limesul sud dunarean

Limesul sud dunărean-Atitudini şi politici de intergrare a ruinelor şi fortificaţiilor romane ---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

1

CUPRINS

1. INTRODUCERE................................................................................ 4

2. GENIUS LOCI................................................................................... 7

3. EVOLUŢIA ISTORICĂ.................................................................... 9

4. ATITUDINI ŞI POLITICI DE INTEGRARE A RUINELOR ŞI

FORTIFICAŢIILOR ROMANE .................................................... 20

5. CONCLUZII..................................................................................... 31

6. BIBLIOGRAFIE............................................................................... 32

7. ANEXE............................................................................................. 33


2

Plan de idei

1. Introducere

Critica bibliografiei

■ lecturi istorice – despre fortificaţiile romane

■ lecturi monografice – despre oraşul Turnu Severin, evoluţia sa

■ lecturi arheologice-restaurare-conservare –despre situri arheologice şi moduri de

tratare a lor în contextul actual.

Metodologia – în principal metoda de investigare hermeneutică pentru reinterpretarea,

punerea într-o nouă lumină a intervenţiei pe monumente istorice şi găsirea de mijloace

contemporane de valorificare a siturilor arheologice. Din abordare fenomenologică este

utilizat conceptul de genius loci pentru a justifica intervenţiile contemporane într-un sit cu o

istorie de aprox. 2000 de ani.

2. Conceptul de genius loci – modalităţi de aplicare concrete pentru situl proiectului de

diploma – castrul roman Drobeta. Specificitatea locului, ceea ce îl individualizeaza în raport

cu alte ruine de castre din cadrul limesului sud dunărean: prezenţa ruinelor podului – Podul

lui Apolodor, deşi fiind doar o perioadă de timp limitată funcţional ramâne una dintre cele

mai de seama realizări în domeniul construcţiilor inginereşti romane, din toate timpurile.

3. Evoluţie istorică

■ Politicile Imperiului Roman cu privire la limite.

■ Marile limite fortificate - despre structurile constructive militare romane şi sistemul

de limes în general

■ Limesul sud dunărean sec. III-V

■ Tipologie a fortificaţiilor ce fac parte din limesul dunărean, menţionarea a unor

cazuri speciale de forturi

■ Studiu de caz istoria oraşului Drobeta Turnu Severin

4. Atitudini şi politici de integrare a ruinelor şi fortificaţiilor romane

■ Principalele atitudini ce se conturează de-a lungul veacurilor aşa cum reies din

Alegoria patrimoniului, Francoise Choay

■ Studii de caz

■ Concluzii

5. Incheiere – Concluzii


3

■ Modalităţi de valorificare a potenţialului cultural, istoric, turistic a

amplasamentului.

■ Modalităţi de integrare urbană a ruinelor castrului roman Drobeta, a piciorului

podului peste Dunăre cât şi al altor obiective istorice cum ar fi ruinele cetăţii

medievale Turnu Severin ce se află într-o situaţie asemănătoare.

6. Bibliografie

7. Anexe

■ Listarea fortificaţiilor limesului Dunărean

■ Harta fortificaţiilor limesului Dunărean

■ Harta fortificaţiilor pentru studiile de caz

■ Tabel sinteză studii de caz

■ Planşe de ilustrare a studiilor de caz


4

1. INTRODUCERE

Lucrarea de faţă îşi propune să exploreze din perspectivă contextualistă şi istoricistă

problema integrării în oraşele moderne dar şi în teritoriu, a vestigiilor fortificaţiilor romane.

Deşi aceasta este doar o particularizare a problemei generale ce o ridică ruinele prezente

(sau nu) în mediul urban, ceea ce o face specială este uniformitatea structurilor construite.

Spre deosebire de aşezările romane civile, forturile au o istorie mult mai

tumultoasă, fiind privite timp de multe veacuri din punct de vedere strict utilitar. Ele

reprezintă un spaţiu al rescrierii continue din Antichitate până în prezent, un spaţiu al unei

slabe valorificări a patrimoniului, fie al ignorării, fie al spolierii şi degradării.

In legătură cu această temă este prezentat conceptul de „genius loci” al lui Ch. N.

Schultz cu accent pe delimitarea locului şi pe centru, valori importante ale civilizaţiei

romane.

In prima parte a lucrării sunt prezentate pe scurt contextul istoric al apariţiei acestor

construcţii cu rol defensiv, aria lor de răspândire şi cazul particular studiat – limesul sud

dunărean, situl proiectului de diplomă regăsindu-se printre ele. De asemenea un capitol

substanţial îl reprezintă studiile de caz pe forturi similare, împreună cu o analiză critică a

intervenţiilor pe baza principiilor restaurării aşa cum sunt văzute din perspectiva Cartei de

la Veneţia, a lui Viollet le Duc şi Camillo Boito. O atenţie deosebită este dată structurilor

încadrate în teritoriul urban şi cum acestea au reuşit de-a lungul vremurilor să dialogheze

cu noul ţesut medieval şi apoi modern.

Concluziile extrase în urma acestui studiu au menirea să ofere o direcţie şi o

atitudine de intervenţie într-un sit ce cuprinde: castrul roman Drobeta, ruinele piciorului

podului lui Traian dar şi un monument istoric mai recent – Muzeul Regiunii Porţilor de

Fier. Un sit în care a trecut prin cel puţin două campanii arheologice, a supravieţuit în


5

contextul construirii în sec 19 a unui oraş modern în imediata sa vecinătate, un sit care

acum mai mult decât niciodată are nevoie să-şi definească un rol activ în contextul urban şi

să-şi recupereze relaţia ancestrală cu Dunărea.

Lucrările cercetate în vederea elaborării acestei dizertaţii sunt grupate în

următoarele categorii: lecturi istorice, lecturi arheologice, lecturi monografice şi lecturi de

conservare şi restaurare a patrimoniului.

Prima categorie, lecturile istorice, este esenţială pentru a înţelege evoluţia unui

program militar cum este cel al fortificaţiilor romane. In acest sens Michael Grant, History

of Rome s-a dovedit utilă în creionarea contextului politic şi militar al perioadei de sfârşit a

Imperiului Roman, sec III-VI. Fără aceasta, fără a înţelege nişte principii logice de

construcţie a acestor forturi, principii de organizare şi în final nişte factori ce au dus la

decăderea şi transformarea lor în ruine, analiza atitudinilor şi modalităţilor de reintegrare

nu poate avea loc. Tot în categoria aceasta intră şi lucrarea lui Dinu Antonescu, Columna

lui Traian. Arhitectura de pe friza sculptată ce deşi are un caracter descriptiv, explică clar

tipologia arhitecturii militare romane şi modul lor de funcţionare.

Lecturile arheologice s-au concretizat în teza de doctorat a lui Constantin Băjenaru,

Fortificaţii minore în spaţiul balcano-dunărean de la Diocletian la Iustinian şi articolul lui

Dorel Bondoc, Repertoriul fortificaţiilor de pe ripa nordică a limesului Dunării de Jos în

epoca romană târzie. Din acesta din urmă o mare parte din informaţie este preluată şi

restructurată într-un mod sintetic, eliminând detaliile prea tehnice ce nu făceau obiectul

studiului sau corectând pe alocuri supoziţiile şi informaţiile oferite de autor, din alte surse.

Lucrările monografice se axează în special pe istoria municipiului Drobeta, urmărit

mai în detaliu în perioada sa antică de Dumitru Tudor în Drobeta sau mai succint dar

câteodată oferind informaţii anecdotice interesante în C. Pajură, D.T. Giurescu, Istoricul

oraşului Turnu Severin (1833-1933) şi Costea Achim, L.Sandu, Municipiul Drobeta Turnu-

Severin-studiu monografic. Seria de articole din revista „Drobeta” conţine referiri la istoria

municipiului în perioada medievală târzie, la începuturile cercetărilor arheologice în

regiune şi la fondarea muzeului de istorie local. Printre cel mai mişcătoare şi de actualitate

articole este cuvântul rostit de M. Davidescu cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de la

fondarea muzeului, ce urmăreşte printre altele eforturile profesorului şi arheologului


6

Bărăncilă de a-şi continua cercetările pe ruinele Drobetei şi încercările sale de valorificare a

patrimoniului descoperit la început de sec XX.

Partea de lecturi referitoare la conservarea şi restaurarea patrimoniului se

concretizează la nivel teoretic în Francoise Choay, Alegoria patrimoniului, de unde sunt

puse în relaţie cu tema studiului opiniile lui Viollet le Duc, Morris şi Camillo Boito şi

Carta de la Veneţia unde cele câteva articole referitoare la ruine şi situri arheologice au

făcut obiectul mai multor interpretări contextuale moderne. Din punct de vedere practic,

concret, în această categorie se detaşează studiul lui Teodorescu Aurel, Reconstrucţia

capului de pod construit de Apollodor din Damasc de la Drobeta Turnu-Severin publicat

sub forma unui articol în revista Buletinul Monumentelor istorice din 1981.

Metodologia aplicată pentru elaborarea acestui studiu este cea hermeneutică. Se

pleacă de la studiul istoric, acumularea de informaţii despre subiect, coroborarea surselor,

înţelegerea contextului istoric şi obţinerea unei viziuni globale asupra situaţiei, procedând

apoi la analiza critică a studiilor de caz prin prisma principiilor moderne ale restaurării,

conservării şi valorificării patrimoniului istoric.

In ceea ce priveşte atitudinea faţă de situl ales pentru proiectul de diplomă aceasta

este una contextualistă în „spiritul locului” dar care prin propunere, doreşte să realizeze

tocmai această integrare în urban şi valorificare a ruinelor antice.


7

2. GENIUS LOCI

„Genius loci”, spiritul locului, concept introdus de Ch. N. Schulz, utilizat în

arhitectură în special prin prisma regionalismului critic se concretizează în descoperirea

calităţilor speciale ale unui anume loc în urma investigaţiilor de natură fenomenologică.

Astfel arhitectului i se pot revela diverse genii ale spaţiului delimitat, care pot fi de diverse

facturi – benefice edificării sau conflictuale, distructive. Acestea, prin justa lor interpretare

duc la o soluţie contextuală ce are ca scop transpunerea în edificabil a esenţei locului.

Alte două concepte se leagă de cel de genius loci conceptul de limită şi cel de

centru. Din punctul de vedere al romanilor acestea erau reiterate la toate nivelurile

existenţei lor, de la locuinţa individuală, la oraş şi chiar la intreg teritoriul imperiului

incluzând şi arhitectura militară. Marcarea graniţelor este un proces de edificare. Se

construiesc: valuri de pământ, ziduri de fortificaţie, castre şi alte tipuri de forturi, toate

pentru a separa civilizaţia, ordinea de barbari şi haos. Şi totuşi teritoriul cuprins între aceste

limite îşi redistribuie esenţa de-a lungul unor linii ordonatoare care sunt drumurile romane

ce leagă puncte de interes strategic.

Dar graniţa romană nu este o limită ideală. Pentru început ea nu este fixă, scopul

campaniilor militare este tocmai acela de a o împinge cât mai departe de centru. (ce

urmează să descopere romanitatea este că o graniţă depărtată mult de centru este greu sau

chiar imposibil de gestionat) – expansiune. De asemenea limita este din loc în loc străpunsă

de legături cu lumea exterioară imperiului – capuri de pod sau chiar poduri. Acestea

împreună cu avanposturile sevesc expansiunii. Limita romană este fragilă în ciuda

fortificării ei, greu de gestionat şi neglijată, ea este ruptă în nenumărate rânduri de triburile

barbare. Iar in final limita romană este ,în extremis falsă , deoarece cuprinde în interiorul ei

nu o singură civilizaţie ci o colecţie de civilizaţii mai mult sau mai puţin dezvoltate, mai


8

mult sau mai puţin tolerate de Roma a căror disunitate se reflectă în numeroasele conflicte

interne ale imperiului.

Din punctul de vedere al limitei epocile ce urmează Antichităţi au poziţii similare

dar la scări mai reduse. Zonele de graniţă dintre imperii (austriac şi otoman) au în sec 19,

atât de câştigat cât şi de pierdut. Câştigă cultural, spre exemplu zona Banatului capătă atât

din rigoarea austriacă cât şi din tradiţiile orientale, dar pierd din cauza deselor conflicte din

regiune.

Dacă ar fi să aplicăm limita la spaţiul urban mai restrâns al parcului Muzeului

Regiunii Porţilor de Fier, obsevăm ca aceasta este neclară. Acel perimetru arheologic este

imprecis fapt ce duce după sine la violarea lui de către vecini (fie că sunt locuinţe a căror

curţi din spate dau în situl arheologic , fie că sunt reţele de transporturi ce diminuează

accesibilitatea la vestigii, fie că sunt străzi ce se infundă din nou îngrădind accesibilitatea)

In acest sanctuar, care se restrânge prin cedarea terenului sau ocuparea lui abuzivă,

geniul locului rezidă. Este descoperit şi păstrat în timp, terenul având încă topografia

perioadei romane. In acest sit sunt două aspecte ale geniului. Primul este cel al entităţii

castrului iar al doilea este memoria podului, o legătură dintre civilizaţie – imperiu şi

teritoriile încă de cucerit. Cele două sunt într-o mică măsură influenţate de existent – de

clădirea muzeului, ce nu stabileşte nici o legătură cu ele – le ignoră

Propunerea pleacă de la conceptul de drum, un drum imperial ce lega capul podului de la

Dunăre de capitala provinciei Dacia – Ulpia Traiana, de călătorie în timp şi spaţiu ce spune

o poveste şi care uneşte muzeul cu ruinele podului. Călătoria porneşte în prezent şi se

sfârşeşte în antichitate urmând amprenta drumului. Astfel unul dintre cele două aspecte ale

geniului locului este valorificat.


9

3. EVOLUŢIA ISTORICĂ

Politicile Imperiului Roman cu privire la limite.

Imperiul Roman în cei 1000 de ani de existenţă îşi atinge cea mai mare ocupare

teritorială în timpul împăratului Traian(98-117). Multe lucrări ce urmăresc cauzele

declinului imperiului se opresc asupra intinderii sale extraordinare neegalate decât prin

cuceririle lui Alexandru Macedon, la acea vreme, asupra problemelor interne din provincii

dar şi asupra ameninţărilor externe şi asupra imposibilităţii asigurării unei securităţi

eficiente a graniţelor1

Din punct de vedere spaţial romanii puneau un accent deosebit pe centru şi pe

limite. In lucrarea sa, Vitruvius2 vorbeşte despre ritualul construcţiei unui oraş antic, care

este, la o scară mai mică, nimic altceva decât replica întregului imperiu, iar la o scară mai

mare reprezentarea unui mod de a gândi şi a trăi specific roman. Nu puţine sunt menţiunile

cronicarilor despre clanurile ”barbare” ce populează teritoriile necucerite de romani. Pentru

ei lumea se împărţea în civilizaţie, ordine – tot ce cuprindea graniţele imperiului – şi haos,

pericol, triburi barbare – tot ce era dincolo de graniţe

Pentru împăraţii romani de până la Traian graniţele erau făcute pentru a fi împinse

mai departe iar noi teritorii cucerire pentru a spori patrimoniul, averea Romei3. Pentru o

politică militară ofensivă importante erau drumurile, taberele militare(castrele temporare

1 la nord şi est linia graniţei imperiului roman se dovedea a avea o intindere prea mare încă din

perioada lui Hadrian. Drept care se încearcă în domniile ulterioare o sporire a efectivelor militare pentru a asigura apărarea limitelor. Severus este primul care reorganizează armata romană în acest sens, urmat de Diocletian, Aurelian şi Constantin cel Mare în secolele următoare, conf. Michael Grant, History of Rome

2 Vitruvius, Despre Arhitectură, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964, cap. VII, IX, X

3 ultima mare campanie de cucerire din care Roma a vazut un avantaj material concret şi substanţial a fost cea înteprinsă de Traian în Dacia. Următoarele dominii nu văd decât campanii militare de recucerire a unor teritorii pierdute în faţa unor state vecine, acestea având o pradă de război nu foarte substanţială conf. Michael Grant, History of Rome,p. 302


10

sau permanente) şi aprovizionarea armatei (financiar şi material) şi mai puţin securizarea

graniţelor, care oricum erau schimbătoare.

Graniţele au început să fie fortificate serios şi permanent odată cu colonizarea

metodică a noilor teritorii cucerite, dar, în continuare graniţele erau făcute pentru a fi

depăşite, mai ales în zonele unde linia imperiului se stabilizase nu foarte convenabil4 Din

motive strategice aceste graniţe erau de cele mai multe ori stabilite pe elemente geografice

naturale râuri şi în special munţi (ultimele erau preferate celor dintâi). De o parte civilizaţia

de altă parte barbarii şi teritoriile încă necucerite

Politica ofensivă se schimbă drastic în politică defensivă şi de recucerire a

teritorilor pierdute ca urmare a războaielor civile, sec III 5 .Urmarea imediată se regăseşte

în reformele lui Galenius şi mai apoi Diocletian care vizau împărţirea teritorială şi

reorganizarea armatei şi în campaniile succesive de fortificare sau de întreţinere a

fortificaţiilor existente acolo unde este cazul. Aurelian urmându-l recucereşte teritorii in est

dar sacrifică Dacia recunoscând oficial imposibilitatea de a menţine o limită atât de lungă

cum era, construieşte fortificaţia Romei evidenţiind multiplele pericole ce pândeau capitala.

Astfel se disting marile limite fortificate(limes) pe care împăraţii romani ai

perioadei târzii (sec IV-VI) încearcă să le păstreze în faţa puterii tot mai crescute a

triburilor barbare şi de acum, unor state în toată puterea cuvântului.

Marile limite fortificate

Marile limite fortificate ale imperiului roman erau: la nord limesul Rhinului (Limes

Germanicus) şi al Dunării(Limes Danubius) ; la est linia Tibrului şi Eufratului (Limes

Tripolitanus); la sud linia deşertului Sahara care nu pune nici o problemă majoră din punct

de vedere militar (Limes Arabicus) la vest Oceanul Atlantic iar la nord-vest Canalul

4 cazul Marcomannia (Bohemia) şi al provinciei Sarmatia care dacă ar fi fost anexate în timpul lui Marcus Aurelius ar fi scutit imperiul de o frontieră costisitoare pe Dunăre stabilind linia graniţe pe Rhin şi Munţii Carpaţi, lucru ce probabil ar fi asigurat definitiv poziţia Daciei în imperiu conf. Michael Grant, History of Rome, p. 355

5 perioada cuprinsă între 218-268 este caracterizată de o serie de împăraţi romani autoproclamaţi în general proveniţi din rândurile armatei, având suport regional ce fiecare se luptă între ei pentru a obţine controlul imperiului. Cei mai influenţi sunt cei din provinciile danubiene unde armata avea mai multe efective. Aceste conflicte interne politice sunt suprapuse peste probleme economice, epidemii şi intrigi ce fac ca atenţia sa fie îndreptată spre interior şi nu spre exterior. Multe din puterile statelor vecine imperiului cresc tocmai din cauza lipsei unei securităţi sporite în regiunile de graniţă. Impăraţii perioadei (200-271) sunt forţaţi să renunţe la campaniile duse împotriva barbarilor doar pentru a face faţă disensiunilor interne ale imperiului. conf. Michael Grant, History of Rome, p. 363


11

Mânecii şi mai apoi zidul lui Hadrian şi lui Antoniu în nordul Britaniei. Dintre acestea cele

mai problematice pentru ultima perioadă a imperiului au fost limesul Rhinului şi al Dunării

şi linia estică. Frontiera de nord fiind cea mai lungă şi grea de susţinut graniţă a imperiului.

Pentru aceasta sunt întreprinse lucrări inginereşti de construire de valuri de apărare, de

drumuri şi de castre şi alte tipuri de fortificaţii care să supravegheze graniţa pe toată

lungimea ei.

In perioada de formare a limesurilor situaţia6 face ca, multe castre şi forturi odată

graniţa asigurată şi campania militară încheiată să-şi piardă utilitatea dacă nu sunt vizate şi

drept centre importante ale colonizării în regiune. Războaiele duse pe mai multe fronturi

unele la distanţe mari între ele presupun existenţa unei infrastructuri dar şi a unor opriri pe

parcurs7. In cazul unor atacuri simultane ale graniţei din direcţii diferite această organizare

armată nu este cea mai fericită alegere.

Primele încercări au fost de profesionalizare şi de mărirea efectivelor armate pentru

a putea face faţă unui imperiu tot mai crescut. Lucru care s-a răsfrânt în costuri deduse din

taxele impuse de imperiu dar şi mai grav într-o creştere a influenţei armatei în politică

culminând în războaie civile ce au destabilizat statul. Apoi au urmat reformele lui

Diocletian8, poate cea mai judicioasă repartizare a trupelor în ceea ce priveşte limesurile .

Armata organizată astfel este mai eficientă iar imperiul, chiar dacă numai militar este salvat

de la dezmembrare.

6 forţele militare de cucerire şi ocupare a teritoriului după ce înfrângeau armatele triburilor barbare

stabileau graniţa pe o limită de naturală convenabil aleasă, Rhinul şi Dunărea de exemplu, urmând apoi să o fortifice pentru a o folosi ca bază militară în campaniile ulterioare de cucerire. Acest lucru explică de ce un limes nu cuprinde doar graniţa şi fortificaţiile ei ci şi drumurile şi castrele anexe ce flanchează drumurile şi valurile de pământ construite în regiune. Problema armatei, observată mai târziu odată cu mărirea imperiului, este că trupele sunt angajate în campanii de cucerire iar colonizarea teritoriilor cucerite se face pe cale administrativă şi nu militară. conf. Michael Grant, History of Rome

7 Acestea se făceau în castrele amplasate pe drumuri sau unde acestea lipseau în castre temporare improvizate ad-hoc.

8 pentru început Diocletian admite necesitatea unei management al imperiului pe regiuni care să asigure o eficientă apărare a graniţelor, de aceea introduce sistemul tetrahiei şi împarte puterea executivă în patru. Marile provincii a căror influenţă şi putere crescută locală destabilizaseră imperiul sunt sparte în provincii de o întindere mai mică, mai uşor de controlat. Acestea se compuneau în dioceze care răspundeau direct praetorului ataşat fiecăruia dintre cei patru împăraţi. Ataşat acestui sistem de organizare statal este cel al armatei în trupe comitatenses – mobile din care făcea parte şi o extinsă cavalerie ce aparţineau fiecărui împărat în parte şi erau cantonate în oraşe fortificate din interiorul teritoriului, şi în limitanei sau riparienses, ce reprezentau trupele de frontieră, garnizoanele stabilite în forturile ce asigurau limesurile. Comitatenses urmau să fie trimise ca trupe suplimentare în cazul unui atac major asupra graniţelor. conf. Michael Grant, History of Rome, p. 398


12

O scurtă trecere în revistă a fortificaţiilor limesului Rhinului (Limes Germanicus) şi

a Dunării (Limes Danubius) se prezintă astfel. Fortificaţiile mai importante până la baza de

la Singindunum(Belgrad): Colonia Claudia(Köln), Agrippinensium, Tolbiacum (Zülpich),

Bonna (Bonn), Augusta Treverorum (Trier), Mogontiacum (Mainz)9, Aquae Mattiacorum

(Wiesebaden), Niga (Heddernheim), Borbetomagus (Worms), Lopodunum (Ladenburg),

Noviomagus (Speyer), Argentorate (Strasburg), Aquae (Baden-Baden), Riegel,

Argentovaria (Biesheim), Basilia (Basel), Colonia Augusta Raurica (Augst), Vindonissa

(Windisch), Dangstetten, Iuliomagus (Schleitheim), Brigantium (Bregenz), Cambodunum

(Kempten), Augusta Vindelicum(Augsburg), Phoebiana (Faimingen), Vic Portus

(Pforzheim), Bad Cannnstadt, Aquileia (Heidenheim), Venaxomodurum (Neuburg),

Castra Regina (Regensburg)10, Vindobona (Viena), Aquincum (Budapesta),

Singindunum (Belgrad)

Un alt limes dar mai puţin extins ce s-a văzut confruntat cu probleme11 foarte

diferite decât cele europene este Limes Tripolitanus, principalele fortificaţii situate în jurul

oazelor: Bu Njem, Ghadamus, Gherit el-Garbia.

In provincia Dacia pentru perioada în care aceasta s-a găsit sub ocupare romană, s-

au mai concretizat încă două limesuri locale de mai mică întindere: Limes Alutanus şi

Limes Transalutanus ce aveau ca funcţie protecţia frontierei de est a Daciei. Intre sec I şi

sec III acestea scurcircuitau frontiera nordică unindu-se direct cu limesul superior al

Dunării. Unele castre şi fortificaţii de pe aceste limite există încă şi au fost cercetate

arheologic. Valul de pământ ce fortifica Limes Transalutanus a fost în sec 19-20 utilizat ca

terasament al căii ferate Curtea de Argeş – Piteşti – Roşiorii de Vede – Turnu Măgurele

Limesul sud dunărean

După cum s-a văzut în rândurile precedente întreaga linie a Dunării a făcut obiectul

fortificaţiilor romane, legându-se astfel într-o continuitate limesul rhenan cu cel dunărean.

9 Fort detaliat în subcapitolul studii de caz 10 idem 11 Pentru început bazele militare romane din regiunea deşertică Africii se concentrează în jurul

surselor de apă. Sunt deci fortificate nu înălţimi ci oaze. De asemenea aceste forturi prezintă particularităţi constructive datorită climei şi materialelor disponibile în regiune. Iar al treilea aspect este conservarea sitului după părăsire datorită deşertului ce acoperă ruinele.


13

Limesul dunărean se împarte în funcţie de cursul Dunării în superior şi inferior sau

nordic şi sudic.Diferenţele constructive între cele două părţi fiind minore. Cu toate acestea

observăm o mai mare expunere din punct de vedere al cercetării arheologice a limesului

nord dunărean decât al celui sudic. Câteva din studiile de caz vizează tocmai asemenea

fortificaţii din arealul germanic şi central european.

Sistemul de fortificaţii sud dunărene din perioada romană târzie(după retragerea

Aureliană, sec III-VI) urmăreşte principile generale de organizare:

a) Sunt vizate pentru amplasarea de fortificaţii (castre, castellum, quadriburgium) gurile

de vărsare ale diferitelor ape curgătoare în Dunăre precum Cerna, Topolniţa, Olt, Argeş,

Ialomiţa,etc.

b) Există fortificaţii de o parte şi de alta a fluviului pentru un control eficient al graniţei.

Acestea sunt numite în funcţie de importanţa lor. Intr-o pereche de acest gen ex:

DROBETA-TRANSDROBETA, fortificaţia subordonată este TRANSDROBETA sau

REGINA-CONTRAREGINA, subordonată este CONTRAREGINA.

c) Nu există o regulă ca pe un mal (nordic sau sudic) să se găsească fortificaţia

principală, subordonatoare a perechii. Cu toate acestea într-un număr mare de exemple

prezentate mai jos fortificaţia principală se găseşte cu este şi firesc, pe malul drept al

Dunării.

d) In cazul fortificaţiilor amplasate pe insule ale Dunării ex: Ostrovul Mare, Ada-Kaleh,

etc, acestea au avantposturi pe unul sau chiar pe ambele maluri. In unele cazuri fortificaţia

insulară este cea principală în altele nu, ea fiind un avantpost al unei fortificaţii de pe malul

sudic

e) Tipologic şi dimensional fortificaţiile variază însă toate au ca date comune

arhitectura militară romană care evoluează lent şi nu se adaptează terenului, materialele şi

tehnicile constructive şi perioada de construcţie

f) Intr-o fortificaţie se perindau de-a lungul timpului mai multe legiuni sau subdiviziuni

ale acestora (în funcţie de dimensiunile ei şi de importanţa sa), circulaţia monetară

împreună cu inscripţiile lăsate de aceste trupe servesc la datarea perioadelor istorice de

evoluţie a sitului.

g) Unele dintre cele mai dezvoltate şi importante fortificaţii erau înconjurate şi de

aşezări civile. In unele cazuri apar şi instalaţii portuare sau exploatări miniere în


14

vecinătatea lor, funcţiei de apărare a acestora adăugându-se cele de comerţ, producţie şi

locuire.

h) Frecvenţa mică a fortificaţiilor în porţiunea cuprinsă între vărsarea Oltului în Dunăre

şi Nistru ţine strategic de prezenţa valurilor de pământ ex: Valul lui Traian. In această zonă

limesul dunărean întâlneşte limesul transalutan fiind de asemenea apărat de valul lui

Constantin

i) Trecerile peste Dunăre sunt dictate fie de locuri de importanţă strategică (locuri pe

unde în timpul campaniilor militare la nordul Dunării trupele romane tranversau –cazul

Drobetei) fie de intersecţii ale unor drumuri comerciale importante în regiune (după

cucerirea Daciei de romani, podul lui Constantin este construit pe un asemenea loc). In

unele cazuri punctele de trecere nu se materializau în poduri ci mai degrabă în instalaţii

portuare iar trecerea se făcea lesnicios pe poduri de vase. Podurile peste Dunăre construite

de romani sunt printre cele mai mari poduri ridicate de imperiu. Podul lui Traian de la

Drobeta fiind surclasat doar de cel al lui Constantin de la Sucidava.

j) Reţeaua de drumuri în regiune alături de valurile de pământ vin să completeze

structura limesului. Drumul principal este cel ce mergea de-a lungul Dunării legând toate

fortificaţiile şi ajungând până la aşezările port de la Marea Neagră. Drumurile de

importanţă mai minoră sunt cele construite în perioada ocupaţiei Daciei de romani ce înşiră

de-a lungul lor castre şi aşezări.

k) Valurile de pământ deşi considerate printre cele mai primitive forme defensive

reprezintă prima linie în faţa atacului inamic. De-a lungul lor sunt dispuse castre şi

fortificaţii formând parte din limes.

l) Unele dintre aceste fortificaţii erau şi baze ale flotei fluviale romane şi ea parte din

efectivele militare din regiune. Printre ele amintim: MARGUM, VIMINACIUM, EGETA,

RATIARIA, APPIARIA, ALTINUM, DUROSTORUM, FLAVIANA, PLATEZPEGIAE 12

In anexa 1 sunt prezentate pe scurt fortificaţiile ce formează limesul dunărean aşa cum se

prezintă în perioada sfârşitul sec III- începutul sec V delimitate ca areal geografic de

vărsarea Nerei în Dunăre la vest, şi de vărsarea Nistrului în Marea Neagra la est.

12 conf. Notitia Dignitatum


15

Sintetizarea informaţiei cu privire la fortificaţiile componente ale limesului

urmăreşte îndeaproape articolul lui Dorel Bondoc, Repertoriul fortificaţiilor de pe ripa

nordică a limesului Dunării de Jos în epoca romană târzie, Romanian Journal of

Archaeology, 2000. Acest articol nu este nici pe de parte exhaustiv, rămânând multe

necunoscute şi supoziţii în ceea ce priveşte unele forturi. Unele completări au fost aduse

pentru o mai bună localizare geografică a fortificaţiilor, pentru că, dacă pe autorul

articolului îl preocupă mai mult evoluţia istorică militară a aşezărilor şi arheologică,

lucrarea de faţa urmăreşte să surprindă imaginea de ansamblu, regională şi situaţia prezentă

a acestor forturi. (A se consulta Anexa 1şi 2 pentru o listă dealiată a lor precum şi pentru o localizare

geografică a acestora)

Tipologie

Se poate vorbi de o tipologie a fortificaţiilor romane doar în contextul arhitecturii

militare romane în general şi al exemplelor de forturi descoperite şi cercetate pe teren.

Izvoarele literare oferă informaţii contradictorii în ceea ce priveşte denumirile iar schiţele

de sec 18 ale lui Marsigli nu pot fi luate în considerare decât ca repere nu ca ridicări

topografice. Din fortificaţiile descoperite şi cercetate se desprind următoarele tipuri de

forturi:

Fortificaţii de tip castru, au dimensiuni mari formă patrulateră şi aparţin de regulă

sec I-III. Turnurile de colţ prezente sau nu au forme dintre cele mai diverse şi sunt ieşite în

afara zidului incintei. Au patru porţi dintre care poarta principală este orientată întotdeauna

spre inamic. Ele trec prin numeroase refaceri în special în sec IV (TIBISCUM, POJEJENA,

PRAETORIUM, DROBETA, DESA). Una dintre modificările cele mai frecvente este

închiderea porţilor secundare lăsând-o doar pe cea principală drept acces. De asemenea

există şi construcţii noi de sec IV care merg pe această tipologie (PUŢINEI, TISMANA-

BATOŢI, IZVORUL FRUMOS, IZVOARELE, BISTREŢ, PIETROASELE, PIUA

PETRII)

Fortificaţii de tip quadriburgium au formă aproximativ pătrată, cu dimensiuni mici

şi turnuri pătrate sau rotunte ieşite în exteriorul zidurilor. Acestea faţă de castre aveau o

singură poartă orientată spre sud (PANEEVO, SAPAJA, GORNEA, DIERNA,

DUCEPRATUM, HINOVA)


16

Fortificaţii de formă triunghiulară cu turnuri de colţ rotunde ieşite în afara zidurilor

(CONSTANTIA-CONTRA MARGUM, TRANSDIANA)

Fortificaţii de formă poligonală, neregulată în general de mari dimensiuni,

prevăzute cu turnuri de colţ şi mediane ce ies în afară (SUCIDAVA)

Fortificaţii cu rol de observare şi semnalizare-turris, dimensiuni reduse, forme

rectangulare în plan (SVINIŢA, TURNU MĂGURELE, BĂRBOŞI)

Un caz special îl constituie fortificaţiile care pe lângă simpla funcţie militară

defensivă mai aveau şi rol de supraveghere al unor exploatări miniere sau mai aveau

anexate docuri, locuri de acostare a flotei fluviale şi poduri. (DROBETA, SUCIDAVA,

DIERNA, MOLDOVA VECHE.) Pentru că orice fort care avea un doc şi o amplasare

favorabilă la Dunăre era considerat un „cap de pod”[de vase, posibil]. Şi totuşi există două

cazuri concrecte de forturi care au avut în sarcină paza unor capete de poduri permanente

peste Dunăre: Drobeta, începând cu 102 şi Sucidava din 336.

Importanţa limesului în regiune în epocile următoare stăpânirii romane

Din perspectiva romană, a secolelor I-V în special limesul juca rolul de graniţă

protectoare a imperiului împotriva invaziilor barbare. De asemenea limesul întreţinea şi

reţeaua de drumuri comerciale ce asigurau legătura pe Dunăre cu Marea Neagră a spaţiului

Europei occidentale, susţinând economic un imperiu. Odată cu decăderea lui prin cucerirea

de către huni (378) romanii pierd definitiv şi teritoriile adiacente.

Din perspectiva secolelor următoare şi a Evului Mediu linia Dunării devine din nou

graniţă (a imperiului Otoman de această dată) iar ruinele fortificaţiilor în unele cazuri sunt

refăcute, după alte cerinţe strategice dar tot într-acelaşi scop. Ca şi în occident idea folosirii

structurilor de apărare antice ruinate drept cariere de piatră pentru noile proiecte edilitare

chiar şi de mică anvergură se încetăţeneşte treptat, ducând la distrugerea parţială a unora

dintre fortificaţii. Ceea ce probabil le-a salvat pe multe din aceste forturi de la o soartă

comparabilă cu cea a antichităţilor vestice, este contextul politic tulbure al regiunilor de

graniţă supuse deselor incursiuni ale trupelor otomane la nord de Dunăre şi lipsa interesului

pentru a construi masiv din partea populaţiei locale preocupată mai degrabă asigurarea

existenţei.


17

Din punctul de vedere al sec 18-19 aceste ruine excită curiozitatea celor ce le

întâlnesc asemenea altor situri din Britania, Franţa sau Italia. Contele Marsigli este primul

care produce şi schiţe planuri ale forturilor romane din regiunea Porţilor de Fier. De

remarcat că, în perioada de început anilor 1700, în care Marsigli vizitează aceste locuri

multe dintre ele nu sunt decât păşuni sau ocazional terenuri arabile iar contextul politic le

plasează în calea războaielor ruso-turco-austriece. Unele, cum este cazul fortificaţiei din

insula Sapaja, nici nu apucă să fie cercetate arheologic, devenind victimă a tratatului de

pace de la Belgrad 1736 şi sfărşind prin a fi aruncată în aer.13 Multe din regiunea Porţilor

de Fier suferă distrugeri semnificative în timpul războaielor, dovadă fiind schiţele lui

Marsigli.

De asemenea ele produc impresii puternice asupra unor personalităţi ca generalul

Kisseleff ce, în urma vizitei castrului de la Drobeta decide amplasarea noului oraş la o

oarecare distanţă de el din respect.

Aşa se explică în prezent suita de ruine ale unor forturi, cetăţi şi turnuri, fortificaţii

ce datează din perioada romană până în sec 17-18 (cele mai recente aparţinând

austriecilor), unele mai bine sau mai prost conservate de la caz la caz. Ele formează un

patrimoniu construit de mare valoare până în prezent neexploatat şi ameninţat cu

distrugerea de factorii de mediu ca şi de ignoranţa locuitorilor şi a autorităţilor.

In prezent în zona Banatului în care concentraţia de asemenea obiective este foarte

mare se pune problema integrării lor în cadrul aşezărilor (unele cazuri) sau punerilor lor în

valoare prin introducerea în circuitul turistic.

Studiu de caz oraşul Drobeta Turnu-Severin

Descoperirile arheologice în regiune au dovedit locuirea în perimetrul oraşului

actual încă din Paleolitic, dar trecând peste Epocile Bronzului şi Fierului poate cea mai

interesantă perioadă a Drobetei o reprezintă sec I-XVI. Ea joacă un rol cheie în regiune în

timpul războaielor daco-romane, fiind tabără şi loc de trecere a trupelor graţie construcţiei

podului lui Apolodor. De asemenea făcând parte din limesul dunărean , castrul Drobeta

13 Dorel Bondoc, Repertoriul fortificaţiilor de pe ripa nordică a limesului Dunării de Jos în epoca

romană târzie


18

dezvoltă în perioada ocupaţiei şi ulterior şi după retragerea Aureliană un vast municipiu

considerat fiind al treilea ca mărime din Dacia după Ulpia Traiana şi Apulum.

Dacă stăpânirea romană nu rezistă atacurilor barbare atunci locuirea da, aşa se

explică apariţia unui turn fortificat şi a unei aşezări meşteşugăreşti în evul mediu timpuriu

sec X-XVI, ce devine spre sfârşitul perioadei sediul unei puteri regionale. Distrugerea

cetăţii Turnu are loc în 1524. Urmând acesteia este o perioadă de decădere şi un gol în

istoria urbană a acestor meleaguri.

În articolele Moşia şi satul Severinului în documente şi Severinul medieval

publicate în revista Drobeta este schiţată o încercare de reconstituire a evenimentelor

curprise între sec XVI şi fondarea oraşului modern din 1833. Sunt urmărite o serie de

documente funciare, transferuri de terenuri între boierii influenţii ai zonei, culminând cu

dorinţa de intemeiere a unei noi aşezări care să aibă alte perspective de dezvoltare decât

Cerneţiul – cea mai apropiată aşezare rurală situată la 10-15km de actualul Turnu Severin.

În 1833 se semnează actul de întemeiere a oraşului modern Turnu Severin de către

Generalul Kisselef pe baza versiunii a doua a unui plan a inginerului Villacrosse14.

Sfârşitul sec 19 şi începutul sec 20 se remarcă printr-o dezvoltare urbană accelerată

de mutarea instituţiilor locale de judeţ în noul oraş. Problemele unei asemenea perioade în

ceea ce priveşte vestigiile medievale şi antice sunt rezolvate elegant prin organizarea unui

parc pe faleza Dunării pentru Cetatea medievală Turnu şi prin rezervarea unei suprafeţe de

teren considerabile pentru ruinele romane.

In ceea ce priveşte politicile de protecţie a monumentelor istorice locale remarcăm

încă din anul 1836 iniţiativa banului Mihalache Ghica de a strânge într-un singur loc toate

artefactele arheologice ce vor fi găsite pe teritoriul oraşului. Urmează până în primul război

mondial: primele cercetări arheologice conduse de A.T. Laurian, se alcătuieşte un plan cu

zone protejate ale oraşului (ce nu este respectat), ia fiinţă Societatea de Istorie şi

Arheologie ce avea ca scop „a face ceva în folosul comun, fiindcă muzeul ce avem să

fiinţăm este declarat de la început a fi averea comunei Severin” 15dar şi evacuarea instituţiei

muzeului din localul său provizoriu (o cameră în clădirea primăriei). Lipsit de suportul

14 prima versiune viza ca amplasament central pentru oraş exact ruinele castrului Drobeta conform

C. Pajură, D.T. Giurescu, Istoricul oraşului Turnu Severin (1833-1933), 1933 15 conf. Cuvânt rostit de M. Davidescu, directorul Muzeului Regiunii Porţilor de Fier cu ocazia

sărbătoririi a 100 de ani de la înfiinţarea muzeului, Drobeta, 1979


19

autorităţilor locale muzeul îşi găseşte cu greu un nou sediu datorită dedicaţiei profesorului

Al. Bărăncilă. Acesta este cel care vede muzeul în noul său local construit, îi organizează şi

extinde semnificativ colecţia datorită noilor descoperiri arheologice (capela şi termele

romane). Contribuţia lui este cu atât mai semnificativă cu cât, prin funcţia sa de profesor,

educă generaţii de arheologi în cadrul liceului Traian.

Bărăncilă însuşi, descrie muzeul pe care îl conduce astfel: „Este un muzeu cu un

caracter regional şi general, ţinând să înfăţişeze natura şi omul în evoluţia lor în limita

Regiunii Porţilor de Fier”16 fapt ce denotă importanţa lui nu numai arheologică cât şi

culturală în regiune.

Al doilea război mondial restrânge activitatea muzeului şi lasă urme asupra siturilor

arheologice. De abia în 1960 se reiau cercetările arheologice şi spaţiile de expunere sunt

reorganizate. De atunci regiunea mai trece printr-o altă încercare, ce articolul nu o poate

anticipa: lucrările la hidrocentrala Porţile de Fier I, ce determină în anii 1980-1984 o

intensă cercetare arheologică a siturilor ameninţate cu inundarea, dar şi schimbarea

topografiei prin ridicarea nivelului Dunării cu 4-5m.

In tot acest răstimp, ca şi în prezent de altfel, autorităţile nu au fost promotorii

conservării ruinelor şi cercetării arheologice, cei care au luptat pentru protecţia lor au fost

oamenii de cultură locali, dedicaţi cauzei lor. In unele situaţii proiectelor lor li s-au

împortivit planurile autorităţilor17, în alte cazuri, făcând apel la alţi oameni de cultură

influenţi din capitală distrugerile şi nepăsarea au încetat temporar.

Următorul capitol încearcă să ilustreze atitudini şi politici ce ar putea servi

dezvoltării ulterioare a siturilor similare Drobetei.

16 Al. Bărăncilă într-un chestionar completat în 1933, conf. Cuvânt rostit de M. Davidescu,

directorul Muzeului Regiunii Porţilor de Fier cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de la înfiinţarea muzeului, Drobeta, 1979

17 Un exemplu este cel al liniei de cale ferată care deşi separă în mod brutal oraşul de Dunăre şi a fost petiţionată a fi mutată în rânduri repetate, rămâne pe amplasamentul actual şi astăzi. Sau decizia de a ara situl termelor romane proaspăt descoperite, imediat după ce Bărăncilă cere fonduri la autorităţile locale pentru cercetare arheologică. Distrugerea este evitătă doar printr-un manifest public iniţiat de profesor, şi numai temporar pentru că în prezent situl este majoritar compromis din cauza nepăsării şi a construcţiilor parazitare.


20

4. ATITUDINI ŞI POLITICI DE INTEGRARE A RUINELOR ŞI

FORTIFICAŢIILOR ROMANE

Dacă ar fi să rezumăm principalele atitudini faţă de vestigiile antichităţii dintr-o

perspectivă cronologică, probabil că ar fi de început cu ignorarea şi rescrierea peste.

Oamenii evului mediu, aşa cum o evidenţiază şi Francois Choay „mobile sau imobile,

creaţiile Antichităţii, nu joacă deci rol de monumente istorice. Păstrarea lor este, de fapt, o

refolosire.”18, nu aveau conceptul de timp şi valoare memorială bine conturate. Pentru ei

Antichitatea în cel mai bun caz era o necunoscută (dar mărturia ei materială nu, fiind

catalogată ca rezervă de material de construcţie), în cel mai rău era simbolul cultelor

păgâne (într-o epocă de profundă religiozitate).

Oraşul cu cele mai multe vestigii romane, Roma, însăşi, de abia prin Renaştere

dezvoltă modalităţi primitive de protecţie împotriva spolierii. Cazul forturilor romane este

cu atât mai interesant cu cât arhitectura militară, similar arhitecturii industriale, nu a avut

niciodată privilegiul de a fi considerată arhitectură majoră, importantă şi demnă de interes

din partea istoricilor. Majoritatea acestor fortificaţii trec prin evul mediu fie ignorate, cele

din teritoriu, minore, situate în zone ce nu prezintă interes pentru întemeierea unei aşezări,

fie rescrise, readaptate, dacă se întâmplă să se găsească în poziţii strategice militare şi

economice(exemplul Belgradului şi al Budapestei şi a multor altora în care fortificaţia

medievală se suprapune cu cea antică şi cu cea de sec 19 şi mai apoi cu oraşul modern.)

Cele din urmă situri sunt o lecţie de stratificare, intergrare, reutilizare a spaţiului,

materialelor şi arhitecturii în ultimă instanţă. Toate îşi pierd funcţionalitatea în sec 19-20

odată cu schimbările majore produse în tactica războiului.

18 Francoise Choay, Alegoria patrimoniului, p. 27


21

Interesul pentru lecturile textelor antice, pentru arta antică, fac locul „vremii

anticarilor” care mai apoi prin faze succesive, de rafinare, ajunge să-şi cristalizeze în sec 19

câteva atitudini radicale – Viollet le Duc, Ruskin şi Morris.

Aici putem vorbi despre „ a restaura un edificiu, înseamnă a-l readuce într-o stare

completă care poate să nici nu fi existat la vreun moment dat”19 exemplificat, nu fără

criticism ulterior pe reconstrucţia palatului din Knossos în sec 19. Din fericire Viollet le

Duc era mai pasionat de restaurările pe monumente medievale decât pe cele antice, iar

pricipiile sale nu s-au aplicat ruinelor.

De abia sec 20 aduce în prim plan problemele unor asemenea situri datorită ritmului

alarmant cu care acestea erau (şi în unele locuri încă sunt) distruse. (templul de la Abu-

Simbel de pe malul Nilului care a fost mutat 200m în amonte datorită lucrărilor la barajul

de la Assuan). Carta de la Veneţia, 1964 este o sinteză a atitudinii lui C. Boito cu privire la

„restaurarea arheologică”20. Din păcate prevederile ei sunt doar recomandări, ele fiind

aplicare prin intermediul legislaţiei locale. Astfel se întâmplă că, spre exemplu germanii,

italienii şi românii au restricţii şi permisivităţi diferite în ceea ce priveşte siturile

arheologice. (dacă la italieni şi germani se pot construi structuri peste ruine care să

protejeze dar în acelaşi timp să pună în valoare şi să restructureze urban un ţesut, la noi în

ţară legislaţia nu o permite. Singurul caz fiind Edificiul cu mozaic de la Constanţa)

Punerea în valoare şi introducerea în circuitul muzeistic este prima şi cea mai des

întâlnită politică a acelor vremuri. Se generează astfel o serie de muzee arheologice, muzee

de istorie antică unde, scoase din context, sunt prezentate artefactele descoperite

arheologic. Siturile propriuzise sunt amenajate şi introduse în circuitul turistic. Pentru unele

cazuri aceasta este cea mai bună soluţie pentru altele nu istoria şi materialul original

contează cât atmosfera, conceptul(să luăm spre exemplu programul de amfiteatru ce poate

fi uşor adaptat cerinţelor actuale) şi găsirea unei utilizări contemporane a spaţiului,

folosinţă compatibilă dar care să ofere şi valorificarea din punct de vedere expoziţional. In

cazul forturilor care şi-au pierdut rolul principal defensiv, doar funcţiunea de belvedere,

acolo unde este cazul poate fi explorată.

19 Viollet-le-Duc, Dictionnaire, conf. Francoise Choay, Alegoria patrimoniului, p.114 20 „pentru monumentele din Antichitate, o restaurare arheologică care să aibă în vedere înainte de

toate exactitatea ştiinţifică şi, în caz de reconstituire, consideră numai masa şi volumul, lăsând cumva în alb tratarea suprafeţelor şi a ornamentaţiei lor” conf. Francoise Choay, Alegoria patrimoniului, p. 121


22

In această ultimă atitudine contemporană dar şi aparţinând trecutului de recuperare

şi integrare se regăsesc principii ale dezvoltării durabile: reciclarea întregii structuri,

reutilizarea terenului în cadrul aşezărilor, apropropierea unei părţi din istorie şi păstrarea ei

pentru generaţiile următoare ca o resursă de această dată culturală a sitului.

Studii de caz

Acest subcapitol urmăreşte să exemplifice posibilităţi de valorificare şi integrare a

ruinelor anice romane în ţesutul urban sau într-o amenajare peisageră teritorială.

Exemplele au fost alese pe cât posibil din repertoriul siturilor forturilor antice romane aşa

cum s-au păstrat ele pe fostele graniţe ale imperiului. Zonele din care s-au luat exemplele

sunt Germania-valea Rhinului şi România datorită existenţei a nu mai puţin de trei

limesuri într-un teritoriu foarte restrâns

MOGONTIACUM (Mainz)- Limes germanicus

Context: Datând din perioada războaielor de cucerire a Galiei duse de Cezar, castrul

a jucat un rol important ca bază de atac atât pentru războaiele galice cât şi pentru

cucerirea zonei Rhinului ducând mai departe la dezvoltarea regiunii. In imediata

vecinătate se găsea o aşezare civilă, un apeduct, şi un pod peste Rhin susţinut la capătul

opus de un avanpost de tip castellum. Este cucerit şi distrus succesiv de triburile barbare

în 451. După căderea definitivă a liniei limesului în regiune devine fortăreaţă a francilor.

Trebuie mentionat că oraşul modern Mainz este construit peste aşezarea şi fortul

antic, fapt ce duce la o mică porţiune de expunere in situ.

Intervenţie: Principalele descoperiri arheologice păstrate in situ datorită dimensiunilor

mari sunt: ruinele mausoleului ridicat generalului Drusus, pile ale apeductului ce alimenta

oraşul cu apă, amfiteatrul roman – aflat în imediata vecinătate căii ferate. Din fortul

propriuzis se păstrează doar drumurile şi parţial amprentele zidurilor. Templul lui Isis şi

Mater Magna descoperit în 2000 împreună cu strada mormintelor (via sepulcrum)

completează colecţia de vestigii a oraşului.

Ruinele formează puncte de interes locale, fiind răspândite prin tot oraşul fiind

prea mici ca dimensiune şi importanţă pentru a genera un pol de interes, un parc


23

arheologic. Majoritatea sunt integrate în parcuri şi spaţii verzi, unele piese mai bine

conservate care s-ar fi deteriorat ireversibil (coloana lui Jupiter şi arcul lui Dativus

Victor) sunt inlocuite in oraş cu copii, originalele fiind expuse la muzeul din Mainz.

Amfiteatrul este poate singurul care nu beneficiază de o tratare de punere în valoare

datorită amplasării nefavorabile a căii ferate. Templul lui Isis şi atelierul de ceramică

descoperit pe via sepulcrum sunt singurele structuri acoperite sau integrate într-un circuit

expoziţional.

CASTRA REGINA (Regensburg) - Limes germanicus

Context: Castrul a reprezentat principala bază militară a provinciei Raetia şi a jucat un

rol important fiind localizat la gurile Rhinului dar şi în apropierea Dunării. Aşezarea

militară avea dimensiunile 540x460m făcând parte din categoria castrelor de peste 10ha.

Pe lângă aceasta datorită poziţie şi a importanţei regionale apare şi o aşezare civilă

numărând în jurul anului 180 aproximativ 6000 de oameni. Ca şi alte cazuri oraşul

Regensburg actual se situează peste aşezarea anitcă.

Intervenţie: Dintre vestigiile care se mai păstrează pe alocuri se numără zidurile de

fortificaţie ce înconjurau perimetrul de peste 2km, late de 2-3m şi înalte de 8-10

incorporate în construcţiile din perioada medievală. Un caz special este cel al porţii

praetoria ce a fost înglobată într-o construcţie de dată ulterioară.

Din aşezarea romană, datorită ocupării continue a teritoriului din evul mediu

puţine se mai pot vedea sau descoperii arheologic. Este doar firest ca epocile următoare

să folosească zidurile, fundaţiile sau doar pietrele spoliate ca material de construcţie.

Regensburg fiind astfel un exemplu clasic de recuperare şi integrare în structura urbană a

materialului antic. In prezent datorită acestei atitudini a epocilor precedente, considerată

de mulţi un barbarism, porta praetoria şi o bună parte din ziduri sunt intim legate de

oraşul vechi.

WELZHEIM - Limes germanicus

Context: Cele două forturi romane de la Welzheim cel de est având 136x123m iar

cel de vest 236x181m erau legate între ele lucrând ca forturi pereche. Ridicate în sec II îşi


24

găsesc sfârşitul ca mai toate fortificaţiile Rhinului în urma invaziilor triburilor barbare în

jurul anului 450. Deşi cele două castre erau înconjurate de o aşezare civilă ea nu a fost

descoperită arheologic.

Intervenţie: Dintre cele două forturi doar cel de vest mai este vizibil, cel de est fiind

poziţionat sub aşezarea actuală. In urma săpăturilor arheologice întreprinse în şantul

fortificaţiei şi în împrejurimi în anii 80 s-au descoperit fragmentele turnurilor ce flancau

poarta de vest astfel s-a luat decizia de reconstrucţie totală a porţii utilizând materialul

antic şi detaliile de arhitectură întâlnite la alte forturi romane din regiune. In urma acestei

operaţii în 1993 situl arheologic este transformat în parc arheologic, refăcându-se parţial

şi o parte din zidul de incintă, dar păstrându-se alte elemente descoperite în interior la

nivel de ruină, urmă a fundaţiei.

Parcul arheologic de la Welzheim face parte astfel din siturile protejate care nu au

fost înglobate în aşezări ulterioare şi au fost foarte puţin alterate de la momentul

distrugerii lor. Opţiunea pentru reconstrucţie are în acest caz o justificare conformă Cartei

de la Veneţia, piesele ce formau poarta găsindu-se la faţa locului (anastiloză).

SAALBURG- Limes germanicus

Context: Castrul de la Saalburg impresionează prin atmosferă şi mai puţin prin

autenticitatea prezentării arheologice. Situat pe râul Taunus care se varsă în Rhin este

ocupat între 160-260, părăsit din cauza pericolului triburilor barbare. Cercetările

arheologice încep aici la mijlocul secolului 19. Iar între 1897 şi 1907 împăratul Wilhelm

II fondează muzeul şi centrul ce cercetare începând opera de reconstrucţie a castrului. Din

2003 până în prezent în urma studiilor realizate de centru de cercetare sunt reconstruite

alte clădiri ale castrului. In 2005 se organizează parcul arheologic şi situl este inclus pe

lista UNESCO a patrimoniului mondial.

Intervenţie: Saalburg nu are un context urban la care să se raporteze, el îşi generează

un context propriu. Dacă nu ar fi fost intenţia şi voinţa de a transforma aceste ruine într-

un castru exemplu al vieţii romane atunci probabil ca Saalburg ar fi fost doar un alt parc

arheologic similar cu cel de la Aalen sau Welzeim. Pentru că Saalburg are o altă ţintă


25

decât să explice istoric şi arheologic povestea castrului şi a vieţii romane, Saalburg vrea

să recreeze atmosfera şi viaţa de zi cu zi din lumea romană. Muzeul şi centrul de

cercetare de aici lucrează împreună pentru a organiza activităţi şi evenimente, fiind

găzduite tocmai în clădirile care sunt reconstruite.

Conceptul general este acela al unui parc tematic – roman- şi nu al unui muzeu

sau parc arheologic21. In acest caz se pune accentul mai puţin pe acurateţea replicii cât pe

atmosferă şi activităţi tematice.Clădirile reconstruite sunt de fapt doar forme antice în

materiale noi, care găzduiesc activităţi moderne şi nu cele antice. O similaritate

funcţională între antic şi prezent se păstrează prin prisma spaţialităţii. Fără îndoială că

acesta este un exemplu comercial22 de valorificare a istoriei şi că asemenea reconstrucţii

totale nu trebuie aplicate decât ca soluţii ultime de valorificare.

AALEN- Limes germanicus

Context: Fortul de la Aalen având dimensiunile 277x214m a avut o viaţă destul de

scurtă. Fondat în jurul anului 150-160 este părăsit în 270 odată cu retragerea romanilor

din regiunea sa. Este un fort de dimensiuni medii ce în prezent este localizat în interiorul

localităţii Aalen de pe valea Rhinului.

Intervenţie: Pentru început trebuie spus ca fortul are o legătură foarte bună cu aşezarea

în care se integrează. Nu are intenţii de reconstrucţie a structurilor antice, materialul antic

şi contextul nefiindu-i favorabil. Se prezintă astfel sub forma unui muzeu în aer liber

împreună cu o completare-Limesmuseum- spaţiu de expunere, muzeu de arheologie

construit în interiorul fortului lângă porta principalis sinistra. Colecţia sa cuprinde

exponate descoperite arheologic pe situl în cauză precum şi altele de la forturi din

regiune.

21 Saalburg în urma campaniilor de reconstrucţie aproape că nu mai are ruine 22 Saalburg se extinde conform comunicatelor de presă de pe site-ul oficial, dezvoltându-se în

afara zidurilor de incintă, încercând să surprindă şi din aşezarea civilă antică ce odată flanca castrul. Cât din aceste reconstrucţii viitoare se vor fi realizat pe dovezi arheologice clare rămâne de văzut.


26

XANTEN (ULPIA TRAIANA) - Limes germanicus

Context: Xanten diferă de celelalte exemple prezentate până acum prin evoluţie şi

scară. Situat pe malul Rhinului fiind un port aşezarea începe sub forma unui castru în sec

I î.Hr în campania lui Augustus de cucerire a zonei. Castrul evoluează împreună cu

aşezarea civilă adiacentă şi cu instalaţia portuară fiind un important nod comercial şi de

aprovizionare a trupelor în regiunea Rhinului de Jos. In 98-99 aşezarea este reconstruită

pe un perimetru mult mai mare şi capătă statutul de colonia sub nou nume de Ulpia

Traiana în onoarea împăratului Traian ce era la acea vreme guvernator al unui provincii

din regiune. Astfel totalizând 73ha şi aprox 10 000 de locuitori, colonia încorpora toate

dotările edilitare specifice oraşelor romane:terme, basilici,forum, amfiteatre,etc.

Sfârşitul începe cu decăderea comerţului datorită umplerii portului cu sedimente,

apoi vin invaziile triburilor barbare ce distrug colonia într-o primă fază. Ea se

reconstruieşte mult mai mică ca dimensiuni pe amprentă cvartalelor centrale ale coloniei.

Aceasta din urmă deşi fortificată masiv este distrusă la începutul sec III definitiv.

Favorabil cercetărilor arheologice este şi faptul că zona nu a fost locuită intens în

epocile ulterioare. Evul mediu aparţine francilor care îşi stabilesc locuinţele în afara

zidului coloniei.

Intervenţie: In prezent Xanten este un centru important prin parcul arheologic înfiinţat

în anii 90 dar şi prin clădirea Romer Museum (Muzeul Roman) deschisă în 1999. Parcul

arheologic se compune atât din reconstrucţii funcţionale, cum este amfiteatrul cât şi din

ruine introduse în circuitul turistic. Marile insule ale oraşului sunt marcate la nivelul

teritoriului prin alei plantate. Cercetările arheologice nu au scos la iveală întreaga

localitate, Xanten mergând pe principiul descoperirii, cercetării şi apoi valorificării în

cadrul parcului.

Cea mai importantă piesă a ansamblului este Romer Museum. Muzeul are atât

rolul de expunere cât şi cel de protejare şi redare a volumetriei uneia dintre cele mai

impunătoare clădiri a vechii colonii- termele. Clădirea este realizată pe un schelet

metalic, imită volumetric termele antice, atât pe exterior cât şi la interior creând o


27

spaţialitate aparte. O altă trăsătură importantă a clădirii o reprezintă sistemul de ventilaţie

şi reglare al temperaturii interioare eficient din punct de vedere energetic.23

Reţeta de valorificare culturală a Xanten-ului constă aşadar într-un parc tematic

dar la o altă scară decât cel de la Saalburg, completat de un muzeu şi un centru de

cercetare, de un amfiteatru reconstruit funcţional, utilizat pentru diverse evenimente

mondene. Integrarea ruinelor aici se face fie prin valorificarea lor muzeistică fie prin

valorificarea lor funcţională. Din punct de vedere al relaţiei cu aşezarea modernă parcul

arheologic oferă un plus în ceea ce priveşte dotările şi turismul.

DROBETA – Limes danubianus

Context: Castru construit de Traian în perioada războaielor daco-romane 101-102,

reutilizat şi în 105-106 împreună cu podul peste Dunăre a lui Apolodor din Damasc

finalizat în 103. Suferă multe distrugeri şi refaceri succesive fiind utilizat până târziu în

sec V. In 1833 se fondează aşezarea modernă Turnu Severin care prevede o zonă de parc

al ruinelor în jurul castrului şi al piciorului podului. In prezent se pot observa în cadrul

parcului arheologic al Muzeului Regiunii Porţilor de Fier, castrul şi piciorul podului

împreună cu câteva ruine de sec XI-XV şi terme romane din aceeaşi perioadă cu a

castrului.

Integrare: In cadrul urban, parcul arheologic se vede lipsit de legături directe. Relaţia

lui cu ţesutul rezidenţial înconjurător este una deficitară, nu există cum ar fi normal o

delimitare clară a parcelei sau măsuri luate pentru împiedicarea accesului liber pe sit din

partea vecinilor. Calea ferată închide legătura, poate cea mai importantă cu Dunărea dar

şi cu ruinele piciorului podului. Singura valorificare este cea muzeistică, nu există lucrări

de amenajare in situ care să ajute întelegerea ruinelor sau care să faciliteze accesul în

siguranţă la ruinele piciorului de pod situate între calea ferată şi Dunăre la o cotă de nivel

mult mai joasă decât cea a castrului şi a muzeului.

Concluzii

In funcţie de context istoric şi al evoluţiei ulterioare părăsirii lor fortificaţiile

romane antice îşi găsesc locul diferit în sec XXI. Exemplele prezentate încearcă să

23 foarte necesar ţinţând cont de prezenta în subsolul clădirii a vestigiilor antice ale termelor.


28

schiţeze atât unele reţete de succes cât şi altele mai nefericite, de ignorare, nepăsare şi

distrugere.

Se desprinde astfel cazul frecvent al fortificaţiilor înglobate în aşezări ulterioare,

al căror patrimoniu arheologic este fie distrus, alterat fie inaccesibil. In aceste centre

urbane integrarea ruinelor nu se poate face decât prin câteva modalităţi. Prima este locală,

discretă şi punctiformă sub forma unor urme de ziduri marcate în pardoseală, paviment,

sub forma unor monumete singulare ce se prezintă în spaţii verzi de cele mai multe ori

scoase din contextul lor. Cea de-a doua presupune un muzeu special, separat, spaţiu de

expunere dedicat ruinelor, ceea ce din nou le scoate din context şi le face să-şi piardă

semnificaţia. Oraşul modern nu mai are cum să le recupereze decât în aceste două moduri

datorită rescrierii spaţiului lor fizic, al contextului în care s-au aflat.

Cea de-a treia metoda de integrare urbană pentru acest caz de ruine este cea

organică, parazitară a obiectului. Exemplul Porţii Praetoria din Castra Regina este

elocvent, dar realizat cel mai probabil în evul mediu, rare sunt intervenţile moderne de

asemenea natură. De fapt această ultimă abordare este echivalată paradoxal cu distrugerea

semnificaţiei monumentului, în teoria practicii de restaurare contemporane. Oare nu

datorită acestei parazitări Poarta Praetoria24 şi alte monumente traversează evul mediu şi

ajung la noi cu semnificaţii îmbogăţite?25

Aici nu este vorba de ignorare ci de dificultate fizică în a expune într-un mod

coerent patrimoniul antic. Dacă luăm spre exemplu cazul fortului de la Singindunum

(Belgrad) care face parte din limesul dunărean, vom avea o surpriză nu tocmai plăcută

analizând imaginea din satelit. Fortificaţia antică este parţial suprapusă de cea medievală,

iar dacă ne uităm cu atenţie vom observa şi ziduri şi bastioane de sec 19. In acest caz

particular întregul promontoriu pe care este aşezată fortificaţia este un important punct de

atracţie turistic valorificat ca punct de belvedere, evenimente mondene, expoziţii în aer

liber. Aici este foarte greu de prezentat coerent arhitectural istoric ce parte din fortificaţie

aparţine cărei perioade tocmai datorită acestei suprapuneri.

24 şi ca ea mai sunt şi alte cazuri mai celebre cum ar fi Arcul lui Titus prins în fortificaţiile

medievale ale familiei Frangipanni în Roma sau Coloseumul parazitat de locuinţe şi ateliere meşteşugăreşti până spre sfârşitul sec 17, conform Francois Choay, Alegoria patrimoniului,pp.23-24

25 C. Boito şi Carta de la Veneţia recunosc importanţa tuturor stagiilor de evoluţie a unui monument în decursul veacurilor, militând pentru o restaurare care pună în valoare tocmai această patină, urmă a timpului pe monument.


29

Un caz diferit este cel al forturilor pe a căror teritoriu nu s-au constituit aşezări

ulterioare. Acestea sunt cel mai adesea poziţionate într-un cadru natural şi beneficiază de

posibilitatea unor excavări şi cercetări arheologice amănunţite. Unele dintre ele sunt

trecute pe lista UNESCO altele nu. Pentru ele valorificarea şi integrarea (în teritoriu) nu

pot veni decât prin constituirea de parcuri arheologice. Linia între parcuri arheologice şi

parcuri tematice este una fină pe care cazul Saalburg o trece cu uşurinţă. Metoda de bază

în aceste situaţii pare a fi, cel puţin pentru exemplele din limesul Rhinului, reconstrucţia

parţială sau totală. Tehnică circumspectă, dezaprobată de Carta de la Veneţia26,

reconstrucţia este singura în măsură să redea scara locului şi atmosfera. Pentru că doar

prin atmosferă pot trăi funcţional şi economic aceste rezervaţii antice.

Cele două cazuri de succes sunt aici Saalburg şi Xanten. Saalburg merge pe o

scară mai mică pe o extindere gradată într-o zonă rurală a Germaniei, având în spate o

tradiţie în reconstrucţie validată istoric de Wilhem II din sec 19. Sunt recreate într-un

parc tematic nişte decoruri antice pentru a adăposti funcţiuni moderne culturale. Aici se

merge mai puţin pe interpretare ci pe o reconstrucţie pastişă, pentru că, Saalburg vinde

atmosferă şi activităţi nu contemplare a unor ruine. Succesul constă tocmai în atingerea

obiectivului de integrare în contextul teritorial (generează un pol de dezvoltare urbană

locală), reutilizează fortificaţia antică pentru a crea o comunitate modernă în acelaşi timp

valorificând şi componenta memorială a monumentului.

Similar Xanten recunoaşte importanţa unui parc arheologic interactiv dar, de

asemenea şi necesitatea contemplării vestigiilor în starea lor actuală – de ruine. Se

foloseşte de o reconstrucţie parţială, doar atât cât este funcţional necesară pentru a

readuce localităţii una din dotările cele mai importante ale unui oraş roman – amfiteatrul.

Amfiteatrul Ulpiei Traiana este acum centru evenimentelor moderne al Xantenului, cu

mici ajustări ale tehnologiei moderne. Reconstrucţia este parţială şi respectă prevederire

Cartei de la Veneţia cu privire la marcarea noului de vechi şi de sugerare doar a

volumetriei nu şi a decoraţiei edificiului27. Termele sunt şi ele reinterpretate în cadre de

metal şi sticlă sugerând o volumetrie la exterior şi o anume spaţialitate la interior.

26 Art.15: ” Orice lucrare de reconstrucţie va trebui totuşi exclusă a priori, numai anastiloza ar putea fi acceptată, adică recompunerea părţilor existente dar dezmembrate”

27 Art.15: „Elementele integrate vor trebui să fie întotdeauna uşor de recunoscut şi vor reprezenta minimum necesar asigurării condiţiilor de conservare şi de restabilire a unei continuităţi a formelor monumentului.”


30

Funcţiunea însă este muzeu şi expunerea presupune şi protecţia exponatelor – termele

peste care s-a construit. Xanten este însă la o altă scară faţă de Saalburg, pentru că, dacă

Saalburg se extinde prin reconstrucţia unor case care au existat doar tipologic în regiune,

Xanten are de explorat şi valoritficat o mare parte din oraşul antic având o suprafaţă de

până la de trei ori mai mare.

O regulă generală care se aplică la toate cazurile de parcuri şi rezervaţii

arheologice, inclusiv cele de la noi din ţară este a coexistenţei pe sit a unui muzeu sau

spaţiu expoziţional care să ofere asistenţă în prezentarea vestigiilor (simplele panouri

explicative nu sunt de ajuns mai ales când piese importante lipsesc din situ) şi de ce nu să

rentabilizeze întreţinerea şi cercetarea ulterioară a ruinelor.

In ceea ce priveşte cazurile de la noi din ţară, în afară de versiunea de integrare

muzeistică şi de formarea unor parcuri arheologice de o administrare îndoielnică nu se

poate vorbi de o adevărată valorificare a patrimoniului fortificaţiilor romane (în ciuda

existenţei unui număr impresionant de asemenea aşezări.)


31

5. CONCLUZII

Modalităţi de valorificare a potenţialului cultural, istoric şi de integrare urbană a

ruinelor romane dar şi medievale din Drobeta.

Posibilităţi sunt multiple cum am văzut din exemplele prezentate, dar nici o acţiune nu poate

fi începută fără elaborarea unei strategii de dezvoltare a regiunii. Aceasta ar trebui să pună

accentul pe legătura oraşului cu Dunărea şi în special pe legătura siturilor istorice cu fluviul.

Reconstrucţia, care după cum am văzut este o opţiune, nu trebuie să vizeze decât

elemente punctuale menite să reintregească imaginea construcţiilor şi obiectelor iar acestea

odată reconstruite să fie puse în valoare prin organizarea unui parcurs muzeistic in situ

amenajat coerent.

Situl poate beneficia de activităţii în conjunctură cu locaţia insulei Şimian şi cu

fortificaţia medievală şi romană de acolo.

Integrarea urbană a acestor situri nu se poate face decât în contextul unor parcuri

arheologice urbane, sau a unor grădini publice a unor instituţii de cultură (cum ar fi Muzeul

Regiunii Porţilor de Fier dacă ar lăsa spaţiul curţii sale neîngrădit). Utilizarea unor părţi din

monumente pentru a grefa extinderi, construcţii noi este o opţiune dacă se îndeplinesc

simultan condiţiile bunei întreţineri şi conservări a monumentului, conferiri unui spaţiu de

expunere şi valorificare şi atribuirii unei funcţiuni culturale compatibile cu statutul lui de

protecţie28

28 O funcţiune care ar fi incompatibilă ar presupune generarea unui flux prea mare ce ar duce, încet

dar sigur, la degradarea acelei părţi a monumentului prin uzură


32

6. BIBLIOGRAFIE

1. Michael Grant, History of Rome, Quality Paperback Book Club, New York, 1997 2. Vitruvius, The Ten Books on Architecture, Oxford University Press, 1914 3. Dorel Bondoc, Repertoriul fortificaţiilor de pe ripa nordică a limesului Dunării

de Jos în epoca romană târzie,Romanian Journal of Archaeology, Asociaţia Profesională a Arheologilor din România, 2000 (http://apar.archaeology.ro/bondoc.htm)

4. Constantin Băjenaru, Fortificaţii minore în spaţiul balcano-dunărean de la Diocletian la Iustinian, teză de doctorat, Univ.Bucureşti-Facultatea de Istorie, 2007

5. Dinu Antonescu, Columna lui Traian. Arhitectura de pe friza sculptată, Ed. A.R.A, 2009

6. D. Tudor, Municipiul roman Drobeta, Drobeta, 1974, pp. 323-326 7. M. Davidescu, Severinul medieval, Drobeta, 1974, pp.327-328 8. N. Chipurici, Moşia şi satul Severinului în documente, Drobeta, 1974, pp. 199-

214 9. C. Pajură, D.T. Giurescu, Istoricul oraşului Turnu Severin (1833-1933), 1933 10. Costea Achim, L.Sandu, Municipiul Drobeta Turnu-Severin-studiu monografic,

Ed. Comitetului judeţean de cultură şi educaţie socialistă Mehedinţi, 1972 11. Cuvânt rostit de M. Davidescu, directorul Muzeului Regiunii Porţilor de Fier cu

ocazia sărbătoririi a 100 de ani de la înfiinţarea muzeului, Drobeta, 1979, pp.13-22

12. Francoise Choay, Alegoria patrimoniului, Simetria, Bucureşti, 1998 Web: http://antikerfan.de/themen/militaer/roemer/anlagen.html http://www.antikefan.de/staetten/deutschland/limes/regensburg/castra.html http://www.antikefan.de/staetten/deutschland/mainz/Mogontiacum.html http://www.antikefan.de/staetten/deutschland/limes/aalen/kastell.html http://www.antikefan.de/staetten/deutschland/limes/welzheim/kastell.htm http://saalburgmuseum.de http://apx.lvr.de http://www.livius.org/li-ln/limes/limes.html http://www.livius.org/li-ln/limes/tripolitanus.html


33

7. ANEXE

Anexa 1. Listarea fortificaţiilor limesului Dunărean

Anexa 2.Harta fortificaţiilor limesului Dunărean

Anexa 3. Harta fortificaţiilor pentru studiile de caz

Anexa 4. Tabel sinteză studii de caz

Anexa 5. Planşe de ilustrare a studiilor de caz

1

ANEXA 1. LISTĂ FORTIFICAŢII LIMESUL SUD DUNĂREAN

1. CENAD ● localizată – cercetată arheologic: nelocalizată, s-au făcut doar nişte sondaje arheologice ce au confirmat posibilitatea existenţei ei în această zonă ● tipul de fortificaţie: se presupune a fi un turn sau castellum ● perioada de folosinţă: sec IV-inceputul sec V ● izvoare istorice ce o atestă: material ceramic ştampilat 2. PANEEVO ● numele antic: - ● perechea de la sud de Dunăre: castrul SINGIDUNUM (Belgrad, Serbia) ● relaţia cu aceasta: subordonată ei ● localizată – cercetată arheologic: nelocalizată, s-au facut cercetări în regiune care atestă existenţa ei in zonă ● starea actuală: posibil sub aşezarea modernă ● tipul de fortificaţie: quadriburgium cu turnuri pătrate la colţuri ● perioada de ocupare: Diocleţian – 441,invazia hunilor ● izvoare istorice ce o atestă: material ceramic înscripţionat descoperit în urma săpăturilor pe teren, Notitia Dignitatum, izvoare scrise de secol 18 ● personalităţi: Bordener; Marsigli 3. KUVIN-ORASJE ● numele antic: CONSTANTIA-CONTRA MARGUM ● perechea de la sud de Dunăre: MARGUM(Smederevo, Serbia) ● relaţia cu aceasta: subordonată acesteia ● localizată – cercetată arheologic: nelocalizată, presupusă pe baza unor harţi militare de secol 18 şi pe săpături în zonă ce confirmă existenţa ei ● starea actuală: posibil sub aşezarea modernă ● tipul de fortificaţie: de formă triunghiulară ● perioada de ocupare: Constantin cel Mare – 434, invazie a hunilor ● izvoare istorice ce o atestă: hărţi militare de secol 18, ceramică inscripţionată, Notitia Dignitatum ● personalităţi:Marsigli 4. INSULA SAPAJA ● numele antic: se presupune a fi NOVA LAEDERATA

● perechea de la sud de Dunăre: LAEDERATA (Ram, Serbia) ● relaţia cu aceasta: o subordonează ca de altfel şi avanpostul de pe malul nordic ● localizată – cercetată arheologic: localizată, cercetată ● aşezarea geografică: în vecinătatea vărsării Nerei si Caraşului în Dunăre ● starea actuală: distrusă definitiv de austrieci prin aruncare în aer pentru respectarea prevederilor de pace din tratatul de la Belgrad 1736 ● tipul de fortificaţie: quadriburgium cu turnuri de colţ pătrate ● perioada de ocupare: ridicată în timpul lui Constantin cel Mare, distrusă la inceputul sec V de huni, refăcută in sec VI de Iustinian ● dimensiuni şi caracteristici: 92,5 x 92 x 93 x 92m, laturile sunt orientate cardinal; turnurile de colţ pătrate cu latura 6,2m; zidărie mixtă piatră şi cărămidă ● izvoare istorice ce o atestă: inscripţii epigrafice; Notitia Dignitatum ● personalităţi: Marsigli, contele Mercy 5. BANATSKA PALANKA ● numele antic: presupus a fi TRANSLAEDERATA ● perechea de la sud de Dunăre: LAEDERATA (Ram, Serbia), NOVA LAEDERATA ● relaţia cu aceasta: este subordonată fortificaţiei din Insula Sapaja ● localizată – cercetată arheologic: nelocalizată pe teren presupusă prin existenţa celorlalte două fortificaţii de la sud ● perioada de ocupare: distrusă la începutul secolului V ● izvoare istorice ce o atestă: Notitia Dignitatum, tezaure monetare si ceramică descoperită în regiune 6. VÂRŞEŢ ● numele antic: - ● localizată – cercetată arheologic: nelocalizată, s-au făcut săpături care atestă existenţa ei ● aşezarea geografică: sub aşezarea actuală modernă ● tipul de fortificaţie: se presupune a fi fost un castru mai vechi ● perioada de ocupare: până în secolul al V-lea ● izvoare istorice ce o atestă: materiale ceramice inscripţionate, diverse alta descoperiri arheologice în zonă

2

7. JUPA ● numele antic: TIBISCUM ● localizată – cercetată arheologic: localizată, cercetată. ● starea actuală: ruină nevalorificată turistic ● tipul de fortificaţie: castru mai vechi, dreptunghiular ● perioada de ocupare: până la invazia hunilor 378 ● izvoare istorice ce o atestă: descoperirile arheologice 8. POJEJENA ● numele antic: - ● perechea de la sud de Dunăre:PINCUM (Veliko Gradiste, Serbia) ● relaţia cu aceasta: subordonată ● localizată – cercetată arheologic: nelocalizată, s-au efectuat săpături care dovedesc existenţa ei ● aşezarea geografică: este posibil ca această fortificaţie să se suprapună peste un vechi castru ● tipul de fortificaţie: castru ● perioada de ocupare: până în 363 când este cucerită cetatea PINCUM de care depinde ● izvoare istorice ce o atestă: descoperirile arheologice, material ceramic 9. MOLDOVA VECHE ● numele antic: - ● perechea de la sud de Dunăre: CUPPAE (Golubac,Serbia) ● localizată – cercetată arheologic: nelocalizată, s-au întrepris cercetări arheologice în zonă ● aşezarea geografică: se presupune ca aşezarea ar fi avut o instalaţie portuară şi ar fi supravegheat o exploatare minieră ● starea actuală: se presupune a se afla sub aşezarea modernă ● perioada de ocupare: se presupune doar sfârşitul în jurul anilor 378-379 ● izvoare istorice ce o atestă: descoperirile arheologice în regiune, material numismatic şi ceramic înscripţionat 10. GORNEA ● numele antic: - ● perechea de la sud de Dunăre: NOVAE (Cezava ,Serbia) ● relaţia cu aceasta: subordonată ei ● localizată – cercetată arheologic: localizată şi cercetată arheologic de N. Gudea 1968-1970 ● starea actuală: ruine nevalorificate ● tipul de fortificaţie: pătrat cu turnuri de colt rectangulare, orientată cardinal

● perioada de ocupare: Diocleţian – sfârşitul sec IV, invazia migratorilor ● dimensiuni şi caracteristici:latura 41,5m, zidărie din piatră şi cărămidă, grosimea zidurilor intre 1,8-2,1m, turnurile dreptunghiulare 9 x 3,5m ● izvoare istorice ce o atestă: descoperirile arheologice 11. CONTRA REGINA ● numele antic: CONTRA REGINA ● perechea de la sud de Dunăre: REGINA ● relaţia cu aceasta: de subordonare ei ● localizată – cercetată arheologic: nici ea nici perechea ei nu sunt localizate sau cercetate arheologic ● perioada de ocupare: până la începutul sec V ● izvoare istorice ce o atestă: Notitia Dignitatum 12. SVINŢA ● numele antic: - ● perechea de la sud de Dunăre: de la Boljetin ● relaţia cu aceasta: subordonată ei ● localizată – cercetată arheologic: nelocalizată, s-au făcut cercetări în zonă se presupune a fi un turn în punctul Tricule ● tipul de fortificaţie: presupus a fi turn ● perioada de ocupare: până la căderea la sfârşitul sec IV-început de sec V a fortificaţiilor înconjurătoare şi a celei de la Boljetin ● izvoare istorice ce o atestă: cercetarea arheologică, descoperiri numismatice şi ceramică inscriptionată 13. DUBOVA ● numele antic: - ● perechea de la sud de Dunăre: de la Hajdeuca-Vodenica ● relaţia cu aceasta: necunoscută ● localizată – cercetată arheologic: nelocalizată, necercetată ● tipul de fortificaţie: se presupune a fi fost o aşezare romană civilă fortificată ● perioada de ocupare: sec II-IV ● izvoare istorice ce o atestă: descoperiri de material arheologic în peşterile Cuina Turcului şi Veterani 14. ORŞOVA ● numele antic: DIERNA ● perechea de la sud de Dunăre: TRANSDIERNA (Tekija,Serbia) ● relaţia cu aceasta: o subordonează ● localizată – cercetată arheologic: localizată şi cercetată arheologic

3

● aşezarea geografică: la vărsarea Cernei în Dunăre ● starea actuală: se găseşte sub apele lacului de acumulare Porţile de Fier I ● tipul de fortificaţie: quadriburgium cu turnuri de colţ pătrate ● perioada de ocupare: sec II-sec V, posibil să fi fost refacută după sec VI dar dovezile arheologic lipsesc în această privinţă ● dimensiuni şi caracteristici: 34 x 35m, orientată cardinal, turnurile de colţ sunt pătrate 9 x 9m mult ieşite în afara zidului; zidul este realizat din piatră şi cărămidă grosimea lui 2,1m ● izvoare istorice ce o atestă: cercetările arheologice ● personalităţi: Marsigli 15. MEHADIA ● numele antic:PRAETORIUM, AD MEDIAM ● localizată – cercetată arheologic: localizată şi cercetată arheologic ● aşezarea geografică: la 30km de Orşova ● starea actuală: ruine ● tipul de fortificaţie: castru dreptunghiular mai vechi dar şi un quadriburgium cu turnuri rotunde menţionat de Marsigli neidentificat încă. Este posibil ca fortificaţia mai veche să fi fost modificată in acel quadriburgium. ● perioada de ocupare: sec II-sfârşit sec IV ● dimensiuni şi caracteristici: castrul avea 142 x 136m şi ziduri groase de 1,3m ● izvoare istorice ce o atestă: descoperirile arheologice ● personalităţi: Marsigli 16. ADA-KALEH ● numele antic: DUCEPRATUM ● perechea de la sud de Dunăre: doua castellum de la CAPUT BOVIS (Sip,Serbia) ● relaţia cu aceasta: le subordonează ● localizată – cercetată arheologic: localizată dar necercetată arheologic ● aşezarea geografică: pe insula Ada-Kaleh, la vărsarea pârâului Bahna în Dunăre ● starea actuală: odată cu insula Ada-Kaleh se găseşte sub apele lacului de acumulare Porţile de Fier I ● tipul de fortificaţie: plan pătrat cu turnuri rotunde la colţuri ● perioada de ocupare: epoca tetrarhiei- sec V, refacută în sec VI, perioada lui Iustinian ● izvoare istorice ce o atestă: izvoarele scrise de sec 18 ● personalităţi: Marsigli 17. INSULA BANULUI

● numele antic: TRANSDIANA ● perechea de la sud de Dunăre: DIANA (Karatas,Serbia) ● relaţia cu aceasta: se subordonează ei ● localizată – cercetată arheologic: localizată şi cercetată arheologic ● aşezarea geografică: pe Insula Banului ● starea actuală: ruine ● tipul de fortificaţie: fortificaţie triunghiulară cu turnuri de colţ rotunde ● perioada de ocupare: perioada tetrarhiei – începutul sec V, refăcută în sec VI ● dimensiuni şi caracteristici: 108 x 108 x 98m, turnurile de colţ rotunde ies în afara zidului mult, zidurile au o grosime variabilă de 1,5-1,65m realizate în piatră cu asize de cărămidă. ● izvoare istorice ce o atestă: cercetările arheologice, izvoare scrise de sec 18 ● personalităţi: Marsigli, Kanitz, Bărăncilă, Davidescu 18. DROBETA-TURNU SEVERIN ● numele antic: DROBETA-THEODORA ● perechea de la sud de Dunăre: PONTES-TRANSDROBETA (Kostolac, Serbia) ● relaţia cu aceasta: o subordonează ● localizată – cercetată arheologic: localizată şi cercetată arheologic ● starea actuală: ruine integrate în Parcul Regiunii Porţilor de Fier ● tipul de fortificaţie: castru roman de sec II, transformat ulterior prin mai multe stagii ● perioada de ocupare: războaiele daco-romane, abandonată în urma retragerii Aureliene, refăcută de Constantin cel Mare, distrusă la sfârşitul sec IV; refăcută în sec VI perioada Iustiniană ● dimensiuni şi caracteristici: 137 x 123m, i se aduc multe modificări în perioade succesive de către Diocleţian , Constantin cel Mare şi Iustinian, are o legatură specială cu podul lui Traian ● izvoare istorice ce o atestă: cercetări arheologice, izvoare scrise de sec 18 ● personalităţi: Marsigli 19. PUŢINEI ● numele antic: - ● localizată – cercetată arheologic: localizată şi cercetată arheologic fără descoperiri importante ● aşezarea geografică: la 7km nord de Drobeta, funcţiona dependent de Drobeta pentru a păzi pasul Vâlcan

4

● starea actuală: ruină în proces de degradare rapid datorită spolierii de către populaţia locală şi a erodării de către pârâul Pleşuva deviat ● tipul de fortificaţie: dreptunghiulară, laturile orientate cardinal, turnurile de colţ pătrate ieşite în afara zidului ● perioada de ocupare: se suprapune unui castru de sec II-III, refăcut de Constantin cel Mare, distrus definitiv de huni in 378 ● dimensiuni şi caracteristici: 100 x 40m, dimensiuni turnuri 7 x 7m, zidul de grosime variabilă 1,6-1,75m ● izvoare istorice ce o atestă: cercetările arheologice 20. HINOVA ● numele antic: - ● localizată – cercetată arheologic: localizată şi cercetată arheologic de M.Davidescu între 1976-1982 ● aşezarea geografică: ridicată pe prima terasă a Dunării ● starea actuală: ruină ● tipul de fortificaţie: quadriburgium cu turnuri de colţ cu formă aproximativ pătrată, ieşite în exterior ● perioada de ocupare: epoca tetrahiei-începutul sec V ● dimensiuni şi caracteristici: 45,85 x 39,8m, ziduri groase de 1,4 -1,5m, turnurile 3,7 x 3,95m ● izvoare istorice ce o atestă: descoperirile arheologice ● personalităţi: Davidescu 21. TISMANA-BATOŢI ● numele antic: - ● localizată – cercetată arheologic: localizată în punctul Cetăţuia, necercetată arheologic ● starea actuală: distrusă în totalitate de apele Dunării ● tipul de fortificaţie: plan patrulater ● perioada de ocupare: perioada tetrarhiei-378, invazia hunilor ● dimensiuni şi caracteristici: plan patrulater, ziduri din piatră şi cărămidă ● izvoare istorice ce o atestă: cercetările sumare la faţa locului de D.Tudor. ● personalităţi: Tudor 22. IZVORUL FRUMOS ● numele antic: - ● perechea de la sud de Dunăre: EGETA (Brza Palanka,Serbia) ● relaţia cu aceasta: subordonată ei ● localizată – cercetată arheologic: localizată, cercetată sumar arheologic

● starea actuală: distrusă, acoperită fiind de apele lacului de acumulare Porţile de Fier II ● tipul de fortificaţie: patrulateră ● perioada de ocupare: construită în timpul primei tetrarhii, momentul distrugerii nu poate fi precizat ● dimensiuni şi caracteristici: patrulatera, zidurile din piatra şi cărămidă pentru nivelare ● izvoare istorice ce o atestă: cercetările lui Pamfil Polonic ● personalităţi: Pamfil Polonic 23. OSTROVUL MARE ● numele antic: - ● perechea de la sud de Dunăre: CLEVORA (Mihailovac, Serbia) ● relaţia cu aceasta: - ● localizată – cercetată arheologic: localizată şi cercetată arheologic cu prilejul lucrărilor la şantierul Porţile de Fier II, ulterior în 1981 ● aşezarea geografică: pe insula Ostrovul Mare ● starea actuală: ruină nevalorificată turistic ● tipul de fortificaţie: nu este clar determinat datorită cercetărilor insuficiente în zonă, mai sunt laturi ale fortificaţiei de identificat ● perioada de ocupare: perioada lui Constantin cel Mare- distrugerea hunilor, şi apoi refăcută în sec VI ● izvoare istorice ce o atestă: cercetările arheologice ● personalităţi: Bărăncilă, Davidescu 24. IZVOARELE ● numele antic: - ● perechea de la sud de Dunăre: AD AQUAS (Negotin, Prahovo, Serbia) ● relaţia cu aceasta: - ● localizată – cercetată arheologic: localizată şi cercetată arheologic ● starea actuală: ruină distrusă aproape în totalitate de spolierea pietrei de către localnici şi de construcţiile moderne. ● tipul de fortificaţie: pătrată cu turnuri de colţ ● perioada de ocupare: construită în perioada lui Constantin cel Mare, momentul sfârşitului nu poate fi cu certitudine stabilit ● dimensiuni şi caracteristici: 100 x 100m, turnuri de colţ, val şi şanţ de apărare, în apropiere fiind şi o necropolă şi o aşezare civilă ● izvoare istorice ce o atestă: cercetările arheologice ● personalităţi: Tocilescu, Polonic, Davidescu 25. ALBA ● numele antic: ALBA ● perechea de la sud de Dunăre:TRANSALBA

5

● relaţia cu aceasta:o subordonează ● localizată – cercetată arheologic: nelocalizată, se cunoaşte cu aproximaţie amplasarea ei în zona Olteniei, perechea ei sudică fiind de asemenea nelocalizată ● perioada de ocupare: distrusă înainte de 395 deoarece nu apare in Notitia Dignitatum ● izvoare istorice ce o atestă: indirect prin Notitia Dignitatum care atestă existenţa fortificaţiei TRANSALBA 26. LUCUS/LUCUM ● numele antic: LUCUS sau LUCUM ● perechea de la sud de Dunăre: TRANSLUCUM ● relaţia cu aceasta: o subordoneaza ● localizată – cercetată arheologic: nelocalizată ● aşezarea geografică: undeva pe teritoriul Olteniei de azi ● perioada de ocupare: până în 395, nefiind menţionată de Notitia Dignitatum ● izvoare istorice ce o atestă: indirect prin Notitia Dignitatum care menţionează în schimb fortificaţia TRANSLUCUM pe malul sudic al Dunării 27. DESA ● numele antic: - ● perechea de la sud de Dunăre: RATIARIA (,Bulgaria) ● relaţia cu aceasta: este subordonat ei ● localizată – cercetată arheologic: localizată şi cercetată arheologic. ● aşezarea geografică: pe malul Dunării la km fluvial 767 ● starea actuală: în totalitate sub apele fluviului se mai pot vedea în verile secetoase ruinele. ● tipul de fortificaţie: castru de sec II-III ● perioada de ocupare: până în 442 când fortificaţia de la Ratiaria, o bază navală romană este distrusă de huni, dacă nu mai înainte de această dată ● izvoare istorice ce o atestă: cercetările arheologice de sec XX, observaţiile pe teren din sec XIX ● personalităţi: Tocilescu, Polonic, Toropu 28. BISTREŢ ● numele antic: - ● perechea de la sud de Dunăre: CEBRUS (Gorni Cibăr,Bulgaria) ● relaţia cu aceasta: subordonată ei ● localizată – cercetată arheologic:

● starea actuală: ruină distrusă de apele Dunării şi de spolierea pietrei de către localnici în proporţie de 75% ● tipul de fortificaţie: castru de piatră şi un castru de pământ ● perioada de ocupare: sec IV, perioada lui Constantin cel Mare ● dimensiuni şi caracteristici: ziduri din piatră şi cărămidă, înconjurată de val şi şant de apărare, se presupune a avea o instalaţie portuară în vecinătate ● izvoare istorice ce o atestă: cercetările arheologice ● personalităţi: Tocilescu, Polonic, Tudor 29. CELEI ● numele antic: SUCIDAVA ● perechea de la sud de Dunăre: OESCUS (Nicopole,Bulgaria) ● relaţia cu aceasta: - ● localizată – cercetată arheologic: localizată şi cercetată arheologic în mai multe campanii începând cu 1936 ● aşezarea geografică: în vecinătatea vărsării Oltului în Dunăre ● starea actuală: ruină introdusă în circuitul turistic ● tipul de fortificaţie: formă poligonală neregulată ● perioada de ocupare: construit în perioada 265-323, fazele 2 şi 3 de construcţie 324-382, fazele 4-5 de construcţie 383-447, distrusă de huni în 447, refăcută ulterior la sfârşitul sec VI ● dimensiuni şi caracteristici: prezintă numeroase faze constructive, turnurile de colţ, în număr de 8 au forme de la rectangulare până la cele în arc de cerc, trapezoidal etc. Aici se află capul celui de-al doilea pod ridicat peste Dunăre de Constantin cel Mare in 328 cu o lăţime de 5m şi o lungime de aprox 2400m ● izvoare istorice ce o atestă: Notitia Dignitatum, Procopius – De Aedificiis, cercetările arheologice, izvoare scrise de sec 18 ● personalităţi: Marsigli, Tudor 30. TURRIS ● numele antic: TURRIS ● localizată – cercetată arheologic: nelocalizată ● tipul de fortificaţie: probabil un turn de observaţie după nume refăcut în această formă de Constantin cel Mare pe locul unei fortificaţii din perioada Traiană ● perioada de ocupare: perioada lui Traian, refăcut probabil de Constantin cel Mare, distrus

6

la o dată necunoscută, nu mai este refăcut în sec VI ● izvoare istorice ce o atestă: Procopius – De bello Gothico 31. TURNU MĂGURELE ● numele antic: ● perechea de la sud de Dunăre: ASAMUM (,Bulgaria) ● relaţia cu aceasta: - ● localizată – cercetată arheologic: localizată şi cercetată arheologic, prezentând probleme datorită suprapunerii ei cu fortificaţia medievală ● aşezarea geografică: la 3km sud de oraşul modern Turnu Măgurele ● starea actuală: ruină împreună cu vestigiile medievale suprapuse peste ea ● tipul de fortificaţie: aproximativ circulară (poligon cu nouă laturi dintre care trei distruse) ● perioada de ocupare: perioada lui Constantin cel Mare, distrusă de huni, sfârşitul sec IV ● dimensiuni şi caracteristici: prezintă turnuri semicirculare ieşite în exterior, zidul are o grosime de 1,7-2,2m realizat prin umplerea spaţiului cu spărtură de piatră şi mortar între două paramente de piatră, laturile au dimensiuni între 11,5-13m, una singură având 15m ● izvoare istorice ce o atestă: descoperirile arheologice, Procopius ● personalităţi: Gr. Florescu 32. DAFNE-MARISCA ● numele antic: DAFNE-MARISCA ● perechea de la sud de Dunăre: TRANSMARISCA (Tutrakan, Bulgaria) ● relaţia cu aceasta: o subordonează ● localizată – cercetată arheologic: nelocalizată pe teren ● aşezarea geografică: se presupune a se găsi în zona vărsării Argeşului în Dunăre o zonă inundabilă atât de revărsările Dunării cât şi de cele ale Argeşului ● starea actuală: se presupune a fi în totalitate distrusă datorită repetatelor inundaţii ale sitului ● perioada de ocupare: până în 395, distrusă şi apoi refăcută în sec VI ● izvoare istorice ce o atestă: Notitia Dignitatum, Procopius, Ammianus Marcellinus 33. PIETROASELE ● numele antic: - ● localizată – cercetată arheologic: localizată şi cercetată arheologic începând cu sec XIX, continuând cu sec XX ● aşezarea geografică: situată la o oarecare depărtare de Dunăre

● starea actuală: ruine, care datorită amplasării favorabile nu sunt în pericol de inundaţie sau spoliere ● tipul de fortificaţie: castru de piatră ● perioada de ocupare:construită probabil în 323 datorită conjuncturii militare favorabile ridicării unui castru atât de departe de linia Dunării, sfârşeşte la începutul domniei lui Valens datorită deteriorării situaţiei militare în regiune ● dimensiuni şi caracteristici: formă rectangulară 160 x 130m, turnuri de colţ semicirculare ieşite în afara incintei, ziduri groase de 2,7-2,8m din piatră cu mortar de pietriş şi cărămizi pisate, nu s-au găsit elemente de apărare pe laturi, şanţuri sau valuri, în vecinătate s-a mai descoperit o aşezare civilă, un complex termal şi necropole ● izvoare istorice ce o atestă: cercetările arheologice ● personalităţi: Gh.Diaconu 34. PIUA PETRII ● numele antic: - ● perechea de la sud de Dunăre: CARSIUM (Hârşova) ● relaţia cu aceasta: - ● localizată – cercetată arheologic: localizată arheologic dar distrusă înainte de a putea fi cercetată amănunţit ● aşezarea geografică: în apropierea vărsării Ialomiţei în Dunăre ● starea actuală: distrusă de apele Dunării în totalitate ● tipul de fortificaţie: patrulateră ● perioada de ocupare: sec IV-V, perioada lui Constantin cel Mare ● izvoare istorice ce o atestă: descoperirile arheologice din zona învecinată 35. BARBOŞI ● numele antic: fie DINOGETIA impreună cu cea de pe malul sudic al Dunării, fie PIROBORIDAVA identificat după Ptolomeu, fie TURRIS dat fiind că acesta nu a fost localizat pe teren, nu s-a ajuns la un consens în această priviinţă ● perechea de la sud de Dunăre: DINOGETIA (Garvan) ● relaţia cu aceasta: este subordonat ei ● localizată – cercetată arheologic: localizată şi cercetată arheologic ● aşezarea geografică: la vărsarea Siretului în Dunăre ● starea actuală: ruinele vechiului castru sunt vizibile nu şi urmele castellumului

7

● tipul de fortificaţie: castellum de formă poligonală (5 sau 7 laturi) ● perioada de ocupare: până la mijlocul sec IV când castellum este abandonat goţilor ● dimensiuni şi caracteristici: castellum este ridicat în incinta vechiului castru, avea funcţie de observare-semnalizare şi nu defensivă, lucra împreună cu valul de pământ de la Şerbeşti-Tuluceşti. ● izvoare istorice ce o atestă: cercetările arheologice, Ptolomeu 36. ORLOVKA-KATRAL ● numele antic:ALIOBRIX ● perechea de la sud de Dunăre: NOVIODUNUM (Isaceea) ● relaţia cu aceasta: se subordonează ei ● localizată – cercetată arheologic: nelocalizată cu precizie, necercetată arheologic ● perioada de ocupare: sec IV, nu a fost refăcută mai târziu ● dimensiuni şi caracteristici: împreună cu NOVIODUNUM ţineau sub observaţie teritoriul nordic cuprins între valul din sudul Moldovei, Vadul lui Isac-Bolgrad-lacul Cătlăbuga, folosit ca punct de trecere a Dunării de către împăratul Valens în 369 pe un pod de vase împotriva goţilor ● izvoare istorice ce o atestă: Ptolomeu – Geografica, Ammianus Marcellinus – relatarea despre trecerea împăratului Valens 37. TYRAS ● numele antic: TYRAS ● localizată – cercetată arheologic: nelocalizată şi necercetată arheologic, existenţa este doar o supoziţie dată fiind poziţia strategică ● aşezarea geografică: la vărsarea Nistrului în Dunăre [poate o greşeală din partea autorului articolului deoarece Nistrul nu se varsă în Dunăre, nici în prezent şi nici în Antichitate] ● izvoare istorice ce o atestă: descoperirea unei structuri basilicale, fie o basilică sau terme în zonă împreună cu poziţia strategică geografică impun existenţa unui tip de fortificaţie romană târzie. Alte fortificaţii care deşi sunt menţionate de alte surse iar unele sunt şi descoperite şi cercetate arheologic nu apar în articolul lui Dorel Bondoc, Repertoriul fortificaţiilor de pe ripa nordică a limesului Dunării de Jos în epoca romană târzie. ● VIMINACIUM – între SINGIDUNUM şi LEDERATA, la sud de Dunăre

● TALIATA – între PINCUM şi EGETA, la sud de Dunăre ● BONONIA – între AD AQUAS şi RATIARIA, la sud de Dunăre ● AUGUSTA – între CEBRUS şi OESCUS, la sud de Dunăre ● Zăvalu – între CEBRUS şi AUGUSTA, la nord de Dunăre ● Fântânele – între DIMUS şi NOVAE, la nord de Dunăre ● Pietroşani – între NOVAE şi SEXTANTA-PRISTA, la nord de Dunăre ● APIARIA – între TRANSMARISCA şi NOVAE, la sud de Dunăre ● SEXTANTA-PRISTA – între NOVAE şi APIARIA, la sud de Dunăre ● CANDIDIANA – între TRANSMARISCA şi CARSIUM înainte de DUROSTORUM, la nord de Dunăre ● DUROSTORUM – între TRANSMARISCA şi CARSIUM, la sud de Dunăre ● SACIDAVA– între TRANSMARISCA şi CARSIUM după DUROSTORUM, la sud de Dunăre ● AXIOPOLIS (Cernavodă) – între SACIDAVA şi CARSIUM, la sud de Dunăre ● CAPIDAVA – între SACIDAVA şi CARSIUM după AXIOPOLIS, la sud de Dunăre ● CIUS – între CARSIUM şi DINOGETIA, la sud de Dunăre ● TROESMIS – între CARSIUM şi DINOGETIA după BEROE, la sud de Dunăre ● ARRUBIUM – între CARSIUM şi DINOGETIA după TROESMIS, la sud de Dunăre ● BEROE – între CIUS şi TROESMIS, la sud de Dunăre De asemenea fortificaţii aflate în Delta Dunării după NOVIODUNUM ● AEGISSUS (Tulcea) ● SALSOVIA (Mahmudia) ● HALMYRIS (Murighiol)

ANEXA 4 Tabel sinteză studii de caz NUME CADRU MODALITĂŢI DE VALORIFICARE Mogotiacum (Mainz) aşezare

urbană - valorificare punctuală prin spaţii de

protecţie şi expunere - valorificare punctuală în ţesut urban

Castra Regina (Regensburg)

aşezare urbană

- integrare organică în ţesut urban - valorificare punctuală în ţesut urban - valorificare funcţională

Welzheim rural - amenajări exterioare şi integrare în parc arheologic

- reconstrucţie parţială Saalburg rural - reconstrucţie totală

- valorificare funcţională - amenajări exterioare şi integrare în parc

arheologic Aalen aşezare

rurală - muzeu de arheologie/istorie antică - amenajări exterioare şi integrare în parc

arheologic - valorificare punctuală prin spaţii de

protecţie şi expunere Xanten aşezare

rurală - muzeu de arheologie/istorie antică - amenajări exterioare şi integrare în parc - reconstrucţie parţială - valorificare punctuală prin spaţii de

protecţie şi expunere - valorificare funcţională

limesul sud dunarean

Documents