sau în lanţ kinetic închis (cu

piciorul pe sol).

Ar exista oarecare preponderenţă a vastului medial pe ultimele grade de

extensie când gamba e încărcată. Mai important este însă rolul acestuia de

prevenire a dislocării laterale a rotulei la finalul extensiei. Ideea că deficitul de

extensie pe ultimele 15°, datorat vastului medial, ar determina genunchi instabil, este

Page 11: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

nefondată. Pierderea ultimelor 15° de extensie este rezultatul slăbirii întregului

cvadriceps, căci pentru aceste 15° este necesară o creştere cu 60% a forţei

cvadricepsului, comparativ cu forţa dezvoltată în extensie până la acel nivel.

Unele studii au arătat că însuşi vastus intermedius (cruralul) are aceeaşi

comportare ca şi ceilalţi muşchi din cvadriceps. O serie de cercetări mai vechi, de

prin anii‚ 50, raportaseră unele diferenţe, contradictorii însă unele faţă de altele.

Besmajian arată că, de fapt, la bază stă variaţia individuală. Comportamentul

celor patru muşchi variază în anumite limite, uneori chiar semnificative, de la un

subiect la altul. Chiar facilitarea contracţiei cvadricepsului prin flexia (uneori extensia)

degetelor şi piciorului este extrem de variabilă de la un individ la altul. Nici rotaţia

şoldului şi nici flexia lui nu au adus constante şi reproductibile influenţe asupra forţei

de contracţie a cvadricepsului. în schimb, s-a demonstrat la toţi subiecţii că extensia

contra unei rezistenţe dă o activitate mai intensă decât contracţia statică. Cea mai

mare activitate se înregistrează când mişcarea de extensie parcurge ultima jumătate

a amplitudinii ei (de la 90°). Contracţia statică dă maximum de ce poate da doar

când extensia este completă. S-a dovedit de asemenea că este mai eficientă

contracţia concentrică decât cea excentrică (deci pe scurtarea, şi nu pe alungirea

muşchiului). în sfârşit, hiperextensia („împinge în jos genunchiul!”) nu aduce o

creştere deosebită a activităţii.

Popliteul este un rotator medial al tibiei, rămânând continuu în activitate în

poziţii de genuflexiune, ajutând ligamentul încrucişat posterior să prevină dislocarea

înainte a genunchiului.

Am văzut că ischiogambierii (hamstrings) - bicepsul femural,

semimembranosul şi semitendinosul - au acţiune şi asupra şoldului şi asupra

genunchiului. Primul lor rol este de extensori simpli ai CF (fesierul mare este un

extensor doar în mişcarea contra rezistenţei), ca şi de flexori şi rotatori ai tibiei.

Bicepsul femural este un rotator extern singur al CF în extensie şi adducţiei şi

doar în mai puţin de jumătate din cazuri execută şi rotaţia externă (laterală) a

genunchiului. în poziţie de repaus - stând sau în unipodal - bicepsul femural nu este

în activitate (de altfel ca întreg hamstrings-ul).

Semimembranosul şi semitendinosul sunt extensori şi adductori ai şoldului

abdus când mişcarea se face cu rezistenţă; pentru genunchi, sunt flexori şi rotatori

interni.

In mers, ischiogambierii intră în activitate în diferite faze ale acestuia. Astfel,

deşi acţionează sincron, semitendinosul, ca şi capătul lung al bicepsului femural, are

o activitate trifazică în mers, în timp ce semimenbranosul ca şi capătul scurt al

bicepsului au activitate bifazică.

Page 12: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

De reţinut că ischiogambierii care acţionează asupra ambelor articulaţii nu pot

determina o acţiune singulară. Sub contracţia integrală a lor se va mişca acea

articulaţie care nu este imobilizată (prin comandă sau de către alţi factori).

Stabilitatea activă a genunchiului în mers se realizează prin „zăvorârea” sau

„înlăcătarea” pe ultimele grade de extensie a lui, care înseamnă şi rotaţie externă a

tibiei (cu 2°- 5°), permiţând condilului medial să se blocheze prin întinderea

ligamentului colateral lateral şi a ligamentului încrucişat antero-extern. In „zăvorârea”

genunchiului această rotaţie externă are un rol decisiv, mecanismul fiind denumit

„screw-home” (înşurubarea lăcaşului). Extensia şi rotaţia externă sunt rezultatul

contracţiei cvadricepsului şi ischiogambierilor, căci aceştia din urmă trag înapoi

genunchiul, determinând şi rotaţia externă. în această „zăvorâre”, când piciorul este

pe sol, un rol îl joacă şi tricepsul sural, care, luând punct fix pe calcaneu, trage

îndărăt condilii femurali (gemenii) şi tibia (solearul).

Componenţa articulară

în regiunea genunchiului se găsesc trei articulaţii: femurotibială (articulaţia

propriu-zisă a genunchiului), femurorotuliană şi tibioperonieră superioară.

Articulaţia femurotibială este cea mai voluminoasă articulaţie a corpului, deci

şi cea mai puternică.

a) Suprafaţa articulară a extremităţii inferioare a femurului este alcătuită din cei

doi

condili, separaţi de scobitura intercondiliană şi de o trohiee.

La partea ei antrioară, suprafaţa articulară se continuă cu faţa corespunzătoare

a trohieei, în acest loc remarcându-se linia condilotrohleană, care reprezintă

impresiunea formată asupra suprafeţelor articulare de marginea superioară a

meniscului. Cele două suprafeţe (condiliană şi trohleană) sunt acoperite de un strat

de cartilaj hialin.

b) Extremitatea superioară a tibiei prezintă ca feţe articulare două cavităţi

glenoide,

separate între ele de doi tuberculul ai masivulus osos aparţinând spinei tibiale.

înapoia şi înaintea spinei, între cavităţile glenoide se găsesc două suprafeţe rugoase

de formă triunghiulară: suprafaţa prespinală, mai mare şi suprafaţa retrospinală, mai

mică.

Pe spina tibială se insera capetele distale ale ligamentelor încrucişate.

Cavităţile glenoide sunt acoperite de un strat de cartilaj hialin.

c) Faţa posterioară a rotulei este divizată în două faţete laterale de o creastă

teşită şi este acoperită de un strat de catilaj hialin de 3-4 mm grosime. Cele două

suprafeţe laterale sunt în mod normal egale şi raportul lor constituie ceea ce se

numeşte indicele patelar Battstrom. De Palma a descris şi două creste orizontale

Page 13: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

fine, care împart cartilajul articular în trei suprafeţe, corespunzând diverselor zone de

contact ale osului cu trohleea în timpul flexiei.

d) Deoarece între suprafeţele osoase articulare ale femurului şi tibiei nu există

o congruenţă perfectă, s-a dezvoltat între ele, pe fiecare cavitate glenoidă câte un

menise. Meniscul extern are o formă circulară, iar cel intern forma unui C. Pe

secţiune verticală meniscul apare prismatic triunghiular şi prezintă o bază prin care

se insera pe faţa interioară a capsulei articulare, o faţă superioară în contact cu

condilul femural, o faţă inferioară care se află pe cavitatea glenoidă tibială şi o

margine internă liberă şi subţire, care priveşte spre centrul cavităţii glenoide. El se

prezintă deci asemănător unei pene, aşezată în unghiul diedru al sinusului

condiloglenoid.

ANTERIOR

POSTERIOR

Page 14: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Fig.2 Meniscul

e) Segmentele osoase care intră în constituţia articulaţiei sunt menţinute între ele de

o capsulă articulară, întărită de şase ligamente: anterior (ligamentul rotulian),

posterior (ligamentul Wislow), lateral intern, lateral extern şi două ligamente

încrucişate.

Fig.3 Articulaţia rotuliană

Pentru a înţelege cât mai bine biomecanica articulaţiei genunchiului, este util să se

descrie şi o articulaţie femurorotuliană, care este o trohleartroză. La alcătuirea ei

participă ca suprafeţe articulare din partea extremităţii inferioare a femurului trohleea,

iar din partea rotulei, faţa ei posterioară, articulară.

Aparatul capsuloligamentar al articulaţiei se confundă cu cel al feţei anterioare

a articulaţiei femurotibiale.

Articulaţia tibioperonieră superioară este o artrodie formată din suprafeţele

articulare date de faţa posterioară a tuberozităţii externe a extremităţii superioare a

tibiei şi faţa internă a capului peroneului. Cele două feţe articulare sunt menţinute în

contact de o capsulă fibroasă, întărită de două ligamente: ligamentul anterior şi

ligamentul posterior.

Componenta musculară Muşchii care efectuează mişcările genunchiului sunt:

muşchii coapsei şi muşchii gambei. Muşchii coapsei pot fi împărţiţi în muşchi situaţi

în regiunea anterioară şi muşchii situaţi în regiunea posterioară.

Muşchii regiunii an terioare a coapsei

a) Muşchiul tensor al fasciei lata

Page 15: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Inserţia superioară: pe spina iliacă antero-superioară. Corpul său muscular se

continuă cu o largă şi puternică aponevroză care se fuzionează cu aponevroza

femurală sub numele de bandeleta lui Messiat sau tractusul ilio-tibial.

Inserţia inferioară: tuberozitatea externă a tibiei, marginea externă a rotulei şi

septul intermuscular extern.

Inervaţia: nervul fesier superior.

Acţiune: extensor al gambei pe coapsă.

c) Muşchiul croitor este un muşchi superficial al coapsei şi cel mai lung din

organism.

Inserţia superioară: spina iliacă antero-superioară. De aici se îndreaptă oblic în

jos şi înăuntru către faţa internă a tibiei unde realizează împreună cu semitendinosul

şi dreptul intern un ansamblu aponevrotic numit laba de gâscă.

Inserţia inferioară: partea superioară a feţei interne a tibiei.

Inervaţia: nervul musculo-cutanat extern din nervul crural.

Acţiune: flexor al gambei pe coapsă, flexor al coapsei pe bazin, abductor şi

rotator extern al coapsei.

c) Muşchiul drept intern

Inserţia superioară: pe faţa anterioară a pubisului.

Inserţia inferioară: porţiunea superioară a feţei interne a tibiei realizând

împreună cu semitendinosul şi croitoul laba de gâscă.

Inervaţia: nervul obturator din plexul lombar.

Acţiune: flexor şi adductor al gambei pe

coapsă.

d) Cvadricepsul crural este constituit din 4 fascicule musculare: dreptul anterior,

vastul extern, vastul intern şi cruralul.

Inserţiile superioare:

> dreptul anterior se insera pe spina iliacă antero-inferioară prin tendonul direct şi pe

sprânceana cotiloidă prin tendonul reflectat;

> vastul extern se insera pe buza externă a liniei aspre şi marginea inferioară a

marelui trohanter;

> vastul intern se insera pe ramura de trifurcaţie internă a liniei aspre şi buza sa

internă;

> cruralul se insera pe buza externă a liniei aspre şi pe 1/3-a superioară a feţei

anterioare a femurului.

Inserţiile inferioare: inserţia terminală se face prin tendon comun pe baza şi

marginile laterale ale rotulei care este legată prin tendonul rotulian de tuberozitatea

anterioară a tibiei. Câteva fascicule musculare ale muşchiului cvadriceps sunt

Page 16: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

cunoscute sub numele de muşchiul tensor al sinovialei genunchiului (subcrural) care

se termină pe fundul de sac superior a sinovialei genunchiului.

Inervaţia: nervul cvadriceps din crural.

Acţiune: extensor al gambei pe coapsă şi flexor accesor al coapsei pe bazin prin

muşchiul drept anterior.

e) Muşchii adductori sunt în număr de 3: marele, mijlociul şi micul adductor.

Inserţii superioare: ramura ischio-pubiană şi tuberozitatea

ischiatică. Inserţii inferioare: interstiţiul liniei aspre femurale.

Inervaţie: nervul obturator şi nervul musculo-cutanat intern pentru muşchiul

mijlociu adductor şi sciaticul mare pentru marele adductor.

Acţiune: adductori şi rotatori externi ai coapsei.

f)Muşchiul pectineu:

Inserţia superioară: se insera pe creasta pectineală şi suprafaţa pectineală a

osului

coxal.

Inserţia inferioară: linia de trifurcaţie mijlocie a crestei aspre a femurului.

Inervaţie: nervul musculo-cutanat intern din crural.

Acţiune: adductor, flexor şi rotator extern al coapsei.

Muşchii regiunii posterioare ai coapsei

Aceşti muşchi sunt reprezentaţi de muşchii ischio-gambieri: biceps crural,

semitendinos şi semimembranos.

a)Bicepsul crural are două porţiuni: lunga şi scurta porţiune a bicepsului.

Inserţii superioare: lunga porţiune a bicepsului se insera pe tuberozitatea

ischiatică iar scurta porţiune pe segmentul inferior al interstiţiului liniei aspre a

femurului.

Inserţii inferioare: ambele porţiuni fuzionează într-un tendon comun care se

insera pe apofiza stiloidă a osului peroneu.

Inervaţia: marele nerv sciatic.

Acţiune: flexor şi rotator extern al gambei pe coapsă.

b)Muşchiul semitendinos

Inserţia superioară: tuberozitatea ischiatică.

Inserţia inferioară: partea superioară a feţei interne a tibiei formând laba de

gâscă.

Inervaţie: marele nerv sciatic.

Acţiune: flexor şi rotator intern al gambei pe coapsă.

c ) Muşchiul semimembranos

Page 17: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Inserţia superioară: tuberozitatea ischiatică.

Inserţia inferioară: se face printr-un tendon direct pe partea posterioară a

tuberozităţii interne a tibiei, printr-un tendon orizontal pe şanţul orizontal situat pe faţa

internă a tuberozităţii interne tibiale şi printr-un tendon recurent (ligamentul popliteu

oblic) inserat pe capsula fibroasă a cndilului extern.

Inervaţie: marele nerv sciatic.

Acţiune: flexor al gambei pe coapsă şi rotator intern.

Dintre muşchii gambei, cei care intră ca muşchi accesorii în mişcările

genunchiului sunt cei doi gemeni ai tricepsului sural, popliteul şi plantarul subţire.

a)Muşchii gemeni

Inseţia superioară: feţele postero-laterale ale condililor femurali.

Inserţia inferioară: fuzionează cu tendonul muşchiului solear constituind

tendonul lui Achile care se insera pe jumătatea inferioară a feţei posterioare a

calcaneului.

Inervaţie: nervul sciatic popliteu intern.

Acţiune: au rol în mers şi alegat, ridicând călcâiul.

b)Muşchiul plantar subţire

Inserţia superioară: condilul extern al femurului.

Inserţia inferioară: fuzionează cu tendonul lui

Achile. Inervaţia: nervul sciatic popliteu intern.

Acţiune: auxiliar tricepsului sural.

c)Muşchiul popliteu

Inserţia superioară: partea postero-externă a condilului femural

extern.

Inserţia inferioară: buza superioară a liniei oblice a tibiei. Inervaţia:

nervul sciatic popliteu intern şi nervul tibial posterior.

Acţiune: flexia gambei pe coapsă şi rotator intern.

1.4. Elemente de biomecanica a genunchiului

Valori goniometrice la nivelul genunchiului.

Biomecanica articulaţiei femurotibiale

Articulaţia femurotibială, articulaţie cu un singur grad de libertate, prezintă

două mişcări principale: flexia şi extensia gambei pe coapsă. Acestea sunt însoţite

de alte mişcări secundare - de rotaţie internă şi externă. în plus, articulaţia mai poate

să efectueze mişcări de înclinare laterală, foarte reduse ca amplitudine.

Goniometria normală

Page 18: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Mişcarea se execută în plan sagital, în jurul unui ax transveral care trece prin

cele două tuberozităţi condiliene ale femurului. Clinic, axul biomecanic transversal

este repetat pe faţa laterală a genunchiului, la 1,5 cm deasupra interliniei articulare,

la unirea celor două treimi anterioare cu treimea posterioară a condilului femural

extern.

Pacientul este culcat pe masă în decubit ventral, cu piciorul atârnând în afara

planului mesei (pentru a se obţine extensia totală a genunchiului). Goniometrul se

aşează în plan sagital, cu baza pe planul mesei şi în lungul axei coapsă - gambă, cu

acul indicatorului în dreptul axei biomecanice transversale şi cu indicatorul culcat în

dreptul axului lung al gambei. Amplitudinea medie normală a mişcării active de flexie

- extensie este de 135°, iar a celei pasive de 150°, deci diferenţa dintre mobilitatea

pasivă şi cea activă este de 15°.

Mişcările de flexie - extensie

Când membrul inferior acţionează ca un lanţ cinematic deschis, articulaţia

femurotibială funcţionează pe principiul unei pârghii de gradul III. Mişcarea se

realizează fie prin deplasarea femurului pe tibia fixată (ca în contactul fără sprijin al

piciorului pe sol), fie prin deplasarea tibiei pe femurul fixat (ca în poziţia şezând), fie

prin deplasarea simultană a celor două oase (ca în mers, când gamba este

pendulată).

Când membrul inferior acţionează în jurul unui ax fix, deoarece condilii

femurali nu au o formă sferică, ci un contur de volută, ei se deplasează faţă de

platoul tibial în jurul mai multor puncte axiale. Axul transversal se deplasează în

flexie, în sus şi înapoi, iar în extensie în sens invers.

Rotaţia în afară este făcută de biceps, iar rotaţia înăuntru de semimembranos,

popliteu, semitendinos, drept intern şi croitor. Dacă se face calculul comparativ al

forţei de acţiune a rotatorilor, se constată că rotatorii interni sunt mai puternici decât

cei externi, ceea ce se poate explica prin faptul că flexia combinată cu o rotaţie

înăuntru reprezintă mişcarea obişnuită a genunchiului, în timp ce rotaţia în afară este

o mişcare excepţională.

în rotaţia internă, ligamentele laterale se întind, iar ligamentele încrucişate se

relaxează, în timp ce în rotaţia internă se întind ligamentele încrucişate şi se destind

ligamentele laterale.

Mişcările de înclinare laterală

Sunt limitate de ligamentele laterale. Cum înclinarea trebuie limitată în special

în mers, ligamentele laterale sunt puse sub tensiune maximă odată cu extensia

genunchiului. In flexia completă ligamentul lateral extern se relaxează, dar cel intern

se menţine uşor destins, în semiflexie însă, se obţine o relaxare maximă a

ligamentelor.

Page 19: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Deplasarea înainte si înapoi a platoului tibial pe condilii femurali, când genunchiul

este extins, este limitată de ligamentele încrucişate. Ligamentul încrucişat anterior

limitează deplasarea înainte, iar cel posterior, deplasarea înapoi. Ligamentul

încrucişat posterior se întinde în extensie, se relaxează în flexia uşoară şi se întinde

din nou în hiperextensie în timp ce ligamentul încrucişat posterior se întinde în flexie

completă, se relaxează în semiflexie şi se întinde din nou uşor în extensie. în

semiflexie, ambele ligamente încrucişate fiind mai destinse se poate obţine o uşoară

mişcare de alunecare în sens anteroposterior a platoului tibial pe condilii femurali.

în activitatea sportivă, aparatul ligamentar care limitează mişcările genunchiului este

deosebit de solicitat. Forţarea genunchiului în valg sau în var, însoţită sau nu de

răsucirea gambei pe coapsă, duce la leziuni de diferite intensităţi ale ligamentelor

laterale.

Mişcarea de flexie este cea prin care faţa posterioară a gambei se apropie de faţa

posterioară a coapsei. Mişcarea nu se execută în jurul unui singur ax, ci în jurul mai

multor axe. începutul fiecărei mişcări de flexie se face mai mult prin rostogolire, iar

sfârşitul mai mult prin rotaţie pe loc, în jurul unui ax fix.

Dacă în poziţia de extensie se fixează două repere osoase simetrice, unul în

femur şi altul în tibie, în momentul în care începe să se efectueze flexia, aceste

repere nu îşi mai păstrează simetria. Distanţa parcursă de punctul tibial este mai

scurtă decât cea parcursă de punctul femural, care s-a învârtit dinainte-înapoi, dar a

şi alunecat dinapoi-înainte (Weber). Deplasarea segmentelor este diferită în raport

de modul de acţiune a membrului inferior. Dacă membrul inferior acţionează ca un

lanţ cinematic deschis, femurul este luat drept segment fix şi tibia alunecă pe el, în

final observându-se o retropoziţie femurală. Dacă membrul inferior acţionează ca un

lanţ cinematic închis, gamba fixată pe sol este luată drept segment fix şi femurul

alunecă pe platoul tibial, în final observându-se o retropoziţie tibială.

Când genunchiul ajunge la o flexie de 70° se asociază o mişcare de rotaţie

internă, care poate să ajungă până la 20° amplitudine.

Muşchii motori ai mişcării de flexie în cadrul lanţului cinematic deschis sunt, în primul

rând, bicepsul şi semimembranosul, iar accesoriu semitendinosul, gemenii,

popliteul, plantarul subţire, dreptul intern şi croitorul.

Forţa de acţiune a acestor muşchi a fost determinată de Fick. Limitarea

mişcării de flexie este practic realizată de întâlnirea feţei posterioare a gambei cu faţa

posterioară a coapsei. Tendonul rotulian solidarizează rotula la tibie, dar alungirea

cvadricepsului permite mişcarea de flexie totală.

Mişcarea de extensie este cea prin care faţa posterioară a gambei se depărtează

de faţa posterioară a coapsei. La început mişcarea se face prin rotarea extremităţii

femurului, apoi prin rostogolirea lui pe platoul tibial, până când axul lung al gambei

Page 20: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

ajunge să continue axul lung al coapsei. Mişcării de extensie i se asociază şi o

mişcare de rotaţie în afară a gambei pe coapsă, datorită contracţiei bicepsului crural.

Muşchii motori ai extensiei sunt cvadricepsul şi tensorul fasciei lata. împreună ei

realizează cu tendonul cvadricipital, rotula, aripioarele rotuliene şi tendonul rotulian,

un aparat complex de extensie a genunchiului. Pentru a ajunge la extensia completă,

genunchiul suferă o mişcare de alunecare şi una de rotaţie (screwhome motion).

Odată extins, genunchiul ajunge într-o poziţie de zăvorâre, în care acţiunea

musculară nu mai este necesară (locked position).

Extensorii acţionează cu toată forţa lor atunci când se face extensia forţată a

genunchiului flectat sau când se execută o mişcare forţată de blocare a genunchiului

în uşoară flexie, situaţii care se întâlnesc frecvent în activitatea sportivă. Uneori, forţa

lor de acţiune este atât de mare, încât se rupe aparatul extensor al genunchiului la

un nivel oarecare.

Mişcarea de extensie este limitată de ligamentul posterior Winslow şi de

ligamnetul încrucişat anterior şi în mod accesoriu de ligamentul încrucişat posterior,

de muşchii ischiogambieri şi de ligamentele laterale, care se întind în momentul

extensiei.

Mişcările de extensie înăuntru si afară

Mişcările de rotaţie ale gambei pe coapsă se explică prin înălţimea diferită a

condililor femurali şi se asociază mişcărilor de flexie-extensie. Intervin, de semenea,

ligamentele încrucişate, care roteşte gamba în afară, în poziţia finală de flexie şi

înăuntru, în poziţia finală de extensie.

Amplitudinea mişcării de rotaţie activă este de 15°-20°, iar de rotaţie pasivă de

35°-40°. Axul în jurul căruia se execută mişcarea este vertical şi trece prin centrul

spinelor tibiale.

Biomecanica meniscurilor. Meniscurile, deşi solidare la tibie, se deplasează

în flexie dinainte - înapoi pe platoul tibial şi se apropie uşor între ele prin extremităţile

lor posterioare, în flexia completă, meniscul extern ajunge la 1 cm iar cel intern la 0,8

cm de marginea anterioară a platoului. în extensie, meniscurile se deplasează în

sens invers, adică dinapoi -înainte, ating marginile anterioare ale platoului tibial şi se

depărtează uşor unul de altul, în timpul mişcărilor, afară de aceste alunecări pe

platoul tibial, meniscurile se deplasează şi împreună cu platoul faţă de condilii

femurali, situându-se mereu pe acea parte a platoului care suportă presiunea

condililor. în extensie, condilii alunecă înainte, împingând meniscurile înaintea lor, iar

în flexie, condilii alunecă înapoi, împingând meniscurile înapoia lor.

Rolul meniscurilor în biomecanica articulaţiei genunchiului este complex. După

R. Bouillet şi Ph. Van Graver aceste formaţiuni fibrocartilaginoase au 5 funcţii

biomecanice importante:

Page 21: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

1) completează spaţiul liber dintre suprafaţa curbă a femurului şi suprafaţa plană

a tibiei

împiedicând astfel protruzia sinovialei şi a capsulei în cavitatea articulară, în cursul

mişcărilor;

2) centrează sprijinul femurului pe tibie în cursul mişcărilor este mai

rezistentă;

3) participă la lubrifirea suprafeţelor articulare, asigurând repartizarea uniformă a

sinoviei pe suprafaţa cartilajelor;

4) joacă rolul unui amortizor de şoc între extremităţile osoase, mai ales în

mişcările de hiperextensie şi hiperflexie;

5) reduc în mod important frecarea dintre extremităţile osoase.

H.Hjorstjo a arătat că fiecare dintre suprafeţele cartilaginoase ale unei

articulaţii, depinde de felul mişcărilor şi din acest punct de vedere se pot descrie trei

varietăţi de mişcare:

a) rularea este asemănătoare mişcării unei roţi care înaintează pe sol. Teoretic, în

acest caz, se poate afirma că nu există frecare, deoarece roata îşi derulează

suprafaţa, punct cu punct, pe planul care o suportă. Flexia genunchiului de exemplu,

în primele ei grade se face folosind această varietate de mişcare (rolling joint);

b) frecarea simplă este asemănătoare mişcării unei roţi care patinează pe sol. De

data aceasta toate punctele periferice ale roţii întră succesiv în contact cu aceleaşi

puncte ale solului, rezultând deci importante forţe tangenţiale, care atrag uzura celor

două suprafeţe în contanct (grinding joint);

c) frecarea accentuată este asemănătoare mişcării unei roţi anexate unui alt mobil,

care o trage într-o direcţie opusă celei pe care trebuie să o urmeze. Frecarea cu

punctele de contact ale solului este dublă, cele două suprafeţe derulându-se în sens

invers, una fată de cealaltă.

Majoritatea rupturilor de menisc se datorează accidentelor din activitatea

sportivă, în special celor care urmează mişcărilor rapide şi puternice sau care îşi

modifică direcţia în timpul efectuării lor (fotbal, rugby, handbal, volei). Statistica lui C.

Doboşoiu, CI. Baciu şi D. Tomescu arată că la noi în ţară frecvenţa rapturilor de

menisc este următoarea:

• fotbal-56%;

• rugby -10 %;

• handbal-6%;

Biomecanica articulaţiei femurorotuliene

Rotula este menţinută pe locul ei de un sistem complicat de frâuri de origine

musculară, ligamentară şi tendinoasă.

în sens vertical, este fixată de tendonul rotulian şi de tendonul cvadricipital.

Acestea nu se continuă în linie, ci fac între ele un unghi deschis în afară (Q).

Page 22: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

închiderea acestui unghi favorizează apariţia luxaţiei recidivante a rotuiei. Dintre cele

două tendoane, numai cel cvadricipital este motor şi solicită direct rotula, trăgând-o

în afară, dar în acelaşi timp aplicând-o puternic în şanţul trohiean.

în sens transversal, rotula este menţinută de cele două aripioare rotuliene:

❖ aripioara internă, care se întinde de la marginea internă a rotuiei la faţa

internă a condilului intern, este întărită de inserţia vastului intern şi de ligamentul

meniscorotulian intern şi este deosebit de solicitată;

❖ aripioara externă, care se întinde de la marginea externă a rotuiei la faţa

externă a condilului extern, deşi este întărită de vastul extern, fascia lata şi

ligamentul meniscorotulian extern, este mai slab dezvoltată.

în afara acestor formaţiuni, elemente fibroase se încrucişează peste rotulă,

formând o veritabilă reţea, care o aşează în şanţul trohiean. Ele provin din

expansiunile directe şi încrucişate ale vaştilor, din expansiunile croitorului, ale fasciei

lata, aponevrozei gambiere şi ale dreptului anterior.

Datorită grosimii, rotula are rolul ca în timpul mişcării de extensie să menţină

tendonul la distanţă de trohilea femurală. Deplasând tendonul cvadricipital faţă de

axa de rotaţie a genunchiului, prezenţa rotulei măreşte braţul de pârghie al

cvadricepsului cu aproximativ 50%.

în timpul diverselor mişcări, aplicarea rotulei pe trohieea femurală se face cu o

intensitate şi mai mare, datorită forţei mari de contracţie a cvadricepsului. Apariţia

leziunilor de uzură ale cartilajului articular al feţei posterioare a rotulei şi a artozei

femuropatelare este urmarea directă a acestor acţiuni.

Când genunchiul este în hiperextensie şi cvadricepsul contractat, rotula ocupă

poziţia cea mai înaltă, deasupra suprafeţei articulare a trohleei şi puţin în afara

scobiturii supratrohleare.

La începutul mişcării de flexie, rotula ia contact cu trohilea prin treimea sa

inferioară; când flexia ajunge la 45°, contactul cu trohilea este făcut de treimea medie

a rotulei, iar când flexia depăşeşte 60°, contactul este făcut de treimea superioară a

rotulei.

în concluzie funcţia rotulei este numai de a forma o punte solidă între tendonul

cvadricipital şi ligamentul rotulian.

15. Particularităţi specifice domeniului ce va fi studiat

Patologia genunchiului

Patologia genunchiului care ajunge în sala de kinetoterapie ar putea fi

clasificată astfel:

a) afecţiuni articulare: reumatismele (degenerative, inflamatorii) şi

posttraumatice;

b) afecţiuni abarticulare (ligamentare, musculare, tendinoase): reumatismele,

posttraumatice, postoperatorii etc.

Page 23: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

c) afecţiuni osoase: posttraumatice şi postoperatorii, distrofice etc.

d) afecţiuni neurologice (genunchiul în cadrul unor boli neurologice generale sau

locale).

Indiferent de tipul traumatismului, sechela acestuia se poate manifesta prin

unul sau mai multe dintre următoarele semne: redoare articulară, limitarea mobilităţii,

instabilitate, scăderea forţei musculare. Aceste semne reprezintă şi justificarea

asistenţei de recuperare prin kinetoterapie, de refacere al controlului motor al

genunchiului. Mai adăugăm la semnele de mai sus: durerea, tumefierea articulară şi

starea osului, care, deşi nu reprezintă obiective kinetice, este important să le luăm în

seamă la alcătuirea programului kinetologic de recuperare, căci îl poate limita mult.

Traumatismele genunchiului

Din varietatea traumatismelor genunchiului se disting două majore leziuni care

afectează această articulaţie: leziunile ligamentare şi leziunile meniscale.

Ligamentele sunt structuri articulare afectate foarte frecvent în traumatismele

sportive. Ele sunt structuri ale aparatului de contenţie articulară împreună cu capsula

articulaţiilor în care se află incluse, sub forma unor benzi de fibre paralele ce asigură

o rezistenţă crescută, opunându-se mişcărilor cu amplitudine excesivă sau anormale.

în acelaşi timp ligamentele au o flexibilitate bună, asigurată de conţinutul lor în fibre

de elastină.

Leziunile ligamentare se produc în urma unor suprasolicitări prin forţe

excesive, ce determină rupturi ale fibrelor. Se disting 3 grade de leziuni ligamentare:

a) leziuni de gradul I care se produc prin întindere, fără rupturi şi

fără o instabilitate consecutivă semnificativă;

b) leziunile de gradul II în care întâlnim rupturi parţiale ale arhitecturii

ligamentare şi o anumită instabilitate;

c) leziunile de gradul III care constau în rupturi complete ale structurii

ligamentare, care determină un grad mai mare de instabilitate articulară.

Leziunile ligamentare ale genunchiului reprezintă peste 40% din totalul

leziunilor traumatice sportive la nivelul acestei articulaţii. Sunt frecvente

traumatismele în valg ale genunchiului

ce determină leziuni de ligament colateral medial. în leziunile de gradul I se constată

durere, o inflamaţie redusă a ţesuturilor moi şi efuziune articulară, fără instabilitatea

acesteia. Când la examenul obiectiv se constată o laxitate de 5°-15°, care se

apreciază prin testing pentru valg cu genunchiul flectat la 30°, este vorba de o

leziune de gradul II. Leziunile de gradul II şi HI sunt însoţite de dureri şi inflamaţii mai

accentuate ale ţesuturilor moi, cu o cantitate mai mare de lichid articular dar ceea ce

este deosebit de important din punct de vedere funcţional, o instabilitate de diferite

grade.

Page 24: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

în statistică, leziunile ligamentare ale genunchiului au fost constatate în 6.5% din

totalul traumatismelor la sportivii de performanţă. Dintre disciplinele sportive, leziunile

ligamentare ale genunchiului au fost mai frecvente în fotbal (9.6%), baschet (15%),

rugby (10.2%), handbal (5.9%), volei (4.6%), hochei (1.6%).

Ceea ce primează în aprecierea gradului unei entorse este rezultatul acesteia

asupra stabilităţii articulare. Din acest punct de vedere, entorsele pot fi clasificate în:

entorse cu articulaţie stabilă şi entorse cu articulaţie instabilă.

Entorse stabile

• Entorsa uşoară este rezultatul distensiei ligamenatare şi eventual, ruperii

câtorva fibre. Durerea este moderată, creşte la presiunea zonei interesate, articulaţia

este moderat mai caldă, eventual cu edem local. Mobilitatea şi stabilitatea articulară

sunt compromise.

• Entorsa medie are la bază ruptura unui număr mai important de fibre

ligamentare care scade funcţia ligamentară, fără însă să afecteze stabilitatea

genunchiului. Durerea este intensă inclusiv la mobilizarea articulară. Articulaţia are

aspect inflamator, putându-se depista şoc rotulian şi hidartroză reacţională şi o

moderată limitare a mobilităţii articulare.

Entorse instabile

Sunt determinate de ruptura ligamentului (totală sau parţială) care antrenează

instabilitatea genunchiului. Frecvent se asociază ruptură capsulară, ruptură de

menise etc. Invaliditatea este imediată după traumatism, datorită instabilităţi

dureroase a genunchiului. Laxitatea articulară, respectiv apariţia mişcărilor anormale,

reprezintă un semn major, care se caută prin manevre speciale.

Varietatea lezională din cadrul entorselor grave este foarte mare, mergând de la

ruperea unui singur ligament până la aşa-zisele triade şi pentade nefaste, care

reprezintă ansambluri lezionale capsuloligamentare şi meniscale.

După O’Donoghue, „triada nefastă” cuprinde: ruptura ligamentului încrucişat

(anterior sau posterior), ruptura unui ligament lateral şi ruptura calotelor condiliene

(prin aceasta posibila interesare meniscală). Triada poate fi internă sau externă.

„Pentada nefastă” este formată din: lezarea a două ligamente încrucişate, lezarea

ligamentului lateral, lezarea capsulei (aproape completă) şi lezarea calotei

condiliene.

La triada sau pentadă se pot asocia rupturile sau dezinserţiile meniscale sau

paralizia sciaticului popliteu extern, ruptura tendonului bicepsului femural sau a

popliteului, ruptura bandeletei Maissiat în cazul pentadei externe sau dezinserţia

labei de gâscă, o invaginaţie a ligamentului lateral intern, în cazul pentadei interne.

Leziuni meniscale

Page 25: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Formaţiuni cartilaginoase, vascularizate doar periferic în zona fibroasă,

meniscurile au rolul: de a crea o componentă perfectă între condilii femurali şi platoul

tibial, de a crea o mai bună alunecare a capetelor osoase articulare.

Meniscurile sunt bine aranjate în structurile din jur. Meniscul intern este mult mai

expus traumatizăm datorită fixităţii lui la structurile din jur ca şi presiunilor mai mari ce

se exercită asupra lui prin condilul femural intern prin care trece proiecţia centrului de

greutate al corpului. Există 3 mecanisme acceptate, care ar produce rupturile

meniscului:

1. flexie urmată de o extensie puternică, asociată cu o rotaţie a genunchiului,

în timp ce tibia este fixată prin blocarea la sol a piciorului. La sportivi blocarea

piciorului la sol prin crampoanele ghetelor este o cauză frecventă (56% din rupturile

de menise sunt întâlnite la fotbalişti);

2. asocierea concomitentă a unei flexii cu rotaţia externă şi valg forţat;

3. în cadrul unor traumatisme complexe ale genunchiului soldate cu fracturi

de platou sau cu rupturi de ligamente încrucişate sau laterale.

Ruptura de menisc se poate prezenta cu ruptură longitudinală completă sau nu,

ruptură transversală, ruptură oblică sau combinată cu dezinserţia fie ale coarnelor, fie

periferică.

Simptomatologia leziunii de menisc este uneori revelatoare pentru diagnostic,

alteori trebuie să ne căutăm semne suplimentare, iar alteori poate trece nesesizată şi

vom înregistra sechele tardive.

Anamneză este deosebit de importantă pentru diagnostic, şi în special

circumstanţele accidentului. Durerea este violentă, bruscă, însoţită imediat pentru o

perioadă variabilă de importanţă funcţională. Uneori poate apărea blocaj articular,

alteori nu.

în continuare voi prezenta câteva dintre cele mai frecvente situaţi

posttraumatice pe care le poate prezenta genunchiul, inserând numai aspectele

particulare de asistenţă kinetologică.

■ Ruptura aparatului extensor

Se produce la nivelul muşchiului sau la joncţiunea musculotendinoasă, la

nivelul tendonului cvadricipital sau al inserţiei lui, la nivelul tendonului subrotulian sau

la inserţia pe marea tuberozitate. De obicei se rup dreptul anterior şi crural, căştii

fiind respectaţi.

Imobilizarea în aparat gipsat necesită o perioadă prelungită (3-4 luni), cu

urmări neplăcute pentru mobilitatea genunchiului. De aceea, se preferă intervenţia

chirurgicală cu doar 3 - 4 săptămâni de imobilizare pe atelă. în această perioadă

atenţia se îndreaptă spre articulaţiile adiacente, ca şi spre membrul inferior indemn.

Orice contracţie în perioada de imobilizare se vor executa mişcări în articulaţiile

adiacente,

Page 26: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

ca şi exerciţii izometrice pentru menţinerea forţei musculaturii coapsei şi gambei.

După îndepărtarea contenţiei, se va trece la refacerea stabilităţii şi mobilităţii

controlate prin exerciţiile discutate. Se va apela şi la exerciţii selective pentru

tonifierea anumitor muşchi, în funcţie de tipul entorsei. Astfel în cazul entorselor

ligamentelor laterale vor fi antrenaţi bicepsul crural şi tensorul fasciei lata; în cazul

entorselor ligamentelor mediale -semimenbranosul, semitendinosul, croitorul, dreptul

intern, ca şi vastul intern; pentru entorsa ligamentului încrucişat anterior se va

antrena, în special, ischiogambierii, iar pentru a celui posterior, tricepsul sural.

Desigur că în toate cazurile cvadricepsul va fi prioritar antrenat, pentru creşterea

stabilităţii active a genunchiului.

■ Fracturile

Includem aici fracturile extremităţii inferioare a femurului, ale extremităţilor

superioare ale tibiei şi peroneului, ca şi fractura rotulei - toate interesând articulaţia.

Deşi aceste fracturi pot îmbrăca diverse forme clinice şi se pot solda cu felurite

sechele, totuşi se poate contura o schemă kinetologică generală, care cuprinde două

etape:

a) etapa de imobilizare, în care va trebui să se facă:

• posturări antideclive pentru ameliorarea circulaţiei de

întoarcere şi evitarea edemului.

• mobilizări active, activo-pasive ale piciorului, în acelaşi scop, ca şi pentru

menţinerea mobilităţii tibiotarsiene.

• mobilizarea şoldului (dacă imobilizarea o permite);

• menţinerea tonusului musculaturii de sub gips prin exerciţii izometrice;

• antrenarea forţei musculare a membrului inferior opus şi a membrelor

superioare, în vederea pregătirii pentru o ambulaţie în cârje şi ulterior în baston;

Perioada de imobilizate variază de la 3-4 săptămâni la 2-3 luni, în funcţie de

sediul şi tipul fracturii.

b) etapa care urmează imobilizării, cu următoarele obiective:

• refacerea mobilităţii articulare; uneori mobilitatea trebuie asigurată prin

posturări pe aţele gipsate în poziţiile de extensie şi flexie ale genunchiului;

• refacerea forţei musculare, a stabilităţii şi a controlului motor;

• reluarea mersului - la început, după degipsare în cârje, apoi în baston;

momentul începerii încărcării este variabil; cel mai indicat pentru început ar fi mersul

în bazine cu apă - nivelul apei scăzându-se treptat , în final reluându-se mersul pe

uscat.

Considerând că în general consolidarea fracturii se produce după 4-5 luni, mersul

cu sprijin total se va începe după trecerea acestui interval. Evident că pot exista şi

întârzieri în consolidare, în aprecierea acesteia ghidându-se atât după aspectul

radiografie cât şi după cel clinic.

Page 27: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

în continuare pacientul va respecta regulile „igienei ortopedice” a genunchiului,

pentru a preveni sau întârzia apariţia gonartrozei.

■ Sinovectomia

Kinetoterapia trebuie să înceapă între a 3-a şi a 5-a zi după intervenţia chirurgicală

prin:

• posturări care să evite flexum-ul; uneori, când se prevede instalarea unei

limitări importante a mişcării, se vor aplica posturări în poziţii maxime (de flexie şi

extensie), fixate cu aţele gipsate alternate la 6-1 ore;

• mobilizări pasive şi activo-pasive (în apă sau pe uscat), a căror intensitate

este în funcţie de reacţia inflamatorie articulară.

• contracţii izometrice;

• La 7 zile după operate se începe mersul în cârje, la 10-12 zile se merge în

baston, pentru ca la 3 săptămâni să se poată face un sprijin total; •S refacerea

controlului motor, care va fi continuată 2-6 luni.

■ Emondajul

Emondajul sau operaţia intraarticulară este o curăţire a genunchiului de

osteofite, cartilaj degenerat, corpi intraarticulari, meniscuri rupte, eventual cu ablaţia

ligamentelor încrucişate, dacă acestea sunt rupte, asociind uneori şi sinovectomia.

Chiar din perioada de tracţiune postoperatorie se începe recuperarea prin

contracţii izomerice de cvadriceps, pompaj intens cu piciorul, exerciţii contralaterale

de activare a musculaturii coapsei şi gambei.

După suspendarea tracţiunii se practică intens cunoscutele exerciţii de

mobilizare articulară, de refacere a stabilităţii şi de ameliorare a mobilităţii controlate

şi abilităţii.

Mersul se reia la 3 săptămâni cu sprijin în baston, dar nu înainte de a fi

asigurate o extensie completă a genunchiului şi capacitatea pacientului de a executa

felxia şoldului cu genunchiul întins.

Pacientul va fi învăţat să respecte în contiunare toate regulile „igienei

ortopedice” a genunchiului. Suntem de părerea că un bolnav care a suferit un

emodaj pentru o gonatroză severă să nu mai părăsească niciodată bastonul, cu atât

mai mult cu cât rezultatele pozitive ale acestei operaţii nu se menţin în timp.

■ Patelectomia

Intervenţie chirurgicală, de multe ori necesară, nu numai în cazurile de fractură

ale rotulei, patelectomia aduce desigur un prejudiciu funcţional al aparatului extensor

al genunchiului, scăzând forţa de extensie a cvadricepsului - uneori rămânând şi un

deficit de extensie activă de 5°-10°, diminuând rezistenţa la efort şi fiind urmată chiar

de o uşoară instabihtate a genunchiului. De la sine înţeles toate aceste aspecte

trebuie corectate.

Page 28: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Forţa cvadricepsului trebuie menţinută în perioada de imobilizare

postoperatorie (3 săptămâni cu aparat gipsat sau atelă) prin metodologia obişnuită.

Imediat după suspendarea imobilizării se vor începe exerciţiile activo-pasive şi

active de flexie extensie. Obiectivul principal este recâştigarea stabilităţii, a mobilităţii

controlate şi abilităţii genunchiului.

Mersul se va face cu sprijin în baston, până când aparatul extensor va putea

asigura securitatea deplasării, respectiv „înzăvorârea” genunchiului.

■ Procese inflamatorii articulare

Abordăm sub acest titlu general suferinţele articulaţiilor periferice nu prin

prisma entităţilor nosologice care le-au dat naştere, ci prin aceea a rezultantei clinice

a procesului inflamator articular.

Kinetoterapia este dictată de această realitate clinică. Dacă o articulaţie este

tumefiată, caldă, dureroasă, cu mobilitatea limitată etc, importantă nu este denumirea

bolii - „poliartrită reumatică”, „gută”, ,spondilită” ,”artrită postoperatorie sau

traumatică”, ‚”sinovită viloasă” etc. - ci gradul în care sunt prezente semnele clinice

de mai sus. între doi genunchi -unul cu poliartrită reumatiodă în stadiul I şi altul cu

aceeaşi afecţiune în stadiul III - există o deosebire mai mare decât între un genunchi

reumatoid în stadiul I şi unul cu artrită recentă de altă etiologic

Indiferenet de cauză procesul inflamator articular este cantonat în membrana

sinovială, capsula articulară, tecile şi bursa tendonului; lichidul sinovial este în exces,

îngroşarea membranei sinoviale şi excesul de lichid sinovial determină o presiune

crescută intraarticular, ceea ce tensionează structurile articulare, care devin foarte

sensibile la orice încercare de întindere (mişcare articulară), determinând durerea. în

acelaşi timp, spasmul muscular reflex determină redoare pe grupele flexoare-

aductoare, în scop proiectiv.

Cronicizarea procesului inflamator articular generează treptat deformare

articulară, distrugere cartilaginoasă, erodare capsulară şi ligamentară.

Procesul inflamator articular poate evolua în cele trei stadii: acut-subacut-

cronic, eticheta stadială punându-se pe simptomatologia cilinică (durere, sensibilitate

la presiune, tumefiere, căldură locală, limitarea mişcării) şi pe durata procesului

inflamator. Diferenţierea histologică, desigur nu intră în discuţie. Se descrie de

asemenea faza „cronic-activă”, în care procesul inflamator evoluează într-un grad

scăzut, dar pe o perioadă lungă , ca în poliartrita reumatoidă.

Obiectivele asistenţei kinetologice în procesele inflamatorii articulare, în

funcţie de fazele lor, sunt următoarele:

a) în faza acută se urmăresc:

• reducerea durerii şi inflamţiei: imobilizare articulară (atelă, bandaj gipsat,

repaus simplă în postură antalgică); tracţiune uşoară în ax, periaj sau masaj cu

gheaţă;

Page 29: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

• menţinerea mobilităţii articulare: mobilizări pasive sau auto-pasive, ori

pasivo

active, fără a întinde ţesuturile; posturări în poziţii extreme (eventual cu aţele)

alternante sau posturări simple în poziţii funcţionale; exerciţii de mobilizare activă

amplă contralaterală şi axio-periferică;

• menţinerea forţei şi rezistenţei musculare: exerciţii izomerice

(indicaţie controversată încă).

b) în faza subacută se au în vedere:

• reducerea durerii şi inflamaţiei: idem ca la faza acută în special repaosul

articular, dar trebuie să se ţină seama de faptul ca bolnavul, simţindu-se relativ mai

bine are tendinţa de a nu mai respecta repaosul articular.

• menţinerea mobilităţii articulare: idem ca la faza acută dar la limita mişcării

se

poate tenta o forţare, pentru câştigarea amphtadinii maxime; hidrokinetoterapie,

mobilizare prin suspendare şi scripetoterapie; posturări chiar forţate, până la limita de

toleranţă a durerii.

• menţinerea forţei musculare şi rezistenţei: exerciţii izometrice cu

intensitate; mişcări

active de rezistenţă (manuală a kinetoterapeutului sau scripetoterapie); activităţi

ocupaţionale fără încărcare intensă.

c) faza cronic-activă are următoarele obiective:

• combaterea inflamaţiei şi tendinţei distructive, cu consecinţele ei:

posturări în poziţii fiziologice, funcţionale; utilizarea unor echipamente protective şi

ajutătoare (de

exemplu orteze, obiecte cansice adaptate); un raport favorabil între activitate şi

repaosul articular;

• menţinerea mobilităţii articulare: exerciţii pasive, pasivo-active, active

pe

amplitudini maxime; terapie ocupaţională diferenţiată şi adecvată;

• Menţinerea forţei musculare prin: exerciţii izometrice, dimanice cu

rezistenţă progresivă (fără a depăşi limitele de încărcare articulară).

In esenţă, în artrite există două probleme ale kinetologiei de bază, care

suscită discuţii şi o constantă indecizie din partea kinetoterapeutului: exerciţiile

pentru creşterea mobilităţii şi exerciţiile pentru creşterea forţei şi rezistenţei

musculare.

Page 30: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

CAPITOLUL II

IPOTEZĂ, SCOP, SARCINI

II. 1 Ipoteza cercetării

Pentru efectuarea cercetării propuse s-a plecat de la dorinţa de a face o cât

mai bună evaluare a eficacităţilor metodelor şi tehnicilor aplicate în recuperarea

sechelelor post operatorii ale genunchiului având astfel posibilitatea de a răspunde la

cele mai importante întrebări care se formulează în această situaţie:

> dacă corelarea dintre măsurile ortopedico-chirurgicale şi cele recuperatorii

creează suportul necesar scurtării timpului de integrare a sportivului în activitatea de

performanţă;

> dacă un program kinetoterapeutic, judicios alcătuit, ţinând seama de

particularităţile sportului, gradului de gravitate al traumatismului, pot asigura o

recuperare integrală a sportivului în activitatea competiţională.

Având în vedere aceste ipoteze, ne vom strădui să răspundem întrebărilor şi

să stabilim dacă metodele şi tehnicile aplicate sunt eficiente şi dacă reintegrarea în

activitatea sportivă specifică profesională a persoanelor cu sechele ale genunchiului

în urma traumatismelor se face într-un timp cât mai scurt.

II.2 Motivarea alegerii temei

Atras de sport în general şi observând cum ce-a mai solicitată articulaţie pune

probleme de multe ori sportivilor de performanţă m-am hotărât să fac ceva în

această privinţă.

Motivarea alegerii temei este legată de importanţa redării rapide a sportivilor,

în activitatea competiţională, iar faptul că mi-am ales pe ce-a a recuperării acestora

post meniscectomie neartroscopică a genunchiului este deoarece aceasta reprezintă

unul din punctele cheie ale ortostatismului şi locomoţiei.

II.3. Scopul şi sarcinile (obiectivele) studiului

Scopul procesului de reabilitare a sportivilor este acela de a restaura o stare

optimă de sănătate şi funcţionalitate la potenţialul maxim.

Un concept de bază în recuperarea sportivilor este reprezentat de adaptarea

specifică la solicitările impuse de sportul practicat şi de particularităţile sportivului

traumatizat. Programul de recuperare trebuie sa aibă la bază un diagnostic clinico-

funcţional cât mai precis şi complet, la definirea căruia în cele mai multe cazuri sunt

necesare examene paraclinice

suplimentare: radiologice, scintigrafice, electromiografice, iar mai nou, în medicina

modernă artograme şi examene RMN.

O problemă de importanţă deosebită este decizia intervenţiei chirurgicale în

cazurile indicate şi alegerea momentului acestuia. Cazurile care reclamă intervenţia

30

Page 31: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

chirurgicală, cum sunt leziunile ligamentare de gradul III, impun trimiterea sportivului

imediat la chirurgul ortoped. Leziunile care sunt tratate conservator şi nu răspund în

mod satisfăcător la recuperare, trebuie reevaluate continuu şi supuse unui consult

chirurgical.

Durata procesului de recuperare, care trebuie început imediat după

traumatism şi după precizarea diagnosticului, va continua până la revenirea

sportivului traumatizat la nivelul său de competiţie, începerea precoce a recuperării,

controlul procesului inflamator şi a durerilor grăbeşte restaurarea funcţiilor şi reduce

riscul sentimentelor de frustrare şi descurajarea sportivilor. Existenţa şi întreţinerea

unei motivaţii puternice la sportivi pare să fie cheia succesului recuperării optimale în

cele mai multe traumatisme sportive.

Obiectivele recuperării la sportivii traumatizaţi sunt numeroase şi se aplică

unele concomitent, altele succesiv, în funcţie de situaţia clinico-funcţională a

sportivului şi de evoluţia acestuia. Aceste obiective, aplicate în majoritatea cazurilor

de traumatisme sportive sunt:

> contolul procesului inflamator şi al durerii;

> refacerea mobilităţii articulare şi a flexibilităţii ţesuturilor

moi periarticulare;

> ameliorarea forţei şi rezistenţei musculare;

> dezvoltarea tipurilor metabolico-biochimice specifice legate de

sportul practicat.

II.4. Metodele de cercetare utilizate în studiu

Pentru buna desfăşurare a lucrării de cercetare, am utilizat

următoarele metode: 1 .Metoda documentării teoretice, a studierii

bibliografiei;

2. Metoda anchetei;

3. Metoda observaţiei;

4.Metoda măsurării(explorarea şi evaluarea subiecţilor);

5 .Metoda înregistrării rezultatelor, a prelucrării lor şi

reprezentării grafice.

1. Metoda documentării

Orice activitate de cercetare presupune că după alegerea temei de cercetare,

cel care realizează cercetarea să se oprească mai întâi asupra materialelor

bibliografiei care tratează tema. Documentarea constituie o etapă indispensabilă

care furnizează informaţii despre fondul

de bază al disciplinei şi toate datele recent apărute în publicaţiile periodice.

Informaţiile necesare pentru desfăşurarea experimentului au fost extrase din

31

Page 32: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

publicaţiile de specialitate (traumatologie, kinetoterapie, anatomie şi biomecanica).

Studiul acestor materiale a ajutat la găsirea unor căi şi mijloace utilizate în

desfăşurarea experimentului, precum şi la o mai bună documentare asupra

problemelor pe care le întâmpină recuperarea sechelelor posttraumatice ale

genunchiului. Pe baza acestor informaţii sistematizate şi valorificate a fost stabilit

întregul proces de recuperare.

2. Metoda anchetei

A fost utilizată pentru obţinerea datelor necesare anamnezei, cu rol foarte

important în structurarea programelor de tratare-recuperare. Această metodă a

contribuit într-o mare măsură la cunoşterea condiţiilor care au generat afecţiunea şi

sechelele genunchiului, la culegerea informaţiilor despre suferinţe direct de la

subiecţi. S-a discutat cu fiecare pacient în parte, atenţia îndreptându-se asupra

următoarelor aspecte: date personale, dinamica evoluţiei afecţiunii, condiţiile şi

cauzele care au generat-o, precum şi mijloacele de tratament administrate până în

momentul luării în observaţie. Datele obţinute au fost înregistrate în fişele individuale

din cap.III.

3. Metoda observaţiei

In orice activitate observaţia constitue contemplarea intenţionată a unui

subiect, document, fenomen sau proces, în vederea cunoaşterii ştiinţifice a acestora

prin înregistrarea şi preluarea datelor obţinute. Pe baza unor observaţii sistematice

au fost culese şi înregistrate cu privire la:

• aspectul fizic al subiecţilor (tipul constituţional şi greutatea pacientului

care procură precizări, în special pentru ortostatismul şi mersul celor cu sechele la

membrele inferioare);

• poziţia sau atitudinea segmentului inferior lezat (în flexum,

genu valgum, genu varum, recurvatum);

• deformările articulare (articulaţia genunchiului mărită ca

volum), încurbări anormale ale oaselor lungi, pierderi de substanţă de

ţesuturi moi (tegument şi muşchi), cicatrici mutilante (mai ales după

arsuri), atrofii musculare etc;

• aspectul tegumentelor şi ţesutului subcutanat: culoarea

(modificată de chimoză, hematom, stază vasocapilară, ischemie,

32

Page 33: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

hipertermie inflamatorie, etc), roficitatea pielii şi fanerelor, enoasă

superficială (varice, tromboflebită, etc), edemul membrului inferior.

Observaţia în general a stat la baza activităţii de înregistrare a datelor, a ajutat ca

în funcţie de particularităţile fiecărui subiect să se poată elabora programe de

recuperare individualizate. Această metodă a creat posibilitatea stabilirii programelor

deosebite care Ie-a prezentat fiecare subiect în parte, care au fost cauzele care au

produs modificări faţă de parametrii normali, ca şi efectele lor asupra datelor

investigate. De asemenea, a ajutat la obţinerea informaţiilor cu privire la modificările

care apar în timpul desfăşurării programelor de recuperere, la comportamentul

subiecţilor şi la răspunsul lor la aplicarea structurii de exerciţii etc.

4. Metoda măsurării (explorarea si evaluarea subiecţilor)

Rezultatele examenului funcţional au fost obţinute pe baza: goniometriei, testingului

muscular; evaluării locomoţie!.

Cunoaşterea gradului de mişcare al unei articulaţii sau a valorii forţei unui

muşchi de a executa mişcarea unui segment este absolut necesară atât în stabilirea

unui diagnostic funcţional cât şi în evaluarea eficacităţii tratamentului.

Testarea clinică aplicată, deşi a fost exprimată cifric, are un oarecare grad de

aproximaţie. Pe valoarea mobilităţii articulare s-a realizat prin bilanţul articular.

Aceste bilanţuri clinice în perioada iniţială sunt bilanţuri analitice care au vizat

articulaţia genunchiului traumatizat, din punct de vedere al mobilităţii articulare şi

forţei musculare.

Pentru cunoaşterea cât mai bună a gradului de disfuncţionalitate mio-artro-kinetică a

fost folosită fişa de examen prezentată de Tudor Sbenghe în „Recuperarea medicală

a sechelelor posttraumatice ale membrelor”, Ediţia medicală, Bucureşti, 1981 pagina

367 şi utilizat de Institutul de Medicină şi Farmacie, Clinică de Medicină fizică,

balneoclimatologie şi recuperare medicală.

Aceste metode de evaluare şi explorare au fost utilizate atât pentru aprecierea

incapacităţii funcţionale cât şi pentru stabilirea obiectivelor de etapă, în programele

de recuperare, în etapa intermediară s-a folosit testarea articulară şi măsurarea

circumferinţelor:

• circumferinţa mediorotuliană (drept/stâng);

• circumferinţa coapsei 10 cm, suprarotulian (drept/stâng);

• circumferinţa gambei 10 cm, subrotulian (drept/stâng);

• mobilitate în: flexie (pasivă/activă); lateralitatea; înainte-înapoi.

în cadrul evaluării prin palpare s-a stabilit:

• temperatura tegumentelor;

33

Page 34: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

• depistarea modificărilor de consisteţă a ţesuturilor moi: hipotonie

musculară, refracţie tendinoasă, miozite calcare;

• mobilitatea anormală calcară (laxitate sau ruptură ligamentară sau

osoasă);

• şocul rotulian. în evaluarea staticii şi

mersului s-au luat în calcul:

> staţiunea unipodală;

> urcarea şi coborârea scărilor;

> mersul (fără sprijin, cu sprijin în baston sau cârje).

5. Metoda înregistrărilor rezultatelor, a prelucrării lor si înregistrării grafice

De la aprecierile rezultatelor parţiale din fişe s-a trecut la compararea datelor

înscrise în centralizatoare de unde s-au extras elementele pentru analiza statistică şi

pentru reprezentarea grafică. Rotindu-se de la rezultatele din înregistrările statistice,

s-a trecut la explicaţii bazate pe descrierea şi analiza dinamicii înregistrărilor în

evoluţia lor.

Interpretarea rezultatelor trebuie să fie completată cu informaţiile domeniului

ca şi cu iconografia şi imagistica comparativă a diferitelor etape prin care a trecut

cercetarea.

Pentru reprezentarea grafică au fost folosite diagrama şi poligonul de

frecvenţă. Reprezentarea grafică s-a bazat pe tabelele analitice alcătuite cu datele şi

valorile prezente în fişele de observaţii (din cap.III).

S-au realizat reprezentări grafice (diagrame şi poligoane de frecvenţă) pentru

fiecare caz în parte pe baza valorilor luate din fişele de observaţie.

II.5. Teste şi măsurători efectuate

Pentru testarea genunchiului am utilizat metode de bilanţ articular şi bilanţ

muscular.

Bilanţ articular

Genunchiul cuprinde trei articulaţii: femurotibială şi femurotuliană care

participă la mişcările genunchiului şi articulaţia tibioperonieră superioară ce participă

la mişcările gleznei. în articulaţia genunchiului se realizează mişcări de flexie -

extensie, dar şi o uşoară rotaţie internă şi externă. Mişcările de lateralitate şi de

„sertar” sunt foarte reduse, dar acestea nu se pot măsura.

Flexia - mişcarea gambei în plan sagital în jurul axului transversal. Gradul de

mobilitate (0° - 140°) cu şoldul extins, (0° - 140°) cu şoldul flectat, iar pasiv poate

ajunge la 160°.

34

Page 35: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Poziţia de testare - şezând cu genunchiul în afara mesei de testare sau din

decubit ventral cu vârful în articulaţia genunchiului, cu braţul fix aşezat pe partea

laterală mediană a coapsei şi braţul mobil pe gamba spre maleola externă.

Extensia - propriu - zis nu există. Numai în cazul patologic de genul

recurvatum avem o extensie a genunchiului. Ca şi la articulaţia cotului, şi la genunchi

se măsoară deficitul de extensie. Rotaţia internă (0° - 30°) apare în timpul flexiei

după 70° şi este o mişcare spre interior a labei piciorului în ax vertical ce trece prin

tibie.

Poziţia de testare: - şezând cu genunchiul în afara marginei banchetei la un

unghi de 90°;

- decubit ventral cu genunchiul flectat la 90°. Goniometrul se aşează paralel cu

faţa plantară a piciorului, cu vârful în dreptul calcaneului, braţul fix pe linia

mediană a labei piciorului ce trece prin metatars III. Braţul mobil urmăreşte

mişcarea spre interior a labei piciorului.

Rotaţia externă (0° - 40°) se evidenţiază în mişcarea de extensie a genunchiului.

Poziţia de testare şi tehnica măsurării este aceeaşi ca în rotaţia internă, dar mişcarea

va fi în sens opus.

Rotaţiile interne şi externe vor creşte în amplitudine cu 5° -10° în cadrul

mobilizărilor pasive.

Lateralitatea - se poate realiza numai când genunchiul este relaxat şi în

uşoară flexie, dar cu amplitudine foarte mică şi nu se măsoară.

Mişcările de sertar” - sunt patologice şi constau în mişcări de alunecare

antero- posterior ale tibiei faţă de condilii femurali. Ele se datoresc inactivităţii

ligamentelor încrucişate. Testarea se face pasiv şi cu genunchiul flectat la 90°.

Bilanţ muscular

Alături de bilanţul articular, cel muscular face parte din principala „semiologie”

a specialităţii de medicină fizică şi recuperare medicală.

Bilanţul muscular (testing muscular) reprezintă un sistem de tehnici de

examen manual pentru evaluarea forţei fiecărui muşchi sau a unor grupuri

musculare. De reţinut că orice evaluare a stării muşchiului cu ajutorul unor aparate

mecanice, electrice, electronice nu mai intră în cadrul acestui bilanţ clinic muscular.

Utilizat iniţial în cazurile neurologice (în special la bolnavii cu poliomielită), în

prezent testing-ul muscular face parte din examenarea curentă şi a pacienţilor

posttraumatici şi reumatici, ca şi a unor bolnavi care au suferit intervenţii

ortopedochirurgicale.Nu poate fi utilizat însă la bolnavii neurologici cu leziuni

cerebrale centrale, generatoare de spasticităţi importante.

Scopul acestui bilanţ este multiplu:

> ajută la elaborarea atât a diagnosticului complet funcţional, cât şi la

precizarea nivelului lezional (măduvă, plex, trunchi nervos) al bolii neurologice;

35

Page 36: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

> stă la baza alcătuirii programului de recuperare şi

stabileşte, secvenţial, rezultatele obţinute prin aplicarea acestui

program;

> deteremină tipul unor intevenţii chirurgicale de transpoziţii

tendomusculare;

> controlează deseori prognosticul funcţional al pacientului.

Pentru executarea unui bilanţ muscular corect, sunt necesare câteva condiţii:

• un testator bine antrenat în aceste manevre şi perfect cunoscător al anatomiei

funcţionale a sistemului muscular;

• o colaborare totală din partea pacientului, căci bilanţul muscular, spre

deosebire de cel articular, este prin definiţie un proces activ;

• va fi precedat întotdeauna de bilanţul articular, căci starea articulaţiei(redoare,

durere) poate influenţa precizia bilanţului muscular;

• să nu obosească bolnavul - eventual se face în şedinţe succesive;

• sa fie executat în condiţii de confort: cameră calda, linişte, pe o masă specială

de testare, prin poziţionări corecte ale pacientului, etc;

• retestările să fie făcute de acelaşi testator, ceea ce reduce mult din gradul de

subiectivism pe care-1 implică orice bilanţ muscular(din partea pacientului, din partea

testatorului);

• înregistrarea rezultatului testing-ului muscular să fie exprimată într-un sistem

de cotare internaţional, adoptat într-o ţara sau alta(la noi în ţară sistemul este cotat

de la 5 la 0).

Problema găsirii unui sistem coerent de notaţie a forţei musculare a fost

rezolvată în decursul acestui secol în diferite feluri de diverşi medici - cercetători sau

kinetoterapeuţi. Treptat s-a ajuns la un punct de vedere comun, chiar dacă

exprimarea cotărilor diferă de la un autor la altul. La baza tuturor acestor cotări stă

ideea lui Robert Lovett, profesor de ortopedie la Harvard, care, în 1912, introduce,

primul, „testul gravitaţiei”, care a reprezentat în fond baza testing-ului muscular, pe

care mai apoi, tot el, 1-a completat cu „testul rezistenţei”.

în ţara noastră s-a generalizat ultima metodă de cotare, din 1940, a Fundaţiei

Naţionale pentru Paralizie Infantilă, metodă revizuită în 1946.

La acest gen de cotare se obişnuieşte, în serviciile noastre de fizioterapie şi

recuperare medicală, pentru o mai fină departajare a forţei musculare, să se adauge

la cifra gradului acestei forţe semnalele(+) sau (-). Astfel, forţa 3+ este evident mai

mare decât forţa 3, dar mai mică decât -4, care, la rândul ei, este mai mică decât

forţa 4. Adăugarea notaţiilor cu (+) şi (-) a fost de fapt introdusă, în 1961, de către

cercetătorii americani Smith, Iddings, Spencer, şi Harrington pentru o mai bună

diferenţiere în scopul cercetării.

36

Page 37: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Bilanţul muscular, deşi are o mare valoare clinică, rămâne un examen care poate

preta la interpretări greşite, datorită mai multor cauze:

- substituţiilor musculare, când mişcarea este realizată nu de muşchiul principal

testat, ci de cei secundari, aşa cum se întâmplă în special în distrofiile musculare

valori variabile a forţei după sex şi vârstă, ca şi în funcţie de antrenament(unilateral)

sau starea de oboseală; în aceste situaţii aprecierea gradelor de forţă 4 şi 5 poate

crea confuzii;

- testării forţei pe porţiuni diferite ale amplitudinii complete de mişcare articulară -

există valori de forţă diferite ale muşchiului în funcţie de lungimea lui; trebuie

respectată deci la retestări zona arcului de mişcare testat;

- incapacităţii stabilizatorilor unui segment de a fixa acel segment pentru a testa

forţa muşchilor mobiiizatori(spre exemplu, deltoidul nu poate fi testat dacă omoplatul

nu este stabilizat ca urmare a paraliziei sau traumatismelor fixatorilor scapulei);

- musculaturii poliarticulare, care, trecând peste mai multe articulaţii, poate

masca mişcarea proprie a unei articulaţiile exemplu, flexorii lungi ai degetelor

acoperă flexia propriu-zisă a pumnului.

Cotarea bilanţului muscular

După cum am precizat, la noi în ţară se utilizează scara cu 6 trepte (5-0)

pentru testarea forţei musculare.

Forţa 5 (normală): muşchiul poate executa mişcarea pe toată amplitudinea

contra unei forţe exterioare(rezistenţă opusă de testator), egală cu valoarea forţei

normale. Această „normalitate” este apreciată prin comparaţie cu segmentul opus,

sănătos, sau, dacă şi acesta este afectat, pe baza experienţei testatorului, care va

ţine seama de vârstă, sex, masa musculară, gradul de antrenare fizică a pacientului,

etc. De obicei testatorul nu opune rezistenţă pe toată amplitudinea de mişcare, ci la

punctul cursei maxime, unde îi va comanda pacientului: „Ţine!”, încercând să-i

remobilizeze segmentul spre poziţia de zero anatomic. Forţa aplicată de testator

trebuie să fie progresivă, pentru ca pacientul să aibă timp să-şi contracteze la

maximum musculatura. Apariţia unei dureri face inutilă testarea

Forţa 4 (bună): reprezintă capacitatea muşchiului de a deplasa

antigravitational, complet segmentul contra gravitaţiei (fără altă contrarezistenţă). Pe

acest concept al luptei muşchiului contra gravitaţiei se clădeşte de fapt întreg

sistemul de apreciere a forţei musculare, deoarece se bazează pe relaţia dintre forţa

de presiune a gravitatei şi greutatea segmentului respectiv, între valoarea acestei

forţe şi cea a forţei 5 există o diferenţă mult mai mare decât între valoarea ei şi cea a

forţei 1, deşi, şi într-un caz, şi într-altul există o diferenţă de forţă. în acelaşi timp

există o mare variaţie între raporturile forţă 3/ forţă 5 pentru diferiţi muşchi, lată

37

Page 38: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

câteva exemple de astfel de raporturi: pentm cvadricepşi, 8/10(10%); pentru

abductorii coapsei, 12/50(24%).

Valoarea forţei 3 reprezintă un adevărat prag funcţional muscular, care ar

indica minima capacitate funcţională pentru o muncă minimă ce ar cere mobilizarea,

în toate direcţiile a segmentelor. Aceasta este reală pentru membrele superioare dar

nu şi pentru cele inferioare, care suportă şi greutatea corpului, în special pentru

mers, abductorii coapsei, flexorii genunchiului şi cei plantari şi dorsali ai piciorului au

nevoie de o forţă superioară forţei 3.

Forţa 2 (mediocră) : permite muşchiului să mobilizeze segmentul, dar cu

eliminarea gravitaţiei. Testarea manuală a forţei 2 cere testatorului să ştie precis cum

trebuie poziţionaţi pacientul şi segmentul respectiv pentru a pune în evidenţă forţa

„mediocră”. în general se utilizează planuri de alunecare (placi de plastic, melacart,

lemn talcat, etc), pe care segmentul respectiv alunecă uşor, mobilizat de forţa 2.

în practica clinică există unele situaţi de graniţă între gradele de forţă 3 şi 2. Astfel, o

mişcare contra gravitaţiei, dar incompletă faţă de amplitudinea maximă, va fi notată

cu -3 (dacă totuşi depăşeşte jumătatea acestei amphtudini maxime) sau cu 2+ (dacă

nu atinge jumătatea acesteiamplitudini maxime). De asemenea, dacă mişcarea nu

este completă, eliminând gravitaţia, se va nota cu -2.

Forţa 1 (schiţată): reprezintă sesizarea contracţiei muşchiului prin palparea lui

sau a tendonului sau observarea unei uşoare tremurături a acestuia. Oricum, forţa 1

a unui muşchi este incapabilă să mobilizeze segmentul. Evident, nu poate fi sesizată

decât contracţia muşchilor superficiali, care pot fi palpaţi.

Forţa 0 (zero): muşchiul nu realizează nici un fel de contracţie. Pentru muşchii

profunzi nu se poate face diferenţierea între forţele 1 şi 0.

Aplicarea testing-ului muscular pe această scară este posibilă doar pentru unii

muşchi în special pentru muşchii principali ai membrelor şi tmnchiului. De asemenea

trebuie amintit că, executând un bilanţ pentru un anumit muşchi, obţinem de fapt

rezultatul activităţii unui grup de muşchi, din care este testat cel principal.

Rezultatul bilanţului muscular se notează în fişe speciale, care cuprind toţi

muşchii de testat pentru partea dreaptă şi cea stângă, pe diferite segmente ale

corpului, oferind totodată şi posibilitatea notării rezultatelor succesive ale retestărilor.

Tehnica bilanţului muscular manual

în sistemul de apreciere pe cele 6 trepte (5-0) a forţei musculare s-a putut

constata că 3 trepte se realizează antigravitaţional şi 3 cu eliminarea gravitaţiei, după

cum urmează:

- antigravitaţional (poziţia AG) 5;

- normală (N) 4;

- bună (B) 3;

- acceptabilă (A);

38

Page 39: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

- fără gravitaţie (poziţia FG) 2;

- mediocră (M) 1;

- schiţată (S);

- zero (Z).

încât mişcarea de testat sa fie antigravitaţională pentru forţele N, B, A, şi să se

execute fără intervenţia gravitaţiei pentru forţele M, S, Z. Vor exista deci două

poziţionări, pe care, pentru simplificare, le vom denumi poziţia FG (fără gravitaţie) şi

poziţia AG (antigravitaţie).

Mişcarea segmentului de testat necesită o stabilizare a zonei proximale,

pentru a permite mobilizarea completă şi corectă a segmentelor distale.

Pentru diferenţierea forţei 5(N) de forţa 4(B) şi a ambelor de forţa 3(A) se

aplică o rezistenţă pe zona cea mai distală a segmentului (osului) care se mişcă şi

pe care se inserează muşchiul testat. Rezistenţa realizată de mâna testatorului se

direcţionează în sens invers direcţiei de mişcare a segmentului şi se aplică după ce

segmentul a parcurs liber toată amplitudinea de mişcare. La acest nivel rezistenţa

(presiunea realizată de mâna testatorului) încearcă să readucă segmentul la poziţia

anatomică, de repaus, de plecare. Această manevră este denumită „test de rupere”

sau „break-test”.

Teoretic, aplicarea rezistenţei la pornirea mişcării sau pe parcursul ei este greşită,

această manevră ieşind din tehnica standardizată a bilanţului.

Testarea mişcării genunchiului

1. Flexia genunchiului

Muşchii principali:

> muşchiul biceps femural

> semimembranos

> muşchiul

semitendinos Muşchiul

biceps femural:

Origine: - partea inferioară a tuberozităţii ischiatice (lunga porţiune);

• linie aspră femurală (scurtaporţiune).

Inserţie: - tuberozitatea externă a tibiei;

• faţa laterală exernă a capului peroneului;

• faţa internă a părţii superioare a tibiei.

Muşchiul semimembranos:

Origine: faţa superioară a tuberozităţii ischiatice.

Inserţie: tuberozitatea internă a tibiei.

Testatorul va fixa bazinul şi coapsa.

1. Poziţia de testare:

39

Page 40: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

F.G. - decubit homolateral, membrul inferior fiind susţinut de testator în uşoară

Abducţie;

F.A. -decubit ventral;

F.O. - Poziţia decubit ventral, testatorul cu palma aşezată posterior deasupra

genunchiului, nu va palpa nici o contracţie atunci când subiectul va simula o flexie a

genunchiului;

F.1. - aceeaşi ca la F.O, dar testatorul va palpa o uşoară contracţie;

F.2. - F.G. - subiectul va efectua o flexie a genunchiului prin alunecare pe planul

patului, testatorul fixând coapsa;

F.3. - F.G. - subiectul va efectua flexia genunchiului, testatorul fixând coapsa;

F.4. - A.G. - subiectul va efectua flexia genunchiului contra unei rezistenţe aplicate la

capătul distal al gambei;

F.5. - aceeaşi mişcare ca la F.4. dar contra unei rezistenţe

mai mari.

2. Extensia genunchiului

Muşchii principali:

> muşchiul cvadriceps crural, care este format din patru muşchi:

> muşchiul drept anterior;

> muşchiul crural;

> muşchiul vast intern;

> muşchiul vast extern.

Muşchiul drept anterior .

Origine: - spina iliacă anterosuperioară.

Inserţie: - prin tendonul cvadricipital pe tuberozitatea

tibială.

Muşchiul crural:

Origine: - linia intertrohanteriană a femurului (inferior) şi pe linia

aspră.

Inserţie: - marginea internă a rotulei şi prin tendonul cvadricipital

pe tibie.

Muşchiul vast inte rn:

Origine: - linia intertrohanteriană a femurului (inferior) şi pe

linia aspră. Inserţie: - marginea internă a rotulei şi prin tendonul

cvadricipital pe tibie.

Muşch iul vast extern:

Origine; -linia intertrohanteriană

(superior);

Inferior si superior al marelui trohanter, - margine externă a liniei aspre.

40

Page 41: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Inserţie: - marginea externă a rotulei şi a tendonului cvadrcipital. Testatorul va

fixa bazinul şi coapsa.

Pozi ia de testare:ț

F. G. – decubit homolateral cu piciorul opus sus inut de tensor;ț

A.G - decubit dorsal cu gamba atârnată în afara planului de sprijin;

F.O. - poziţia decubit dorsal, cu genunchiul uşor flectat şi suţinut de testator, cu

palma sub genunchi; subiectul va căuta să efectueze o extensie a gambei, dar

testatorul nu va palpa nici o contracţie la nivelul muşchiului şi tendonului

cvadricepsului;

F.l. - aceeaşi manevră ca la F.O., dar se va palpa o uşoară contracţie a muşchiului

cvadriceps;

F.2. - F.G. - subiectul va executa extensia cu gamba în flexie, va executa extensia

genunchiului prin alunecarea gambei pe planul patului;

F.3: - A.G. - subiectul execută extensia completă a genunchiului;

F.4. - A.G. - subiectul execută extensia contra unei rezistenţe mici aplicată la capătul

distal al gambei;

F.5. -A.G. - aceeaşi mişcare dar contra unei rezistenţe mai mari.

41

Page 42: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

CAPITOLUL III

ORGANIZAREA

CERCETĂRII

III.1. Subiecţi, locul desfăşurării, materiale necesare, etapele studiului

Tabel nr.l Eşantionul de subiecţi cuprinşi în cercetare

Nr.

Crt

Subiecţi

Nume

Prenume

Sex Vârsta Profesia Diagnstic

clinico-

functional

Data

intrării în

tratament

Data ieşirii

din

tratament1

.1 S,L

M

M

23 Sportiv

fotbal

Meniscectomie

neartroscopica

14.01.2009 15.03.2009

2

.2

CC. F

F

22 Sportivă

baschet

Meniscectomie

neartroscopica

20.11.2009 03.01.2009

3

.3

V.C M

M

22 Sportiv

handbal

Meniscectomie

neartroscopica

9.01.2009 31.03.2009

Locul de desfăşurare: derularea experimentului, a avut loc în cabinetul de

practică individuală a profesorului Geamăn Mihai Radu, kinetoterapeut principal,

situat în baza de tratament Nicolina. Sala de kinetoterapie este dotată cu: aparate de

gimnastică, spaliere, bănci de gimnastică, scripeţi, planşe de melacart pentru

uşurarea mişcărilor, bicicletă ergometrică, polikinet Kettler, mingi medicinale,

gantere, haltere, saci cu nisip, tăpii metalice, suluri de corecţie, plăci cu rotile şi alte

aparate create din imaginaţia personală sau colectivă.

în toate cazurile luate în cercetare s-a constatat atrofia musculaturii coapsei şi

gambei, la un caz şi algie la nivelul articulaţiei genunchiului.

Valorile goniometrice sunt mai mici decât cele normale, toţi subiecţii

prezentând redoare accentuată de genunchi. De asemenea la toţi subiecţii s-au

constatat procese inflamatorii în grade diferite(a se vedea fişa de examen).

42

Page 43: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Toţi pacienţii au beneficiat de tratamente asociate: diadinamice,fizioterapie,

ultrasunete, masaj.

Programul recuperator care este constituit din mijloacele descrise anterior vizează

următoarele obiective generale:

> păstrarea calităţilor fiziologice ale tuturor grupelor musculare şi articulaţiilor

netraumatizate;

> stimularea procesului de vindecare a elementelor anatomice, prin diferite

proceduri (datorită intensificării irigării sanguine);

> combaterea/prevenirea contracturilor şi refracţiilor musculare;

> rezolvarea procesului inflamator;

> prevenirea instalării tulburărilor secundare;

> prevenirea instalării/înlăturării unor deprinderi greşite datorate încercării de

suplinire a funcţiei deteriorate;

> recuperarea mobilităţii şi a forţei musculare ale segmentului traumatizat;

> îmbunătăţirea stării fizice şi psihice generale;

> restabilirea şi dezvoltarea deprinderilor motrice de bază şi specifice;

> îmbunătăţirea calităţii de efort;

> readaptarea la efort maximal local şi general;

> perfecţionarea desprinderilor specifice sportului practicat sau a profesiei

(meseriei);

> reluarea treptată a activităţii sportive;

> îndepărtarea excesului ponderal (care solicită în mod deosebit articulaţiile

membrului inferior în general, şi cea a genunchiului traumatizat în general).

Aceste obiective enumerate anterior eu fost etapizate realizându-se şi un exemplu

de program pentru fiecare dintre cele trei etape. Programele au fost îmbunătăţite

continuu, structurile de exerciţii fiind schimbate periodic pentru a se evita stările

negative de plictiseală care ar putea afecta starea psihică a pacientului, astfel

pacienţii au colaborat la executa programelor propuse cu o stare psihică bună.

III.2. Etapele de desfăşurare ale studiului

Studiul s-a desfăşurat în mai multe etape succesive sau concomitente după cum

urmează:

• Etapa I în care s-a urmărit completarea permanentă a cunoştinţelor prin

studierea bibliografiei;

• Etapa a II-a în care s-a pornit de la selectarea subiecţilor şi pregătirea

prealabilă a locului de desfăşurare a studiului, a materialelor şi aparatelor. Utilizând

mijloace specifice metodelor de cercetare,s-a efectuat explorarea şi evaluarea

subiecţilor. Au fost evaluate fişe individuale la care au fost anexate permanent

observaţii, modificări care au apărut de-a lungul timpului, atât în programul de

43

Page 44: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

recuperare cât şi în evoluţie clinică şi funcţională a subiecţilor. A fost necesară

studierea

documentaţiei medicale personale ce cuprind: diagnostic, indicaţii de tratament

medicamentos, fizioterapie şi kinetoterapie. Toate aceste date la care s-au adăugat

cele de anamneză (de antecedente ale bolii de bază, de alte suprafeţe asociate) au

influenţat adoptarea atitudinii terapeutice de la caz la caz.. Au fost elaborate planuri

generale de tratament pe baza cărora s-au stabilit obiective de etapă ce au fost

finalizate prin explorare şi evaluare. Aceasta a urmărit aprecierea rezultatelor

obţinute şi a impus adoptarea unor noi măsuri terapeutice pentru etapa ulterioară;

• Etapa a IlI-a în care s-a aplicat programul de recuperare constituit din

metode şi tehnici specifice kinetoterapiei. Mijloacele kinetoterapiei abordate în

alcătuirea programelor ce aparţin gimnasticii medicale (în special gimnastica

articulară, gimnastica de târâre, gimnastica de echilibru, gimnastica

respiratorie),masajului, mecanoterapiei, scripetoterapiei, suspensoterapiei, alături de

acestea fiind folosite cu succes şi mijloacele ajutătoare din educaţia fizică şi sport ca

înotul şi elementele adoptate din atletism şi ciclism.

• Etapa a IV-a în care s-a realizat măsurarea (explorarea şi evaluarea) finală,

iar pe baza datelor înregistrate şi prelucrate s-a putut face interpretarea lor

comparativă şi dinamică evoluţiei pacienţilor pe întreaga durată a studiului. Materialul

obţinut a constituit baza elaborării şi redactării lucrării;

Astfel, principalele mijloace de tratament selecţionate şi folosite pentru fiecare

din cele trei etape ale recuperării sunt:

Pentru etapa I:

> masajul;

> exerciţii active şi cu rezistenţă progresivă pentru articulaţiile sănătoase din

poziţiile culcat, şezând, stând pe piciorul sănătos;

> exerciţii active şi cu rezistenţă progresivă pentru articulaţiile gleznei şi şoldului

membrului inferior corespunzător genunchiului afectat din aceeaşi poziţie ca mai sus;

> exerciţii pasive şi active de flexie - extensie a genunchiului traumatizat din

decubit dorsal şi decubit ventral;

> exerciţii izometrice cu intensitate medie pentru genunchiul lezat, din

decubit lateral, decubit ventral, decubit dorsal sau şezând cu gamba în

afara planului de sprijin;

> exerciţii active de rotaţie internă şi externă în articulaţia şoldului corespunzător

genunchiului traumatizat, din decubit dorsal şi decubit ventral;

> program de rulat la bicicletă ergometrică;

> masajul

Pentru etapa a II-a:

> masajul;

44

Page 45: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

> exerciţii pentru tonifierea şi dezvoltarea musculaturii extensoare a genunchiului:

flexii -extensii din poziţia stând sau stând cu sprijin la scară fixă;

> exerciţii izometrice pentru musculatura extensoare a genunchiului cu

încărcătură

medie, dar cu durată mare, din poziţiile stând într-un picior cu genunchiul uşor flectat,

şezând pe plan mai ridicat cu gamba în afara planului de sprijin;

> exerciţii pentru recuperarea totală a mobilităţii articulare a genunchiului

traumatizat;

> exerciţii aplicative: mers peste obstacole, urcat şi coborât scări;

> masajul.

Pentru etapa a 111-a:

> masajul pentru tonifierea şi dezvoltarea musculaturii extensoare a genunchiului

flexii extensii din poziţia stând sau stând cu sprijin la scară fixă;

> exerciţii de flexie - extensie a genunchiului din poziţia stând şi stând pe un

picior cu creşterea progresivă a amplitudinii şi al numărului de repetări;

> exerciţii variate de mers pe vârfuri, pe călcâie, pe merginea externă sau internă

a pantei;

> exerciţii variate de alergare: cu schimbarea direcţiei controlată;

> exerciţii de sărituri selecţionate din sporturi ajutătoare: elemente de atletism

adaptate, sărituri, alergări, ciclism, înnot (stilul crawf şi spate);

> masajul

III.3.Prezentarea fişelor pacienţilor şi măsurătorile efectuate

Fisa de examen nr.l

Nume:S.

Prenume:L.

Vârstă: 23 ani

Activitate sportivă: fotbal „CFR Moldova laşi”

Diagnostic: sechele algofuncţionale posttraumatice, ruptură ligament încrucişat

anterior stâng.

Istoric: suferă un traumatism forte în timpul unui meci de campionat. Este trimis iniţial

în serviciu de recuperare cu diagnosticul: „ Ruptură menisc stâng extern”. In timpul

programului de recuperare, acuză în continuare dureri în articulaţia genunchiului.

In urma unui examen amănunţit se completează diagnosticul cu „Ruptură

ligament încrucişat anteriot - stâng cu recomandarea de intervenţie chirurgicală”.

Continuă programul recuperator preoperotor. Reintră în serviciul sălii de

recuperare pe data de 14.01.2009.

45

Page 46: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

- tratament adjuvant: masaj, electroterapie.

Obiectivele recuperării:

- păstratea calităţilor fiziologice ale tuturor grupelor musculare;

- stimularea procesului de reducere a elementelor lezate ale genunchiului;

- resorbţia inflamaţiei;

- prevenirea instalării unor deprinderi greşite: ex: mersul cu genunchiul în flexe;

- recuperarea mobilităţii articulaţiei genunchiului (în principal flexia şi ultimele

grade de extensie);

- refacerea forţei musculare (musculatura celor 4 feţe);

Observaţii: valorile înregistrate în cadrul testingului sunt luate la data intrării în

tratament, la o testare intermediară şi la ieşirea din tratament. Tratamente asociate:

masaj, electroterapie.

I.Durerea (+,++,+++) Iniţial

14.01.2009

Intermediar

20.02.2009

Final

15.03.2009

Spontan-la mers pe scări

-la mers pe teren plat

-in repaus

++

+

+ +

Provocată-suprarotulian

-mobilizarea rotulei

-interlinia articulară

+

m

+

+

_

-platoul tibial

spaţiul popliteu

-capul peroneului

+

II. Palpare-cald

-soc rotulian

+ +

_

-III. Măsurători (cm)-circumferinţa mediorotuliană

(dr./stg.)

39/41 39.5/39 39.5/39.5

-circumferinţa coapsei 10 cm

suprarotulian (dr./stg.)

44/42 44.5/42.5 42.5/41.5

-circumferinţa gambei 10 cm

subrotulian (dr./stg.)

37/36 37/36 37.5/36.5

IV. Mobilitate-flexie (pasivă/activă) 95/85 120/115 125/120V. Refracţii musculare + + -ischiogambierii

-drept anteriorVI. Activitate-sitatiune unipodală

‚posibilă (5”)

Imposibilă

+ +

-

-

+

+

+

+

+

+

46

Page 47: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

-urcă, coboară scările

*uşor

•dificil

Imposibil

-mersul

*fără sprijin

*în baston

*în cârje

Imposibil

-

Legendă:

„+++”- durere puternică

„++” - durere moderată

„+” - durere difuză

„-„ - lipsa durerii

Indicaţii pentru recuperare

Alegerea metodelor şi mijloacelor de kinetoterapie a ţinut seama de:

- creşterea mobilităţii articulaţiei genunchiului lezat;

- creşterea forţei musculare la membrele inferioare;

- reeducarea posturii corecte;

- reeducarea echilibrului static şi dinamic;

- reeducarea şi corectarea mersului;

- îmbunătăţirea stării fizice şi psihice generale.

Dintre metodele şi mijloacele descrise s-au folosit:

- exerciţii pasive;

- exerciţii active cu ajutor,

- exerciţii cu rezistenţă;

- exerciţii la aparate;

- exerciţi aplicative.

S-au aplicat şi structuri de exerciţii selecţionate din sporturi ajutătoare: elemente de

atletism adaptate, ciclism, înot, (crawl piept şi spate).

Programul şedinţei de tratament va fi alcătuit pentru întreaga perioadă a

recuperării, iar din acest program se vor detalia programe pentru fiecare etapă în

parte.

Programele pentru fiecare etapă au fost descrise în capitolul IV.

Observaţii:

47

Page 48: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Stadiu:

- 1 a început pe data de 14.10.2009

- 2 a început pe data de 28.10.2009

- 3 a început pe data de 15.11.2009

Fişa de examen nr.2

NumeC

prenume: C

Vârsta 22 ani

Activitate sportivă: baschet, laşi

Diagnostic: sechele algofuncţionale traumatice, ruptură ligament încrucişat anterior

genunchi drept

Istoric: în timpul unui antrenament, execută o întoarcere pe piciorul de sprijin.

Durata durerii: se produce inflamaţia articulaţiei genunchiului drept, în urma

controlului de specialitate are indicaţia de intervenţie chirurgicală fiind suspect de

ruptură ligamentară (L.I.A.)

Se constată la intervenţia chirurgicală că ruptura ligamentară s-a produs pe

fondul uzurii articulaţiei. Intră în tratament pe data de 20.11.2009. Tratamente

asociate: masaj, electroterapie.

I.Durerea (+,++,+++) Iniţial Intermediar FinalSpontan:-la mers pe scări -la

mers pe teren plat -în

repaus

++

+

+ +

Provocată-suprarotulian

mobilizarea rotulei

-interlinia articulară

-platoul tibial -spaţiul

popliteu -capului

peroneului

_

+

+

+

+

m

m

_

II. Palpare-cald + ■

-şoc rotulian

III. Măsurători (cm)-circumferinţa mediorotuliană (dr./stg.) 44/41.5 42.5/41.5 41.5/41.5-circumferinţa coapsei 10 cm

suprarotulian (dr./stg.)

47/45.5 47/45.5 47/46

48

Page 49: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

-circumferinţa gambei 10 cm

subrotulian (dr./stg.)

41/42 41/42 41.5/42.5

IV. Mobilitate

-flexie (pasivă/activă)

90/80 115/110 152/120

V Retractii musculare -inchiogambierii - - -

-drept anterior + - -

VI. Activitate

- sitaţiune unipodală - - -

- posibilă (5) - - -

- imposibilă

- urcă, coboară scările + - -

- uşor TM - --dificil + - -

- Imposibil

- mersul + - -

- fără sprijin + - -

- în baston + - -- În cârje - - -- imposibil

VII. Alte date: Urcă scările cu membrul inferior întins (pozitie antalgică)

flexie şi rotaţia imposibilă (durere)

Legendă: „+++"- durere

puternică „++" - durere moderată

„+" - durere difuză „-„ - lipsa

durerii

Observaţii: Valorile înregistrate în cadrul testingului sunt luate la data iniţială (data luării

sub observaţie), la o testare intermediară, apoi la testarea finală. Obiective:

Tratamentul avizat

- păstrarea calităţilor fiziologice ale tuturor grupelor musculare şi articulaţiilor

netraumatizate ale membrului inferior;

- stimularea procesului de vindecare a elementelor anatomice legate, folosind

diferitele proceduri balneo-fizioterapeutice (datorită îmbunătăţirii irigării sangvine);

- combaterea contracţiilor şi refracţiilor musculare;

- accelerarea resorbţiei procesului inflamator;

49

Page 50: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

- prevenirea instalării unor deprinderi greşite datorită încercării de suplinire a

funcţiei deteriorate;

- recuperarea mobilităţii şi a forţei musculare a genunchiului traumatizat

Indicaţii pentru recuperare:

Alegerea metodelor şi mijloacelor de kinetoterapie a ţinut seama de:

- creşterea mobilităţii articulaţiei genunchiului lezat;

- creşterea forţei musculare la membrele inferioare;

- reeducarea posturii corecte;

- reeducarea echilibrului static şi dinamic;

- reeducarea şi corectarea mersului;

- îmbunătăţirea stării fizice şi psihice generale. Dintre metodele şi mijloacele

descrise s-au folosit:

- exerciţii pasive;

- exerciţii active conduse;

- exerciţii cu rezistenţă;

- exerciţii la aparate;

- exerciţii aplicative.

S-au aplicat şi structuri de exerciţii selecţionate din sporturi ajutătoare:

elemente de atletism, ciclism, înot (crawl şi spate). Programul şedinţei de tratament

va fi alcătuit pentru întreaga perioadă a recuperării, iar din acest program se vor

detalia programe pentru fiecare etapă în parte.

Programele pentru fiecare etapă au fost descrise în capitolul

IV. Observaţii: Stadiul:

- 1 a început pe data 21.11.2009

- 2 a început pe data 08.12.2009

- 3 a început pe data 21.12.2009

Fişa de examen nr. 3

Nume: V.

Prenume: C.

Vârsta: 22 ani

Activitate sportivă: handbal, Vaslui

Diagnostic: sechele algofuncţionale, ruptură de menisc extern

50

Page 51: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Istoric: în timpul unui meci de antrenament efectuează o aruncare la poartă prin

săritură Este dezechilibrat de un adversar şi la aterizare calcă greşit, suferind un

traumatism posttraumatic la genunchiul drept.

în urma examenului de specialitate se constată leziune de menise extern drept. Este

internat în dinică de specialitate unde se intervine chirurgical artroscopic. Intră în

serviciul nostru pe data de: 09.01.2009. Tratamente asodate: masaj, electroterapie

Iniţial Intermediar Final20.02.2009 13.03.2009 31.03.2009

I.Durerea (+,++,+++)Spontan-la mers pe scări -la mers pe teren plat -în

repaus

- -

Provocată-suprarotulian -mobilizarea rotulei -interlinia + + ■articulară -platoul tibial -spaţiul popliteu -capului peroneuluiII. Palpare-cald - ■-şoc rotulianIII. Măsurători (cm)-circumferinţa mediorotuliană (dr./stg.) 38/39 38/38 38.5/38.5-circumferinţa coapsei 10 cm suprarotulian(dr./stg.)-circumferinţa gambei 10 cm subrotulian(dr./stg.) 47/48 47.5/48 47.5/48IV. Mobilitate-flexie (pasivă/activă) 38/39 38.5/39 38.5/39V.AIte date: durerea limitează mişcările 100/90 120/115 130/120

Legendă

„+++”-durere puternică

„++”- durere moderată

„+”- lipsa durerii

Pentru subiectul (pacienta) V. C, tratamentul recuperator a urmărit

următoarele obiective:

- păstrarea calităţilor fiziologice ale tuturor grupelor musculare şi articulaţilor

netraumatizate ale membrelor inferioare;

stimularea procesului de vindecare a elementelor anatomice lezate ale genunchiului

prin diferite proceduri balneofizioterapeutice şi kinetoterapeutice;

- combaterea, prevenirea contracţiilor musculare;

- accelerarea resorbţiei inflamatorii;

51

Page 52: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

- prevenirea instalării tulburărilor secundare (ganalgie cronică intermitentă, entorse

recidivante, redoare, nesiguranţă articulară la efort etc);

- prevenirea instalării unor deprinderi greşite: mersul cu genunchiul în flexum pentru

a evita durerea apărută la mobilizare;

- recuperarea mobilităţi articulaţiei genunchiului drept;

- refacerea forţei musculare a membrului inferior traumatizat (semimembranos,

semitendinos, croitor, drept intern şi pe vastul intern).

Observaţii:

Valorile înregistrate în cadrul testingului sunt luate de la data iniţială (data luării

sub observaţie) în stadiul Îşi până la ieşirea din tratament (stadiul 3).

Indicaţii pentru recuperare

Alegerea metodelor şi mijloacelor de kinetoterapie a ţinut seama de:

- creşterea mobilităţii articulaţiei genunchiului lezat;

- creşterea forţei musculare la membrele inferioare;

- reeducarea posturii corecte;

- reeducarea echihbmlui static şi dinamic;

- reeducarea şi corectarea mersului;

- îmbunătăţirea stării fizice şi psihice generale.

- reluarea treptată a activităţilor sportive.

- Dintre metodele şi mijloacele descrise s-au folosit:

- exerciţii pasive;

exerciţii active conduse;

- exerciţii cu rezistenţă;

- exerciţii la aparate;

- exerciţii aplicative.

S-au aplicat structuri de exerciţii selecţionate din sporturile ajutătoare:

elemente de atletism adaptate, ciclism, înot (crawl şi spate). S-a folosit şi cura de

teren.

Programul şedinţei de tratament va fi alcătuit pe întreaga perioadă a

recuperării, iar din acest program se vor detalia programe pentru fiecare dintre cele 3

etape în parte.

Programul pentru fiecare etapă au fost descrise în capitolul IV.

Observaţii:

Stadiul:

1 a început pe data 20.02.2009

2 a început pe data 13.03.2009

3 a început pe data 31.03.2009

52

Page 53: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

CAPITOLUL IV

REZULTATELE CERCETĂRII

IV. 1. Prezentarea rezultatelor teoretice finale propuse (modele,programe, strategii etc)

Pe baza rezultatelor obţinute la testarea iniţială, testarea intermediară şi cea

finală s-au realizat tabele conţinând dinamica valorilor goniometrice ale flexiei

(pasivă/activă) obţinute în urma măsurării circumferinţelor în cele trei etape pentru

fiecare subiect în parte.

Din tabele s-au extras elementele pentru analiza statistică şi pentru

reprezentarea grafică. Reprezentarea grafică prezintă dinamica valorilor măsurate în

cele trei etape pentru flexia pasivă comparativ cu flexia activă.

Reprezentarea grafică a fost făcută pentru fiecare subiect în parte şi comentate

rezultatele.

Prezentarea programelor de recuperare folosite, prelucrarea şi interpretarea

rezultatelor obţinute:

A) Prezentarea programelor

Instituirea măsurilor terapeutice aplicate în programul de recuperare a ţinut

cont de gravitatea leziunii şi tipul lezional.

Manifestările clinice asemănătoare au impus adoptarea unei atitudini

terapeutice care a ţinut cont de obiectivele generale ale recuperării sechelelor

posttraumatice ale genunchiului.

Sechelele traumatismelor genunchiului afectează fie stabilitatea, fie mobilitatea,

fie ambele, prima eventualitate fiind mult mai gravă decât cea de-a doua. Drept

urmare, recuperarea funcţională va urmări recuperarea stabilităţii şi/sau recuperarea

mobilităţii genunchiului.

Durerea poate determina ea însăşi incapacitatea funcţională sau să contribuie

în grade variabile la această incapacitate. De aceea, în recuperare devine obiectiv

de prim ordin.

Desigur că există unele particularităţi metodologice tot unul sau toate cele trei

obiective ale recuperării genunchiului.

Prima măsură terapeutică aplicată a urmărit obţinerea indoloritătii. Pentru

aceasta au folosit metode analitice ca medicaţia antiinflamatorie şi antalgică,

crioterapie sau termoterapia, electroterapia.

Indoloritatea este primul obiectiv în recuperarea genunchiului posttraumatic nu

numai pentru că un genunchi dureros este practic nefuncţional (atât pentru statică

cât şi pentru dinamica individuală), ci şi pentru faptul că durerea limitează mult

posibilitatea de recuperare a elementelor sechelare disfuncţionale posttraumatice.

53

Page 54: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Pentru obţinerea stabilităţii s-a urmărit tonifierea musculaturii stabilizatoare a

genunchiului prin exerciţii izometrice şi exerciţii cu contrarezistenţă şi la o serie de

aparate ca: bicicleta ergometrică, steeper-ul, covorul rulant, halteroscaunul. S-a

urmărit aplicarea unor structuri de exerciţii prin tonifierea cvadricepsului (foarte

important în stabilitatea genunchiului), tonifierea ischiogambierilor, a tricepsului sural

şi a tensorului fasciei lata. Prin tonifierea musculaturii genunchiului va fi asigurată o

bună stabilitate acestei articulaţi.

în ceea ce priveşte mobilitatea articulară, aceasta este de regulă compromisă

atât în cazul genunchiului antrenează o stare disfuncţională la mers, stat pe scaun,

aplecat, etc. Redoarea genunchiului implică două aspecte în recuperare:

- recâştigarea unei extensii complete, respectiv reducerea flexumului;

- recâştigarea unei flexii cât mai aproape de normal.

Pentru reducerea flexumului s-au evitat continuu posturile în flexum,

poziţionându-se mereu membrul inferior pentru extensie cât mai completă. S-au

aplicat mişcări active de extensie şi ca metode adjuvante: masajul, ultrasunetul,

diadinamicele, medicaţia antialgică şi antiinflamatorie.

Pentru creşterea amplitudinii flexiei au fost folosite complexe de exerciţii

pasive, exerciţii active libere şi la cuşca de scripetoterapiei (cu contragreutăţi) care,

uşurează mişcarea determinând tracţiuni - întinderi. Au fost utilizate exerciţiile de

contractie-relaxare pentru întinderea contracturii -refracţiei aparatului extensor şi

exerciţii gestice uzuale

pentru reeducarea funcţională a genunchiului ca: mersul, urcarea şi coborârea

scărilor, păşitul peste (săritul peste), aplecatul.

Toate aceste procedee au fost precedate de aplicarea căldurii şi masajului.

Masajul s-a adresat musculaturii coapsei şi articulaţiei genunchiului folosind tehnica

Cyriax.

54

Page 55: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Şedinţa de kinetoterapie a început cu un masaj pe tot membrul inferior. Masajul

trebuie să fie lejer, în sensul întoarcerii circulaţiei venoase, de la periferie spre centru

(de la nivelul gambei spre şold), mai ales în primele şedinţe, apoi manevrele de viu

gradat mai profunde pentru a mobiliza şi prelucra masele musculare.

La nivelul ligamentar, masajul se va aplica sub forma unei fricţiuni vibrate sau

sub forma mobilizărilor transversale profunde. Mobilizarea transversală profundă a

fost descrisă de J.H. Cyriax.

Mobilizarea unui ligament pe planurile profunde permite eliberarea aderenţelor

care limitează jocul ligamentar şi în egală măsură, amplitudinea articulară.

Masajul articulaţiei genunchiului se efectuează punând genunchiul în flexie,

dacă e posibil, cu posturi cu amplitudine crescută progresiv, apoi în extensie.

în cursul masajului, realizarea câtorva mişcări active pentru facilitarea

asuplizării ligamentelor sunt indicate.

în cursul masajului unei cicatrici se vor face manevre de fricţiune uşoare pentru

asuplizarea şi desprinderea aderenţelor pielii de ţesuturile subadiacente.

Structurile de exerciţii variate au fost extrase din complexele ce vor fi descrise

pentru refacerea mobilităţii genunchiului, pentru refacerea forţei musculare şi pentru

refacerea stabilităţii, mişcării controlate şi abilităţii, la care s-au adăugat şi exerciţiile

selective pentru antrenarea muşchilor croitor, drept intern, semitendinos şi

semimembranos, şi a vastului intern.

în continuare voi prezenta două modele de programe propuse pentru

recuperarea genunchiului traumatic:

I. Program de gimnastică pentru recuperarea ligamento - plastiei de genunchi

(ligament încrucişat):

> 1-3 zile de la operaţie - Se foloseşte bandaj compresiv,orteză,

gheaţă(crioterapia).

- Contracţii izometrice

- Kinetic- 30° - în mişcări pasive

- Ridicat în picioare - se evită încărcarea piciorului - (mers cu cârje)

- Pentru extensie - postură în „stil pod"

- genunchiul să fie fără sprijin 5-10 zile

- Kinetic - creşte progresiv

- Pasivo - activ - la marginea patului balans al gambei (cu ajutor: faşă, etc.) pentru

controlul cvadricepsului (90°)

- dacă este necesar se foloseşte orteza la mers

- se insistă pe extensie completă - postură

- se încep exerciţiile active (uşor), pentru flexie

55

Page 56: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

atenţie la revenirea din flexie

ridicat în picioare - se evită încărcarea piciorului (mers cu cârje)

› 2-3 Săptămâni

- continuă mişcările active

- extensie completă

- flexie 100°- pasiv

- pentru flexie activă: - ex. Din culcat pe spate - (până la limita dureri)

- din culcat pe burtă - (până la limita durerii)

- la marginea patului - (până la limita durerii)

- bicicleta; înnot;

- ridicat în picioare - încărcarea progresivă a piciorului (mers cu cârje) - cu

cântar

- Se evită urcatul şi coborâtul scărilor

> 5-6 săptămâni - pasiv (K) 130°flex

- bicicleta; înnot;

- se încep activităţile sportive specifice

- ridicat în picioare - continuă încărcarea progresivă a piciorului (mers cu cârje) -

> 6-12 săptămâni

- mers fără cârje - trecerea pe baston mâna controlaterală pentru încă 2

săptămâni

> 12 săptămâni -3 luni

se continuă programul activ

II. Program de recuperare pentru genunchiul traumatic

Partea Conţinutul Indicaţii şi observaţiiII Exerciţii active şi cu rezistenţă

pentru articulaţiile sănătoase;

- Exerciţii active şi cu rezistenţă

progresivă pentru articulaţiile

gleznelor şi şoldului membrului

inferior afectat;

Exerciţii active de rotaţie internă

şi externă în articulaţiile şoldului

corespunzător genunchiului

traumatizat;

Exerciţii pentru tonifierea şi

dezvoltarea musculaturii

Se folosesc poziţiile culcat,

şezând şi stând pe membrul

inferior sănătos;

Se realizează din aceleaşi

poziţii;

Se realizează din decubit

dorsal şi decubit ventral; - Se

folosesc aceleaşi poziţii ca mai

sus;

Se folosesc exerciţiile:

izometrice cu intensitate

medie,

56

Page 57: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

extensoare a genunchiului;

Exerciţii variate de mers (pe

călcâie, pe marginea internă sau

externă a plantei) şi de alergare uşoară;

- Ciclism, înnot (crawl şi spate);

genuflexiuni până la 90°;

Cu flexia limitată a

genunchiului -rulat la

cicloergometru;

III - Masajul coapsei şi a genunchiului;

- Exerciţii de relaxare combinate cu

exerciţii de respiraţie;

- Din decubit dorsal cu şezând.

Programul de etapă

Stadiul I.

Obiective:

a) păstrarea calităţilor fiziologice ale tuturor grupelor musculare şi articulaţiilor

netraumatizate;

b) îmbunătăţirea stării fizice generale;

c) stimularea procesului de vindecare a elementelor anatomice lezate, prin

diferite proceduri (datorită amplificării irigării sangvine);

d) combaterea contracturilor şi retracturilor musculare;

e) rezolvarea procesului inflamator;

f) prevenirea instalării unor deprinderi greşite datorită încercării de suplinire a

funcţiei deteriorate;

g) recuperarea mobilităţii şi a forţei musculare a segmentului traumatizat;

h) combaterea cre terii în greutate;ș

Programul de recuperare cuprinde:

a) masajul membrului inferior;

b) în decubit dorsal, aducerea membrului inferior întins sus.Revenire 3-5 serii de câte

20 ridicări (a membrului lezat) ;(Fig.l)

57

Page 58: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Fig. 1

c ) în decubit ventral,ducerea piciorului întins în sus, revenire (dozare ca la ,,b");

(Fig.2)

Fig.2

d ) în decubit lateral corespunzător membrului sănătos. Ridicarea membrului întins în

sus (abductie) şi revenire (aceeaşi dozare); Exemplele „b", „c" şi „d" se vor executa

alternativ;(Fig.3)

58

Page 59: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Fig.3

e ) în decubit dorsal, ridicarea membrului la 45° şi menţinerea aceeaşi

poziţii între 10-20 secunde de 10 ori;

f) în decubit dorsal, ridicarea genunchiului spre piept târând călcâiul

spre sol, apoi revenire (50 ori);

g) în decubit dorsal, ridicarea genunchiului şi revenire (50 ori);

h) în decubit dorsal, ridicarea genunchiului spre piept, revenire. La

revenire nu se va aşeza pe sol călcâiul (3x30 ori);

i) în decubit ventral, genunchii îndoiţi, gambele la verticală, ducerea

membrelor inferioare lateral stânga, revenire, apoi aceeaşi spre dreapta

(40 ori);

j) şezând pe un plan mai ridicat cu gamba în afara sprijinului, întinderea genunchiului

şi menţinerea poziţiei având un sac cu nisip plasat pe gleznă(greutatea sacului = 1-5

Kg); (Dozare 10 x 10-20 secunde); (fig.4,5.)

fig.4. fig.5.

k) masajul coapsei şi genunchiului.

59

Page 60: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Stadiul II

Obiective:

a) Restabilirea mobilităţii genunchiului;

b) înlăturarea eventualelor deprinderi greşite;

c) Restabilirea deprinderilor motrice de bază şi specifice;

d) îmbunătăţirea calităţii de efort;

e) Combaterea creşterii în greutate.

Programul de recuperare cuprinde:

a)masaj;

b)în decubit dorsal - bicicleta efectuată cu membrele inferioare lipite

(simultan) 5x20 ori;

c) în decubit lateral corespunzător membrului sănătos. Bicicleta cu membrele

inferioare Iipite (5x20 ori);

d) stând cu faţa la scară fixă, apucat la înălţimea şoldurilor - joc de gleznă

cu amplitudine scăzută (5x1 min);

e) stând cu faţa la scară fixă, apucat de scară deasupra capului, coatele uşor

îndoite; îndoire a genunchilor şi revenire 5x20 ori. în şedinţa următoare, mâinile vor fi

coborâte din ce în ce mai jos pentru a permite creşterea amplitudinii îndoirii

genunchilor.

f) şezând pe un plan mai ridicat cu genunchiul înafara suprafeţei de sprijin cu

un sac de nisip (3-5 Kg) legat de gleznă. întinderea genunchiului apoi revenire 5x20

ori;

g) mers cu ridicarea cât mai sus a genunchiului spre piept (3x20metri);

h) alergare uşoară( 10x20 metri);

i) aruncarea unei mingi medicale de 1x3 Kg. Cu ajutorul vârfului piciorului

plasat sub minge şi cu ridicarea accentuată a genunchiului spre piept (5 serii x 10

aruncări);

j) deplasare laterală cu uşoare fandări pe genunchiul traumatizat

(10x5); k) masaj relaxator la sfârşit.

Stadiul III.

Obiective:

a) Dezvoltarea calităţilor motrice de bază;

b) Readaptarea la efortul maximal local şi general;

c) Perfecţionarea deprinderilor specifice sportului practicat;

d) Reluarea treptată a activităţii sportive;

e) Îndepărtarea excesului ponderal;

60

Page 61: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Programul de recuperare cuprinde:

a) masaj;

b) alergare în jurul sălii (2x4 min);

c) alergare cu ridicarea genunchilor la piept (5xl0metri);

d) stând cu faţa la scară fixă, apucat la înălţimea umerilor, îndoirea

genunchilor şi

revenire; se creşte de la 2 serii până la 5 serii a câte 50;

e) stând cu faţa la bară fixă, apucat la înălţimea umerilor, cu genunchiul accidentat

îndoit, piciorul sprijinit pe treapta a 6-a sau a 8-a; Apucat de scară cu braţele întinse

sus.

Se execută întinderea genunchiului cu ridicarea trunchiului în stând pe un picior pe

scară.

Revenire în poziţia iniţială (5x10).

f) stând cu faţa la scară fixă, apucat la nivelul umerilor, membrul

sănătos sprijinit cu călcâiul pe vârful piciorului corespunzător genunchiului afectat,

îndoirea

genunchiului până la 90°, apoi revenire (5x20);

g) sărituri pe loc pe ambele picioare (5x10);

h) Alergare şerpuită (3x50 m);

i) Sărituri cu coarda pe loc sau în uşoară deplasare (5x20);

j) Stând pe un picior cu faţa la scară fixă cu genunchiul îndoit la 90°, apucat la

înălţimea umerilor, menţinerea acestei poziţii (10x20secunde);

k) Masajul coapsei şi genunchiului.

Refacerea mobilităţii genunchiului:

I. Reducerea flexiei

Reducerea flexiei acestei articulaţii se poate face:

A) Prin adaptarea unor posturi:

Exerciţiul 1 - aşezat ghemuit (genuflexiune), cât permite

mobilitatea genunchiului cu mâinile în sprijin pe bază;

Exerciţiul 2 - în decubit ventral se fixează pe gambă o coardă care trece pe un

scripete peste capul pacientului; la capătul corzii se pune o greutate. Exerciţiul se

realizează la cuşca de scripetoterapie;

61

Page 62: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Exerciţiul 3 -subiectul în decubit dorsal: tine picioarele pe mingea medicinala şi

ţine gamba în flexie.(Fig.6,7)

Fig.6 Fig.7

B) Prin mobilizări pasive:

Exerciţiul 4 - subiectul şezând: kinetoterapeutul face priză pe treimea distală a

coapsei şi a gambei, executând flexia;

Exerciţiul 5 -pacientul în decubit dorsal, cu şoldul flectatjdnetoterapeutul

execută flexia genunchiului (dreptul anterior este relaxat);

Exerciţiul 6 - pacientul în decubit ventral: kinetoterapeutul

fixează coapsa la masă, face priză pe gambă şi distal se

execută flexia.

C) Prin mişcări autopasive:

Exerciţiul 7 - cea mai simplă automobilizare este presarea pe faţa anterioară a

gambei cu gamba opusă - pacientul în şezând sau în decubit ventral;

(Fig. 8)

62

Page 63: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Exerciţiul 8 - din poziţia în genunchi sau „patrupedă" se lasă şezutul spre

taloane, forţând flexia genunchiului. Exerciţiul se poate executa de la o flexie de

minimum 60° (pentru poziţia „patrupedă") sau la 90° pentru poziţia în genunchi;

Exerciţiul 9 - din ortostatism, cu mâinile sprijin pe bază se lasă corpul în jos în

genuflexiune.

D) Prin mişcări active:

Exerciţiul 10 - din decubit dorsal, cu sau fără o patină cu rotile la

picior, pacientul alunecă pe o placă în flexie - extensie sau pedalează în

aer;

Exerciţiul 11 - din decubit homolateral, pe o placă talcată, se mobilizează

genunchiul în flexii repetate;

Exerciţiul 12 - din ortostatism, se execută genuflexiuni pe ambele membre

inferioare sau doar membrul inferior afectat.

II. Reeducarea extensiei

Reeducarea extensiei genunchiului se face:

A) Prin adaptarea unor posturi:

Exerciţiul 1 - subiectul în decubit dorsal, cu un sul la nivelul gleznei; Variantă:

din şezând, cu talonul sprijinit de un scaun cu sau fără greutate pe genunchi

-exerciţiul este utilizat pentru reducerea flexum-ului;

Exerciţiul 2 - subiectul în decubit ventral,cu gamba în afara mesei şi coapsa

fixată printr-o chingă; de gambă se atârnă o greutate sau se recurge la un scripete;

Exerciţiul 3 - subiectul în decubit dorsal cu gheata de tracţiune pe

picior se tractionează continuu în ax.

B)Prin mobilizări pasive:

Exerciţiul 4 - pacientul în şezând, cu trunchiul aplecat în faţă: kinetoterapeutul

execută extensia, făcând două prize - una pe faţa anterioară a coapsei flexând-o la

scaun şi alta pe gambă,distal; exerciţiul urmăreşte întinderea ischiogambierilor;

63

Page 64: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Exerciţiul 5 - subiectul în decubit ventral: priză pe gambă proximal(pentru

realizarea extensiei şi alunecării) şi distal (pentru realizarea extensiei şi rotaţiei

externe) - coapsa este flectată prin chingă la masă;

Fig.10

C) Prin mobilizări autopasive:

Exerciţiul 7 - subiectul în decubit ventral cu coapsa fixată: gamba şi piciorul

contralateral împing spre extensie membrul inferior afectat;

Exerciţiul 8 - pacientul în poziţie „patrupedă": gamba interesantă este

fixată prin chingă la masă; corpul se deplasează înainte prin tracţiunea

mâinilor pe margine mesei.

III. Reeducarea mobilităţii rotulei

Exerciţiul 1 Manipularea rotulei se face:

a) crural;

b)cranial (invers)

c)extern;

d)intern (invers ca la „c")

Refacerea forţei musculare

Tehnici şi exerciţii de creştere a forţei

Aşa cum s-a arătat, pentru a creşte forţa musculară este obligatoriu să se

execute un tip

de contracţie musculară. Totuşi, vor fi reamintite şi o serie de alte tehnici, cum

ar fi cele de facilitare proprioceptivă neuromusculară, utilizate nu pentru a creşte

direct forţa musculară, ci pentru a introduce o stare excitatorie musculară favorabilă,

64

Page 65: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

pe fondul căreia exerciţiile cu contracţie musculară să aducă câştigul de forţă

scontat.

Exerciţii izometrice

Clasic, se practică cele două tipuri de exerciţii despre care deja am discutat:

1. Exerciţii unice scurte izometrice zilnice (EUSIZ): o contracţie de 6 sec. pe zi.

2. Exerciţiile repetitive scurte izometrice zilnice (ERSIZ): 20 de contracţii a 6 sec, cu

o pauză de 20 sec. între ele - o şedinţă pe zi.

Condiţie de bază: realizarea unei tensiuni de contracţie egală cu 60-70% din cea

maximă. Există şi alte formule de exerciţii, dintre care noi ne-am obişnuit să utilizăm:

3. Grupajul de 3 contracţii a 6 sec, cu o pauză de 30-60 sec, între contracţii - se

poate repeta de 2-3 ori pe zi.

Opoziţia faţă de mişcare pentru realizarea izometriei se realizează în diferite

modalităţi, în general rezistenţa o opune kinetoterapeutul sau pacientul însuşi - cu

celălalt membru - sau se recurge la un obiect imobil (zid, birou, tocul uşii, etc). La

descrierea exercitiilor, vor fi expuse şi"acesîe modalităţi".

1. Exerciţiul maximal scurt (EMS). D.L.Rose şi colaboratorii săi, plecând de la

contracţia izometrica scurtă, iniţiază EMS, care este un exerciţiu dinamic cu

încărcare maximă. Se testează progresiv greutatea maximă care poate fi ridicată şi

menţinută 5 secunde. Această greutate este notată IRM, adică greutatea maximă

care poate fi ridicată o dată (1 repetiţie maximă). Metodologia este aceeaşi ca pentru

contracţia izotermică, respectiv o ridicare pe zi sau 3 ridicări cu pauze de 1-2 minute

între ele.

2 Exerciţiul maximal cu repetiţie (EMR). Se urmăreşte prin creşterea progresivă

a greutăţilor să se testeze acea greutate care poate fi ridicată de 10 ori (10 repetiţii

maxime=10 RM). După ce testarea a fost făcută şi s-a găsit greutatea care poate

permite 10 RM, se vor executa zilnic astfel de exerciţii. La 5-7 zile se retestează

noua rezistenţă pentru 10 RM. O variantă a tehnicii este propusă de McQueen, şi

anume 4 seturi de 10 RM pe zi, de 3 ori pe săptămână.

3. Tehnica "fractionată" De Lorme-Watkins . De Lorme şi-a denumit tehnica "

exerciţiu cu rezistenţă progresivă", care reprezintă nu numai o metodă, ci şi un

"principiu metodologic", pentru creşterea forţei şi rezistenţei musculare.

Tehnica De Lorme este compusă din trei seturi:

• Setul 1-10 ridicări cu 1/2 10 RM; ,

• Setul al II-lea -10 ridicări cu 3/4 10 RM;

• Setul al III-lea - 10 ridicări cu 10 RM; între seturi se intercalează o pauză de 2-3

minute. Aceste exerciţii se realizează o dată pe zi, de 4 ori pe săptămână. în ziua a

5-a se retestează 10 RM, ca şi 1 RM, apoi în zilele următoare se reâncep cele 3 serii

la noile valori ale rezistenţei.

65

Page 66: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Există multe variante ale acestei scheme. Autori ca McMorris, Elkins, Rudd,

Luscombe,etc. au propus unele modificări ale schemei originale, fie în ce priveşte

procentul din 10 RM cu care se lucrează pe diferite serii, fie în ce priveşte numărul

de serii pe zi. Ne permitem şi noi să considerăm că rigiditatea schemei De Lorme-

Watkins nu-şi are rostul în kinetologie. Trebuie acceptat principiul progresiei

rezistenţei, iar modalitatea de realizare trebuie adaptată fiecărui pacient, în funcţie de

particularităţile lui.

în ultimul timp, în clinicile de recuperare se utilizează pentru economia de timp

o noua varianta: se realizează zilnic cele 10 RM; daca peste 1-3 zile pacientul poate

să ridice de 15 ori la rând greutatea 10 RM, acesta se va creşte până la altele 8-10

RM şi aşa mai departe.

4. Exerciţii rezistive regresive (tehnica Oxford) au fost recomandate iniţial de

Zinovieff şi susţinute apoi de McGovern şi Luscombe.

Schema tehnicii Oxford este compusă din patru serii:

• Setul I: 10 ridicări cu 10 RM

• Setul al II-lea: 10 ridicări cu 90% 10 RM

• Setul al III-lea: 10 ridicări cu 80% 10 RM

• Setul al IV-lea: 10 ridic [ri cu 70% 10 RM

• Etc. (până la 10 seturi)

Logica unei astfel de tehnici este că muşchiul oboseşte treptat şi că, în fond

fiecare set reprezintă o performanţă aproape maximă pentru starea fiziologică a

muşchiului din momentul respectiv.

Schimbarea mereu a greutăţilor face ca această tehnică să nu fie prea agreată,

nici de pacient, nici de kinetoterapeut.

Tehnica Oxford este regresivă în cadrul seriilor zilnice, dar evident şi în acest

caz progresia este asigurată prin retestarea 10 RM la 5-7 zile.

5. Exerciţiile cu 10 RM (repetiţii minime). în cazul în care muşchiul este prea

slab

pentru a ridica de 10 ori chiar propria greutate a segmentului, principiul exerciţiului

dinamic

cu rezistenţă progresivă se poate totuşi aplica. Se testează care este ajutorul

(asistarea minimă necesară) pentru a se realiza cele 10 ridicări. De obicei aceste

exerciţiise fac cu ajutorul scripetului cu contragreutate. Odată fixate 10 RM, se

procedează la alcătuirea diverselor scheme de antrenament, ca şi la tehnicile cu 10

RM.

Clasic schema este:

• Seria I: de 10 ridicări cu 2x10 RM

• Seria a II-a: de 10 ridicări cu 1,5x10 RM

• Seria a IIl-a: de 10 ridicări cu 1x10 RM

66

Page 67: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Tonifierea musculaturii extensoare:

A) Exerciţii globale:

1. Pacientul în decubit dorsal, cu coapsa întinsă, gamba în afara masei;

membrul inferior opus, flectat, se sprijină cu piciorul pe masă; kinetoterapeutul face

priză pe faţa dorsală a piciorului şi pe faţa anterioară, distal pe gambă; pacientul

execută întâi flexia dorsală a piciorului, apoi in continuare extensia gambei. Mişcările

sunt contrate de kinetoterapeut în aşa fel încât flexia dorsală a piciorului să fie

complet blocată, dar extensia gambei să-şi urmeze amplitudinea în totalitate.

2. Aceeaşi poziţie ca la exerciţiul „1"; antrenează tripla flexie: membrul inferior

afectat pleacă de la poziţia de triplă flexie. Kinetoterapeutul se opune la extensia

piciorului (flexie plantară), apoi în continuare la extensia gambei care se execută

concomitent şi cu întinderea coapsei.

3. Aceeaşi poziţie ca la exerciţiul „1"; kinetoterapeutul face priza pe faţa

anterioară a coapsei, distal, şi pe gambă, tot distal: pacientul încearcă flexia coxo

-femurală (blocată de kinetoterapeut) şi executată în continuare extensia contra

rezistenţei opuse de kinetoterapeut.

4. Aceeaşi poziţie ca la exerciţiul „1"; membrul inferior în triplă flexie (membrul

inferior opus întins), kinetoterapeutul face priză pe faţa dorsală a coapsei şi pe faţa

ventrală a gambei; se contrează încercarea de extensie a coapsei, apoi în lanţ se

rezistă la extensia gambei. Se realizează contracţia simultană a cvadricepsului şi

ischiogambierilor. Mişcarea de extensie a genunchiului se poate continua cu

extensia piciorului.

5. Din decubit dorsal, cu gamba la marginea mesei sau şezând, se execută

extensii, încărcând progresiv gamba distal.

6. Din ortostatism se trece în ghemuit şi din nou în ortostatism. Taloanele se

ridică de pe sol în timpul exerciţiului pentru a se menţine trunchiul vertical. Dacă

tălpile rămân pe sol, trunchiul se va înclina spre faţă, solicitând prea mult extensorii

şoldului (ischiogambierii). Efortul extensorilor se poate mări dacă se iau în mâini

gantere sau haltere pe umeri.

7. Exerciţii cu îngreuiere la halteroscaun, cuşca cu scripeţi, helcometru şi

aparatura Kettler.(Fig.ll)

67

Page 68: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Fig. 11

B) Exerciţii selective:

8. Din ortostatism se flectează membrele inferioare şi se menţine articulaţie coxo

-femurală flectată la 90°. Din această poziţie se execută extensia genunchiului.

Antrenează cele trei capete monoarticulare ale cvadricepsului (fără dreptul anterior

care este poliarticular). Subiectul în decubit dorsal, cu membrul inferior interesat în

uşoară flexie a genunchiului

9. Kinetoterapeutul apucă rotula trăgând-o în jos şi în afară; se comandă extensie

completă,cu tracţionarea rotulei în sus şi înăuntru. Urmăreşte antrenarea vastului

medial (cu rol în tracţionarea internă şi în sus a rotulei).

10. Subiectul în şezând pe masă cu membrul inferior interesat în uşoară flexie şi

şoldul în rotaţie internă. Kinetoterapeutul opune rezistenţă pe faţa antero - externă a

tibiei, distal. Contracţia se dirijează în special pe vastul extern şi tensorul fasciei lata.

Tonifierea musculaturii flexoare

1. Subiectul în decubit dorsal, cu coapsa la marginea masei; kinetoterapeutul

face priză pe faţa dorsală a coapsei şi pe talpă. Pacientul execută o extensie de

coapsă contrată de kinetoterapeut, apoi o extensie de picior (de asemenea contrată),

în continuare flectând genunchiul. Contrarea extensiei coapsei pune în tensiune

ischiogambierii, iar pentru picior -gemenii.

2. Pacientul în decubit dorsal cu articulaţiile şoldului şi genunchiului uşor flectate,

gleznă în poziţie indiferentă. Prizele sunt aplicate pe feţele anterioară a coapsei şi

dorsală a

68

Page 69: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

piciorului. Kinetoterapeutul se opune flexiei coapsei dorsale a piciorului. Urmăreşte

antrenarea lanţului triplei flexii.

3. Exerciţii cu îngreuiere la cuşca cu scripeţii, helcometru.

4. Din stând pe membrul inferior opus celui interesat, membrul inferior afectat

purtând o sandală cu greutăţi. Se execută flexii cât mai complete. Echilibrul este

realizat prin prinderea unei şipci de la scara fixă. Ridicarea greutăţii determină

contracţia concentrică, revenirea lentă a gambei asigură contracţia excentrică.

Refacerea stabilităţii, mişcării controlate si abilităţii

Aşa cum s-a arătat, realizarea reeducări aparatului neuromioartrokinetic sau,

altfel spus, realizarea controlului motor are 4 etape de bază:

> reeducarea mobilităţii;

> a stabilităţii;

> mobilităţii controlate ;

> abilităţii.

Ultimile două etape se încadrează în acest obiectiv al kinetologiei, pe care l-am

numit mai

cuprinzător prin noţiuni relativ echivalente: „coordonare" - „control" -„echilibru".

înţelegem prin coordonare „combinarea activităţii unui număr de muşchi în cadrul

unei scheme de mişcare continuă, lină, executată în condiţii normale". O mişcare

„coordonată" presupune, ipso facto, şi contol, şi echilibru. O activitate coordonată

este automată, nepercepută conştient, deşi ea poate fi îndeplinită şi conştient.

Controlul activităţii coordonate este monitorizat prin mecanismul de feed-backal

propriocepţiei şi centrilor subcorticali. Dacă propriocepţia senzitivă sau centrii

subcorticali sunt afectaţi, contolul vizual al mişcării, cu intervenţia centrilor corticali,

pot substitui coordonarea mişcării, dar niciodată aceasta nu va fi la fel de fină ca

atunci când feed-back-ul proprioceptiv este intact.

Coordonarea mişcărilor este un proces care se obţine după foarte multe

repetări, ea dezvolându-se pe măsură ce copilul creşte. Coordonarea se poate

„antrena", putându-se ajunge la performanţe extraordinare. Să privim mâinile unui

pianist sau ale unui violonist în timpul unui concert şi vom realiza amploarea acestor

performanţe.

Dezvoltarea coordonării înseamnă o creştere a preciziei mişcării, o economie

maximă de efort muscular prin ieşirea din activitate a oricărui muşchi inutil de activat

pentru respectiva schemă. Aceasta înseamnă inhibiţia oricărei iradieri „inutile" a

excitaţiei în cortex. Dezvoltarea coordonării determină apariţia deprinderilor motrice

care au la bază engramele motorii, mişcarea volitională nefiind altceva decât

selectarea, modificarea şi combinarea engramelor fixate în centrii subcorticali.

Există câteva legi generale ale antrenamentului pentru coordonare (F. Kottke):

69

Page 70: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

- Exerciţiile de coordonare trebuie să se execute de câteva ori pe zi.fără întrerupere,

până ce

coordonarea este obţinută;

- Orice contracţie a musculaturii care nu este necesară unei activităţi date trebuie

evitată. A repeta contracţii pentru o astfel de

musculatură înseamnă a o introduce în engrama activităţii respective -inhibiţia

iradierii nu se mai produce, coordonarea va fi compromisă

- Pentru a întări percepţia senzorială corectă a unei engrame corecte se vor utiliza

toate mijloacele posibile: explicaţii verbale, înregistrării cinematice, desene, etc

- Exerciţiile de coordonare cer concentrare din partea pacientului. Orice semn de

oboseală sau chiar plictiseală este un indiciu de oprirea antrenamentului

- Preciza unei mişcări nu necesită forţă mare, aceasta chiar prejudiciind

coordonarea

Cu cât rezistenţa opusă mişcării va fi mai slabă, cu atât iradierea excitaţiei îm

SNC va fi mai redusă, deci coordonarea mai bună.

Dacă lucrăm în cadrul exerciţiilor de coordonare cu o forţă chiar sub 10 % din

forţa maximă a muşchilor, oboseala apare relativ repede.

Exerciţii pentru creşterea mobilităţii

Am văzut mai sus că menţinerea sau creşterea mobilităţii unei articulaţii

inflamate se realizează prin exerciţii pasive, active-asistate şi active.

Articulaţia inflamată ridică însă unele probleme teoretice şi practice specifice,

care au un important răsunet asupra tehnicilor şi metodologiilor aplicate. A) Iată mai

întâi care sunt problemele teoretice:

> sinovita slăbeşte capsula şi ligamentele de susţinere, produce lichid articular în

execes care măreşte spaţiul intraarticular, creând tensiuni de întindere a structurilor -

toate acestea determină mai curând laxitate articulară, cu instabilitate, decât redoare.

> edemul periarticular sau extraarticular generează compresiune articulară,

având deci tendinţa de a limita mobilitatea articulară, penrtu ca apoi prin organizarea

fibroblastică conjunctivă, să blocheze spaţiile de alunecare între planurile tisulare,

sporind astfel şi mai mult limitarea mobilităţii articulare.

> durerea produce spasm în musculatura periarticulară flexo-aductoare, limitând

extensia articulară. Poziţia de flexie articulară determină cea mai redusă presiune

intraarticulară, motiv pentru care pacientul din instinct, îşi ţine în această poziţie

articulaţia inflamată, pentru a-şi calma durerea. De aici pericolul de flexum în

articulaţia tumefiată.

> inactivitatea articulară generată de durere creşte riscul

aderenţelor, al scurtării musculotendinoase şi slăbirii muşchiului

70

Page 71: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

B ) Problemele practice sunt destul de dificile neexistând regului care să ghideze

rezolvarea lor

> care trebuie să fie intensitatea exerciţiului? Nu se poate da un răspuns, în

baza unei reguli la această întrebare. Durerea sau discomfortul articular provocat de

exerciţiu sunt acelea care reprezintă legea de bază în orientarea intensităţii mobilităţii

articulare. Indiferent de ce tehnică de imobilizarea articulară am utiliza, durerea sau

discomfortul articular declanşat de acest exerciţiu nu trebuie să dureze mai mult de o

oră după oprirea lui. Cu cât se depăşeşte mai mult acest interval, cu atât programul

executat de bolnav este mai neadecvat şi trebuie reconsiderat ca tehnică de lucru

sau ca intensitate Atenţie! întinderea ţesuturilor articulare şi periarticularela limita

amplitunii de mişcare articulară pentru a câştiga mobilităţi maxime este complet

interzisă în faza acută a artritei, se execută cu prudenţă în faza subacută şi se

recomandă cu isistenţă în faza cronic-activă.

> cât durează şedinţa de exerciţii şi cât de frecvent se poate repeta? Nici aici

nu se poate da un răsuns categoric, neexistând reguli fixe. Sunt situaţii când este

suficientă o şedinţă de exerciţii de mobilizare maximă pe zi la un bolnav cu artrită

cronică stabilizată, în timp ce pentru o artrită acută sau subacută se execută 2-5

astfel de şedinţe într-o zi. Durata şi frecvenţa şedinţelor rămân la aprecierea

medicului şi kinetoterapeutului în funcţie de starea bolnavului, receptivitatea lui şi

disponibilităţie de kinetoterapie

> când anume în timpul zile trebuie executat exerciţiul de mobilizare?

Răspunsul este: în momentul cel mai favorabil". în general se alege momentul când

pacientul este odihnit, nemâncat de circa 3 ore, într-o stare psihică bună. Acest

moment trebuie însă „pregătit" printr-o serie de măsuri: duş cald sau baie caldă

locală sau masaj cu gheaţă, medicaţie antalgică etc.

> care este raportul dintre mobilizarea articulară şi repaosul articular?

Această întrebare nu se referă strict la exerciţiile kinetoterapeutice , ci la întreaga

activitate de mobilizare curentă din timpul zilei.

Raportul dintre efortul articular şi repaosul articular este - în special în reumatismele

inflamatorii cronice - o problemă esenţială. Ea nu poate fi rezolvată decât de bolnav,

pe baza unei autoobservaţii foarte atente.

Exerciţii pentru creşterea forţei şi rezistenţei musculare

în vederea practicării unor astfel de exerciţii, facem următoarele precizări:

> ca şi în exerciţiile de mobilizare, dar de o şi mai mare importanţă, starea

inflamatorie articulară (acută - subacută - cronic activă -cronic inactivă) joacă un rol

71

Page 72: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

determinant. Această stare se schimbă de la o zi la alta şi deci exerciţiile vor fi

permanent adaptate ei.

> uneori un exerciţiu de tonifiere musculară unei articulaţii poate agrava

procesul inflamator al unei articulaţii vecine (de exemplu exerciţiile pentru tonifierea

rotatorilor externi ai umărului pot agrava starea unui cot afectat).

în timpul exercitiilor de tonifiere musculară articulaţia trebuie poziţionată în

postura cea mai puţin dureroasă.

>pentru o articultie dureroasă şi inflamată obţinerea unei forte 4 sau 5 este

iluzorie, programul de lucru pentru creşterea forţei musculare trebuie alcătuit cu

multă grijă, iar apoi, cu aceeaşi grijă, trebuie conturat programul de menţienre a forţei

câştigate.

> exerciţiile de tonifiere trebuie practicate până la declanşarea unei stări de

oboseală, fiind categoric oprite la apariţia supraoboselii.

>durerea ivită în timpul programului şi care nu dispare într-un interval de o oră

denotă exagerarea programului de tonifiere; durerea inhibă forţa musculară.

>exerciţiul isometric este preferat celui dinamic cu rezistenţă progresivă,

pentru că, nepunând în mişcare articulaţia, nu provoacă durerea. Dacă se practică în

fazele comice inactive, exeriţiul izometric rezistiv va fi realizat prin rezistenţa opusă

de apa bazinului, sau de mâna kinetoterapeutului, sau prin suspendare cu

scripetoterapie.

>nu trebuie să se urmărească şi hipertrofia musculară, pentru că se poate

obţine o creştere necesară a forţei chiar şi în cazul unei musculature cu aspect

atrophic (în poliartrita reumatoidă, mai ales la musculature intrisecă a mâinii, acest

fapt de observaţie este foarte evident).

Exerciţiile pentru creşterea forţei musculare urmăresc:

a)Contracararea slăbirii musculare prin neutilizare, ştiut fiind că, zilnic, un

muşchi neutilizat pierde 3-5% din forţa sa. Cu o singură contracţie care

realizează 30% din forţa maximă actuală a muşchiului vom menţine forţa musculară -

deci, zilnic, câte o contracţie izometrică pentru fiecare grupă musculară!

b)Ameliorarea forţei şi rezistenţei musculare. Sunt necesare cel

puţin şase contracţii izometrice pe zi pentru a creşte forţa.

Afirmaţia este mai mult teoretică, pentru că practic ar trebui să se execute atâtea

contracţii până când apare oboseala (nu durerea!).

c) Menţinerea câştigului de forţă obţinut prin kinetoterapie este posibilă numai

printr-un program variabil în funcţie de regimul de activitate al pacientului şi de gradul

de forţa câştigat.

Pentru pacienţii sedentari, inactivi datorită bolii, este necesar să se continue zilnic

contracţiile izometrice.în cazul pacienţilor mai activi, care desfăşoară o muncă sau

72

Page 73: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

măcar o activitate casnică este suficient ca acest program să fie executat de două ori

pe săptămână. De fapt s-a demonstrat că în cazul unui individ sănătos forţa maximă

poate fi menţinută cu un program executat chiar o dată la două săptămâni.

Tehnica exerciţiilor izometrice pentru cazurile inflamatorii: se execută cu

muşchiul la un nivel uşor scurtat faţă de poziţia de repaus - articulaţia trebuie

stabilizată în această poziţieş dacă nu este posibil, exerciţiile izometrice se fac la cea

mai accentuată scurtime a muşchiului. Durerea (cea mică) va determina şi ea

alegerea unghiului.

Tehnica pentru exerciţiile progressive cu rezistenţă este cea cunoscută, dar

încărcarea va fi lent-progresivă, urmărindu-se suportabilitatea articulară. Mişcarea

trebuie executată pe toată amplitudinea posibilă. în general se fac între 2 şi 6

exerciţii pentru fiecare grupă musculară.

IV.2 Analiza rezultatelor iniţiaie-finale

Subiectul S.L cu fişa de examen numărul "1" cu diagnosticul de sechele

algofuncţionale postruptură ligament încrucişat anterior stâng -operat. Ruptură

menise extern stâng operat.

A fost luat în evidenţă pe 14.10.2009, urmând tratament recuperator,

preoperator. După intervenţia chirurgicală reintră în evidenţă serviciului de

recuperare pe data de 14.01.2009, dată de la care începe tratamentul recuperator

postoperator.

Ca tratamente asociate a efectuat electroterapie şi masaj. La testările iniţiale

(stadiul I) şi finale (stadiul III), s-au obţinut valorile înregistrate în fişa de examen

numărul 1 din cap.III.

Astfel s-a evidenţiat că: durerea a diminuat considerabil de la valori cuprinse

între (+ +) în stadiul I până la valoarea (7) sau chiar absenţa durerii în condiţii de

repaus sau mers pe teren plat. Redoarea genunchiului operat a fost recuperată.

Măsurătorile circumferinţelor membrului inferior la diferite nivele au evidenţiat o

egalizare considerabilă şi chiar creştere de volum muscular.

Pe baza tabelului 1 s-au realizat grafice care reprezintă dinamica valorilor măsurate

în cele 3 etape pentru circumferinţele membrului inferior (mediorotulian, circumferinţa

coapsei 10 cm, suprarotulian, circumferinţa gambei 10 cm cu subrotulian) la ambele

membre inferioare comparativ.

Din tabelul numărul 1 rezultă:

73

Page 74: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

□ circumferinţa mediarotuliană drept/stâng, cu valori de 39 cm/41 cm în stadiul

1 de recuperare a ajuns la 39,5 cm/39,5 cm;

Acest fapt dovedeşte evoluţia spre ameliorarea procesului inflamator şi apropierea

de valorile normale comparativ cu valorile circumferinţei mediorotuliene la membrul

inferior drept.

□ circumferinţa coapsei membrului inferior stâng cu valori de 44 cm /42 cm în

stadiul I de recuperare a crescut ajungând la valoarea de 42,5 cm/41,5 cm în stadiul

III ceea ce exprimă o evoluţie ascendentă de creştere de tonus muscular;

□ circumferinţa gambei 10 cm subrotulian cu valori de 37 cm/36 cm în stadiul I

de recuperare a ajuns la valoarea de 37,5 cm/36,5 cm în stadiul III, remarcându-se şi

aici evoluţia ascendentă a musculaturii.

Valorile goniometrice reprezentând flexia pasivă/activă la membrul inferior

stâng (cel operat) are valori care au constituit dinamica valorilor pentru tabelul

conţinând dinamica valorilor goniometrice de flexie pasivă şi activă măsurate în cele

trei stadii (tabelul nr.l).

Din tabelul 6, rezultă că valoarea flexiei pasivă/activă a genunchiului de

recuperat este de 95° /85° în stadiul I, iar în stadiul III este de 125/120°.

Dinamica valorilor înregistrate se constată o recuperare a mobilităţii

genunchiului operat aproape de valorile normale.

In urma tratamentului recuperator s-au realizat obiectivele propuse pentru

recuperarea pacientului S.L.

La finalul tratamentului recuperator pacientul S.L. a efectuat deja alergări

uşoare pe teren plat ca primă condiţie de reintegrare rapidă în activitatea sportivă

specifică.

Astfel pe baza datelor înregistrate în fişa de examen numărul 1 s-a putut realiza

un tabel conţinând dinamica valorilor obţinute în urma măsurării circumferinţelor în

cele trei stadii.

Subiectul C C cu fişa de examen numărul 2, cu diagnosticul de sechele

algofuncţionale, postruptură ligament încrucişat anterior genunchi drept,

meniscectomie menise drept. Intră în tratament recuperator pe data de 20.11.2009.

Ca tratamente asociate a efectuat electroterapie şi masaj. La testarea iniţială,

intermediară şi cea finală s-au obţinut valori înregistrate în fişa de examen numărul 2

din cap III. Măsurătorile circumferinţelor membrelor inferioare la diferite nivele au pus

în evidenţă creşterea volumului muscular şi a forţei musculare.

Astfel pe baza datelor înregistrate în fişa de examen numărul 2, din s-a realiza

un tabel conţinând dinamica valorilor obţinute în urma măsurării circumferinţelor în

cele trei stadii ale recuperării (tabelul nr.2 ).

Pe baza tabelului de mai sus s-au realizat grafice reprezentând dinamica

valorilor măsurate în cele trei stadii pentru circumferinţa membrului inferior

74

Page 75: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

mediorotuliană, circumferinţa coapsei 10 centimetri, suprarotulian, circumferinţa

gambei 10 cm cu subrotulian) la ambele membre inferioare, comparativ.

Din tabelul numărul 2 rezultă că:

□ circumferinţa mediorotuliană drept/stâng, cu valori de 44 cm/41,5 cm în

stadiul I de recuperare a ajuns la valoarea de 41.5 cm/41,5 cm în stadiul III de

recuperare;

□ circumferinţa coapsei 10 cm au suprarotulian drept/stâng cu valori de 47

cm/45,5 cm în stadiul I de recuperare, a ajuns în stadiul III la 47 cm/46 cm;

□ circumferinţa gambei 10 centimetri subrotulian cu valori de 41 cm/47 cm în

stadiul I de recuperare, ajunge la valoarea de 41.5 cm/42.5 cm în stadiul III.

Flexia pasivă/activă la genunchiul drept (operat) ale cărui valori au fost

înregistrate în fişa de examen numărul 2, a furnizat datele pentru tabelul nr. 7,

conţinând dinamica valorilor goniometrice ale flexiei pasive/active măsurate în cele

trei stadii.

Din tabel se remarcă faptul că flexia pasivă/activă a fost recuperată de la

valoarea de 1257120° în stadiul III, realizându-se un câştig de 35740° pentru flexia

pasivă/activă.

Din dinamica valorilor goniometrice pentru flexie se observă o creştere

substanţială a valorilor datorate şi unui restant muscular foarte bun al subiectului.

Astfel s-a evidenţiat că: - durerea a diminuat considerabil de la valori ridicate

(+ +) la mers pe scări în stadiul I până la valoarea (+) în stadiul II, sau chiar absenţa

durerii în repaus şi la urcat scările (în stadiul III).

Subiectul V.C cu fişa de examen numărul 3, având diagnosticul de sechele

algofuncţionale postruptură menisC extern drept - operat. Intră în tratamentul

recuperator pe data de 20.01.2009. Tratamente asociate: fizioterapie şi masaj.

La testările iniţiale (stadiul I) şi finale (stadiul III) s-au obţinut valorile

înregistrate în fişa de examen numărul 3, din cap.III, s-a evidenţiat că:

□ durerea în articulaţia genunchiului este inexistentă inclusiv în efort moderat;

□ redoarea genunchiului traumatizat a fost recuperată în totalitate;

□ măsurătorile circumferinţelor membrelor inferioare la diferite nivele au arătat o

creştere de volum muscular.

Astfel pe baza datelor înregistrate în fişa de examen numărul 3 din cap.III, s-a

relifat un tabel conţinând dinamica valorilor obţinute în urma măsurării

circumferinţelor în cele trei stadii ale recuperării.

Pe baza tabelului s-au realizat grafice care reprezintă dinamica valorilor măsurate în

cele trei stadii pentru circumferinţele membrului inferior (circumferinţa

mediorotuliană, circumferinţa coapsei 10 cm cu suprarotulian, circumferinţa gambei

10 cm cu subrotulian) la ambele membre inferioare comparativ.

75

Page 76: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

Din tabelul nr.3, rezultă că:

□ circumferinţa mediorotuliană drept/stâng, cu valori de 38 cm/39 cm în stadiul I

de recuperare a ajuns la valoarea de 38,5 cm/38,5 cm în stadiul HI;

□ circumferinţa coapsei 10 cm suprarotulian cu valori de 47 cm/48 cm in stadiul I

de recuperare a crescut ajungând la valoarea de 47,5 cm/48 cm;

□ circumferinţa gambei 10 cm subrotulian cu valori de 38 cm/39 cm în stadiul I a

ajuns la valoarea de 38,5 cm/39 cm în stadiul III de recuperare.

Măsurătorile circumferinţelor reliefează faptul că datorită diagnosticului prezent

valorile iniţiale pentru membrul inferior drept/stâng diferenţele dintre valorile iniţiale şi

cele finale nu au fost atât de mari.

Mobilitatea flexiei pasive/active la genunchiul operat ale cărei valori au fost

înregistrate în fişa de examen numărul 3, a furnizat datele pentru tabel conţinând

dinamica valorilor goniometrice ale flexiei pasivă/activă măsurate în cele trei stadii.

IV.3. Analiza comparativă a rezultatelor (iniţial-final)

Din analiza comparativă a rezultatelor iniţiale şi finale s-au constatat

următoarele aspecte:

• iniţial, bilanţul articular a evidenţiat un deficit de flexie în medie de 80°, care

s a recuperat în totalitate până la 130°;

• deficitul de extensie, în medie de 10° s-a recuperat în totalitate;

• deficitul muscular iniţial, testing-ul muscular al cvadricepsului prezentând

valoarea F3 şi în final F5 ce reprezintă o recuperare totală a forţei musculare;

• mersul, iniţial era efectuat cu bastonul, iar în final au fost recuperate în

totalitate;

• după spitalizare, la intrarea în tratament ambulatoriu, pacienţii au prezentat

redoarea articulară care a dispărut treptat spre mijlocul perioadei de tratament, după

aplicarea mijloacelor asociate kinetoterapiei (crioterapie, electroterapie, ortezare,etc).

Analizând rezultatele comparative, se poate concluziona că deficitul funcţional

al genunchiului după sechelele algo funcţionale s-a recuperat în totalitate prin

kinetoterapie.

IV.4. Interpreterea statistică a rezultatelor cercetării

Tabele care conţin dinamica valorilor obţinute în urma măsurării circumferinţelor

membrului inferior, în toate stadiile recuperării:

76

Page 77: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

77

Stadiul de recuperare/ValoareIniţialIntermediarFinalCircumferinţa

mediorotuliană (dr./stg.)39 cm/41 cm39.5 cm/39 cm39.5 cm/39.5

cmCircumferinţa coapsei 10 cm suprarenali an (dr./stg.)44 cm/42 cm44.5

cm/42.5 cm42.5 cm/41.5 cmCircumferinţa gambei 10 cm subrotulian

(drVstg.)37 cm/36 cm37 cm/36 cm37.5 cm/36.5 cm

Tabelul nr.2 fişa de examen nr.l

Page 78: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

CAZ 1 CAZ 1 CAZ 1

Stadiul Stadiu 2 Stadiu3

St g/d r St g/d r

Stg/dr

Stadiul deIniţialIntermediarFinal

S

recuperare/Val o

r

Circumferinţa44

cm/41.5 cm42.5 cm/41.5 cm41.5 cm/41.5

cmmediorotuliană

c

Circumferinţa47 cm/45.5 cm47 cm/45.5 cm47 cm/46

cmcoapsei 10 cm

c

suprarotulian

s

Circumferinţa41 cm/42 cm41 cm/42 cm41.5

cm/42.5 cmgambei 10 cm

c

Tabelul nr3 fişa de examen nr 2

Page 79: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

CAZ 1 CAZ 1 CAZ 1

Stadiu1 Stadiu 2 Stadiu3

Stg/dr Stg/dr Stg/dr

80

Stadiul de recuperare/Valoa--reaIniţialIntermediarFinalCircumferinţa

mediorotuliană (dr./stg.)44 cm/41.5 cm42.5 cm/41.5 cm41.5 cm/41.5

cmCircumferinţa coapsei 10 cm suprarotulian (dr./stg.)47 cm/45.5 cm47

cm/45.5 cm47 cm/46 cmCircumferinţa gambei 10 cm41 cm/42 cm41

cm/42 cm41.5 cm/42.5 cm

Tabelul nr.4 fişa de examen nr.3 nr.3) nr.3) 3)

Page 80: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

CONCLUZII

Pe parcursul desfăşurării cercetării s-a avut permanent în vedere

realizarea obiectivelor propuse în etapa iniţială şi verificarea ipotezelor

cercetării. Se poate astfel realiza stabilirea unor elemente concluzive şi cu

posibilităţi de generalizare în ceea ce priveşte alcătuirea şi conţinutul

schemelor folosite în aplicarea mijloacelor kinetoterapiei în recuperarea

sechelelor posttraumatice ale genunchiului.

Desfăşurarea cercetării prin aplicarea programelor concepute confirmă

ipotezele de lucru. Astfel:

a) Programele concepute pentru combaterea atrofiei musculare a

musculaturii

membrului inferior, pentru obţinerea stabilităţii genunchiului (prin tonifierea

musculaturii

stabilizate a genunchiului), pentru recuperarea mobilităţii articulare a

genunchiului

traumatizat, a mişcării controlate şi abilităţii şi-au dovedit eficacitatea prin

rezultatele

obţinute, evaluate pe baza testingului articular şi a bilanţului motor global al

locomoţiei.

Au fost selectate cele mai eficiente structuri de exerciţii din care au fost

alcătuite programe aplicate în cadrul procesului de reeducare - recuperare a

pacienţilor. Structurile care nu dădeau randament au fost înlocuite cu altele noi

care şi-au dovedit eficacitatea în urma testărilor intermediare şi finale.

b) De asemenea, programele concepute au contribuit la:

păstrarea calităţilor fiziologice ale tuturor grupelor musculare şi

articulaţiilor netraumatizate;

- accelerarea resorbţiei inflamatiei;

- prevenirea instalării tulburărilor secundare, entorse recidivante,

redoare, nesiguranţă articulară la efort, ş.a.;

- combaterea/prevenirea contracturilor şi refracţiilor musculare;

- prevenirea instalării/înlăturarea unor deprinderigreşite datorate

încercării de suplinire a funcţiei deteriorate a genunchiului traumatizat;

- îmbunătăţirea stării fizice şi psihice;

80

Page 81: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

- restabilirea şi dezvoltarea deprinderilor motrice de bază şi utilitar

aplicative (mers, alergare, săriturile ş.a.) şi specifice ramurilor sportive

(practicate în perioada anterioară traumatismului de pacient);

- îmbunătăţirea calităţilor de efort;

- readaptarea la efortul maximal local şi general;

c) Se evidenţiază raportul între mijloacele aplicate, şedinţele de

kinetoterapie şi constanţa participării subiecţilor la programul de recuperare.

d) Din prezentarea grafică a dinamicii evoluţiei la fiecare subiect, se

constată la finalul programului de recuperare o evoluţie constant pozitivă pe

parcursul tratamentului ceea ce a făcut ca la terminarea acestuia toţi subiecţii

să îşi poată relua activitatea sportivă, integrându-se treptat în specificul

activităţii.

În urma experimentului efectuat s-au putut formula următoarele concluzii:

› aplicarea precoce a tratamentului recuperator, diminuează durata acestuia;

› mijloacele şi procedeele folosite în cadrul programelor, trebuie

individualizate şi particularizate;

› trebuie selectate acele mijloace şi procedee kinetice, care să

corespundă îndeplinirii obiectivelor propuse;

› aceste programe, judicios alcătuite, pot asigura o recuperare integrală şi

rapidă a sportivului, în activitatea competiţională.

PROPUNERI

în urma efectuării acestui studiu propun următoarele recomandării:

1)Protejarea genunchiului posttraumatic prin orteze, la reluarea

antrenamentului.

2) în momentul reintegrării în activitatea sportivă se va avea în vedere

evitarea solicitării la maximum a membrului posttraumatic, reintegrarea să se

facă treptat.

3) Evitarea alergării pe teren accidentat pentru evitarea recidivelor.

4) Continuarea programului kinetic pe grupe specifice de muşchi

pentru ameliorarea atrofiei musculare şi pentru creşterea masei, musculare.

BIBLIOGRAFIE

80

Page 82: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

1. Baciu, Clement - „Semiologia clinică a aparatului locomotor", Editura

Medicală, Bucureşti, 1975

2. Baciu, Clement - „Anatomia funcţională a aparatului locomotor", Editura

Medicală, Bucureşti, 1981

3. Baciu Clement - „Kinetologia pre - şi postoperatorie", Editura Sport-Turism,

Bucureşti, 1981

4. Ionescu, A. - „Gimnastica medicală", Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1964 şi Editura AII, 1994

5. Ionescu, A. - „Gimnastica articulară", Editura Cultură Fizică şi Sport,

Bucureşti, 1954

6. Ionescu, A. - „Masajul - procedee, tehnici, metode, efecte, aplicaţii în sport,

Editura AII, 1995

7. Moţet, Dumitru - „Bazele teoretice ale exerciţiului în kinetoterapie (activităţii

motrice) - note de curs", Universitatea Bacău, 1995

8. Sbenghe, Tudor - „Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare",

Editura Medicală, Bucureşti, 1987

9. Sbenghe, Tudor - „Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale

membrelor", Editura Medicală, Bucureşti, 1981

10. Conf. Dr. N. Georgescu, Dr. O. Alexa, Dr. T. Cozma -„Ortopedie -

Traumatologie" Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa" laşi 1996

11. VoiculescuJ.C- „Anatomia şi fiziologia omului", Editura Medicală,

Bucureşti, 1971 12 Caiet Documentar I - „Bazele teoretico - metodice ale

kinetoterapiei, Evaluarea neuromioartrokinetică, Evaluarea funcţională

cardiorespiratorie" Coordonator: Conf. Dr. I. Apostol, Colectiv de redactare: -

Conf. Dr. T. Vlad ; Prof. principal Ţopa Elena Rodica; Prof. principal Romon

luliana Brânduşa, Editura Omnia - laşi 1992

13. Conf. Dr. loan Drăgan - „Cultură fizică medicală" Editura Sport- Turism,

Bucureşti 1981

14. Dumitru D., - „Ghid de reeducare funcţională" Editura Sport-Turism,

Bucureşti, 1981

15. Hăulică I., - „Fiziologie umană" ed. a 11-a, Editura medicală, Bucureşti,

2000

80

Page 83: Lucrare de Licenta Kinetoterapie

16. Iliescu A., - „Biomecanica exerciţiilor fizice" Editura Consiliului National pentru

Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti, 1968

17. Vama Alexandru - „Ortopedie" Editura medicală, Bucureşti, 1976

18. Rădulescu AL, Baciu Clement - „Ortopedia chirurgicală" Editura medicală,

Bucureşti, 1956

19 Paula Drosescu - „Anatomia aparatului locomotor" Editura Venus, laşi, 2002

20. Conf. Dr. Veronica Balteanu şi Lect. Dr. Laura Marinela Ailioaie - Compendiu de

kinetoterapie "Tehnici şi metode" ,Editura Cermi, laşi, 2005