Capitolul I

1.1 Scurt istoric al administraţiei publice, în România

1.1.1 Apariţia statului român

Unul din aspectele cele mai deprimante ale scrisului istoric contemporan este felul în care

politica manipulează trecutul.Vechii noştrii cronicari, reluând o idee veche de când istoriografia, arătau

că istoria ar trebui cunoscută pentru a sluji drept exemplu şi călăuză viitorului.

Naşterea unei populaţii daco-romane reprezintă prima etapă în lungul proces de formare a

poporului român; el nu s-a oprit însă la anul 275, continuând până la începutul secolului al VI-lea,

adică atât timp cât imperiul, puternic la Dunăre şi Dobrogea,şi-a exercitat influenţa romanizatoare

asupra teritoriului de la nordul fluviului, influenţă facilitată desigur şi de permanenta circulaţie de

oameni şi de bunuri dintre cele două maluri.

Începând cu secolul al VI-lea intrăm în cea de a doua etapă a formării poporului român

impactul civilizator al imperiului încetează, atât datorită întreruperii masei slave între el şi protoromâni,

cât şi datorită transformărilor interne care-l vor transforma din imperiu roman în imperiu grecesc.

Influenţele romanizatoare nu s-au putut exercita decât până la această dată, de acum înainte nu mai

avem de-a face cu un proces de romanizare,ci unul de menţinere a ei şi de asimilare a populaţiilor slave

aşezate în mijlocul protoromânilor.Deşi ultimii slavi vor fi asimilaţi, românizaţi abia în secolul al XII-

lea, putem socoti că începând cu secolele IX-X se poate vorbi de un popor român definitiv constituit.În

tot acest răstimp,teritoriul viitoarelor principate ale Moldovei şi Ţării Romăneşti fusese scena unor mari

prefaceri economice şi sociale. Cercetările de teren arată o rapidă inmulţire a aşezărilor în secolele XII-

XIII.Moldova,regiunea de câmpie din dreapta Siretului, era locuită de bârladnici,suficient de puternici

pentru a ajuta Haliciul împotriva Kievului(1159), în timp ce sudul aparţinea brodnicilor şi

bolohovenilor.În Muntenia cele mai multe aşezări se găsesc pe cursurile inferioare ale Buzăului,

Argeşului precum şi pe linia Dunării iar Oltenia ele se grupează cu precădere pe valea Jiului.Cercetările

de teren infirmă prin aceste descoperiri o veche şi frecvent invocată teorie care suţine retragerea

populaţiei la munte şi părăsirea zonei de câmpie.Dimpotrivă, până la invazia tătară din anul 1241,

zonele cele mai dens populate se află la câmpie, în lungul cursurilor de apă,zone puternic împădurite,

care ofereau sufucientă protecţie în caz de primejdie.

1.1.2 Statul geto-dac

1

Actuala realitate juridică din ţara noastră constituie obiectul de studiu al unor multiple

discipline juridice, corespunzătoare ramurilor dreptului.Pe lângă acestea mai există şi alte ştiinţe

speciale ale dreptului care nu se încadrează într-o anumită ramură,aşa cum este Istoria Statului şi

Dreptului românesc.Ea studiază instituţiile politico-juridice româneşti din punct de vedere istoric,în

dinamica şi devenirea lor de la origini până în prezent,spre a explica de ce ele au configuraţia şi

conţinutul de acum.

Rădăcinile daco-romane ale statului

Strămoşii poporului român-dacii şi romanii care au determinat etnogeneza sa,i-au trimis

totodată şi anumite elemente fundamentale ale organizării politice şi ale instituţiilor juridice.

Geto-dacii fac parte din grupul etnic al tracilor care, potrivit mărturiei părintelui istoriei Herodot, era

cel mai numeros, după cel al indienilor.În sânul etniei trace, geto-dacii constituie cea mai importantă

ramură, căci au avut o cultură materială şi spirituală, precum şi o organizare politică pe care nici una

din celelate ramuri nu le-au putut atinge.Prezenţa statornică a geto-dacilor pe teritoriul patriei noastre

este menţionată de către izvoarle istorice încă din prima jumătate a mileniului I î.en.Este de reţinut

faptul că strămoşii noştri erau numiţi geţi de către istoricii greci şi daci de către istoricii romani.Pe de

altă parte, unele izvoare menţionează că dacii trăiau în arcul Carpaţilor,pe când geţii se aflau în zona

extracarpatică.Dar, potrivit lui Strabo, geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă şi constituiau acelaşi

popor.Iată raţiunea pentru care istoriografia modernă îi denumeşte pe strămoşii noştri geto-daci.

Organizarea statului geto-dac

Procesul trecerii de la societatea gentilică la organizarea politică s-a încheita în vremea regelui

Burebista,prin unificarea triburilor în cadrul statului dac1.Saltul calitativ de la democraţia militară la

stat a fost determinat de profunde transformări economice şi sociale.Astfel, săpăturile arheologice

atestă progresele realizate în procesul producţiei odată cu cea de a doua vârstă a fierului, prin numărul

mare al atelierelor ce prelucrau minereuri fieroase, prin creşterea accentuată a uneltelor de fier, prin

dezvoltarea altor meşteşuguri. Creşterea producţiei a determinat o creştere corespunzătoare a

schimburilor, atât pe plan intern, cât şi în exterior, în special, în relaţiile cu grecii şi

romanii.Dezvoltarea economică de schimb a dus la transformările adânci şi în organizarea socială,

determinând accentuarea diferenţei dintre bogaţi şi săraci.

1 Iordanes, Getica, XX, 692

Procesul formării statului dac a fost influenţat şi de conjuctura externă: pe de o parte, popoarele

din imediata vecinătate, cu care dacii s-au aflat în conflict,au decăzut în urma luptelor îndelungate cu

romanii; pe de altă parte, se profila tot mai ameninţător pericolul expansiunii romane1.Dacă în perioada

anterioară relaţiile cu romanii au fost paşnice,caracterizându-se printr-o tendinţă de pătrundere

economică, după secolul II î.e.n.,când Macedonia şi Grecia au fost supuse, geto-dacii au devenit

conştienţi de pericolul pătrunderii militare a romanilor şi s-au unit în vederea înfruntării ce avea să vie.

Statul dac s-a format şi s-a consolidat sub lunga domnie a regelui Burebista,a cărui personalitate

i-a impresionat în mod deosebit pe istoricii antichităţii,pe contemporanii şi pe urmaşii săi.

Instituţiile juridice şi legislaţia statului geto-dac

În privinţa organizării sociale şi juridice nu există temeiuri pentru a considera că în spaţiul

geografic pe care îl avem în vedere lucrurile ar fi fost fundamental diferite de modelul existent în

Orient şi sudul Europei. Normele de conduită, sancţiunile, cutumele de ordin practic sau religios,

relaţiile cu alte grupuri umane s-au conturat având drept celulă de origine familia. Unele comunităţi au

cunoscut forma matriliniară, în care femeia avea rolul principal, altele forma patriliniară în care tatăl a

avut locul prim1. Ştim că la începuturi rolul mamei a fost determinant prin însuşi actul naşterii şi

îngrijirii copilului, ea fiind unica certitudine. După depăşirea perioadei promiscuităţii, tatăl a căpătat un

rol din ce în ce mai important încât au coexistat ginte matriliniare şi patriliniare.

Odată cu începuturile agriculturii şi mai ales după descoperirea prelucrării metalelor, bărbatul îşi

impune definitiv dominaţia sub forma familiei patriarhale, a gintei patriarhale. Aşa se ajunge la obiceiul

validat religios al alegerii preotului (totodată judecător) dintre bărbaţi, la obiceiul constituirii “adunării

poporului” numai din bărbaţii care purtau arme. Acestor structuri le revin sarcini importante precum

rezolvarea conflictelor, alegerea căpeteniilor, oficierea cultului, organizarea serbărilor.

Între membrii ginţilor se manifestă sentimentul de solidaritate, fapt care se reflectă şi în forma de

existenţă a dreptului de moştenire, întrucât bunurile celui decedat revin de drept rudelor, ginţii, odată cu

obligaţiile religioase faţă de sufletul celui mort. În acelaşi sentiment rezidă şi regulile de apărare a

ordinei, cel vinovat fiind pus faţă în faţă cu ginta şi obligat la pedepse exemplare. Formarea triburilor şi

uniunilor de triburi a presupus preluarea acestor elemente de comportament juridic2.

1 Horaţiu,Carmina III,24,9-16;

2 Herodot V 6;Ovidiu,Pontice, III, 9,9-123

Până la formarea statului, normele de conduită la geto-daci n-au purtat caracter juridic, în sensul

că nu au fost impuse de un aparat anume constituit în acest scop. Învoielile dintre părţi de pildă, erau

aşezate sub pavăza puterii divine, printr-un jurământ dublat de un ceremonial anume. Odată cu

afirmarea proprietăţii private prin desprinderea de obşte au devenit mai frecvente acţiunile de însuşire

necinstită: pedepsele erau aspre, dar şi abuzive, căci nu exista o autoritate mai mare decât aceea a

comunităţii restrânse. A devenit presantă nevoia unei organizări diferite, superioare în raport cu

organizarea de gintă, obşte sau trib.

Constituirea statului geto-dac trecând prin forma prestatală a uniunii de triburi, a adus câteva

elemente noi şi absolut necesare în viaţa locuitorilor:

1) organizarea vieţii economice, sociale, religioase pe baze teritoriale;

2) formarea unor forţe armate aflate în slujba statului şi la ordinul conducătorului statului;

3) instituirea unui sistem de obligaţii materiale pentru susţinerea suprastructurii şi pentru

asigurarea rezervelor necesare comunităţii;

4) transformarea locului unde se afla permanent regele şi curtea sa în centru reprezentativ pentru

stat.

Existenţa unei capitale unanim recunoscute nu este dovedită în epoca lui Burebista, ci doar în

vremea domniei lui Decebal. Alături de Sarmisegetuza, centrul militar religios din munţii Şureanu a

jucat cu prisosinţă acest rol de la Deceneu la Decebal1.

Dacă luăm aminte la durata stăpânirii lui Burebista (din 82 î. Hr. până la 44 î. Hr., )a lui

Comosicus (40 de ani), a lui Decebal (87-106) se impune concluzia că organizarea de stat a fost

temeinică şi stabilă. Instituţia regalităţii evoluase considerabil în secolul I î. Hr. După cum observa

istoricul Radu Vulpe atât Burebista cât şi Decebal au fost fii de regi, deci funcţiona principiul

eredităţii. Amândoi, la fel ca ceilalţi regi au fost capi ai puterii armate, şefi ai administraţiei centrale,

compusă din aristocraţi care îi sfătuiau şi care le executau poruncile. Exista o ierarhie respectată de toţi.

În statul geto-dac şi marele preot deţine o putere deosebită, fiindcă numai clerul avea autoritate

de a interpreta voinţa zeilor şi deci lui îi revenea atribuţia învestirii legilor cu forţa divină. Este grăitor

faptul că Burebista constituie statul dac cu sprijinul direct al lui Deceneu, pe care îl numeşte vicerege şi

care îi urmează la conducerea statului. Deceneu a fost şi mare judecător, căci după moartea lui

Burebista el are toate puterile în mâna sa: rege, mare preot, mare judecător.

Ca pretutindeni în lumea antică, sistemul de drept geto-dac s-a format treptat, odată cu

complicarea relaţiilor sociale şi cu acumularea experienţei de viaţă şi s-a transmis noilor generaţii

1 Ovidius, Tristele, V, 7, 10 ,43-444

împreună cu alte tradiţii. El a fost codificat sub Burebista care a introdus şi legi noi aşa cum aflăm de la

Strabon. Poruncile sale, întărite de marele preot, au răspuns unor nevoi ale societăţii, adăugându-se

obiceiurilor respectate şi până acum. Autoritatea statului le-a dat caracter de norme, susţinute cu forţa

aparatului de stat.

Caracterul lacunar al izvoarelor de care dispunem nu ne permite să cunoaştem amănunţit

structura instituţiilor centrale şi locale. După relatarea lui Suidas care se referă la stări de lucruri din

perioada anterioară cuceririi romane, în statul dac existau funcţionari permanenţi cu atribuţii clar

delimitate: “unii puşi mai mari peste treburile agricole, iar alţii din jurul regelui erau împărţiţi la paza

cetăţilor”.

Cei care aveau funcţii administrative în agricultură erau totodată însărcinaţi cu strângerea

impozitelor în natură. Logic, dată fiind întinderea teritoriului, sistemul funcţiilor în stat atestă

împărţirea teritoriului şi populaţiei în unităţi administrative. O confirmare a prezenţei unor structuri

ierarhice se află şi în opera lui Iordanes: dacă Comosicus era judecător “în ultimă instanţă” înseamnă că

el se afla în fruntea unui sistem judiciar.

În conturarea legislaţiei geto-dace putem observa două etape: mai întâi etapa dominată de dreptul

cutumiar în toate laturile vieţii economice, sociale, politice de stat; a doua etapa dominată de lege,

“emanaţie a puterii ce începe să se constituie în stat, indiferent de forma pe care o îmbrăca, scrisă sau

nescrisă.” În ambele cazuri, aşa cum ştim din izvoare (Iordanes) dar şi din istoria altor popoare aflate în

stadiu similar, un rol deosebit l-a avut religia, “teama de zei”. Marele preot a fost acela care a dat

poporului legi scrise. Desigur, acestea n-au fost esenţial diferite de cutume, ci au confirmat sau

completat reguli existente, dar s-au formulat şi legi cu referire la realităţi neînscrise în tradiţii. Dreptul

cutumiar şi noua lege scrisă au convieţuit. Poetul roman Ovidius, exilat de Augustus la Pontul Euxin,

relatează că geţii îşi făceau singuri dreptate aplicând răzbunarea sângelui “în dispreţul legilor”, “căci

dreptatea pe aici prin forţă cu spada se face / iar prin piaţă ades la sânge se bat.”

Dincolo de cazurile de încălcare a legilor, în societatea deto-dacă au funcţionat reguli acceptate

cu privire la regimul persoanelor, familie, bunuri şi obligaţii, proceduri de judecată.

Capacitatea juridică a persoanelor a depins de poziţia lor socială, încât nobilii dispuneau de

privilegii civile, în vreme ce oamenii de rând aveau o capacitate mai restrânsă.

Familia a fost monogamă, patrilocală şi patrilineară, astfel că “soţia locuia la bărbat, descendenţa

se stabilea după tată, iar copiii rămâneau în familia acestuia şi după moartea mamei.” Este posibil să se

fi practicat şi cumpărarea soţiei, din moment ce acest obicei este atestat la traci. La încheierea căsătoriei

fata era înzestrată cu o dotă; de altfel termenul, de “zestre” din limba română provine din limba geto-

5

dacă. Statutul femeii în familie era caracterizat prin totala subordonare faţă de soţ: ei îi reveneau toate

sarcinile gospodăriei, era pedepsită exemplar pentru infidelitate, era uneori sacrificată pe mormântul

soţului.

Procedurile de judecată au evoluat de la o epocă la alta, fiind însă mereu marcate de factorul

religios, atât prin prezenţa clerului, cât şi prin elemente de procedură precum jurământul.

Despre pedepse aflăm de la Horaţiu soarta soţiei adultere, dar nu încape îndoială că şi alte

încălcări ale legii au fost sancţionate cu moartea.

Pe măsura intensficării contactelor cu vecinii de la Pontul Euxin şi de la sud, din Peninsula

Balcanică, geto-dacii au adoptat şi elemente specifice civilizaţiei elenistice şi romane, încât în

momentul pierderii identităţii statale în anul 106, societatea geto-dacă era pregătită într-o bună măsură

pentru trecerea într-o nouă etapă.

1.1.3 Statul in Dacia Romană (106 – 271 d. Hr.)

Constituirea provinciei imperiale Dacia; romanizarea

Victoria armatelor romane în Dacia din anul 106 d.H. a avut o însemnătate fundamentală pentru

evoluţia istorică a spaţiului carpato-danubian pontic. Din acel moment, hotarele răsăritene din Europa

ale Imperiului Roman au fost deplasate spre răsărit şi nord, asigurând securitate sporită provinciilor

sale din sud-estul Europei şi includerea în orbita civilizaţiei romane a unor teritorii de mare importanţă

strategică. Pentru posteritate anul 106 d.H. a marcat începutul procesului istoric de formare a unui nou

popor, prin fuziunea a două civilizaţii.

Raportul elementelor alcătuitoare nu diferă în general, de cel cunoscut în cazul constituirii altor

popoare neolatine: este vorba de un substrat, un strat şi un adstrat. În Dacia substratul a fost reprezentat

de daci, stratul de coloniştii romani, iar adstratul de o componentă slavă, pătrunsă aici începând cu

secolul al IV-lea1. După cum remarca marele cărturar A.D. Xenopol după războaiele daco romane

“neamul dacilor nu pieri în totalitatea fiinţei lui; numai coroana arborelui fu retezată; trunchiul rămase

plin de o hrănitoare sevă şi pe el, altoindu-se elementul roman, se puse temelia acelui popor care astăzi

poartă pe un corp şi o energie dacică, predispoziţia spre civilizaţia moştenită de la romani”.

La Roma, cucerirea Daciei a fost considerată drept o izbândă de cea mai mare însemnătate.

Serbările decretate cu acest prilej au durat nu mai puţin de 123 de zile, lucru de înţeles dacă avem în

vedere şi marile prăzi de război dobândite de cuceritori. Tezaurul statului dac a fost evaluat de

cercetătorii romanişti la 165.000 kg. aur fin şi 331.000 kg. argint. Împăratul Traian a hotărât măsuri

1 M.Macrea , Viaţa în Dacia romană, Bucureşti,1969, p.296

excepţionale de organizare a noii provnincii, lucru pentru care nu s-a întors imediat la Roma. Împăratul

a decretat constituirea provinciei imperiale Dacia imediat după sinuciderea lui Decebal, ocuparea

capitalei Sarmisegetuza şi a sistemului de cetăţi din munţii Şureanu, deşi nu fusese anexat tot teritoriul

locuit de daci, ci numai părţile de sud şi centru.

Intenţia lui Traian a fost de a extinde autoritatea Romei asupra întregii Dacii. Aceasta rezultă din

numeroase informaţii literare, epigrafice şi arheologice. În vara anului 106 au fost distruse mai multe

cetăţi dacice situate dincolo de limita frontalieră fixată de Traian. Mai mult, au fost implantate castre

romane departe de noua frontieră, la Brajna de Sus, Târgşor, Barboşi sau Piatra Neamţ.

Cu privire la populaţia noii provincii în istoriografie există două puncte de vedere principale.

Majoritatea cercetătorilor susţin, cu argumente ştiinţifice solide, că dacii s-au supus romanilor, fiind

apoi romanizaţi la contactul cu limba latină şi cultura imperiului. Un număr mic de autori (în cea mai

mare parte unguri, austrieci) susţin teza dispariţiei populaţiei dacice1.

Procesul de romanizare, definit ca pătrunderea civilizaţiei romane în societatea nou creată, nu s-a

redus la aşezarea coloniştilor. Componenta principală a fost cea lingvistică, întrucât limba latină

acceptată de autohtoni a devenit nu numai limbă oficială, ci şi limba curentă a întregii populaţii.

Romanizarea s-a produs într-un răstimp scurt încât în anul 271 d.H., când administraţia şi armata

romană au început retragerea din aceste locuri, întreg spaţiul daco-roman era romanizat. Rapiditatea

romanizării se explică esenţial prin faptul că cele două civilizaţii erau compatibile şi se aflau în stadii

apropiate. La fel s-a întâmplat şi în vestul Europei, în Gallia şi Spania.

Factorii care au asigurat succesul romanizării au fost următorii:

-organizarea politică - administrativă;

-armata şi organizarea militară;

-coloniştii şi veteranii;

-viaţa economică;

-dreptul roman şi organizarea judiciară;

-viaţa religioasă şi culturală.

Rezultatul romanizării s-a constatat nu numai pe teritoriul efectiv ocupat şi administrat de

reprezentanţii statului roman, ci şi în teritoriile limitrofe locuite de dacii liberi, respectiv dacii mari (în

Maramureş şi partea de nord a Crişanei), de carpi şi de costoboci (Moldova). Limba latină a devenit

limba lor de comunicare, produsele romane au fost imitate, s-au transmis mentalităţi romane în diverse

1 Ptolemeu,Geographia, III, 1 ,57

domenii ale vieţii. Procesul de întrepătrundere s-a definitivat după retragerea armatei şi a administraţiei

romane, când graniţa între provincie şi teritoriile dacilor liberi a dispărut.

Organele centrale şi locale

Organizarea politică administrativă a Daciei Romane a fost iniţiată sub forma unei provincii

imperiale, condusă de un guvernator cu titlul “legatus Augusti propraetore”, care răspunde direct în faţa

împăratului. Purtătorul acestui titlu aparţine nobilimii romane, fiind ales dintre foştii consuli (ordinul

senatorial de rang consular). În această calitate, el avea dreptul de a comanda mai multe legiuni. Fiind

înzestrat cu imperium el exercita prerogative administrative, militare şi judecătoreşti; această

polarizare a puterii era absolut necesară în perioada de început a romanizării1.

În anul 119 d.H. noul împărat Hadrian a împărţit administrativ Dacia în două părţi: Dacia

Superior, cuprinzând partea de nord şi centru şi Dacia Inferior cuprinzând partea de sud. Prima, mai

mare şi mai expusă primejdiilor zonei de graniţă era condusă de un Legatus Augusti propraetore

(totodată comandant al Legiunii XIII Gemina), iar a doua de un praefectus (ulterior de un procurator

prezidial). Aşadar, conducătorul Daciei Superioare era guvernatorul de fapt al întregii Dacii.

Necesităţi administrativ militare l-au determinat pe Hadrian să decidă, înainte de anul 133d.H.,

împărţirea Daciei în trei părţi: Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolisensis. Începând cu anii

167-168 d.H. primele două Dacii se numesc altfel: Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis. Capitalele lor

erau la Apulum, Malva şi Porolisum şi erau conduse de procuratori. În fruntea lor a fost numit un

guvernator suprem “Legatus Augusti propraetore trium Daciarum” fiind guvernator al Daciei Apulensis

cu capitala la Apulum2.

Organele administraţiei centrale erau două: guvernatorul şi adunarea provinciei. Investit cu

“imperium majus” guvernatorul exercita practic toate puterile, fiind conducător al armatei, al

administraţiei şi posesor al dreptului de jus edicendi (dreptul de a edicta). Competenţa jurisdicţională

era identică cu cea pe care o aveau consulii, pretorii, prefectul oraşului şi prefectul praetoriului la

Roma.

Adunarea provinciei (concilium provinciae) formată din reprezentanţi ai aristocraţiei provinciei,

avea atribuţii formale (grija pentru cultul împăratului, ridicarea de monumente şi statui în cinstea

binefăcătorilor provinciei, aducerea de mulţumiri guvernatorului când acesta ieşea din slujbă).

1 M.Macrea, op.,cit.,p. 452 D.Tudor,Istoria României, I, Bucureşti, 1960, p. 345-476

8

La nivel central, administrarea finanţelor provinciei cădea în sarcina procuratorului financiar al

Daciei Superioare (ulterior al Daciei Apulensis) aflat sub ordinul lui Legatus Augusti pro praetore.

Impozitarea se efectua pe baza unor recensăminte care aveau loc din 5 în 5 ani.

Ca şi în cazul altor provincii romane, veniturile proveneau din exploatarea domeniilor publice,

din dările provinciale, din impozitele directe (tributa) care se plăteau pe proprietatea funciară şi pe

clădiri, din impozitele pe persoane (tributa capitis), plătite atât de cetăţenii romani cât şi de peregrini.

Proprietarii care erau impuşi la plata impozitului funciar aveau obligaţia de a da o declaraţie în

care să fie arătată valoarea economică a proprietăţii şi gradului de fertilitate; erau exoneraţi de această

obligaţie proprietari care locuiau în oraşele dotate cu Jus Italicum, deoarece, printr-o ficţiune de drept

se considera că acele pământuri fac parte din solul italic şi deci sunt scutite de impozit.

Impozitele indirecte (vectigalia) se plăteau pe moşteniri, pe vânzarea de mărfuri, pe eliberarea de

sclavi, în general pe circulaţia mărfurilor şi persoanelor.

Din punct de vedere vamal, Dacia era inclusă în circumscripţia Illyricum. Taxele vamale se

plăteau la trecerea frontierelor acestei circumscripţii, la trecerea peste poduri, la intrarea în oraşe.

În ansamblu efectivele romane în Dacia au fost restrânse fiind la nivelul obişnuit în imperiu: din

cele 5 componente ale armatei romane, în Dacia au staţionat trei legiuni, trupe auxiliare (cohorte, ale) şi

trupe neregulate (umeri, vexillationes).

În schimb încă din vremea lui Traian a fost conceput şi construit un sistem eficient de castre,

fortificaţii şi drumuri, cu rolul de a închide direcţiile principale de acces în interiorul provinciei, de a

securiza noile frontiere. Au fost realizate trei feluri de lucrări militare: valuri, castre şi castella. Un val

s-a construit între Someş şi Crişul Repede , pentru a apăra oraşul Porolissum, trei în Banat, trei în

Dobrogea.

Castrele erau construcţii dreptunghiulare din piatră, prevăzute cu porţi şi dispuse pe linii de

apărare care formau aşa numitele limesuri. Astfel de castre au fost ridicate la Germisara, Tibiscum,

Dierna, Micia, Alburnus Major, Pelendava etc. Alături de rolul militar castrul îndeplinea şi un rol

economic, social, polarizând prezenţa umană în zonă.

Castella erau construcţii defensive, restrânse, din piatră, având acelaşi rol ca şi castrele, dar la

dimensiuni mai mici. Şi ele au îndeplinit funcţii agricole, comerciale, sociale. De altfel, multe

localităţi, castre sau castella, unde staţionau efective militare romane au cunoscut o asemenea

dezvoltare economico-socială, încât au devenit municipii.

9

Aşezarea valurilor, limesurilor, castrelor, nu coincidea neapărat cu hotarele provinciei. Unele

depăseau aceste graniţe, având roluri defensive de posturi înaintate. Faptul că au fost construite şi în

teritorii locuite de dacii liberi, atestă progresul romanizării.

Întrucât sistemul de fortificaţii a fost legat de o reţea de drumuri pentru a facilita deplasarea şi

aprovizionarea trupelor, s-a ajuns repede la transformarea reţelei de transport militar în reţea de

circulaţie economică, ca un factor de progres al întregii societăţi.

În Dacia romană, organizarea locală a fost identică cu cea din Imperiu. Aşezările urbane erau de

două feluri: colonii şi municipii. Coloniile se defineau ca centre urbane locuite de cetăţeni romani

având toate drepturile. În Dacia locuitorii erau de regulă foşti ostaşi (veterani) stabiliţi în provincie

după satisfacerea serviciului militar. Ei aveau dreptul de a alege şi de a fi ales (jus sufragii şi jus

honorum).

Municipiile erau aşezări dezvoltate urban ai căror locuitori deţineau mai puţine drepturi decât

locuitorii coloniilor. Ei aveau un statut juridic care îmbina elemente ale statutului cetăţenilor şi

pelegrinilor. Între metropole s-au numărat: Drobeta (din vremea lui Hadrian până sub Septimiu Sever),

Napoca (la fel), Apulum, Romula, Potaissa, (toate acestea au primit apoi titlul de colonia), Porolissum,

Ampelulm, Tibiscum, (numai municipii).

Şi între municipii existau deosebiri unele fiind dotate cu mai multe drepturi decât altele, pentru a

dezvolta concurenţa şi a intensifica procesul de romanizare.

Conducerea coloniilor şi a municipiilor era exercitată de către un consiliu (ordo decurionum),

format din aproximativ 20-50 de consilieri (decurioni). Numărul acestora era stabilit prin actul de

întemeiere a oraşului.

Membrii consiliului erau aleşi din 5 în 5 ani de către magistraţii municipali, dintre cetăţenii

ingenui de peste 25 de ani, având o avere de cel puţin 100.000 sesterţi, care exercitaseră anterior o

magistratuă.

Calitatea de membru al ordo decurionum era considerată o mare cinste şi recompensată cu

privilegii (dreptul de a purta togă cu bandă de purpură, rezervarea locurilor la jocuri şi solemnităţi).

Între obligaţii se aflau: încasarea contribuţiilor impuse de autorităţi, perceperea impozitelor, stabilirea

prestaţiilor, conducerea unor activităţi administrative, rezolvarea problemelor edilitare, asigurarea

obligaţiilor de cult, îndeosebi întreţinerea cultului împăratului. Începând cu sec. III prestigiul acestor

funcţii a slăbit, decurionul fiind, de pildă obligat să garanteze cu averea sa strângerea dărilor.

Ordo decurionum emitea hotărâri obligatorii pentru toate organele din subordine.

10

O altă componentă a structurii de conducere a coloniilor şi municipiilor o formau magistraţii

(duumviri, jure dicundo), aleşi dintre decurioni, cu anumite condiţii de vârstă, avere şi stare socială pe

termen de un an. Prerogativele lor erau în primul rând judecătoreşti. Competenţa judecătorească era

diferită de la un oraş la altul, în funcţie de suma stabilită drept limită în contencios. În plus, magistraţii

aveau şi o competenţă numită graţioasă, care consta în numiri de tutori, eliberări de sclavi etc.

Capcitatea lor de a-şi impune hotărârile consta în aplicarea de amenzi şi luarea în gaj a unor bunuri din

patrimoniul cetăţenilor încriminaţi.

Prerogativele executive ale magistraţilor constau în prezidarea alegerilor municipale, arendarea

de proprietăţi comunale, adjudecarea de lucrări publice, controlul gestiunii financiare a oraşului,

organizarea de serbări.

O altă categorie de magistraţi, edilii şi questorii, avea un loc inferior în ierarhia organelor locale.

Primii se îngrijeau de problemele edilitare precum poliţia pieţelor, aprovizionarea, întreţinerea

clădirilor publice. Questorii se îngrijeau de administrarea altor bunuri şi a finanţelor oraşelor.

În subordinea magistraţilor se aflau alţi slujbaşi, cu răspunderi de mai mică importanţă, limitate.

Unele oraşe aveau acces la sprijinul câte unei personalităţi sus-puse care îndeplineau rolul de

patron în probleme dificile, ce depăşeau posibilităţile oraşului (defensores). Cunoaştem numele unui

patron al Sarmisegetuzei – Claudius Tiberius Fronto, care era chiar guvernator al provinciei.

În structura ierarhică a oraşelor se afla şi ordo augustalis care se îngrijea de întreţinerea cultului

împăratului şi al Romei.

Populaţia rurală locuia în două tipuri de aşezări: pagi şi vici. Majoritatea locuitorilor au fost

autohtonii daci, dar cu timpul s-au aşezat şi colonişti romani. Unele sate s-au numit pagi, altele vici.

Pagi erau satele aflate pe teritoriile dependente de colonii, conduse de praefectus care era şi membru al

consiliului oraşului respectiv. Vici se numeau satele care nu se aflau sub jurisdicţia vreunei localităţi

urbane. Erau conduse de unul sau doi magister, ajutat de questor în probleme financiare şi de un ordo

(consiliu). Unele vici, formate din iniţiativa unui colonist care se aşeza pe un loc cu familia şi neamul

său purtau numele aceluia, de pildă vicus Clementianensis, vicus Casianum, vicus Petra. Magister erau

fie aleşi de săteni, fie numiţi de autorităţile provinciei.

Satele care şi-au păstrat organizarea veche de obşte se numeau stationes.

Cercetările arheologice au pus în lumină, până acum, urmele a circa 400 de sate din epoca

romană, ceea ce reprezintă numai o parte din numărul total.

11

1.1.4 Organizarea prestatală in perioada sec. III-XIV

Obştea sătească, nucleul social – politic al romanităţii

Sinteza daco-romană începută în anul 106 a avut drept rezultat formarea unui nou popor în

spaţiul carpato-danubian-pontic, poporul român. În perioada cât a stăpânit Dacia statul roman a folosit

toate mijloacele de care dispunea pentru a asigura romanizarea teritoriului ocupat. Procesul a continuat

şi după anul 271 când administraţia şi armatele romane s-au retras la sudul Dunării. Împăratul Aurelian

a considerat probabil că fluviul Dunărea ar fi un obstacol natural în faţa migraţiilor unor populaţii care

atacau frecvent graniţele imperiului.

Plecarea administraţiei şi legiunilor romane nu a însemnat însă retragerea locuitorilor dintr-un

pământ care oferea mari resurse de hrană şi adăpost şi care nu resimţeau nici un pericol iminent.

Pătrunderile migratorilor erau limitate la grupuri cu un nivel de organizare inferior şi care aveau nevoie

de ajutorul autohtonilor pentru a se deplasa mai departe. Este adevărat însă că locuitorii oraşelor

romane din Dacia şi-au părăsit treptat locuinţele, pentru că aşezările urbane, nemaifiind apărate de forţa

armată erau acum ţinta preferată a incursiunilor de pradă ale migratorilor.

Acest lucru nu s-a întâmplat imediat. Descoperiri arheologice la Sarmisegetuza, Potaissa,

Napoca, Apulum au arătat că aceste oraşe au fost locuite şi în secolele IV – V, iar Drobeta s-a aflat sub

administraţia Imperiului Roman de Răsărit şi în secolul VI. În aceste oraşe s-au găsit unelte, arme,

monede, sarcofage şi necropole romane de după 271. La Sarmisegetuza amfiteatrul a fost blocat în scop

de apărare cu pietre mari încă în sec. III. Oraşele s-au ruralizat treptat, iar odată cu invazia hunilor au

fost părăsite. Numele lor s-au pierdut, dar tradiţia romană şi denumirile funcţiilor administrative s-au

transmis odată cu locuitorii în mediul rural.

Mai întâi au venit ostrogoţii, vizigoţii (295) şi hunii (376). Au urmat gepizii (454), avarii (567),

apoi slavii (sec. VII). Din regiunile răsăritene străbătute de fluviul Volga au trecut spre sud prin

Dobrogea, bulgarii. Ulterior au venit pecenegii şi cumanii, care s-au răspândit în toată Europa de

răsărit. În secolul IX au venit ungurii iar în secolul XIII tătarii.

Doar două din aceste pătrunderi au avut un caracter prin excelenţă violent – cele ale hunilor şi ale

tătarilor. De altfel goţii, primii migratori, au luat în stăpânire părţi din Dacia în calitate de federaţi

(aliaţi) ai Imperiului Roman.

Este evident însă că trecerea lor a perturbat în mare măsură cursul vieţii populaţiei locale, a cărei

prezenţă este demonstrată de descoperirile arheologice şi de izvoarele scrise. Faptul că aceste ultime

izvoare lipsesc pentru anumite perioade sau sunt puţine nu constituie un argument în susţinerea

discontinuităţii. Lacunele se explică prin dispariţia treptată a vieţii urbane, locuitorii aşezându-se în 12

mediul rural. Ori, “numai în condiţiile vieţii urbane s-ar fi putut dezvolta o activitate literar-istorică;

populaţia locală, redusă la o viaţă rurală, neacţionând împotriva imperiului (Bizantin, n.n) nu putea fi

prezentă în izvoarele romane şi bizantine decât foarte rar şi ocazional, cuprinsă în relatările de ordin

militar şi diplomatic.”

Forma esenţială de organizare economică, socială şi politică a autohtonilor a fost obştea

teritorială, de factură dacică. Acest tip de obşte este diferit de obştea gentilică, inferioară ca grad de

dezvoltare, specifică slavilor şi germanilor. Că obştea românească este continuatoarea legitimă a obştii

geto-dace rezultă şi din terminologia specifică. Cuvintele vatră, cătun, moş, moşnean, răzeş, sunt de

origine geto-dacă; cuvintele gintă şi sat sunt de origine latină. Cercetările arheologice au validat această

teză.

Cel mai important rol al obştii a fost cel economic1. Din nou, termenii care definesc uneltele,

obiectele cu diferite întrebuinţări, procedeele de muncă, produsele arată continuitatea şi vechimea

românilor pe pământul strămoşilor lor. În calitate de plugari, lucrându-şi proprietatea transmisă ereditar

au folosit aratru (plugul) au măcinat la moara de apă romană unde au făcut farina (făină), au cultivat

viţa de vie (vitis) şi legume (aproape toate numele acestora sunt latine) au crescut animale (oaie,

berbec, miel, lapte, caş, staul sunt latine), stână, căciulă, ţarc (sunt dacice), au continuat şi s-au

dezvoltat meşteşugurile (fier – ferrum, cărbune-carbonis, foale-foles, foarfece-forfex) etc.

Peste tot unde au locuit românii, obştile săteşti au avut funcţii economice, administrative, politice,

militare: asigurarea desfăşurării normale a vieţii economice şi religioase, menţinerea ordinii, executarea

unor lucrări de interes obştesc, apărarea teritoriului, reglementarea raporturilor cu autoritatea

exterioară, fie cea autohtonă (de pildă statul în evul mediu) fie străină, precum cea a migratorilor.

Din punct de vedere social obştea era formată din grupuri de familii care se considerau

descendente dintr-un moş. Legăturile dintre membrii obştii teritoriale (săteşti) nu sunt însă predominant

familiale, de rudenie, ci predominant economice. Este o îmbinare a acestor doi factori, cel economic

având caracter de conţinut în matricea naturală a rudeniei.

Trăsăturile obştii săteşti româneşti – această celulă fundamentală a istoriei societăţii româneşti –

au fost următoarele:

Obştile au fost atât de bine organizate economic, social şi militar, au fost atât de adaptate

condiţiilor naturale, încât au rezistat cu succes nu numai perioadei migraţiilor, ci în tot evul mediu, în

perioada modernă, până la jumătatea secolului XX (în zone precum Vrancea, Gorj, Câmpulung

Moldovenesc, Maramureş). Din acest adevăr rezultă şi concluzia că nu poate fi acceptată teza retragerii

1 P.P. Panaitescu, Obştea ţărănească, 1964, p. 50.13

precipitate şi masive a locuitorilor daco-romani în munţi şi păduri. Cercetările arheologice precum şi

continuitatea terminologică în economie şi organizarea socială nu indică o întrerupere de durată a vieţii

cotidiene. Prin aceasta obştea sătească românească este un puternic argument al continuităţii.

În obşte a funcţionat mereu principiul transmiterii ereditare a proprietăţii funciare private.

Obştea era băştinasă prin totalitatea membrilor ei.

Obştea avea un caracter gerontocratic.

Structura politică-administrativă a obştii s-a aşezat pe principiile solidarităţii şi autoadministrării.

Continuând tradiţii gentilice, obştea sătească a avut drept organ cu competenţă generală adunarea

megieşilor, iar ca organ legislativ şi judiciar sfatul oamenilor buni şi bătrâni. Un al treilea organ a avut

caracter militar şi judiciar – juzii – însărcinaţi cu paza, apărarea obştii de forţe străine, păstrarea ordinii

interne. Juzii aveau şi dreptul de judecată.

Răspunderea penală în obşte; proceduri de judecată.

Fără îndoială, răspunderea pentru fapte personale care dăunează altora este deosebită în obşte

comparativ cu răspunderea codificată în legi promovate de stat. Soluţiile aplicate în obşte pentru fapte

rezultate din conflicte între membrii acesteia s-au inspirat atât din portofoliul tradiţiilor obştei geto-

dace, cât şi din tradiţiile formate în perioada Daciei romane, având drept reper dreptul roman. La

acestea s-au adăugat normele cu caracter moral codificate în Biblie şi promovate de biserica creştin

ortodoxă apărţinătoare de Patriarhia din Constantinopol. Infracţiunile obişnuite în obşte erau cele care

aveau drept obiect familia şi proprietatea. În primul caz, competenţa aparţine familiei respective pentru

majoritatea faptelor, obştea fiind implicată prin “sfatul oamenilor buni şi bătrâni” să întărească actul de

judecată şi sentinţa. Sancţiunile erau morale, materiale, fizice. Numai în cazuri extreme era aplicată

pedeapsa alungării din familie, din obşte sau moartea. Pedepse inspirate din legea talionului s-au

menţinut în tot evul mediu.

În cazurile de încălcare sau afectare a proprietăţii se formulau nu numai pedepse morale sau

fizice, ci şi măsuri materiale, reparatorii.

Instanţele nu erau specializate fiind aceleaşi pentru cauze civile sau cauze penale: judele şi “sfatul

oamenilor buni şi bătrâni”. Această ultimă instanţă nu se implica în cazuri mărunte, având totuşi

competenţă generală.

Probele folosite în faţa instanţelor constau în: dovezi materiale, conjurătorii (chemaţi să depună

mărturie) şi “jurământul cu brazda”. Ulterior această ultimă modalitate s-a restrâns şi a dispărut.

14

Forme de organizare prestatală: ţări, cnezate, voievodate, câmpuri, cobâle.

Ca formă de organizare socială, obştea a reprezentat un cadru deosebit de solid de păstrare a

tradiţiilor, de conservare a limbii şi culturii, de apărare în faţa primejdiilor externe. Extraordinara sa

longevitate de-a lungul vremurilor confirmă raţionalitatea principiilor pe baza cărora s-a constituit.

Totuşi caracterul său puternic conservator nu a împiedicat evoluţia unor elemente componente

spre alte forme de existenţă. Dreptul membrilor obştei la proprietatea privată a asigurat posibilităţi de

diferenţiere în avuţie, putere şi statut social. Cei care au izbutit să acumuleze bunuri materiale, pământ,

prerogative în obşte au ieşit treptat din chinga relaţiilor de grup, asumându-şi roluri politice mai

importante într-o nouă formă de agregare: uniunea de obşti. Apariţia acesteia se explică mai ales prin

creşterea populaţiei, a puterii economice şi prin nevoia de apărare a unor comunităţi mai mari şi mai

bogate, deci mai bine motivate.

Întinsă pe o suprafaţă mult mai mare, uniunea de obşti nu mai putea funcţiona exact ca o obşte.

De pildă, membrii sfaturilor oamenilor buni şi bătrâni din mai multe sate nu se pot aduna cu atâta

uşurinţă. Rolul principal revine de acum, pe toate planurile celui ales să conducă militar uniunea.

Acesta este cneazul, apoi voevodul. Iniţial este ales, apoi îşi transmite funcţia ereditar, pentru că cel

mai bun succesor era de regulă cel crescut de el însuşi.

Numele dat în documente sau studii acestor uniuni este diferit de la o regiune la alta. Marele

istoric Nicolae Iorga le-a numit “romanii populare”, pornind de la similitudini cu comunităţi din

Occidentul latin. Aceste “romanii” s-au închegat prin gruparea acelor obşti săteşti aşezate pe văile unor

râuri, în depresiuni montane sau în spaţii neîmpădurite din Câmpia Română. Aparent motivul pare a fi

de ordin geografic, în realitate este de ordin politic şi economic, căci locuitorii unor spaţii delimitate au

interese comune. Unii şi-au denumit uniunile şi teritoriul lor cu cuvântul “ţara”, cuvânt latin derivat din

“terra” – pământ. În interiorul arcului carpatic documente scrise au menţionat Ţara Făgăraşului, Ţara

Amlaşului, Ţara Haţegului, Ţara Zarandului, Ţara Maramureşului, Ţara Sălajului, Ţara Bârsei; la

răsărit de Carpaţi Ţara Bolohovenilor, Ţara Brodnicilor, Ţara Bârladului, Ţara Sepeniţului.

Indiferent de nume aceste formaţiuni au trăsături comune. În primul rând ele sunt nuclee politice

şi militare ale unei organizări superioare celei locale, de obşte; în ele rolul principal nu-l mai are

adunarea megieşilor sau sfatul celor buni şi bătrâni, ci cneazul sau voievodul ajutat de oamenii săi şi

sprijinit de celelalte elemente înstărite. În această perioadă are loc procesul apariţiei unui nou tip de

15

relaţii sociale, relaţii feudale. Elementul central al noilor structuri va fi feudul, marea proprietate a unui

“potentas”, care-şi revendică rolul în primul rând din serviciile sale militare.

Aceeaşi factori au asigurat agregarea formelor mai simple de până acum, au făcut ca formaţiunile

prestatale să se consolideze, să se apropie şi în cele din urmă să fuzioneze în cadrul organizării de stat,

atunci când vor fi împlinite condiţiile necesare de ordin economic, social şi politic.

1.1.5 Formarea statelor feudale româneşti

Formarea voievodatului Transilvania. Colonizările

A doua jumătate a mileniului întâi după Hristos a cunoscut, în întreaga Europă, procesul de

unificare a formaţiunilor prestatale în teritoriile care apaţinuseră Imperiului Roman, sau de configurare

statală a populaţiilor care aparţinuseră Imperiului Roman, sau de configurare statală a populaţiilor până

atunci migratoare aşezate în zonele romanizate sau înafara acestora. Firesc, uniunile de obşti, cnezatele,

voievodatele, ţările româneşti din interiorul şi din exteriorul arcului carpatic au urmat acelaşi drum, în

condiţiile dificile create prin migraţiile slavilor şi bulgarilor.

La sfârşitul secolului al IX-lea o altă populaţie s-a aşezat definitiv în Europa – ungurii

(maghiarii). Originari din Asia (regiunea munţilor Altai) ei au urmat calea altor populaţii de neam

turcic, ajungând pe la anul 889 în “Atelkuz” (ţara dintre râuri, între Nistru şi Prut)1. După ce la anul 896

susţin lupte cu românii şi slavii, pătrund în Câmpia Panonică (cândva provincia romană Pannonia), de

unde lansează expediţii de pradă în teritoriile locuite de germani. Înfrânţi de aceştia în anul 955 se

orientează spre răsărit, atacând ducatul lui Salanus (locuit de “vlahi” sau “păstorii romanilor”) aflat

între Tisa şi Dunărea mijlocie.

Spre sfârşitul secolului al X-lea ungurii au atacat voievodatul lui Glad însă fără succes, încât

individualitatea formaţiunii româneşti s-a menţinut şi după anul 1000, sub un urmaş al lui Glad, numit

Ahtum.

În anii 906-907 ungurii şi secuii, populaţie care li s-a ataşat au atacat voievodatul condus de

Menumorut. După 13 zile de luptă s-a ajuns la o soluţie de compromis, fiica lui Menumorut

căsătorindu-se cu fiul lui Arpad, conducătorul ungurilor. Voievodatul şi-a continuat existenţa.

Aceste atacuri au reprezentat o primă etapă a pătrunderii maghiare încheiată indecis, fiindcă

grupurile respective s-au retras în cea mai mare parte în Câmpia Panonică. Faptul este explicabil prin

1 Şt. Pascu, Voievodatul ...,vol. I, P. 97 ,9816

însăşi stadiul şi structura lor de păstori încă nomazi, cu organizare tribală, opusă dispersării în

colectivităţi sedentare, agricole.

O a doua etapă a început după 1001, sub conducerea regelui Ştefan I care a aderat împreună cu

supuşii săi, la catolicism. De această dată, forţei statale a regatului ungar i s-a adăugat forţa

considerabilă a Bisericii catolice, interesată să convertească populaţia autohtonă ortodoxă.

Din descrierea “Viaţa sfântului Gerard” cunoaştem unele aspecte ale confruntării dintre regele

ungar şi Ahtum. Formaţiunea acestuia era puternică din punct de vedere economic, legitimă din punct

de vedere politic (voievodul aflându-se în continuitate dinastică) având atribute statale precum dreptul

de a fixa şi încasa taxe vamale, de a purta o politică externă proprie. În lupta care a avut loc, Ahtum a

fost ucis. Teritoriul voievodatului a fost cucerit de regele ungar.

În acelaşi sens s-au desfăşurat lucrurile şi cu voievodatul condus altă dată de Gelu, acum de Gyla

cel Tânăr. În documente este numit “principat foarte întins şi foarte bogat” (“latissium et

opulentissium”), un “regnum”.

În interiorul voievodatului Transilvaniei au continuat să existe cnezate, ţări şi districte româneşti,

împreună cu comitatele înfiinţate de unguri. Pe seama populaţiei locale, în virtutea dreptului

cuceritorului (considerat în epocă prioritar în raport cu dreptul primului ocupant) căpeteniile militare

politice şi religioase ale ungurilor au primit pământuri, au format domenii. Cum raportul demografic le

era net dezavantajos regii Ungariei au iniţiat o politică de colonizări. Primii aşezaţi în acest sistem au

fost secuii, aliaţii de avangardă şi ariergardă, mai întâi în Bihor, apoi în Bazinul Târnavelor, apoi în

zona de sud-este a Carpaţilor răsăriteni. Aici ei au primit dreptul de a se organiza de sine stătător.

În pofida eforturilor statului ungar şi nobilimii maghiare de a încorpora Transilvania şi a asimila

populaţia autohtonă, acest străvechi pământ românesc şi-a păstrat individualitatea. Formaţiunile politice

româneşti n-au mai putut crea un stat, însă au rezistat în modalităţi specifice de-a lungul secolelor.

Această parte a vechii Dacii si-a păstrat caracterul românesc. Menirea de a forma state româneşti

feudale, independente, a revenit românilor din regiunile extracarpatice.

Formarea statului feudal Ţara Românească

Acumulările economice, demografice, sociale, culturale, realizate în primele secole ale celui de-al

doilea mileniu au determinat un adevărat salt pe plan politic: în locul cnezatelor şi voievodatelor de mai

înainte, cu suprafaţă redusă, cu mijloace financiare şi putere militară în consecinţă, apar formaţiuni

teritoriale însemnate care ating, în foarte scurtă vreme, hotare naturale: Carpaţii meridionali şi Dunărea

pentru Ţara Românească, Carpaţii Orientali, Dunărea, Marea Neagră şi Nistrul pentru Moldova.

17

Saltul la care ne referim nu a însemnat pur şi simplu transformarea acestor formaţiuni prestatale

în stat, ci agregarea lor prin mijloace paşnice şi poate militare după cerinţele relaţiilor politice şi

juridice pe care le presupunea noul model de organizare a societăţii – modelul feudal. Factorii care au

împins societatea spre acest pas au fost cel puţin următorii:

Creşterea demografică, care chiar în lipsa dezvoltării economice aduce totdeauna o complicare

a relaţiilor între oameni, un spor de tensiune care necesită organe şi persoane în stare să aplaneze

conflicte, să apere comunitatea cu creşterea economică. Documente din secolul XIV şi secolele

următoare atestă prezenţa a numeroase lanţuri de sate, mai ales de-a lungul râurilor. În prima jumătate a

secolului, în Ţara Românească erau între două şi trei mii de sate, la fel în Moldova.

Dezvoltarea economică în mai multe planuri : agricol, al creşterii animalelor, al meşteşugurilor.

Cercetările arheologice au evidenţiat multe aşezări unde se practicau toate ocupaţiile specifice evului

mediu. Un izvor scris, Diploma cavalerilor ioaniţi, emisă de regele Ungariei Bela al IV-lea la 2 iulie

1247, menţionează veniturile aduse de locuitorii Olteniei şi Munteniei. Unele foloase şi venituri urmau

să se împartă între rege şi cavaleri, altele urmau să revină acestora din urmă.

Într-un mare număr de aşezări au fost descoperite cuptoare de redus minereul de fier, a fost

atestată folosirea războiului de ţesut orizontal, utilizarea forţei hidraulice, producerea ceramicii

smălţuite generalizarea roţii olarului cu turaţie rapidă.

Consolidarea clasei feudale. Documentele îi numesc “majores terrae” (mai marii pământului)

în Ţara Românească sau “potentes illarum partium” (puternicii acelor părţi) în Moldova. Ei sunt

fruntaşii satelor, cnezi, juzi, voievozi care deţin pământuri, turme de animale, case, acareturi. Fiind

proprietari pe mari averi, ei sunt interesaţi în reglementarea politică şi juridică a stării de fapt,

contribuind efectiv la constituirea statului.

Afirmarea politică a unor cnezate şi voievodate formate prin reunirea mai multor uniuni de

obşti. Diploma cavalerilor ioaniţi menţiona, la mijlocul secolului XIII, următoarele formaţiuni: Ţara

Severinului, Ţara lui Litovoi, Ţara lui Seneslau, cnezatul lui Ioan, cnezatul lui Vâlc (Farcaş). Prin

dimensiuni, puterea economică şi rolul jucat, ele au acţionat ca forţe prestatale, opuse regatului

Ungariei.

Conjunctura internaţională favorabilă a fost un alt factor de propulsie în direcţia constituirii

statului, căci dificultăţile cu care s-a confruntat regatul ungar la începutul secolului XIV, coroborate cu

amintirea marilor pierderi suferite în vremea invaziei tătare au creat, în regiunile extracarpatice,

condiţii prielnice operei de organizare statală.

18

Odată realizate aceste premize, mai era nevoie să apară o personalitate polarizatoare, în stare să

adune în jurul său forţele risipite, să le organizeze şi coordoneze. El nu putea fi decât un voievod, un

conducător militar şi politic al uneia dintre formaţiunile prestatale puternice. Primul a fost Litovoi,

voievod în Valea Jiului şi Ţara Haţegului care se opune cu o forţă armată proprie regelui ungar în

perioada 1272-1277. După dispariţia sa Ţara Haţegului a fost ocupată de unguri.

A doua încercare este învăluită în legendă; a avut loc la 1290 când Negru Vodă, voievod de

dincolo de munţi, din Făgăraş, a “descălecat” în ţinutul condus mai înainte de Seneslau, la Câmpulung

şi Curtea de Argeş. Se pare că, cu acest prilej, neamul Basarabilor şi alţi boieri “de peste Olt” i s-au

închinat.

A treia încercare, pe la începutul secolului XIV a fost reuşită, căci se făcuseră paşi decisivi pe

acest drum. Dacă până în acest moment iniţiativa au avut-o forţele politice din dreapta Oltului, de acum

iniţiativa a trecut în mâinile forţelor din stânga Oltului, a voievozilor de la Argeş. Cum acţiunea lor era

îndreptată împotriva regilor Ungariei (care insistau asupra pretenţiilor lor de suzeranitate) li s-au

alăturat şi românii din Făgăraş. Nu este exclus ca primul pas să-l fi făcut Tichomir, tatăl lui Basarab

(filium Tochomery). Conjunctura era propice căci regatul Ungariei se afla în criză după moartea lui

Andrei al II-lea până în 1308 când se instaurează dinastia de Anjou. Probabil la 1310 Basarab a reuşit

să-şi impună domnia şi să fie recunoscut de alţi cnezi şi voievozi. La 1317 Carol Robert a recunoscut

aluziv titlul lui Basarab. În 1324 un document din cancelaria ungară îl numeşte pe Basarab drept

“voievodul nostru transalpin”. Exprimarea indică cu destulă claritate faptul că Basarab era socotit

stăpân peste teritoriul extracarpatic din sud. O astfel de poziţie nu se putea obţine decât prin unificarea

formaţiunilor prestatale existente. Cuvintele “voievodul nostru” arată că între cei doi exista o relaţie de

tip senior – vasal.

În septembrie 1330 o oaste ungară condusă de regele Carol Robert d’Anjou a pătruns în Ţara

Românească pe la Severin cu scopul de a-l înlocui pe Basarab. Domnul român a încercat să evite

războiul oferind suma de 7000 de mărci de argint. Regele nu a luat în considerare propunerea,

continuând marşul spre Curtea de Argeş. Tactica adoptată de Basarab (hărţuiri, ambuscade, pustiirea

teritoriului) l-a determinat pe Carol Robert să renunţe şi să se retragă spre Transilvania pe alt drum. De

această dată, domnul român a preluat iniţiativa; defileul muntos pe unde urma să se retragă oastea

ungară a fost pregătit corespunzător. Izvorul istoric Chronicum Pictum Vindobonense a relatat cu

amănunte lupta (care a durat 4 zile între 9-12 noiembrie 1330) care s-a transformat într-un dezastru

pentru oastea ungară.

19

Formarea statului feudal Moldova

În spaţiul geografic cuprins între Carpaţii răsăriteni, Bug şi Nistru evoluţia neamului românesc a

cunoscut (până la anul 1241) noi progrese de ordin economic, social şi politic concretizate în creşterea

demografică şi consolidarea formaţiunilor prestatale de genul ţărilor, voievodatelor, câmpulungurilor,

cobâlelor. Documente externe le menţionează ca aparţinând volohilor, vlahilor, blachilor, adică

românilor1.

După 1241 starea politică şi economică a românilor a fost marcată de invazia tătară, apoi de

aşezarea lor în regiunea de la nordul Mării Negre, Crimeea şi teritoriile din jur. Faptul că tătarii erau

atunci o populaţie de crescători de animale într-un stadiu inferior de dezvoltare a pus o pecete puternică

asupra raporturilor lor cu populaţia autohtonă. Puternici din punct de vedere militar, tătarii au impus

românilor plata unor tributuri apăsătoare în principal în produse agricole. Cel mai grav efect a constat

însă în lipsa de securitate a producţiei şi comerţului, încât dezvoltarea generală a regiunii a fost frânată.

Totuşi formaţiunile româneşti au continuat să-şi afirme identitatea aşa cum o demonstrează

cercetările arheologice şi izvoarele scrise. La anul 1247 un călugăr franciscan, călător prin aceste

ţinuturi, menţiona că a întâlnit doi “duci” (dux) numiţi “Roman” şi “Olaha” ale căror stăpâniri se aflau

pe drumul de întoarcere de la Hanul tătarilor.

Între 1307-1308 exista o ţară a românilor în partea de nord a Moldovei, aşa cum rezultă din

episodul relatat în “Cronica ritmată a lui Ottokar de Styria”; pe la 1326 fiinţa un voievodat românesc în

nordul Moldovei, după cum lasă să se înţeleagă cronica polonă a lui Ian Dlugosz şi tot atunci se

formase un centru de voievodat la Suceava, aşa cum arată cercetările arheologice. În acest context,

ilustrat prin prezenţa indiscutabilă a românilor, a avut loc în anul 1324 o primă campanie ungară

împotriva tătarilor.

Primul conducător al mărcii a fost Dragoş, voievod român din Maramureş. El poate fi socotit

întemeietor al statului Moldovei şi al dinastiei, căci după moarte, în 1355, i-a luat locul fiul său Sas;

după 4 ani a urmat fiul acestuia Balc.

În anul 1359 voievodul Bogdan, însoţit de oştenii săi a trecut în Moldova, Balc fiind alungat de

locuitori. Regele ungur i-a oferit acestuia moşiile confiscate de la Bogdan, iniţiind totodată expediţii în

Moldova pentru a-şi restaura stăpânirea. Toate încercările sale au eşuat. Prin donaţia făcută lui Balc,

regele recunoştea imposibilitatea restabilirii situaţiei anterioare.

Din acest moment statul feudal Moldova este nu numai întemeiat, ci şi independent, o forţă de

sine stătătoare în această parte a lumii.

1 N.Iorga, Studii asupra evului mediu românesc, Ed. Şt. şi Enc., 1984, p. 8620

1.1.6 Organizarea de stat a Transilvaniei în epoca Voievodatului

Structura socială, politică şi administrativă; voievodatul; instituţiile centrale

Structura politică şi administrativă a Transilvaniei în evul mediu s-a constituit şi a evoluat, în

bună măsură, în raport cu viaţa economică, cu ierarhia socială, cu poziţia acestui teritoriu faţă de statele

vecine1.

Principala ramură a economiei a fost agricultura, la fel ca în celelalte două ţări româneşti, dar,

spre deosebire de acestea, aici meşteşugurile, comerţul şi viaţa urbană au avut un loc mult mai

important. Îndeosebi oraşele locuite de saşi, Sibiu, Braşov, Bistriţa, Sighişoara, Mediaş s-au constituit

ca centre de producţie meşteşugărească în stare de alimenteze cu unelte, arme, produse specifice nu

numai Transilvania ca atare, ci şi celelalte două ţări româneşti.

Ierarhia socială s-a cristalizat în Transilvania înainte de sosirea primelor grupuri de unguri, în

secolul al X-lea. În documentele cancelariei maghiare sunt menţionaţi cnezi, voievozi şi juzi; ei erau

grupaţi în marea nobilime şi mica nobilime. Odată cu pătrunderea ungară, capii militari ai cuceritorilor

au primit privilegii din partea regatului ungar intrând în conflict cu nobilii români (boierii) atât pe plan

economic – pentru stăpânirea pământurilor – cât şi pe plan confesional – unii fiind catolici, alţii

ortodocşi. Beneficiind de sprijinul aparatului de stat regal, nobilii unguri au acţionat pentru anihilarea

marii nobilimi româneşti. Dacă în Dieta din anul 1291 nobilii români sunt menţionaţi alături de nobilii

maghiari, la fel în Dieta din anul 1355, după aceea ei nu mai apar. În anul 1366 regele Ladislau a

condiţionat recunoaşterea calităţii de nobil de apartenenţa persoanei respective la catolicism. Din

motive economice şi sociale, mulţi nobili români au acceptat condiţia.

Marea nobilime maghiară, în cvasimajoritate era formată din baroni şi conţi (numiţi şi magnaţi

sau nemeşi) posesori de mari domenii, castele, curţi fortificate. Unii beneficiau de imunităţi, ca şi

mănăstirile catolice. Instituţia imunităţii consta în dreptul nobilului de a exercita pe domeniul său

prerogativele administrative, fiscale şi judiciare ale statului, putând interzice reprezentanţilor statului

intrarea pe domenii; totodată ţăranii dependenţi de pe domeniul respectiv erau scutiţi de dări şi alte

obligaţii către stat. În schimb nobilul respectiv trebuia să fie credincios regelui în virtutea dreptului

acestuia de “dominium eminens” (de stăpân superior al întregului teritoriu al ţării), sub forma relaţiei

de suzeranitate – vasalitate.

1 R. Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul, Bucureşti, 196521

Tot din rândurile marii nobilimi făceau parte şi marii prelaţi ai Bisericii catolice – nobilimea

ecleziastică.

Mica nobilime era formată din acei nobili care având putere economică şi titluri inferioare, se

aflau în dependenţă de marii nobili. Intrau în această categorie acele persoane care fuseseră înnobilate

de regii Ungariei pentru fapte de arme, servicii militare, precum şi comandanţii secuilor şi voievozii

români conducători de ţări, cnezii români conducători de uniuni de obşti săteşti. Şi ei exercitau unele

prerogative ale statului pe pământul lor1.

Cnezii se clasificau în două categorii: cnezii obişnuiţi (“communis kenezis”) şi cnezii confirmaţi

de rege, aceştia din urmă având dreptul cnezial ereditar.Toţi nobilii beneficiau de anumite privilegii în

raport cu celelalte stări sociale. Felul şi cuantumul lor erau diferite de la o regiune la alta.

Categoria socială a ţăranilor liberi era formată din stăpâni de pământ, membrii ai obştilor săteşti.

Se confundau adesea cu cnezii. Ei nu aveau obligaţii decât către stat şi Biserică.

Polarizarea socială s-a accentuat şi în rândurile populaţiilor colonizate precum secuii. Aceştia s-

au diferenţiat în pături deosebite: fruntaşii (seniores, primores), călăreţii (primipli) şi poporul de rând

(pixidarii). Saşii aşezaţi mai ales în oraşe şi cetăţi organizate după dreptul saxon în “Universitatis

saxorum” au evitat în mare măsură diferenţierea adâncă între fruntaşi şi cei de rând. Ţăranii saşi având

pământuri în scaunele săseşti şi-au păstrat libertatea, dar cei aflători în comitate au căzut în iobăgie ca

şi ţăranii români sau maghiari dealtfel.

Din punct de vedere documentar, voievodatul, ca formă de organizare politică-administrativă a

Transilvaniei a cuprins perioada (1176-1541). Numirea unui Leustachius (Eustatie) Leustachius

woywoda Transilvanie atestă prestigiul pe care-l avea atunci instituţia autohtonă românească, a

voievodatului, care de altfel îşi continuă evoluţia istorică şi sub formă locală, alături de ţări şi cnezate.

În exercitarea atribuţiilor sale voievodul se sprijinea pe un aparat administrativ-politic format din

vicevoievod (numit de el însuşi), notarul voievodal (şef al cancelariei), judele curţii voievodale şi

comiţii comitatelor.

Practic, voievodul uza de următoarele prerogative:

a) dreptul de a comanda armata recrutată în voievodat;

b) dreptul de a convoca şi conduce lucrările congregaţiilor generale;

c) dreptul de a reprezenta regele Ungariei şi a administra averile din voievodat ale acestuia

(reţinând 1/3 din venituri);

d) drepturi jurisdicţionale.

1 I.A.Pop, Mărturii documentare privind adunările cneziale ca instituţii româneşti din Transilvania în veacurile XIV-XV, Revista de istorie ,34, 1981, 11, 2098

22

Instituţiile centrale configurate înafara autorităţii directe a voievodului au fost: 1) adunarea generală

a nobililor; 2) congregaţiile generale.

Prima instituţie este amintită mai întâi la anul 1288; era organizată similar cu Dieta Ungariei.

Membrii ei se întruneau periodic, dar şi la nevoie, având îndeosebi atribuţii judecătoreşti. Exprima

interesele nobilimii maghiare, ale stărilor superioare ale celorlalte naţiuni inclusiv ale românilor după

cum arată documente din 1291 şi 1355 menţionate mai sus. Politica antiromânească legiferată prin

diplomele regale din 1366 a dus la diminuarea rândurilor nobilimii româneşti şi apoi la eliminarea

românilor din această instituţie încă la începutul secolului al XIV-lea.

A doua instituţie din care românii nu mai fac parte, a căpătat formă plenară după încheierea

alianţei celor trei naţiuni în Unio Trium Nationum (unguri, saşi, secui) la 1437, din instituţiile mai

vechi ale adunărilor obşteşti, având mai ales atribuţii economice, administrative, judiciare.

Adunările reprezentanţilor naţiunilor privilegiate purtau titlul de Dieta Congregatio generalis,

trium partium. Între altele această structură aviza acele acte legislative ale Dietei Ungariei care puteau

fi aplicate în Transilvania. Uneori aceste adunări se întruneau separat pe naţiuni: secuii la Odorhei, saşii

la Sibiu dar numai cei care locuiau în scaunele sau districtele respective.

Un exemplu de act legislativ adoptat de congregaţiile generale este hotărârea din 1514 prin care

rusticii (ţăranii dependenţi) au fost aduşi la veşnică aservire, fără dreptul de strămutare.

Instituţiile locale – organizarea administrativ-teritorială

Românii, cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, şi-au păstrat în mare măsură formele lor de

organizare, cnezatele şi voievodatele. Au apărut însă şi forme noi – districtele care cuprindeau un

număr de cnezate şi voievodate, conduse de cnezi, voievozi şi juzi. Cele mai multe districte au fiinţat în

regiunile de margine ale Transilvaniei, flancate de cetăţi regale faţă de care aveau autonomie. Atunci

când astfel de cetăţi au fost trecute în posesia unor feudali, districtele respective au fost atribuite

acelora, menţinându-şi însă organizarea şi legea internă românească.

Cea mai reprezentativă formă de organizare teritorială a românilor a fost voeivodatul

Maramureşului, numit iniţial Ţară, apoi din 1326 district şi comitat, această ultimă denumire

semnificând tendinţa regalităţii ungare de a-i subordona pe români, mai ales după plecarea voievodului

Bogdan în Moldova. Totuşi în secolul al XIV-lea conducerea comitatului era formată din români, drept

cale de subordonare a voievodatului care, după un timp, a şi dispărut ca structură. Autonomia

locuitorilor s-a păstrat însă, ca şi în Banat.Interesele stăpânirii feudale ungureşti au fost reprezentate pe

23

planul administraţiei locale de comitate. La început acestea erau organizate în jurul cetăţilor şi

domeniilor regale, fiind conduse de comiţi numiţi de rege, apoi de voievodul Transilvaniei. Comitele

era ajutat de un vicecomite şi de un număr de 24 juzi ai nobililor, aleşi de nobilii din comitat.

Vicecomitele şi juzii îl asistau pe comite în conducerea lucrărilor adunărilor nobiliare şi tot ei formau

scaunul de judecată al comitatului.Secuii, aşezaţi de regalitatea ungară într-un teritoriu locuit de români

au primit, de la venirea lor, privilegii inclusiv în organizarea administrativă în schimbul datoriei de a

apăra graniţa de răsărit a voievodatului. Teritoriul a fost împărţit în ţări şi districte, după modelul

românesc, apoi din secolul XIV în sedes (scaune). Termenul de scaun se referă la scaunul de judecată

(sedes judiciaria), folosit atât în dreptul canonic, cât şi în dreptul laic medieval.

Au existat scaune secuieşti, cel de la Odorhei având rol central în cadrul “Universitatis

sicularum”. Fiecare scaun era condus de un căpitan şi un jude. Căpitanul avea prerogative militare,

administrative şi judecătoreşti. Judele exercita funcţia de conducător al forului de judecată al scaunului,

asistat de 12 juraţi asesori.Cei doi conducători au fost la început aleşi, apoi şi-au păstrat funcţiile în

familii, prin transmitere ereditară, într-un sistem de rotaţie.Din secolul al XIII-lea apare funcţia de

comite al secuilor, numit şi revocat de rege din rândurile marii nobilimi maghiare.Saşii aşezaţi în

Transilvania conform diplomei emise de Andrei al II-lea în 1224, s-au organizat în scaune, entităţi care

grupau mai multe localităţi. Sediul fiecărui scaun se afla în oraşul cel mai important de pe teritoriul

respectiv, încât numele scaunului era numele oraşului: Sibiu, Sebeş, Ciucu, Rupea, Sighişoara, Orăştie,

Nocrich şi Miercurea.Scaunul era condus de un jude regal, iar toate scaunele de comitele Sibiului,

supus autorităţii voievodului Transilvaniei. Din secolul al XV-lea comitele Sibiului este ales de

“Universitatis Saxorum”, care reprezenta întreaga populaţie săsească şi putea legifera pentru întreg

teritoriul săsesc.

Dată fiind dezvoltarea urbană mai accentuată, în Transilvania oraşele au dispus de o autonomie

recunoscută de puterea centrală prin privilegii scrise. De pildă ele aveau dreptul de autoconducere şi

dreptul de a avea proprie jurisdicţie, înafara celei a voievodului sau comitelui, dreptul de a organiza

târguri.De regulă oraşele erau conduse de un sfat sau consiliu, în frunte cu un jude. Acest organ era

compus din 12 juraţi aleşi dintre persoanele cele mai influente, mai respectate, pe termen de un an.

Judele avea şi autoritatea de burgmeister ales (magister civium) şi pe aceea de administrator al

patrimoniului oraşului.Amploarea producţiei meşteşugăreşti, sporirea numărului de meseriaşi şi

24

negustori, afirmarea breslelor a impus modificări în conducerea oraşelor în sensul scăderii rolului

autorităţii centrale şi creşterea rolului orăşenilor. Din secolul al XV-lea se constituie centumviratul –

consiliul de 100 de bărbaţi care alegeau pe jude, pe juraţi, repartizau dările, participau la administrarea

oraşului.În oraşele episcopale situaţia era diferită. Autonomia lor era mult mai limitată datorită

autorităţii episcopilor sau a capitlurilor mănăstirilor din oraş.Atributele organelor orăşeneşti erau de

ordin administrativ şi judecătoresc: supravegherea producţiei meşteşugăreşti, controlul circulaţiei

băneşti, încasarea impozitelor, controlul mijloacelor de măsurare şi cântărire, apărarea oraşului, paza

etc.În raport cu puterea centrală, oraşele au fost obligate să susţină echiparea trupelor regale, să

recruteze un număr de soldaţi, să se îngrijească de construcţiile defensive, să livreze la nevoie anumite

cantităţi de mărfuri.

Organizarea judecătorească

Ceea ce înţelegem astăzi prin termenul “justiţie” se numea în evul mediu “drept”, “dreptate”,

“judecată”, “căutarea dreptăţii”. Principiile fundamentale ale organizării judecătoreşti au fost comune

ţărilor române, într-o mare măsură şi spaţiului european în general; separarea pe stări (fiecare stare

socială având propriile drepturi şi obligaţii). Confuzia jurisdicţiei civile cu cea penală, confuzia

puterilor în stat (un exponent al puterii de stat exercitând atribuţii din domenii diferite), venalitatea,

inexistenţa autorităţii lucrului judecat, existenţa mai multor grade de jurisdicţie.

Compunerea etnică a Transilvaniei, prezenţa unei masive populaţii româneşti, colonizarea unor

populaţii alogene au condus la existenţa a două tipuri de instanţe: instanţele de judecată specifice ale

populaţiilor şi instanţele statului feudal faţă de care Transilvania s-a aflat în stare de vasalitate. În plus

este de menţionat existenţa paralelă a instanţelor laice şi cele ecleziastice. Parcurgerea unei proceduri în

cadrul unui sistem de jurisdicţie nu îngrădea cu nimic parcurgerea procedurii şi în alt sistem. Românii

de pildă au avut de-a face atât cu forurile de judecată proprii (având la temelie jus valachicum) cât şi cu

forurile de judecată ale statului.

În perioada pe care o avem în vedere au fost atestate următoarele instanţe:

a) instanţele de pe domenii: în faţa feudalului laic sau bisericesc se judecau pricinile ivite în

rândurile supuşilor de pe domeniul respectiv. Competenţa acestor instanţe era redusă sau

25

extinsă după cum nobilului respectiv îi fusese acordat sau nu de către rege dreptul polaşului

(jus gladii), adică dreptul de a judeca şi în cauze penale grave şi de a aplica, dacă se considera

necesar, pedeapsa cu moartea.

b) instanţele comitatense: aveau dreptul de a judeca apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în

instanţele domeniale, precum şi cauzele dintre nobili, dintre nobili şi ceilalţi până la o

anumită valoare;

c) instanţele orăşeneşti erau constituite din organele alese în fiecare an de locuitori – judele şi

juraţii. Aveau competenţă atât civilă cât şi penală;

d) instanţele ecleziastice având competenţă specială asupra clericilor (şi numai în speţe legate de

o taină bisericească pe laici). Până la anul 1543 astfel de instanţe a avut numai Biserica

catolică (arhidiaconală, episcopală, arhiepiscopală) cu posibilitatea apelului la scaunul papal;

e) instanţa voievodală, reprezentată de voievod sau vicevoievod, judeca apelurile împotriva

hotărârilor instanţelor comitatense în cauze în care erau implicaţi nobili şi nenobili cu

excepţia clericilor şi persoanelor scoase de sub jurisdicţia voievodală prin privilegiu regal.

În afara acestora au funcţionat şi instanţe cu caracter special aparţinând românilor, saşilor şi secuilor.

Prezenţa acestora se justifica fie prin puterea tradiţiei (la români, ca cea mai veche şi numeroasă

populaţie) fie prin puterea privilegiilor regale oferite în momentul colonizării şi ulterior.

În general s-au numit scaune de judecată. La români erau formate din cneji (uneori şi preoţi, ţărani

liberi), prezidate de voievodul local. De pildă în districtul Haţeg scaunul de judecată era format din 12

cneji, şase preoţi, şase români de rând ca juraţi asesori. În Maramureş sau Bihor compunerea organului

judiciar era oarecum diferită, conform cutumei.

Saşii au avut instanţe scaunale similare, celor din comitatele regale compuse din juraţi asesori şi un

jude; uneori şi adunarea generală a saşilor exercita atrbuţii de judecată. Hotărârea pronunţată aici nu

putea fi apelată nici la voievodul Transilvaniei, ci direct la regele Ungariei.

Organizarea judecătorească la secui a fost asemănătoare cu cea a saşilor.

1.1.7 Organizarea de stat a Ţării Româneşti şi Moldovei în perioada feudalismului dezvoltat

Instituţia Domniei

Constituirea statelor feudale româneşti Ţara Românească şi Moldova prin unirea formaţiunilor

prestatale în condiţiile confruntării cu regatul Ungariei s-a realizat în jurul unei personalităţi, voievodul,

26

recunoscute într-o nouă calitate – aceea de domn. Cuvântul este de origine latină, dominus şi semnifică

calitatea de stăpân de teritoriu cu tot ceea ce avea acesta – fiinţe şi lucruri. Conform concepţiei creştine,

domnul este om, este supus puterii lui Dumnezeu şi ca urmare el a fost ales de Dumnezeu pentru a

domni asupra supuşilor săi. De aceea titulatura conducătorului unui stat românesc cuprindea neapărat

formula “Io…. Domn şi voevod” în care patricula Io era derivată din Ioan (cel ales de Dumnezeu),

domn adică stăpân, voievod, adică conducător militar.

S-a scris că puterea sa era absolută; există însă argumente care nu lasă loc unei asemenea

intrepretări – poate doar figurativ. În primul rând activitatea sa legislativă era limitată de cutume

(obiceiul pământului), de pravile, de precedente; hrisoavele se întocmeau numai cu consensul sfatului

domnesc, la fel actele de politică externă; capacitatea sa militară era îngrădită de existenţa cetelor

înarmate ale marilor boieri (steagurile); veniturile sale şi suveranitatea sa pe teritoriul ţării erau limitate

prin existenţa imunităţilor acordate marilor boieri.În plan politic-administrativ, domnul stabilea liniile

politicii interne, numea dregătorii, emitea monedă, hotăra asupra încasării dărilor şi efectuării

prestaţiior, tutela, Biserica. Domnul ordona dregătorilor săi să menţină ordinea internă, să strângă

dările, să execute prestările în muncă, să execute hotărârile judecătoreşti. Tot el stabilea cât să plătească

fiecare comunitate, acorda scutiri de dări.

Modul de exercitare a puterii legislative a purtat amprenta bizantină. Legile împărăteşti

reprezentau în secolele XIV – XV cel mai complet şi evoluat model juridic, însă aplicarea lui necesită

şi corelarea cu Legea ţării, nescrisă.

Atribuţiile judecătoreşti erau exercitate în funcţie de nevoi politice sau diplomatice, pentru a

asigura sporirea prestigiului domnului sau pentru a preveni comploturi, frământări, dezbinări. În primul

caz, domnul exercita cu largheţe dreptul de graţiere, în al doilea condamna cu mare asprime pentru a

introduce teama.Domnul avea prerogative şi în raport cu Biserica. El confirma pe mitropolit, episcopi,

egumeni, putea intra în altar, reglementa în domeniul organizării Bisericii, decidea în privinţa înfiinţării

de mitropolii, episcopii, mănănstiri, reglementa competenţa de judecată a organelor bisericeşti,

reglementa activitatea cultelor străine din ţară.

În anumite cazuri, prerogativele Domnului nu puteau fi exercitate:

-când domnul era minor sau dement

-când domnul lipsea din ţară

-când tronul era vacant.

27

Locul său era luat de locţiitori domneşti care exercitau temporar puterea domnească; purtau denumiri

diferite: ispravnic de scaun, caimacam (din secolul XVII), locţiitor de încredere. Ei apărau scaunul

domnesc împotriva uzurpării, preluau visteria, strângeau dările.

Veniturile domniei ca instituţie se confundau cu veniturile domnului în funcţie. Cele de sorginte

personală proveneau din satele aflate în proprietatea proprie, din muncile locuitorilor acestora, din

dările la care erau obligaţi ţăranii liberi şi locuitorii târgurilor. Cele ale Domniei proveneau din darea pe

cereale (cobâla sau găleata), vama sau deseatina, zeciuiala din oi, porci şi stupi, din darea pe vin.

În secolele XIV-XV dările în produse au avut o pondere importantă în raport cu birul, plătit în bani,

apoi raportul s-a inversat; birul a devenit cea mai apăsătoare obligaţie pusă locuitorilor, în folosul

vistieriei domneşti.

Organele centrale ale statului

Organul central de cea mai mare însemnătate în statul feudal românesc a fost Sfatul domnesc.

Expresia care îl desemnează pentru prima dată este înscrisă într-un document din 1400: “sfatul boierilor

mari şi credincioşi”. Sfatul a apărut însă mai devreme, credem că chiar în momentul unificării

formaţiilor prestatale, fiindcă nu putea fi concepută colaborarea conducătorilor acestora fără asigurarea

participării lor la conducerea statului nou creat. Din secolul al XVIII-lea s-a folosit termenul turcesc

“divan domnesc”. Membrii sfatului purtau denumirea de boieri, dregători, jupani, sfetnici.

Rolul său general consta în asigurarea participării marii boerimi la opera de conducere realizată

de domn înţelegând şi controlul activităţii acestuia, precum şi în obţinerea de către domn a consensului

principalelor forţe politice ale ţării la politica sa.

Compoziţia sfatului domnesc s-a schimbat de la o epocă la alta. Iniţial, majoritatea boierilor şi

membrilor clerului înalt nu aveau funcţii în stat (dregătorii) pentru ca începând din secolul al XVI-lea

să ajungă la o compunere exclusiv din dregători. Numărul de membrii a fost fix timp de trei secole şi

anume 12 (din care 4 ai clerului înalt), cifră cu semnificaţie sacră (12 au fost şi apostolii lui Isus).

Influenţa marilor boeiri din Sfat depinde de averea lor, fapt ce se constată şi din modul cum erau

înscrişi în documentele elaborate de Sfat.

Dregătorii membrii ai Sfatului au fost următorii: marele ban, marele vornic, marele logofăt,

marele spătar, marele vistier, marele comis, marele paharnic, marele stolnic, marele postelnic, marele

clucer, marele sluger, marele pitar.

28

Vornicul conducea activitatea slujitorilor Curţii, asigura paza graniţelor, judeca anumite procese

penale (omuciderea, tâlhăria, furtul, adulterul, incestul). În Ţara Românească el îşi exercită atribuţiile

numai în Muntenia pentru că în dreapta Oltului ele aparţineau Banului Olteniei; în Moldova au fost doi

mari vornici: unul al Ţării de Sus, altul al Ţării de Jos.

Logofătul conducea cancelaria domnească, păstra marele sigiliu al statului, redacta şi semna

documentele domneşti; în Moldova judeca pricini privind stăpânirea pământului şi hotărnicirea.

Spătarul avea atribuţii militare (comandant al armatei, purtător al spadei Domnului la

solemnităţi) şi atribuţii judecătoreşti fată de subordonaţii săi.

Vistierul strângea veniturile, păstra banii, ţinea socotelile veniturilor şi cheltuielilor, judeca

pricinile legate de aşezarea şi perceperea dărilor, conducea un aparat fiscal central şi local, procura şi

păstra obiectele de lux vestimentar ale domnului.

Comisul, se îngrijea de caii şi grajdurile domneşti, însoţea pe domn călare, participa la

ceremonii.

Paharnicul – gusta băutura domnului pentru a preveni asasinarea lui, aproviziona pivniţele domneşti,

administra viile domneşti, percepea zeciuiala cuvenită Domnului.

Stolnicul – se îngrijea de masa Domnului, asigura aprovizionarea Curţii cu alimente.

Postelnicul – avea în administrare camerele Domnului la care avea acces oricând, introducea la Domn

pe trimişii statelor străine.

Clucerul – aproviziona Curtea cu alimente, strângea zeciuiala cuvenită Domnului pentru grâu.

Slugerul – aproviziona Curtea cu carne, încasa unele dări, administra vitele confiscate.

Pitarul – asigura pâinea necesară Curţii, administra carele şi caleştile Domnului.

Dregătorii nu erau plătiţi cu lefuri pentru seviciile lor, ci primeau danii de sate, pământuri, venituri în

natură sau încasau o parte din dările pe care le executau.

Atributele Sfatului domnesc au fost de natură politică, judiciară, financiară, bisericească şi militară.

Atributele politice se pot clasifica în: atribuţii politice interne şi atribuţii politice externe.

Membrii Sfatului informau pe Domn asupra evoluţiilor constatate în rândurile boierimii, ale orăşenimii,

ale populaţiei în general; îşi exprimau părerea asupra relaţiilor cu alte state, asupra tratatelor propuse;

dacă Domnul contracta un angajament de vasalitate faţă de un suzeran străin, membrii Sfatului îl

însoţeau şi îndeplineau şi ei ritualul respectiv.29

Atribuţiile judiciare constau în consilierea Domnului asupra modului cum acesta împărţea

dreptatea, căci Sfatul domnesc nu era organ judiciar. Domnul era interesat să colaboreze cu Sfatul său

în această activitate căci nu putea cunoaşte toate normele aplicabile în fiecare speţă şi pentru că decizia

sa era astfel cofirmată de un organe de stat pluripersonal. Legea Ţării chiar prevedea că judecata

Domnului trebuie să se facă împreună cu boierii Divanului. Decizia luată sau învoiala părţilor era

înscrisă în zapise semnate de Domn sau de membrii Sfatului.

Atribuţiile bisericeşti era relativ extinse, căci Sfatul era consultat de Domn în toate problemele

importante precum alegerea mitropolitului, a episcopilor, caterisirea ierarhiilor, înfiinţarea eparhiilor,

mutarea unei mitropolii sau episcopii la o nouă reşedinţă, numirea egumenilor mănăstirilor importante.

Un alt organ reprezentativ specific societăţii fuedale a fost Marea Adunare a Ţării – similară

“adunărilor de Stări” din mai multe state europene. În documente era numită “sobor”, “sfat de obşte”,

“adunare obştească”, “adunare a toată ţara”. Compoziţia ei nu era atât de cuprinzătoare pe cât o arată

numele, căci nu participau ţăranii dependenţi, nici ţăranii liberi lipsiţi de semnificativă avere, uneori

nici orăşenii. Se adunau Domnul, Sfatul domnesc, boierii de toate categoriile, clerul.

Originea instituţiei este veche, de factură internă – de la adunările obştilor - şi de factură

externă – de la modelul bizantin. Formele sub care a existat au fost diferite. Din punct de vedere

teritorial se disting adunări generale (la nivelul ţării) sau regionale; din punct de vedere al compoziţiei

au fost adunări lărgite (la care participau toţi boierii mari şi mici, mazilii, slujitorii, negustorii) şi

adunări restrânse la marea boierime, Domn şi Sfatul domnesc; din punct de vedere juridic unele au avut

caracter deliberativ, de ale căror hotărâri Domnul urma să ţină seama, altele au avut caracter

consultativ.În formă deplină sau restrânsă Adunările Ţării au constituit cea mai reprezentativă şi mai

largă formă de exprimare a voinţei locuitorilor. Din această constatare nu rezultă însă vreun spor de

autoritate în raport cu celelalte instituţii ale statului, deoarece suveranitatea revenea în întregime

Domnului. Dealtfel numai Domnul hotăra convocarea lor, componenţa, locul şi data. Numai el era în

măsură să aprecieze dacă şi cum urma a fi aduse la îndeplinire hotărârile luate.

1.1.8 Oraganizarea de stat a principatului Transilvaniei în sec. XIV-XIX

Principatul – constituire, organizare şi funcţionare

30

Secolul al XVI-lea a marcat, îndeosebi în Europa centrală şi occidentală, un val de schimbări de

însemnătate fundamentală pentru istoria societăţii feudale. A continuat şirul marilor descoperiri

geografice, a început formarea imperiilor coloniale, s-a răspândit fenomenul cultural al Renaşterii, a

fost iniţiată Reforma religioasă.Cauzele principale ale acestor evoluţii s-au aflat în acumulările de

bunuri, experienţă, în sporirea şi diversificarea producţiei agricole, în amplificarea producţiei

meşteşugăreşti, în modificarea fluxurilor comerţului internaţional, pe fondul perimării raporturilor şi

mentalităţilor feudale. Este secolul unor remarcabile descoperiri ale geniului uman, care survin ca efect

firesc al depăşirii monopolului cultural exercitat de Biserică secole la rând. Anii următori au cunoscut

primele frământări ale unui amplu proces de redeşteptare naţională, în forme pe cât de diverse, pe atât

de specifice.Pe plan politic internaţional s-au făcut vizibile semne ale constituirii unui nou raport de

forţe, îndeosebi în Europa de est şi sud-est. A început afirmarea ca mare putere în expansiune a

Imperiului Habsburgic1. În secolul XVII, Imperiul Otoman a atins apogeul extinderii sale prin

campania din 1683 împotriva Vienei. Un alt mare imperiu expansionist, Rusia s-a impus din acelaşi

secol odată cu domnia ţarului Petru I.

Voievodatul Transilvaniei a fost confruntat la începutul secolului XVI cu o serie de evenimente

care i-au impus schimbări instituţionale importante. În anul 1521 Belgradul, considerat cetate-cheie a

înaintării otomane spre centrul Europei a fost cucerit de armatele sultanului Soliman al II-lea

Legislatorul. Ca urmare, atacurile otomane asupra Transilvaniei şi Ungariei s-au intensificat. În anul

1526, la Mohacs, pe cursul mijlociu al Dunării, a avut loc o luptă hotărâtoare între armata regelui ungar

şi armatele sultanului. Armata voievodatului Transilvaniei (care în astfel de împrejurări forma aripa

stângă a armatei regale, având drapel propriu şi comandă separată) nu a participat.

Victoria otomană şi dispariţia în luptă a regelui Ungariei au deschis drum turcilor spre nord şi

nord-vest, în condiţiile instaurării anarhiei şi confruntărilor interne în regat. Ioan Zapolya, voievodul

Transilvaniei a fost desemnat ca rege, dar pretenţii la tron a ridicat şi Ferdinand de Austria, fratele

împăratului Carol Quintul. În 1529 în Transilvania a fost convocată Dieta numită de la Grind care a

hotărât să nu recunoască autoritatea împăratului de la Viena. După o serie de lupte între cele două

tabere formate şi sprijinite de habsburgi şi de turci, în 1541 partea ocupată de turci din Ungaria a

devenit paşalâc cu capitala la Buda, partea estică a Ungariei a fost acaparată de habsburgi. Astfel

Ungaria ca stat a dispărut de pe harta Europei pentru mai bine de 300 de ani. Transilvania, locuită în

majoritate de români, a împărtăşit soarta celorlalte două ţări româneşti – Ţara Românească şi Moldova,

1 I.Moga, Politica economică austriacă şi comerţul Transilvaniei în veacul al XVIII-lea,Scrieri istorice 1926-1946, Cluj, 1973; C.Daicoviciu şi olectiv, Istoria Transilvaniei, Bucureşti, 1960

31

rămânând autonomă sub suzeranitate otomană. Despărţirea de Ungaria a survenit nu numai ca urmare a

înfrângerii de la Mohacs, ci şi datorită structurii sale deosebite, exprimate în autonomia sa şi în

tendinţele manifestate repetat în această direcţie.

Forma de organizare a Transilvaniei în noile condiţii a fost Principatul un “regnum”, stat de sine

stătător, aflat sub suzeranitate otomană. Dieta întrunită în anul 1543 a întărit dreptul acordat de sultan

de a-şi alege “orice principe ar voi’. În schimbul plăţii unui tribut de 10.000 florini (ridicat apoi la

15.000), Sultanul a reafirmat acest drept printr-un act din 1566, rezervându-şi capacitatea de

confirmare. Totuşi dreptul de alegere al Dietei a fost adesea încălat.

Statutul Principatului Transilvaniei pe plan internaţional a fost stabilit prin tratatul încheiat în

anul 1566 între principele Ioan Sigismund şi Înalta Poartă: era recunoscut drept stat sub protecţia

Imperiului Otoman, având administraţie şi armată proprie, dreptul de a încheia tratate şi de a avea

însemne heraldice, Principele putea întreţine relaţii diplomatice cu alte state, a declara război şi încheia

pace; funcţionarii otomani nu se puteau amesteca în afacerile interne ale Principatului.

Principalele instituţii ale organizării de stat la nivel central au fost: Principele, Consiliul intim şi

Dieta.Principele ales de Dietă, confirmat de sultan (care îi trimitea însemnele domniei: steagul,

sceptrul, o sabie, o pălărie împodobită cu pene şi un cal echipat), avea preorgative foarte largi

asemănătoare celor ale Domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei:

-era comandantul oştirii;

-era şef al administraţiei statului;

-numea funcţionarii publici;

-conferea titlurile nobiliare;

-convoca Dieta;

-avea dreptul de iniţiativă legislativă, de a confirma sau respinge hotărârile acesteia;

-exercita dreptul de dominium eminens;

-era judecător suprem, judecăţile făcându-se în numele său atât în materie civilă, cât şi penală

avea dreptul de a graţia sau de a comuta pedepsele.

Comparând prerogativele Principelui de după 1541 cu cele ale Voievodului de până la această

dată se observă un spor important de atribuţii ale Principelui. Faptul acesta se explică prin poziţia

diferită ocupată de statul suzeran în noile condiţii. Cât timp a fost vasală regatului Ungariei situat în 32

imediata apropiere, Transilvania s-a aflat sub un control rigid, limitându-i-se capacitatea de manifestare

în nume propriu; din momentul dispariţiei statului ungar forţele interne şi-au putut aroga prerogative

mai largi cu atât mai mult cu cât, prin aşezarea geografică în raport cu Imperiul Otoman, Transilvania

avea un statut de teritoriu aflat la marginea sferei de influenţă a Imperiului.

Compoziţia Dietei reflecta raportul de forţe social-economice din Principat după încheierea

pactului celor trei naţiuni privilegiate şi a celor patru religii recepte reprezentate prin nobilimea

maghiară, patriciatul săsesc şi nobilimea secuiască. Singura modificare intervenită în interiorul acestui

raport de forţe comparativ cu secolul anterior a fost de ordin religios. Ca urmare a extinderii Reformei

religioase, cea mai mare parte a nobilimii maghiare catolice a trecut la forma calvină a

protestantismului (Biserica reformată), o altă parte a rămas catolică, o a treia parte a aderat la forma

unitariană (Biserica unitariană). Totodată saşii au aderat în totalitate la lutheranism (Biserica

evanghelică), iar secuii au rămas în majoritate catolici. Acum există deci trei naţiuni privilegiate şi

patru religii recepte, românii şi biserica lor ortodoxă fiind consideraţi în continuare toleraţi, neadmişi în

stat.Din Dietă făceau parte reprezentanţi ai marii nobilimi, ai nobilimii secuieşti şi patriciatului săsesc,

ai celor patru confesiuni recunoscute, reprezentanţi personali ai Principelui (numiţi regalişti),

funcţionari superiori de stat, reprezentanţii cetăţilor, judecători provinciali. Comitatele trimiteau câte 3

reprezentanţi (comitele şi alţi doi reprezentanţi), scaunele săseşti şi secuieşti câte doi reprezentanţi,

oraşele şi marile târguri câte un reprezentant. În total, cei aproximativ 150 de membrii se adunau,

convocaţi fiind de Principe, la Alba-Iulia sau alt oraş unde se afla curtea Principelui în acel moment,

pentru a dezbate şi a hotărâ în problemele importante ale Principatului.

Organizarea administrativ-teritorială a rămas la fel ca şi în vremea voievodatului, la fel

organizarea armatei. Introducerea armelor de foc a condus la creşterea însemnătăţii formaţiunilor

militare constante din soldaţi plătiţi; totuşi nobilii au în continuare obligaţia de a se prezenta la Principe

în caz de război cu ostaşii echipaţi şi instruiţi de el, în număr proporţional cu iobagii pe care îi avea. La

fel îşi păstrează obligaţiile secuii, saşii. Oastea Principelui se consolidează pe măsura creşterii

disponibilităţilor lui financiare.

Instaurarea dominaţiei habsburgice

Un moment excepţional în istoria Principatului Transilvaniei, a Ţării Româneşti şi a Moldovei

l-a reprezentat unirea celor trei ţări sub Mihai Viteazul la 1600, expresie a caracterului unitar al

33

teritoriului locuit din vechime de români. Condiţiile interne nu erau încă pe deplin constituite pentru

formarea unui stat unitar românesc iar Puterile străine aflătoare în imediata vecinătate s-au opus

cursului istoriei. Totuşi, la numai câţiva ani după uciderea marelui Domn al Unirii eforturile pentru

unitate au luat din nou forme concrete sub domnia Principelui Gabriel Bethlen care a încercat să creeze

un regat al Daciei însă de confesiune protestantă. Principele Gheorghe Rackoczi I a continuat politica

dusă de înaintaşul său formând un sistem de tratate cu domnii Matei Basarab şi Vasile Lupu în anii

1636-1638-1640, confirmat şi sub următorul principe Gheorghe Rackoczi al II-lea.

Începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ţările române se află în zona de contact a

patru Puteri: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia şi Imperiul Rus. Un dinamism deosebit în

politica sa externă a arătat Imperiul Habsburgic interesat să se extindă spre sud şi sud-est în dauna

Imperiului Otoman. Momentul de plecare în această politică l-a reprezentat asedierea de către turci a

Vienei în anul 1683. Victoria obţinută atunci, cu sprijinul domnilor Ţării Româneşti (Şeraban

Canatcuzino), al Moldovei (Gh. Duca), al Poloniei (Sabiecki) a fost urmată de altele la

1685,1687,1688. Îndeosebi bătălia de la Mohacs din 1687 a deschis Habsburgilor drumul spre

Transilvania.

Din punct de vedere diplomatic dar şi militar problema expansiunii în Transilvania se punea în

cu totul alţi termeni decât în teritoriile fostului regat al Ungariei transformate în paşalâc otoman. În

calitatea sa de posesor al teritoriilor din vestul fostului regat, împăratul habsburg era, conform dreptului

medieval succesor al regelui Ungariei; în această postură el avea dreptul să anexeze Imperiului său

acele părţi ale fostului regat pe care le elibera de sub turci; Transilvania însă avusese dintotdeauna

autonomie faţă de regele Ungariei, deci drepturile de succesiune ale împăratului nu erau opozabile

decât cu condiţia confirmării de către subiectul în cauză - recte Principele şi Dieta Transilvaniei. Ori în

funcţiile cheie în structura de stat le aveau nobilii maghiari de confesiune protestantă, opuşi

Habsburgilor – catolici. Mulţi nobili maghiari dar şi reprezentanţi ai saşilor şi secuilor, considerau că

interesele lor erau mai bine satisfăcute sub suzeranitate otomană decât habsburgică.

Primul act diplomatic prin care habsburgii şi-au constituit drepturi de dominaţie asupra

Transilvaniei a fost tratatul (numit hallerian după numele autorului, Haller) semnat la Viena la 26 iunie

1686, fiind recunoscută în schimb domnia ereditară a lui Mhail Apafi. În 1687 sub presiuni politice şi

militare s-a semnat la Blaj, un alt tratat, prin care 12 oraşe şi cetăţi urmau să primească, pentru iernat şi

întreţinere, garnizoane austriece.

34

În 1686 generalul austriac Anton Caraffa a obţinut, de la delegaţii stărilor nobiliare o declaraţie

prin care Principatul renunţa la suzeranitatea otomană şi accepta protecţia Imperiului Habsburgic.

În decembrie 1691 împăratul Leopold a semnat diploma care-i poartă numele şi care de acum

încolo a ţinut loc de act fundamental de organizare internă. În cele 18 puncte sunt detaliate relaţiile

Principatului cu Imperiul, sunt afirmate principiile guvernării.

Conducătorul statului (guvernatorul) şi locţiitorul lui urma să fie ales de Dietă din rândurile

nobililor indiferent religia, trebuind însă a fi confirmat de împărat. La fel cancelarul, consilierii intimi,

comiţii, căpitanii secuilor. Toţi urmau a primii “stipendii”, anual, din visteria imperială. Comandantul

oastei ţării urma să fie indigen, dar comandantul armatei imperiale urma să fie austriac.

Dijmele nobilimii erau lăsate în posesiunea ei; comerţul era declarat liber sub rezerva observării

prerogativelor şi privilegiilor nobilimii. S-a fixat, pentru Principat, o contribuţie financiară de 112-500

florini renani de aur anual pe timp de pace şi 400.000 pe timp de război.Nobilimea a obţinut astfel

recunoaşterea stării de fapt cu excluderea românilor de la exercitarea drepturilor politice.

Structura instituţională nu a rămas totuşi în forma avută în 1691. Deşi Diploma leopoldină

prevăzuse funcţionarea unui Consiliu intim pe lângă guvernator (compus din 12 persoane), după numai

doi ani, în 1693 el s-a transformat într-un organ executiv (alcătuit din preşedintele Dietei, comandantul

suprem al trupelor, şeful cancelariei, şeful tezaurului şi cei 12 consilieri intimi) numit gubernium cu

sediul la Sibiu. Pus sub ocrotirea şi sub conducerea guvernatorului imperial, guberniul urma să rezolve

problemele politice, administrative, economice, religioase curente.

În secolul al XVI-lea turcii au cucerit partea de sud-vest şi vest a Banatului şi au constituit

paşalâcul de Timişoara. În 1618 au ocupat cetăţile Lugoj şi Caransebeş apoi o parte mare din comitatul

Bihor cu Oradea, formând pasalâcul de Oradea.Important pentru relaţiile sociale şi juridice stabilite în

paşalâcul de Timişoara este faptul că , în momentul ocupării Banatului nobilii stăpâni de moşii au

părăsit teritoriul şi au plecat în Transilvania, deoarece pământul trecea sub stăpânirea sultanului iar

turcii nu recunoşteau titlurile şi privilegiile nobiliare. Activitatea economică a regresat, iar obligaţiile

ţăranilor au fost mărite pentru că spahii turci şi-au constituit rezerve senioriale, obligându-i pe ţărani să

le facă zile de clacă. Tot ei plăteau dările cuvenite paşei şi pe cele cuvenite sultanului. Dincolo de

cumulul de dări, faptul că acestea erau stabilite arbitrar a îngreunat mult situaţia ţărănimii.

Între anii 1716-1718 s-a desfăşurat razboiul austro-turc, încheiat cu pacea de la Passarowitz din

1718. Consecinţa decăderii Imperiului Otoman şi ascensiunii Imperiului Habsburgic a fost că prin

pacea menţionată Austria a obţinut Banatul, Belgradul, Oltenia, şi o porţiune din Bosnia. Dacă Oltenia 35

a fost apoi cedată Porţii Otomane prin pacea de la Belgrad din 1739, Banatul Timişoarei a rămas în

stăpânire austriacă.Iniţial în teritoriu s-a numit o administraţie militară dar în 1751 Maria Tereza a decis

constituirea administraţiei civile.În 1768 s-a hotărât înfiinţarea unui regiment românesc de graniţă care

să apere linia de la Orşova la Caransebeş. Ca şi în Transilvania şi aici s-au creat condiţii pentru

creşterea rândurilor ţărănimii libere româneşti, pentru constituirea de instituţii sociale, cultural,

religioase, pentru amplificarea mişcării naţionale româneşti. Este sugestivă deviza înscrisă pe steagul

regimentului de la Năsăud:”Virtus romana rediviva”.Prevalându-se de faptul că în cursul războiului

ruso-turc din 1768-1774 Imperiul Habsburgic sprijinise pe turci împotriva ruşilor, guvernul austriac a

cerut Porţii Otomane, drept recompensă, să admită o rectificare de frontieră în nordul Moldovei,

pretextând nevoia stabilirii unei legături directe cu Galiţia, ocupată încă din secolul al XVII-lea.

Profitând de slăbirea celor două rivale Imperiul Habsburgic a concentrat forţe militare şi după

retragerea armatei ruse din Moldova a ocupat ţinuturile Cernăuţi, Câmpulung şi Suceava.

Ulterior Curtea de la Viena a folosit intimidarea, corupţia şi alte mijloace pentru a obţine

recunoaşterea diplomatică a faptului împlinit. În aprilie 1775, printr-o convenţie încheiată la

Constantinopol, Poarta Otomană a consimţit la cedarea teritoriului rupt din nordul Moldovei,

substituindu-se fără a avea dreptul, autorităţilor Moldovei şi încălcând statutul de autonomie. Rusia,

deşi solicitată de domnul Moldovei să intervină, nu a schiţat nici măcar un gest.La delimitarea noii

frontiere, în urma tranzacţiilor care au avut loc la Palamutka în 1776, habsburgii au mai răpit încă 46 de

sate româneşti, înafara, celor prevăzute prin convenţia austro-turcă din 1775. Apelul domnului

Moldovei, ca la trasarea frontierei cel puţin oraşul Suceava, vechea capitală să rămână Moldovei, a fost

respins. A trecut astfel sub stăpânire străină o vastă suprafaţă de pământ românesc care aparţinuse

Moldovei şi unde se aflau şi ctitoriile Domnilor Moldovei, inclusiv Putna cu mormântul lui Ştefan cel

Mare.

1.1.9 Organizarea de stat în Ţara Românească şi Moldova în perioada 1821- 1859

Însemnătatea istorică şi juridică a revoluţiei din anul 1821

Revoluţia din anul 1821, ca eveniment de legătură între două perioade istorice, a dat expresie

tuturor acumulărilor anterioare; ea a dat contur şi a definit după expresia lui Nicolae Bălcescu,

obiectivele acelei “june partide naţionale, care continuându-i şi dezvoltându-i programul îşi propune a

realiza întru tot dorinţele şi trebuinţele poporului, surpând ciocoismul şi fanariotismul şi înălţând

românismul la putere”. Tot N. Bălcescu aprecia că, „revoluţia de la 1821 a fost prologul revoluţiei de la

1848”.

36

Îngrădirea treptată a monopolului turcesc după pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774 a stimulat

producţia pentru piaţă. Creşterea populaţiei urbane şi frecvenţa războaielor austro-ruso-turce, care au

menţinut pe teritoriul ţării noastre armate numeroase, au creat pentru producţia agricolă debuşee destul

de largi pentru a motiva interesul stăpânilor de moşii1. Contactul cu ofiţerii străini le-a trezit gustul

pentru modă şi pentru obiceiurile europene apusene. Pentru a-şi procura banii necesari unei vieţi de lux

ei se străduiesc să scoată cât mai mare folos din exploatările lor.Prin dezvoltarea relaţiilor comerciale

prin intensificarea şi mai buna organizare a muncii, prin folosirea monopolurilor băneşti, prin

extinderea arendăşiei, prin cumpărarea venitului ocnelor şi vămilor, prin cămătărie şi corupţie s-au

constituit capitaluri însemnate.

Aceste tendinţe prefigurau adânci schimbări de structură, pe care revoluţia din 1821 avea să le

accentueze. În memorii adresate cabinetelor imperiale din Petersburg şi Viena, mari boieri au propus

proiecte de reformă constituţională. Ei au cerut ca cetăţile de la Turnu, Giurgiu şi Brăila să fie restituite,

talvegul Dunării să devină hotar între Imperiul otoman şi teritoriul românesc iar sarcinile către Poartă

să fie reduse la cuantumul stabilit în capitulaţii în secolul al XVII-lea. Autorii altui memoriu din

preajma declanşării revoluţiei reclamau libertatea comerţului, dreptul de a deschide “fabrici de orice fel

de meşteşug”, de a explora şi prelucra fără nici o restricţie materiile prime ale ţării. Ei cer ca negustorii

şi meşteşugarii străini care se vor aşeza în ţară să fie supuşi legilor ţării.

Politica fiscală excesivă a statului nemulţumea pe toată lumea: negustorii se plângeau că vămile,

diferitele taxe asupra circulaţiei mărfurilor, licenţele de export, vândute de Domnie chiar şi pentru

mărfurile lăsate libere de Poartă, absorbeau cea mai mare parte a câştigurilor.Tăranii dependenţi se

plîngeau de agravarea obligaţiilor. Numărul zilelor de clacă pentru ţăranii cu învoială care în secolul

precedent era de 3-6, convertibile în bani, se majorase la 12, iar obligaţiile în bani se transformaseră în

zile de clacă. Drepturile de folosinţă asupra pădurilor, păşunilor şi iazurilor fuseseră limitate.

Revoluţia de la 1821 a solidarizat toate clasele şi categoriile societăţii româneşti. Tudor

Vladimirescu a fost conducătorul primei revoluţii democratice din istoria poporului român şi în acelaşi

timp un erou al luptei pentru neatârnarea ţării. El a urmărit modificarea radicală a statutului Ţării

Româneşti prin desprinderea treptată de sub suzeranitatea şi protecţia Imperiului Otoman şi Rus2.

Resursele irosite prin sistemul fanariot au rămas de acum în ţară şi au putut fi folosite pentru

modernizarea instituţiilor româneşti. Libertatea comerţului şi dreptul de a avea în proprietate

1 V.Georgescu, Ideile politice şi iluminismul în Principatele Române, Bucureşti, 19722 Documente privind Unirea Principatelor, I. Documente interne (1854-1857), Bucureşti ,1961; I.Vântu, G.G. Florescu, Unirea Principatelor în lumina acetelor fundamentale şi constituţionale, Bucureşti ,1965

37

manufacturi, fabrici şi mine, redobândirea cetăţilor de la Dunăre transformate de turci în raiale,

stabilirea graniţei dintre Principate şi Imperiul Otoman pe talvegul Dunării au fost realizate în 1829

prin tratatul de la Adrianopol, coform cererilor formulate în 1821 şi 1822 şi sub înrâurirea revoluţiei lui

Tudor.

Regulamentele Organice – formarea instituţiilor dreptului modern

Actul osăbit pentru principaturile Moldova şi Ţara Românească din Tratat a acordat ţărilor române

autonomia administrativă, Domnii – numiţi pe viaţă – având dreptul de a rezolva liber problemele

interne în colaborare cu Divanul; locuitorii urmau să se bucure de deplina libertate a comerţului pentru

toate produsele pământului şi industriei lor; cetăţile Turnu, Giurgiu şi Brăila s-au restituit Principatelor;

până la plata despăgubirilor de război Principatele urmau să se afle sub administraţie rusească; în acest

timp Rusia urma să elaboreze regulamente administrative.

Administraţia rusească a durat din 1828 până în 1834 sub conducerea generalului Pavel Kisseleff care a

devenit şi preşedinte plenipotenţiar al Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti.Primele măsuri au

constat în desfiinţarea scutelnicilor şi posluşnicilor (era vorba de 40.000 familii care până acum

fuseseră scutite de contribuţii), efectuarea unui recensământ general al populaţiei, organizarea armatei,

separarea justiţiei de administraţie. Cea mai importantă măsură a constat în elaborarea Regulamentelor

Organice (30 martie 1830).Acestea au fost primele legi fundamentale de organizare a ţărilor române

după modelul constituţiilor elaborate în Occidentul Europei, întemeiate pe principiul separaţiei

puterilor în stat. Din păcate nu a fost preluat şi principiul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Domnul avea următoarele drepturi:

-dreptul de iniţiativă legislativă (în exclusivitate);

-dreptul de a dizolva Adunarea obştească în anumite condiţii;

-dreptul de a aproba sau respinge legile votate de Adunarea obştească;

-dreptul de a numi şi revoca pe dregători;

-dreptul de a comanda armata naţională reconstituită;

-dreptul de a prezida sedinţele Divanului domnesc;

-dreptul de a confirma hotărârile judecătoreşti rămase definitive;

-dreptul de a acorda titluri de nobleţe şi a le revoca după aprecierea sa.

38

Comparativ cu perioadele anterioare se constată o restrângere semnificativă a prerogativelor

Domnului. Astfel, el nu mai avea dreptul de a judeca, cămara sa era separată de visteria ţării; el nu mai

exercita dreptul de a fixa impozitele, de a controla veniturile şi cheltuielile.

Adunarea obştească împărţea cu Domnul dreptul de legiferare. Era formată din 42 membrii în Ţara

Românească şi 35 membrii în Moldova, aleşi pe 5 ani. Componenţa în Ţara Românească era

urmatoarea: mitropolitul (ca preşedinte de drept), 3 episcopi, 20 boieri de clasă I, 18 boieri din judeţe.

Ea lucra în sesiuni ordinare convocate de Domn. Adunarea vota bugetul de venituri şi cheltuieli al

statului, controla executarea bugetului, stabilea lista civilă a Domnului şi prezenta acestuia, precum şi

Curţilor suzerană şi protectoare angarale (memorii), în care expunea starea ţării.

Conducerea administraţiei statului revenea Sfatului administrativ format din 3 miniştrii: de

interne, de finanţe şi marele postelnic. Acest organ elabora şi proiectele de legi supuse apoi Adunării

obşteşti.Prin Regulamentele Organice au fost înfiinţate ministerele care au activat alături de

Departamente precum:Departamentul vorniciei dinlăuntru cuprinzând: afacerile interne, învăţământul,

lucrările publice, agricultura, sănătatea.Secretariatul de stat (postelnicia) condus de postelnic, totodată

şef al cancelariei domneşti.Departamentul finanţelor (visteria) cuprinzând finanţele, industria şi

comerţul.Ministerul Justiţei, condus de marele logofăt al dreptăţii.Marea logofeţie a credinţelor şi

pricinilor bisericeşti .Eforia şcoalelor.A fost definită condiţia juridică a funcţionarilor publici care,

primind leafa fixată de Domn deveneau salariaţi ai statului, fiindu-le interzis să mai adune venituri

colaterale din slujbe. Funcţionarii publici au primit pensii.

Regulamentele au stabilit modalităţile de reorganizare şi funcţionare ale armatei, formate din

trupe permanente şi miliţii teritoriale, aceleaşi în ambele ţări. Serviciul militar a devenit obligatoriu

pentru toţi bărbaţii. În evoluţia organizării justiţiei Regulamentele Organice au marcat un salt de

însemnătate deosebită căci au trecut de la formele organizaţionale feudale la forme moderne, după

model european apusean. Scopul urmărit a fost de a pune capăt abuzurilor şi de a spori autoritatea

actului justiţiar.

Conform unei organizări judecătoreşti, pe principiul separaţiei puterilor în stat, s-au înfiinţat,

tribunale judeţene, câte unul în fiecare judeţ, ca primă instanţă. Împotriva sentinţelor acestora se putea

face apel la Divanele judecătoreşti aflate la Bucureşti, Craiova şi Iaşi. Instanţa supremă era Divanul

domnesc, competent să judece apelurile împotriva hotărârilor tribunalelor judeţene.Magistraţii erau

numiţi pe 3 ani putând fi reconfirmaţi.În domeniul procedurii penale s-a stabilit suprimarea torturii şi

mutilării ca mijloace folosite în actul de justiţie.

39

1.1.10 Statul in perioada anilor 1866-1918

Instaurarea regimului monarhiei constituţionale

Prin actul istoric al unirii Ţării Româneşti şi Moldovei, prin recunoaşterea internaţională obţinută

ulterior, statul naţional român modern a devenit o realitate a vieţii internaţionale. Din punct de vedere

constituţional, în raport cu celelalte subiecte de drept internaţional ale vremii, România nu a avut însă,

în perioada 1859-1866, un statut clar şi unanim acceptat. Mai întâi pentru că se afla încă sub

suzeranitatea Imperiului Otoman şi sub protecţia Marilor Puteri, lipsind deci atributul independenţei de

stat. În al doilea rând exista o anume incertitudine privind forma de stat: republică sau monarhie.

La mijlocul secolului al XIX-lea, în Europa, forma de stat monarhică era dominantă, mai ales la

nivelul marilor puteri. Atât Anglia, prima ţară capitalistă, modernă a lumii, cât şi imperiile

multinaţionale încă feudale precum cel Otoman, Rus, Habsburgic, erau monarhii. Ţările române,

numite Principate în documente internaţionale avuseseră de asemenea regimuri monarhice. În contextul

internaţional dat, România ca stat unic, cuprinzând numai o parte din locuitorii de naţionalitate română

nu-şi putea stabili o formă de stat opusă celei a marilor ei vecini. Problema momentului istoric nu era

deci a alege între republică şi monarhie, ci a alege între modalităţile posibile de formare a unei

monarhii moderne, având drept nucleu o dinastie respectată în Europa, care să funcţioneze atât ca un

factor de mediere şi echilibru în viaţa politică internă, cât şi ca un sprijin exterior pentru statul român.

De secole, clasa dominantă în stat, atât, în Moldova cât şi în Ţara Românească, s-a opus ideii formării

unei dinastii naţionale. Încercări în acest sens au existat şi în perioada de după revoluţia de la 1821,

când s-a pus problema unirii sub Mihail Sturdza sau Ion Câmpineanu. În anul 1857, ambele Divanuri

ad-hoc reprezentând întreaga naţiune, au înlăturat definitiv această posibilitate exprimându-şi voinţa ca

statul cu numele “România” să fie condus de un “principe străin, cu drept de moştenire la tron, ales

dintr-o dinastie europeană”.

Faptul că cele şapte Mari Puteri, prin Convenţia de la Paris din anul 1858, au prevăzut alegerea

câte unui domn în fiecare Principat, a îndepărtat, pentru moment, perspectiva formulată de cele două

Divanuri ad-hoc. În aceste condiţii, toate forţele naţionale au sprijinit unirea în persoana lui Alexandru

Ioan Cuza. Ideea unirii în persoana unui prinţ străin a fost considerată nepotrivită pentru că exista riscul

ca şeful statului unit să devină instrument al puterii suzerane sau chiar al Rusiei.

După anul 1862 însă, atât forţele social-politice conservatoare, exprimând interesele moşierimii,

cât şi cele liberal-radicale, exprimând interesele unei părţi a burgheziei, au ajuns la concluzia că

40

Domnul unirii nu se ridica la înălţimea nevoilor ţării. Lui Cuza i s-au imputat nu numai greşelile

politice şi economice ci şi tendinţe de guvernare personală “peste voinţa corpului legislativ”. Forţele

conservatoare şi liberal radicale l-au perceput pe Cuza ca un Domn opus modelului de “monarh

constituţional”. Se adauga şi conştiinţa faptului că menţinerea Unirii era condiţionată pe timpul vieţii

sale.

Ca urmare din ianuarie 1863 s-a constituit o coaliţie politică îndreptată spre detronarea lui Cuza şi

aducerea unui prinţ străin conform dorinţei Divanurilor ad-hoc. În aprilie 1864, reprezentanţi ai

coaliţiei au obţinut consimţământul prinţului Napoleon de a ocupa tronul României, cu condiţia ca

Adunarea Legislativă a României să adopte o reformă agrară, pentru a detensiona raporturile sociale şi

politice. Forţele conservatoare s-au opus însă ferm ideii reformei agrare.

Având în vedere acelaşi scop – efectuarea reformei agrare împotriva voinţei Adunării – Cuza a

dat, la 2 mai 1864, o lovitură de stat, dizolvând Adunarea. Acest fapt a întărit considerabil rândurile

forţelor de opoziţie faţă de Cuza, încât membrii coaliţiei (numită de atunci “monstruoasa coaliţie”,

pentru că gurpa elemente din cele două extreme ale eşicherului politic) şi-au definit ţelul (aducerea

unui prinţ străin dintr-o familie domnitoare în Occident) şi şi-au intensificat pregătirile. Însă şi Cuza,

din 1865, a ajuns la concluzia că este necesar să abdice.

În aceste condiţii a avut loc lovitura de stat de la 11 februarie 1866 când Alexandru Ioan Cuza a

fost forţat să abdice. Conspiratorii i-au înmânat Domnului spre semnare un act prin care acesta abdica

“conform dorinţei naţiunii întregi” (ceea ce era neadevărat) şi lăsa puterea unei locotenenţe domneşti şi

unui minister (guvern) ales de popor. Locotenenţa a fost formată din N. Golescu, Lascăr Catargiu, D.A.

Sturdza, N. Haralambie, iar guvernul era condus de Ion Ghica. Cuza a fost exilat.

În aceeaşi zi cele două corpuri legiuitoare au fost convocate pentru a alege ca Domnitor pe prinţul

Filip de Flandra, fiu al regelui Leopold I al Belgiei. Adunările l-au proclamat ca atare şi s-a depus

jurământul de credinţă. În martie 1866 Corpurile Legiuitoare au fost dizolvate, membrii lor fiind

consideraţi adepţi ai lui Cuza.

Noul ales a refuzat însă să primească Coroana oferită. Situaţia politică pe plan intern s-a agravat,

întucât ţăranii se temeau că odată cu alungarea lui Cuza va fi anulată şi reforma agrară. Pe plan extern,

Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Habsburgic au cerut reexaminarea Protocolului din 6

septembrie 1859 prin care fusese recunoscută dubla alegere a lui Cuza şi deci unirea Principatelor. La

Paris a fost convocată, la 10 martie 1866 Conferinţa celor şapte puteri în cadrul căreia participanţii au

pus la îndoială legitimitatea menţinerii Unirii. În aceste condiţii, trimisul guvernului în Occident, Ion C.

Brătianu, a comunicat la 25 martie 1866 numele noului candidat la tronul României – prinţul german

41

Carol de Honhezollern Sigmaringen. Împăratul Napoleon al III-lea al Franţei a sprijinit propunerea, iar

guvernul a organizat un plebiscit. Astfel Marile Puteri au fost din nou puse în faţa faptului împlinit. Cu

mare majoritate, populaţia s-a pronunţat pentru alegerea prinţului ca Domn al României. Au fost

anihilate eforturile separatiste depuse în Moldova de agenţii Rusiei.

Constituţia din 1866

Adunarea aleasă în aprilie 1866 a fost considerată în mai acelaşi an drept Adunare Constituantă,

menită să adopte legea fundamentală a statului. La 1/13 mai 1866 Locotenenţa Domnească i-a trimis

proiectul de Constituţie a cărei primă formă fusese întocmită de Consiliul de stat din vremea lui Cuza

după modelul Constituţiei Belgiei din 1831. În Adunare proiectul a fost modificat apoi supus dezbaterii

generale. La 29 iunie/11 iulie 1866 noua Constituţie a fost votată în unanimitate iar la 1/13 iulie 1866 a

fost promulgată.

Spre deosebire de actele fundamentale cu caracter constituţional de până acum (Regulamentele

Organice, Convenţia de la Paris şi Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris) Constituţia din 1866 a

fost prima internă, operă a românilor. Conform tradiţiei de libertate şi egalitate a poporului, totodată

prima Constituţie cu caracter liberal, conformă cu principiile revoluţiei franceze din 1789; libertăţile şi

drepturile fundamentale ale cetăţeanului, suveranitatea naţională, separaţia puterilor în stat, guvern

reprezentativ, responsabilitate ministerială..În textul Constituţiei nu există nici o referire, în nici un

mod, la raporturile României cu puterea suzerană, Imperiul Otoman, fapt care arată că România se

considera de facto stat independent.Capitolul II “Despre Rege şi ministrii” din titlul III (Despre puterile

statului) a definit locul şi rolul şefului statului, România find prin aceasta un regat constituţional şi

ereditar. Art. 82 a stabilit următoarele: “Puterile constituţionale ale Regatului sunt ereditare în linie

coborâtoare, directă şi legitimă a Majestăţii sale Regelui Carol I de Honhenzollern-Sigmaringen, din

bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi exclusiunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor.”

Urmaşii săi urmau a fi crescuţi “în religiunea ortodoxă a Răsăritului”.

Prerogativele monarhului au fost stabilite în limite foarte largi:

- convoacă, amână şi dizolvă Adunarea Deputaţilor si Senatul;

-sancţionează şi promulgă legile;

-numeşte şi revocă miniştrii, numeşte sau confirmă în toate funcţiile publice;

-este capul puterii armate, conferă grade militare şi decoraţii;

-declară război, încheie tratate şi convenţii;

-bate monedă;42

-acordă amnistia şi graţierea.

Art. 92 a înscris indirect, principiul iresponsabilităţii juridice şi politice a monarhului, stabilind că

persoana sa este inviolabilă, că miniştrii săi sunt răspunzători. Actele semnate de rege aveau valabilitate

numai dacă erau contrasemnate de un ministru, prin aceasta ministrul respectiv devenind răspunzător

Aşadar, regele avea prerogative în cadrul tuturor puterilor: legislativă, executivă şi

judecătorească. În acest ultim domeniu prerogativele sale erau strict reduse, neavând dreptul de a

interveni în vreun mod în administrarea justiţiei.

Titlul III – Despre puterile statului afirmă principiul modern al suveranităţii naţiunii prin

exprimarea art. 31: “Toate puterile statului emană de la naţiune”; membrii ambelor Adunări legislative

reprezentau naţiunea (şi nu numai judeţul sau localitatea care i-a ales) sub titulatura de “Reprezentanţă

naţională”.Adunarea Deputaţilor aleasă pe 4 ani avea dreptul de legiferare, de interpelare a executivului

ministerial, de răspuns la mesajul Tronului. Prerogativa dezbaterii şi adoptării bugetului era considerată

ca având caracter special.Rolul Senatului nu era definit cu claritate, însă din tradiţia existentă rezulta

atât capacitatea sa de organe de legiferare, cât şi locul său de Corp Ponderator, menit să rectifice

orientarea Adunării Deputaţilor. În acest sens, legea electorală a prevăzut pentru Senat o componenţă

tipic profund conservatoare.

43

Titlul II – Despre drepturile românilor a dat Constituţiunei din 1866 un caracter evident

democratic, avansat. Longevitatea acestei Constituţii şi a sistemului politic rezultat din ea, progresele

economice, sociale, culturale produse în perioada până la primul război mondial sunt nemijlocit legate

de conţinutul acestui titlu, prin care România s-a înscris, în epocă, ca o excepţie pozitivă în estul şi sud-

estul Europei. Art. 5 a proclamat libertatea conştiinţei, a învăţământului, a presei şi a întrunirilor, în

condiţiile determinate prin legi. Art. 12 a interzis privilegiile, scutirile şi monopolurile de clasă şi a

declarat neadmise titlurile de nobleţe străine care erau contrarii vechilor aşezăminte ale ţării. Art. 13

(“libertatea individuală este garantată”) a stabilit că nimeni nu poate fi oprit sau arestat decât în puterea

unui mandat judecătoresc motivat. Art. 15 a declarat domiciliul neviolabil.

Art. 21 care a reinterat libertatea conştiinţei a garantat libertatea tuturor cultelor religioase, cu

condiţia de a nu se aduce atingere ordinei publice sau bunelor moravuri. Totodată “religiunea ortodoxă

a Răsăritului” era investită cu calitatea de “religiune dominantă a statului român”.

Libertatea cuvântului scris nu era limitată de cenzură sau de cauţiune, persoanele implicate în

publicarea şi comunicarea ideilor fiind însă răspunzătoare de abuzul determinat prin Codul penal.

Delictele de presă urmau a fi judecate de juriu, cu excepţia celor comise împotriva regelui, familiei

regelui sau a suveranilor statelor străine care urmau a fi judecate de tribunalele ordinare după dreptul

comun.

Alte articole au afirmat dreptul de asociere, de petiţionare, secretul scrisorilor şi depeşelor

telegrafice. Cetăţenii statului român nu puteau intra în serviciul unui stat străin fără a-şi pierde

naţionalitatea română.

O însemnătate deosebită a avut, modul de definire a proprietăţii. Art. 19 a înscris următoarele:

“Proprietatea de orice natură, precum şi toate creanţele asupra statului sunt sacre şi neviolabile.

Nimeni nu poate fi expropriat, decât pentru cauză de utilitate publică, legalmente constatată şi

după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Prin cauză de utilitate publică urmează a se înţelege numai comunicaţiunea şi salubritatea

publică, precum şi lucrările de apărare a ţărei.”

44

Fără îndoială progresul economic-social al României dezvoltarea modernă a ţării, afirmarea

clasei întreprinzătorilor nu puteau fi concepute în lipsa unor garanţii constituţionale privind

proprietatea. Însă declararea acesteia drept “sacră” şi mai ales limitarea strictă a domeniilor de

expropriere, cu excluderea exproprierii pentru reformă agrară, satisfăcea numai intersele moşierimii.

Autorii Constituţiei din 1866 nu au prevăzut amploarea consecinţelor rezultate din creşterea

demografică masivă produsă la sate în următoarele decenii în condiţiile în care circulaţia proprietăţii

funciare nu se putea realiza decât prin vânzări şi donaţii. O reformă agrară prin care să se exproprieze o

parte a marilor proprietăţi era imposibilă din punct de vedere legal. Aceasta a facut ca România să

devină un mare exportator de cereale, dar cu riscul sărăcirii şi înfometării unei clase ţărăneşti tot mai

numeroase, lipsită de pământ. Răscoalele din 1888 şi 1907 au repus în discuţie articolul 19 astfel că în

anul 1913 partidul naţional liberal s-a pronunţat pentru o reformă agrară ulterioară modificării

articolului 19. Aceasta s-a realizat însă abia în anii 1917 şi 1918 sub influenţa tragediilor provocate de

revoluţia comunistă din Rusia şi primul război modial.

Constituţia a stabilit un sistem electoral bazat pe principiul votului cenzitar. Dreptul a alege îl

aveau cetăţenii care se încadrau în colegii electorale, comensurate diferit pentru Camera Deputaţilor şi

Senat.

Pentru alegerile în Adunarea Deputaţilor colegiile erau compuse astfel:

Colegiul I – proprietarii cu un venit funciar rural sau urban de cel puţin 1200 lei;

Colegiul II – cei care au domiciliul şi reşedinţa în oraşe şi plătesc către stat o dare anuală directă

de orice natură de cel puţin 20 lei. Erau scutiţi de cens la acest colegiu cei care practicau profesiuni

libere, ofiţerii în retragere, pensionarii statului şi absolvenţii învăţământului primar;

Colegiul III – cei care nu sunt alegători la colegiul I sau II şi plătesc o dare cât de mică către stat,

ştiu să scrie şi să citească.

Cei fără ştiinţă de carte şi fără venit puteau alege un delegat la 50 alegători. Delegaţii dintr-un

judeţ alegeau un deputat.

Pentru a fi alegător Constituţia a prevăzut următoarele condiţii:

calitatea de român prin naştere sau împământenire;

vârsta de 25 ani;

domiciliul în România.

45

Similar, dar în alte limite, erau compuse colegiile pentru Senat. Pentru a asigura caracterul

conservator al acestui organ s-a prevăzut dispensa de cens pentru foştii şi actualii deputaţi şi senatori,

generalii şi coloneii armatei, miniştrii, procurori, membrii Academiei române etc., care, obişnuit erau

oameni în vârstă, mari proprietari sau oameni legaţi de această categorie socială.

Art. 128 a proclamat principiul supremaţiei Constituţiei în raport cu orice alt act de natură statală.

Consecinţele juridice sunt importante şi arată locul deosebit avut de legea fundamentală: ea nu putea fi

suspendată nici total, nici parţial; limitarea drepturilor cetăţeneşti prin măsuri de genul stării de asediu

nu era permisă; instanţele judecătoreşti erau competente să controleze constituţionalitatea legilor.

Totuşi între litera Constituţiei şi practica vieţii de stat, în perioada avută în vedere s-a constatat

adesea un decalaj destul de mare. Cărturari şi oameni politici ai vremii au atras atenţia asupra acestui

fapt, sintetizat de junimiştii din jurul lui Titu Maiorescu în celebra formulă “forme fără fond”. Forma,

reprezentată de Constituţie, legi şi instituţii, reflecta mai mult năzuinţele decât realităţile sociale.

1.1.11 Statul în perioada anilor 1918-1938

Făurirea statului naţional unitar român

Urmând actelor plebiscitare, de liberă exprimare democratică de la 27 martie/9 aprilie 1918 şi

15/28 noiembrie 1918 prin care Basarabia şi Bucovina s-au reunit cu România după secole de împilare

străină, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 a încheiat procesul formării

statului naţional unitar român – năzuinţă multiseculară a tuturor românilor1.

Această realizare de însemnătate istorică a deschis perspective deosebit de pozitive dezvoltării

moderne, democratice a ţării. Unirea a marcat întregirea pieţei interne, intrarea ţării într-o etapă nouă,

caracterizată prin mari progrese economice, sociale, culturale. Reunind teritoriile locuite din vechime

de români, România a devenit un stat naţional european de mărime medie, având 295.000 km² şi

aproape 17.000.000 locuitori. Teritoriul era armonios distribuit în teren agricol (45%), păduri, munţi,

suprafeţe de apă. Resursele de energie şi materii prime erau, în acel moment, suficiente stadiului de

dezvoltare industrială.

Imediat după proclamarea unirii, în fiecare din provinciile istorice au intrat în activitate organele

executive şi legislative alese prin vot universal. Pentru fiecare din ele, temelia juridică a măsurilor

luate, până la deplina unificare a constat în prevederile documentelor de unire – Rezoluţia de la

1 St. Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, încununarea ideii, atendinţelor şi a luptelor de unitate a poporului român, Cluj, 1968

46

Chişinău a Sfatului Ţării, Rezoluţia Congresului General al Bucovinei şi Rezoluţia Adunării Naţionale

de la Alba Iulia. Dat fiind caracterul profund democratic al unirii, hotărârile organelor provizorii alese

au purtat acelaşi caracter în efortul de reaşezare a vieţii ecomice, sociale şi de stat.

Procesul de integrare constituţională a provinciilor şi teritoriilor unite a început prin promulgarea

decretelor regale privind unirea: la 27 noiembrie 1918 a fost promulgat Decretul pentru Basarabia, la

18 decembrie 1918 Decretul pentru Bucovina, iar la 24 decembrie 1918 Decretul pentru Trasilvania,

Banat, Crişana şi Maramureş.

La 29 decembrie 1919 Parlamentul a votat legile prin care se ratifica unirea acestor teritorii cu

România.

Pe plan extern, principala preocupare a guvernului, Parlamentului, cercurilor politice a constat în

obţinerea recunoaşterii unirii prin tratatele de pace care urmau a fi semnate la Conferinţa Păcii (ale

cărei lucrări s-au deschis la Paris la 18 ianuarie 1919 şi au durat până la 21 iunie 1920). Deşi în ultimii

ani ai războiului se realizase un consens între marile puteri ale Antantei privind caracterul păcii, pe

baza propunerilor preşedintelui american Woodrow Wilson, ulterior interesele strategice, economice şi

politice ale Marii Britanii, Franţei, îndeosebi faţă de resursele petroliere ale României, evoluţia situaţiei

din Rusia, impactul problemei reparaţiilor şi despăgubirilor de război, au deviat bunele intenţii. Astfel,

delegaţia română la Congresul de pace a primit spre studiu textul Tratatului de pace de la Versailles

între Puterile Aliate şi Germania cu numai cinci minute înainte de semnare, deşi România suferise

ocupaţia germană pe 2/3 din teritoriul său antebelic şi se aflase în stare de război cu Germania vreme de

doi ani. Interesele ţării noastre au fost ignorate, exceptând prevederea conform căreia Tratatul de pace

impus României de către Puterile Centrale în 7 mai 1918 era declarat nul.

Semnarea Tratatului dintre Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria interesa în cel mai înalt grad

România, date fiind implicaţiile teritoriale. În momentul când aveau loc tratativele de pace Rezoluţia

Adunării de la Alba-Iulia intrase în vigoare prin voinţa marii majorităţi a populaţiei, dar o parte a

teritoriului Transilvaniei se afla încă sub stăpânirea trupelor ungare. Comitetul militar interaliat de la

Paris a cerut Ungariei să-şi retragă trupele din Transilvania pe linia de demarcaţie Satu-Mare – Oradea

– Arad până când conferinţa păcii va hotărâ noile graniţe. Guvernul ungar a refuzat, apoi s-a dizolvat,

iar puterea a fost preluată de către Republica Sovietică Ungară a Sfaturilor, formă de stat constituită de

agenţii sovietici şi extremiştii maghiari, care aveau intenţia extinderii în Europa a revoluţiei comuniste

din Rusia. Conducătorul de facto al noului stat ungar, Bela Kun a refuzat să recunoască hotărârile

democratice de autodeterminare ale românilor, sărbilor şi slovacilor şi unirea teritoriilor locuite de ei

(Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, sudul Slovaciei şi Voievodina) cu România,

47

Cehoslovacia şi respectiv Serbia. În aceste condiţii, când armata ungară a atacat armata română, sârbă

şi slovacă, armata română a început ofensiva spre vest, pentru a împiedica a joncţiune ungaro-sovietică.

După ce a fost atinsă Tisa, Bela Kun a recunoscut formal justeţea drepturilor româneşti asupra

Transilvaniei. În iulie 1919 armata ungară a declanşat o nouă ofensivă pe Tisa, determinând Marele

Cartier General Român să declanşeze o contraofensivă, care se va finaliza la 4 august 1919 cu ocuparea

Budapestei.

Armata română s-a retras la 20 martie 1920. La 6 mai 1920 delegaţia ungară la Conferinţa a

primit textul definitiv al Tratatului. Acesta a fost semnat la 4 iunie 1920 la Trianon. Semnatari din

partea României au fost marele jurist Nicolae Titulescu şi Dr. Ioan Cantacuzino. A fost astfel

recunoscută unirea înfăptuită încă în anul 1918, a Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului cu

România, fiind reglementate şi alte probleme privind administraţia, vămile, despăgubirile, reparaţiile de

război, etc.

Ultimul tratat a fost semnat cu Turcia, într-o primă variantă în 1920, apoi în formă definitivă la

24 iulie 1923 la Lausanne. Cu acest prilej a fost semnată şi o Convenţie privind strâmtorile Mării

Negre, consfinţind principiul libertăţii navigaţiei, care interesa şi România, ţară riverană Mării Negre.

Astfel, prin tratatele de pace semnate de Puterile Aliate şi Asociate cu Austria, Bulgaria şi

Ungaria a fost recunoscută şi consfinţită pe plan juridic – diplomatic, în tratate internaţionale, voinţa

liber exprimată a locuitorilor din teritoriile româneşti temporar aflate sub dominaţie străină la sud, vest

şi nord.

1.2 Prezentarea generală a sistemului administraţiei publice din România

1.2.1 Clarificări terminologice

Conform Constituţiei România este un stat naţional suveran şi îndependent,unitar şi îndivizibil

ce se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului celor trei puteri:legislativă,executivă şi

judecătorească.Dacă funcţia legislativă în stat este asigurată de Parlament,iar cea judecătorească de

înstanţele judecătoreşti,autoritatea executivă este reprezentată de preşedintele ţării,care are atribuţia de

a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice,precum şi de

Guvern,care are rolul de a asigura politica internă şi externă a ţării şi de a exercita conducerea generală

a administraţiei publice.Activitatea executivă are aşadar două componente de bază,respectiv:

-guvernarea-trasarea deciziilor esenţiale pentru prezentul şi viitorul unei ţări inclusiv din

perspectiva relaţiilor cu alte state său cu organizaţii internaţionale ;

48

-administrarea-rezolvarea nevoilor curente,cotidiene,ale statului respectiv

Administraţia publică,în mod tradiţional,presupune două elemente de bază:

Executarea legii-cuvantul „lege” fiind înţeles în accepţiunea „lato sensu”,de act normativ cu forţa

obligatorie şi nu în accepţiunea „stricto sensu”,de act juridic al Parlamentului.

Prestarea de servicii publice în limitele legii – prin serviciul public se înţelege activitatea organizată

său desfăşurată de o autoritate a administraţiei publice pentru a sătisface nevoi sociale în interes public.

1.2.2 Autorităţile administraţiei publice

Autorităţile publice care pun în practica deciziile luate în cadrul activităţii executive sunt

identificate sub numele de „autorităţi ale administraţiei publice”.Acestea sunt împărţite în autorităţi

publice de stat (centrale) şi autorităţi ale administraţiei publice locale.Pentru realizarea sărcinilor ce le

revin acestea au posibilitatea de a folosi forţa publică a statului cu care sunt înzestrate.

Autorităţile administraţiei publice de stat sunt:

-Guvernul;

-Administraţia de specialitate: ministerele,Autorităţile administrative autonome,serviciile

publice deconcentrate;

-Prefectul.

Autorităţile administraţiei publice locale sunt:

-Consiliul jedeţean;

-Consiliul local;

-Primarul;

-Serviciile publice locale.

Sistemul administraţiei publice româneşti se guvernează dupa anumite principii generale care se împart

în două categorii:

Principii care se aplică în procedura necontencioasă:

-Legalităţii, oportunităţii şi eficienţei;

-Exercitării obligatorii şi cu buna credinţă competenţelor legale;

-Egalităţii în faţa administraţiei publice;

-Motivării acţiunii administrative şi a măsurilor dispuse;

-Exercitării ierarhice a recursului;

-Transparenţei în activitatea administraţiei publice şi accesul liber la informaţiile de interes

public;

49

-Folosirii limbii române în scris şi vorbit,iar dupa caz,în condiţiile legii,şi a limbii minorităţilor

naţionale;

-Obligativităţii aducerii la cunoştinta a actelor adoptate/emise şi a măsurilor dispuse;

-Exercitării controlului asupra activităţii executive;

-Responsăbilităţii şi răspunderii.

Principii care se aplică în procedura contencioasă:

-Contradictorialităţii;

-Independenţei în activitatea administrativ-juridicţională;

-Garantării dreptului la apărare, reprezentare,precum şi la exercitarea căilor de atac în faţa

jurisdicţiilor administrative şi a instanţelor judecătoreşti;

-Stabilităţii şi motivării actului administrativ-jurisdicţional.

1.2.3 Administraţia publică de stat

Guvernul prin natura activităţilor pe care o desfăşoara este parte a sistemului autorităţilor

administraţiei publice ,exercitând conducerea generală a administraţiei publice.Sărcina să este de a

aduce la îndeplinire programul de guvernare aprobat de Parlament şi de a asigura realizarea politicii

interne şi externe a ţării.

Atribuţiile Guvernului pot fi impărţite în mai multe categorii:

1.Atribuţii generale:

-exercită conducerea generală a administraţiei publice;

-asigură executarea de către administraţia publică a legilor şi a celorlalte dispoziţii normative

date în aplicarea acestora;

-conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale precum şi a

autorităţilor locale ale administraţiei publice;

-asigura administrarea proprietăţii publice şi private a statului

2. Atribuţii în domeniul normativ:

-elaborează proiecte de legi şi le supune spre aprobare Parlamentului şi de asemenea dezbate

propunerile legislative care privesc activitatea executivă primite din partea Parlamentului;

-emite hotărâri pentru organizarea executării legilor,ordonante în temeiul unei legi speciale de

abilitare şi ordonante de urgenţă potrivit Constituţiei;

-elaborează proiectul legii bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi le

supune spre adoptare Parlamentului.50

3. Atribuţii în domeniul economic:

-aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economica a ţării,pe ramuri şi domenii de

activitate şi le supune spre adoptare Parlamentului;

-aprobă balanţa comercială şi de plăţi externe, precum şi planurile de încasări şi plăţi în

numerar;

-aprobă programele pentru modernizarea capacitaţilor de producţie ce se realizează prin

subvenţii de stat;

-stabileşte măsuri pentru introducerea si dezvoltarea mecanismelor economiei de piaţă;

-asigură rerganizarea activităţii economice potrivit cerinţelor economiei de piaţă precum şi

adoptarea măsurilor de privatizare a unor activităţi

-aprobă regimul preţurilor şi tarifelor la produsele, lucrările şi serviciile pentru care preţul şi

tariful se stabileşte de către Guvern;

-aprobă amplasărea obiectivelor de investiţii şi scoaterea terenurilor din producţia agricolă ori

din fondul foreştier,precum şi defrişarea unor suprafeţe impădurite,în vederea realizării de

obiective de investiţii.

4.Atribuţii în domeniul social:

-asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare.

5.Atribuţii în domeniul legităţi şi apărării ţării:

-asigură apărarea ordinii de drept şi liniştii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;

-aduce la îndeplinirea măsurile adoptate,pentru apărarea ţării, scop în care organizează şi

înzestrează forţele armate;

-stabileşte măsurile de aplicare a reglementărilor legale privind apărarea secretului de stat;

-organizează desfaşurarea,în bune condiţii, a alegerilor pentru Preşedintele României,Parlament

şi Autorităţile locale.

6.Atribuţii în domeniul relaţiilor extrene:

-adoptă măsuri cu privire la negocierea de tratate,acorduri şi convenţii internaţionale,care

angajează statul român şi le înaintează Preşedintelui României;

-aprobă acordurile interguvernamentale, care se vor putea semna numai din împuternicirea

primului-ministru.

Ministerele sunt organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care realizează politica

guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora.Acestea se organizează şi funcţionează numai în

51

subordinea Guvernului.Miniştrii reprezintă ministerele în raporturile cu celelalte autorităţi publice şi

răspund de întreaga activitate a ministerului. Miniştrii au următoarele atribuţii:

-organizează, coordonează şi controlează aplicarea legilor, ordonanţelor şi hotărârilor

Guvernului, a ordinelor şi instrucţiunilor emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de

autoritate şi a principiului autonomiei locale a instituţiilor publice şi a agenţilor economici;

-iniţiază şi avizează proiecte de lege, ordonanţe,hotărâri ale Guvernului, în condiţiile stabilite

prin metodologia aprobată de Guvern;

-actionează pentru aplicarea strategiei proprii a ministerului,integrata celei de dezvoltare

economico-socială a Guvernului;

-fundamentează şi elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care le înainteaza Guvernului;

-urmaresc proiectarea şi realizarea investiţiilor din sistemul ministerului, în baza bugetului

aprobat;

-reprezinta interesele statului în diferite organe şi organisme internaţionale, în conformitate cu

acordurile şi convenţiile la care România este parte şi cu alte înţelegeri stabilite în acest scop, şi

dezvolta relaţii de colaborare cu organe şi organizaţii similare din alte state şi cu organizaţii

internaţionale ce interesează domeniul lor de activitate;

-iniţiază şi negociază,din împuternicirea Preşedintelui României său a Guvernului,în condţtiile

legii,încheierea de convenţii, acorduri şi alte înţelegeri internaţionale său propun întocmirea formelor

de aderare la cele existente;

-urmăresc şi controlează aplicarea convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care România

este parte şi iau măsuri pentru realizarea condiţiilor în vederea integrării în structurile europene său în

alte organisme internaţionale;

-coordonează şi urmaresc elaborarea şi implementarea de politici şi strategii în domeniile de

activitate ale ministerului,potrivit strategiei generale a Guvernului;

-avizează,în condiţiile legii, înfiinţarea organismelor neguvernamentale şi cooperează cu

acestea în realizarea scopului pentru care au fost create;

-colaborează cu instituţiile de specialitate pentru formarea şi perfecţionarea pregătirii

profesionale a personalului din sistemul lor;

-aprobă, dupa caz, editarea publicaţiilor de specialitate şi informare.

52

1.2.4 Autorităţile administrative autonome

Se înfiinţează numai prin lege organică şi sunt independente faţă de Guvern, aflându-se în afara sistemului

administraţiei guvernamentale.În România funcţionează următoarele autorităţi administrative autonome,

înfiinţate conform prevederilor constituţionale:

-Avocatul Poporului;

-Consiliul Legislativ;

-Consiliul Suprem de Apărare a Ţării;

-Consiliul Superior al Magistraturii;

-Curtea de Conturi;

-Serviciul Român de Informaţii.

De asemenea au mai fost înfiinţate prin legi organice următoarele autorităţi administrative autonome:

-Agenţia Româna de Presă ROMPRESS;

-Autoritatea Electorală Permanentă;

-Banca Naţională a României;

-Comisia de supraveghere a Asigurărilor;

-Comisia Naţională a Valorilor Imobiliare;

-Consiliul Concurenţei;

-Consiliul Economic Social;

-Consiliul Naţional al Audiovizualului;

-Consiliul Naţional de Evaluare Academică;

-Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor;

-Conşiliul Naţionall pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Aceste autorităţi administrative autonome exercită o activitate executivă ce are ca obiect organizarea

executării şi executarea în concret a legii, asigurarea funcţionării unor servicii publice şi exercitarea unor

competenţe administrativ-jurisdicţionale, încadrându-se în categoria organelor executive ale statului.

Serviciile publice deconcentrate

Sunt structurile teritoriale prin care ministerele şi celelalte organe centrale îşi realizează competenţa la nivel

naţional, pe întreg teritoriul ţării şi îşi îndeplinesc în mod concret atribuţiile conferite de lege. Atribuţiile şi

structura organizatorică a acestora se aprobă prin ordin al ministrului său al conducătorului organului de

specialitate în subordinea căruia îşi desfăşoară activitatea, după caz.

53

Ministerele pot avea servicii publice deconcentrate la nivelul judeţelor, oraşelor şi respectiv, sectoarelor, şi

chiar al comunelor.

-inspectoratele judeţene de protecţie civilă;

-inspectoratele şcolare judeţene;

-direcţiile generale de finanţe publice;

-direcţiile sănitar-veterinare;

-direcţiile judeţene de statistică;

-direcţiile judeţene pentru sport;

-direcţiile pentru dialog, familie şi solidaritate socială;

-comisăriatele judeţene ale Gărzii de mediu;

-agenţiile judeţene pentru ocuparea forţei de muncă

-casele judeţene de pensii;

-oficiile judeţene pentru protecţia consumatorului;

Prefectul este un reprezentant al statului, mai exact al executivului central, care are rolul de a

veghea asupra aplicării legii de către autorităţile administraţiei publice locale. Începând cu 1 ianuarie 2006

prefectul face parte din categoria înalţilor funcţionari publici, aşa cum este precizat în Legea nr. 340/2004

privind instituţia prefectului, art. 9 alin. 1.Conform Legii nr. 340/2004, prefectul îndeplineşte următoarele

atribuţii principale:

-asigură, la nivelul judeţului său, după caz, al municipiului Bucureşti ;

-realizarea intereselor naţionale, aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor, a ordonanţelor

şi hotărârilor Guvernului, a celorlalte acte normative, precum şi a ordinii publice;

-acţionează pentru realizarea în judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti, a obiectivelor cuprinse

în Programul de guvernare, şi dispune măsurile necesăre pentru îndeplinirea lor, în conformitate cu

competenţele şi atribuţiile ce îi revin, potrivit legii;

-conduce, prin compartimentele proprii de specialitate, activitatea serviciilor publice

deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile

administrativ-teritoriale;

-acţionează pentru asigurarea climatului de pace socială, menţinerea unui contact continuu cu

toate nivelurile instituţionale şi sociale, acordând o atenţie constantă prevenirii tensiunilor sociale;

54

-stabileşte, împreună cu autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene, priorităţile de

dezvoltare teritorială;

-verifică legalitatea actelor administrative adoptate său emise de autorităţile administraţiei

Publice, locale şi judeţene, cu excepţia actelor de gestiune;

-asigură, împreună cu autorităţile şi organele abilitate, pregătirea şi aducerea la îndeplinire, în

condiţiile stabilite prin lege, a măsurilor de apărare care nu au caracter militar, precum şi a celor de

protecţie civilă;

-dispune, în calitate de preşedinte al Comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă, măsurile

care se impun pentru prevenirea şi gestionarea acestora şi foloseşte, în acest sens, sumele special

prevăzute în bugetul propriu cu această destinaţie;

-utilizează, în calitate de şef al protecţiei civile, fondurile special alocate de la bugetul de stat şi

baza logistică de intervenţie în situaţii de criză, în scopul desfăşurării în bune condiţii a acestei

activităţi;

-dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea drepturilor şi a

siguranţei cetăţenilor, prin organele legal abilitate;

-asigură realizarea planului de măsuri pentru integrare europeană şi intensificarea relaţiilor

externe;

-dispune măsuri de aplicare a politicilor naţionale hotărâte de Guvern şi a politicilor de integrare

europeană;

-hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea său asocierea cu instituţii similare din ţară şi

străinătate, în vederea promovării intereselor comune.

Tot prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale

administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale şi, în calitatea să de ordonator

de credite propune bugetele acestora. Prefectului îi revine dreptul de a propune numirea şi

eliberarea din funcţie a conducătorilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale

celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.În

exercitarea atribuţiei cu privire la verificarea legalităţii actelor administrative ale autorităţilor

administraţiei publice locale ori judeţene,

prefectul poate ataca, în faţa înstanţei de contencios administrativ, aceste acte,dacă le consideră

nelegale, cu excepţia actelor de gestiune. Actul atacat este suspendat de drept.

1.2.5 Administraţia publică locală

Consiliul local

55

Consiliile locale sunt compuse din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct,secret şi

liber exprimat, în condiţiile stabilite de Legea privind alegerile locale.Consiliul local se alege pentru

un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război său de catastrofă.

Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care

sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi publice,locale său centrale.Conform Legii nr.

215/2001 privind admnistraţia publică locală, consiliul local are următoarele atribuţii:

-alege din rândul consilierilor viceprimarul, respectiv viceprimarii, după caz;

-stabileşte, în limitele normelor legale, numărul de personal din aparatul propriu;

-aprobă statutul comunei său al orasului, precum şi regulamentul de organizare şi

funcţionare a consiliului;

-avizează său aprobă, după caz, studii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-

socială, de organizare şi amenanjare a teritoriului, documentaţii de amenajare a teritoriului şi

urbanism, inclusiv participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală şi de

cooperare transfrontalieră, în condiţiile legii;

-aprobă bugetul local, împrumuturile, virările de credite şi modul de utilizare a

rezerveibugetare;

-aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar; stabileşte impozite şi taxe locale, precum

şi taxe speciale, în condiţiile legii;

-aprobă, la propunerea primarului, în condiţiile legii, organigrama, statul de funcţii, numărul

de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate, ale

instituţiilor şi serviciilor publice, precum şi ale regiilor autonome de interes local;

-administrează domeniul public şi domeniul privat al comunei său oraşului;

-hotărăşte darea în administrare, concesionarea său închirierea bunurilor proprietate publică

a comunei său oraşului, după caz, precum şi a serviciilor publice de interes local, în condiţiile legii;

-hotărăşte vânzarea, concesionarea său închirierea bunurilor proprietate privată a comunei

său oraşului, după caz, în condiţiile legii;

-înfiinţează instituţii publice, societăţi comerciale şi servicii publice de interes local;

-urmăreşte,controlează şi analizează activitatea acestora;

-instituie, cu respectarea criteriilor generale stabilite prin lege, norme de organizare şi

funcţionare pentru instituţiile şi serviciile publice de interes local;

-numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, conducătorii serviciilor publice de

56

intereslocal, precum şi pe cei ai instituţiilor publice din subordinea să; aplică săncţiuni disciplinare,

în condiţiile legii, persoanelor pe care le-a numit;

-hotărăşte asupra înfiinţării şi reorganizării regiilor autonome de interes local;

-exercită, în numele unităţii administrativ-teritoriale, toate drepturile acţionarului la

societăţile comerciale pe care le-a înfiinţat; hotărăşte asupra privatizării acestor societăţi

comerciale;

-numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, membrii consiliilor de administraţie ale

regiilor autonome de sub autoritatea să;

-analizează şi aprobă, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi

urbanismale localităţilor, stabilind mijloacele materiale şi financiare necesăre în vederea realizării

acestora; aprobă alocarea de fonduri din bugetul local pentru acţiuni de apărare împotriva

inundaţiilor,

-incendiilor, dezastrelor şi fenomenelor meteorologice periculoase;

-stabileşte măsurile necesăre pentru construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor,

podurilor, precum şi a întregii infrastructuri aparţinând căilor de comunicaţii de interes local;

-aprobă, în limitele competenţelor săle, documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările

de investiţii de interes local şi asigură condiţiile necesăre în vederea realizării acestora;

-asigură, potrivit competenţelor sale, condiţiile materiale şi financiare necesăre pentru buna

funcţionare a instituţiilor şi serviciilor publice de educaţie, sănătate, cultură, tineret şi sport,

apărarea ordinii publice, apărarea împotriva încendiilor şi protecţia civilă, de sub autoritatea să;

-urmăreşte şi controlează activitatea acestora;

-hotărăşte, în localităţile cu medici său cu personal sănitar în număr insuficient, acordarea de

stimulente în natură şi în bani, precum şi de alte facilităţi, potrivit legii, în scopul asigurării

serviciilor medicale pentru populaţie;

-asemenea facilităţi pot fi acordate şi personalului didactic;

-contribuie la organizarea de activităti ştiinţifice, culturale, artistice, sportive şi de agrement;

-hotărăşte cu privire la asigurarea ordinii publice;

- analizează activitatea gardienilor publici, poliţiei, jandarmeriei, pompierilor şi a

formaţiunilor de protecţie civilă, în condiţiile legii, şi propune măsuri de îmbunătăţire a activităţii

acestora;

-acţionează pentru protecţia şi refacerea mediului înconjurător, în scopul creşterii calităţii

vietii; contribuie la protecţia, conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice

şi de arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor naturale, în condiţiile legii;

57

-contribuie la realizarea măsurilor de protectie şi asistenţă socială;

-asigură protecţia drepturilor copilului, potrivit legislaţiei în vigoare;

-aprobă criteriile pentru repartizarea locuinţelor sociale; înfiinţează şi asigură funcţionarea

unor înstituţii de binefacere de înteres local;

-înfiinţează şi organizează târguri, pieţe, oboare, locuri şi parcuri de distracţie, baze sportive

şi asigură buna funcţionare a acestora;

-atribuie său schimbă, în condiţiile legii, denumiri de străzi, de piete şi de obiective de

înteres public local;

-conferă persoanelor fizice române său străine, cu merite deosebite, titlul de cetăţean de

onoare al comunei său al oraşului;

-hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea său asocierea cu persoane juridice române sau

străine, cu organizaţii neguvernamentale şi cu alţi parteneri sociali, în vederea finanţării şi realizării

în comun a unor actiuni, lucrări, servicii său proiecte de înteres public local;

-hotărăşte înfrăţirea comunei său oraşului cu unităţi administrativ-teritoriale similare din alte

ţări;

-hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea său asocierea cu alte autorităţi ale administraţiei

publice locale din ţară său din străinătate, precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale

ale autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea promovării unor interese comune;

-sprijină, în condiţiile legii, activitatea cultelor religioase;

-asigură libertatea comerţului şi încurajează libera înitiativă, în condiţiile legii.

Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice locale, constituită la nivel judeţean,

pentru coordonarea activităţilor consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor

publice de înteres judeţean. Acesta este compus din consilieri aleşi prin vot universăl, egal, direct,

secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de Legea privind alegerile locale. Consiliul judeţean se

alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război său de

catastrofă. Potrivit Legii nr. 215/2001, conşiliul judeţean, ca autoritate deliberativă a administraţiei

publice locale constituită la nivel judeţean,îndeplineşteatribuţii principale:

-alege din rândul consilierilor un preşedinte şi 2 vicepreşedinţi;

-aprobă, la propunerea preşedintelui, regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului

judeţean, numărul de personal în limitele normelor legale, organigrama, statul de funcţii,

regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate, a instituţiilor şi

serviciilor publice, precum şi a regiilor autonome de înteres judeţean;

58

-adoptă strategii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială a judeţului său a

unor zone din cuprinsul acestuia pe baza propunerilor primite de la consiliile locale, dispune, aprobă

şi urmăreşte, în cooperare cu autorităţile administraţiei publice locale comunale şi orăseneşti

înteresăte, măsurile necesăre, inclusiv cele de ordin financiar, pentru realizarea acestora;

-coordonează activitatea consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor în vederea realizării

serviciilor publice de înteres judeţean;

-aprobă bugetul propriu al judeţului, împrumuturile, virările de credite şi modul de utilizare

a rezervei bugetare; aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar;

-stabileşte impozite şi taxe, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii;

-hotărăşte repartizarea pe comune, oraşe şi municipii a cotei din sumele defalcate din unele

venituri ale bugetului de stat său din alte surse, în condiţiile legii;

-administrează domeniul public şi domeniul privat al judeţului;

-hotărăşte darea în administrare, concesionarea său închirierea bunurilor proprietate publică

a judeţului său, după caz, a serviciilor publice de înteres judeţean, în condiţiile legii;

-hotărăşte cu privire la vânzarea, concesionarea şi închirierea bunurilor proprietate privată a

judeţului, în conditiile legii;

-hotărăşte înfiinţarea de înstituţii publice şi de servicii publice de înteres judeţean, în

condiţiile legii;

-numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, conducătorii instituţiilor şi serviciilor

publice pe care le-a înfiinţat şi le aplică, dacă este cazul, săncţiuni disciplînare, în condiţiile legii;

-hotărăşte asupra reorganizării regiilor autonome de înteres judeţean;

-exercită în numele unităţii administrativ-teritoriale toate drepturile acţionarului la

societăţile comerciale pe care le-a înfiinţat;

-hotărăşte asupra privatizării acestor societăţi comerciale;

-stabileşte, pe baza consultării autorităţilor administraţiei publice locale comunale şi

orăseneşti, proiectele de organizare şi amenajare a teritoriului judeţului, precum şi de dezvoltare

urbanistică generală a judeţului şi a unităţilor administrativ-teritoriale componente;

-urmăreşte modul de realizare a acestora în cooperare cu autorităţile administraţiei publice

locale comunale şi orăşeneşti implicate;

-aprobă construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor, podurilor, precum şi a întregii

înfrastructuri apartinând căilor de comunicaţii de înteres jedeţean;

59

-acordă sprijin şi aşistenţă tehnică de specialitate autorităţilor administraţiei publice locale

comunale şi orăşeneşti pentru construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor comunale şi

orăşeneşti;

-în acest sens consiliul judeţean poate înfiinţa servicii publice specializate;

-aprobă documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările de învestiţii de înteres judeţean,

în limitele şi în condiţiile legii;

-asigură, potrivit competenţelor sale, condiţiile materiale şi financiare necesăre în vederea

bunei funcţionări a instituţiilor de cultură, a instituţiilor şi serviciilor publice de educaţie, ocrotire

socială şi aşistenţă socială, a serviciilor publice de transport de sub autoritatea să, precum şi a altor

activităţi, în condiţiile legii;

-asigură sprijin financiar pentru actiuni culturale sau desfăşurate de cultele religioase,

precum şi pentru activităţi educativ-ştiinţifice şi sportive;

-înfiinţează înstituţii sociale şi culturale, precum şi pentru protecţia drepturilor copilului şi

asigură buna lor funcţionare, prin alocarea fondurilor necesăre;

-analizează propunerile făcute de autorităţile administraţiei publice locale comunale şi

orăşeneşti, în vederea elaborării de prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială său

pentru refacerea şi protecţia mediului înconjurător;

-atribuie, în condiţiile legii, denumiri de obiective de înteres judeţean;

-hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea său asocierea cu alte autorităţi ale administraţiei

publice locale din ţară său din străinătate, precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale

a autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea promovării unor înterese comune;

-hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea său asocierea cu persoane juridice române sau

străine, cu organizaţii neguvernamentale şi cu alţi parteneri sociali, în vederea finanţării şi realizării

în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii său proiecte de înteres public judeţean;

-hotărăşte, în condiţiile legii, asocierea cu consiliile locale, pentru realizarea unor obiective

de înteres comun, scop în care poate înfiinţa împreună cu acestea înstituţii publice, societăţi

comerciale şi servicii publice;

-coordonează activităţile Corpului gardienilor publici, în condiţiile legii.

Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. El este şeful administraţiei publice

locale şi al aparatului propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, pe care îl

conduce şi îl controlează. El răspunde de buna funcţionare a administraţiei publice locale, reprezintă

comuna sau oraşul în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice romane său

60

străine, precum şi în justiţie. Primarul este ales prin vot universăl, egal, direct, secret şi liber

exprimat, în condiţiile stabilite de Legea privind alegerile locale. Mandatul primarului este de 4 ani

şi poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război său de catastrofă. Primarulîndeplineşte

următoarele atribuţii principale:

-asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor

Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a

hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului;

- dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi înstructiunilor cu

caracter normativ ale miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice

centrale, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean;

-asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local. În situaţia în care apreciază că

o hotărâre este ilegală, în termen de 3 zile de la adoptare îl sesizează pe prefect;

-poate propune consiliului local consultarea populaţiei prin referendum, cu privire la

problemele locale de înteres deosebit;

-consiliului local ia măsuri pentru organizarea acestei consultări, în condiţiile legii;

-prezintă consiliului local, anual sau ori de câte ori este necesar, înformări, privind starea

economică şi socială a comunei său a oraşului, în concordanţă cu atribuţiile ce revin autorităţilor

administraţiei publice locale, precum şi înformări asupra modului de aducere la îndeplinire a

hotărârilor consiliului local;

-întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le

supune spre aprobare consiliului local;

-exercită funcţia de ordonator principal de credite;

-verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea şi cheltuirea sumelor din bugetul local şi

comunică de îndată consiliului local cele constatate;

-ia măsuri pentru prevenirea şi limitarea urmărilor calamităţilor,catastrofelor, încendiilor,

epidemiilor său epizootiilor, împreună cu organele specializate ale statului. În acest scop poate

mobiliza populaţia, agenţii economici şi înstituţiile publice din comună sau din oraş, acestea

fiind obligate să execute măsurile stabilite în planurile de protecţie şi intervenţie elaborate pe tipuri

de dezastre;

-asigură ordinea publică şi liniştea locuitorilor, prin intermediul poliţiei, jandarmeriei,

gardienilor publici, pompierilor şi unităţilor de protecţie civilă, care au obligaţia să răspundă

solicitărilor sale, în condiţiile legii;

61

-îndrumă şi supraveghează activitatea gardienilor publici, conform angajamentelor

contractuale;

-ia măsurile prevăzute de lege cu privire la desfăşurarea adunărilor publice;

-ia măsuri de înterzicere său de suspendare a spectacolelor,reprezentaţiilor sau a altor

manifestări publice care contravin ordinii de drept ori atentează la bunele moravuri, la ordinea şi

liniştea publică;

-controlează igiena şi salubritatea localurilor publice şi produselor alimentare puse în

vânzare pentru populaţie, cu sprijinul serviciilor de specialitate;

-ia măsuri pentru prevenirea şi combaterea pericolelor provocate de animale, în condiţiile

legii;

-ia măsuri pentru elaborarea planului urbanistic general al localitătii şi îl supune spre

aprobare consiliului local; asigură respectarea prevederilor planului urbanistic general, precum şi

ale planurilor urbanistice zonale şi de detaliu;

-asigură repartizarea locuinţelor sociale pe baza hotărârii consiliului local;

-asigură întreţinerea şi reabilitarea drumurilor publice, proprietate a comunei sau a oraşului,

înstalarea semnelor de circulaţie, desfăşurarea normală a traficului rutier şi pietonal, în condiţiile

legii;

-exercită controlul asupra activităţilor din târguri, piete, oboare, locuri şi parcuri de distracţii

şi ia măsuri pentru buna funcţionare a acestora;

-conduce serviciile publice locale;

-asigură funcţionarea serviciilor de stare civilă şi de autoritate tutelară;

-supraveghează realizarea măsurilor de aşistentă şi ajutor social;

-îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă;

-emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa să prin lege;

-propune consiliului local spre aprobare, în condiţiile legii, organigrama,statul de funcţii,

numărul de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de

specialitate;

-numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, personalul din aparatul propriu de

specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, cu excepţia secretarului; propune

consiliului local numirea şi eliberarea din funcţie, în condiţiile legii, a conducătorilor regiilor

autonome, ai instituţiilor şi serviciilor publice de înteres local;

-răspunde de inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi

domeniului privat al comunei sau al oraşului;

62

-organizează evidenţa lucrărilor de construcţii din localitate şi pune la dispoziţie autorităţilor

administraţiei publice centrale rezultatele acestor evidente;

-ia măsuri pentru controlul depozitării deseurilor menajere, industriale sau de orice fel,

pentru asigurarea igienizării malurilor cursurilor de apă din raza comunei sau a oraşului, precum şi

pentru decolmatarea văilor locale şi a podeţelor pentru asigurarea scurgerii apelor mari.

Serviciile publice locale

Serviciile publice ale comunei sau oraşului se înfiinţează şi se organizează de conşiliul local

în principalele domenii de activitate, potrivit specificului şi nevoilor locale, cu respectare

prevederilor legale şi în limita mijloacelor financiare de care dispune. Exemple:

-Serviciul de pază asigurat de corpul gardienilor publici;

-Prezentarea generală a sistemului administraţiei publice din România

-Serviciul public de protecţie civilă;

-Serviciul de autorizare a construcţiilor;

-Serviciul public de stare civilă;

-Serviciile publice de gaz şi electricitate;

-Serviciul public de distribuţie a energiei termice;

-Serviciul public de alimentare cu apă şi canalizare;

-Serviciul public de transport călători;

-Serviciul public de întreţinere a spaţiilor verzi;

-Serviciul public de sălubritate.

Funcţionarul public

Funcţia publică este definită de Legea 188/1999, ca fiind „ansamblul atribuţiilor şi

responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de

către administraţia publică centrală şi locală”. Funcţiile publice se stabilesc pentru fiecare autoritate

şi instituţie publică în parte. Funcţionarul public este persoana numită, într-o funcţie publică şi

63

investită în mod legal cu atribuţiile acesteia, persoana titulară de drepturi şi obligaţii chemată să le

exercite în scopul realizării competenţei autorităţii publice său instituţiei publice din care face parte

funcţia publică.

În Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, art. 2 alin 2, funcţionarul

public este defînit ca fiind „persoana numită, în condiţiile prezentei legi, într-o funcţie publică”.

Conform Statutului, totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice din

administraţia publică centrală şi locală constituie Corpul funcţionarilor publici; persoana căreia i-a

încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei îşi păstreaza calitatea de funcţionar public,

continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici.

Clasificare

Funcţiile publice se clasifică în funcţii publice generale şi funcţii publice specifice.

Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter general

şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării competenţelor lor

generale. Funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu

caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, în vederea realizării competenţelor lor specifice.

1. Funcţionarii publici se pot clasifica după nivelul studiilor absolvite astfel:

-funcţionari publici din clasa a I-a pentru funcţiile a căror ocupare neceşită studii superioare

de lunga durată, absolvită cu diplomă de licenţă sau echivalentă;

-funcţionari publici din clasa a II-a pentru funcţiile a căror ocupare se cer studii de scurtă

durată, absolvite cu diplomă;

-funcţionarii publici din clasa a III-a pentru funcţiile a căror ocupare se cer studii liceale,

absolvite cu diplomă.

2. O altă claşificare a funcţionarilor publici este după nivelul atribuţiilor titularului funcţiei

publice, astfel:

-categoria înalţilor funcţionari publici;

-categoria funcţionarilor publici de conducere;

-categoria funcţionarilor publici de execuţie.

64

Funcţionarii publici numiţi în funcţiile publice din clasele a II-a şi a III-a pot ocupa numai funcţii

publice de execuţie, cu excepţiile prevăzute de legile speciale.

Categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde conform art. 11 din Statut, persoanele numite în

următoarele funcţii:

-secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului;

-consilier de stat;

-secretar general şi secretar general adjunct din ministere şi alte organe de

-specialitate ale administraţiei publice centrale;

-prefect;

-subprefect;

-secretar general al prefecturii, secretar general al judeţului şi al municipiului Bucureşti;

-director general din cadrul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale.

Categoria funcţionarilor publici de conducere, cuprinde persoanele numite în

una din următoarele funcţii:

-secretar al municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului şi comunei;

-director general adjunct, director şi director adjunct din aparatul

-mînisterelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

-director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice descentralizate ale

ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul

aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale;

-şef serviciu;

-şef birou.

Funcţionarii publici de conducere au fost stabiliţi ca fiind cei care organizează, coordonează,

îndrumă şi controlează activităţile care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, sub

autoritatea unui funcţionar public ierarhic superior sau a unui demnitar.

Categoria funcţionarilor publici de execuţie cuprinde:

-funcţionari publici de execuţie din clasa a I -a persoanele numite în următoarele funcţii

publice: expert, conşilier, înspector, conşilier juridic, auditor.

-funcţionari publici de execuţie din clasa a II-a - persoanele numite în

-funcţia publică de referent de specialitate.

-funcţionari publici de execuţie din clasa a III-a - persoanele numite în

-funcţia publică de referent.

65

3. Funcţionarii publici sunt debutanţi sau definitivi.

a.) pot fi numiţi funcţionari publici debutanţi persoanele care au promovat concursul pentru

ocuparea unei funcţii publice şi nu îndeplînesc condiţiile prevăzute de lege pentru ocuparea unei

funcţii publice defînitive.

b.) pot fi numiţi funcţionari publici definitivi:

-funcţionarii publici debutanţi, care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege şi au

obţinut rezultat corespunzător la evaluare;

-persoanele care întră în corpul funcţionarilor publici prin concurs şi care au vechimea în

specialitatea corespunzătoare funcţiei publice, de mînimum 12 luni, 8 luni şi, respectiv, 6 luni, în

funcţie de nivelul studiilor absolvite;

-persoanele care au promovat programe de formare şi perfecţionare în administraţia publică.

Prezentarea generală a şistemului administraţiei publice din România are cel puţîn 7 ani

vechime în specialitatea funcţiei publice respective,a promovat concursul organizat pentru ocuparea

unei funcţii publice.

1.2.6 Personal contractual

Personalul din aparatul de lucru al autorităţilor şi instituţiilor publice, care efectuează

activităţi de secreţăriat, administrative, protocol, gospodărire,întreţînere-reparaţii şi de deservire,

este angajat cu contract îndividual de muncă. Persoanele care ocupă aceste funcţii nu au calitatea

de funcţionar public şi li se aplica legislaţia muncii.

Statutul funcţionarilor publici nu se aplică:

-personalului salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice, care

desfăşoară activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreţînere-reparaţii şi de

deservire, precum şi altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică;

-personalului salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabînetul demnitarului;

-corpului magistraţilor;

-cadrelor didactice;

-persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică.

Autorităţi responsabile cu gestionarea corpului funcţioanarilor publici

66

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţiei publice

centrale, cu personalitate juridică, funcţionând în subordinea Ministerului Administraţiei şi

Internelor, este instituţia responsabilă cu gestionarea corpului funcţionarilor publici. Agenţia

Naţională a Funcţionarilor Publici are următoarele atribuţii:

a) elaborează politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor

publici;

b) elaborează şi avizează proiecte de acte normative privind funcţia publică şi funcţionarii publici;

c) monitorizează şi controlează modul de aplicare a legislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii

publici în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice; Conform art. 20 din Legea nr. 188 din

decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicătă în Monitorul Oficial nr. 251 din 22

martie 2004.

d) elaborează reglementări comune, aplicabile tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, privind

funcţiile publice, precum şi înstrucţiuni privind aplicarea unitară a legislaţiei în domeniul funcţiei

publice şi al funcţionarilor publici;

e) elaborează proiectul legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizarepentru funcţionarii

publici;

f) stabileşte criteriile pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici;

g) centralizează propunerile de înstruire a funcţionarilor publici, stabilite ca urmare a evaluării

performanţelor profesionale îndividuale ale funcţionarilor publici;

h) colaborează cu Institutul Naţional de Administraţie la stabilirea tematicii specifice programelor

de formare specializată în administraţia publică şi de perfecţionare a funcţionarilor publici;

i) întocmeşte şi admînistrează baza de date cuprinzând evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor

publici;

j) aprobă condiţiile de participare şi procedura de organizare a selecţiei şi recrutării pentru funcţiile

publice generale, avizează şi monitorizează recrutarea pentru funcţiile publice specifice;

k) realizează redistribuirea funcţionarilor publici cărora le-au încetat raporturile de serviciu din

motive neimputabile lor;

l) acordă asistenţă de specialitate şi coordonează metodologic compartimentele de resurse umane

din cadrul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale şi locale;

m) participă la negocierile dintre organizaţiile sindicale reprezentative ale funcţionarilor publici şi

Ministerul Administraţiei şi Internelor;

n) colaborează cu organisme şi cu organizaţii internăţionalle din domeniul său de activitate;

67

o) elaborează anual, cu consultarea autorităţilor şi instituţiilor publice, Planul de ocupare a funcţiilor

publice, pe care îl supune spre aprobare Guvernului;

p) întocmeşte raportul anual cu privire la managementul funcţiilor publice şi al funcţionarilor

publici, pe care îl prezintă Guvernului.

Institutul Naţional de Administraţie este o instituţie publică cu personalitate juridică aflată

în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor care asigură gestionarea formării şi

perfecţionării pregătirii profesionale a funcţionarilor publici din România. Institutul Naţional de

Administraţie elaborează strategia şi asigură formarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale

specializate în administraţie, pentru funcţionarii publici şi personalul angajat cu contract îndividual

de munca în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, pentru persoanele numite său alese în funcţii

de demnitate publică sau aşimilate acestora, din administraţia publică centrală şi locală, precum şi

pentru alte persoane interesate. De asemenea, Institutul Naţional de Administraţie realizează studii,

proiecte şi publicăţii în domeniul administraţiei publice, dezvoltă relaţii de colaborare cu alte

instituţii din domeniul administraţiei, din ţară sau din străinătate. Institutul Naţional de

Administraţie este abilitat să certifice şi să acorde atestate de conformitate cu standardele

internaţionale de calitate din domeniu,pentru administraţiile publice locale.

68

Capitolul II

2.1 Administraţia publică de specialitate

2.1.1 Notiuni generale privin administraţia publică

Cea mai simplă formulare a esenţei dreptului a fost dată de Christian Thomasius,autor din

secolul al VIII-lea,:Quod tibi non vis fieri, elteri ne faceris”,respectiv “nu face altuia ceea ce nu vrei

să ţi se facă ţie”.

În timp,s-au structurat două mari ramuri ale dreptului,cel privat şi cel public.

„Omul de stiinta,studiînd o înstituţiune,doreşte să ştie pentru ce înstituţiunea s-a dezvoltat

astfel cum o constantă; voieşte adica să cunoască cauzele care au determinat formarea instituţiunei

şi evolutia ei în timp;voieşte apoi să ştie dacă în alte ţări există instituţiune, cu ce caractere şi

pentru ce acolo instituţiunea a avut o altă evoluţiune.”În acest citat este vorba de sensul în care

doctrina interbelica a înteles să se ocupe de marile instituţii ale dreptului administrativ, subliniat cu

un farmec aparte de un mare autor clasic român (P.Negulescu).

Societatea omenească organizată în stat suveran are interesul,dar şi calitatea,ca între

persoanele fizice sau juridice să domnească ordinea, înlaturând dezordinea, să pazească graniţele

ţării şi securitatea statului, să asigure o instruire a populaţiei, circulaţia cetăţenilor,asigurarea

veniturilor bănesti necesare acoperirii cheltuielilor funcţionării organelor sale,gospodărirea

domeniul public şi alte necesitati pentru buna funcţionare a acestui angrenaj care este statul.

Pentru realizarea acestor ssrcini statul înfiinţează servicii publice, de mentinerea ordinii,de

educaţie, finante publice, de pază a graniţelor ţării, administrarea domeniului public s.a..Toate

aceste servicii publice,organizate într-un sistem de organe, alcătuiesc administraţia publică.

Orice analiza a dreptului administrativ se bazeaza de regula pe calificarea acestuia ca fiind o

ramura a Dreptului public.

Legat de această calificare se impune a fi făcută distincţia dintre dreptul public şi cel privat.

Conform unei poziţii exprimate în doctrina înterbelică, dreptul public stabileste normele dupa care

urmează să acţioneze,în limitele stabilite de lege, deţinătorii puterii publice, în timp ce dreptul

privat se ocupa de satisfacerea intereselor particulare1.Cu alte cuvinte, toate regulile dupa care

1 P.Negulescu,op.cit.,1934,p.34

69

funcţionează viaţa colectivă,pentru garantarea intereselor colective constituie Dreptul public şi toate

regulile dupa care se urmează viaţa îndividuală constituie Dreptul privat1 .

Dreptul public cuprine normele care se referă la organizarea şi funcţionarea autorităţilor

publice,raporturile dintre aceste autoritaţi, dintre stat şi particulari precum şi raporturile dintre state.

În studiul Drepului administrativ, ramura a dreptului public, noţiunea de administraţie

publică ocupa poziţie centrală.Sub aspectul etimologic,cuvântul administraţie provine din limba

latina, fiind compus din prepozitia ad, însemnând la, catre şi minister, însemnand servitor,

supus.Prin urmare, la origini,prin aceasta notiune s-a avut în vedere o activitate subordonata,la

comanda,pusă în slujba cuiva.

Notiunea de administraţie publică reprezentând noţiunea fundamentală pentru dreptul

administrativ.Dacă în doctrina,legislaţia şi jurisprudenţa înterbelică din ţara noastră a fost

utilizată,în principal,noţiunea de administraţie publică,la care s-a revenit dupa 1990,în toata

perioada postbelică a fost folosita exclusiv noţiunea de administraţie de stat, consacrată prin

Constituţiile socialiste şi legislaţia epocii.

Faţa de această situaţie,în doctrina actuală s-a pus problema dacă este vorba de noţiuni

diferite sau de una şi aceeaşi noţiune, cu alte cuvinte, dacă sintagma administraţie de stat este

diferită ca înţeles de sintagma administraţie publică său, dimpotriva, se identifică cu cea din urmă.

Din analiza regimurilor constituţionale româneşti, caracteristice fiecărei epoci, rezultă că,

spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX-lea prin noţiunea de

administraţie publică, larg utilizată, se avea în vedere, de regula,atât activitatea administraţiei

centrale, cât şi a administraţiei locale, aceasta din urmă fiind caracterizată prin autonomie locală,

rezultat al descentralizării administrative, principii de bază ale organizării administraţiei publice

locale.

Noţiunea de administraţie publică acoperă astfel,atât activitatea administraţiei statale, cât şi

activitatea administraţiei locale, sfera administraţiei publice fiind mai largă decât a administraţiei de

stat, prin încluderea şi a administraţiei publice locale.Dimpotrivă,în timpul regimului socialist,

administraţia de stat s-a limitat la activitatea organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat,

între care există o strictă subordonare.

Fară a fi utilizată ca atare, noţiunea de administraţie publică se identifică cu noţiunea de

administraţie de stat, în absenţa unei administraţii specifice autorităţilor autonome, alese la nivelul

unităţilor administrativ-teritoriale, distinctă de administraţia de stat sau centrală.

1 M.Vararu,op.cit.,1982,p.12

70

După anul 1990, s-a revenit la aceleaşi principii ale organizării şi funcţionării administraţiei

publice caracteristice Romaniei înterbelice, anterioare regimului socialist, ţinandu-se cont însă de

orientarea Europei occindetale în această privinţă, la care în permanenţă legislaţia,jurisprudenţa şi

doctrina de la noi se raportează.

Prin urmare,între administraţia publică şi administraţia de stat există un raport de la întreg la

parte, administraţia de stat reprezentând o componentă a administraţiei publice, alături de

administraţia locală.

Astfel, la nivelul comunităţilor locale,Autorităţile autonome alese pot lua decizii

administrative,având un înteres exclusiv local.Spre exemplu, construirea unei şcoli într-o comună

reprezintă o problemă de înteres pentru colectivitatea locala a comunei respective, însemnând

administraţie publică şi administraţie de stat.Nu mai puţin adevărat este că, în unitatile

administrativ-teritoriale se realizează şi acţiuni specifice administraţiei de stat ca de exemplu,

exercitarea atribuţiilor de autoritate tutelară ce prezinta caracter statal, fiind vorba de o activitate ce

se regăseşte la nivelul fiecarei localităţi1.

Din păcate, chiar în lucrări foarte recente, consacrate acestei discipline, continuă să se

mentină punctul de vedere specific regimului socialist potrivit căruia,cele două formulări diferite

exprimă în fapt aceeaşi noţiune2.

Analiza noţiunii de administraţie publică presupune şi lămurirea celor doua sensuri ale sale.

Pe de-o parte, identificăm un sens funcţional, material, atunci când folosim noţiunea de

administraţie publică cu întelesul de activitate desfăşurată de anumite structuri administrative.

Pe de alta parte, identificăm un sens organic, atunci cand folosim aceeaşi noţiune pentru a

delimita respectivele structuri administrative, deci când ne referim la organele care realizează

această activitate, utilizând formularea simplificată de administraţie publică şi nu pe cea mai

dezvoltată, dar prezentând aceeaşi semnificaţie, de autorităţi ale administraţiei publice.

Sub aspectul organizatoric, administraţia publică reprezinta activitatea de organizare a

executării şi de executare în concret a legilor,urmărindu-se satisfacerea înteresului public prin

asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice şi prin executarea unor prestaţii către particulari.

Sub aspect organizatoric, administraţia publică constă într-un ansamblu de autorităţi publice

prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplînire legile sau, în limitele legii,se prestează

servicii publice.

1 A. Iorgovan,op.cit.,2001,p.812 D.Brezoianu,op..cit.,2003,p.11

71

Evocarea celor două sensuri ale noţinii de administraţie publică ridica în mod inevitabil,

problema organismelor care o înfăptuiesc,denumite generic structuri administrative, în Constitutie,

legislatie şi doctrina fiind utilizate când noţiunea de autoritate a administraţiei publice, când cea de

organ al administraţiei publice, uneori chiar cea de instituţie pur şi şimplu,cu referire la Autorităţile

publice centrale.Faţă de această varietate terminologică s-a pus problema dacă este vorba despre

noţiuni identice sau,dimpotrivă diferite.

Din analiza reglementărilor constituţionale şi legislative româneşti observăm ca, spre

deosebire de Constituţiile socialiste (1948,1952 şi 1965) şi legislaţia adoptată în baza acestora, unde

se întâlneşte exclusiv noţiunea de organ al administraţiei de stat, actuala Constituţie utilizează cu

predilecţie noţiunea de autoritate a administraţiei publice şi, în mica măsura,noţiunea de organ al

administraţiei publice.

Din cercetarea mai aprofundată a dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie nu rezultă

însă vreo distinctie care s-ar putea face între cele două noţiuni, fiind vorba despre una şi aceeaşi

categorie juridica, ce desemnează structurile care înfăptuiesc administraţia1.

În doctrina postdecembristă s-a exprimat însă şi poziţia conform căreia cele doua noţiuni ar

fi distincte, argumentându-se că noţiunea de organ al administraţiei publice este specifică

structurilor organizatorice constituie în sistem pe baza de subordonare ierarhică,şi nu pe

autonomie,în timp ce noţiunea de autoritate a administraţiei publice desemnează structurile

organizatorice, în principal, pe baza autonomiei, în absenţa oricărei subordonări ierarhice. De aici

concluzia conform căreia, orice organ al administraţiei publice reprezintă şi o autoritate a

administraţiei publice, dar nu orice autoritate a administraţiei publice este şi organ al administraţiei

publice.

O asemenea distincţie nu ar avea nici o relevanţă în practică,sensul principal al sintagmei

autoritate publică fiind acela de organ public,adica un colectiv organizat de oameni care exercită

prerogative de putere publică, la nivel statal sau local ori,într-o alta formulare,o structura

organizatorică ce acţionează în regim de putere publică,pentru realizarea unui interes public.

În ceea ce priveşte noţiunea de instituţie publică,considerăm ca aceasta nu se identifică cu

noţiunea de autoritate publică şi, respectiv, cu cea de autoritate a administraţiei publice, în legislatie

utilizându-se, de altfel adeseori,formularea „Autorităţile şi instituţiile publice”,formulare ce nu şi-ar

mai avea rostul dacă notiunile ar fi identice.

Prin recenta lege de revizuire a Constituţiei,sintagma de mai sus a fost înlocuita cu o singura

noţiune,aceea de „instituţie”, dispoziţia referitoare la menţinerea în funcţiune a instituţiilor

1 A.Iorgovan,op.cit.,2001,p.59

72

prevăzute de Constituţie, existente la data intrării în vigoare a legii de revizuire, pană la constituirea

celor noi, regasindu-se, conform noii numerotări,în art.155 alin(2).

Faţă de noţiunea de autoritate publică, cea de instituţie publică are în vedere structurile

subordonate unor autorităţi ale administraţiei publice,care funcţionează din veniturile bugetare,dar

şi din resurse extrabugetare, potrivit legislaţiei în vigoare.Instituţiile de învăţamânt de stat,

Academia Română şi institutele de cercetare din subordinea acesteia sunt exemple de instituţii

publice, dar ele nu pot fi calificate şi ca autorităţi publice.

În doctrina şi legislaţia interbelică,corespondentul noţiunii de instituţie publică l-a

reprezentat noţiunea de stabiliment public, defint ca un procedeu tehnic,menit să dea o mai bună

sătisfacţie interesului general, ca o persoană morală de drept public ce exercită anumite prerogative

de putere publică,creat din îniţiativa Statului,a judeţului său a comunei,cu mijloace publice.

Alături de noţiunea de stabiliment public, în legislaţia şi doctrina interbelică s-a impus şi

noţiunea de stabiliment de utilitate publică definit ca acea persoană juridică privată, autorizată de

administraţia publică să presteze un serviciu public prin exercitarea unei activităţi de înteres

general, corespendentul noţiunii actuale, de instituţii de interes public.

Stabilimentele publice şi stabilimentele de utilitate publică erau privite în doctrina

interbelică ca fiind persoane morale sau juridice de drept administrativ1.

Persoanele morale la rândul lor, erau privite ca asociaţiuni de persoane fizice, cu o existenţă

şi voinţă juridică separate de a fiecăruia din membri, înzestrate cu facultatea de a fi subiecte de

drepturi ca şi orice persoană fizică.

Din definiţiile de mai sus identificăm alte noţiuni fundamentale pentru studiul dreptului

administrativ, şi anume, noţiunea de putere publică şi cea de interes public.

Noţiunea de putere publică desemnează drepturile speciale,exorbitante)prerogativele de care

dispune orice autoritate a administraţiei publice şi implicit, orice autoritate publică, în vederea

exercitării atribuţiilor sale şi pentru satisfacerea interesului public, care în cazul unui conflict cu cel

particular trebuie să se impună2 .

În baza prerogativelor de putere publică de care dispun,măsurile luate de aceste autorităţi se

aplică direct, iar, în cazul în care nu sunt respectate, beneficiază de forţa de constrângere a

statului.Acest regim de putere publică presupune într-un stat democratic posibilitatea celor

administraţi de a acţiona în justiţie împotriva vătămărilor aduse prin actele administraţiei publice,

1 M.Văraru,op.cit.,1928,p.1092 A.Iorgovan,op.cit.,2001,p.73

73

fiind vorba despre instituţia contenciosului administrativ.Aceasta reprezintă, alături de alte pârghii

de control, o formă de garantare a drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti.

Noţiunea de interes public desemnează necesităţile materiale şi spirituale ale cetăţenilor,la

un moment dat, cu precizarea că această sintagmă, asemeni altora,ca de exemplu, serviciu public,

ordine publică,bun public etc., este un concept ce depinde de scopurile politice,sensul său putând să

se modifice o dată cu schimbarea concepţiilor politice, cu alte cuvinte,în cazul alternanţei la putere1.

Această teorie dezvoltată în doctrina germană ni se pare pe de deplin pertinentă dacă avem

în vedere faptul că orice fortă politică ajunsă la guvernare are tendinţa să îmbrace în „haină”

juridică propriul punct de vedere cu privire la o anumită instituţie, concept, fenomen etc.

Cu alte cuvinte,dreptul,privit ca ansamblu de norme juridice,reprezintă instrumentul prin

care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi.

Prin urmare, sensul noţiunilor de mai sus,cărora li se pot adăuga şi altele, variază în funcţie

de poziţia celor aflaţi la putere,nu orice activitate de interes public reprezentând un serviciu,ci doar

acea activitate apreciată de puterea politică ca fiind de interes public2.

La rândul ei, noţiunea de serviciu public, desemnează activitatea cu caracter continuu şi

regulat organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice în vederea satisfacerii unor

necesităţi de interes public.

2.1.2 Organizarea administraţiei publice din epoca contemporană până azi

Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român (19-24 iulie 1965) marchează o nouă

epocă în instoria României, caracterizată prin consolidarea societăţii socialiste, a bazei sale tehnico-

materiale şi trecerea apoi la făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate.Referindu-se la

semnificaţia istorică a Congresului al IX-lea al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae

Ceauşescu aprecia în iulie 1985 :”Congresul a analizat critic activitatea de construcţie socialistă şi a

stabilit orientările de perspectivă, pornind de la necesitatea înlăturării tuturor denaturărilor şi

abuzurilor, a tot ce era vechi şi perimat,a dogmatismului şi şablonismului,a unor concepţii

antiştiinţifice,deschizând calea continuării şi dezvoltării spiritului revoluţionar, afirmării a tot ce

este nou, în toate domeniile de activitate.Prin aceasta au fost descătuşate energiile creatore ale clasei

muncitoare, ale ţărănimii, intelectualităţii, ale tuturor oamenilor muncii fără deosebire de

naţionalitate,ale întregului popor,s-a deschis-se poate-spune un drum nou,liber,gândirii şi acţiunii

1 A.Iorgovan,op.cit.,2001,p.262 A.Iorgovan,op.cit.,2001,p.74

74

revoluţionare1.Congresul al IX-lea a discutat şi clarificat probleme de cea mai mare însemnătate

teoretică şi practică pentru accelerarea procesului de dezvoltare generală a României.Congresul a

stabilit măsuri privind perfecţionarea întregului organism social-economic, dezvoltarea cu prioritate

a producţiei mijloacelor de producţie,odată cu creşterea şi perfecţionarea continuă a producţiei

bunurilor de consum, lărgirea bazei de materii prime a industriei prin atragerea în circuitul

economic de noi resurse, îmbunătăţirea continuă a repartizării forţelor de producţie pe teritoriul

ţării,dezvoltarea intensivă a agriculturii, creşterea rolului ştiinţei şi culturii în întreaga viaţă

socială.Aceste orientări şi-au găsit materializarea în directivele planului cincinal (1966-1976),în

celelalte documente adoptate de Congres.

Congresul al IX-lea a hotărât înfiinţarea funcţiei de secretar general al Comitetului Central

al Partidului Comunist Român,în locul celei de prim-secretar al Comitetului Central al Partidului

Comunist Român.În înalta funcţie de secretar general a fost ales, în unanimitate tovarăşul Nicolae

Ceauşescu.În şedinţa din 9 decembrie 1967 Marea Adunare Nţională a hotărât,prin votul unanim al

deputaţilor ca secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu,să fie ales în înalta

funcţie de preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România.

În februarie 1968 a fost adoptată legea privind organizarea administrativ-teritorială a

României,prin care se desfiinţau raioanele şi regiunile şi se constituiau 39 de judeţe la care se

adaugă municipiul Bucureşti,Capitala ţării, unităţi complexe din punct de vedere economic şi

social-cultural,asigurându-se astfel o mai mare descentralizare şi o legătură directă între conducerea

centrală şi unităţile adiministrative locale.

O preocupare statornică a conducerii partidului a constituit-o întărirea legalităţii socialiste,

aşezarea şi funcţionarea întregului mecanism social pe temelia legii.Plenara Comitetului Central al

Partidului Comunist Român din aprilie 1968 a analizat greşelile şi abuzurile comise în trecut şi a

stabilit răspunderea ce revenea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în reprimarea unor activişti de

partid.Plenara a hotărât reabilitarea celor ce au suferit de pe urma ilegalităţilor, a stabilit măsuri

pentru respectarea şi întărirea legilor statului, astfel încât asemenea fenomene reprobabile să nu se

mai repete.Partidul Comunist Român a luat măsuri concrete pentru aplicarea consecventă a

centralismului democratic, respectarea strictă a democraţiei interne în viaţa partidului,statornicia

principiului muncii colective la toate nivelurile activităţii şi vieţii partidului, de la organizaţii de

bază până la organele Comitetului Central. Pentru întărirea principiului muncii colective, a

democraţiei socialiste, în aprilie 1968 s-a decis înfiinţarea comitetelor şi consiliilor oamenilor

1 Nicolae Ceauşescu,Cuvinte la Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi a activului central de partid,24 iulie 1985,Buc.Ed. Politică,1985,p.11-12

75

muncii,ca principal for de decizie în cadrul întreprinderilor şi instituţiilor.Pe baza legii din 1969 în

conducerea ministerelor şi a celorlalte organe centrale ale administraţiei de stat au fost incluşi

reprezentanţi ai sindicatelor,cooperativelor de producţie şi Uniunii Tineretului Comunist, ceea ce a

contribuit la mai buna cunoaştere a opiniei oamenilor muncii, a celor care-şi desfăşoară activitatea

în sfera direct productivă,în unităţile de bază întreprinderi şi instituţii.

După congresul al X-lea a luat fiinţă Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste(septembrie

1917)1,aflat sub conducerea nemijlocită a C.C. al P.C.R şi a Consiliului de Miniştri având ca sarcină

înfăptuirea politicii partidului şi statului în domeniul culturii şi educaţiei socialiste,conducerea şi

îndrumarea întregii activităţi cultural-educative.Pe linia perfecţionării activităţii partidului şi

statului, a integrării lor în viaţa socială se înscrie organizarea activităţii de control la toate nivelele şi

în toate compartimentele societăţii.În decembrie 1972 s-a creat Consiliul Central de Control

Muncitoresc al Activităţii Economice şi sociale,cu consilii la nivelul judeţelor şi municipiului

Bucureşti, al întreprinderilor agricole de stat şi de mecanizare a agriculturii, al altor instituţii

economice, precum şi al institutelor de proiectări.Potrivit orientărilor Conferinţei Naţionale a fost

perfecţionată activitatea Marii Adunări Naţionale, îndeosebi a funcţiei sale de control asupra

Consiliului de Stat,guvernului, Procuraturii şi Tribunalului Suprem.

Un moment de cea mai mare importanţă în istoria patriei noastre îl reprezintă instituirea

funcţiei de Preşedinte al Republicii Socialiste România.Iniţiativa a aparţinut Plenarei Comitetului

Central al Partidului Comunist Român din 25-26 martie 1974, care a hotărât să supună dezbateri

Marii Adunări Naţionale instituirea funcţiei de Preşedinte al Republicii Socialiste România şi

alegerea în această înaltă demnitate pe secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu.

Preşedintele Republicii îndeplineşte următoarele atribuţii principale (art.75): prezidează

Consiliul de Stat;prezidează şedinţele Consiliului de Miniştri atunci când apare necesar membrii

Tribunalului Suprem;numeşte şi revocă pe preşedintele Tribunalului Suprem şi pe procurorul

general atunci când Marea Adunare Naţională nu este întrunită în plenul său; acordă gradele de

general, amiral şi mareşal;conferă decoraţiile şi titlurile de onoare;acordă dreptul de azil;stabileşte

rangurile diplomatice, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai Republicii Socialiste

România.

O expresie a adâncirii democraţiei socialiste,a perfecţionării funcţiilor statului este

Congresul consiliilor populare şi constituirea , în 1976, a Camerei Legislative a Consiliilor

Populare. În acelaşi an s-a ţinut primul Congres al educaţiei politice şi culturii socialiste,în cadrul

căruia tovarăşul Nicolae Ceauşescu referindu-se la schimbările intrvenite în structura statului a

1 „Buletinul oficial”,nr.108 din 21 septembrie 1917

76

declarat-„Principala caracteristică a acestor schimbări constă în democratizarea organelor de

stat,exprimată în primul rând în creşterea rolului Marii Adunări Nţionale, al consiliilor populare, în

crearea unor organisme colective centrale.

Dezvoltarea democraţiei socialiste-alături de succesele obţinute în propăşirea economiei şi

culturii, în ridicarea nivelului de trai, în întărirea independenţei şi suvetanităţii fiecărei ţări socialiste

reprezintă una din căile principale de asigurare a superiorităţii istorice a socialismului asupra

capitalismului.În anii socialismului în România s-a realizat o lărgire şi accentuare a omogenizării

bazei puterii, devenind astfel posibilă îndeplinirea viziunii lui K.Marx potrivit căreia ca urmare a

revoluţiei va avea loc „transformarea statului dintr-un organ situat deasupra societăţii într-unul

subordonat ei".Cucerirea puterii politice constituie un factor foarte important, dar reprezintă numai

o etapă în lupta pentru înfăptuirea idealurilor de dreptate şi echitate socială, pentru victoria

socialismului şi comunismului.Procesul revoluţionar va continua şi în societatea comunistă-practic,

el nu se va încheia niciodată.În această concepţie,revoluţia socialistă din România, începută odată

cu cucerirea puterii,a deschis perioada procesului revoluţionar neîntrerupt, ce se desfăşoară în mai

multe etape:constituirea socialismului în toate domeniile vieţii sociale;trecerea la programul de

făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate, structurat la rândul său pe parcursul a câteva

etape, ultima având ca obiectiv încheierea acestui proces până în anul 2000, realizându-se ondiţiile

trecerii la comunism; etapa construcţiei comunismului în România.

Activitatea fiecareia din cele trei puteri în stat – legislativa, executiva si judecatoreasca –

este înfaptuita de organe proprii – legislative, executive si judecatoresti. Daca puterea legislativa se

exercita prin Parlament si Presedintele României, iar puterea judecatoreasca se înfaptuieste de

instantele (organele) judecatoresti, organizate în sistem – judecatorii, tribunale, curti de apel, Înalta

Curte de Casatie si Justitie – puterea executiva (administrativa) se exercita de Presedinte, Guvern,

ministere si alte organe de specialitate ale administratiei publice centrale si organe ale administratiei

publice locale, la nivelul judetelor si municipiului Bucuresti, municipiilor, oraselor si comunelor.

În sistemul constituţional actual,administraţia publică se realizează prin două categorii de

organe,respectiv:prin organe de natură statală (cei doi şefi ai executivului,ministerele,prefectul,

serviciile descentralizate etc.) şi organe ale administraţiei publice autonome locale (consiliul

local,judeţean şi primarul).Conceptul de organ al administraţiei publice reprezintă o categorie de

organ public sau de organ autorizat de un organ public,prin care se realizează activităţi din sfera

administraţiei publice, prin executarea legii şi prestarea de servicii publice în limitele legii.

Ceea ce este comun în tratarea acestui subiect pentru ştiinţa administraţiei este faptul că „se

analizează în mod tradiţional, într-o diviziune separată orgnizarea administraţiei publice”.

77

Teorii despre organizarea statului,modele de organizare,mai mult sau mai puţin ideale,mai

mult sau mai puţin realizabile,au apărut odată cu statul şi s-au cristalizat la marile spirite ale

antichităţii. Platon,în „Republica”, a făcut o grandioasă sinteză a concepţiilor exprimate pe vremea

sa,aşezând la baza statului un principiu etic,potrivit căruia nu de bunurile externe depinde în ultimă

instanţă fericirea şi trăinica statului,ci de sentimentul de dreptate şi virtute sădită în sufletul

cetăţeanului.1

După Aristotel statul este o asociaţie care are de scop realizarea unui bine de ordin moral,a

celui mai mare bine:fericirea omenească.Constatăm că ambii filozofi sunt tributari concepţiei de

contopire a moralei cu politica.În tot cazul,antichitatea a exprimat, prin spiritele sale ilustre,

concepţii care, prin prospeţimea lor, sunt de o perpetuă aplicabilitate.

Faţă de tendinţa care se manifestă în zilele noastre,de a implanta anumite structuri, principii,

reglementări, dinafară, fără a se judeca dacă, într-adevăr,specificul naţional permite acest lucru, pe

motivul integrării în anumite structuri, am releva, spre pildă,teza lui Aristotel după care diferenţa

dintre constituţii se naşte din diferenţa însăşi a fenomenelor sociale,si deci este o greşeală a se

voi să se aplice pentru toate statele acelaşi fel de constituţie.Ceea ce rămâne unul din cele mai mari

merite ale acestui filozof antic este formularea,pentru prima dată, a teoriei celor trei puteri din stat,

legislativă, executivă şi judecătorească, în sensul că statul nu poate fi condus decât dacă aceste

puteri sunt separate, nefiind niciodată întrunite în aceeaşi mână, căci aceasta caracterizează tocmai

guvernele tiranice.

Mai toate lucrările de ştiinţa administraţiei îl reţin pe Quintilian pentru formularea celor şapte

întrebări fundamentale de”cine,ce,unde,cu ce,pentru ce,cum,când?”.

Concepţiile au evoluat de-a lungul timpului,conturându-se curente şi concepţii,orientări care,

cu toată diversitatea de idei şi argumente, pot fi grupate în trei orientări:orientarea strict tehnic

juridică,promovată în special de şcoala franceză, orientarea filozofico-juridică, bazată pe metoda

structuralistă, şi cea din perspectiva ştiinţei administraţiei, care exprimă diminuarea perspectivei

juridice, o perspectivă multidisciplinară în abordarea organizării administraţiei publice.Autorii

contemporani de specialitate exprimă nu doar concepţii noi, ci şi concepte cu acelaşi caracter, dintre

care este de reţinut cel de management public, aceasta deoarece viaţa a demonstrat că progresul

general al societăţii este indisolubil legat, care favorizează amplasarea raţională a investiţiilor

publice pe cuprinsul ţării.

11 St. Beydechi-Introducere la Politica lui Aristotel,Ed. „Cultura Naţională”,Buc. 2 M.Preda,op.cit.,2001,p.103;A.Parlagi,op.cit.,2001,p.158

78

Administraţia centrală de specialitate

O administraţie centrală departamentală,condusă de miniştrii, a existat în Ţările Române cu

mult înainte de organizarea Guvernului ca organ de stat2. Izvoarele juridice ale ministerelor le

găsim, pentru prima dată în Regulamentele organice, prin transformarea unor ranguri boiereşti în

funcţii de miniştri.Conducătorii departamentelor astfel formate ţineau legătura cu Domnul prin

mijlocirea secretarului statului.

Noţiunea de ministru este formulată abia în Convenţia pentru organizarea definitivă a Principatelor

Române,semnată la Paris în 1858 şi apoi în Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris. 1

Unirea Principatelor a adus elemente noi în organizarea administraţiei departamentelor.Au

fost organizate 8 ministere şi anume:Interne, Finanţe, Justiţie, Culte şi Instrucţiune Publică, Afaceri

Străine, Lucrări Publice, Război şi Control.

Până la Marea Unire din 1918 au intervenit modificări în organizarea administraţiei centrale,în anul

1864 fiind înfiinţată Curtea de Conturi,în locul Ministerului Controlului.

Astfel deşi ministerele, în sensul modern al termenului,au fost create prin Regulamentele

Organice,prima lege-acdru de organizare şi funcţionare a administraţiei ministeriale a fost adoptată

abia în anul 1929, ea conţinând şi dispoziţii referitoare la organizarea internă sau funcţionarea

Guvernului4.

Legea pentru organizarea ministerelor din 1929 va stabili un număr de zece

ministere:Interne, Externe, Finanţe, Justiţie, Instrucţie Publică şi Culte, Armată, Agricultură şi

Domenii, Industriei şi Comerţ, Lucrări Publice şi Comunicaţii, Muncă, Sănătate şi Ocrotiri Sociale.

Prin Constituţia din 1938 care va instaura dictatura regală, puterea executivă a regelui se va

exercita prin miniştri care răspundeau politic numai faţă de rege, pentru ca în perioada 1940-

1944,căpătând puteri depline pentru a conduce statul, miniştrii să fie numiţi de acesta5.

În perioada postbelică, pe planul administraţiei centrale sunt de remarcat dispoziţiile

Constituţiei din anul 1984, potrivit cărora numărul, atribuţiile, denumirea ministerelor şi

desfiinţarea, contopirea sau noua denumire a celor existente se stabileau de către organul suprem al

puterii de stat. Este consacrată şi instituţia răspunderii penale a miniştrilor”pentru faptele săvârşite

în exercitarea funcţiei”.

1 V.Prisacaru,op.cit.,2002,p.1804 A.Iorgovan,op.cit.,2001,p.4335M.Preda,op.cit.,2001,p.104;A.Parlagi,op.cit.,2001,p.1596I.Alexandru,în colectiv,op.cit.,1999,p.1907A.Iorgovan op. cit.,2001,p.434

79

Constituţia din 1952 va nominaliza un număr de 28 de ministere, fără a mai reţine însă

instituţia răspunderii penale a miniştrilor iar Constituţia din 1965 va da în competenţa organului

suprem al puterii de stat”stabilirea numărului de ministere, denumirea, contopirea şi desfiinţarea de

ministere”.

În doctrina contemporană, administraţia centrală este privită ca fiind amenanjată de regulă,

în subordinea serviciilor şefului statului sau a preşedintelui Consiliului de Miniştri.

Structura generală este aproape aceeaşi peste tot.În vârf se află ministrul dispunând de un triplu rol:

de a fi în fruntea serviciilor grupate în departamentul său, de a le conduce şi de arăspunde de

activitatea acestora,de actele lor.

Alături de ministru se află cabinetul său,format din oameni de încredere colaboratori

imediaţi,al căror destin este legat de acela a ministrului, a căror funcţie durează cât aceea a

ministrului,cabinetul reprezentând punctul de joncţiune între administraţie şi politică6.

Din perspectiva dreprului comparat, în doctrina administrativă de reţine că, în

general,constituţiile occidentale actuale nu conţin reglementări ample cu privire la organizarea şi

funcţionarea administraţiei ministeriale, fiind o materie supusă cel mai adesea

schimbărilor.Legiuitorii constituanţi de rezumă doar la unele dispoziţii de principiu în ceea ce

priveşte organizarea şi funcţionarea ministerelor, stâns legate de clarificarea statului constituţional

al miniştrilor7.

În România,ministerele formează al doilea eşalon al sistemului administraţiei publice,se

afirmă în doctrina recentă, fiind organele centrale de specialitate care conduc şi coordonează

administraţia publică în diferite domenii şi ramuri de activitate.

Numărul lor este determinat de volumul sarcinilor administraţiei publice într-un domeniu sau altul

de activitate, dar şi de concepţiile şi interesele politice ce se manifestă la cei aflaţi la guvernare.

Ministerele îndeplinesc sarcinile de conducere şi organizare pe baza şi condiţiile legii.

Constituţia României din 1991, revizuită si republicată în 2003, conţine o secţiune distinctă

cu privire la administraţia publică centarală de specialitate, in capitolul consacrat administraţiei

publice din titlul III (Autorităţile publice).

Potrivit art.116 din Constituţia republicată,ministerele se organizează numai în subordinea

Guvernului, iar alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a

ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome.De aici concluzia conform căreia

administraţia centrală de specialitate se compune din: administraţia ministerială (ministerele) şi

administraţia extraministerială (autorităţile administrative subordonate Guvernului sau ministerelor

şi autorităţile administrativ teritoriale).

80

Ministerele sunt organe de specialitate ale administraţiei publice centrale ce funcţionează în

subordinea Guvernului şi care sunt constituite dintr-o sumă de servicii publice administrative create

pentru a satisface categoriile de interese generale ale societăţii, care fac parte din ramura sau

domeniul de activitate al ministerului.

În ţara noastră, ministerele ca organe de specialitate ale administraţiei publice centrale au

fost înfiinţate, pentru prima dată, în baza Regulamentelor Organice (Muntenia, 1831 şi Moldova,

1832).Atunci au fost înfiinţate 6 ministere, denumite:Dvornicul din lăuntru (ministrul de

interne);Vistierul (ministrul finanţelor);Logofătul dreptăţii (ministrul justiţiei);Logofătul pricinilor

bisericeşti (ministrul cultelor); Spătarul (ministrul de război); Postelnicul (ministrul de externe).

Aceste ministere, în timpul domniei lui Ştirbei Vodă 1844-1847 au căpătat denumirea de

departamente.

Ministerele au o structură organizatorică proprie,care cuprinde,în funcţie de

importanţa,volumul,complexitatea şi specificul activităţii desfăşurate,următoarele

compartimente:birouri,servicii,direcţii,direcţii generale şi departamente. În unele ministere,în funcţe

de specificul activităţii,se pot organiza inspectorate de stat şi agenţii naţionale,asimilate direcţiilor

sau,după caz,direcţii generale,precum şi comisii naţionale asimilate departamentelor.

În art. 34 din Legea nr. /2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a

ministerelor se prevede că, ministerele sunt organe de specialitate ale administraţiei publice centrale

care realizează politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora, iar alin.(1) al art.35

dispune că, ministerele se organizează şi funcţionează numai în subordinea Guvernului, potrivit

prevederilor Constituţiei şi prezentei legi.

2.1.3 Administraţia publică ministerială

Noţiunea de administraţie publică ministerială

Administraţia publică în sens de activitate este constituită din ansamblul activităţilor de

organizare a executării şi de executare în concret a legii, prin activităţi cu caracter dispozitiv şi

prestator de servicii, în scopul satisfacerii cerinţelor de interes general ale comunităţii umane care

formează sistemul social.

81

Definind administraţia publică în accepţiunea de sistem de elemente structurale, aceasta este

constituită din ansamblul organelor şi instituţiilor administrative reunite într-un sistem unitar,prin

care se realizează activităţile de organizare a executării şi de executare în concret a legii pe întregul

teritoriu al ţării sau la nivelul colectivităţii locale.

Organizarea şi conţinutul activităţii administraţiei publice şi structura sistemului

administraţiei publice sunt determinate, de natura şi volumul sarcinilor rezultate din scopurile

stabilite de puterea politică, administraţia publică nefiind altceva decât un instrument cu ajutorul

căruia statul urmăreşte realizarea interesului general al societăţii care l-a creat.

Pentru realizarea sarcinilor administraţiei publice, statul înfiinţează prin organele

competente,structuri administrative care sunt organizate din punct de vedere funcţional şi teritorial.

Astfel pentru îndeplinirea sarcinilor din diferitele domenii şi ramuri de activitate ale vieţii

sociale vor fi înfiinţate structuri de specialitate,cu o competenţă limitată la domeniul sau sectorul

respectiv,precum ministerele şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale etc.

Pe de altă parte, pentru îndeplinirea sarcinilor generale vor fi înfiinţate structuri

administrative cu o competenţă generală,cum este Guvernul, la nivelul întregii ţări, ori consiliile

judeţene şi consiliile locale, care au de asemenea o competenţă generală în unitatea administrativ-

teritorială în care funcţionează.

În raport cu teritoriul ţării,sunt înfiinţate structuri ale sistemului administraţiei publice care

să îndeplinească sarcini de importanţă naţională,pe întreg teritoriul ţării,precum sunt ministerele şi

alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, ori structuri care să îndeplinească

sarcini locale, precum sunt consiliile judeţene şi consiliile locale.

Noţiunea de sarcini ale sistemului administraţiei publice este specifică ştiinţei administraţiei,

iar corespondentul juridic al acesteia este noţiunea de atribuţii care, în ansamblul lor, formează

competenţa unui structuri a sistemului administraţiei publice.

Deci,pentru îndeplinirtea sarcinilor din diferitele domenii şi ramuri de activitate ale vieţii

sociale,care sunt de importanţă naţională,puterea politică,prin organele competente,va înfiinţa

organe de specialitate ale administraţiei publice, cu o competenţă materială în domeniu sau ramura

de activitate pentru care au fost înfiinţate şi cu o competenţă teritorială naţională, pe întreg teritoriul

ţării.

Aceste structuri ale sistemului administraţiei publice, care au competenţă materială de

specialitate în domeniul sau ramura de activitate pentru care au fost înfiinţate, precum şi o

competenţă teritorială naţională, sunt organizate fie în subordinea Guvernului,fie ca structuri

autonome care au o anumită subordonare faţă de puterea legislativă.

82

Potrivit prevederilor art. 116 din Constituţia republicată, administraţia publică centrală de

specialitate este formată din ministere şi alte organe de specialitate care se pot organiza fie în

subordinea Guvernului ori a ministerelor, fie ca autorităţi administrative autonome.

Administraţia publică ministerială poate fi definită ca fiind activitatea de organizare a

executării si de executare în concret a legii,prin activitaăţi preponderent cu caracter dispozitiv,dar şi

prestator, activitate care se realizează pe domenii şi ramuri de activitate, pe întreg teritoriul naţional,

de către structuri care se află în subordinea Guvernului,care formează sistemul administraţiei

publice ministeriale.

Conţinutul administraţiei publice ministeriale

Ca activitate,administraţia publică este formată din ansamblul acticvităţilor juridice şi

materiale aflate în responsabilitatea autorităţilor publice care au ca scop satisfacerea interesului

general,prin organizarea executării şi executarea în concret a legii.

Între administraţia publică ministerială şi administraţia publică există un raport de la parte la

întreg, administraţia publică ministerială fiind parte a administraţiei publice generale, care mai

include administraţia celorlate instuţii publice centrale, precum şi administraţia publică locală.

Administraţia publică ministerială,în accepţiunea de activitate este formată din ansamblul

activităţilor juridice şi materiale care au ca scop realizarea interesului general din diferitele domenii

şi ramuri de activitate ale vieţii sociale, aflate în responsabilitatea ministerelor şi a celorlalte organe

de specialitate aflate în subordinea Guvernului prin organizarea executării şi executarea în concret a

legii.

Ansamblul acestor activităţi juridice şi materiale cuprinde,ca şi în cazul administraţiei

publice în general,activităţi executive cu caracter de dispoziţie şi ectivităţi executive cu caracter de

prestaţie care, în cazul administraţiei ministeriale, au caractere şi trăsături specifice fiecărui

domeniu sau ramuri de activitate în care sunt realizate, in raport cu interesul general specific

domeniului sau ramurii de activitate respective.

Astfel,în domeniul ordinii publice, conţinutul administraţiei publice ministeriale va include

activităti executive specifice menţineri stării de legalitate, de echilibru şi de pace socială, prin care

să se asigure liniştea publică, siguranţa persoanei, a colectivităţii si a bunurilor, sănătatea şi morala

publică, care se vor realiza prin măsuri de coerciţie specifice organelor din cadrul Ministerului

Public, Ministerului Sănătăţii şi Familiei.

83

Or, în domeniul educaţiei naţionale, conţinutul administraţiei publice ministeriale va include

activităţi executive specifice organizării si funcţionării sistemului naţional de învăţământ realizate

de către structurile din cadrul Ministerelor Educaţiei şi Cercetării, prin strategii şi tehnici de

instruire şi educare, în scopul formării personalităţii umane prin însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice,

formarea capacităţii intelectuale, asimilarea tehnicilor de muncă intelectuală şi educarea tinerei

generaţii în sprijinul respectării drepturilor si libertăţilor fundamentale şi al desfaşurării unor

activităţi producătoare de bunuri materiale şi spirituale.

Principiile şi sarcinile administraţiei publice ministeriale

Principiile generale ale administraţiei publice care guvernează şi activitatea administraţiei publice

ministeriale sunt: principiul legalităţii, principiul ierarhiei,principiul continuităţii, principiul

operativităţii, principiul revocabilităţii, principiul oportunităţii, principiul descentralizării şi

autonomiei locale,principiul deconcentrării serviciilor publice.

Dintre aceste principii, specifice administraţiei publice ministeriale sunt:principiul ierarhiei

şi principiul deconcentrării serviciilor publice, astfel că ne vom limita să stăruim doar asupra

acestora.

Principiul ierarhiei este expresia raporturilor ierarhice existente în activitatea pentru

organizarea executării şi executarea legii realizată de structurile componente ale sistemului

administraţiei publice ministeriale,activitatea structurilor inferioare fiind subordonată activităţii

structurilor ierarhice superioare, aflate într-o poziţie supraordonată.

Astfel, potrivit prevederilor art. 116 alin.(1)din Constituţia revizuită şi republicată şi ale art.

35 alin.(1) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a

ministerelor, ministerele se organizează şi funcţionează numai în subordinea Guvernului.

De asemenea,în afara organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale pe care

Constituţia le denumeşte autorităţi administrativ autonome, toate celelalte organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale pot înfiinţa şi funcţiona, potrivit art. 116 alin.(2) din Constituţia

revizuită şi republicată şi art 11 lit. A) şi art. 42 din Legea nr.90/2001, numai în subordinea

Guvernului sau a ministerelor, activitatea lor fiind subordonată activităţii acestoea din urmă.

Din acest principiu decurge un alt principiu specific administraţiei publice ministeriale şi

anume acela al unităţii administraţiilor ministeriale1.Deşi împărţirea sarcinilor pe diferite ministere

şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale are drept consecinţă fragmentarea

1 Al.Negoiţă,op.cit.,1977,p.70

84

activităţii,subordonarea acetora faţă de Guvern asigură unitatea activităţii şi structurilor sistemului

administraţiei publice ministeriale.

Celălalt principiu specific activităţii administraţiei publice ministeriale este cel al

deconcentrării în interioru a activităţii serviciilor publice centrale ale administraţiei ministeriale.

Sarcinile administraţiei publice au fost definite în literatura de specialitate ca fiind

îndatoririle ce revin sistemului administraţiei publice privind realizarea valorilor, stabilite de

puterea politică,precum şi transpunerea lor în realitate în cadrul sistemului social global.

Din acest punct de vedere administraţia publică ministerială reprezintă expresia repartizării

sarcinilor administraţiei publice pe principiul diviziunii muncii, fiecare minister sau alt organ de

specialitate al administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului, având de realizat sarcini în

raport cu specificul activităţii sale, din domeniul sau ramura vieţii sociale în care funcţionează.În

raport de conţinutul administraţiei publice ca activitate, sarcinile administraţiei ministeriale ca şi

ale administraţiei publice în general, se împart în sarcini de conducere şi organizare şi

respectiv,sarcini de prestaţie,după natura dispozitivă sau prestatoare a activităţii de organizare a

executării şi de executare în concret a legii.

Ceea ce este specific administraţiei publice ministeriale este proporţia sarcinilor de

conducere şi organizare şi respectiv, a sarcinilor de prestaţie între structurile centrale şi cele

deconcentrate ale administraţiei ministeriale.

Ministerele îndeplinesc sarcinile de conducere şi organizare,pe baza şi în condiţiile legii, în

domeniul de activitate al fiecărui minister, în raport cu specificul său.În unele domenii,conducerea

şi organizarea se fac printr-o amplă activitate de control şi îndrumare a unităţilor

subordonate,precum în cazul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi

Internelor ş.a.În alte domenii,sarcinile de conducere şi organizare sunt mai generale,precum în cazul

ministerelor din domeniile economice, ori al educaţiei, unde se aplică principiile autonomiei

funcţionale.

Noţiunea de sistem al administraţiei publice ministeriale

În literatura de specialitate1 s-a arătat că prin termenul de „administraţie ministerială” se

desemnează organele centrale de specialitate care sunt subordonate direct Guvernului, indiferent

dacă au sau nu denumirea de ministere, iar titularul acestora face parte, de drept, în baza

1 A.Iorgovan,op.cit.,2001,vol.1,p.434

85

Constituţiei,din Guvern,dar există şi organe denumite comitet,consiliu,agenţie,departament,al căror

titular,ca regulă,nu face parte din Guvern.

Din această definiţie rezultă că Guvernul este în afara sistemului administraţiei publice

ministeriale,pe care îl conduce fără a face parte din el, precum şi că, în afara ministerelor, în

administraţia ministerială se includ doar acele organe de specialitate ale administraţiei publice

centrale care sunt subordonate direct Guvernului.

Potrivit prevederilor art. 102 alin.(1) din Constituţia revizuită şi republictă,Guvernul,potrivit

programului său de guvernare acceptat de Parlament,asigură realizarea politicii interne şi externe a

ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice, iar potrivit art. 1 alin.(1) din Legea

nr.90/2001 privind organizarea Guvernului României şi a ministerelor,Guvernul este autoritatea

publică a puterii executive, care funcţionează pe baza votului de încredere acordat de Parlament şi

care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a

administraţiei publice.

Deci, Guvernul este un organ care acţionează puterea executivă a statului, dar este şi un

organ al administraţiei publice reprezentând vârful sistemului administraţiei publice, fiind în acelaşi

timp şi capul sistemului administraţiei publice ministeriale, pe care o subordonează.Din acest motiv,

administraţia publică ministerială poate fi denumită şi cu sintagma administraţia publică

guvernamentală.

Prin sistem al administraţiei publice ministeriale vom înţelege un ansamblu de organe de

specialitate ale administraţiei publice, care sunt înfiinţate şi funcţionează în subordinea directă sau

indirectă a Guvernului, în scopul realizării sarcinilor specifice domeniilor şi ramurilor de activitate

ale acestora,stabilite prin programul de guvernare aprobat de puterea politică prin organul

competent, Parlamentul.

Componentele sistemului administraţiei publice ministeriale

În sistemul administraţiei publice ministeriale sau guvernamentale,va intra,în primul rând,

Guvernul care, ca organ al administraţiei publice, este capul administraţiei ministeriale,pe care o

suordonează direct sau indirect.

În al doilea rând, din sistemul administraţiei ministeriale fac parte ministerele,adică acele

organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care poartă această denumire şi sunt

conduse de persoane care fac parte din Guvern.În al treilea rând, din sistemul administraţiei

ministeriale fac parte organe de specialitate care chiar dacă nu sunt denumite ministere, sunt

86

conduse de persoane care fac parte din Guvern,precum Autoritatea Naţională de Control, înfiinţată

prin OUG nr. 64/2003, care funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale1,

fiind condusă de un minister delegat pe lângă primul ministru pentru coordonarea autorităţilor de

control2.În al patrulea rând, din sistemul administraţiei publice ministeriale fac parte organe se

specialitate ale administraţiei publice centrale care sunt înfiinţate, potrivit art. 102 alin.(1) din

Constituţia revizuită şi republicată şi art.11 lit.o) din Legea nr. 90/2001, în subordinea Guvernului,

care poartă diverse denumiri:agenţie, autoritate, oficiu, comisie, administraţie, secretariat, institut,

consiliu etc.

În al cincilea rând, în sistemul administraţiei publice ministeriale, trebuie incluse serviciile

exteriaore ale ministerelor, denumite de Constituţia revizuită şi republicată ca fiind servicii publice

deconcentrate.Aceste organe ale administraţiei publice chiar dacă îşi desfăşoară activitatea în

teritoriu,în unităţile administrativ-teritoriale, ele nu fac parte din administraţia publică locală din

mai multe considerente.Rolul acestor servicii deconcentrate este de a asigura realizarea sarcinilor pe

care ministerul,căruia îi sunt subordonate, le are în unităţile administrativ-teritoriale în care sunt

organizate.Deci, aceste servicii nu realizează sarcini ale administraţiei publice locale, ci sarcini ale

administraţiei publice ministeriale.

Conducătorii serviciilor publice deconcentrate în teritoriu sunt numiţi şi eliberaţi din funcţie

de către miniştri,cu avizul consultativ al reprezentantului Guvernului în teritoriu,fără consultarea

organelor administraţiei publice locale.

De asemenea,bugetele serviciilor publice deconcentrate,mijloacele materiale,resursele

financiare sunt asigurate de către ministerele în subordinea cărora funcţionează.Totodată, înfiinţarea

sdau desfiinţarea, atribuţiilor, structura organizatorică,funcţiile de conducere, numărul şi încadrarea

personalului se aprobă prin ordin al ministrului în subordinea căruia aceste servicii publice

deconcentrate îşi desfăşoară activitatea.

Organizarea şi funcţionarea sistemului administraţiei publice ministeriale

Guvernul

Constituţiile comuniste ale României au definit Guvernul,respectiv Consiliul de Miniştri, ca

fiind organul suprem executiv şi administrativ al ţării (Constituţia din 1948), organul suprem

1 HG nr.745/2003 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Control,publicată în M.Of.,P.I,nr. 496/9.07.20032 H.G. nr. 16/2003 a Parlamentului României,pentru modificarea structurii şi competenţa Guvernului,publicată în M.Of.,P.I,nr.436/19.06.2003

87

executiv şi de dispoziţie al puterii de stat (Constituţia din 1952), sau organul suprem al

administraţiei de stat (Constituţia din 1965),în timp ce Constituţia din 1923 se limitase să arate în

art.92 rolul Guvernului, prevăzând că exercită puterea executivă în numele Regelui, iar Constituţia

din 1938,art.65,prezenta doar structura acestuia, statuând că puterea executivă era exercitată de

miniştri în numele Regelui.

Potrivit Constituţiei din 1991,Guvernul are,în primul rând un rol politic concepând

programul său de guvernare şi fixând liniile de forţă ale politicii interne şi externe pe durata

mandatului pe care îl solicită Parlamentul, precum şi asigurând ralizarea politicii interne şi externe,

potrivit programului de guvernare care a fost acceptat de Parlament prin acordarea votului de

încredere.

Prin aceasta Guvernul este, în primul rând, o instituţie politică, fiind emanaţia partidului sau

coaliţiei de partide care a format majoritatea parlamentară şi şi-a asumat formarea sa. Rolul politic

al Guvernului decurge, pe de o parte din originea sa parlamentară,fiind o expresie a intereselor

politice ale majorităţiiparlamentareşi, pe de altă parte, din subordonarea acţiunilor sale, programului

său de guvernare acceptat de Parlament.

88

Programul de guvernare reprezintă un act politic care aparţine Guvernului,în privinţa

căruia îşi asumă obligaţia exclusivă de realizare, precum şi responsabilitatea exclusivă,acceptarea

programului de către Parlament având doar seminificaţia susţinerii politice pentru realizarea

obiectivelor acestuia pe durata mandatului acordat.În al doilea rând,Guvernul are rol

administrativ, exercitând conducerea generală a administraţiei publice potrivit programului său de

guvernare acceptat de Parlament.Guvernul, este nu numai o instituţie politică, ci şi o instituţie

administrativă care reprezintă vârful sistemului administraţiei publice faţă de care exercită o

conducere generală, fiind totodată capul administraţiei ministeriale, pe care o subordonează

direct sau indirect.

Formarea Guvernului sau procedura de învestitură,reglementată de art.103 şi de art.85

alin. (1) din Constituţia din 1991,revizuită şi republicată, se desfăşoară în patru faze succesive,în

care actorii politici principali sunt Preşedintele României, candidatul pentru funcţia de prim-

ministru şi Parlamentul:

-prima fază este acea în care Preşedintele României procedează la consultarea partidului care are

majoritatea absolută în Parlament ori dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor

reprezentate în Parlament, în legătură cu propunerile pentru funcţia de prim-ministru;

-în faza următoare, în urma consultărilor din faza precedentă, Preşedintele României va desemna

un candidat la funcţia de prim-ministru;

-în faza a treia candidatul la funcţia de prim-ministru,într-un interval de zece zile de la desemnare

va întocmi/definitiva lista Guvernului şi programul său de guvernare;

-în faza următoare,în cadrul aceluiaşi termen de zece zile de la desemnare,candidatul pentru

funcţia de prim-ministru va cere votul de încredere al Parlamentului asupra programului său de

guvernare şi întregii liste Guvernului;

-în faza a cincea,programul şi lista Guvernului sunt dezbătute în şedinţa comună,de Camera

Deputaţilor şi Senat, care acordă încrederea cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor,

adoptând o hotărâre comună în acest sens;

-în ultima fază,Preşedintele României,pe baza votului de încredere acordat de Parlament,numeşte

Guvernul emiţând un decret în acest sens.

Din punct de vedere al lucrării de faţă,abordată din perspectiva dreptului administrativ dar

şi al ştiinţei administraţiei,prezintă importanţă faptul că prin hotărârea Camerei Deputaţilor şi

Senatului,în şedinţa comună,programul prezentat de candidatul pentru funcţia de prim-ministru

devine programul de guvernare al Guvernului respectiv, în care sunt stabilite direcţiile principale

89

de acţiune privind realizarea politicii interne şi externe a ţării,precum şi sarcinile acestuia privind

conducerea generală a administraţiei publice.

De asemenea,prezintă importanţă şi faptul că prin aceeaşi hotărâre de acordare a încrederii

se aprobă componenţa Guvernului şi structura acestuia în ceea ce priveştenumărul ministerelor,

precum şi a domeniilor de activitate în care acestea vor funcţiona.Implicit, Parlamentul stabileşte

prin hotărârea de acordare a încrederii, care sunt domeniile de activitate ale căror servicii publice

nu este necesar să fie conduse de miniştri sau de miniştri delegaţi.Aceeaşi importanţă o prezintă

şi decretul prin care Preşedintele, în baza hotărârii prin care Parlamentul şi-a acordat încrederea,

numeşte Guvernul în componenţa propusă de candidatul pentru funcţia de prim-ministru şi

acceptată de Parlament.

Limita maximă a mandatului Guvernului este dată de durata mandatului Parlamentului

care i-a acordat votul de încredere, acceptându-i lista şi programul de guvernare propuse de

candidatul la funţia de prim-ministru.

Astfel,potrivit prevederilor art.110 alin.(1) din Constituţia din 1991,revizuită şi republicată,

Guvernul îşi exercitămandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale, ceea ce nu

coincide cu constatarea rezultatelor alegerilor şi atribuirea mandatelor, ci cu validarea mandatelor

deputaţilor şi senatorilor de fiecare cameră în parte, moment în care se consideră că Parlamentul

poate funcţiona din punct de vedere constituţional şi regulamentar.

În mod excepţional,durata maximă a mandatului unui Guvern poate coincide şi cu data demiterii

sale, care potrivit prevederilor art.110 alin.(2) din Constituţie survine la data retragerii de către

Parlament a încrederii acordate ca urmare a adoptării unei moţiuni de cenzură, cu votul

majorităţii deputaţilor şi senatorilor sau atunci când primul-ministru se află în imposibilitatea de

a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile ori şi-a pierdut calitatea de membru al Guvernului.

Legea nr. 90/2001,care este mai bine sistematizată în raport cu Legea nr.37/1990,

consacrată Secţiunea a 6-a funcţionării Guvernului, dezvoltând principiile constituţionale

referitoare la desfăşurarea activităţii Guvernului.Fiind organ cu structură colegială, Guvernul îşi

realizează activitatea funcţionând în şedinţe, care sunt convocate şi conduse de primul-ministru,

săptămânal sau ori de câte ori este nevoie.În cadrul şedinţelor Guvernului se dezbat probleme ale

politicii interne şi externe a ţării, precum şi aspecte privind conducerea generală a administraţiei

publice,adoptându-se măsurile corespunzătoare.În situaţiile în care se dezbat probleme de interes

naţional privind politica externă,apărarea ţării,asigurarea ordinii publice,Preşedintele României

poate decide să participe la şedinţele Guvernului,dar poate participa şi în alte situaţii,fiind invitat

de către primul-ministru.La şedinţele Guvernului pot participa, în calitate de invitaţi, conducători

90

ai unor organe de specialiate din suordinea Guvernului ori a ministerelor sau ai unor organe

administrative autonome, precum şi orice alte persoane a căror prezenţă se apreciază a fi utilă, la

solicitarea primului-ministru.Potrivit art.7 alin.(1) din Legea nr.90/2001 privind organizarea şi

funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor,cvorumul necesar pentru şedinţele

Guvernului este format din majoritatea membrilor săi, iar hotărârile şi ordonanţele se adoptă prin

consensul celor prezenţi iar în lipsa consensului decide primul-ministru.Potrivit art. 147 din

Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a

ministerelor,ministrul este ajutat de unul sau mai mulţi secretari de stat,numai în ceea ce priveşte

activitatea de conducere a ministerului, or, participarea la şedinţele Guvernului nu reprezintă o

asemenea activitate.Conform art.51 din aceeaşi lege,în cazul în care ministrul,din diferite motive,

nu îşi poate exercita atribuţiile curente,va desemna secretarul care va exercita aceste atribuţii ,

înştiinţându-l pe primul-ministru depre aceasta, dar acest text trebuie interpretatin continuarea

art.47 şi coroborat cu art. 53 care enumeră atribuţiile miniştrilor,între care nu se regăseşte şi

participarea la şedinţele Guvernului, care este o activitate legată inseparabil de calitatea de mebru

al Guvernului.Apreciem că, în situaţiile în care ministrul,din diferite motive, nu poate participa la

o şedinţă a Guvernului, el poate desemna pe unul din secretarii de stat să asiste la şedinţă pentru a

transmite punctul de vedere al ministrului şi, pentru a-l informa pe acesta după şedinţă, în

legătură cu măsurile dispuse dfe Guvern cu privire la problemele vizând ministerul respectiv.În

nici un caz,într-o astfel de situaţie,secretarul de stat nu-şi va putea exprima votul în locul

ministrului şi, cu atât mai puţin, nu va putea contrasemna actele adoptate de Guvern şi semnate

de primul-ministru.1

În activitatea sa Guvernul se manifestă prin acte politice (programul de

guvernare,asumarea răspunderii,declaraţii politice etc.) şi prin acte juridice.Pentru realizarea

sarcinilor şi îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul adoptă, pe baza şi în executarea legii,acte

normative de reglementare a relaţiilor sociale din diverse domenii de activitate, precum şi acte

administrative cu caracter normativ prin care organizează executarea legii şi acte cu caracter

individual,prin care aplică în mod direct dispoziţiile legale la diferite cazuri concrete.

Hotărârile sunt adoptate de Guvern pentru organizarea executării legilor, în cazul

hotărârilor cu caracter individual.Hotărârile Guvernului sunt adoptate atunci când legea prevede

în mod expres acet lucru, în vederea aplicării sale fiind nevoie de normesuplimentare, ori când

Guvernul apreciază că acest lucru este necesar în vederea organizării executării în concret a

1 O simplă răsfoire a colecţiei Monitorului Oficial al României,Partea I,ne va oferi dimensiunea acestei practici guvernametale,indiferent de guvernele care s-au succedat după 1990

91

legii.Prin hotărâre, Guvernul va realiza astfel o reglementare secundară a relaţiilor sociale, faţă de

reglementarea primară facută de lege.De asemenea, hotărârile adoptate vor constitui actul esenţial

prin care Guvernul îşi va realiza rolul adiministrativ de a exercita conducerea generală a

administraţiei publice.

Ordonanţele sunt adoptate de guvern în temeiul prevederilor art.115 din Constituţie, astfel

cum a fost modificat şi completat prin Legea de revizuire, fie în baza unei legi speciale de

abilitare, fie în situaţii extraordinare a căror reglemenatre nu comportă sub nici o formă

amânarea.Potrivit prevederilor constituţionale Guvernul va putea adopta ordonanţe în domenii

care fac obiectul de reglemenatre al legilor organice şi nu va putea adopta ordonanţe de urgenţă

în domeniul legilor constituţionale sau prin care să fie afectat regimul instituţiilor fundamentale

ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale sau

care să vizeze măsuride trecere silită a unor bunuri în proprietatea publică.

Ministerele

Începuturile organizării şi funcţionării departamentelor ministeriale sunt anterioare

instituţiei Guvernului,Regulamentele organice (din Ţara Românească în 1831 şi din Moldova în

1832) conţinând reglementări care au transformat unele ranguri boiereşti în funcţii de

miniştri1.Astfel,marele vornic din lăuntru avea atribuţii în domeniile problemelor

interne,agricultură,lucrări publice,învâţământ,sănătate şi asistenţă socială;marele vistiernic se

ocupa de problemele privind finanţele ţării,industria şi comerţul;marele logofăt al credinţei se

ocupa de problemele cultelor; marele spătar răspundea de problemele oştirii; secretarul statului

era şeful cancelariei domneşti etc.

Unirea Moldovei cu Ţara Românească a însemnat, totodată, începutul organizării şi

funcţionării Guvernului şi a ministerelor în sensul modern al acestora, chiar dacă în perioada 24

ianuarie 1859-11 decembrie 1861 la Iaşi şi Bucureşti au funcţionat guverne separate numite de

acelaşi Domn.Primul Guvern unitar a avut în subordine 8 ministere:Ministerul de Interne,

Ministerul Afacerilor Străine, Ministerul de Finanţe, Ministerul Justiţiei, Ministerul Lucrărilor

Publice, Ministerul Cultelor, Ministerul de Război şi Ministerul Controlului.Perioada care a

urmat până la adoptarea primei legi privind organizarea ministerelor2, în anul 1929,a cunoscut

unele modificări în ceea ce priveşte numărul şi structura ministerelor: în anul 1865 în locul

1 M.Preda, Autorităţile administraţiei publice ,ed. a II-a,Ed. Lumina Lex,Bucureşti,2002,p.149 2 Legea nr.163/1929 pentru organizarea ministerelor,publicată in M.Of.,P.I nr. 169/2.08.1929

92

Ministerului Controlului fiind înfiinţată Curtea de Conturi1, au fost înfiinţate unele ministere

noi,iar altele s-au divizat ori s-au contopit.

Legea nr.163/1929 pentru organizarea ministerelor a stabilit la 10 numărul ministerelor

din România de după Marea Unire: Ministerul de Interne, Ministerul de Externe, Ministerul de

Finanţe, Ministerul Justiţiei, Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, Ministerul Armatei,

Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Ministerul Industriei şi Comerţului, Ministerul Lucrărilor

Publice şi al Comunicaţiilor, Ministerul Muncii,Sănătăţii şi a Ocrotirii Sociale. Evoluţia

numărului ministerelor, începând cu prima lege pentru organizarea acestora a cunoscut o

multiplicare a acestora, numărul cel mai mare fiind în perioada comunistă.Astfel, în Constituţia

din 1952,în art.50,nominaliza cele 28 de ministere, lucru pe care Constituţia din 1965 nu l-a mai

făcut iar ultimul guvern comunist a avut 32 de ministere, chiar dacă nu toate purtau această

titulatură.Numărul ministerelor a variat de la oguvernare la alta,de la un guvern la altul şi chiar în

cadrul aceluiaşi Guvern după criterii dificil de identificat.În unele situaţii chiar denumirea unor

ministere a fost stabilită după criterii fără nici o justificare ştiinţifică.Astfel titulatura Ministerului

Funcţiei Publice din perioada Guvernului Mugur Isărescu a fost inspirată de denumirile unor

instituţii administrative franceze, dar fără să acopere domeniul de activitate şi sarcinile ce-i

fuseseră stabilite, în condiţiile în care în perioada aceluiaşi Guvern a fost înfiinţată şi a funcţionat

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, ca organ d specialitate al administraţiei publice

centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului.Nici denumirea ulterioară, din

perioada Guvernului Adrian Năstase, de Minister al Administraţiei Publice, nu avea mai multă

acoperire ştiinţifică, în raport cu noţiunea de administraţie publică, în raport cu domeniul de

activitate afectat acestui organ de specialitate şi cu faptul că Guvernul este instituţia politico-

administrativă care are rolul de ansamblu privind administraţia publică,acela de a exercita

conducerea generală a acestuia.În aceeaşi ordine de idei este greu de justificat de ce acelaşi

departament ministerial s-a numit, în timpul Guvernului Petre Roman Ministerul Resurselor şi

Industriei, iar Guvernul Adrian Năstase instalat la 28 decembrie 2000,s-a numit Ministerul

Industriei şi Resurselor, în timp ce în perioada Guvernului Isărescu s-a numit Ministerul

Industriei şi Comerţului, iar după 19 iunie 2003 se numeşte Ministerul Economiei şi Comerţului.

Acceptând că această dinamică organizatorică a structurilor interne ale departamentelor

ministeriale a fost determinată de necesitatea eficientizării şi optimizării lor, aşa cum se afirmă de

fiecare dată când se adoptă o astfle de hotărâre, suntem obligaţi să acceptăm şi că toate cele

1 Guvernul Nicolae Creţulescu (24 ianuarie1865-11 febrouarie 1866) a fost ultimul care a avut un minister al controlului (generalul Savel Manu,ad-in-terim);cf.S.Neagoe,op.cit.,p.38

93

anterioare s-au soldat cu eşecuri mai mari sai mai mici din moment ce şi ultima modificare a fost

determinată de aceleaşi raţiuni.

Rolul, organizarea şi funcţionarea ministerelor

Ministerele sunt oragane centrale care conduc şi coordonează administraţia publică în

diferitele domenii şi ramuri de activitate 1.Natura sarcinilor administraţiei publice, precum şi

volumul acestora din ramurile şi domeniile de activitate ale vieţii sociale sunt elementele care

influenţează înfiinţarea şi organizarea ministerelor cât şi a celorlalte organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale.Numărul ministerelor este determinat de masa sarcinilor

administraţiei publice într-un domeniu sau altul de activitate, dar şi de priorităţile şi interesele

politice ale partidului sau coaliţiei de partide care a câştigat aleferile parlamenatre şi are

astfel,posibilitatea să organizeze sistemul administraţiei ministeriale.Astfel, la un moment dat,

sporirea sarcinilor legate de finalizarea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană

a determinat înfiinţarea Ministerului Integrării Europene, prin preluarea activităţii

Departamentului de Integrare Europeană din cadrul Ministerului Afacerilor Externe2.În ceea ce

priveşte numărul ministerelor în literatura de specialitate s-a arătat, pe drept cuvânt,că ceasta este

determinat de masa sarcinilor administraţiei publice,astfel că numărul ministrelor va putea creşte

în măsura în care creşte masa sarcinilor administraţiei publice.Dar,între cele două elemente,

volumul masei de sarcini şi numărul ministrelor, există o corelaţie care marchează doar o

tendinţă, în concret numărul ministrelor fiind determinat de puterea politică ,de priorităţile şi

interesele acestuia.Acest lucru este cu atât mai vizibil dacăî vom cmpara situaţia României, unde

în ultimii 15 ani au existat, cel mai adesea între 22 şi 28 de ministere,cu situaţia din alte ţări cu

mult mai mari (geografic,demografic,economic etc.). Astfel, Polonia are 14 ministere, Japonia

are 10 ministere, SUA are 14 ministere, Franţa are 14 ministere etc., deşi masa de sarcini din

administraţia publică a cestor ţări este cu mult superioară volumului şi diversităţii sarcinilor

administraţiei publice din România.Tendinţa actuală, de reducere a numărului ministerelor,

impusă de cerinţele organismelor Uniunii Europene, este salutară pentru bugetul de stat, ci un

instrument eficient şi suplu în mâinile puterii politice.Totuşi un număr prea mic de ministere

prezintă ansamblu ineficient sau, cel puţin,de a transforma componentele principale ale acestui

sistem în nişte megaministere greoaie şi tergiversante în rezolvarea sarcinilor din domeniile lor de 1 Al.Negoiţă,op.cit.,1998,p.762 Prin H.G. nr. 41

94

activitate.Ministerele ocupă locul principal în cadrul sistemului administraţiei ministeriale având

un rolul de a organiza şi executa în concret legile în anumite domenii şi sectoare de activitate.

Articolul 34 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a

ministerelor, defineşte ministerele ca fiind organe de specialitate ale administraţiei publice

centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acetora.

Organizarea ministerelor poate fi abordată din două puncte de vedere.Primul este acela

din perspectiva compartmentelor din care este formată structura internă a

ministerelor,compartimente prin intermediul cărora se exercită atribuţiile generale şi specifice ale

administraţiei ministeriale.Din acest punct de vedere va trebui să constatăm că personalul

ministerelor este grupat, în raport cu împărţirea atribuţiilor, în birouri,servicii,direcţii,direcţii

generale etc. Şi se compun din mai multe categorii:personal de conducere,personal de execuţie de

specialitate,personal de execuţie administrativă şi personal de deservire.Din al doilea punct de

vedere,organizarea ministerelor poate fi abordată din perspectiva sarcinilor pe care le au prin

organizarea conducerii ministerelor şi a administraţiei propriu-zise.Din acest punct de vedere

trebuie să constatăm organizarea ministerelor reprezintă nu numai organizarea unor

compartimente care să formeze structura internă a ministerelor, ci şi o organizare funcţionării

acestor compartimente, prin organizarea conducerii ministerului şi a structurilor componente,cât

şi a administraţiei propriu-zise.Regula generală privind organizarea ministerelor,adică stabilirea

rolului, a domeniului, respectiv, domeniile de activitate efectuate, a sarcinilor şi atribuţiilor,a

structurii organizatorice şi anumărului de posturi,este aceea că se aprobă prin hotărâre a

Guvernului.De la această regulă există două excepţii stabilite de art.59 din Legea

nr.90/2001,potrivit ceruia organizarea şi funcţionartea ministerelor privind apărarea naţională şi

ordinea publică sunt reglementate prin legi speciale, referirea făcându-se la Ministerul Apărării

Naţionale şi la Ministerul Administraţiei şi Internelor, singurele ministere a căror organizare şi

funcţionare este realizată prin acte normative cu putere de lege.Structura organizatorică internă a

ministerelor este formată din compartimente interne ale ministerelor,care pot fi împărţite în

compartimente de specialitate, compartimente funcţionale sau generale şi comportamente

auxiliare. Compartimentele de specialitate desfăşoară activităţi de specialitate,specifice

domeniului propriu al inisterului respectiv, cum sunt, spre exemplu,în cadrul Ministerului de

Justiţie:Direcţia organizarea instanţelor sau Biroul Cetăţenie etc.,ori în cadrul Ministerului de

Externe:Direcţia generală de faceri consulare sau Direcţia drept internaţional şi tratate etc.

Compartimentele funcţionale sau generale se regăsesc în cadrul oricărui minister,precum

sunt compartimentele de secretariat,relaţii cu publicul,resurse umane,financiar-

95

contabil,juridic,administrativ etc.Compartimentele interne sau administraţia centrală propriu-zisă

a ministerelor sunt:birourile, serviciile, direcţiile, direcţiile generale şi departamentele.Birourile

reprezintă unitatea de bază şi se organizează pentru îndeplinirea unei activităţi omogene sau

pentru mai multe activităţi complementare şi care presupun o conducere unitară.Serviciile sunt

organizate pentru a realizarea unor acticvităţi distincte şi pot funcţiona fie în kod independent,fie

în cadrul unei direcţii,având,de regulă în componenţa lor, două sau mai multe birouri.Direcţiile şi

direcţiile generale sunt organizate şi funcţionează pentru realizarea unor activităţi din sectoare

distincte.În cadrul direcţiilor generale se regăsesc, de regulă,direcţii, servicii sau birouri.O situaţie

specială în cadrul personalului fiecărui minister îl ocupă conducătorii direcţiilor şi direcţiile

generale a căror statut legal este configurat de prevederile generale ale Legii nr.188/1999 privind

Statutul funcţionarilor publici, potrivit cărora aceştia sunt funcţionari publici,în timp e statul de

fapt îi situează pe aceştia la joncţiunea dintre acţiunea administrativă şi voinţa politică.Rolul

politic al acestor directori şi directori generali poate fi foarte importantă în funcţionarea

compartimentelor pe care le coordonează şi, în general, a ministerelor respective, acestea fiind şi

motivul pentru care aceştia trebuie să se bucure în orice moment de încrederea ministrului care îi

numeşte în funcţie. Departamentele se organizează, în unele cazuri în structura internă a

ministerelor, în scopul asigurării coordonării şi orientării generale a activităţii compartimentelor

de mai sus care funcţionează pentru realizarea sarcinilor ministerului într-unul dintre domeniile

de activitate ce i-au fost afectate.Departamentul este condus fie de un secretar de stat, fie de

subsecretar de stat după caz.

Structura organizatorică internă a ministerelor, indiferent dacă sunt aprobate prin hotărâre

a Guvernului sau prin ordin al miniştrilor, se stabilesc prin regulamentul de organizare şi

funcţionare a ministerelui,aprobat prin ordin al ministerului.În legătura cu aceste compartimente

interne ale ministerelor mai trebuie menţionat că nu sunt subiecte de drept administrativ şi nu

sunt stabilite prin lege ci printr-un ordin al ministrului.

Compartimentele de specialitate ale ministerelor actuale

Compartimentele funcţionale sau serviciile generale ale ministerelor,cum erau numite în

doctrina administrativă veche sunt comune tuturor ministerelor,precum, şi celorlalte organe de

specialitate ale sistemului administraţiei ministeriale,astfel încât că nu prezintă interes o

prezentare suplimentară a acestora la fiecare minister în parte, ele având atribuţii asemănătoare,

indiferent de ministerul în care funcţionează.

96

Ministerul Afacerilor Externe1 este organul de specialitate al administraţiei publice

ministeriale care are ca scop realizarea sarcinilor vizând politica externă a statului român şi

participarea la procesul de integrare europeană şi euroatlantică.Este condus de un ministru care

este ajutat de patrru secretari de stat şi doi subsecretari de stat având la dispoziţie următoarele

direcţii generale de specialiate:

-Direcţia generală Europa extinsă, care include Direcţia afaceri internaţionale şi politici

UE, Direcţia Europa Occidentală şi Europa Centrală şi Direcţia state membre;

- Direcţia generală Europa extinsă, care include Direcţia Europa lărgită şi Republica

Moldova, Direcţia Balcanii de Vest şi cooperarea regională, Direcţia OSCE,CE şi drepturile

omului;

- Direcţia generală de politici strategice, care include Direcţia NATO, Direcţia America

şi Oficiul pentru reprofilare;

- Direcţia generală ONU şi afaceri globale,care include Direcţia ONU, Oficiul instituţii

specializate şi alte organizaţii internaţionale, Direcţia Orient,Asia,Africa;

- Direcţia generală de politici publice care include Direcţia comunicare şi diplomaţie

publică şi Direcţia comunităţi româneşti.

Ministerul Justiţiei2 este organul de specialitate al administraţiei publice ministeriale

care are de îndeplinit sarcinile care au ca scop buna funcţionare a justiţiei şi stricta aplicare a

legii, în conformitate cu principiile democratice ale statului de drept. Este condus de un minister

care este ajutat de trei secretari de stat,având la dispoziţie următoarle direcţii de specialitate:

-Direcţia organizarea instanţelor şi statistică juridică;

- Direcţia de reintegrare socială şi de supraveghere;

- Direcţia de avizare a actelor normative;

- Direcţia integrare europeană,euroatlantică şi programe;

- Direcţia relaţii internaţionale şi drepturile omului;

- Direcţia instanţelor militare,aflată în coordonarea acestui minister,dar finanţată din

bugetul Ministerului Apărării Naţionale;

De asemenea ,în subordinea Ministerului Justiţiei funcţionează şi următoarele instituţii

publice cu personalitate juridică:

1 Organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilot Externe sunt reglementate prin H.G. NR. 100/2004, publicată în M.Of., P. I., nr. 126/12.02.20042 Organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei sunt reglementate prin H.G. nr. 736/2003, publicată în M.Of., P. I., nr. 482/7.07.2003

97

Institutul Naţional al Magistraturii;

Institutul Naţional de Criminologie;

Serviciul independent de protecţie şi anticorupţie;

Centrul de pregătire şi perfecţionare a grefierilor şi a celilalt personal auxiliar de

specialitate;

Institutul Naţional de Expertize Criminalistice;

Oficiul Naţional al Registrului Comerţului; ş.a.

Atribuţiile Ministerului Justiţiei au fost reduse ca urmare a diminuării prerogativelor pe care le

avea ministerul justiţiei,până la adoptarea Legii nr.303/2004 privind statutul magistraţilor,Legii

nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, în scopul limitării posibilităţilor pe care

acesta le avea de influenţare a activităţii de judecată,de promovare.

Ministerul Apărării Naţionale1 este organul de specialitate a administraţiei publice

ministeriale prin care este condusă activitatea şi sunt realizate sarcinile din domeniul apărării

naţionale,fiind condus de un minister,ajutat de patru secretari de stat,care au la

dispoziţieurmătoarele structuri de specialiate:

Departamentul pentru Integrare Europeană şi Politică de apărare;

Statul Major General;

Direcţia de Informaţii a Apărării;

Departamentul pentru Integrare Euroatlantică şi Politică de Apărare coordonează procesul de

integrare euroatlantică şi dezvoltarea relaţiilor militare internaţionale,răspund de aplicarea

politicii de apărare,asigură planificarea integrată a părării şi conduce activitatea de cercetare

ştiinţifică în aria sa de responsabilitate.

Departamentul pentru Armamente răspunde de achiziţiile de tehnică militară şi conduce

activitatea de cercetare în aria sa de responsabilitate.

Statul Major General asigură conducerea militară a armatei, răspunde de capacitatea de

luptă a acestuia, aduce îndeplinire programele de integrare euroatlantică şi cooperare politico-

militară pentru structurile proprii şi conduce activitatea de cercetare ştiinţifică în aria sa de

responsabilitate,fiind condus de şeful Statului Major General, numit pe o perioadă de 4 ani de

Preşedintele României, la propunerea ministerului apărării naţionale,cu avizul primului-ministru.

1 Organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale sunt reglementate prin O.U.G nr. 14/2001, publicată în M.Of., P. I., nr. 65/7.02.2001

98

Direcţia Generală de Informaţii a Apărării răspunde de obţinerea,prelucrarea,

verificarea,stocarea şi valorificarea informaţiilor şi datelor referitoare la factorii de risc şi

ameninţare externi şi interni,militari şi nonmilitari care pot afecta siguranţa naţională,condusă de

un director general care este numit de primul-ministru, la propunerea ministrului apărării

naţionale.

Ministerul Finanţelor Publice1 este organul de specialitate al administraţiei publice

ministeriale,cu rol de sinteză,care are ca scop realizarea sarcinilor în domeniul finanţelor

publice,privind politica bugetară şi politica fiscală a Guvernului şi corelarea acestor politici cu

celelalte politici economico-sociale,privind administrarea datoriei publice,administrarea

resurselor derulate prin Trezoneria Statului,exercitarea controlului financiar public

intern,asigurarea evidenţei centalizate a domeniului public al statului, de elaborare şi

supraveghere a cadrului legal din domeniul contabil.

Ministerul Finanţelor Publice este condus de un ministru ajutat de cinci secretari de

stat,având la la dispoziţie următoarle structuri de specialitate:

Direcţia generală de sinteză a politicilor bugetare;

Direcţia generală de programare bugetară secorială şi securitate socială;

Direcţia reglementarea achiziţiilor publice şi prioritizarea investiţiilor publice;

Direcţia generală de control financiar preventiv;

Unitatea de management a Trezoneriei Statului;

Direcţia generală pentru acorduri,cooperare şi decontări externe;

Direcţia de evaluare a veniturilor bugetului general şi decontări externe;

Direcţia de evaluare a veniturilor bugetului general consolidat;

Oficiul de plăţi şi contracte PHARE;

Direcţia generală de notificare şi urmărire ajutor de stat,practici neloiale şi preţuri

reglementate;

Autoritatea de management pentru cadrul de sprijin comunitar;

Autoritatea de management pentru Fondul de Coeziune;

Direcţia generală de politici şi legislaţie privind veniturile bugetului general consolidat;

În subordinea Ministerului Finanţelor Publice funcţionază:

1 Organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice sunt reglementate prin H.G. nr. 1574/2003, publicată în M.Of., P. I., nr. 2/5.01.2004

99

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,organ de specialitate la dministraţiei publice

centrale,instituţie publică cu personalitate juridică, având rolul principal de a asigura colectarea şi

administrarea veniturilor bugetului statului, precum şi aplicarea unitară a cadrului legal privind

impozitele,taxele,contribuţiile şi alte venituri bzgetare.

Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili.

De menţionat că, în subordinea Ministerului Finanţelor Publice şi coordonarea Agenţiei

Naţionale de Administrare Fiscală funcţionează direcţiile generale ale finanţelor publice

judeţene,respectiv a muncipiului Bucureşti, ai căror conducători sunt numiţi de minitrul finanţelor

publice,cu avizul consultativ al prefectului.Aceste structuri funcţionează ca structuri exterioare

ale ministerului,în regim de serviciii publice deconcentrate.

Ministerul Muncii,Solidarităţii Sociale şi Familiei1 este organul de specialitate al

administraţiei publice ministeriale care are ca scop realizarea sarcinilor din domeniile muncii,

solidarităţii sociale şi familiei.Este condus de un ministru ajutat de un ministru delegat pentru

realţiile cu partenerii sociali,ajutaţi în activitatea de conducere a ministerului,de patru secretari

de stat.În afara compartimentelor funcţionale, comune tuturor ministerelor,Ministerul Muncii,

Solidarităţii Sociale şi Familiei are structuri centrale de specialitate, structuri suordonate cât şi

structuri exteriaore care funcţionează ca servicii publice deconcentrate.

Compartimentele de specialitate ale Ministerului Muncii,Solidarităţii Sociale şi Familiei

prin care sunt exercitate atribuţii vizând realizarea sarcinilor pentru care a fost înfiinţat sunt:

Direcţia politici forţa de muncă;

Direcţia generală politici asistenţă soacială;

Direcţia politici asigurări sociale;

Direcţia dialog social;

Direcţia politici pentru familie;

În subordinea Ministerului Muncii,Solidarităţii Sociale şi Familiei funcţionează structuri cu

personalitate juridică:

Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap;

Autoritatea Naţională pentru Protecţia copilului şi Adopţii;

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Familiei;

Oficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă.

1 Organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii,Solidarităţii Sociale şi Familiei sunt reglementate prin O.U.G nr. 86/2003, publicată în M.Of., P. I., nr. 24/31.08.2003

100

De asemenea în subordinea Ministerului Muncii,Solidarităţii Sociale şi Familiei funcţionează

structuri exteriaore ca servicii publice deconcentarte în teritoriu,direcţiile judeţene şi a

municipilui Bucureşti pentru dialog, familiei şi solidaritate socială.

Ministerul Economiei şi Comerţului1 este organul de specialitate al administraţiei

publice ministeriale care are ca scop realizarea sarcinilor în domeniile privind creşterea

economică, industriei, energiei, resurse minerale, producşia de apărare, comerţ, integrare

europeană şi relaţii externe.Este condus de un inistru de stat ajutat de ministrul delegat pentru

comerţ,precum şi de şaşe secretari de stat şi un subsecretar de stat,având la dispoziţie în afara

structurilor funcţionale, următoarele compartimente de specialitate:

Direcţia generală pentru cooperare economică internaţională;

Direcţia generală politici comerciale;

Direcţia generală promovare export;

Direcţia generală resurse minerale;

Direcţia generală politica energetică;

Direcţia generală producţie de apărare;

Direcţia generală politica industrială;

Direcţia generală studii,sinteze,investiţii;

În subordinea Ministerului Economiei şi Comerţului funcţionează structuri cu finanţare de la

buget, de la buget şi din veniturile proprii, sau în coordonarea acestuia:

Agenţia Naţională de Dezvoltare şi Implementarea Programelor de Reconstrucţie a

Zonelor Miniere-ANSIPRZM;

Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor,Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de

Ridicat-ISCIR;

Biroul Român de Meteorolgie Legală-BRML;

Agenţia Naţională pentru Substanţe şi Preparate Chimice Periculoase-ANSPCP;

Centrul Român pentru Comerţ Exterior;

Asociaţia Română de Standardizare –ASRO

Asociaţia de Acreditare din România-RENAR.

1 Organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei şi Comerţului sunt reglementate prin H.G. nr. 738/2003, publicată în M.Of., P. I., nr. 485/7.07.2003

101

Sub autoritatea Ministerului Economiei şi Comerţului funcţionează o serie de companii

naţionale,societăţi naţionale,societăţi comerciale,regii autonome şi institute de cercetare,faţă de

care îndeplineşte atribuţiile de minister de resort.

Ministerul Agriculturii,Pădurilor şi Dezvoltării Rurale1 este organul de specialitate al

administraţiei publice ministeriale care are ca scop realizarea sarcinilor în domeniile, agricultură,

pescuit şi acvacultură, producţie alimenatră, agricultură ecologică,îmbunătăţirii

funciare,silivicultură şi dezvoltare rurală,prin asigurarea unei dezvoltări durabile în aceste

domenii.Este condus de un minister care este ajutat de patru secretari de stat şi are la dispoziţie

următoarele structuri de specialitate:

Autoritatea de management program operaţional sectorial pentru agricultură;

Direcţia de politici pentru creşterea animalelor şi produse alimentare;

Direcţia de pescuit şi acvacultură;

Direcţia fitosanitară;

Inspecţia Naţională pentru Calitatea Seminţelor şi reglementarea pieţei seminţelor;

Direcţia de regim silvic;

Direcţia de dezvoltare rurală;

În subordinea Minesterului Agriculturii,Pădurilor şi Dezvoltării Rurale funcţionează structuri de

la bugetul de stat, din venituri proprii şi subvenţii bugetare sau din venituri proprii precum:

Inspecţia Piscicolă;

Agenţia Naţională de Consultanţă Agricolă;

Agenţia SAPARD;

Agenţia de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură;

Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor2 este organul de specialitate al

administraţiei publice ministeriale,înfiinţat să funcţioneze în scopul realizării sarcinilor

administraţiei publice din domeniul mediului şi din domeniul gospodăririi apelor.Este condus de

un minister ajutat de trei secretari de stat, având la dispoziţie, pe lângă, pe lângă structurile

funcţionale comune şi celorlalte ministere, următoarle structuri de specialitate:

1 Organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii,Pădurilor şi Dezvoltării Rurale sunt reglementate prin H.G. nr. 409/2004, publicată în M.Of., P. I., nr. 219/1.04.2004

2 Organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor sunt reglementate prin H.G. nr. 408/2004, publicată în M.Of., P. I., nr. 285/31.03.2004

102

Direcţia generală pentru protecţia mediului, gestiunea deşeurilor şi substanţelor chimice

periculoase;

Direcţia de coordonare,gestionare şi protecţie ecologică a apelor;

În suordinea Ministerului Mediului şi Gospodăririi apelor funcţionează Agenţia Naţională pentru

Protecţia Mediului, organ de specialitate al ministerului precum şi 8 agenţii judeţene care au

statut de servicii publice deconcentrate în teritoriu, cu atribuţii în domeniul protecţiei mediului

înconjurător.

În ceea ce priveşte sarcinile din domeniul godpodăriei apelor Ministerul Mediului şi

Gospodăririi Apelor le realizează prin Administraţia Naţională „Apel.or Române”, înfiinţată prin

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 107/2002 şi care funcţionează cu statut de regie

autonomă, având în teritoriu direcţii organizate pe bazine şi grupuri de bazine hidrografice, în

scopul realizării sarcinilor privind aplicarea startegiei şi politicii baţionale în domeniul

gospodăririi cantitative şi calitative a resurselor de apă şi imlementarea prevederilor legislaţiei în

acest domeniu.De asemenea, în subordinea Ministerului Mediului şi Gospodăriei Apelor mai

funcţionează Administraţia Biosferei „Delta Dunări”care are atribuţii privind realizarea politicii

de protejare a ecosistemului, emite acorduri şi autorizaţii de mediu pentru activităţile realizate în

zonă, exercită controlul respectării reglementărilor aplicabile în acest sector etc.

Ministerul Educaţiei şi Cercetării1 este organul de specialitate al administraţiei

ministeriale înfiinţat în scopul realizării sarcinilor administraţii publice în domeniile educaţiei şi

învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi inovării.Este condus de un

ministru, ajutat de trei secretari de stat şi având la dispoziţie, pe lângă compartimentele comune şi

celorlalte ministere, următoarele compartimente de specialitate:

Direcţia generală de învăţământ preuniversitar;

Direcţia generală de evaluare,prognoze,strategii şi programe pentru învăţământ

preuniversitar;

Direcţia generală de învăţământ superior;

Direcţia generală pentru învăţământ în limbile minorităţilor naţionale şi accesul la

educaţie;

Direcţia generală strategii, programe de cercetare-dezvoltare, evaluare şi monotorizare;

1 Organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării sunt reglementate prin H.G. nr. 410/2004, publicată în M.Of., P. I., nr. 227/30.03.2004

103

În subordinea Ministeruluzi Educaţiei şi Cercetării funcţionează, ca structuri exteriaore,

inspectoratele şcolare judeţene şi al municipiului Bucureşti,ca servicii publice deconcentrate,

precum şi instituţii de invăţământ superior de stat,bibliotecile centrale universitare şi pedagogice,

casele universitare, cluburi sportive studenţeşti,instituţii şi unităţi de cercetare ştiinţifică,

dezvoltare tehnologică şi inovare şi institute naţionale de cercetare-dezvoltare.

Ministerul Sănătăţii1 ets eorganul de specialitate al administraţiei publice ministeriale

înmfiinţat în scopul realizării sarcinilor administraţiei publice din domeniul asigurării sănătăţii

populaţiei şi de reformare a sectorului sanitar.Este condus de un ministru ajutat de patru secretari

de stat şi având la dispoziţie, pe lângă compartimentele funcţionale, comune cu ale celorlalte

ministere, următoarele compartimente de specialitate:

Direcţia generală de asistenţă medicală;

Direcţia de strategie şi structuri medicale;

Direcţia generală de sănătate publică şi inspecţie sanitară de stat;

În subordinea Ministerului Sănătăţii se afală direcţiile de sănătate publică judeţene şi a

municipilui Bucureşti, structuri exterioare ale ministerului care funcţionează ca servicii publice

deconcentrate,în suordinea cărora îşi desfăşoară activitatea unităţii sanitare, servicii de

ambulanţă, centre medicale şi ambulatorii etc.

De asemenea în subordinea Ministerului Sănătăţii se află instituite de sănătate

publică,institute şi centre medicale, spitale,sanatorii,institute de medicină legală,iar sub

autoritatea sa îşi desfăşoară activitatea companii şi societăţi comerciale de medicamente şi

materialesanitare.De menţionat că în coordonarea Ministerului Sănătăţii funcţionează institute

naţionale de cercetare-dezvoltare, precum şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

Ministerul Integrării Europene2 este organul de specialitate al administraţiei publice

ministeriale, cu rol de sinteză, înfiinţat în scopul realizării sarcinilor pe care administrarea publică

le are în domeniul integrării României în Uniunea Europeană,asigurând fundamentarea şi

coordonarea procesului de pregătire a aderării, precum şi conducerea negocierilor de aderare,

fiindu-i conferite atribuţiile legale necesare îndeplinirii acestor sarcini.

1 Organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii sunt reglementate prin H.G. nr. 743/2003, publicată în M.Of., P. I., nr. 490/8.07.20032 Organizarea şi funcţionarea Ministerului Integrării Europene sunt reglementate prin H.G. nr. 402/2004, publicată în M.Of., P. I., nr. 267/26.03.2004

104

Ministerul Integrării Europene este condus de un ministru, care este ajutat de ministrul delegat,

negociator şef pentru aderarea României la Uniunea Europeană,ajuatţi de doi secretari de statşi

respectiv de un negociator-şef adjunct, cu rang de subsecretar de stat, având la dispoziţie

următoarele compartimente de specialitate, pe lângă compartimentele funcţionale, comune şi

celorlalte ministere.

Direcţia evaluarea pregătirii pentru aderare;

Direcţia armonizare legislativă cu acquis-ul comunitar;

Direcţia cooperare transfrontieră;

Direcţia politici regionale şi programare;

Direcţia negocieri piaţa internă;

De menţionat că, în toate ministerele funcţionează câte o direcţie de integrare europeană,

Ministerul Integrării Europene coordonând relaţiile acestora şi a altor organe de specialitate cu

instituţiile Uniunii Europene şi cu statele membre ale acesteia, în procesul de aderare a României.

Totodată,în cadrul Ministerului Afacerilor Externe funcţionează o Direcţie afaceri

instituţionale şi politici UE iar în Guvern există un ministru delegat pentru urmărirea aplicării

acquis-lui comunitar al cărui aparat de lucru funcţionează în cadrul Cancelariei Primului-

ministru.De asemenea , în Guvern a fost numit un ministru de stat pentru coordonarea, între

altele, a integrării europene, al cărui aparat de lucru funcţionează în cadrul aparatului de lucru al

Guvernului.Ca un corolar al tuturor acestor structuri cu atribuţii în domeniul procesului de

integrare în Uniunea Europeană, prin Hotărârea Guvernului nr.1508/2004 a fost înfiinţat un

organism suprem, sub preşedenţia primului ministru:Comitetul Executiv pentru Integrarea

Europeană, cu obiectivul principal declarat de a aigura coordonarea procesului de pregătire

pentru aderare, în planul pregătirii sectoriale, al demersurilor politico-diplomatice şi al strategiei

de comunicare internă şi externă.

Compunerea acetui Comitet Executiv (ministrul afacerilor externe,ministrul integrării,

ministrul finanţelor publice,ministrul pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului şi

negociatorul şef al României cu Uniunea Europeană) poate susţine ideea că a fost constituit un

miniguvern pentru coordonarea procesului de pregătire pentru aderare.

Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei1 este organul de specialitate al

administraţiei publice ministeriale înfiinţate cu scopul realizării sarcinilor pe care administraţia

1 Organizarea şi funcţionarea Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei sunt reglementate prin H.G. nr. 744/2003, publicată în M.Of., P. I., nr. 494/9.07.2003

105

publică le are în domeniile comunicaţiilor electronice, serviciilor poştale, tehnologiei informaţiei

şi a serviciilor societăţii informaţionale.Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei este

condus de un ministru ,ajutat de doi secretari de stat, având la dispoziţie pe lângă structurile

comune şi celorlalte ministere,următoarele compartimente:

Direcţia generală de comunicaţii;

Departamentul pentru informatizarea administraţiei publice;

Direcţia de reglementări şi standarde în tehnologia informaţiei antifraudă şi securitatea

reţelelor.

În subordinea Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei funcţionează

Inspectoratul General pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei organizată ca instituţie

publică,în scopul supravegherii şi controlului activităţilor din domeniul comunicaţiilor

electronice, iar în coordonarea ministerului funcţionează doua institute de cercetare în

informatică, şi respectiv în comunicaţii.

Organele de specialitate ale administraţiei publice centrale din suordinea ministerelor

În afara aparatului propriu,care constituie structura organizatorică internă a fiecărui

minister şi eventual,pe lângă srviciile publice deconcentrate în unităţile administrativ-teritoriale,

ministerele pot avea în subordine alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale,

ori alte instituţii şi unităţi economice, aflate în coordonarea sau sub autoritatea acestora.În

conformitate cu prevederile art.117 alin.(2)din Constituţie,Guvernul şi ministerele,cu avizul

Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de specialitate, în suordinea lor numai dacă legea le

recunoaşte această competenţă.

Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a

ministerelor, în art.42 a prevăzut că ministerele pot înfiinţa în subordinea lor organe de

specialitate,cu avizul Curţii de Conturi,ai căror conducători sunt numiţi şi respectiv, eliberaţi din

funcţie prin ordin al ministrului,conform prevederilor arft.44 alin.(2) din aceeaşi lege.

Această ultimă reglementare, potrivit căreia conducătorii organelor de specialitate din

suordinea ministerelor sunt numiţi şi,respectiv eliberaţi din funcţie prin ordin al ministrului,

trebuie coroborată cu regula generală din art. 15 lit.d) şi lit. e) din Legea nr. 90/2001 privind

organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor în conformitate cu care

numirea şi respectiv eliberarea din funcţie a secretarilor de stat şi alte persoane, în cazurile

prevăzute de lege, se face de primul-ministru.Organele de specialitate au fost înfiinţate şi

funcţionează în subordinea ministerelor pentru realizarea unor sarcini concrete din

domeniul/domeniile de activitate ale ministerelor, care le-au fost repartizate prin actul normativ

106

de înfiinţare, organizare a unui minister, într-o anexă distinctă, sunt enumerate organele de

specialitate aflate în raporturi de subordonare cu ministerul respectiv, aşa cum se poate observa în

anexele la care am făcut trimitere în secţiunea anterioară.

Conducerea ministerelor

Conducerea ministerelor se realizează potrivit art. 46 alin.(1) din Legea nr.90/2001

privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor,în mod exclusiv de

miniştri. Ministrul este cel care reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte organe, cu

persoanele juridice şi fizice din ţară şi străinătate, precum şi în justiţie.Reglementarea privind

reprezentarea legală a ministerului de către şeful său, ministrul o regăsim în toate actele

normative privind organizarea şi funcţionarea ministerelor, ceea ce reprezintă o transpunere a

principiului general potrivit căruia orice persoană juridică este reprezentată legal prin organul său

de conducere.

De regulă reprezentarea ministerului în faţa instanţelor de judecată este delegată prin

ordin al ministrului în favoarea direcţiei de specialitate a ministerului.

Ministrul răspunde pentru întreaga activitate a ministerului,pe care îl conduce şi îl

reprezintă în faţa parlamentului, în solidar cu cazul interpelărilor şi întrebărilor puse de senatori şi

deputaţi ori a anchetelor parlamentare, potrvit prevederilor art.112 şi 113 din Constituţie, dar şi în

faţa Guvernului, primul-ministru având posibilitatea să propună Preşedintelui României

revocarea unora dintre miniştri, conform dispoziţiilor art.85 alin.(2) din Constituţie.Deci orice

ministru are o responsabilitate dublă: una faţă de Parlament, care îşi are temeiul în faptul că

miniştrii sunt investiţi în funcţie prin votul puterii legislative, iar alta faţă de Guvern care exercită

conducerea generală a administraţiei publice, fiecare ministru fiind capul serviciilor publice din

ministerul pe care îl conduce.separat miniştrii au o răspundere penală şi patrimonială.Atribuţiile

generale ale unui ministru sunt derivate din autoritatea cu care a fost investit, el fiind în acelaşi

timp o autoritate ierarhică, o autoritate de reglementare şi o autoritate de reprezentare.

Ministrul îşi exercită autoritatea ierarhică asupra tuturor serviciilor publice şi asupra

ansamblului personalului acestora, al căror şef ierarhic este.Astfel cu excepţia secretarului

general şi a secretarilor generali adjuncţi, care sunt numiţi de primul-ministru,ministrul numeşte

pe toţi ceilalţi funcţionari publici, fie în mod direct,fie delegând această atribuţie.Ca autoritate de

reglementare ministrul emite ordine şi instrucţiuni cu privire la personalul şi structurile

suordonate.Ca autoritate de reprezentare, ministrul va reprezenta ministerul, dar va reprezenta şi

107

statul român, în baza mandatului dat de Guvern,în diferitele organe sau organisme internaţionale

sau prin încheierea unor acorduri, convenţii sau înţelegeri internaţionale.

În activitatea sa ministrul poate fi ajutat de un ministru delegat dar este ajutat totdeauna de

mulţi secretari de stat.Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României

şi a ministerelor nu conţine regelementări care să se refere la raporturile dintre ministrul delegat,

coordonator al unui departament sau alt compartiment într-un minister, şi ministrul care este

conducătorul acelui minister.

Deşi,în cadrul şedinţelor Guvernului,ca membri ai acestuia numiţi în aceleaşi condiţii

constituţionale, ministrul şi ministrul delegat au drepturi egale, reveniţi la minister,ministrul-

delegat va fi suordonat ierarhic ministrului care este singurul şef al tuturor serviciilor

ministerului.Secretarii de stat sunt numiţi prin decizie a primului-ministru, de regulă, la

propunerea ministrului sau, cel puţin după consultarea acestuia,pentru că numai astfel se va da

conţinutul prevederii legale potrivit căreia rolul acestora este de a-l ajuta pe ministrul

respectiv.Secretarii de stat exercită atribuţiile care le sunt delegate de către ministru şi răspund în

faţa acestuia în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor respective.Articolul 47 din Legea nr. 90/2001

privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor a fost completat prin

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.64/2003 pentru stabilirea unor măsuri privind

înfiinţarea,organizarea, reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de

lucru al Guvernului,a ministerelor, a altor instituţii publice, fiind introdus un alineat nou,potrivit

căruia în cadrul ministerelor, instituţiilor publice şi altor organe de specialitate ale administraţiei

publice centrale poate fi utilizată şi funcţia de subsecretar de stat,potrivit hotărârii Guvernului

privind organizarea şi funcţionarea acestora.

Ministerele au câte un secretar de general şi unul sau doi secretari generali adjuncţi,funcţii

publice reglementate prin Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, dar introduse

în aparatul propriu al ministerelor prin hotărâri ale Guvernului anterioare acestei legi.

Rolul declarat al secretarului general a fost acela de a asigura stabilitatea funcţionării

ministerului, continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile

ministrului, constituind zona de legătură a acţiunii administrative cu voinţa politică.

Practica guvernamentală şi ministerială a demonstrat că şi aceste funcţii au avut şi o

puternică încărcătură politică.Chiar dacă în cursul anului 2000 secretarii generali şi secretarii

generali adjuncţi fuseseră atestaţi pe aceste funcţii de conducere în condiţiile legii, instalarea

noului Guvern la 28 decembrie 2000 a însemnat nu numai desfiinţarea în fapt a funcţiei publice

de secretar general al Guvernului României, dar şi înlocuirea tuturor secretarilor generali ai

108

ministreleor precum şi a secretarilor generali adjuncţi,prin soluţii tehnico-juridice inovatoare:

”înfiinţarea”unor ministere „desfiinţarea” altora, divizarea sau comasarea altora,ceea ce a permis

crearea unei aparenţe de legalitate pentru justificarea adevăratelor scopuri ale acestor aparenţe de

legalitate pentru justificarea adevăratelor scopuri ale acestor inovaţii.

Secretarul general al ministerului îndeplineşte însărcinările prevăzute de regulamentul de

organizare şi funcţionare a ministerului ori care îi sunt încredinţate prin ordin al ministrului lor,

dar potrivit prevederilor art.49 alin.(2) din Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea

Guvernului României şi a ministerelor, el are următoarele atribuţii şi responsabilităţi:

-coordonează buna funcţionare a compartimentelor şi activităţilor cu caracter funcţional

din cadrul ministerului şi asigură legătura operativă dintre ministru şi conducătorii tuturor

compartimentelor din minister şi unităţile subordonate;

-colaborează cu compartimentele de specialitate din cadrul Secretariatului General al

Guvernului, cu secretarii generali din celelalte ministre, precum şi cu secretarii judeţelor şi cu

directorii generali de prefectură în problemele de interes comun;

-primeşte şi transmite spre avizare ministerelor proiectele de acte normative iniţiale de

minister şi asigură avizarea proiectelor de acte normative primite de laţi iniţiatori;

-transmite Secretariatului General al Guvernului proiecte de acte normative iniţiale de

minister pentru a fi discutate în şedinţa Guvernului;

-urmăreşte, asigură finalizarea actelor normative aprobate de Guvern, care au fost iniţiate

de minister;

-monotorizează şi controlează elaborarea raportărilor periodice prevăzute de

reglementările în vigoare.

Colegiul ministerului este potrivit prevederilor art.52 din Legea nr.90&2001 privind

organizarea şi funcţionarea pe lângă ministru, având rol consultativ, a cărui componenţă,precum

şi regulamentul de organizare a acestuia se aprobă prin ordin al ministrului, care îl convoacă şi îl

conduce în şedinţe în care se dezbat probleme privind activitatea ministerului.

Deşi prevederile legale nu pot susţine ideea că organizarea şi funcţionarea Colegiului

ministerelor ar constitui o situaţie asupra căreia Guvernul ar putea aprecia cu privire la

oportunitatea existenţei/inexistenţei acestui organ consulatativ, totuşi în organigramele unora

dintre ministere nu apare individualizat şi nici în hotărârile Guvernului privind organizarea şi

funcţionarea lor nu se fac referiri la acest colegiu.

109

Capitolul III

3.1Elemente de drept comparat cu ţări din Uniunea

Europeană

3.1.1 Uniunea Europeană si dreptul administrativ

Conceptul de administraţie si de drept administrativ in Uniunea Europeană

Dreptul administrativ European este strâns legat de noţiunea administraţiei publice

europene.Astfel ,administraţia publică europeană formează obiectul de cercetare ştiinţifică al

ştiinţei dreptului administrativ european. Dupa crearea Comunitaţilor Europene mulţi autori de

drept administrativ si-au pus problema dacă asistăm la naşterea unei noi administraţii sau numai a

unui mecanism vizând asigurarea cooperării intre administraţiile naţionale1.

Astăzi Uniunea Europeană trece printr-o fază în care nu se poate spune că vechile state suverane

mai există in forma lor clasică, dar nici nu se poate vorbi de o reală integrare.A fost creat un

sistem în devenire, situate din punct de vedere juridic undeva între organizaţie internaţională ai

statului federal.De altfel, Leontin Jean Constantinesco (renumit specialist francez în drept

comunitar,de origine română) caracterizat juridic Comunitatea Europeană ca fiind “o

organizaţieintegrantă cu character evolutiv”.Ordinea publică se bazează pe idea de “suveranităţii2,

care, aşa cum arată J.V.Louis, corespunde ideii de divizibilitate a acesteia.”Ideea de suveranitate

divizibilă convine perfect pentru a descrie funcţionarea unui mechanism de integrare evocat prin

termini ca “fuziune”sau “exerciţiu” în comun” al suveranităţilor,elemente indispensabile

funcţionării acestui mechanism integraţionist”.Aceste observaţii privesc atât ceea ce s-ar putea

numi aspectele constituţionale ale comunităţii,cât şi aspectele administrative.Prin urmare,

aceastăconstrucţie incompletă a sistemului comunitar se reflectă şi în administraţie.

Astfel nu se poate discuta încă despre un model de administraţie publică europeană.

Principalele texte constituţionale (legislaţia primară) ale UE, mai exact Tratatul de la Roma

(1957) şi Tratatul de la Maastricht (1992) nu exemplifică vreun model de administraţie publică

pentru statele member.O dată stabilită natura democratică a regimului politic, aspectele legate de

guvernare şi administraţie sunt lăsate la discreţia statelor membre.Formal,din punct de vedere

legal statele membre au autonomie deplină în ceea ce priveşte administraţia.

1 A se vedea în acest sens Ioan Alexandru- Administraţia publică. Teorii. Relaţii. Perspective, Ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, 2001, P.6012 Cu privire la concepţia asupra suveranităţii înainte de crearea Comunităţilor Europene a se vedea: Hans Kelsen- Das Problem der Souveranitat und die Theorie des Volkesrechts.

110

Noţiunea de administraţie publică europeană este susceptibilă de două sensuri:unul

material şi altul formal.Abordarea materială presupune analiza activităţii de organizare a

executării şi de executare în concret a legislaţiei comunitare (legislaţia primară şi derivată),

realizată prin acţiuni cu caracter de dispoziţie sau acţiuni cu character de prestaţie.Abordarea

formală se bazează pe analiza sistemului de instituţii şi structuri administrative europene care

realizează această activitate.

Structura politico-administrativă a Uniunii Europene din punct de vedere formal

Structura instituţională a Uniunii Europene este fondată pe o organizare cvadripartită care

nu corespunde principiului separaţiei puterilor în stat moştenit de la Montesquieu. În locul

acestui principiu,în structura instituţională a Uniunii Europene se aplică un principiu specific

dreptului comunitar şi anume cel al reprezentării intereselor,potrivit căruia fiecare instituţie a

UE reprezintă un interes direct,deci o competenţă materilă specifică,un interes distinct.Astfel

Consiliul de Miniştri este garantul intereselor statelor membre. Parlamentul European

protejează interesele popoarelor statale member. Comisia Europeană reprezintă interesul

general. A patra instituţie fundamentală, Curtea Europeană de Justiţie are rolul de a asigura

controlul jurisdicţional.

Încercând o clasificare a instituţiilor principale,putem găsi următoarele:

1. instituţia cu atribuţii decizionale, legislative : Consiliul Uniunii Europene

2. instituţia cu pronunţat character politic şi cu atribuţii de control: Parlamentul european

3. instituţii cu pronunţat caracter administrativ: Comisia europeană, Mediatorul european,

Controlorul European pentru protecţia datelor

4. instituţii cu un rol prioritar în managementul financiar-contabil:Banca centrală europeană,

Banca europeană de investiţii, Fondul europen de investiţii,Curtea de conturi europeană

5. organe cu rol consultative: Comitetul economic şi social European,Comitetul regiunilor

6. instituţia cu vocaţie jurisdicţională: Curtea de Justiţie a Comunitaăţilor europene

Instituţiile europene reprezintă astăzi un conglomerate de influenţe naţionale care merg în direcţia

menţinerii unei organizaţii clasice bazată pe cooperarea interguvernamentală şi de elemente

originale care acţionează în direcţia consacrării structurii supranaţionale.Astfel trebuie făcută o

distincţie între un corp multinaţional compus din reprezentanţi ai guvernelor statale membere-

Consiliul- şi unul transnaţional –Comisia- formată din comisari independenţi atât faţă de

guvernele ţărilor de unde provin,cât şi faţă de Consiliul UE.

111

Odată create,instituţiile europene au produs modificări,unele în direcţia integrării,altele în direcţia

renaţionalizării.În present,aceste organisme europene nu formează un corp instituţional

supranaţional,dar nici nu aparţin administraţiilor naţionale. Ele pot fi considerate ca având sarcina

de a asigura controlul administraţiilor naţionale asupra mecanismului transnaţional.

Din punct de vedere material principiile în cadrul cărora administraţia publică europeană

îşi manifestă puterea sa discreţionară.Aceste principii dau contur unui drept administrative

European.

Dreptul European a creat o nouă ordine juridică autonomă care a completat sistemele tradiţionale

de drept naţional şi de drept internaţional până atunci în vigoare. Ordinea juridică comunitară este

proprie,fiind autonomă în raport cu ordinea juridică internaţională intemeiată în principal pe idea

de cooperare,ca urmare a menţinerii integrale a suveranităţii.De asemenea ordinea juridică

comunitară este relative autonomă faţă de dreptul intern al statelor member (Curtea de Justiţie nu

aplică reguli de drept intern, nu competente să verifice legalitatea unui act sau a unei măsuri

interne,ea un are misiunea de a da o interpretare dreptului intern etc).

După înfiinţarea Comunităţilor Europene în spaţiul dezbaterilor doctrinare s-a avansat o

subtilă şi controversată problemă,şi anume cea a raportului dintre dreptul european comunitar,ca

ordine juridică supraetatică şi supranaţională şi ordinea de drept etatică şi naţională,particulară

fiecăreia dintre átatele membre ale Comunităţilor Europene.S-a considerat,că în realitate,este

preferabil ca relaţiile dintre ordinea juridică internă şi ordinea juridică comunitară să fie privite în

termeni de cooperare, cu respectarea trăsăturilor proprii fiecăreia dintre ele,având în vedere

că:jurisdicţiile naţionale au sarcina să aplice dreptul comunitar;unele norme comunitare necesită

o intervenţie a autorităţilor naţionale pentru a avea deplina lor eficacitate; sunt efectuate

retrimiteri de către dreptul comunitar la dreptul naţional1.

Curtea de Justiţie a subliniat crearea unei ordini juridice europene astfel:”instituind o

Comunitate pe durată nelimitată,dotată cu atribuţii proprii,cu personalitate,capacitate juridică,cu o

capacitate de reprezentare internaţională şi mai ales cu puteri rele izvorâte dintr-o limitare a

competenţei sau un transfer de atribuţii de la state la Comunitate,aceasta şi-au limitat,deşi în

domenii restrânse,drepturile lor suverane şi au creat un corp de drept aplicabil resortisanţilor lor

şi lor înşişi(hot.Costa c.Enel,1964).Relativa autonomie a ordinii juridice europene este consacrată

şi de principiul netransmisibilităţii, concept introdus de prof. Gertrude Lubbe-Wolff,care constă

în faptul că exigenţele legitimării constituţionale valabile pe planul statal un pot fi transpuse pur

şi simple la nivelul comunităţii supranaţionale.

1 Ion Craiovan –Introducere în filozofia dreptului,Editura All Beck ,Bucureşti, 1998, p. 99

112

Drept adimistrativ european

Tradiţional,dreptul administrativ,ca ramură a dreptului şi ca disciplină ştiinţifică s-a

limitat aproape în întregime la aspectul teoretic al ordinii legale administrative exclusiv

interne,fiind studiat ca un sistem şi o sursă închise de cunoştinţe1. Timid,spre sfârşitul secolului al

XIX,au început să apară Studio de drept administrativ comparat.Studiile de drept comparat au

fost iniţial consacrate drptului privat fiind impuse de dezvoltarea relaţiilor comerciale şi

personale care depăşeau graniţele naţionale.Treptat, o dată cu dezvoltarea sarcinilor şi a

raporturilor dintre administraţii şi cetăţeni şi a interacţiunilor dintre diverse administraţii

naţionale carea au ajuns să egaleze cantitativ volumul relaţiilor private dintre cetăţeni,a apărut

necesitatea studierii comparative a dreptului administrativ.Primele studii comparative au fost

întreprinse între dreptul Administrativ francez şi german.Astfel Otto Mayer2, părintele dreptului

administrativ german modern,va scrie în 1886 o carte despre dreptul administrativ francez

(„Theorie des Franzosischen Verwaltungsrechts”) şi va utiliza modele franceze pentru

dezvolatrea doctrinei germane privind dreptul administrativ.Marele metodolog francez Francois

Geny scria în 1899 că”Legislaţia şi jurisprudenţa comparată reprezintă,într-un fel,geografia

ştiinţei noastre,capabilă.prin orizonturile lărgite care îi sunt deschise,să integreze dreptul nostru

naţional în cadrele unui fel de „ius gentium european”, mai mult mai extins decât cel al

românilor”.

Poziţia actuală a dreptului administrativ naţional în Uniunea Europeană este aceea a integrării

într-un sistem global de îndepliniri de sarcini,în condiţiile în care nu mai operează prezumţia

competenţei exclusive a statului în privinţa îndeplinirii sarcinilor faţă de populaţie.

În interiorul ordinii juridice europene a apărut necesar să se privească dincolo de

frontierele naţionale şi să încerce să se răspundă la întrebarea:care sunt punctele comune şi

diferenţele de soluţii reţinute de sistemele de drept administrativ naţionale, nu doar din interes

teoretic si de drept comparat, ci şi din necesităţi practice. J.Schwarze arată că dreptul comunitar

este format în primul rând din norme de drept administrativ, în particular de drept administrativ

economic şi management public. Aceasta deoarece vizează pe de o parte organizarea şi

funcţionarea instituţiilor comunitare,actele emise de acestea şi conformitatea lor cu tratatele de

1 Jurgen Schwarze op.cit. (European Administrative Law...),p.32 O.Mazer- Teoria dreptului administrativ francez, Strassburg, 1886. Despre influenţa dreptului francez asupra operei lui O. Mazer, vezi de exemplu, R. David, Marile sisteme de drept contemporane, ediţia a 8-a ,Paris, 1982, p. 87

113

bază ale comunităţii şi reglementările derivate, iar pe de altă parte vizează rolul de mijlocitor al

administraţiilor publice naţionale în realizarea politicilor comunitare3.

O importanţă covârşitoare pentru dezvoltarea dreptului administrativ european a vut-o

componenta jurisprudenţială.Astfel imensa majoritate a principiilor juridice generale recunoscute

azi în dreptul comunitar ca fiind aplicabile actelor administrative au fost elaborate de Curtea

Europeană dew Justiţie pe cale pretoriană.Curtea Europeană de Justiţie acţionează,în primul

rând,ca o curte administrativă-în sensul dreptului continental-pentru Comunităţi, în scopul de a

proteja subiectele de drept, statele membre,precum şi persoanele.

Punctul de plecare al jurisprudenţei administrative comunitare este considerat a fi

hotărâtoare din 12 iulie 1957 în care Curtea Europeană de Justiţie a statuat că lipsa din tratatele

de bayă a dispoziţiilor necesare pentru dezvolatrea unui litigiu cu caracter administrativ nu

împiedică soluţionarea acestuia, urmând a se vedea în vedere legislaţia,doctrina şi jurisprudenţa

statelor membre.Pornind de la o dublă restricţie-inexistenţa unei norme comunitare şi interdicţia

denegării de dreptate-Curtea, prin bogata ei jurisprudenţă,a stabilit principii pe care toate statele

membre trebuie să le respecte.Se pot menţiona stfel:principiul administraţiei prin lege, principiul

proporţionalităţii, al certitudinii legale, protecţia solicitărilor legitime,nedescriminare,dreptul la o

audienţă în cadrul procedurilor decizionale din administraţie, rapoarte interimare,condţii egale de

acces la curţile administrative, responsabilitatea non-contractuală a administraţiei publice. Însă,de

cele mai multe ori se observă că instanţa europeană un a oferit o bază comunitară sau naţională de

drept pentru principii ca încrederea, certitudinea legală sau proporţionalitatea.Din contră, ea şi-a

asumat autenticitatea lor sau a stabilit caracteristicile lor speciale ca principii de drept comunitar

în cele mai scurte formule.

Aşa cum există anumite probleme care necesită reglementarea în cadrul dreptului

administrativ naţional şi la nivel european,principiile administrării prin drept,conducerea

administrativă non-discriminatorie şi echitabilă, proporţionalitatea,siguranţa legală,protecţia

drepturilor legitime şi menţinerea unui proces administrativ corect şi echitabil au eşit la iveală, au

apărut ca probleme esenţiale.Ele reprezintă miezul şi începutul cristalizării dreptului

32-astfel dreptul administrativ european tratează în mare parte aspecte care se referă la rolul de mijlocitor al administraţiilor publice naţionale,asigurând libera competiţie a firmelor din teritoriul Uniunii Europene,stimulând astfel să atingă standardele specifice statelor membre şi acordând sprijin înterprinderilor,sprijin autorizat şi monotorizat de către Uniunea Europeană, OECD,1999.European Principles for Public Administration.Referire la obigaţia Curţii de a evita negarea justiţiei demonstrează clar influenţa gândirii juridice franceze.Interdicţia binecunoscută a refuzului justiţiei din Art. 4 al Codului Civil precizează :”Le juge qui refusera de jouer,sous pretexte du silence,de l insuffisance de la loi,pourra etre poursuivi comme coupable de deni de justice”.

114

administrativ europen.O invetariere sistematică a elementelor esenţiale ale dreptului administrativ

european înseamnă analiza stabilităţii lui actuale şi descoperirea posibilităţilor de evoluţie.

Elemente de drept comparat

Sistemul judiciar ca ansamblu al structurilor organizatorice care concură la înfăptuirea actului de

justiţie,reprezintă în orice stat democratic o componentă esenţială a civilizaţiei şi progresului

social.Fără justiţie nu poate exista o veritabilă şi eficientă democraţie. Ea este cea care veghează

la apărarea valorilor sociale recunosute într-o societate democratică, la promovarea şi apărarea

drepturilor fundamentale ale omului.

Schimbarea structurilor economico-politice din ţara noastră şi amplificarea firească a

circuitului cvil general a făcut necesară organizarea într-o nouă perspectivă a instanţelor

judecătăreşti şi crearea unor organe de jurisdicţie speciale,cum este cazul Curţii

Constituţionale.Restructurarea sistemului judiciar în România a culminat cu adoptarea noilor

reglementări juridice în materie:Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, Legea

nr.303/2004 privin statutul magistarţilo şi Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al

Magistarturii.Aceasta înseamnă că reforma din justiţie a fost finalizată şi că în acest domeniu

mecanismele statale funcţionează ireproşabil.

Acest capitol îşi propune să înfăţişeze, în primul rând, principiile de organizare a

sistemului judiciar sau Organizarea judecătorească, cum se numea în mod tradiţional, în lumina

actualelor reglementări cu privire la dispoziţiile constituţionale şi legale din unele state privitoare

la răspunderea ministerială, dar şi a imperativelor impuse de integrarea României în structurile

democratice europene.

3.1.2 Sisteme europene de administraţie publică în Italia

Sisteme europene de administraţie publică în Italia

Date generale

Denumirea oficială:Republica Italiană

Suprafaţa peninsulei este de 301.337 kmp.

Italia are o populaţie de 57.892.000 locuitori.Capitala ţării este oraşul Roma,cu o

populaţie de peste 2.600.000 locuitori.

115

Italia este o republică parlamentară cu 20 de regiuni şi 108 provincii.Parlamentul Italiei

este format din Senat şi Camera Deputaţilor.

Venitul naţional brut pe cap de locuitor este de 21.050 dolari S.U.A.

Premise istorice şi juridice

Teritoriul actual al peninsulei italice a fost locuit încă de la începutul celui de-al doilea

mileniu î.Hr., când primul val indo-european a poposit pe aceste meleaguri; el a fost urmat de noi

valuri italice1.

Etruscii sunt cei care au sosit în Italia în secolele X-IX î.Hr.. În secolul al VIII-lea, grecii au

întemeiat primele colonii în Sicilia şi în sudul peninsulei.Roma o modestă cetate din Latium, se

emancipează în perioada 510-509, de sub suzenaritate etrsucă şi dvine un mare imperiu care a

influenţat destinul Europeui şi a cladit bazele unuia dintre cele mai importante sisteme juridice.

În Evul Mediu, teritoriul Italiei de azi era format din importante state-oraşe care au avut un rol

important în istoria dezvoltării economice europene şi a culturii universale

(Genova,Florenţa,Veneţia.Milano,Bologna etc.).

Italia este o republică democratică în care justiţia este aşezată la locul ce i se cuvine.

Principalele instanţe judecătoreşti care funcţionează în cadrul sistemului judiciar italian sunt

tribunalele pentru minori, curţile de apel şi Curtea de Casaţie.În materie civilă, legea recunoaşte

competenţa de soluţionare a unor litigii de mai redusă importanţă şi judecătorilor de pace.De

asemenea în materie penală au fost instituite şi curţile cu juri, în vederea soluţionării cauzelor ce

privesc infracţiuni de o anumită gravitate.

Autoritatea executivă

Funcţionarii publici de carieră în Italia se împart în două grupe:angajaţi cu contract pe

baza dreptului muncii şi funcţionari publici de stat recrutaţi prin concurs.Trecerea de la o

categorie la alta se face doar în urma organizării unor concursuri, şi examene susţinute după

participarea directă a acelor funcţionari la diverse programe de pregătire.

Autoritatea executivă se exercită prin Consiliul de Miniştri numit de Preşedintele

Republicii.Oţiunea Prşedintelui pentru Consiliul de Miniştri este formulată după un proces de

consultare a partidelor politice desfăşurate sub conducerea Preşedintelui.Cele mai importante

componente ale Biroului Preşedintelui Consiliului de Miniştri sunt:

1 Pentru amanunte a se vedea H.C. Matei ,S.Neguţ,I.Nicolae,op.cit.,p.250,251.

116

-Subsecretarul Biroului Preşedintelui Consiliului de Miniştri, principalul colaborator al

Preşedintelui şi Secretarul Consiliului de Miniştri;

-Departamentele, câteva sarcini de coordonare, altele responsabile pentru activităţi

desfăşuarte în sectoare specifice.Câteva ministere sunt conduse de miniştri fără portofoliu,

echivalent cu un ministru de stat.Acestea sunt ataşate Biroului Preşedintelui Consiliului de

Miniştri şi de obicei coordonează activitatea dintre diferite sectoare.

Secretariatul General care coordonează activitatea diferitelor ministere.

Biroul Preşedintelui Consiliului de Miniştri include:

-Consiliul de Cabinet,un compartiment responsabil pentru formularea propunerilor de

soluţionare a problemelor politice presante şi pentru monotorizarea implementării programelor

guvernului.Acest Consiliu este format dintr-un număr limitat de miniştrii reprezentând toate

partidele în coaliţie.

-Conferinţa Permanentă a Regiunilor Statului, este un compartiment care coordonează

acţiunile guvernului central şi ale guvernelor regionale.

-Consiliul Superior al Administraţiei Publice şi Şcoala Superioară de Administraţie

Publică,ambele sunt administrate de Ministerul pentru Servicii Civile.

Consiliul de Miniştri –Autoritatea executivă în Italia este format din toţi miniştrii guvernului cu şi

fără portofoliu. Pe baza unor legi nescrise, miniştrii sunt de obicei membri ai

Parlamentului.Consiliul de Miniştri este principala instituţie de fundamentare a deciziilor,

responsabilă pentru toate proiectele Guvernului care urmează a fi aprobate înainte de prezentarea

în Parlament.Exercită şi putere legislativă aprobând decretele şi hotărâri în cadrul Consiliului.

Membrii Consiliului de Miniştri numesc Şeful Departamentului de Administraţie publică,

directorii generali din ministere şi intervin în soluţionarea situaţiilor de conflict dintre ministere.

Ministerul pentru Planificare Economică şi Buget nu are putere efectivă dar are atribuţii

pentru coordonarea procesului de formulare şi implementare a programelor de infrastructură din

sectorul public.Există de asemenea un număr de comisii interministeriale formate de miniştrii

responsabili şi implicaţi direct în diferite domenii de activitate.Ei pregătesc şi coordonează

activitatea Consiliului de Miniştri în sectoare specifice.Cea mai importantă comisie este Comisia

Interministerială pentru Planificare Economică condusă de Ministerul pentru Planificare

Economică şi Bugetară.Responsabilităţile ministerelor pot fi modificate.Fiecare minister este

condus de un ministru, responsabil pentru activitatea propriului minister şi de cel puţin un

secretar de stat.Acesta este asistat de un birou format din şeful biroului şi persoane responsabile

pentru problemele legislative şi relaţii cu presa.

117

Guvernele locale

În fiecare din cele 92 de provincii există un Prefect al Republicii,potrivit modelului francez,numit

de Consiliul de Miniştri.Acesta acţionează ca reprezentantul guvernului în provincie şi este

subordonat Ministerului Public.Până în 1970, anul în care s-au constituit regiunile, competenţele

Prefectului de Republică erau destul de mari, astăzi însă principala lui funcţie este să garanteze

ordinea publică şi să intervină în cazurile de calamităţi naturale.

Fiecare municipalitate are un secretar municipal ataşat, care se suborodează direct

Ministerului Public.El este de fapt un funcţionar public de stat, supervizează şi coorodnează

administraţia la nivel local.Guvernul central numeşte un Comisar Guvernamental pentru fiecare

regiune.Acesta este responsabil pentru controlul funcţiilor administrative delegate de stat

regiunilor şi pentru coordonarea la nivel regional a funcţiilor statului şi administraţiei regionale.

Organizarea jurisdicţiilor

Judecătorii de pace au competenţa de a soluţiona litigiile ce au ca obiect bunuri mobile a

căror valoarenu depăşesc suma de 5.000.000 de lire italiene (circa 3.000 de euro).De asemenea,

judecătorii de pace au căderea de a soluţiona şi litigiile privitoare la pagubele pricinuite de

autovehicule şi ambarcaţiuni, dacă valoarea acestor pagube nu depăşeşte suma de 30.000.000 de

lire italiene.În fine judecătorii de pace au şi competenţa de a soluţiona unele cereri,indiferent de

valoare, cum sunt cele ce au ca obiect nerespectarea legilor, regulamentelor ori cutumelkor

privitoare la distanţa de plantare a arborilor, cele privitoare la modalitatea de folosire a serviciilor

în coproprietate, precum şi unele litigii referitoare la raporturile dintre proprietari sau detentorii

de bunuri.Modul de recrutare a judecătorilor de pace este stabilit prin Legea nr. 374 din

noiembrie 1991.Ei sunt supuşi aceloraşi obligaţii ca şi judecătorii ordinari (art.10 din Legea nr.

374/1991).Hotărârile pronunţate de judecătorii de pace pot fi atacate ce apel în faţa

tribunalului.Cele pronunţate în echitate pot fi atacate numai pe calea recursului în casaţie.

Tribunalul este o instanţă de drept comun în materie civilă.El judecă toate cauzele civile

(cu excepţia celor date în competenţa judecătorului de pace) şi penale.De regulă, la tribunal,

cauzele civile şi penale se judecă de către un singur judecător. Doar în anumite cauze strict

determinate de lege, completul de judecată este format din trei judecători.

Tribunalul pentru minori este o jurisdicţie separată,distinctă de aceea a tribunalului de

drept comun.Competenţa sa se extinde la nivelul circumscripţiei teritoriale aunei curţi de

apel.Tribunalul este compus dintr-un jedecător al curţii de apel,în calitate de preşedinte,dintr-un

magistrat al tribunalului şi doi experţi (o femeie şi un bărbat).Cei doi experţi trebuie să

118

îndeplinească condiţiile prevăzute de lege şi li se conferă titlul de judecători onorari (plătiţi).Ei

sunt numiţi de Preşedintele Republicii,la propunerea ministerului justiţiei,pe o perioadă de trei

ani.Competenţa materială a tribunalelor pentru minori este determinată de lege în funcţie de

natura cauzelor.Înfiinţarea unor asemenea tribunale a fost destinată ocrotirii minorilor prin

formarea unor instanţe specializate.Astfel,în materie civilă, tribunalele pentru minori judecă

pricinile privitoare la minori-încuviinţarea adopţiilor,exercitarea autorităţii părinteşti, interdicţia

şi incapacitatea minorului.Deciziile tribunalului pentru minori pot fi atacate cu apel la o secţie

specială a curţii de apel.

Curtea cu juri este organizată în scopul soluţionării unor cauze penale grave. Ea se

compune dintr-un magistrat al curţii de apel, care are calitatea de preşedinte,un magistrat al

tribunalului şi din 6 juraţi.Curtea cu juri are competenţ de a judeca infracţiuni pentru care legea

prevede pedeapsa închisorii pe viaţă sau o pedeapsă cu închisoare maximă de 24 de ani, delictele

împotriva statului, precum şi alte delicte expres prevăzute de art.5 C.proc.pen..

Curtea de apel este o instanţă de control judiciar ordinar.În fiecare district este organizată

câte o curte de apel care, în general,are sediul în capitala acelui district.

Funcţia principală a curţii de apel este aceea de a reliza jedecata apelurilor,în materie

civilă şi penală,îndreptate împotriva sentinţelor pronunţate în primă instanţă de tribunale(art.53

lit.a) din Legea nr. 12/1941. Apelul are un caracter devolutiv,iar judecata în această fază

procesuală este considerată ca un al doilea grad de jurisdicţie.Pe cale procedurală a apelului pot fi

invocate orice neregularităţi de formă şi de fond,legea necuprinzând o enumerare limitativă a

motivelor de apel.Curtea de apel jedecă princinile date de lege în competenţa sa, în complet

format din 3 judecători de carieră.Secţia pentru minori este compusă însă din 5 membri, respectiv

dintr-un judecător de la Curtea de Casaţie, în calitate de preşedinte,doi judecători de la curtea de

apel şi doi experţi.

În Italia legea recunoşte şi tribunalelor competenţa de a soluţiona apelurile îndreptate

împotriva hotărârii pronunţate de pretor şi de către judecătorii de pace.Ca un aspect cu totul

particular, reţinem şi faptul că în Italia hotărârile judecătoreşti nu sunt supuse comunicării.

Hotărârile se depun după redactarea motivelor, la grefa instanţei,iar acest moment echivalează cu

publicarea lor. Termenul de apel este de un an şi curge de la momentul depunerii hotărârii la

grefa instanţei.

Consiuliul Superior al Magistraturii

119

Consiliul Superior al Magistraturii este şi în Italia un organism de maximă importanţă în

garantarea independenţei magistraturii şi a imparţialităţii membrulor ce o compun1.De aceea

legiuitorul constituţional a acordat importanţa cuvenită insuşi modului de constituire a acestui

veritabil guvern al magistraturii.

Potrivit art. 104 din Constituţie,Consiliul Superior al Magistraturii şi Procurorul general al

Curţii Supreme de Casaţie fac parte de drept din Consiliul Superior al Magistraturii. Ceilalţi 30

de mebri ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleşi, în proporţie de două treimi, dintre

magistraţii de toate categoriile, iar o treime de către Parlament întrunit în şedinţă comună,dintre

profesorii de ştiinţe juridice titulari şi dintre avocaţii cu peste 15b ani vechime în profesie.

Din simpla prezentare a competenţei Consiliului Superior al Magistraturii rezultăcă,în

Italia acest organism nu a fost conceput ca unul exclusiv corporarist, legiuitorul urmărind să-i

asigure garanţi de obiectivitate prin chiar modul său de constituire. Totuşi,prezenţa celor mai

înalţi magistraţi în acest organism –preşedintele Curţii Supreme de Casaţie şi Procurorul general

de la Curtea Supremă de Casaţie-precum şi a unor membri cooptaţi din rândul cadrelor didactice

universitare şi al avocaţilor sunt elemente de natură a oferi mai multe componente de

obiectivitate acţiunii administrative şi disciplinare a Consiliului Superior al Magistraturii.

Consiliului Superior al Magistraturii este împărţit în mai multe comisii însărcinate cu

rezolvarea diferitelor probleme ce intră în componenţa acestui organism. Orce deliberare şi

hotărâre adoptată de Consiliu pesupune, în principiu, un examen în cadrul comisiei competente în

materia respectivă.Una dintre cele mai importante comisii este aceea ce examinează plângerile

personale private sau rapoartele conducătorilor de birouri judiciare îndreptate împotriva

magistraţilor.Comisia poate propune ministrului justiţiei sau,după caz, Procurorului general de pe

lângă Curtea de Casaţie declanşarea acţiunii disciplinare. O altă comisie este însărcinată cu

examinarea cererilor de încetare temporară a funcţiilor judiciare şi autorizare pentru exercitarea

altor funcţii decât cele judiciare şi care nu implică încetarea calităţii de judecător. Activitatea de

tragere la răspundere desciplinară se realizează de o secţie specială-secţia disciplinară-care este

compusă din 9 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, aleşi de către acesta. Secţia

disciplinară este prezidată de vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii.Ea este

considerată ca un organ de natură jurisdicţională.Deciziile acestei secţii pot fi atacate pe calea

recursului în faţa Curţii de Casaţie.Recursul poate fi exercitat de magistratul acuzat,de ministrul

justiţiei sau de procurorul general.

1 Pentru amanunte a se vedea A.Piyyourusso,Les fonda’ements constitutionnelles de „l autogouvernement” de la magistrature,în Les Conseils superieures de la magistrature en Europe,p.235-250.

120

Ministerul Public

Ministerul Public este organizat în Italia în scopul apărării interesului public. Organizarea

acestei instituţii în Italia a fost influenţată în mare masură de modelul francez.1Sarcinile

Ministerului Public sunt stabilite prin Legea de organizare judecătorească şi prin Codurile de

procedură penală şi civilă.Potrivit art.73 din Legea nr. 12/1941,Ministerul Public veghează la

respectarea legilor, la soluţionarea rapidă şi eficientă a litigiilor, la apărarea drepturilor statului,

ale persoanelor juridice şi ale incapabililor.

Prin Legea constituţională nr. 1/1989,în Italia răspunderea miniştrilor a căpătat o nouă

reglementare.Astfel,potrivit art.96 din Constituţie,preşedintele Consiliului de Miniştri şi miniştrii

pot fi puşi sub acuzaţie de către Pralament în şedinţa comună, pentru faptele comise în exerciţiul

funcţiei lor, jurisdicţiei ordinare,cu o prealabilă autorizare a Senatului republicii sau a Camerei

Deputaţilor, după caz..Conform acestei reglementări,competenţa stabilirii faptelor penale comise

de miniştri a fost încredinţată judecătorului ordinar, cu aprobarea parlamentară de a proceda ca

tare,după cercetări preliminare desfăşurate de un colegiu de magistraţi aparţinând puterii

judecătoreşti,înzestrat şi cucompetenţa de a dispune clasarea.Atunci când se decide neînceperea

procesului penal,respectiva hotărâre de clasare este definitivăşi drept urmare,nu este supusă nici

unei căi de atac.Potrivit prevederilor art. 9 din Legea constituţională nr.1/1989,hotărârea care

respinge autorizarea trebuie să fie luată cu majoritatea absolută a componenţilor camerei

competente.

Datorită atribuţiilor care-i sunt conferite de lege, Ministerul Public este considerat,din

punct de vedere tehnic,ca parte în proces2, iar sub aspect funcţional,ca „un interpret al intereselor

publice”.

Ministerul Public este organizat în parchete care funcţionează pe lângă Curtea de Casaţie,

curţilor de apel, tribunale şi pe lângă tribunalele pentru minori.

Personalul juridic

1 A.Pizzorusso,op.cit.,p.2482 C.Mandrioli,op.cit.,p 370.De asemenea,a se vedea P.Calamandrei,Instituciones de derecho procesal civil vol II 1973, p. 432-442

121

Magistratura italiană este compusa din judecăori şi procurori.Ei se bucură de un statut

asemenător, cu particularitatea că procurorii nu beneficiază de o inamivibilitatea egală cu aceea a

judecătorilor.Judecătorii onorari ai tribunalelor sunt numiţi prin decret al ministrului justiţiei,la

propunerea Consiliului Suprem al Magistraturii.Calitatea de judecător poat efi dobândită numai

de persoanele care au cetăţenie italiană,au exerciţiul drepturilor civile şi politice,posedă aptitudini

fizice şi psihice pentru exercitarea profesiei, au vârsta între 25-69 de ani, au reşedinţa într-o

localitate din raza teritorială a instanţei la care urmează să fie numite,au licenţa în drept şi nu au

suferit condamnări penale.Numirea acestor magistraţi se face numai pe o durată de trei ani.

Avocatura este şi ea organizată pe baza unor principii asemănătoare cu cele ce

funcţionează în alte ţări democratice.Şi în Italia reprezentarea şi asistarea părţilor se realizează

prin intermediul avocaţilor care sunt organizaţi pe baze liberale.

În mod tradiţional, şi în Italia s-a făcut distincţie între funcţia de reprezentare a părţilor în

îndeplinirea actelor de procedură şi asistarea acestora în faţa instanţei de judecată.Reprezentarea

în îndeplinirea actelor se făcea prin procuratori,iar asistarea prin avocaţi.În dreptul procesual

civil italian, participarea părţii în proces printr-un avocat este obligatorie în faţa Curţii de

Casaţie,în faţa curţilor de apel şi în faţa tribunalelor.În faţa tribunalelor de pace, participarea

printr-un avocat este cerută de lege, ca regulă generală,numai în cauzele a căror valoare depăşeşte

suma de un milion de lire italiene.

Curtea constituţională

Curtea Constituţională italiană este una din primele instanţe de control al

constituţionalităţii legilor, proconizată a fi creată după cel de-al doilea război mondial.

Organizarea Curţii Constituţionale italiene a fost stabilită chiar prin prevederile legii

fundamentale din anul 1947.Potrivit art.135 alin.(1) din Constituţie, Curtea Constituţională este

compusă din 15 judecători, numiţi după cum urmează o treime de către Preşedintele Republicii,o

treime de către Parlamentul reunit în şedinţă comună şi o treime de către instanţa supremă,

instanţele ordinare şi administrative.Judecătorii Curţii Constituţionale sunt aleşi dintre magistraţi,

chiar pensionaţi pentru limită de vârstă, de la instanţele judecătoreşti superioare, ordinare şi

administrative,dintre profesorii universitari de drept,titulari şi dintre avocaţii cu peste 20 de ani

vechime în profesie.

122

Judecătorii Curţii sunt aleşi pentru mandat de 9 ani,ce nu poate fi reînnoit. Curtea îşi alege

dintre membrii săi preşedintele pentru o perioadă de trei ani;el poate fi reales, ţinându-se seama

îsă de termenul de încetare a funcţiei de judecător.

Curtea Constituţională este ea însăşi o autoritate jurisdicţională,independentă faţă de

celelalte puteri publice.

Cea mai importantă atribuţie a Curţii şi care constituie însăşi raţiunea sa de afi este,fără

îndoială, cea privitoare la controlul constituţionalităţii legilor. Acest control nu se limitează

numai la legile adoptate de Parlamentul Republicii, ci se extinde şi asupra actelor cu putere de

lege care sunt adoptate de stat şi de regiuni.Competenţa Curţii Constituţionale se extinde şi

asupra legilor adoptate de regiuni. În această privinţă este util să precizăm că, potrivit art.127

alin.(3) din Constituţie, în cazul în care Guvernul Republicii consideră că o lege aprobată de

consiliul regional depăşeşte competenţa regiunii sau contravine intereselor naţionale ori ale

celorlalte regiuni, o restituie consiliului regional în termenul prevăzut pentru acordarea avizului.

Dacă în consiliului regional aprobă legea din nou cu majoritatea absolută a membrilor săi, în

teremen de 15 zile de la comunicare,Guvernul Republicii poate ridica excepţia de

neconstituţionalitate a acesteia în faţa Curţii Constituţionale sau problema oportunităţii în faţa

Camerelor.

A doua importanto categorie de atribuţii ale Curţii Constituţionale se referă la conflictele

de atribuţii dintre puterile statului, dintre stat şi regiuni şi dintre regiuni.Legea fundamentală are

în vedere doar conflictele de atribuţii dintre autorităţile expres menţionate, iar nu şi conflictele de

competenţă, aceasta din urmă fiind date de lege în competenţa Curţii de Casaţie.

Sisteme europene de administraţie publică în Franţa

Date generale

Denumirea oficială:Republica Franceză

Suprafaţa Franţei este de 543.965 kmp.

Populaţia ţării este de 58.835.000 locuitori.Capitala Franţei este oraşul Paris cu o

populaţie de peste 9.000.000 de locuitori.

Franţa este o republică prezidenţială.Din punct de vedere administrativ, este compusă

din 22 de regiuni şi 96 de departamente.

123

Franţa are un parlament bicameral.Adunarea Naţională este alcătuită din577 de

mebri,aleşi pentru un mandat de 5 ani, iar Senatul este compus din 321 de senatori,aleşi pentru

un mandat de 9 ani.

Franţa este o republică indivizibilă,laică,democratică şi socială.aşa cum se menţionează în

art. 2 din Constituţie.Organizarea şi funcţionarea Guvernului derivă din Constituţia din 1958,care

recunoaşte principiile Declaraţiei Drepturilor Omului şi din Constituţia din 1946. Constituţia din

4 actombrie 1958, aprobată prin referendum, a constituit punctul de pornire pentru reforma

constituţională din 1962,potrivit căreia Preşedintele Republicii este ales prin vot direct universal

pentru o periaodă de 7 ani.Conform Constituţiei promulgate la 06.10.1958,amendată ultima dată

în 1999, Franşa este republică prezidenţială.Puterea legislativă este exercitată de un parlament

bicameral,format din:

-Senat (321 membri, dintre care 296 reprezintă Franţa metropolitană,13 teritorii de peste

mări şi 12 francezii din străinătate).Senatorii sunt aleşi pentru un mandat de 9 ani,de către un

colegiu electoral alcătuit din delegaţi ai Adunării Naţionale şi reprezentanţi ai Consiliilor

departamentale şi municipale; o treime din Senat se schimbă la fiecare 3 ani) şi

-Adunarea Naţională (577 membri,555 din Franţa şi 22 din teritoriile de peste mări;

deputaţii sunt aleşi prin vot direct,pentru un mandat de 5 ani).

În ultimii zece ani, în Franţa au fost modificate modalităţile de realizare a sarcinilor şi de

divizare a responsabilităţilor.O autonomie considerabilă a fost acordată autorităţilor teritoriale

(regiuni,districte,municipalităţi). În paralel, administraţia centrală deleagă responsabilităţile sale

încetul cu încetul, prin prefect, reprezentantul statului în fiecare district şi şeful serviciilor

descentralizate ale statului. În acest cadru general, implementarea acţiunilor este, în principal,

realizată de către funcţionarii publici recrutaţi şi selectaţi după o examinare specială.În cadrul

serviciilor publice există corpul de elită (grands corp) format din specialişti cu profil tehnic şi

administrativ care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Consiliului Statului, Curţii de Conturi,

Inspectoratul Finanţelor,corpului diplomatic sau în alte „corps des mines”,”des pont set

chaussees” şi în corpul tehnic din mediul rural.Şcoli prestigioase („les grandes ecoles) oferă

posibilitatea perfecţionării pregătirii în instituţii de învăţământ superior, cum ar fi :Şcoala

Naţională pentru Administraţie, Şcoala Politehnică şi Şcoala de Agronomie,care constituie cadrul

de pregătire a personalului civilpentru administraţie.Din 1981,au început să apară schimbări

majore în sectorul public din Franţa.În 1982, procesul de descentralizare a fost mai accentuat şi

au fost delegate o serie de sarcini către autorităţile teritoriale,în special pentru domeniile

educaţiei, sistematizării teritoriului şi protecţiei soaciale.În cadrul statului, sarcinile au fost

124

divizate între administraţia centrală şi celelalte niveluri care desfăşoară activitatea sub autoritatea

prefectului.

Obiectivul urmărit în administraţie este constituirea unui corp central de funcţionari

publici responsabil pentru planificare,formare şi evaluare, în timp ce serviciile devin componente

care contribuie în mod direct la realizarea obiectivelor stabilite.Aceste idei sunt precizate prin

legea din 6 februarie 1992 şi sunt considerate ca făcând parte dintr-un plan de descentarlizare.

Începând din 1988 a fost lansată o politică amplă de modernizare a sectorului public care s-a

concretizat în mutaţii în politica de personal, dezvoltarea unui dialog social cu sindicatele,

iniţierea unui proces de evaluare a politicii publice şi căutarea unor posibilităţi de servire mai

bună a clienţilor.Au apărut şi primele rezultate concrete constând în semnarea câtorva contracte

pentru pregătirea personalului.Există peste 500 de centre de servicii şi 150 de centre speciale,

unităţi administrative care încheie contracte cu administraţia centrală pentru o perioada de trei

ani.Guvernul a doptat un „statut al serviciilor publice”.Din 1984 evoluat în sens pozitiv relaţia

dintre stat şi unele organizaţii prestatorae de servicii publice din domeniile distribuţiei energiei

electrice prin reţeaua naţională de electricitate, transporturilor feroviere, poştei şi

telecomunicaţiilor.

Transporturile au ca principal scop satisfacerea nevoilor umane prin deplasarea

oamenilor, servirea economiilor naţionale şi internaţionale asigurând circulaţia mărfurilor şi

schimburilor economice.Dacă se analizează importanţa transporturilor în determinarea preţurilor

de producţie, respectiv nivelul PIB-ului fiecărei economii, transporturile se pot defini ca un

sistem economic complex de producţei.

Căile ferate în Franţa .Reforma SNCF a fost prudentă,datorită eşecului negocierilor

contractului colectiv de muncă în perioada 1996-1997 care a fost determinat de existenţa unui

nivel insuportabil al datoriilor SNFC către stat,lipsa de transparenţă a relaţiilor dintre stat şi

SNCF,necesitatea adoptării unor soluţii durabile şi eficiente.Prin legea intrată in vigoare la 1

ianuarie 1997, s-a creat o nouă instituţie publică naţională-Reseau Ferre de France (RFR),căreia i-

au fost transferate elementele de infrastructură şi imobilele care aparţineau statului şi care nu erau

destinate exploatării serviciilor de transport.

Serviciile publice de telecomunicaţii.Serviciile publice au fost o perioadă bună d etimp

monopolizate.Conceptul monopolului natural şi economia de scară cereau ca aceste reţele de

telecomunicaţii să reprezinte o singură entitate.Ulterior, evoluţia teoriei economice,în special în

domeniul telecomunicaţiilor a început să reflecte în mod diferit situaţia serviciilor publice.

125

Serviciile publice poştale.Implicarea statului în reglarea servicilor poştale este legată de

obligaţiile pe care acesta le impune chiar atunci când este vorba de un mediu concurenţial.Nevoia

de îmbunătăţire a servicilor poştale este foarte veche.Exigenţele statului cu privire la operatorii se

bazează pe anumite principii, şi anume:reţea densă de birouri de poştă şi calitatea crescândă a

serviciilor,tarife omogene şi rezonabile,accesibilitate uşoară la cutiile de scrisori.Odată cu crearea

Uniunii Poştale Universale (UPU),schimburile poştale interanţionale au fost regelementate printr-

o legislaţie comună aplicată la toate ţările membre,dar decalajele economice dintre state şi

modificările de fond produse pe piaţa comunicaţiilor au determinat devansarea UPU de către

politica şi practica poştală europeană.

Autoritatea executivă

Este divizată între Preşedintele Republicii şi Primul Ministru.Nominalizările pentru

posturile din activităţile civile şi militare, de la cel mai înalt nivel al statului, sunt de competenţa

Preşedintelui Republicii.Nominalizarea pentru posturile de consilieri de stat, prefect şi director în

administraţia publică,sunt făcute de către Consiliul de Miniştri.

Guvernul Central

Şeful Guvernului este Primul Ministru.Guvernul este format din Primul Ministru,un

număr de ministere şi secretariate de stat.Structura Guvernului poate varia.Unii miniştri sunt

denumiţi miniştri secretari de stat şi au un rol important în echipa guvernamentală.Aceştia pot fi

secondaţi de alţi miniştri.Nici un membru al guvernului nu poate fi membru al Parlamentului.

Există aproximativ 20 de departamente ministeriale cu structuri administrative cvadipermanente.

Miniştri şi secretarii de stat au propriile lor birouri conduse de către asistenţi.Primul Ministru,

care este numit de către Preşedintele Republicii este responsabil pentru acţiunile Guvernului

potrivit art.21 din Constituţie. Aceasta organizează activitatea Guvernului şi este ajutat de

asistenţi şi de Secretariatul General al Guvernului.

Secretariatul General al Guvernului are rolul central în derularea multor proceduri

administrative care imlică activitatea Guvernului.Membrii Secretariatului lansează propuneri

Pralamentului şi verifică legalitatea documentelor semnate de Preşedintele Republicii şi de

Primul Ministru.Acesta verifică legalitatea tuturor textelor înainte de a fi publicate în Jurnalele

oficiale.Alte structuri care se află sub autoritatea Primului Ministru sunt Direcţia Generală pentru

Adiministraţie şi Servicii Publice, Centrul Interministerial de Informatică Administrativă,

Serviciul de Informare şi Difuzare, Secretriatul General pentru Apărare Naţională, Secretariatul

126

General pentru Cooperare Interanaţională care corelează activitatea ministerelor cu legislaţia

europeană şi asigură implementarea deciziilor Uniunii Europene.

Ministerele –Departamentele

Pot fi create sau dizolvate perin decret.Responsabilitatea pentru fiecare minister este precizată

prin ordinele Consiliului de Miniştri după consultarea Consiliului de Stat.Fiecare minister se află

sub conducerea propriului ministru, care poate fi asistat de miniştri delegaţi sau secretari de

stat.Ministrul poate emite ordine pentru aplicarea conţinutului legilor,dar şi instrucţiuni speciale

pentru personalul din administraţie.Ministrul fundamentează şi implementează propriul buget

care apare în fiecare an exprimat într-un decret.Biroul Personal al Ministrului este un grup de

consultanţă format din consilieri numiţi de ministru.

Departamentele externe care au sarcini la nivelul ministerelor,sunt dublu

subordonate,ministerului de resort local şi regional.

Jurisdicţiile de ordin judiciar

Sistemul judiciar francez,ca orice alt sistem de organizare a instanţelor judecătoreşti,este

structurat într-o formulă piramidală, în vârful căruia se află Curtea de Casaţie.În cadrul acestui

sistem sunt organizate atât jurisdicţiile civile, comerciale şi sociale, cât şi cele având un caracter

penal.Sistemu francez se caractereizează şi prin existenţa unor instanţe specializate.Toate acestea

sunt instanţe de fond sau de prim grad.Al doilea grad de jurisdicţie se realizează în faţa curţilor de

apel.

Categoria jurisdicţiilor civile, comerciale şi sociale cuprinde les tribunaux de grande

instance (tribunalele de mare instanţă),les tribunaux d`instance (tribunale de instanţă), les

tribunaux de commerce (tribunale comerciale), les conseils de prud`hommes (tribunalele de

muncă), les tribunaux paritaires de baux ruraux (tribunalele paritare pentru bunurile rurale sau

tribunalele agricole) şi les juridictions en matiere de securite (jurisdicţiile în materie de securitate

socială).

Les tribunaux de grande instance

Tribunalele de mare instanţă sunt instanţe de drept comun.Ele joacă în cadrul sistemului

judiciar francez rolul pe care, în dreptul românesc, îl ocupă judecătoriile.

127

În fiecare departament funcţionează,în prezent,cel puţin un tribunal de mare instanţă.În

totat există în Franţa metropolitană şi în ţările de peste mări (departements d`outre-mer) 181 de

tribunale de mare instanţă.Ele sunt conduse de către un preşedinte şi alcătuite din cel puţin un

judecător,un judecător de instrucţie şi un procuror.Tribunalele de mare instanţă care au mai mult

de cinci membri sunt constituite în secţii specializate,conduse de către un prim-vicepreşedinte.

Tribunalul de mare instanţă este o jurisdicţie de drept comun astfel că are competenţe de a

soluţiona toate cazurile civile, cu excepţia acelora date de lege în competenţa altor instanţe,sau

cum se exprima unii autori francezi1, o competenţă deschisă.Principiul enunţat cunoaşte şi unele

limitări determinate de natura litigiilor sau de valorea pretenţiilor invocate prin cererea de

chemare în judecată.Astfel, din primul punct de vedere, litigiile de natură comercială sunt

conferite tribunalelor comerciale, iar cele de muncă, tribunalelor ), des prud`hommes.Din punct

de vedere valoric, competenţa tribunalului de mare instanţă etse atrasă numai de litigiile civile a

căror valoare depăşeşte suma de 350.000 de franci francezi (circa 60.000 euro).Legea atribuie

tribunalelor de mare instanţă şi o competenţă exclusivă:în materia acţiunilor privitoare la starea

persoanelor şi la relaţiile de familie, în acţiunile privitoare la drepturile reale imobiliare,în materie

de proprietate incorporală,în materia executării silite,precum şi în materia procedurilor colective,

deschise împotriva peroanelor juridice de drept privat (necomerciale) sau împotriva agricultorilor.

Competenţa teritorială a tribunalelor de mare instanţă nu corespunde în mod obligatoriu unei

circumscripţii administrative determinate.Regula generală este aceea potrivit căreia există un

tribunal de mare instanţă în fiecare departament.El are sediul în capitala departamentului

respectiv.

Tribunaux d`instance

Tribunalele de instanţă ocupă un loc aparte în cadrul sistemului judiciar francez.Acestea

sunt jurisdicţiile pentru micile cranţe.Ele au fost create sub influenţa modelelor olandeze şi

engleze precum şi a spiritului revoluţionar de la sfârşitul secolului al XIX-lea.În prezent în Franţa

funcţionează 473 de tribunale de instanţă care tind să devină tot mai mult un fel de „sucursale

locale ale tribunalelor de mare instanţă”.Aceasta deoarece tribunalele de instanţă n-au magistraţi

proprii aceştia fiind desemnaţi de tribunalul de mare instanţă.Pe de altă preşedintele tribunalului

de mare instanţă are competenţa de a exercita un control cu privire la funcţionarea tribunalelor de

instanţă din raza teritorială a celui tribunal.

1 F.Kernaleguen,op.cit.,p.118

128

Competenţa materială a tribunalelor de instanţă este limitată la litigiile privitoare la micile

creanţe, cum sunt:acţiunile personale mobiliare până la valoarea de 7.600 de euro.De

asemenea,competenţa sa se extinde şi asupra unor acţiuni rurale,cum sunt cele privitoare la

grăniţuire şi servituţi.Un judecător al tribunalului de instanţă îndeplineşte şi funcţiile unui

judecător de tutelă.În această ultimă calitate,judecătorul de tutelă prezidează şi consiliul de

familie.Tribunalele de instanţă au avut o evoluţie spectaculoasă în ultimiia ani iar preocupările de

a găsi soluţii pentru reabilitarea fostului judecător de pace continuă.Ultimele propuneri legislative

preconizează unirea celor două categorii de instanţe-tribunalele de mare instanţă şi tribunalele de

instanţă-într-o singură entitate judiciară.Propunerea este una dintre cele destinate a realiza o

simplificare corespunzătoare a organizării judiciare.

Tribunaux de commerce

Tribunalele comerciale sunt cele mai vechi jurisdicţii franceze.Instituţia a fost introdusă în

Franţa,în secolul al XV-lea, pentru a judeca neînţelegerile privitoare la operaţi comerciale

realizate cu priejul diferitelor târguri.Ea a fost în acea epocă doar o jurisdicţie temporară,ce

funcţionează în perioada târgurilor.Utilitatea acestor jurisdicţii a făcut ca print-un edict al lui

Carol al IX-lea din anul 1563 să se înfiinţeze mai multe tribunale comerciale permanente, în

câteva mari oraşe comerciale, ca Lyon,Toulouse şi Rouen.

În Franţa există în prezent un număr de 227 de tribunale comerciale,având un număr de

peste 3000 de judecători consulari.Particularitatea principală a tribunalelor de comerţ vizează

modul lor de alcătuire.Într-adevăr,în Franţa judecătorii consulari sunt aleşi,iar nu numiţi,dintre

comercianţii care întrunesc condiţiile impuse de lege.Alegerea judecătorilor se face în două

trepte:în primul rând, comercianţii şi industriaşii aleg delegaţii consulari,iar aceştia din

urmă,împreună cu membrii jurisdicţiilor şi camerelor de comerţ aleg la rândul lor,judecătorii

comerciali.

Judecătorii consulari sunt aleşi dintre persoanele înscrise pe listele electorale de delegaţi

şi care au împlinit vârsata de 30 de ani,au desfăşurat o activitate comercială timp de cel puţin 5

ani şi nu au făcut obiectul unei proceduri de reorganizare sau de lichidare judiciară.

O altă particularitate importantă a tribunalelor comerciale rezidă şi în faptul că judecătorii

consulari nu sunt retribuiţi pentru activitatea desfăşurată, împrejurare ce a generat şi acuzaţii

grave împotriva acestora, în legătură cu lipsa lor de impaţialitate.O decizie a Guvernului francez,

din 14 octombrie 1998, a prevăzut introducerea treptată a unor judecători de profesie în cadrul

129

tribunalelor comerciale.Recent, Guvernul francez a pregătit o mare reformă a tribunalelor

comerciale care a provocat deja mari controverse,inclusiv o grevă a judecătorilor consulari.

Conseils des prud`hommes

Tribunalele de muncă îşi au originea în Vechiul Regim,când exista la Lyon o jurisdicţie

paritară, însărcinată să judece litigiile dintre fabricanţii de mătase şi muncitorii lor.Tribunalele de

muncă sunt instanţe de drept comun în materia litigiilor de muncă.Rolul lor nu este numai acela

de a soluţiona, cu putere de lucru judecat, litigiile dintre angajatori şi angajaţi,ci şi de a încerca

concilierea părţilor.De aceea Roger Perrot remarca, că rolul primordial al jurisdcţiei de muncă

este concilierea părţilor hotărârea neintervenind decât în lipsa unei asemenea concilieri.Potrvit

legii, orice cerere promovată în faţa tribunalului de muncă trebuie să fie adresată unei secţii

speciale care poartă denumirea de birou de conciliere-bureau de conciliation-acesta aând doar

misiunea de a încerca obţinerea unei soluţii amiabile.Biroul de conciliere este alcătuit din doi

membri:un consilier de muncă al salariaţilor şi un consilier reprezentând pe patroni, fiecare având

dreptul de prezida şedinţele de conciliere în mod alternativ.Această fază prealabilă de conciliere

este obligatorie.Numărul consilierilor de muncă care alcătuiesc un tribunal diferă în funcţie de

importanţa acestuia şi de volumul cauzelor.În prezent în Franţa există cel puţin un tribunal de

muncă în circumscripţia fiecărui tribunal de mare instanţă.Regula parităţii este esenţială în cadrul

jurisdicţiei franceze de muncă, astfel că nici o derogare de la acest principiu nu este de îngăduit.

Aceasta înseamnă că întotdeauna hotărârea trebuie să fie pronunţată de către cei patru consilieri.

Potrivit legii,consilierii de muncă beneficiază de un statut particular care ţine seama de

dubla lor calitate de judecători aleşi de salariaţi în cadrul unei activităţi profesionale.În calitate de

judecători consilierii de muncă au câteva obligaţii similare cu cle impuse de lege judecătorilor:

obligaţia de a preta jurământul şi cea de a se cconforma interdicţiilor şi incompatibilităţilor

impuse de lege judecătorilor, respectarea obligaţiei de imparţialitatea, obligaţia de a respecta

secretul deliberării.

130

Ministerul Public

Ministerul Public este o instituţie originală a dreptului francez,care îşi are rădăcinile în

vechiul drept francez.Misiunea este aceea de a veghea la respectarea ordinii publice, la apărarea

interesului social şi aplicarea corectă a legii.Cu toate acestea,Ministerul Public nu este considerat

de unii autori ca un reprezentat al statului care este însărcinat să apere cu necesitate interesele

sale.Remarcăm totuşi şi considerarea Ministerului Public ca un agent al puterii executive, care

acţionează sub autoritatea ministrului justiţiei.Potrivit art.311-15 Cod de organizare judiciară,

procurorul Republicii poate,în orice materie,să exercite acţiunea în faţa tuturor jurisdicţiilor de

prim grad stabilite în circumscripţia sa.Drept urmare, Ministerul Public nu este organizat în

Franţa pe lângă toate jurisdicţiile, ceea ce înseamnă că el nu poate interveni şi în cadrul

jurisdicţiilor pe lângă care nu funcţionează un parchet.În primul rând, notăm existenţa câte unui

parchet pe lângă fiecare tribunal de mare instanţă.Parchetul este condus de către un procuror a

Republicii ajutat de unul sau mai mulţi colaboratori, numiţi substituţi.Pe lângă fiecare curte de

apel funcţionează câte un parchet general, care este condus de către un procuror general.El are în

subordine două categorii de magistraţi: avocaţi generali şi substituţi generali.Avocaţii generali

pun concluzii în instanţă în numele procurorului general al parchetului, iar substituiţii au funcţii

administrative.Un parchet general funcţionează şi pe lângă Curtea de Casaţie.Acest Parchet

General este condus de către un procuror general de pe lângă Curtea de Casaţie.La Curtea de

Casaţie nu există substituţiai procurorului general, ci numai avocaţi generali.Colaboratorul direct

al procurorului general de pe lângă Curtea de Casaţie este primul avocat general de la Curtea de

Casaţie.De notat faptul că, în pofida poziţiei sale ierarhice,procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea de Casaţie nu are nici o autoritate faţă de procurorii generali ai parchetelor pe lângă

curţile de apel, aceştia fiind subordonaţia direct ministrului justiţiei.

Atribuţiile Ministerului Public au o întindere diferită în funcţie de materia supusă

jedecăţii.În materie penală,procurorul joacă un rol impotant în stabilirea răspunderii penale şi în

apărarea ordinii de drept.De aceea, legea îi conferă acestuia posibiliatate de a promova acţiunea

penală şi de a exercita în calitate de parte în proces;se spune uneori că procurorul este „avocatul

societăţii”.În materie civilă,rolul procurorului este diminuat, el având posibilitatea de a interveni

într-o procedură doar pentru a aprezenta concluziile sale în legătură cu modul de aplicare a

legii.Procurorul poate fi parte principală numai în cazurile strict determinate de lege cum este

cazul acţiunilor privitoare la starea civilă,la declararea dispariţiei, în acţiunile privitoare la

131

încredinţarea minorilor şi exercitarea autorităţii părinteşti,în acţiunile privitoare la validitatea

căsătoriilor etc.

Sisteme europene de administraţie publică în Grecia

Date generale

Denumirea oficială:Republica Elenă

Suprafaţa Franţei este de 131.960 kmp.

Capitala:Atena

Populaţia ţării este de 10.647.529 locuitori.

Conform Constituţiei, intrate în vigoare la 11.06.1975, amendate ultima oară în martie

1986, Grecia este o republică parlamentară.Puterea legislativă este exercitată de un parlament

unicameral, format din 300 membri,aleşi prin vot direct, pentru un mandat de 4 ani.Puterea

executivă este exercitată de un Cabinet,condus de un prim-ministru.Consiliul Republicii (foştii

preşedinţi democrtaţi, primul ministru, liderul opoziţiei şi prim-miniştrii guvernelor care s-au

bucurat de încrederea Parlamentului) este condus de preşedintele ţării şi se întruneşte atunci când

partidul majoritar se află în imposibilitatea de a forma guvernul.Consiliul Republicii autorizeză

preşedintele să numească un prim-ministru care este sau nu membru al Parlamentului sau să

dizolve Parlamentul.Şeful statului, preşedintele este ales de Parlament, pentu cel mult două

mandate de 5 ani.Grecia este un stat unitar caracterizat printr-o centralizare puternică a sistemului

administrativ.De altfel, se poate considera că centralizarea sistemului administrativ este un

element de tradiţie în Grecia.

Sistemul administrativ

După căderea dictaturii şi câştigarea puterii de către coaliţia centru-dreapta au fost

organizate alegeri libere.Printr-un referendum a fost abolită monargia şi confirmată republica.În

anul 1975 a fosdt votată noua Constituţie,potrivit căreia Grecia este o democraţie reprezentativă

cu un regim parlamentar şi un Preşedinte ca Şef de Stat.Numele oficial al ţării este Republica

Elenă. Din 1981,Grecia este un membru plin al Uniunii Europene.Odată cu publicarea noii

Constituţii a fost accentuat rolul puterii executive exercitată de Preşedintele Republicii, în timp ce

au fost reduse corespunzător responsabilităţile în domeniul legislativ şi cele de control ale

Adunării Naţionale. Principalele fundamente prevăzute de Constituţia Greciai sunt următoarele:

132

-Suveranitatea poporului;

-Democraţia reprezentativă;

-Flexibilitatea manifestată în separarea puterilor;

-Statul se bazează pe lege;

-Bunăstarea statului;

Constituţia recunoaşte drepturile economice şi sociale,introduce planificarea

economică,protecţia mediului şi ia măsuri împotriva naţionalizării.

Potrivit actualei Constituţii există deşi cu un grad destul de mare de flexibilitate separarea

puterilor în stat,problematica pe care o abordăm în continuare.

Autoritatea legislativă

Aparţine Parlamentului care are o singură ameră şi reuneşte un număr de 300 deputaţi,

aleşi pentru o perioadă de patru ani.

Deputaţii trebuie să aibă vârsta minimă 25 ani.Mandatele nu pot fi cumulate.Din numărul total de

locuri 12 sunt rezervate pentru Deputaţii de Stat, care nu sunt aleşi potrivit procedurii electorale

Iniţiativa aparţine Parlamentului şi Guvernului, cu execepţia legilor care implică aspecte de ordin

financiar,determinare de venituri şi cheltuieli,aspecte care ţin de administraţia patrimoniului

statului care pot fi iniţiate doar de Guvern.

Adunarea Naţională poate fi dizolvată de Preşedintele Republicii,dar pentru aceasta este

nevoie de un vot de neîncredere împotriva Guvernului, sau membrilor lui, ce trebuie semnat de

61% din deputaţi.

Autoritatea legislativă îşi desfăşoară activitatea în comisii parlamentare care analizează

proiectele de acte normative.Aceste comisii îşi desfăşoară activitatea în următoarle

domenii:cultură,apărare naţională,afaceri externe,economic,social,administraţie publică,ordine

publică şi justiţie,producţie şi comerţ.Aceste comisii reunesc 40-50 membri, iar structura lor este

influenţată de factorul politic.Comisiile pot decide audierea unei persoane:funcţinar

public,reprezentant al autorităţii locale, sindicatelor sau a exeperţilor atunci când se solicită

intervenţia sau Parlamentul consideră necesară implicarea lor. Deciziile sunt adoptate prin votul

majorităţii în cadrul unor şedinţe care sunt publice.Comisiile parlamentare sunt constituite ad-hoc

când desfăşurarea activităţii legislative implică iniţierea lor.De obicei acestea sunt formate din

10-20 deputaţi, şi sunt complet dizolvate după încheierea misiunii pentru care au fost constituite

iniţial.

133

Autoritatea executivă

Aparţine Preşedintelui Republicii şi Guvernului.Guvernul este condus de Primul

Ministru,numit Preşedinte.El trebuie să fie şeful partidului care a obţinut majoritatea în alegeri

sau o persoană acceptată de membrii coaliţiei.Pentru acest motiv Primul Ministru concentrează în

mod efectiv puterea guvernamentală în propriile sale mâini.

Amendamentul adus Constituţiei în anul 1986 a schimbat efectiv centrul de greutate în

exercitarea autorităţii executive,în sensul că Primul Ministru are autoritatea executivă cea mai

mare şi este ales de populaţie spre deosebire de Preşedinte care este ales prin vot indirect şi are un

rol limitate.

În viaţa politică şi administrativă din Grecia există o tendinţă către centralism şi

importanţa individului,care plasează Primul Ministru în centrul celor mai importante aspecte

politice, caracteristică manifestată accetuat în special atunci când titularul acestei funcţii publice

este un tip cu personalitate puternică.

Dacă nu există partid care să fi obţinut majoritatea absolută în Parlament Primul Ministru

este nominalizat potrivit următoarei proceduri:Preşedintele Republicii solicită şefului partidului

cu majoritatea relativă, cercetarea situaţiei pentru formarea unui guvern agreat de Adunarea

Naţională.Dacă această operaţiune eşuează,se face o altă investigaţie din partea şefului celui de al

doilea partid cu poziţie importantă în viaţa politică şi dacă este necesar,procedura se repetă cu al

treilea şef de partid reprezentativ. Fiecare procedură durează aproximativ trei zile după care ,dacă

rezultatul este nesatisfăcător, Preşedintele Republicii convoacă şefii partidelor în Adunarea

Naţională pentru a confirma imposibilitatea formării Guvernului şi declanşarea altei proceduri

politice.Ele pot fi responsabile organizarea noilor alegeri.Dacă acordul nu este obţinut

Preşedintele deleagă această sarcină şefului Consiliului de Stat, Curţii de Apel sau Curţii de

Conturi.Parlamentul este apoi dizolvat şi au loc noi alegeri legislative.

Funcţiile Primului Ministru sunt:

-asigură unitatea şi coordonarea activităţii Guvernului şi a propriilor iniţiative;

-conduce administraţia publică astfel încât să pună în aplicare politica guvernului;

-propune înfiinţarea sau desfiinţarea unui minister, respectiv numirea sau demisia unui

ministru;

-ca şef arbitrează neânţelegirile care au loc între membrii propriului Cabinet;

134

-nominalizează secretarii de stat şi serviciile independente

Serviciile aflate sub autoritatea Primului Ministru sunt:

-Biroul Primului Ministru;

-Secretariatul Cabinetului;

-Serviciul Naţional de Informatică;

-Comisia Centrală pentru Elaborarea Legilor.

Primul Ministru, ca şef al Guvernului oferă suportul logistic (administrativ şi financiar)

pentru aceste servicii,dar există de asemenea posibiliatea ca, la recomandarea Primului Ministru

şi a Ministrului de Finanţe, Preşedintele să le transforme prin decret prezidenţial în servicii

independente.

Biroul Primului Ministru reuneşte 130 de persoane dintre care 15 îşi desfăşoară activitatea

în posturi publice importante de supervizare.Nominalizarea lor se face prin Decret de către

Primul Ministru publicat într-un ziar oficial.

Secretariatul Cabinetului în 1990 era un serviciu public independent aflat în suordinea

directă a Primului Ministru.Postul Secretariatului de Cabinet şi alte 10 posturi de asistenţă sunt

vacante şi pot fi ocupate doar după promulgarea unui decret de Primul Ministru.Restul

personalului este numit pentru o perioadă de trei ani printr-un Ordin al Primului Ministru publicat

într-un jurnal oficial.

Astăzi Secretariatul Cabinetului este un serviciu administrativ şi nu are un rol atât de

important ca de exemplu Secretariatul General al Guvernului Franţei.

Principalele sarcini ale angajaţilor acestui compartiment sunt:pregătirea şi urmărirea

aplicării deciziilor guvernului,programarea şedinţelor cabinetului,publicarea actelor într-un jurnal

oficial.În prezent în cadrul Secretariatului de Cabinet lucrează aproximativ 15 persoane dintre

care 5 sunt titulari de funcţii publice de superviazre.

Ministerele

Potrivit Constituiţiei,singurele ministere care trebuie să existe în mod obligatoriu sunt:

Finanţe, Economie Naţională, Justiţie.În prezent există 21 ministere.O structura care fucţionează

la nivelul unui minister elwn este Comitetul Interminiaterial pentru Preţuri din care fac

parte:Miniştrii Economiei Naţionale, Finanţelor,Agriculturii, Muncii, Comerţului şi Industriei,

Cercetării şi Tehnologiei.

135

Consiliul de Stat are rolul de instituţie supremă pentru soluţionarea cazurilor din

sistemul administrativ, fiind constituit după modelul Consiliului de Stat Francez.Curtea de

Conturi are în principal următoarele atribuţii:

-definitivează conţinutul actelor normative referitoare la sistemul de pensii şi retragere

din activitate;

-verifică situaţia financiară în conturile instituţiilor statului urmărind ca acestea să fie în

principal în conformitate cu legislaţia şi regulamentele existente în vigoare;

-transmite Adunării Naţionale un raport depsre situaţia financiară a statului;

-oferă un punct de vedere atunci când este solicitat de către un minister.

Reprezentarea Administraţiei Centrale la Nivel Local

Administraţia statului are trei niveluri de descentralizare:

-Districtul:subprefectură,canton,eparhie;

-Departamente;

-Regiunea.

Legăturile între ele sunt evidente şi în procesul decizional.Acesta începe la nivelul

departamentului,regiunea partcularizeză conţinutul actelor analizate, asigură coordonarea lor şi

integrarea în politica de dezvoltare regională.

Conducerea este asigurată de secretarul general de regiune care este reprezentantul

direct al guvernului la nivel regional pentru problemele de planificare şi dezvoltare regională.El

esre subordonat Ministerului Public cu care se consultă permanent şi urmăreşte modul de

executare a deciziilor administrative.

Secretarul general de Regiune este şeful Consiliului Regional responsabil pentru

planificarea,coordonarea şi dezvoltarea regională.Membrii acestuia sunt prefecţii,şefii

departamentelor constitute, Şeful Consiliului General (al doilea nivel al guvernului local)şi

reprezentanţii uniunilor locale de la nivelul municipalităţii, ale fiecărui departament.Între

secretarul general al regiunii şi prefecţii din depertamentele corespunzătoare nu există relaţii

ierarhice, deoarece fiecare este şef la câte un nivel descentralizat al guvernului şi are propria

responsabilitate.La conducerea fiecărui departament este Prefectul, considerat reprezentantul

direct al Guvernului şi se subordonează Ministerului Public dar şi altor ministere ale căror

responsabilităţi le exercită la acest nivel.

136

El este responsabil pentru aplicarea politicii Guvernului ca organ suprem al

administraţiei la nivel local.Prefectul este superior din punct de vedere ierarhic faţă de toate

sefviciile civile,poliţie,autorităţi portuare, dar nu faţă de autrităţile juridice reprezentate de Curtea

de Conturi.De asemenea este şeful serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi are toate

responsabilităţile în aplicarea deciziilor transmise de ministere pentru a fi aplicate la acest nivel.

Guvernul local

Conţine ca subunităţi administrative locale demi şi kinotites.

Grecia se caracterizează printr-un gran înalt de divizare, prin urmare guvernul la nivel

local reuneşte 5921 municipalităţii (361 demi şi 5560 kinotites) din care 4724 au populaţie mai

mică de 1000 locuitori.Marele număr de municipalităţi reprezintă într-adevăr o problemă pentru

autorităţile administrative din această ţară.

Municipalităţile sunt administrate de Consiliile Municipale şi Primari sau de un şef aleşi

prin vot direct universal pentru o perioadă de 4 ani.Cel care câştigă trebuie să obţină majoritatea

voturilor (50+1).În municipalităţi cu mai mult de 50000 de locuitori, dacă această majoritate nu

este obţinută, se organizează alte alegeri o săptămână mai târziu cu participarea primilor doi

rămaşi în cursă după primul tur de scrutin.Primarul este ales direct de cetăţeni.Consiliul

Municipal al unui demi are 11-42 membri şi al unui kinotites între 7-11 membri, în funcţie de

populaţia municipalităţii.Oraşele Atena, Pire şi Salonic sunt împărţite.Pentru buna desfăşurare a

activităţii la acest nivel se constituie comisiile municipale,care sunt responsabile pentru

executarea deciziilor Consiliului Municipal în limitele prevăzute de lege.

Comisiile sunt constituite de vice-primarul desemnat de Primar şi alţi 6 membri,funcţie de

mărimea Consiliului Municipal.

Responsabilităţile autorităţilor locale sunt împărţite în:

-Exclusive:construirea şi menţinerea reţelelor de provizionare cu apă,a sistemelor de

canalizare,a drumurilor,podurilor şi serviciilor de curăţenie etc.

-Cooperative:promovare în domeniul economic,social,cultural,turistic,construirea de

centre de sănătate, şcoli,biblioteci, centre culturale.

137

CONCLUZII

Actuala realitate juridică din ţara noastră constituie obiectul de studiu al unor multiple

discipline juridice,corespunzătoare ramurilor dreptului.

Acest proiect l-am început cu studiul instituţiilor politico-juridice româneşti din punct de

vedere istoric,în dinamica şi devenirea lor de la origini până în prezent, spre a explica de ce ele au

configuraţia şi conţinutul de acum.Vechiul drept care a guvernat relaţiile sociale în diversele

perioade ale istoriei poporului român reprezintă trecutul dreptului actual.Cu toate schimbările

survenite, există unele elemente care s-au transmis de la o epocă la alta, ceea ce a dat dreptului

nostru o identitate specifică faţă de dreptul altor popoare chiar dacă de-a lungul timpului a

asimilat şi ceva din creaţia juridică a acestora.

În a doua parte a lucrării am urmărit o abordare simplă,simplificată şi sistematică a

instituţiilor fundamentale legate de Dreptul administrativ.O parte substanţială a acestei lucrări

este consacrată organizării administraţiei publice, adică autorităţile care realizează administraţia

publică.

A treia parte a lucrării conţine elemente de drept comparat, administraţie publică

ministerială care fiind supusă cercetării nu a cunoscut o abordare integrală, deşi sistemul

administraţiei ministeriale se conturează ca fiind cel mai important ansamblu de structuri şi

activităţi de care depinde realizarea scopului fundamental stabilit administraţiei publice:ordinea

de drept şi bunăstarea materială şi spirituală a colectivităţii naţionale.

Administraţia publică în general, deci şi administraţia ministerială,nu are scopuri proprii,

ea fiind înfiinţată şi folosită ca instrument de către puterea politică conducătoare,delegată de

comunitate să stabilească prin lege valorile sociale de realizat.În România, miniştrii şi ceilalţi şefi

ai structurilor care formează sistemul administraţiei ministeriale sunt şi parlamentari şi/sau deţin

importante pârghii de putere în cadrul partidului direct atât la elaborarea politicilor de guvernare,

cât şi la realizarea sarcinilor rezultate din acestea.Deci responsabilitatea primordială, în privinţa

realizării/nerealizării scopului fundamental al existenţei statului:ordinea de drept şi bunăstarea

colectivităţii, aparţine administraţiei publice, în general şi administraţiei ministeriale, în special.

În ultima parte am realizat o analiză inedită şi actuală a principalelor sisteme judiciare din

Europa.Pentru fiecare sistem judiciar am prezentat structura , conducerea şi administrarea

instanţelor judecătoreşti, organizarea şi atribuţiile Ministerului Public raportândum-mă la

materialele didactice şi studiile de specialitate apărute în domeniu.

138