UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„PATRIARHUL JUSTINIAN”

ICO�OGRAFIA SFÂ�TULUI ALTAR TEZĂ DE LICENŢĂ

Conducător știinţific: Pr. Asist. Dr. Marian MIHAI

Student: Troacă Roxana Teologie – Arte plastice

Disciplina: Teologie Liturgică

București

iunie - 2008

2

Cuprins

Introducere……………………………………………………pag.3

1. Locașul de cult in Vechiul Testament

( de la cort la templu)…………………………………………….pag.4

2. Arhitectura locașului de cult………………………………pag.9

2.1. Arhitectura paleocreștină…………………….pag.19

2.2. Arhitectura altarului…………………………….pag.24

3. Programul iconografic in Bisericile Ortodoxe –

generalităŃi………………………………………………………………...pag.27

4. Iconografia altarului……………………………………………pag.40

4.1. Tipuri de reprezentări în Altar……………….pag47

4.2. SemnificaŃiile reprezentărilor în Altar…….pag.59

4.3. SemnificaŃia culorilor în pictura

bisericească………………………………………………………pag.71

5. Câteva considerații despre pictorii bisericești………pag.81

Concluzii……………………………………………………………….pag.88

Bibliografie……………………………………………………………pag.88

Curriculum Vitae…………………………………………………….pag.93

Declarație………………………………………………………………pag.94

3

Introducere ”Biserica este raiul pe pământ”, într-adevăr aceasta este adevărat căci ceea ce vedem în

biserică, acestea sunt și în Rai.

Motivul pentru care am ales această temă, este acela de a găsi un răspuns la o întrebare ,

unei nelămuriri în privința locașului de cult și, în special, picturilor ce se găsesc în biserici.

Însă, mai întâi, trebuie să vedem ce rol joacă și ce simbolism are arhitectura, ca, ținând cont

de aceasta, să pictăm cu smerenie pentru a întări și mai mult cele scrise, cele tâlcuite, deoarece

și forma arhitecturală și culoarea se completează una pe alta și se îndreaptă spre Dumnezeu, ca

formă de jertfă, de sacrificiu al acestora. Toată materia a fost zidită în scopul de a-i aduce laudă

lui Dumnezeu și iată înțelepciunea, vrednicia, curajul cu care am fost înzestrați de Creator

împreună cu materia lăsată pentru noi participă la slujbele Sfintei Liturghii împreună cu lumea

nevăzută cântând ”Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot”. Însăși natura ne învață formele, culorile,

simbolurile, care împreună cu noi, oamenii, Îi aducem slavă lui Dumnezeu, aceasta fiind anume

pentru ajutorul nostru.

De altfel îmi propun să urmăresc evoluția programului iconografic ți cum s-a ajuns la

fixarea lui în timp devenind o biblie ilustrată. Însă am ales de aprofundat mai mult iconografia

altarului, fiindcă ea este încăperea cea mai tainică a bisericii, unde Mântuitorul Se Jertfește

continuu la fiecare Sfântă Liturghie, unde este prezentă și Maica Sa, cea care urcă rugăciunile

noastre la Cer, ocupând locul al doilea după Pantocrator, unde sunt prezenți și Sfinții Ierarhi,

Liturghisitori, Melozi, Diaconi, Martiri.

Îmi propun să găsesc toate răspunsurile legate de Dumnezeu, să înțeleg ceea ce a încercat

El să ne spună începând cu descrierea cortului din Vechiul Testament și până în zilele noastre,

când avem o biserică bogată în învățături, istorie și dragoste mereu arătată prin forme și culori.

Pe toate acestea le cuprinde întrebare unui băiețel, într-o zi liturgică, și aceasta este: ”De ce nu

se arată Dumnezeu? ”

4

1. Locașul de cult în Vechiul Testament (de la cort la templu)

Cultul divin este cel care poartă creștinul spre sfinţenie sau îndumnezeire. Totul este

îndreptat către împlinirea acestui ţel: ”după căderea în păcat,Vechiul testament a fost, așa

zicând, prima etapă către acest scop, ca o pregătire a treptei următoare. Noul Testament a fost de

viitor, a devenit prezent, iar acest prezent, la rândul său, ne pregătește și ne conduce către ce va

să fie, către ceea ce Sfinţii Părinţi numesc Ierusalimul cel de sus”1. Vechiul Testament a avut

rolul de a fi călăuzitor, adică ”umbra bunurilor viitoare”(Evrei 10,1) sau, după cum spune

Sfântul Ioan Damaschin: ”legea, pe de o parte și toate făcute potrivit legii erau o schiţă a icoanei

ce avea să fie, adică a cultului nostru, pe de o parte, este icoana bunurilor viitoare; iar aceste

bunuri sunt Ierusaliumul cel de sus, imaterial și nefăcut de mâini”2

Pentru aprofundarea ideii de ecclesia a Vechiului Testament se cuvine mai întâi

lămurirea și înţelegerea caracterului simbolic (simbolon) și tipic (topos) al cultului mozaic.

Simbolul este o prezenţă materială care încearcă dezvăluirea unei Prezenţe existenţe

spirituale, prezenţă care nu cade sub simţuri, dar care poate fi ”văzută tocmai prin intermediul

simbolului, tipul este un obiect material ce are însemnătate transcendentă care indică viitorul,

prefigurează ceva ce se va realiza în viitor, așadar nu este numai simbol, ci și icoană prefigurată,

încât nu se numește și simbol profetic”3.

Astfel înălţarea șarpelui de aramă (Ioan 3.14), conducerea lui Israel prin pustie (1.Cor.

10,1-6), potopul (1 Petru 3.20), preotul rege Melchisedec (Evrei 7.1) sau profetul Ilie (Matei

18.4) au însemnătate tipică, fiind prefigurări ale evenimentelor sau obiectelor mântuitoare.

Însuși Hristos a spus că El nu a venit să strice ”legea și prorocii, ci să le împlinească” ( Matei

5,17; 7 ,12) , adică să le aducă la desăvârșire, de aceea și Sfântul Apostol Pavel numește legea

”pedagog” sau ”călăuză” spre Hristos ( Gal. 3,24).

1 Leonid Uspensky, Simbolistica Bisericii, trad. de Pr. I.L.Turcanu,în ”M.M.S.”, an XXXVI, nr .5-6, 1960 ,p.313. 2 Sfântul Ioan Damaschin,Cele trei tratate împotriva iconoclaștilor, ediţia a II a, trad. de Pr. Dumitru Fecioru,

EIBMBOR, 1998, p. 116. 3 Vasile Tarnavschi, Arheologia Biblică, Cernăuţii, 1930, p.376.

5

Nici cultul Vechiului Testament nu a fost înlăturat, ci din contră a fost înǎlţat la dimensiunea

maximei spiritualizări, ca și ideea existenţei unui loc de jertfă nefiind înlăturată ci îmbogăţită.

Primele altare ale vechiului Testament au apărut din dorinţa de a intra în comuniune cu

Dumnezeu după cum au procedat Cain și Abel (Fac.4,4-5); sau Noe ( Fac. 12, 1-3; 18, 18 și 35,

1; Ieșire 24, 4-5; Judec. 6, 22-23, și 13, 19-22). După ce Dumnezeu L-a ales pe Israel ca

poporul Său, I-a dat lui Moise poruncă să Îi facă locaș sfânt, pentru a locui acolo, în mijlocul

poporului său (Ieș. 25, 1-8; 29, 43-45; Regi 6, 15) după modelul arătat lui pe muntele Sinai.

Atunci el a constituit prima ”icoană”, dat de însuși Dumnezeu4. Urma să se realizeze cortul

văzut, după cum avea să le spună Moise maeștrilor aleși tot prin pronie divină, cortul nefăcut de

mână de mână omenească, aflat în ceruri. Acest cort, după modelul arătat pe Muntele Sinai

(Ieș.25,40), este Cuvântul neîntrupat (Evrei 8,2), în care se cuprind toate ca într-un locaș al

întregii creaţii, pentru că acesta nu e despărţită de Cuvântul prin care au fost create 5.

El a fost modelul său, icoana după care s-a făurit locașul de cult al Vechiului Testament,

sub toate formele lui - loc de închinare, altar, sicriu al legii și templu - , și care este, ”semnul

prezenţei divine, mărturia sensibilă a unui prototip divin, deosebindu-se de celelalte spaţii și

locașuri obișnuite printr-un spor de binecuvântări cerești6.

Spaţiul cultic era compus dintr-o curte și din cortul propriu-zis împărţit în două încăperi,

Sfânta, aflată în partea de răsărit, și Sfânta Sfintelor, înspre apus. În Sfînta se aflau: altarul

tămâierii, masa pâinilor punerii înainte și candelabrul cu șapte braţe, memora. Sfânta Sfintelor

este încăperea cea mai tainică a cortului, nu este luminată si în ea nu intra decât arhiereul, o

dată pe an, la ziua împăcării. Sfânta Sfintelor adăpostea tezaurul cel mai sfânt al evreilor,

chivotul sau arca legământului. Chivotul era făcut din lemn, de formă dreptunghiulară, având la

cele două capete câte un heruvim de aur cu aripile desfăcute, și cuprindea cele două table de

piatră pe care fusese scris Decalogul. În chivot se mai afla si un vas plin cu mană si toiagul lui

Aaron7.

Cortul Sfânt era casa lui Dumnezeu (Ieș.25,8), ”locaș sfânt” aflat în mijlocul poporului

evreu, în care locuia Dumnezeu, în care se împlinea chemarea lui Israel de popor ales al lui

4 Preot Vasile Frentiu, Templul Vechiului testament,prototipul locașului de cult creștin, in ”M.B.”,an XXIX, 1-3,

1979, p.8-10 5 Ibidem, p. 424. 6 Ibidem, p. 424. 7 Tarnavschi, op. cit. p.410-414.

6

Dumnezeu, simbol al legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul Său, întrucât conţinea

Tablele Legii, dar mai ales pentru că tabernacolul sau chivotul era locul unde El își descoperea

voia prin Moise și prin arhierei.

Cortul Sfânt mai este numit și cortul mărturiei sau cortul întrunirii8, însemnând locul în

care poporul se întâlnea cu Dumnezeu, deși, în realitate, în Vechiul Testament era vorba despre

două corturi. Cel numit al adunării sau al mărturiei se afla în afara taberei evreilor, căci poporul

evreu se dovedise a fi îndărătnic și, ca atare, Dumnezeu nu dorea să locuiască în mijlocul

poporului Său: ”Dar Eu nu voi merge în mijlocul vostru, ca să nu vă pierd pe cale, pentru că

sunteţi popor îndărătnic” (Ieș.33,3). Ca atare, Moise ”lăudându-și cortul, l-a întins afară din

tabără, departe de ea, si-l numi cortul adunării; si tot cel ce căuta pe Domnul venea la cortul

adunării, care se afla afară din tabără” (Ieș.33,7). În timp ce Cortul Sfânt sau locașul sfânt –

numit si el ”cortul adunării” (Ieș.40) - , a cărui icoană a fost văzută de Moise pe Muntele Sinai

(Ieș.25-26), se afla în mijlocul poporului evreu.

Între cortul făcut de meșterii lui Moise și templul zidit de Solomon nu există deosebiri

de fond, căci templul păstrează structura cortului și semnificaţia încăperilor acestuia, având,

bineînţeles, o înfăţișare mult mai fastuoasă, potrivit unui regat puternic.

Templul este o copie mărită a cortului, după cum arată și rugăciunea lui Solomon, rostită

la sfinţirea templului, aceasta, la fel, urma să fie o casă în care va locui Dumnezeu, unde va

manifesta prezenţa Sa plină de milă și înţelegere către toţi aceia care îi vor cere ajutorul,

indiferent dacă sunt sau nu fii ai lui Israel: ”însă caută ca rugăciunea robului Tău și la cererea

lui, Doamne, Dumnezeul meu! Ascultă strigarea și rugăciunea lui cu care se roagă astăzi; Să-Ţi

fie ochii Tăi deschiși ziua și noaptea la templul acesta, la acest loc, pentru că Tu ai zis

<<Numele meu va fi acolo>> ; să asculţi strigarea și rugăciunea cu care robul Tău se va ruga în

locul acesta! Să asculţi rugăciunea robului Tău și a poporului Tău, Israel, când ei se vor ruga în

locul acesta;să asculţi din locul șederii Tale din ceruri, să asculţi și să miluiești (III Regi 8,28-

30; II Parab. 6,19-21). Numai că, în comparaţie cu cortul care era mobil, templul era construit

pe un loc fix, pe pământ stabil, simbolizând astfel faptul că Israel ajunsese în stăpânirea

8 Ibidem. p. 420.

7

moștenirii promise, în pământul făgăduinţei9. Templul din Ierusalim era locul comuniunii cu

Dumnezeu, numit de Însuși Mântuitorul Hristos ”casă de rugăciuni” (Matei 21,13), ”casa

Tatălui Meu” (Ioan 2,16) sau, într-un sens simbolic, însuși rai ceresc ”în casa Tatălui Meu

multe locașuri sunt” (Ioan 14,2).

Dar, odată cu sosirea ”plinirii vremii”, s-a împlinit, adică sfârșindu-se, și rostul sacru al

templului,acela de a oferi credincioșilor posibilitatea de a comunica cu Dumnezeu. În miercurea

Patimilor, Mântuitorul Hristos profeţește despre sfârșitul templului din Ierusalim ”Iată casa

voastră vi se lasă pustie” (Matei 23,38), iar când a ieșit din templu a zis din nou: ”nu va rămâne

aici piatră pe piatră care să nu se risipească”(Matei 24,2; Luca 19,44)10.

În Vechiul Testament jertfele aveau un înţeles simbolic, în sensul că, în locul omului

vinovat, era sacrificat un animal nevinovat, după ce asupra sa erau trecute păcatele omului11,

dar și unul tipic sau ”anticipativ hristologic”12, întrucât ele preînchipuiau adevǎratul sacrificiu

adus de Mântuitorul Hristos pentru toţi oamenii (Evreii 9,14)13. Dar Jertfele Vechiului

Testament nu ștergeau efectiv păcatul, și doar ţineau conștiinţa păcătoșeniei și-l împiedicau

astfel pe om să devină din ce în ce mai rău și mai nepăsător la starea sa.

De aceea, ”în locul jertfelor Legii Vechi, pecetluite cu sânge de animale (Ieș.24,8),

Mântuitorul a întemeiat o Lege, un Testament sau Legământ Nou între Dumnezeu și oameni,

pecetluit cu Însuși Trupul și Sângele Său, care avea să fie, jertfite peste o zi în chip real, pe

Golgota și care, în seara Cinei,erau oferite sfinţilor Săi apostoli, prin anticipaţie, sub forma

sacramentală nesângeroasă14.

Acea Cină cea de Taină a constituit puntea de legătură între Vechiul și Noul Testament,

momentul desăvârșirii Legii celei vechi .

9 Ibidem, p. 443. 10 Pr. V. Frenţiu.op.cit.p.18. 11 Actul simbolic al puneri mâinilor pe capul animalului voia să simbolizeze faptul că păcatele omului sunt trecute

asupra făpturii necuvântătoare, care urma să fie jertfită; ca să scape de pǎcatele care au adus moartea ,omul le

trecea asupra victimelor ce-l substituiau și îl purificau de fărădelegile sale, pentru a intra în comunitatea teocratică,

cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan și Diac. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologia biblică, EIBMBOR,

București,1994, pp. 284-286. 12 Pr. Conf. I. Moldovan, op.cit. p. 426. 13 Pr. Conf. Dr. D. Abrudan, op. cit. pp. 286-288. 14 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica Specială, ediţia a II a , EIBMBOR, 1985, p. 182.

8

Slujba prin care se aduce această jertfă nesângeroasă a Noului Testament este Sfânta

Liturghie. Există un raport clar între ritualul Paștelui iudaic, Cina cea de Taină și Liturghia

creștină; Cina a fost de fapt o serbare anticipată a Paștelui sau o masă cu caracter pascal, anume

pregătită de Hristos la încheierea activităţii Sale, masă căreia ”El i-a dat însă un caracter

religios, instituind în cursul ei Sfânta Euharistie și rostind atât cuvântarea Sa de despărţire către

Sfinţii Apostoli, cât și rugăciunea Sa arhierească15.

Deci,există o legătură firească între formele vechi ale cultului iudaic și Liturghia creștină,

la ultima izvorând din primele, dar nu este doar o copie îmbogăţită a lor; ”dacă în ceea ce

privește esenţa ei –adică misterul în sine –ea este întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de

Taină, în ceea ce privește ideile principale care alcătuiesc nucleul sau sâmburele ei original și

totodată fondul comun al anaforelor liturgice creștine de azi, precum și formele ei de exprimare,

acestea provin dintr-o adâncă vechime, continuând o tradiţie și un ritual inspirat din Vechiul

Testament și legându-se astfel de revelaţia primordială și de începuturile istoriei sfinte a

mântuirii noastre16.

La rândul lor, cortul și templul sfânt, erau tipul împărăţiei lui Dumnezeu, întemeiat de

Mântuitorul17; semnificaţia cortului nu se deosebea de cea a templului (naos), considerat a fi

centrul vieţii spirituale, dar și naţionale a evreilor. Tipul împărăţiei cerurilor, a bisericii-locaș de

cult, dar și al Bisericii–Trup al lui Hristos Însuși. În sens simbolic cortul și templul defineau

existenţa creștinilor, întrucît Sfânta și Sfânta Sfintelor prefigurau Altarul și Cortul ceresc.

Dacă acest cort, locuinţă pământească, se va strica, creștinii au casă zidită de Dumnezeu,

casă nefăcută de mână omenească, veșnică, în ceruri; ”Căci de aceea și suspinăm, în acest timp,

dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer (s.n.). Dacă totuși vom fi găsiţi îmbrăcaţi,

iar nu goi. Că noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiaţi, de vreme ce dorim să nu

scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie

înghiţit de viaţă” (II Cor. 5,2-4).

Momentul întemeierii unui nou legământ sau așezământ face ca locașul de închinare să

fie un spaţiu în care se împlinesc vechile profeţii și evenimente, dar și unul în care se anunţă

simbolic ce va fi în împărăţia viitoare. Icoanele sacre ale Vechiului Testament, heruvimii, au

15 Ibidem, p. 183. 16 Ibidem, p. 186. 17 Tarnavschi. op. cit. pp. 420-421.

9

fost o anticipare a icoanei creștine, iar ”templul a fost numai o prefigurare a locașului creștin de

închinare,loc al prezenţei neîntrerupte a Mântuitorului în lume, cămara Sionului în care se

pogoară întotdeauna Sfântul Duh”18.

Dar în cadrul Noului Legământ nu mai avem popor ales, vechiul Israel, ci Noul Israel,

adică întreaga umanitate - după cum nu mai este un singur loc sau spaţiu cultic, centrul și

simbolul umanităţii spirituale al vechiului Israel, ci o mulţime de altare care îmbrăţișează

practic tot pământul, în care se aduce o unică și singură jertfă.

2. Arhitectura locașului de cult

Înainte de a prezenta arhitectura locașului de cult, împãrţirea și simbolismul pãrţilor ei

componente, vom vorbi despre Bisericã și semnificaţia simbolica a Bisericii.

Biserica, privitã ca locaș de închinare, are o întreitã semnificaţie simbolicã. Ea este mai întâi

simbol sau icoana Impãrãţiei lui Hristos din ceruri. În acest sens, ea este “casa lui Dumnezeu și

poarta cerurilor” ( Facere 28;17).

Sfântul Simeon spune cã ”Biserica este casa lui Dumnezeu, alcãtuitã din lucruri

însufleţite, care se sfinţește cu dumnezeiescul dor și cu rugãciunile preoţești și nu este ca și

celelalte case, ci este fãcutã pentru Dumnezeu și pe El Îl are locuitor; într-însa este slava,

puterea și darul Lui”19 ”ca o casã a lui Dumnezeu, Biserica închipuiește toatã lumea, pentru cã

Dumnezeu este pretutindeni și peste toate. Biserica închipuiește aceastã lume vãzutã, cele de

deasupra Bisericii închipuiesc cerul cel vãzut, cele de pe jos închipuiesc cele de pe pãmânt și

raiul însuși…”20.

“Biserica lui Dumnezeu închipuiește cerul împreunã cu raiul care dãruiește darurile cerești

pentru cã are în ea nu lemnul vieţii de atunci, ci pe însãși Viaţa, care se jertfește și se dã. Ea nu

18 Prof. Conf. Dr. I. Moldovan, op. cit. p. 427. 19 Despre Sfânta Biserică…, cap. 128, trad. rom. a lui T. Teodorescu, pag. 120. 20 Ibidem, pag 121.

10

are lemnul cunoștinţei care sã pricinuiascã goliciunea celor ce vor mânca, ci pe Inţelepciunea

cea vie care se dã pe Sine ca hranã și Bãuturã, cheamã și înţelepţește pe cei fãrã de minte și le

împarte jertfa ei, adicã Trupul și Sângele Sãu, și nu mai zice cum a zis cãtre Adam: “Nu mâncaţi

ca sã nu muriţi”, ci veniţi de mâncaţi Pâinea mea, Trupul Meu și sã beţi vinul pe care L-am gãtit

vouã, Sângele Meu, al Legii celei noi…cãci noi intrãm în dumnezeiasca Bisericã ca în rai sau ca

în cer”21.

În al doilea rând, Biserica este simbol al Împãrãţiei lui Dumnezeu, fiind asemãnatã cu

arca lui Noe, în care creștinii gãsesc scãpare și izbãvire din valurile acestei lumi. Corabia

aceasta este dusã de Însuși Mântuitorul Hristos spre limanul raiului și odihna veșnicã22. În

acestã privinţã Sfântul Simeon spune cã: “Sfânta voastrã Bisericã este chipul Bisericii celei

preasfinţite și vii, adicã al Trupului Mântuitorului care și-a zidit Sieși adevãrata și via

Înţelepciune, adicã Cuvântul lui Dumnezeu și organ al Tainelor lui, rãmânând în veci

neclintitã”23.

În al treilea rând, Biserica simbolizeazã Împãrãţia lui Dumnezeu din inimile

credincioșilor, fiind “temple ale Duhului Sfânt” ( I Corinteni 3; 16), pe care îl primesc prin

mijlocirea Sfintelor Taine care se sãvârșesc în Bisericã. Dupã Sfântul Simeon, ea este “Casa de

lucruri dumnezeiești, liman și doctorie sufletelor, mijlocitoare rugãciunilor cãtre Dumnezeu și

organ al Tainelor Lui rãmânând în veci neclintitã” 24.

Întreita interpretare simbolicã a locașului de cult l-a fãcut pe Sfântul Simeon sã vadã casa

lui Dumnezeu, în bisericã, o închipuire a cerului și a pãmântului, o imagine a întregii lumi

vãzute și nevãzute. Cãci Biserica “deși este alcãtuitã material, totuși are darul cel mai presus de

lume, cãci se sfinţește cu rugãciunile de tainã ale arhiereului și se unge cu Dumnezeiescul Mir și

se face cu totul locaș a lui Dumnezeu, având locuri deosebite pentru preoţi și mireni”.

Prin aceastã alcãtuire și semnificaţie dublã, biserica închipuiește “pe Hristos Însuși care

este Dumnezeu și Om, dupã o fire nevãzut, dupã alta vãzut” ; închipuiește pe om, care este

alcãtuit din trup și suflet. “Biserica închipuiește și taina Treimii care este neapropiatã dupã

21 Despre Sfânta Biserică…, cap. 140 și 155, trad. rom. cit., pag. 125- 129, cf. Despre Sfânta Liturghie, cap. 98,

trad. rom cit. pag 103. 22 Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilia XXIII la Matei, în ”P.G.”, T. LVII, col 303- 307. 23 Despre Sfânta Biserică…, cap. 122, trad. rom. cit., pag 117. 24 Ibidem, cap. 120, pag 116.

11

Fiinţã, dar cunoscutã prin purtarea de grijã și prin puterile ei. Ea mai închipuiește și cele ce sunt

pe pãmânt, în cer și mai presus de ceruri: Amvonul dinaintea Bisericii, cele de pãmânt, Biserica

însãși – cerul, iar Sfântul Altar cele mai presus de ceruri”25.

În însăși denumirele pe care Sfântul Simeon le întrebuinţeazã pentru Bisericã, deducem

semnificaţia locașului de cult. Astfel în opera lui gãsim urmãtoarele denumiri: “casa de lucruri

dumnezeiești”, “liman și doctorie sufletelor, mijlocitoare rugãciunilor cãtre Dumnezeu și organ

al Tainelor Lui”, “chip al Bisericii celei preasfinte și vii”, “mormânt al lui Hristos și locaș

dumnezeiesc”, “sãlãșluirea slavei Lui”, “casa lui Dumnezeu “, “candela lui Hristos”, “sãlaș al

slavei Lui, dãtãtoare a multe bunãtãţi, casa a jertfei celei mari”26.

Nevoile cultului divin au fost cele care au dat forma de construcţie a bisericilor creștine și

împãrţirea interiorului. Cea mai timpurie întrebuinţare a fost forma alungitã sau dreptunghiularã

indicate de Constituţiile apostolice. Aceasta formã, care a predominat în arhitectura bisericeascã

la început, amintește de corabia lui Noe, de cortul mãrturiei și de Templul lui Solomon,

simbolizând întreaga lume pe care o cuprinde biserica și în care sã se rãspândeascã învãţãtura ei.

A doua și cea mai rãspânditã formã în care sunt zidite bisericile creștine este cea de

cruce, fie în interior, fie în exterior; acesta simbolizeazã adevãrul cã învãţãtura creștinã, ca și

cultul divin public, care are în centrul sãu Sfânta Euharistie, sunt întemeiate pe Jertfa

Mântuitorului Hristos pe cruce. Cele patru pãrţi ale crucii simbolizeazã cele patru unghiuri ale

lumii sau cele patru unghiuri cardinale ale pãmântului, Biserica creștinã fiind rãspânditã în toate

pãrţile lumii27. și cel mai puţin întrebuinţatã a fost forma rotundã și aceasta atât pentru grija ca

Bisericile sã nu arate sau sã se asemene teatrelor și templelor pãgâne, construite în aceasta

formã, cât și pentru faptul ca ea nu permitea împãrţirea tradiţionalã a Bisericii. Prin aceastã

formã se putea închipui perfecţiunea Bisericii și a Învãţãturii sale ca și bolta sau tãria cerului.

Sfântul Simeon face aluzie la forma rotundã a bisericii, spunând cã ”rotundul Bisericii

închipuiește tãria cerului”28.

25 Explicare despre Dumnezeiasca Biserică…, trad. rom. cit., pag 253. 26 Despre Sfânta Biserică…, cap 101, 113, 120,122,128 și 131, trad. rom cit., pag. 101, 114, 116, 117, 120- 121. 27 Sfântul Vasile cel Mare, Omilia la Isaia, XI, ”P.G.” ,T XXX, col. 12, Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilia la

Epistola I către Corinteni, IV, ”P.G.” T LXI, col. 54. 28 Explicarea despre Dumnezeiasca Biserică, trad. rom. cit. pag. 254.

12

Scrierile și documentele cele mai vechi mãrturisesc ca de la începutul creștinismului,

bisericile au fost zidite pe locuri înalte, practicã pe care o întâlnim de altfel și în celelalte religii

și orientate cu altarul spre rãsãrit. Aceasta așezare a bisericilor la înãlţime este simbol al

bisericii spirituale, al ”cetãţii care stã deasupra muntelui la care vor merge popoarele” ( Maleahi

4;1, matei 5;14) și icoanã a ”cetãţii celei sfinte, Ierusalimul ceresc, care se coboarã la noi” (

Apocalipsa 21; 10). Orientarea Bisericii cu altarul spre rãsãrit, spre lumina, este în legãturã cu

fiinţa creștinismului care este religia luminii al cãrui întemeietor este Hristos, “lumina lumii” (

Ioan 8;12) și “Rãsãritul cel de sus”, cãtre care trebuie sã ne îndreptãm în timpul rugãciunii, în

bisericã, și pe care Îl așteptãm sã vinã a doua oarã, dinspre rãsãrit , spre a ne învrednici de

desfãtarea raiului. și Sfântul Simeon, vorbind despre zidirea bisericii, spune cã “se face altarul

spre rãsãrit” iar când intrãm în bisericã “ mergem cãtre rãsãrit și cãtre altar”29 care împreunã cu

naosul și pronaosul, formeazã pãrţile principale ale bisericii. Aceastã împãrţire este cerutã de

necesitãţile cultului divin și de deosebirea între cei care participa la el. Este simbol al Sfintei

Treimi și se aseamãnã și cortului mãrturiei care era alcãtuit din trei pãrţi.

Sfântul Simeon aratã cã Biserica creștinã a fost preînchipuitã în Vechiul Testament de

jertfelnicul Avraam, pe care a vrut sã jertfeascã pe Isaac, de piatra lui Iacob pusã ca jertfelnic și

de cortul mãrturiei fãcut de Moise, în care se aflau chivotul și masa, cort care simboliza pe

Sfânta Fecioarã, numitã Sfânta Sfintelor. “Biserica se împarte în trei, cãci Dumnezeu este

Treime. Aceasta preînchipuia și cortul care era împãrţit în trei ca și templul lui Solomon, așa

cum spune și Sfântul Apostol Pavel, cã una era Sfânta Sfintelor, alta Sfânta și alta Sfintele unde

ședeau mirenii”30.

Însã, dupã cum spuneam altarul este partea cea mai însemnatã și locul cel mai sfânt din

bisericã, situat spre rãsãrit31, zidit sub formã de absidã mai sus de cât restul bisericii și este

despãrţit de naos prin tâmplã sau catapeteasmã (iconostas). Are rol de a servi ca loc în

sãvârșirea Sfintei Euharistii și trebuie sã se deosebeascã prin sfinţenie și împodobire faţã de

celelalte pãrţi ale bisericii. Dupã Sfântul Simeon, el simbolizeazã “Sfânta Sfintelor, cele mai

29 Despre Sfânta Biserică…, cap. 101 și 155, trad. rom .cit. pag 120- 129. 30 Ibidem, cap 129 și 131, trad. Rom cit, pag 121; Explicarea despre Sfânta Biserică…, trad.rom.cit., pag 253. 31 Vezi nota 29.

13

presus de ceruri și cerul”32. ”Fãrã altar nu poate fi bisericã ci nu mai casã de rugãciune, care se

împãrtãșește din sfinţenie numai prin rugãciuni fãrã sã fie sãlãșluirea slavei lui Dumnezeu, nici

locașul Lui, și ne având dumnezeiasca putere a sui rugãciunile noastre prin darul sãu cãtre

Dumnezeu.” Este nevoie de altar cãci în el, se fac liturghia, hirotoniile și Sfântul Mir și tocmai

pentru altar este biserica Sfântã”33. Sfântul altar primește înãuntrul pe arhiereu care

preînchiuiește pe Iisus Hristos, Dumnezeu și Om, iar ceilalţi membrii ai clerului închipuiesc pe

Apostoli, Arhangheli și Îngeri. Întrã aici cu toata cetatea preoţeascã închipuind intrarea în cer34.

“Cãci jertfelnicul înseamnã locul cel mai de sus de ceruri, unde S-a suit trupește Iisus cel

Preasfânt, iar acest jertfelnic nu este mai mic decât acela pentru ca în el se aflã Hristos,

jertfindu-Se, iar dumnezeieștiile Lui puteri se aflã de faţã”35.

Altarul este sfânt pentru cã în el se aflã masa sau prestolul pe care se sãvârșește Sfânta

Liturghie. El simbolizeazã Mormântul lui Hristos, iar altarul gropniţa din jurul mormântului. Pe

Sfânta Masã se odihnește Mântuitorul ca Dumnezeu, iar ca Om se jertfește. Sfântul Simeon

aratã cã “aceastã masã este jertfelnicul lui Hristos, scaunul slavei, locaș lui Dumnezeu,

mormântul și odihna lui Hristos. Masa îl aratã pe El îngropat într-însa și prin sfinţire și ungere

cu Sfântul Mir, primește Darul Duhului…Sfântul prestol asemãnându-se lui Hristos care S-a

îngropat, închipuiește cele ce sunt ale îngropãrii…“ Prin înfricoșãtorul Jertfelnic, adicã prin

Sfânta Masã, dumnezeiasca Bisericã aratã pe Stãpânitorul Cerului, Care este și “Sfânta

Sfintelor” și se cheamã scaun, locul lui Dumnezeu, odihnã, curãţirea, locaș al jertfei celei mari,

mormântul lui Hristos și sãlãșluirea Slavei Lui36. ”Ea este numitã și Masã cãci într-însa este

Iisus Hristos Dãtãtorul de viaţa, desfãtare și Pâine, cãci întãrește, și pahar de vin care veselește,

înviazã, încãlzește și desfatã și preface…Toţi cautã la acea Masã și toţi se împãrtãșesc dupã

vrednicie, cine nu se hrãnește de acolo este mort”37.

Sfânta Masã este situatã în mijlocul altarului, având forma pãtratã, este ziditã din piatrã

sau marmurã și fixatã pe un picior tot din piatrã. Sfântul Sinod aratã cã Sfânta Masã sau

32 Despre Sfânta Biserică…, cap. 131, trad.rom.cit, pag 121, ș.u., cf. Despre Sfânta Liturghie…cap 18,

trad.rom.cit., pag 103. 33 Ibidem, cap. X, trad.rom.cit. pag 109. 34 Ibidem cap.131, pag.121- 122 și 128. 35 Ibidem, cap. 118, pag 126. 36 Ibidem, cap. 103, 106, 111, 112, pag. 111,120, 121; Explicarea…, pag 253. 37 Ibidem, cap 132.

14

prestolul se situeazã pe stâlpi sau se zidește un stâlp de piatra în patru muchii și pe el se așeazã

Sfânta Masã38. “Sfânta Masã construitã din piatrã închipuie pe Hristos care este Piatra Vieţii și

temelia noastrã și piatra din capul unghiului; piatra care de demult, care a adunat pe Israel cel de

atunci și a închipuit acest jertfelnic. El ne adapã pe noi, Noul Israel, nu cu apã, ci cu izvor de

viaţã veșnicã, cu Sângele cel Viu al Cuvântului”39 ea este înaltã și luminatã ca un Scaun al lui

Dumnezeu. Ea se așeazã în mijlocul tuturor spre vederea și împãrţirea celor vrednici40.

În piciorul Sfintei Mese se pãstreazã moaște de Sfinţi, dupã rânduiala stabilitã de la

început41. În acestã privinţã Sfântul Sinod aratã cã Sfintele Moaște se așeazã sub masã “ca niște

temelii… cãci temeliile bisericii sunt mucenicii, zidiţi fiind pe temelia Mântuitorului… Astfel

ele se așeazã dedesubtul mesei, între cei doi stâlpi sau, stau spre rãsãrit, fiindcã mucenicii sunt

stâlpii credinţei, au întãrit biserica cu mãrturisirea și vãrsarea sângelui lor și au urmat

Rãsãritului celui neînserat al lui Hristos. Moaștele se așeazã în bisericã cãci sunt sfinţite, fiind

mãdularele lui Hristos, jertfelnice și ca niște jertfite pentru El…ele sunt așezate în Sfânta Masã

pentru cã alcãtuiesc, împreunã cu toţi membrii biserici trupul lui Hristos”42. “Cãci dacã, dupã

cum spune Sfântul Pavel cãtre toţi credincioșii: “Voi sunteţi trupul lui Hristos și mãdulare în

parte” ( I Corinteni 12; 27), cu mult mai mult vor fi trup și mãdulare a lui Hristos cei ce s-au

chinui pentru Slava Lui și au urmat morţii Lui”43. Moaștele mucenicilor sunt așezate sub Sfânta

Masã cãci ei sunt pururea cu darurile împreunã cu Hristos, Marele Mucenic al Pãrintelui,

avându-I Biserica drept temelii, cãci ea s-a întemeiat mai întâi cu Sângele lui Hristos și prin El

și apoi cu al Mucenicilor44.

Sfânta Masã este acoperitã cu îmbrãcãturi speciale. Mai întâi se așeazã în cele patru

unghiuri ale Sfintei Mese, patru medalioane de pânzã, având pe dânsele chipurile celor patru

evangheliști.

38 Ibidem cap. X, pag. 120. 39 Ibidem, cap 107,pag.112, Explicarea…, trad.rom.cit., pag 253. 40 Ibidem, pag.254, cf. Despre Sfânta Biserică…, cap. 132, trad.rom.cit., pag 122. 41 Vezi canonul sapte al Sinodului sapte Ecumenic, după Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe, insoţite de

comentarii, traduse de Uroș Kovincici și N. Popovici, vol. I, II, Arad, 1931, pag. 508. 42 Despre Sfânta Biserică…, cap. 116 și 126, trad.rom.cit., pag 115- 119. 43 Explicare despre Biserica…, trad.rom.cit., pag 254. 44 Ibidem, pag 253.

15

Prin aceasta se aratã cã biserica simbolizatã cu Sfânta Masã, s-a adunat din cele patru

margini ale lumii și s-a zidit prin propovãduirea Evangheliei care a odrãslit cu Darul Duhului

Sfânt45. Peste aceste chipuri ale Evangheliștilor se așeazã prima îmbrãcãminte, sau camașa

Sfintei Mese, ţesutã din in, care simbolizeazã giulgiu cu care s-a înfãșurat dumnezeiescul Trup

al Celui ce a murit pentru noi. Apoi se așeazã a doua îmbrãcãminte a Sfintei Mese, care, fiind de

culoare mai luminoasã, simbolizeazã Slava lui Dumnezeu, cãci Sfânta Masã fiind Scaun și

Mormânt al lui Dumnezeu, prima închipuiește giulgiul iar a doua hainele Mântuitorului, care au

strãlucit ca lumina pe muntele Taborului, iar poalele lor au vindecat pe bolnavi46.

Peste aceste îmbrãcãturi se așeazã Sfântul Antimis, fãcut din pânzã de in și sfinţit numai

de arhiereu47, fãrã de care nu se poate sãvârși Sfânta Liturghie și care ţine loc de Sfânta Masã.

El are cusute pe spate pãrticele din Sfintele Moaște, având un acoperãmânt numit și iliton.

Sfântul Simeon aratã cã Antimisul simbolizeazã mahrama de pe capul Mântuitorului în timpul

șederii în mormânt și care la Învierea Sa era înfãșuratã deosebit în alt loc. Antimisele au ca

prototip cortul mãrturiei, “însa puterea lor este mai mare ca a cortului cãci pâinea cea vie și cea

cereascã pe aceasta se slujește”. Dupã cum spune Sfântul Simeon, aceste antimise se dau cu

știrea arhiereului, unde este trebuinţa și unde nu este Biserica ca sã se sãvârșeascã Sfânta

Liturghie pe ele. și ele meritã același respect ca și Sfânta Masã având în ele moaște de Sfinţi și

fiind sfinţite de arhiereu.

Pe Sfânta Masã deasupra Antimisului se aflã Sfânta Evanghelie care închipuiește pe

Hristos cel propovãduit, Cuvântul Lui Dumnezeu48. La fel pe Sfânta Masã ca și în spatele ei

gãsim Sfânta Cruce, semnul mântuirii noastre prin jertfa lui Hristos. Sfântul Simeon aratã cã

Sfânta Cruce este alcãtuitã din patru braţe pentru cã ”Cel ce s-a rãstignit pe ea cele de sus și cele

de jos și toate câte se vãd le-a fãcut și le cuprinde. Cele de sus și cele de jos le-a unit,

pogorându-se de sus și jos înãlţându-se… marginile lumii le-a chemat iar cu înãlţimea

dumnezeirii și cu smerenia Trupului pe toate le-a dobândit; cu înãlţimea slavei, cu multã sãrãcie

45 Despre Sfânta Biserică…, cap. 112 și 133, trad.rom.cit, pag.113 și 123. 46 Explicarea…, pag 253. 47 Hirotoniile, hirotesiile, sfinţurea Sfântului și mare ir, a antimiselor și a bisericilor destinate prin excelenţă numai

arhiereului. Cu binecuvântarea acestuia preoţii pot face sfinţiri de Biserici. Sfântul Simeon al Tesalonicului arată ca

“ sfinţrea antimiselor, se cuvine a se face mai ales de arhiereu, iar la trebuinţă se face, cu porunca arhiereului, și de

preot cucernic”. Vezi Despre Sfânta Biserică…, cap. 127, trad.rom.cit., pag 120. 48 Despre Sfânta Biserică…, cap. 133, pag. 123 și Explicarea…, pag. 254.

16

și smerenie și cu marea milã și dragoste ne-a zidit din nou, ne-a ridicat din iad și în loc de

pãmântești ne-a fãcut cerești”. Pe lângã aceasta, crucea mai simbolizeazã și Sfânta Treime.

Braţul vertical al crucii închipuiește pe Pãrintele cel înalt care poartã grijã de noi, cei de pe

pãmânt, iar braţele orizontale pe Fiul și Duhul, cãci prin aceste braţe, ca prin niște mâini, ne-a

zidit pe noi din nou, asa cum zice și psalmistul David: “Mâinile Tale m-au fãcut și m-au zidit”,

adicã Fiul și Duhul49.

În bisericã sfeșnicele, candelele și lumânãrile simbolozeazã curãţia sufleteascã, jertfã și

smerenie a credincioșilor, ca și stelele pe tãria cerului sau rugul nears, lumânarea cea adusã și

aprinsã aratã curãţia noastrã, pe care se cuvine sã o avem și înseamnã jertfa cea fãrã prihanã,

plecãciunea și smerenia noastra. și fiindcã ceara este adunatã din flori înseamnã darul Duhului

Sfânt, pe care îl luãm, iar cum ceara este culeasã aproape din toate florile, ea simbolizeazã

jertfa care se aduce de cãtre toţi și prinosul nostru desãvârșit50.

Luminile, în biserica, sunt asemenea stelelor pe cerul vãzut care aratã tãria cerului și

planetele…, altele în chipul rugului, altele în chipul carului cu care s-a înãlţat Ilie. Sfeșnicele cu

trei lumini, cum sunt tricherele, simbolizeazã Treimea, cele cu șapte numãrul darurilor Duhului

Sfânt, iar cele cu doisprezece lumini ceata apostolilor în mijlocul cãrora stã o luminã mai înaltã;

care închipuiește Lumina cea mare a lui Hristos. Sfeșnicul cu douã lumini simbolizeazã cele

douã firi ale lui Hristos, iar cele cu o luminã biserica, Treimea, care este una sau pe vreunul din

sfinţi51.

Candelele, închipuiesc biserica și pe Dumnezeu, care prin luminã dã tuturor milã și

luminare. Candela însemneazã pe Dumnezeiasca Luminã care prin untdelemn aratã mila lui

Dumnezeu care se dã prin bisericã, iar lumina ei însemneazã luminarea cea de sus, care se dã de

la lumina cea adevaratã și Hristos Cel ce este Lumina care S-a dat pentru noi52. Untdelemnul

închipuiește mila lui Dumnezeu, ceara prinosul desãvârșit pe jertfã, iar tãmâia dragostea

dumnezeiascã și bunã mireasmã a Duhului care se dã tuturor, acestea constituind una din

49 Ibidem, cap.133, pag.123 și Explicare…, pag 254. 50 Ibidem, cap 134, pag 124, Explicarea…, pag. 254. 51 Ibidem, cap. 139, pag. 125. 52 Ibidem, cap.101, 113, 133, pag. 120, 114, 123.

17

dovezile credincioșilor și din jertfa lor. Focul din cãdelniţã simbolizeazã pe Dumnezeu care este

foc mistuitor53.

În unele biserici, deasupra Sfintei Mese se aflã baldachinul, pentru Sfântul Simeon el

înseamnã “cortul cel nevãzut care este împrejurul lui Dumnezeu adicã Slava lui Dumnezeu și

darul cu care însușit se acoperã îmbrãcându-se cu lumina ca și cu o haina și șezând pe scaunul

cel preaînalt al Slavei Lui”54.În parte de Rãsãrit a absidei altarului se aflã scaunul cel de sus,

rezervat arhiereului, simbolizând Tronul cel ceresc al Mântuitorului Hristos pe care șade

împreunã cu Sfinţii Apostoli. “Scaunul din altar aratã scaunul cel mai presus de ceruri al lui

Hristos, care S-a înãlţat cu Trupul mai presus decât toatã stãpânirea, domnia și puterea și a șezut

de-a dreapta Tatãlui”. Treptele scaunului aratã rânduiala și starea fiecãruia din arhierei și preoţi,

în locul cãrora se cuvine ca sã stea altcineva. Ele mai simbolizeazã starea și rânduiala fiecãruia

din îngeri și din sfinţi, pentru ca și la îngeri și la sfinţi sunt trepte și grade pe care și la noi le

urmeazã arhieria”55.

În parte de nord a Sfântului Altar se gãsește proscomidiarul, adicã locul unde se

pregãtesc darurile pentru Sfânta Euharistie. El preînchipuie atât staulul sau peștera în care S-a

nãscut Mântuitorul Hristos, cât și mormântul în care a fost așezat. Sfântul Simeon aratã cã,

zidindu-se Biserica, “Se face altarul spre Rãsãrit și proscomidiarul de-a dreapta, iar locul

diaconilor se rânduiește de-a stânga. Locul cel din dreapta al altarului, care se numește

proscomidiar, înseamnã Betleemul și peștera. De aceea este așezat ca într-un unghi, nu departe

de jertfelnic, pentru a arãta sãrãcia și simplitatea peșterii în care S-a nãscut Hristos.

Proscomidiarul este aproape de jertfelnic pentru cã și Betleeml e aproape de Ierusalim și de

mormântul Domnului. Proscomidiarul închipuiește Betleemul pentru cã tot ceea ce se sãvârșește

aici simbolizeazã cele ce s-au întâmplat la nașterea Domnului. Astfel, steluţa închipuiește steaua

care i-a cãlãuzit pe magi la peștera din Betleem, iar procoveţele sau acoperãmintele scutecele cu

care a fost înfãșat Mântuitorul, mielul lui Dumnezeu, care S-a întrupat în peșterã și în iesle și cu

Trup S-a nãscut.

Sfântul Aer, cu care se acoperã cinstitele Daruri, simbolizeazã cerul pe care S-a arãtat

steaua. Luminile sfinte de la proscomidiar mai au și altã semnificaţie și anume, darurile aduse

53 Ibidem, cap. 101, 133, pag.120 și 124, Explicare…, pag. 254. 54 Ibidem, cap. 133 și 139, pag. 122 și 125. 55 Ibidem, cap. 131, 135, pag. 122 și 124, Explicarea…, pag. 254.

18

de magi: în locul aurului sfinte vase, în locul smirnei darurile care se aduc de credincioși iar în

locul tãmâiei tãmâia. Închinarea pãstorilor și magilor este simbolizatã prin rugãciunile

slujitorilor și ale credincioșilor. Dar cele de la proscomidiar simbolizeazã și patilmile

Mântuitorului. Astfel, procoveţele și mai ales Sfântul Aer simbolizeazã giulgiul cu care a fost

înfãșurat Mântuitorul în mormânt”56.

Naosul ocupã cel mai mare spaţiu din bisericã, rezervat credincioșilor. El cuprinde

soleia, adicã partea cea mai înaltã din faţa catapetesmei și naosul propriu-zis. Amvonul, care se

gãsește în aceasta parte, simbolizeazã piatra rãsturnatã de pe ușa mormântului, de pe care

îngerul a vestit femeilor Învierea, și de unde preoţii și diaconii, asemãnându-se îngerilor,

predicã astãzi Evanghelia. Este situatã la înalţime, pentru a simboliza înãlţimea propovãduirii și

pe îngerul care a stat deasupra mormântului; Sfântul Simeon aratã ca el este situat în faţa

altarului cãci acesta simbolizeazã mormântul Domnului57.Tot în naos gãsim tetrapodul sau

analogul, sfeșnicele cu lumini, stranele cântãreţilor și scaunul arhieresc.

Policandrul, care atârnã sub cupolã, simbolizeazã bolta cereascã luminatã de stele.

Naosul, prin forma sa alungitã, închipuie, în totalitate “lumea vãzutã și cerul cel vãzut”58

corabia care poartã pe credincioși pe valurile vieţii, spre limanul mântuirii.Pronaosul sau nostica

este a treia parte a bisericii, partea dinspre Apus a interiorului bisericii, în care se pãstreazã

cristelniţa sau vasul pentru botezul copiilor, și se administreazã unele din sfintele taine și

ierurgii, ca și unele dintre laudele bisericești. Sfântul Simeon spune cã pronaosul închipuiește

“zidirea pãmântului și cele de pe pãmânt care s-au fãcut pentru noi”59.

În vechile biserici pronaosul constituia încãperea destinatã, separatã de naos prin pânze,

cu uși de comunicare, înlocuindu-se cu timpul cu coloane unite prin arcade. La unele biserici

românești în stil moldovenesc, între naos și pronaos se întrepunea o încãpere distinctã, îngustã,

numitã, gropniţã sau camera funerarã, menitã sã cuprindã mormintele ctitorilor.

La bisericile mai noi, construite în ultimele douã secole, pronaosul se prezintã ca o

simplã prelungire spre vest a naosului, nefiind depãșit prin nimic.

56 Despre Sfânta Liturghie, cap. 96, trad. rom. cit., 101- 102, Sfânta Biserică…, cap. 101, 134 și 138, trad. rom. cit.,

pag. 112, 124- 125. 57 Ibidem, cap. 101 și 136, pag.110 și 124, Explicarea…, pag. 254. 58 Ibidem, cap 134, pag.121. 59 Ibidem, cap 154, pag 128, 129.

19

Pronaosul este acoperit de cele mai multe ori de o bolta semicirculara, longitudinalã, iar

la cele mai vechi de douã bolţi hemisferice, sau fãrã turle. Aceastã turlã servește, de obicei, și de

clopotniţã, pãstrându-se aici clopotele și toaca.

Pridvorul la unele biserici românești, locul pronaosului exterior din vechile locașuri

creștine, l-a luat pridvorul deschis, o încãpere la faţada de apus a bisericii, mãrginitã de coloane,

sprijinitã pe balustrade de zid continuu și unite la partea superioarã prin arcade. Acoperișul

acestor pridvoare este la un nivel inferior faţã de acoperișul naosului și pronaosului, iar în

interior el are fie forma unui plafon drept, fie a unei bolţi semicilindrice transversale, ori a unor

calote semisferice.

La bisericile noi, fãrã pridvor deschis, locul acestora l-a luat un fel de potic deschis, de

mici proporţii și de diverse forme (pãtrat, rotund, poligonal), menit sã protejeze intrarea în

bisericã, amintind de atriumu-ul vechilor biserici creștine.

2.1 Arhitectura paleocreștinã

La mai toate popoarele și în toate religiile vechi și noi, oamenii au simţit nevoia sã se

închine lui Dumnezeu și sã-I aducã jertfe în locuri anume alese pentru acesat, de obicei locuri

înalte, liniștite și cu poziţii frumoase, care sã sugereze prezenţa haricã a divinitãţii60. Pãgânii își

adorau zeii, în locuri sau peisaje naturale care îi impresionau, unde ei se crdeau sau se simţeau

mai aproape de divinitate și care îi predispuneau la rugãciune, la Închinare și la Jertfã. Mai

târziu, ei și-au construit altare, (sanctuare), apoi locașuri anume destinate pentru cultul dat

zeilor, adicã Templele existente la mai toate popoarele lumii vechi și în toate religiile, sub

diverse forme și numiri: “teocali” (casa lui Dumnezeu, la vechii mexicani), temple, sinagogi,

biserici, moschei și geamii etc.

Dupã cum spuneam, ceva mai înainte, evreii înșiși, înainte de a fi privit Cortul Sfânt, se

închinau în preajma unor altare de piatrã. Așezate în locuri frumoase, de preferinţã pe înãlţimi,

60 Pret G. Gârbea, Curs de artă creștină, Ed. Universităţii din Pitești, pag. 1

20

cum au fost cele ridicate de patriarhi la Sichem și Betel (Facere 33, 20 și 34, 1-7) sau cele

înãlţate mai târziu pe munţii Ebal și Garizim (Deuteronom 37, 4 și Ioan 4, 20-21). Dupã Ieșirea

din Egipt, Moise a construit, pentru pãstrarea Tablelor Legii, Tabernacolul sau Cortul Sfânt,

dupã indicaţiile primite de la Dumnezeu Însuși (Ieșire 25,8)61. Mai târziu, dupã consolidarea

regatului iudaic, David a conceput un templu frumos, vrednic de slava lui Dumnezeu (1

Paralipomena 31,1), pe care l-a zidit fiul și urmașul sãu Solomon, în Ierusalim și care a fost

reconstituit dupã robia babilonicã, de Ezdra și Neemia. Socotit, pentru mãrimea și frumuseţea

lui, una din cele șapte minuni ale lumii, templul acesta a fost veacuri de-a rãndul, pânã la

dãrâmarea lui de cãtre Titus în anul 70 p.Hr., centrul de cult și totodatã simbolul unitâţii

naţionale și religioase a poporului ales, de pretutindeni. Însuși Mântuitorul l-a cinstit,

îndeplinindu-și toate obligaţiile rituale ale cultului public faţã se el, ca orice iudeu credincios

(Matei 21, 12-13; Marcu 15,17; Luca 19,45-46), numindu-l “Casa Tatãlui Meu” (Luca 2,49) și

alungând din el cu asprime, pe neguţãtorii profani (Ioan 2,14). În acestã calitate a frecventat

Mântuitorul și sinagogile evreilor, în care a intrat adesea ca sã se roage și sã înveţe poporul

(Matei 18,54; Luca 4, 16-17).

Dar pentru rugãciunea Sa particularã sau pentru sãvârșirea unor acte de cult destinate a

sta la temelia cultului Noului Testament, Mântuitorul nu se mai îndrepta nici cãtre templu, nici

cãtre sinagogã, ci își alegea alte locuri, ca de exemplu Grãdina Ghetsimani sau Muntele

Eleonului, unde Îl vedem rugându-Se de preferinţã (Luca 22,12) s.a.

Sfinţii Apostoli, urmând pilda Mântuitorului, mergeau sã se închine la templu în care

aflau “pururea, lãudând și binecuvântând pe Dumnezeu”, dupã Înãlţarea Mântuitorului (Luca

24,53; comp. și Fapte 3,1; 5,21; 22,17; 24,11-12); iar dupã plecarea lor din Ierusalim și risipirea

în lume pentru predicarea Evangheliei, ei își îndeplineau obligaţiile rituale atât de sinagogile

iudaice, pe care le cercetau și în scop de prozelitism (Fapte 13,14; 14,1; 17,1-2; 19,8; 24,12), cât

și în casele particulare, în care îi gaseau ceasurile îndãtinate de rugãciune (Fapte 10,9) sau

vremea sãvârșirii frângerii pâinii (Fapte 20, 7-8)62.

În epoca apostolicã, un loc important în istoria cultului creștin din Ierusalim, îl ocupa așa

numita camerã sau foișorul de sus, în care avusese loc Cina cea de Tainã și în care Sfinţii

Apostoli se gãseau adunaţi atât în ziua Învierii spre searã, cã Domnul li se aratã pentru prima

61 A se vedea capitolul anterior “Locașul de cult în Vechiul Testament”

62 Preot G. Gârbea, op.cit., pag. 3.

21

oarã (Ioan 20,19), cât și la o sãptãmânã dupã aceea, când Domnul li se aratã pentru a doua oarã,

fiind de faţã și Toma (Ioan 20,26). Tot aici se adunau Sfinţii Apostoli și dupã Înãlţarea

Domnului, împreunã cu Maica Domnului și cu celelalte sfinte femei (Fapte 1,13-14).

Dupã toate posibilităţile, tot aceasta a fost casa în care Sfinţii Apostoli se aflau adunaţi

în ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt se pogoarã asupra lor sub forma unor limbi de foc (Fapte

2,1-2) și unde, conform unei tradiţii creștine, concretizatã în iconografia Pogorârii Duhului

Sfânt, era prezentã și Maica Domnului. Dupã tradiţie aceasta casã aparţinea Sfintei Maria,

mama Sfântului Evanghelist Ioan-Marcu (comp. Fapte 12,12). Ea era situatã pe colina Sion63.

Aici ar fi avut loc sinodul apostolic din anul 49/50 și aici ar fi locuit Maica Domnului timp de

11 ani, dupã Înãlţarea la cer a Domnului, pânã la adormirea ei. Foișorul era compus din parter și

etaj, formã pe care a pãstrat-o și dupã transformarea ei în bisericã. Dupã Sfântul Chiril al

Ierusalimului (Cateheza 14,4), Sfântul Duh S-a pogorât în încãperea de sus.

Istoria cruciadelor o numesc “Maica tututror bisericilor” și afirmã cã, fiind în afara

zidurilor cetãţii, ea a rãmas nedistrusã atât de Titus (anul 70), cât și de Adrian, care a distrus ce

mai rãmãsese din orașul vechi. Dupã știrea transmisã de Sfântul Epifanie, ea a fost transformatã

curând în bisericã. Mai târziu, pe locul ei a fost construitã, în epoca lui Constantin, o splendidã

bisericã, numitã Cenaclum, adicã biserica Cinei, care, însã a fost distrusã la 1099, când

Ierusalimul a fost cucerit temporar de cãtre cruciaţi, care au reconstituit-o pe temeliile originale,

tot cu douã etaje, zugrãvind-o cu scenele evanghelice petrecute în ea.

Primii creștini, care formau comunitatea din Ierusalim și în epoca apostolicã, proveniţi

în marea lor majoritate dintre iudei, urmând și ei pilda Mântuitorului, ca și Sfinţiii Apostoli,

mergeau la început sã se roage în templu (Fapte 2,46), mai ales în pridvorul sau foișorul numit

al lui Solomon, de care îi legau încã deprinderile și tradiţiile iudaice de cult; dar pentru

sãvârșirea Sfintei Euharistii (frângerea pâinii) și a agapelor sau a meselor comune, de dragoste,

care o însoţeau, ei foloseau casele particulare de tip iudaic (oriental), ale credincioșilor mai

înstãriţi; adunarea se fãcea de obicei tot în camera sau foișorul de sus, situat la etaj sau chiar

deasupra acoperișului (Fapte 20,7-8).

În Faptele Sfinţilor Apostoli și epistolele pauline gãsim numele câtorva creștini, în

casele cãrora aveau loc adunãrile de rugãciune și de cult ale comunitãţilor creștine locale și

dintre care unii erau colaboratori apropiaţi ai Sfinţilor Apostoli, ca de exemplu: casa lui Acvila

63 Azi grupul de clădiri numit de arabi Nebi Naud, adică Sfântul David.

22

și Priscila la Corint (Romani 16, 3-5) și la Efes (1Corinteni 16, 19), a lui ștefana, a lui Aristobul

și caea lui Narcis din Corint (Corinteni 16, 15 și Romani 16, 10-11), a Lidiei din Tiatira, lângã

Filipi, în Macedonia (Fapte 16, 14-15)), a lui Filimon din Colose din Frigia (Filimon 2), a lui

Gaius, gazda lui Pavel în Roma, și locul de adunare al întregii comunitãţi de aici (Romani 16,

23), alui Nimfan din Laodiceea (Coloseni 4, 15) etc.64

Pentru adunãrile de cult și de zidire creștinã din aceste case se foloseau fie atrium-ul din

casele de tip greco-romane (unde se afla de obicei și un impluvium sau bazin pentru spãlãri), fie

sala de mese (triclinium), fie mai ales sala mare, interioarã, așezatã în faţa intrãrii, care servea

ca salã de primire.

Situaţia din epoca apostolicã s-a prelungit în epoca postapostolicã și încã multã vreme

dupã aceea (secolele I-II). Pânã spre sfârșitul secolului II nu avem nicio mãrturie despre

existenţa unor construcţii proprii pentru cultul creștin sau a unei biserici creștine propriu-zise.

Dar de la sfârșitul secolului II și primii ani ai secolului III numãrul creștinilorcrescuse foarte

mult, a început sã se fixeze înãuntrul caselor particulare o încãpere deosebitã, folositã numai ca

loc de cult și exclusã de la orice altã folosire, lumeascã sau profanã.

Dupã o scriere pseudoepigraficã, atribuitã Sfântului Clement Romanul, un oarecare

Teofil, care era cel mai dc vazã între puternicii cetãţii (probabil cel amintit de Sfântul Pavel în

Fapte 1,1) a închinat casa sa încãpãtoare ca basilicã a Bisericii. În faţa judecãtorilor persecutori,

Sfântul Justin Martirul (c. 150) mãrturisea cã folosea, ca loc de adunare la Roma, casa unui

oarecare Martin, pe lângã fermele lui Timotei. În actul martiric al Sfintei Cecilia (c.230) se aratã

cã Sfânta dorea ca locuinţa ei sã fie sfinţitã ca bisericã. Vechea basilicã Sfântul Clement din

Roma, nu era decât o casã paricularã transformatã în bisericã65. Adunãrile creștine din aceste

case în vederea cultului se numeau ecclesiae, adicã Biserici: “Salutaţi…și Biserica din casa

lor…”. Numele de ecclesia s-a dat apoi și locului unde se ţinea adunarea, care a devenit casa

Bisericii.

Ecclesiae era astfel cel mai vechi termen pentru noțiunea de “bisericã” în ambele ei

înţelesuri; el s-a pãstrat în limbile popoarelor neolatine apusene (francezã Église, italianã

Chiesa, spaniolã Igliesa, etc.).

64 Pr. G.Gârbea, op. cit., pag. 4. 65 Ibidem, pag. 5.

23

Pentru denumirea locașului de cult se mai întrebuinţau și alţi termeni: domus Dei,

domicilium, domus orationis, oratorium s.a. (la Tertulian gãsim, de exemplu denumirea poeticã

de columbae domus simplex).

2.2. Arhitectura altarului

Cea mai importantã încãpere, dintre cele trei moștenite de biserica creștinã, care

corespunde Sfintei Sfintelor din templu, este altarul (de la altare, semnificând loc înalt, în

grecește bema sau ierateion)66. Altarul este “partea sfântã de bazã a întregii biserici, care

sfinţește întreaga clãdire”67, fãcând din ea lãcaș de rugãciune în multiplele ei manifestãri. Aici

se sãvârșește jertfa Sfântã și Sfinţitoare, “cãci numai altarul face dintr-o încãpere un spaţiu

sacru, în mod calitativ deosebit de un alt spaţiu. Manifestarea puterii divine a Tainei Euharistice

ce nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, aduce cu sine o distincţie în omogenitatea

spaţiului. Acest adevãr este confirmat și de deosebirea pe care o face Sfântul Apostol Pavel între

“biserica” în care se împãrtãșesc credincioșii cu Trupul și Sângele Domnului, și între casele lor

particulare, în care ei convieţuiesc, folosindu-se de diferite bunuri materiale (1 Corinteni

11,22)68.

Altarul este destinat clericilor, slujitori ai Jertfei Legii Noi, Sfânta Liturghie, pe care și

îngerii doresc sã o priveascã69 și a Tainelor înalte ale cultului divin: Taina Hirotoniei, slujba

Sfinţirii Mirului, a Antimiselor și a Bisericii70.

66 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit., pag. 392. 67 Leonid Uspensky, Simbolistica Bisericii tradiţionale, trad. de Pr. I.L.Turcanum în ”M..M.S.”., an XXXVI, nr. 5-

6, 1960, pag. 320. 68 Pr. Conf. I. Moldovan, op. cit., pag. 435. 69 După cum se roagă preotul, “și pe mine smeritul și păcătosul și nevrednicul robul Tău, cel încurcat în multe feluri

de păcate și tăvălit în patimile dezmierdărilor, m-ai chemat la sfânta și preașnalta treaptă a preoţiei, ca să intru în

ceea ce este dincolo de catapeteasmmă, în Sfânta Sfintelor, unde sfinţii îngeri doresc să privească și să audă glasul

Evangheliei Domnului Dumnezeu și să vadă cu ochii lor chipul Sfintei Jertfe și să se îndulcească cu dumnezeiasca

24

Sfinţirea altarului este datã în primul rând de prezenţa Sfintei Mese, numitã tot altar, deoarece

pe ea se sãvârșește Jertfa nesângeratã. Ea are cel mai adesea forma cubicã și este fãcutã dintr-un

material durabil simbolizând trãinicia și veșnicia Temeliei sau Pietrei-Hristos pe care s-a zidit

Biserica, dar și bisericile. Ea simbolizeazã ieslea și mormântul Domnului; ca și masa Cinei

Celei de Tainã, la care a fost întemeiatã Sfânta Euharistie ce se sãvârșește acum aici.

Pe masã stau permanent Sfânta Cruce, icoana vie a altarului pe jertfa sângeroasã adusã

pe Golgota și chivotul. În cazul când spaţiul permite, în spatele Sfintei Mese a altarului, alipitã

de ea, se aflã o cruce mare71, pictatã, care este scoasã și purtatã pânã în mijlocul bisericii în

cadrul Deniei din Joia Mare.

Pictura altarului întregește semnificaţia spiritualã a acestei încãperi. Ea cuprinde douã

categorii de scene și personaje sfinte, cele istorice sau simbolice legate de Jertfa Sfântã care se

sãvârșește aici și icoanele marilor ierarhi și clerici, autorii liturghiilor și slujirilor72. Episcopii

pictaţi în registrul inferior al absidei altarului formeazã, nu numai din punct de vedere

iconografic, “un fel de sprijin al decorului înfãţișat pe perete”73, ei fiind de fapt podoaba

Spiritualã, dar și esteticã, a Bisericii. De regulã, apar marii teologi și autori de liturghii, atunci

când spaţiul permite apar și diaconii, în veșminte și atitudini liturgice, având uneori în mâini

ripide, cãdelniţe, cãtui sau cutii cu tãmâie, smirnã.

și sfânta Liturghie” - Rugăciunea a V-a din cadrul slujbei de la Sfântul Maslu, în Molitfelnic, cuprinzând slujbe,

rânduieli și rugăciuni săvârșite de preot la diverse trebuinţe din viaţa creștinilor, EIBMBOR, 1998, pag. 128 70 În momentul sfinţirii bisericii, aceasta este înconjurată de jur-împrejur, fiind delimitată de spaţiul din jurul ei,

care aparţine mai departe lumii profane, ce așteaptă transfigurarea, pa când biserica pătrunde în lumea sacrului.

Ceremonia aceasta vrea să accentueze faptul că nimic necurat nu mai trebuie să se atingă de ceea ce a fost sfinţit,

așa cum și în Vechiul Testament, nimeni nu a avut voie să se atingă de muntele Sinai, pe care Moise urma să se

urce pentru a primi Tablele legii (Ieșire 19 și 24). 71 Ea exista deja la Sfânta Sofia la Constantinopol, cf. E. Mamboury, Topographie de Ste-Sophie-Le Sanctuaire et

la Soléa, le Mitatorion, le Puits Sacre etc., In Atti del V. Congresso internationale di studi bizantini; (Roma, 1936),

Roma, 1940, pag. 203. 72 Preot Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit., pag. 452; I.D.ștefănescu menţionează patru teme importante și anume:

Cortul mărturiei, Mielul lui Dumnezeu, Împărtășirea Apostolilor și Sfinţii episcope, cf. I.D.ștefănescu, op.cit., pag.

65, aspect care nu schimbă mesajul jertfei euharistice pe care îl poartă pictura altarului 73 Ibidem, pag. 71.

25

Începând cu secolul al VI-lea, acestea au fost înlocuite cu chivotul, având de regulã,

forma unei biserici74; numit și pixidã sau tabernacol, acesta este construit din metal, în forma

unei biserici în miniaturã și are menirea de a pãstra Sfânta Împãrtãșanie pentru bolnavi, precum

și Sfântul Agneţ pentru Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite75. Chivotul amintește de vasul

(nãstrapa de aur) cu manã, care se pãstra în chivotul sau tabernacolul din templu76.

Existã biserici în care, pe Sfânta Masã, se aflã un baldachin înãlţat pe patru colonete

amplasate în cele patru colţuri ale mesei altarului, numit și ciborium și care simbolizeazã cerul.

Ca atare intradosul sãu este pictat în albastru iar din centrul sãu atârnã un lanţ de aur, la capãtul

cãruia se aflã un porumbel, simbolizându-L pe Sfântul Duh care se pogoarã peste Sfintele

Daruri. Baldachinul aflat “pe dumnezeiasca Masã înseamnã Cortul cel nevãzut, care este

împrejurul lui Dumnezeu, adicã slava lui Dumnezeu și darul cu care Însuși Se acoperã,

Îmbrãcându-Se cu lumina ca și cu un veșmânt și pe scaunul cel preaînalt al Slavei Lui

șezând”77.

Ca element arhitectural, acest ciborium este rar întâlnit în bisericile actuale78, dar el

apare aproape întotdeauna în cadrul programului iconografic, în scena numitã Împãrtãșirea

Apostolilor. Aceasta are loc în ceruri, acolo unde apostolii slujesc cu Hristos și este imaginea

Împãrtãșirii coliturghisitorilor din Liturghia Arhiereascã. Compoziţia simetricã, amplasatã pe

axul absidei altarului, are în centrul ei ciborium-ul respectiv, care adãpostește altarul. Hristos,

înveșmântat dupã moda anticã sirianã sau cu veșminte arhierești, este pictat de douã ori, în

stânga și în dreapta ciborium-ului, dând grupului de șase apostoli din dreapta Trupul Sãu, iar

celor din stânga Sângele Sãu79.

74 Ibidem, pag. 73-74. al praznicele împărătești unul sau lai mulţi dintre diaconi apar în procesiunile solemne

purtând pe umăr chivotul bisericii respective 75 Preot Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit., pag. 396 76 Ibidem, pag. 396 și 598. 77 Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, Trata asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe după

adevăratele principii puse de Domnul nostrum Iisus Hristos și urmașii Săi, traducere de Toma Teodorescu,

București, 1865, în lucrarea de faţă este citată ediţia apărută la Ed. Argiepiscopiei Sucevei și R2dăuţilor, 2002, pag.

180. 78 Există un asemenea ciborium în altarul bisericii Sfânta Treime a mânăstirii Radu Vodă din București 79 ștefănescu, op.cit., pag. 7- 71.

26

Este o temã esenţialã a iconografiei altarului80, care este pictatã chiar și în cazul în care

spaţiul rezervat picturii are o suprafaţã restrânsã, despre care voi vorbi în capitolul IV

”Programul iconografic în Bisericile Ortodoxe, Pictura Sfântului Altar”.

Altarul are douã încãperi anexe (pastoforii), sub forma unor absidiale, dar care, uneori, în

lipsa spaţiului necesar, pot fi doar sub forma a douã nișe dispuse în pereţi, la nord și la sud. La

nord este proscomidiarul sau protesis, cuvânt în greacã care se traduce prin punere înainte,

ofrandã, unde se aduc darurile credincioșilor. Hagia Protesis simbolizeazã Locul Cãpãţânii,

unde a fost rãstignit Hristos. Încãperea de la amiazãzi a altarului se numște diaconicon sau

veșmântar, întrucât aici se pãstreazã veșmintele de slujbã, cãrţile liturgice. Iniţial cele douã

încãperi anexã aveau diverse forme. Dupã abandonarea tipului basilical - în care absidiile

deveniserã o prelungire fireascã a navelor laterale - s-a ajuns ca, începând cu secolele IX-X sã

fie consacrat tipul structural al bisericii cruce greacã înscrisã. În aceastã situaţie, absidei

principale și altarului, aflat în prelungirea longitudinalã a crucii, i s-au alipit douã absidiole, în

prelungirea celor douã rezultate între braţele crucii.

În general, biserica este amplasatã la înãlţime, iar, în cadrul ei , încãperea altarului se

aflã ceva mai sus, locașul de cult fiind simbolul Bisericii spirituale, al “cetãţii care stã deasupra

muntelui la care vor merge popoarele, cum spune prorocul Maleahi sau Mântuitorul Hristos

Însuși.( Matei 5, 14)81. Dar, spaţiul cel mai sfânt, deci cel mai “înalt” în plan arhitectural, este

de fapt altarul, întrucât toate converg cãtre el.

Dacã biserica, prin mișcarea circularã a slujbei de sfinţire sau de târnosire, este într-un fel

despãrţitã de lumea profanã din jur, devenind un loc sacru, la fel și încãperea altarului, fiind

amplasatã cu câteva trepte mai sus decât pardoseala naosului, aratã prin aceasta cã este spaţiul

sfinţeniei, în care se aflã altarul de jertfã, care de regulã se amplaseazã pe un loc înalt, cât mai

aproape de cer. Pe de latã parte, treptele altarului mai simbolizeazã “starea fiecaruia din îngeri și

sfinţi, pentru cã și la îngeri și la sfinţi sunt trepte și grade pe care și la noi le urmeazã arhieria

dupã rânduiala arhieriei celei de jos, precum zice Dionisie…”82 iar înãlţarea altarului “închipuie

80 Ibidem, pag. 71. 81 Pr. Prof. Dr. N. Necula, Tradiţii și înnoire în slujirea liturgică, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, vol. I,

1996, pag. 5, și Biserica, pag. 22. 82 Sfântul Simeon, op.cit., pag. 175.

27

cele mai presus de ceruri cã Preasfântul Prestol însemneazã cã S-a înãlţat Iisus cu trupul mai

presus de toatã stãpânirea, domnia și putrea, și a șezut de-a dreapta Pãrintelui”83.

Altarul este, deci, acea parte a bisericii, care “prin înfricoșatul Jertfelnic, adicã prin Sfânta

Masã, aratã pra Stãpânul Cerului, care este și Sfintele Sfinţilor, se cheamã scaun, locul lui

Dumnezeu, odihna, curãţenia, locaș Jertfei celei mari, Mormântul lui Hristos și sãlãșluire Slavei

Lui”84.

3. Programul iconografic al Bisericilor Ortodoxe-

generalităţi

Bisericile ortodoxe nu sunt zugrăvite la întâmplare, ci după o anumită rânduială. Există deci

un sistem, un program sau tipic iconografic, care arată pictorilor de biserici care anume scene

sau chipuri se pot zugrăvi în fiecare din compartimentele interioare și după caz și exterioare ale

bisericii, în așa fel încât decorul pictural al oricărui biserici să alcătuiască în întregimea lui un

ansamblu unitar și logic, inspirat și călăuzit de o idee sau un principiu central,coordonator85.

Acest program sau tipic iconografic n-a fost fix și uniform, adică n-a fost totdeauna la fel în

decursul timpului.El s-a format cu încetul și a variat după epoci și regiuni potrivit și cu evoluţia

arhitecturii religioase, în funcţie de varietatea tipurilor arhitecturale, de dimensiunile bisericii și

suprafaţa de pictat.La aceasta au contribuit și ideile și curentele teologice(dogmatice) care au

frământat cugetarea creștină, gusturile și intenţiile ctitorilor ziditori de biserici, care au impus

uneori pictorilor preferinţele lor, precum și fantezia pictorilor înșiși, care, în acest teren aveau

prilejul să-și afirme personalitatea.

Chipurile și scenele sfinte zugrăvite în biserici nu sunt fără legătură între ele. Ele „fac parte

dintr-un ansambu legat, și un rost, așa cum sunt filele unei cărţi care nu se poate alătura și coase

83 Ibidem, pag. 175. 84 Ibidem, pag. 179. 85 Pr. Gh.Gârbea. op.cit. p. 129.

28

fără ordine”; deci ele nu trebuie „citite” adică văzute și interpretate izolat sau independent una

de alta.

După perioada iconoclastă, în sec. IX, s-au pus bazele inei noi ere a artei religioase, care se

caracterizează în iconografie prin formarea treptată a unui program iconografic, care va deveni

obligatoriu pentru toţi pictorii și ale cărui reguli vor fi scrise și în Erminiile sau călăuzele

zugravilor bizantini.

Unul din cele dintâi monumente bizantine la care se aplică regulile programului

iconografic este Biserica Theotokos Pharos din Constantinopol, sfinţită în 864.

După cum spuneam și in capitolul anterior, principiul general sau ideea directoare care stă

la baza acestui program iconografic și care fixează și rânduiește locul fiecărei scene sau figuri

sfinte pe pereţii bisericii, este concepţia teologică.

Cheia acestei concepţii teologice ne-au dat-o marii mistagogi sau tâlcuitori ai cultului

ortodox, prin explicarea simbolică a locașului divin și sfintelor slujbe săvârșite aici86.

După aceștia distribuirea picturii în ansamblul iconografic al bisericii este determinată de

cultul liturgic, iar pe de alta,de semnificaţia simbolică și mistică a fiecăreia din aceste părţi.

Decorul iconografic al bisericii trebuie să fie în stânsă legătură cu formele arhitecturii si

totodată cu destinaţia și simbolismul în cultul ortodox.

Ca să înţelegem mai bine ideea care stă la baza programului iconografic al bisericilor

ortodoxe,trebuie, mai întîi, să vedem ce spun liturghiștii din epoca patristică și bizantină despre

sfântul locaș, funcţia și simbolismul lui în viaţa religioasă.

Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Gherman ne spune că „Biserica cerul pe pămînt, în

care locuiește și se preumblă Dumnezeu, Care stă in cer:...ea este preaslăvită, mai presus de

Cortul Mărturiei lui Moisi, a fost preînchipuită de patriarhi, întemeiată de Sfinţii Apostoli,

vestită de profeţi și împodobită de ierarhi, desăvârșită de către martiri și așezată pe sfintele

moaște ale acestora, ca pe un tron.’’

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:’’Sfânta biserică a lui Dumnezeu este icoană a lumii

sensibile.Ea are drept cer dumnezeiescul ieraton (altar), iar ca pământ, frumuseţea

naosului.’’Locașul de cult - biserica văzută esta deci o reproducere în mic a universului mare,

un microcosmos creștin.

86 Sf. Maxim Mărturisitorul, marele teolog Sf.Gherman, Patriarhul Constantinopolului (sec.VII) și Arhiepiscopul

Simeon al Tesalonicului(sec.XV)

29

Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului precizează mai îndeaproape rolul și gradul de

sfinţenie al celor trei încăperi, sau despărţituri principale ale bisericilor ortodoxe (altarul, naosul

și pronaosul) care au și o semnificaţie trinitară: ’’Ca o casă a lui Dumnezeu biserica închipuie

toată lumea, pentru că Dumnuzeu este pretutindeni și pe toate; și biserica arătând aceasta, se

împarte în trei, că și Dumnezeu este Treime...”

Prea sfântul altar închipuie cele mai presus de ceruri, unde se zice că se află și scaunul lui

Dumnezeu, pe care îl simbolizează Sfânta Masă. Naosul (sânul) închipiește lumea văzută, cele

din înaltul naosului (închipuiește) cerul cul văzut, cele din josul lui (închipuiesc) pe cele de pe

pământ și raiul înșuși, iar cele din afară (închipuiesc) cele mai de jos și înșuși pământul...’’87

Biserica este, așadar, imaginea văzută și unitară a Cosmosului, a lumii văzute și nevăzute,

strânsă în jurul lui Dumnezeu, Creatorul și Providenţiatorul ei. ’’E vrednic de mirare că, în

micimea lui, locașul (biserica) seamănă cu vastul univers, cupola sa înălțată este comparabilă cu

cerul cerurilor...Ea se sprijină solid pe partea ei inferioară. Arcurile ei reprezintă cele patru laturi

ale lumii’’, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Mistagogii bizantini văd biserica văzută ca fiind imaginea materială a bisericii nevăzute din

ceruri, formată din sfinți și îngeri, iar cele ce se sîvârșesc într-însa, adică sfintele slujbe,

începând cu Sfânta Liturghie, nu sunt decât copii și reprezentări văzute ale cultului spiritual

(nematerial) adus necontenit lui Dumnezeu de către Biserica trimfătoare din ceruri, ’’Biserica

pământească simbolizează Biserica luminată ca Ierusalimul ceresc” zice Sfântul Maxim

Mărturisitorul.

Sfântul Simeon al Tesalonicului preciza: ’’una este biserica de sus și de jos, de cînd

Dumnezeu s-a pogorât la noi, s-a arătat în trup ca noi și a săvârșit mântuirea noastră; și un

singur lucru este Liturghia și Împărtășirea și cunoștința Stăpânului; ea se săvârșește și sus (în

ceruri) și jos (pe pământ). Numai că acolo se face fără valuri si simboale, pe când aici (pe

pământ) prin simboale, pentru că un lucru greu este pentru noi și suntem îmbrăcați în trup

stricăcios.’’88

Principiul acesta, care stă la baza programului iconografic a fost formulat și de Sfântul

Sinod al Bisericilor Ortodoxe Române, astfel: ”Cultul ortodox, având semnificație determinată

87 Vezi capitolul anterior ’’Arhitectura locașului de cult’’ 88 Prof. Dr. Adrian Alexandrescu, Curs de Artă Creștină.

30

și precisă și răspunzând la un scop bine știut, icoanele și tablourile de pictură în biserici trebuie

să ocupe locul anumit spre a fi în armonie cu ideea specială, avută la întocmirea cultului și la

alcătuirea planului pentru clădirea bisericilor.’’

În ansamblul ei arhitectural și pictural, Biserica-locaș trebuie să ne dea o viziune sau

imagine sensibilă a Bisericii cerești, a ’’Cerului pe pământ’’, cum spune Sfântul Gherman al

Tesalonicului, atât prin arhitectura ei, dominată de planul în cruce pe cupola Pantocratorului,

care se rotunjește deasupra ei ca bolta cerului deasupra pământului, mai ales prin modul cum

este atribuită zugrăveala pe suprafața pereților ei, căutând să ne sugerezeîn chip plastic

rânduială, ierarhia sau ordinea ideală care domnește în acest Imens Cosmos sau Univers

bisericesc (creștin), în care fiecare ființă își are locul său precis determinat: ’’Ceea ce formele

arhitecturale (ale bisericii) exprimă simbolic..., este precizat și subliniat de pictură’’ care

întregește astfel simbolismul formelor construcției și îl face intuitiv și inteligibil89.

1. Altarul, încăperea cea mai sfântă și tainică a bisericii, simbolizează cerul „acel

templu nefăcut de mână omenească”, este locul în care în el a intrat Hristos cel transfigurat prin

Înviere, arhiereul Cel mare al noului Asezământ (cf.Evrei 9,24). În manifestarea ei cea mai

înaltă: altarul va fi rezervat chipurilor membrilor Bisericii triumfătoare formată din acele

persoane sfinte, cele mai aproape de altarul ceresc (Maica Domnului), care au avut un rol de

seamă în cultul creștin și slujirea Sfintei Liturghii:mari ierarhi,autori de liturghii, diaconi

slujitori, scene istorice și simbolice din Istoria sfântă a Vechiului și Noului Testament, în

legătură cu Liturghia, ș.a.m.d.

Altarul este „camera sau încăperea sfintelor mistere”, locul unde se săvârșește Jertfa Sfântă

a Liturghiei și unde stă numai clerul sau ceata sfinţilor slujitori ai tainelor.Înauntru se află

Sfânta Masă, Mensa Domini, imagine a tronului slavei Tatălui Ceresc pe care șade veșnic

Hristos sub forma Sfântului Trup și Sânge.Altarul este punctul de întâlnire a Divinului cu

Umanul, al supranaturalului cu naturalul, hotar între cer și pământ, poartă spre veșnicie.

Vom găsi ilustrate, deci, două categorii de scene și personaje sfinte în iconografia

altarului:

1.Scene istorice sau simbolice în legătură cu Jertfa Sfântă care se săvârșește aici;

2.Figuri de mari ierarhi și clerici, autori de liturghii și slujitori(diaconi).

89 Pr. Gh. Gârbea, op. cit. p. 133

31

În vechile biserici, zugrăvite înainte de formarea programului iconografic actual,

iconografia altarului era dominată de chipul Mântuitorului care trona în absida altarului. Acesta

se vede în unele biserici din Sicilia și Capadocia.

Astăzi, în locul central, pe bolta altarului (semicalota absidei), deasupra Sfintei

Mese, se zugrăvește chipul Maicii Domnului, cea ”mai înaltă (mai cuprinzătoare)”, care

tronează astfel la hotarul dintre ierarhia cereasca și cea pământească, verigă de legătură între

Dumnezeu și oameni.

Prezenţa Maicii Domnului în iconografia altarului se explică prin faptul că Fecioara

Maria a stat, după tradiţie, în Sfânta Sfintelor din templu, de la vârsta de 3 ani până la vârsta de

12 ani90 și pentru că a fost numită deseori, în iconografia bisericească, „raiu cuvântător” sau

spiritual (axionul De tine se bucură...), Sfântul Altar întruchipând raiul.

Pe peretele hemiciclului, adică peretele de răsărit al absidei principale a altarului,

sunt zugrăvite, de obicei, trei teme cu caracter liturgic:’’

Cortul Mărturiei, Tabernacolul sau altarul Legii Vechi, este simbolul sau

prînchipuirea Sfintei Mese sau a altarului Legii Noi, la care slujește Hristos Însuși, prin mâinile

și limba preoților liturghisitori.

Liturghia îngerească sau Dumnezeiasca Liturghie, adică Liturghia săvârșită în

ceruri de Mântuitorul Însuși, ca Mare Arhiereu, înconjurat de îngeri, preoți și diaconi. Uneori se

zugrăvește sub Cortul Mărturiei, așa cum recomandă Erminia zugravilor, Mântuitorul ca

arhiereu în atitudune de mișcare și purtând către altar (Sfânta Masă) din centrul tabloului ori

discul, ori Potirul cu Sfintele Daruri (ca la Vohodul mare al Liturghiei Arhierești), ori Sfântul

Epitaf.

Împărtășirea Sfinților Apostoli (Cina cea de Taină sau Liturghia arhierească)

formează subiectul principal al iconografiei zonei superioare de pe peretele hemiciclului

altarului, în registrul al treilea sub Dumnezeiasca Liturghie, cum prescrie Erminia.Mântuitorul

fiind, aici, înfățișat Mare Preot sau Arhiereu,așa cum L-a văzut autorul epistolei către Evrei

(8,1-6 și 9,11-15) și cum L-au descris apoi marii teologi și tâlcuitori ai Liturghiei, ca Sfântul

Ioan Gură de Aur sau Nicolae Cabasila.

90 Evanghelii apocrife,Protoevanghelia lui Iacob, ediţia aIII-a, Ed.Polirom, 2002, p. 38

32

Zona inferioară a peretelui hemiciclului, în toate bisericile noastre, ilustrează scena

esențială a sacrificiului liturgic, care se săvârșește în altar: Mielul. Numărul variabil de ierarhi,

înveșmântați în sacos (felon, polistravion și omofor), cu capetele descoperite, sunt zugrăviți de

cele mai multe ori în profil, îndreptați dinspre cele două laturi ale altarului (proscomidiar și

diaconicon) spre centrul hemiciclului unde – de obicei sub fereastra de Răsărit a Altarului –

figurează Mântuitorul, fie sub chipul unui prunc, fie sub acela al unui miel de jertfă (așa cum L-

au văzut proorocul Isaia (cap.53) și Sfântul Ioan Botezătorul, (la Ioan 1,29), fie sub ambele

înfățișări, așezat pe sfântul disc și străjuit de îngeri sau serafimi care îl umbresc cu ripide.

Sfinții diaconi înveșmântați în stihare și orare, încheie șirul episcopilor și se plasează, de

obicei, pe peretele de Răsărit al celor două abside mai mici, care flanchează altarul propriu-zis.

Ei poartă în mâini cădelnițe sau chivote de aur, așezate pe văluri brodate, așa cum le poartă

uneori, diaconii, când tămâiază.91

Episcopii țin în mâini Sfânta Evanghelie sau, de cele mai multe ori, un rulou cu fragmente

din anumite rugăciuni liturgice. Printre ei figurează mai totdeauna marii Dascăli și autorii

liturghiilor care se săvârșesc în Sfântul Altar (Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie cel

Mare, Sfântul Vasile), precum și marii taumaturgi, ca Sfântul Spiridon al Trimitundei. Erminia

zugravilor așează în dreapta Sfintei Mese pe Sfântul Vasile cel Mare, în stânga pe Sântul Ioan

Hrisostom, iar ca ultimul dintre proscomidie, pe Sfântul Petru al Alexandriei.Erminia numără

opt sfinți diaconi: Ștefan, Laurențiu, Ereplu, Rufin, Veniamin, Aithala și Chiril. Cei mai

importanți sunt Sfântul Ștefan, protomartirul, Roman Melodul sau Dulce-Cântătorul, Laurențiu,

ș.a.

Pe bolta și pe perenții proscomidiarului se zugrăvesc chipuri sfinte și scene în legătură cu

Nașterea și Patimile Domnului, care sunt simbolizate în ritualul Proscomidiei, ca: Răstignirea,

Purtarea Crucii, Punerea în Mormânt, scena numită Christ de piete sau Pieta, adică Mântuitorul

mort, așezat în picioare în sicriu și încadrat de Sfânta Fecioară și Sfântul Ioan Evanghelistul,

Hristos pe disc, sub chipul unui copil, iar deasupra, Hristos binecuvântând, uneori Christ-copil,

în potir.

Erminia recomandă ca, pe boltă, să se zugrăvească Hristos ca Mare Arhiereu, șezând pe

nori, sau pe scaun și blagoslovind, înconjurat de heruvimi și scaune și ținând o Evanghelie

91 Preof. Dr. Adrian Alexandrescu, Curs de Artă Creștină.

33

deschisă, în care scrie: „ Eu sunt păstorul cel bun” (Ioan 10,11); dedesubtul Lui, să fie zugrăviți

ierarhii pe care îi vrea pictorul, iar mai jos, jertfa lui Abel și Cain, a lui Ieftae, Sfinții trei Tineri

în cuptorul cel de foc al Babilonului, iar în firida Proscomidiarului, Pogorârea de pe Cruce.

Proorocia Sfântului Petru, episcopul Alexandriei, este de asemenea una dintre cele mai

frecvente scene din decorul pictural în vechile noastre biserici.

În firida diaconiconului, Erminia zugravilor recomandă, pe boltă, s-o pictăm pe Maica

Domnului, ori pe Hristos ca Înger de mare sfat, ținut pe nori de patru îngeri pe Emanoil și pe cei

Patru evangheliști, pe Arhanghelul Mihail și pe Sfântul Ioan Botezătorul, iar mai jos, pe Moisi

cu tablele legii și pe Aaron ținând în mâini năstrapa cea de aur și toiagul înflorit, ambii ca

arhierei, precum și alte personaje importante din Vechiul Testament ( Noe, Daniil, Samuil,

Melchisedec, Zaharia, Iov), apoi cu cei 12 sfinți apostoli, Buna Vestire, David, Isaia, Sfinți fără

de arginți, Înălțarea Sfintei Cruci, Adormirea Sfintei Fecioare, ș.a.

La Proscomidiar figurează, de asemenea, pomelnicele ctitorilor, donatorilor, binefăcătorilor

și slujitorilor bisericii (dipticele).

2.Iconografia Tâmplei sau a Catapetesmei – consituie un ansamblu iconografic de o perfectă

unitate, al cărei scop este de a pune în fața credincioșilor, un rezumat al întregii iconografii dar

și o recapitulare a întregii istorii a mântuirii.

Catapeteasma înfățișează în partea dinspre naos delimitate prin registre orizontale. Partea

inferioară este străpunsă de trei uși: cele din mijloc se numesc ușile împărătești pe care se

pictează icoana Bunei Vestiri, în așa fel încât cele două personaje să fie față în față. Fecioara se

zugrăvește aici, pentru că ea este cea care ne-a deschis ușile milostivirii Cerului, pe care le

simbolizează ușile împărătești. În cele patru colțuri ale scenei se pictează în medalioane mai

mici, chipurile celor patru sfinți evangheliști, ca unii ce au așternut în scris vestea cea buna

adusă de Îngerul Gavriil Mariei.

Pe ușile diaconești se zugravesc chipurile Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, ca

păzitori ai ușilor raiului, sau chipuri ai doi sfinți diaconi, înveșmântați în stihar și orar și cu

cădelnițe. De asemenea, se mai pot zugrăvi și doi sfinți militari (Sfâtul Gheorghe și Sfântul

Dumitru), ca păzitori ai ușilor altarului.

Pe spatiul dintre ușile împărătești și cele diaconești se zugrăvește, spre sud, icoana

împărătească a Mântuitorului, iar spre nord icoana împărătească a Maicii Domnului. Acestea

34

sunt de proporții mai mari și sunt zugrăvite cu multă atenție pentru că ele reprezintă, în primul

rând principalele icoane din iconografia bisericii, în care Mântuitorul și Maica Domnului sunt

înfățișați singuri, în slava lor cerească și pe care clericii și laicii le venerează în chip deosebit,

iar în al doilea rand pentru faptul că ele încadrează ușile împărătești.

În spațiul din dreapta ușii laterale, dinspre sud, se pictează chipul sfântului în numele

căruia e zidită biserica, ca mijlocitor între Hristos și credincioși, iar în parte opusă, spre nord,

icoana unor sfinți venerați mai mult în regiunea unde se află biserica respectivă.

În registrul situat sub icoanele împărătești, se zugrăvesc patru teme din istoria biblica a

Vechiului Testament care au legătură cu jertfa Legii celei Noi: slujirea la templu a preotului

Zaharia, înălțarea șarpelui de aramă în pustie, ca simbol al Crucii Salvatoare, jertfa lui Avraam

și ofranda de pâine ți vin adusă lui Melchisedec de către Salem, regele Ierusalimului, ca

preînchipuiri ale jertfei euharistice.

În registrul superior icoanelor împărătești se vor găsi reprezentările celor 12 praznice

împărătești: Nașterea Maicii Domnului, Înălțarea Sfintei Cruci, Intrarea în Biserică a Maicii

Domnului, Nașterea Domnului, Botezul Domnului, Întâmpinarea Domnului, Buna Vestire,

Intrarea în Ierusalim, Înălțarea Domnului, Pogorârea Dului Sfânt, Schimbarea la Față și

Adormirea Maicii Domnului. Icoana cea nefăcută de mână omenească a Mântuitorului, adică

Mahrama Sfintei Veronica, ori chipul Mântuitorului imprimat pe Cărămida Craiului Abgar al

Edesei, este plasată chiar ca icoană centrală, în mijlocul șirului cu icoane praznicare, în locul

icoanei Învierii sau a Cinei cele de Taină, numai dacă între corpul de bază și registrul icoanelor

este spațiu.

În registrul median, se vor înfățișa cei 12 sfinți apostoli, având ca icoană centrală grupul

Deisis sau Mântuitorul ca Învățător, ori Mare Arhireu. În registrul cel mai de sus, se zugrăvesc

cei 12 dintre profeții mari și mici ai Vechilui Testament, având în mijloc icoana Maicii

Domnului cu Pruncul în brațe. Între profeți se pot zugrăvi și patriarhi și drepți, ca de exemplu:

Aaron, Moise, David, etc.

Deasupra Tâmplei, se înalță Crucea pe care este zugrăvit Mântuitorul răstignit, iar la

picioarele Crucii, se înfățișează, în dreapta, Maica Domnului, iar la stânga, Sfântul Ioan

Evanghelistul, în picioare, în atitudine de rugăciune ori de jelire.

35

Așadar, pictura catapetesmei ne ajută să înțelegem rostul Liturghiei și a scopului ei ultim,

unirea credincioșilor cu Hristos, a pământului cu cerul.

2.Iconografia Turlei – care se compune, din punct de vedere arhitectonic, din: calotă, boltă

sau cupolă, tambur, de obicei în formă cilindrică, mai rar prismatică, și bază, care sprijină turla

și care face legătura cu pereții naosului, prin pandativi.

Cupola este spațiul privilegiat al bisericii, cheia de boltă a spațiului eclezial, atât în ceea ce

privelte arhitectura, cât și iconografia. Tema iconografică corespunzătoare acestui spațiu este

Pantocratorul, adică chipul lui Dumnezeu Atotțiitorul care ține în mâna stângă Evenghelia

deschisă, pe care sunt inscripționate literele simbolice grecești, ori închisă, iar cu dreapta

binecuvintează. Zugravii îl înfățișează, de obicei, bust, arătând prin aceasta că noi nu cunoaștem

decât în parte cele ale lui Dumnezeu și subliniind unitatea ființilă și inseparabilă a Sfintei

Treimi.

Medalionul Pantocratorului este încadrat fie într-un curcubeu, fie înconjurat de unul din

următoarele texte: ”Eu sunt Alfa și Omega,Cel ce este, Cel ce era și cel ce vine, Atotțiitorul”

(Apoc.1,8). ”Din cer a privit Domnul, văzut-a pe cei locuiesc în lume” (Ps.112,5-6), sau

”Doamne, caută din cer și vezi, de cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta și o

desăvârșește pe ea” (Ps.79,15-18), text nu numai scripturistic ci și liturgic.

Ținând cont că iconografia turlei constituie imaginea bisericii cerești, în mod firesc

Pantocratorul este înconjurat de ierarhia cerească, în care la loc de cinste figurează cetele

îngerești, descrise de Dionisie Pseudo-Areopagitul. Acestea sunt în număr de nouă, grupate în

trei triade: Tronuri, Serafimi, Heruvimi; Puteri, Domnii, Stăpânii; Începătorii, Arhanghelii,

Îngerii. Tronurile se figurează sub forma unor inele sau roți de foc cu aripi, șezând în jurul

tronului Dumnezeiesc și având cea mai înaltă slujire, Heruvimii sub forma unor chipuri cu șase

aripi presărate cu ochi, iar Serafimii având șase aripi uneori figurați și cu mâini și picioare.

Medalionul central al cupolei poate fi înscris în două pătrate astfel încât, în colțurile lor, să fie

zugrăviți Îngerii.

În registrul următor al turlei, sub cupolă, se pot zugrăvi cetele îngerești din Triada a doua, ca

niște tineri îmbrăcați diaconește, cu stihar și orar, ținând în mână însemnele mesagerilor cerești,

adică toiagul și pecețile împărătești, precum și cetele din Triada a treia cu accesorii ostășești

sau, în cazul ultimei cete, celei a Îngerilor, de asemenea în vașminte diaconești. Când sunt astfel

36

reprezentate, cetele îngerești au în mijlocul lor, spre Răsărit pe Maica Domnului Orantă, spre

Apus pe Sfântul Ioan Botezătorul. În alte cazuri, cetele îngerești sunt figurate în mișcare, în

desfășurarea Vohodului Mare de la liturghia arhierească, în acord cu ideea de căpetenie a

spațiului eclezial, aceea a liturghiei comune, care se desfășoară simultan în cerui și pe pământ.

În aceeași figură iconografică îngerii sunt înveșmântați ca preoți și ca diaconi, în plină

procesiune, iar Domnul Hristos este înveșmântat ca Mare Arhiereu, binecuvântând pe Îngerii

slujitori de sub baldachinul (ciborium, cuvuclion), care surmontează Sfânta Masă.

În registrul imediat următor, sunt figurați sfinți prooroci, în număr de 8 sau 12, din care nu

lipsesc cei patru mari prooroci: Isaia, Iezechiel, Ieremia și Daniil, iar dintre ceilalți, atâția cât

îngăduie spațiul. Sunt înveșmântați în veșmânt antic, în general în mișcare, sau în posturi

dinamice, însuflețiți de puterea Duhului Sfânt și sunt înfățișați în picioare.

Sub prooroci,în zona inferioară a pereților cilindrici ai turlei,se prezintă Sfinții Apostoli, fie

în picioare, fie sezând pe jilțuri, în funcție de spațiul disponibil. Dacă spațiul o îngăduie, în

ultimul registru, deci la baza tamburului turlei, este înfățișată Liturghia îngerească, în cazul în

care această temă nu a fost ilustată în primul registru, sub Pantocrator.

Având în vedere că turla este susținută de cele patru arce mari, legate de pandativi la baza ei,

este firesc să fie figurați aici cei patru Evangheliști, prin a căror predică s-a răspândit

creștinismul în cele patru laturi ale pământului. Ei sunt reprezentați cu simboalele pe care

Tradiția le-a atribuit fiecăruia: Îngerul pentru Matei, care-și raportează spusele la Vechiul

Testament, Vulturul pentru Ioan, spre a-i sublinia înălțimea cugetării, despre Logosul divin cu

care-și începe Evanghelia, Leul pentru Marcu, care menține profeția referitoare la Sfântul Ioan

Botezătorul ”glasul celui ce strigă în pustie”, și boul pentru Luca, care evocă slujba și jertfa la

templu a lui Zaharia, tatăl Botezătorului.

Este de reținut faptul că figurile celor patru evangheliști, pe de o parte încheie iconografia

turlei, iar pe de o altă parte deschide iconografia naosului.

În spațiul alăturat pandativilor, respectiv pe fața arcurilor mari, sunt reprezentate medalioane

ale apostolilor (din cei 12 și din 70) încadrate în benzi ornamentale de viță e vie, locul din

centrul fiecărui arc fiind ocupat de câte un medalion figurând următoarele embleme: spre

Răsărit, Mandylion sau Sfânta Mahramă, adică chipul nefăcut de mână omenească, spre Apus,

Keramion sau Sfânta Cărămidă, spre Sud Hristos ținând o Evanghelie deschisă al cărei text: ”Eu

37

sunt vița, voi mlădițele” (In.15,5) sugerează cheia acestei frize de medalioane, iar la Nord

madalionul lui Hristos Emanuel, având un text însoțitor posibil: ”Duhul Domnului peste Mine”

(Lc.4,18). O altă figurare a Mântuitorului care poate înlocui pe una din cele menționate anterior,

este cea a lui Hristos Înger de Mare Sfat (Is.9,5). Pe intradosul acestor arcuri mari sunt zugrăviți

de obicei Prooroci în medalioane, în bandă ornamentală, astfel încât să fie într-o legătură cu

temele iconografice apropiate (Nașterea, Învierea, atc.) pe care ei le-au profețit.

3. Iconografia Naosului – partea din biserica rezervată credincioșilor, reprezintă, după

concepția tâlcuitorilor Liturghiei, Biserica pământească, lumea văzută, și în acest context

decorul iconografic al acestui sector, trebui să prezinte tot ceea ce ar putea contribui la

edificarea religios-moral a credincioșilor, la instruirea lor în adevărurile de credință și de

viețuire creștină, ca și la cunoașterea vieții și a istoriei Bsericii creștine.

La bisericile cu abside laterale, pe bolțile absidelor se zugrăvesc cele două mari praznice

împărătești: la sud, Nașterea Domnului, iar la nord, Învierea Domnului.

Tema Nașterii Domnului este ilustrată comform textului evanghelic, având în centru pe

Maica Domnului, șezând rezemată pe un fel de saltea, având alături Pruncul înfășat, străjuit de

asin și de bou. În apropiere se află Dreptul Iosif, adâncit în gânduri, înțelegând cu greu minunea

care se petrece, și tot alături, păstorii vestiți de Înger, venți să adore Pruncul. În aceeași scenă

poate fi inclusă și spălarea Pruncului de către moașa Salomeea, precum și scena Închinării

magilor. Aceasta din urmă poate fi reprezentată și separat, sub scena Nașterii, âmpreună cu alte

scene din copilăria lui Iisus, ca: Uciderea pruncilor, Fuga din Egipt, Întoarcerea la Nazaret, Iisus

în Templu la 12 ani, etc.92

Simetric, pe absida de nord, în jurul temei Învierii Domnului, sunt grupate o serie de

episoade ce o premerg: Intrarea în Ierusalim, scenele Patimilor incluzând Rugăciunea în

Grădina Ghetsimani și Prinderea lui Iisus, Drumul Crucii, Răstignirea, Punerea în Mormânt,

astfel încât să se completeze spațiul absidei atât din punct de vedere iconografic, cât și

decorativ. Această scenă este cea statornicită de Tradiție, și este înfățișată ca Pogorârea la Iad,

unde în centru apare Mântuitorul Hristos, în mandorlă sau slava mare, iar momentul surprins

este cel al sfărâmării porților iadului și al eliberării drepților din iad, începând cu protopărinții

Adam și Eva pe care Iisus îi ține de mână. De-o parte și de alta, în grupuri simetrice sunt

38

înfățișați prizonierii iadului acum eliberați, în dreapta Mântuitotului aflându-se drepții

Vechiului Testament, începând cu Sfântul Ioan Botezătorul și continuând cu cu împărații David

și Solomon. În registrul imediat următor acestor scene, registrul care se continuă și în pridvor,

sunt zugrăvite, în general, scene din viața Mântuitorului, care pot fi Minuni, Parabole, momente

din Predica Sa, astfel încât să lamurească înțelesul episoadelor înfățișate anterior.

Pe peretele vestic, este reprezentată scena de mare anvergură a Adormirii Maicii Domnului

care ocopă practic întreg spațiul. În spațiile apropiate acestei scene, pot fi zugrăvite momente

din viața Sfintei Fecioare, precum Nașterea, Intrarea în Biserică, Sfânta Familie sau chiar

Întâmpinarea Domnului.

Registrul sfinților în picioare, începe dinspre Altar cu reprezentarea sfinților părinți Ioachim

si Ana, așezați simetric de-o parte și de alta a Tâmplei (uneori pot fi înlocuiți cu Sfinții

Apostoli Petru și Pavel), continuându-se spre sud cu tema Deisis, în care Mântuitorul este

înfățișat stând pe tron, avându-i alături pe Maica Sa și pe Sfântul Ioan Botezătorul ca mijlocitori

pentru omenire, iar pe partea de nord cu reprezentarea Sfinților Împărați Constantin și Elena.

Șirul de sfinți se continuă cu reprezentarea sfinților mucenici militari, și anume: Sfântul

Gheorghe, Sfântul Dimitrie, Sfântul Teodor Tiron, Sfântul Teodor Stratilat, cu Sfinți Doctori

fără de Arginți Cosma și Damian, etc.

4.Iconografia pronaosului – care are în general forma dreptunghiulară, fiind de obicei mai

lung și mai încăpător decât naosul. Deasupra are mai întotdeauna o boltă pe care se înalță sau

nu o turlă. Dacă sunt două bolți, într-una se poate zugrăvi tema ”Toată suflarea să laude pe

Domnul”, înfățișând un cer, iar în mijloc tronează Hristos înconjurat de teorii de sfinți

(prooroci, apostoli, mucenici, ierarhi, cuvioși), precum și ființe din lumea animală și vegetală și

elemente de peisaj, ilustrându-se astfel participarea întregii naturi și firi create la proslăvirealui

Dumnezeu. Scena se încheie cu textul ornamental ”Toată suflarea să laude pe Domnul” (Ps.148)

În a doua boltă se desenează alt cer, în care se ilustrează Axionul liturgic, al liturghiei

Sfântului Vasile (De Tine se bucură...)

În mijloc tronează Sfânta Fecioara ca orantă, cu mâinile întinse a rugă și ocrotire, având

uneori la pieptul ei un medalion cu Pruncul. E înconjurată de îngeri, care o susțin, și de

rotocoale de prooroci mesianici. În pandativii fiecărei turle sau la unghiurile bolților se

92 Evangheliile apocrife, Protoevanghelia lui Iacob.

39

zugrăvesc chipuri de imnografi, melozi, șezând și scriind (ca și Evangheliștii de la baza turlei

Pantocratorului). Erminia prescrie, de exemplu să zugrăvim la o boltă pe Sfântul Ioan

Damaschinul, Cosma (de Maluma), Anatolie și Ciprian (Studitul) – la cealaltă, pe Mitrofan,

Iosif (Graprul), Teofan și Andrei Criteanul. La fiecare din ei se scriu pe cartea sau ruloul

respectiv ”ziceri” (fragmente), cântările sau imnele lor caracteristice, de exemplu la Sfântul Ioan

Damaschinul ”Pre Cel mai-nainte de veci născut din Tatăl...”, adică una din Dogmaticile celor 8

glasuri de la Vecernia Duminicilor.

Mai jos, pe abside, pe pereții drepți, împărțiți și ei în mai multe zone sau registre

longitudinale, ca și în naos, se zugrăvesc în zona superioară sinoadele ecumenice sau cele șapte

soboare a toată lumea, iar în registrele de mai jos se ilustrează Sinaxarul (Mineele), adică scene

principale din viața și pătimirea sfinților mucenici din calendar, pictate în compartimente mai

mari sau mai mici. Ilustrarea Mineielor începe de obicei cu luna Septembrie, pe peretele de

răsărit al pronaosului, din stânga ușii de la intrarea în naos.

Restul zonelor e ocupat cu ilustrarea Acatistului Sfintei Fecioare (cele 24 icoane ale

Născătoare de Dumnezeu) și de asemenea de scena Arborelui lui Iesei, care infățișează în decor

ornamental genealogia Mântuitorului. De menționat că la unele biserici din Moldova aceste

scene de sinteză (Acatisul și Arborele lui Iesei) au fost zugrăvite în exteriorul bisericii ca o

contribuție românească la iconografia ortodoxă.

În zona inferioară a pereților pronaosului, în măsura în care spațiul permite, pot fi incluse

personaje sau chiar scene din istoria sfântă a Vechiului Testament. Este, de asemenea, spațiul

consacrat ctitorilor sau donatorilor, adică al binefăcătorilor locașului.

40

4. Iconografia Altarului

Hristos este subiectul central al Sfintei Scripturi; în iconografie, după ultimele cuvinte

ale Hotărârii Sinodului din Constantinopol din 869-870 privind cinstirea Sfintelor icoane, în

Vechiul Testament prin preînchipuiri, simboluri și profeţii, iar în Noul Testament, mai întâi prin

Întruparea Sa și prin întreaga Sa lucrare, iar apoi prin propovăduirea Sfinţilor Apostoli și a

primilor misionari creștini. Prin aceste reprezentări, privitorul, pătruns de puterea credinţei, ia

cunoștinţă nu numai de evenimente istorice legate de împlinirea iconomiei lui Dumnezeu cu

privire la mântuirea neamului omenesc, ci, mai cu seamă în pictura bizantină preponderentă în

Biserica Ortodoxă Română de până în secolul XIX , în ultimele decenii descoperă sensul și

încadrarea acestor reprezentări în propria sa existenţă creștină. Privitorul, fiind atras irezistibil,

înaintează duhovnicește prin retrăirea în propria sa viaţă laolaltă cu Hristos, cu drepţii

Vechiului Testament. Formularea “după chip și asemănare” nu înseamnă neapărat reproducerea

în mic a Marelui Creator, în sensul că omul ar fi o copie fidelă a adivinităţii descoperită ca Duh

absolut, ci mai curând, așa cum arată Sfântul Vasile cel Mare, chipul și asemănarea omului cu

Dumnezeu se referă în mod special la demnitatea care i s-a dat, aceea de a fi stăpân al făpturii.

Omului, într-adevăr, i s-a dat demnitatea de stăpân, dar în ideea de a îngriji restul creaţiei ca un

stăpân și administrator. Acest aspect îl are în vedere și psalmistul când exclamă: “Ce este omul

ca să iţi aduci aminte de el?... L-ai pus cu puţin mai jos decât un Elohim (înger)… și cu cinste și

cu slavă l-ai împodobit.”(Psalmul 8, 4-6)

Slava cu care a fost dăruit de divinitate s-a diminuat odată cu căderea în neascultare, dar

i-a rămas “o forţă interioară” străină oricărei alte creaturi, care-l ajută să se depășească pe sine

însuși, să se recreeze pe sine, și în același timp sa recreeze mediul în care a fost așezat.

Prin urmare, omul chiar este imaginea lui Dumnezeu prin poziţia de re-creator, de

modelator al lumii înconjurătoare. Numai în om se află dorul după altă frumuseţe. Cea prezentă

nu-l satisface, devenind asfel sursă de inspiraţie. Cu cât ochiul omului contemplă frumuseţea

spaţiului în care trăiește, cu atât se nasc în sufletul lui doruri după noi și sporite frumuseţi.

Nichifor Crainic remarca prin această tânjire spre alte frumuseţi, din punct de vedere teologic, o

reminescenţă în sufletul omului a frumuseţii inefabile pe care o contempla în starea de

41

nevinovăţie. Numai așa se poate explica faptul că unele personalităţi ale omenirii cu mari

handicapuri fizice au reușit sa creeze opere ce uimesc lumea. Cănd simţurile fizice își slăbesc

sau întrerup legăturile cu lumea materială, se ascut, ca o compensaţie, simţurile spirituale spre

lumea tainică, interioară, contemplând lumea frumuseţii celei mai presus de fire93. Este tocmai

ceea ce spunea Eminescu: când e “Ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.” Mai presus de

toate cele create, omul rămâne modelul Creatorului sau ,nu numai pentru că are în el dorul

mereu după mai frumos, ci pentru ca el însuși se dovedește a fi un creator de frumos..

Când omului îi lipsește îndemânarea sau talentul de a crea frumuseţea, când simţurile i s-

au tocit, poate prin lipsa de întrebuinţare consecventă sau printr-o depreciere fizică, rămâne de-a

pururi dorul în el de frumos, dovedind astfel că el vine de unde se poate contempla nestingherit

frumuseţea desăvârșită.

Biserica primară, sub puternica influenţă iudaică, a avut multe rezervă faţă de

reprezentarea în imagine a lui Dumnezeu, a Sfinţilor îngeri, a Apostolilor, ori a unor momente

din istoria mântuirii. Aceasta n-o făceau neapărat doar de teama de a nu cădea în idolatrie, cu

toate că majoritatea creștinilor proveneau dintre iudei, ci mai curând pentru a nu desconsidera în

vreun fel majestatea divina prin reprezentarea Divinităţii cu ajutorul penelului; în culori moarte,

acest lucru fiind valabil și în cazul Mântuitorului, Iisus Hristos, care în timpul petrecerii Sale în

trup a fost luminat de Slava divină94.

În necunoștinţă de cauză sau tendenţios, s-a susţinut uneori ca Sfânta Biserică ar fi

retrogradă datorită restricţiilor privind erminia sau că ar estompa însăși dezvoltarea artei în sine.

Dar Biserica nu ar putea să se ridice împotriva propriului adevăr pe care îl propovăduiește încă

de la întemeierea sa, și anume acela al frumosului ca rezultat al lucrării divine. Cuvintele

psalmistului: “Cât de minunante sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu Înţelepciune Le-ai făcut!”

(Psalmul 103,25), nu sunt pentru ea doar o exclamaţie de admiraţie a frumosului mereu prezent

în natură, ci și un fel de angajare în imitarea divinităţii. Chiar în paginile Sfintei Scripturi găsim

motivaţia artelor frumoase. Astfel cartea Ieșire ne relatează prima reacţie a fiilor lui Israel,

convinși de ajutorul lui Dumnezeu după trecerea minunată a Mării Roșii, a fost aceea de a-L

proslăvi pe binefăcătorul lor prin imne compuse ad-hoc, acompaniate de dansuri (cap.15).

Cartea I Samuel relatează că atunci când David a adus chivotul sfânt în casa unui oarecare

93 A se vedea Nechifor Crainic, 5ostalgia Paradisului, Ed. Moldova, Iași, 1994, pag. 102. 94 Eussebiu de Cezareea, ”P.G”. XX, col. 1545

42

israelit Obed-Edom, “dănţuia cât putea înaintea Domnului cu strigăte și cu sunete de trâmbiţă.”

(I Samuel 6, 14-15) iar Micol, soţia lui l-a dezaprobat pe David considerând că nu este demn ca

un rege să se expună astfel în faţa supușilor săi: “Câtă cinste și-a făcut astăzi regele lui Israel,

descoperindu-se astfel înaintea ochilor roabelor și robilor săi, cum se descoperă un om de

nimic.” Dar pentru că a dezaprobat maniera în care David il preaslăvea pe Domnul Său,

Dumnezeu a pedepsit-o pe Micol cu sterilitate pentru toate zilele ei, căci “n-a avut copii, până în

ziua morţii ei” (v.23). este evident că lui Dumnezeu nu i-a plăcut atitudinea ei, cum nu i-ar fi

plăcut nici astăzi când cineva s-ar fi ridcat împotriva artei, mai ales a celei religioase, care este

destinată în primul rând preaslăvirii lui Dumnezeu. Dar nu numai David l-a preaslăvit pe

Dumnezeu ci și alti proroci în perioada vechi-testamentară. și în alte cărţi istorice (Judecători),

precum și în cele poetice și mai ales profetice, multe texte depășesc prin frumuseţea lor lucrările

de vârf ale literaturii universale. Frumuseţile literare biblice nu erau destinate satisfacerii

estetice a oamenilor, ci aveau o destinaţie sacră. Majoritatea textelor poetice din cartea

Psalmilor erau destinate îmbogăţirii cultului divin. Prin urmare, cu mici exceptii, poezia biblică

avea un caracter eminamente religios, pentru că poetul din arealul locuit de poporul consacrat

lui Dumnezeu era mai întâi de toate un om credincios, un om de rugăciune.

În ciuda mărturiilor biblice unii susţin că poporul biblic n-a fost capabil să creeze o

civilizaţie artistică asemenea grecilor sau a altor popoare, din cauza faptului că nu și-au putut

crea o civilizaţie stabilă, dar cu timpul s-a stabilit și el în anumite teritorii pe care nu le-a mai

abandonat. Mai curând am putea pune lipsa abundenţei urmelor civilizaţiei pe seama prea

numeroaselor năvăliri străine. O altă cauză a abţinerii israeliţilor de la cultivarea anumitor arte a

constituit-o Legea însăși, care nu putea accepta decât arta ce putea fi pusă în slujba lui

Dumnezeu. Diferenţa esentială între închinarea de multe ori excesivă, a poparelor politeiste spre

cultivarea artei, fie sculpturale, fie picturale, unde prioritatea era în interesul operei de sine și

mai puţin sau chiar deloc pentru ceea ce reprezenta opera - care duce implicit la căderea în

idolatrie - și concepţia biblică ce punea accentul pe om ca și chip al lui Dumnezeu, este

evidentă. În gândirea biblică, nu numai că rezultatul muncii artistului ducea la Dumnezeu,

Marele artist care trebuia adorat pentru minunata operă a universului creat de El, dar și artistul

însuși era un iluminat de Dumnezeu. Arta de a prelucra cu iscusinţă obiectele pentru cortul

sfânt, meșterii Betaleel și Oholiab o datorează și unei iluminări divine (Iesire 36,1).

43

Arta poporului biblic în perioada premergătoare întrupării Logosului Divin, dă glas

frumuseţii infinite a lui Dumnezeu, dedicându-se preaslăvirii Lui pentru a contribui în măsura

posibilităţii, la întoarcerea oamenilor la Dumnezeu95. Întotdeauna Sfânta Biserică nu numai că a

preţuit artele, dar le-a și încurajat, în special pe cele care au contribuit la promovarea binelui,

adevărului și mai cu seamă a frumosului sacru. Ideea binelui suprem și a adevărului mântuitor

se găsește în Sfânta Scriptură - Cuvântul lui Dumnezeu - evident că se impune cu stringenţă ca

și în arta iconografică, Biserica să vegheze în permanenţă ca regulile de erminie să rămână pe

făgașul autentic, fragmentat pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiţie, ca unele ce sunt cele două

mari căi prin care s-a transmis lumii întregul adevăr revelat.

Pe lângă rolul primar - cel catehetic - arta iconografică ortodoxă are și o evidentă și

substanţială încărcătură dogmatică. Într-adevăr, toate dogmele bisericii își au izvorul nemijlocit

în Sfânta Scriptură. Când îi reprezintă pe Sfinţii Apostoli, martiri, cuvioși, teologi, mărturisitori

sau chiar drepţi ori proroci din perioada de pregătire a întrupării, biserica nu face altceva decât

să actualizeze prin imagini pe cei ce au fost, cu scopul de a-i învăţa pe fiii săi că natura umană

căzută în păcat, plină de slăbiciune, poate fi transfigurată printr-o lucrare consecventă cu harul

divin. Mai ales pentru oamenii simpli, dar nu numai, iconografia are valenţă didactică, fără

niciun dubiu, dar în aceeași măsură reactualizează Slava lui Hristos.

Artistul pictor trebuie să fie conștient că respectând cu stricteţe criteriile de erminie

rămâne kerigmatic, iar kerigma a fost și rămâne funcţia de bază a bisericii, conform mandatului

încredinţat de întemeietorul ei, Domnul Iisus Hristos. (Matei 28, 19-20) Însă artistul, dacă a

conștientizat faptul că a intrat într-un domeniu sacru, nu se va simţi niciodată încorsetat de

regulile imuabile ale erminiei bizantine.

Când biserica îi cere pictorului să se încadreze în regulile de erminie, nu-i impune

acestuia să-și limiteze în vreun fel creativitatea picturală, având o mare pondere în Ortodoxie, ci

numai să ia în considerare faptul că arta sa nu poate fi autentică decât cu condiţia de a menţine

o legătură intrinsecă cu arta inspirată de sentimentul, de conţinutul emotiv și de realitatea

religioasă pe care înţelege să o exprime prin talentul său. Menirea Bisericii de a duce la bun

sfârșit mandatul încredinţat ei de Domnul, este acela de a propovădui prin cuvânt și imagine

cele ce sunt din Împărăţia lui Dumnezeu, asa cum se sublinia la Sinodul din 843 de la

95 Concile Oecumenique Vatican II, Constitutions, Decretes, Declarations, Messages, Textes Française et latin, tables bibliques et analytique et index des services, Éditions du Centurions, Paris, 1967, Chapitol VII, L’art sacre et materiel du culture, pag. 200.

44

Constantinopol: “Arta sfântă iconografică n-a fost inventată de artiști, deci ea vine de la Sfinţii

Părinţi și din Tradiţia Bisericii. ”Nu e greșit dacă se subliniază faptul că lucrarea pictorului se

aseamănă cu cea a propovăduitorului cuvântului lui Dumnezeu. Dacă propovăduitorul

Evangheliei înfăţișează în cuvinte personale și evenimentele istorice ale mântuirii, la fel și

artistul dă curs talentului său, reprezentând pe pânză, lemn sau perete chipul lui Hristos întrupat,

al Precuratei Fecioare Maria, chipul Sfinţilor, al martirilor, nu cum vrea el, ci cum spune

biserica pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiţii. În ciuda aparentelor restricţii, pictorului îi

rămâne destul de multă libertate de exprimare, la fel cu cea a aghiografului, după cum reiese din

textele sfinte, din care se pot constata diverse stiluri și moduri de exprimare.

De multe ori văzul este mai convingător decât auzul. La început reprezentările prin

imagini erau foarte timide, constând doar din simboluri. Sub acest aspect putem spune că

evoluţia artei bizantine se aseamănă într-un fel cu evoluţia scrierii. Deși se exprimă doar din

simboluri, arta religioasă reprezintă o foarte importantă latură a catehezei creștine, așa cum

sublinia Sfântul Grigore cel Mare: “Ceea ce este scrisul pentru cititori, este imaginea pentru

ochii celor neinstruiţi; în imagine chiar și cei ignoranţi văd ceea ce trebuie să imite; pe imagine

pot sa citească chiar și cei ce nu pot citi”96.

Pentru tradiţia artei picturale bizantine unica sursă de inspiraţie este Sfânta Scriptură iar

scopul este exclusiv didactic, catehetic. În centrul gândirii teologice a fost întotdeauna Persoana

lui Hristos, născut din veci din Tatăl, iar arta bizantină nu putea să se situeze decât pe aceleași

coordonate de gândire. Încetarea reprezentării lui Hristos în chip simbolic a avut loc în urma

hotărârii de la Sinodul Quinisext (692), care prin canonul 82 spune: “Acela care ridica păcatele

lumii, Mielul, adică Hristos-Dumnezeul nostru, hotărâm ca de acum înainte să fie înfâţișat în

forma omenească și prin icoană, iar nu ca în vechime, în chip de miel”97.

Din acel moment, Biserica, prin arta bizantină, L-a reprezentat pe Domnul Hristos în

reprezentarea Sa de Slavă de după Înviere, cu un trup duhovnicesc, dusă până la sublim, un trup

care poate fi într-adevăr mărturie pentru ochii credincioșilor despre menţinerea celor doua firi

pe care le poartă cu Sine în veșnicie, în starea de preaslăvire. Printr-o astfel de reprezentare a lui

Hristos, Ortodoxia îi învaţă pe credincioșii săi că tot omul a fost creat după chipul și asemănarea

lui Dumnezeu, Cel în Trei ipostasuri, iar mântuirea constă în realizarea asemănării cu Hristos,

96 Epistolele 11 și 13 ale Sfântului Grigore cel Mare. 97 Concil Trill

45

Cel de după Înviere. În arta iconografică, accentul nu s-a pus niciodată pe evidenţierea trupului

ci pe calitatea acestuia de vehicol spre veșnicie. În realizarea picturii, compoziţia, perspectiva

inversă, culorile și elementele decoarative, împreună cu lumina care pare a ieși din interiorul ei,

au un vădit sens dogmatic. Este firesc să fie așa deoarece pictura bisericească ca și dogmatica,

au aceeași fundamentare revelaţională în Sfânta Scriptură. Sfântul Vasile cel Mare precizează:”

ceea ce cuvântul face cunoscut urechii, imaginea face să se vadă în tăcere prin intermediul

reprezentării”98, reieșind din faptul că imaginea nu poate reprezenta ochiului decât ceea ce

cuvântul a comunicat urechii, conform Sfintei Scripturi.

Pentru că pictura bizantină să-și atingă ţelul, acela de a fi o Scriptura în imagine despre

adevărurile mântuitoare, nu numai pentru cei neștiutori de carte, cât mai ales pentru a completa

într-un fel textul sfânt, pentru a-l transpune în imagini, i se impune cu stringenţă respectarea

anumitor principii în reprezentarea picturală.

Într-adevăr este extrem de dificil să reprezinţi pictural portretul unui personaj de acum

2500 sau 3000 de ani, care a trăit într-un context istoric extrem de diferit faţă de cel actual și a

avut alte preocupări decât omul zilelor noastre. Spre exemplu, Scriptura amintește de

nenumărate ori despre implicarea îngerilor în viaţa oamenilor, în special în momentele decisive

ale istoriei poporului lui Israel, lăsând să se înţeleagă, că ei îndeplineau rolul de mesageri între

Dumnezeu și om. În aceste cazuri nu li se facea nicio descriere, încat pictorul este pus la prima

vedere, în mare încurcătură. În acest sens, gradul de dificultate sporește în unele texte nou-

testamentare, precum: Mântuitorul Hristos într-o convorbire cu saducheii, care nu credeau în

Înviere, spune că, după despărţirea sufletului de trupul pământesc, sau după judecata universală,

sufletele celor decedaţi se vor reuni cu trupurile lor cu care au conlucrat la împlinirea poruncilor

și vor deveni îngerii lui Dumnezeu, înclinaţi numai spre bine. Este clar că Domnul Hristos

vorbea doar despre firea lor, dar nu îi descrie cum arată, dar ne dăm seama ca ţinuta îngerilor

este împunătoare, care-i inspiră omului teamă. Având ceva din ceea ce-I aparţine lui Dumnezeu,

el era identificat de către om cu un trimis al lui Dumnezeu, aparţinând cerului, dar care pentru

aducerea la împlinire a mesajului sfânt lua ceva și din firea omului. Deși temporar iau o

înfăţișare umană, aceasta trădează în faţa omului natural ori spirituală, căci sunt înconjuraţi de o

veșnică văpaie de foc.

98 Omilia a II-a la cei 40 de Ucenici, ”P.G.”, 31, 509 A.

46

Omul nu a experimentat niciodată, cel puţin după relatările Scripturii, ca singurele și

cele mai demne de încredere relatări de acest gen, întâlnirea cu niște îngeri blajini, cu feţe de

prunci abia înţărcaţi și cu niste aripioare fragile, ușor strânse sub bărbie, ori abia înmugurind pe

spate99.

Patriarhul Iacob, după întâlnirea pe care a avut-o în drum spre Mesopotamia, la locul

numit Betel (casa lui Dumnezeu), a exclamat cu multă frică:” Vai cât de înfricoșător este locul

acesta” (Facere 28,17). Experienţa întâlnirii cu îngerii lui Dumnezeu provoacă teamă nu numai

în lumea lui Israel. Cartea Numeri subliniază aceasta când relatează despre cazul unui om străin

de credinţă monoteistă, ce a avut vedenie de înger al Domnului care stătea pe cale, având în

mână o sabie. De aici reiese că teama l-a cuprins pe Valaam, care s-a prosternat cu faţa la

pământ (Numeri 22,31), care, conform poruncii divine a binecuvântat poporul lui Israel. Însă

sunt și cazuri rare când omul nu-și dă seama că se află în faţa unei prezenţe superioare și rămâne

impasibil, ce înaintea unui semen de-al său. Despre Iosua se spune, ca “aflându-se aproape de

cetatea Ierihonului, a căutat cu ochii săi, și iată stătea înaintea lui un om; acela avea în mână lui

o sabie goală. și apropiindu-se Iosua de el i-a zis: «De-ai noștri ești, ori ești dintre dușmanii

noștri?» Iar acela a răspuns: «Eu sunt căpetenia oștirii Domnului și am venit acum!»” (Iosua

5,13-14). De aici ne dăm seama că trimisul Domnului avea o mare asemănare cu firea omului.

El este numit pur și simplu om iar nu trimisul Domnului, dar notează că după ce acela și-a

declarat identitatea, Iosua a căzut cu faţa la pământ, s-a închinat și a zis către acela: ”Stăpâne, ce

poruncești slugii tale?” (Iosua 5,14). Atunci când Scriptura nu descrie cu lux de amănunte ţinuta

îngerilor, împunătoare și desigur demnă de Cel pe care Îl reprezintă, aceasta reiese din teamă

profundă pe care o inspira omului: “ Vai mie, Stăpâne Doamne, a zis judecătorul Ghedeon, că

am văzut pe îngerul Domnului, faţă către faţă” (Judecători 6,22).

și atunci când, din iconomie divină, nu-și dezvăluie întreaga lor natură de “foc arzător”,

totuși păstrează suficient din natura lor, încât sunt recunoscuţi ca atare. Iconografia trebuie

neapărat să ţină sema de aceste aspecte, astfel își iese din menirea ei, aceea de a reda prin

imagini Cuvântul lui Dumnezeu pe care ni-l transmite Scriptura. Iconograful trebuie să facă uz

de toate capacităţile sale creatoare ca să transpună în culori persoane biblice, ca privitorul,

cultivat sau necultivat, să recunoască exact ceea ce ar trebui să fie. Artistul, ca să redea chipul

unui înger, nu se poate lăsa influenţat decât de textul Scripturii.

99 Maica Alexandra, Sfinţii îngeri, Ed. Anastasia, București 1992, pag. 270- 271.

47

La fel, știind cum sunt prorocii Vechiului Testament și sfinţii Noului Testament,

Mântuitorul, Sfânta Fecioară Maria, pictorului tot îi vine obligaţia de a fi responsabil de a-i

reprezenta urmând descrierea Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiţii.

4.1. Tipuri de reprezentări în iconografia Altarului

“Picturile dau glas monumentelor. Ele cristalizează idei, simţiri și viaţă, reprezintă documente

și izvoare de istorie; iconografia ne introduce în lumea de artă a trecutului nostru”100.

Pictura bisericească fiind ca formă de expresie a Teologiei, nu s-a făcut la întâmplare, ci

după anumite reguli pe care vechii zugravi le-au așternut în scris, în manuale numite Erminii

(călăuze) de zugrăvire. În aceste scrieri sau erminii găsim reguli care arată zugravilor scene sau

chipuri sfinte care se pot zugrăvi în altar, în naos și în turle, pe pereţii pronaosului sau la faţadă,

și cum trebuie zugrăvite, în așa fel încât decorul pictural al oricărei biserici să alcătuiască în

întregimea lui o carte sau un ansamblu unitar și logic, care să fie inspirat și călăuzit de o idee

centrală, coordonatoare.

Acest program sau tipic iconografic n-a fost fix și uniform în cursul timpului. El s-a

format, s-a dezvoltat și a variat după epoci, potrivit cu evoluţia arhitecturii religioase, cu ideile

sau curentele teologice sau dogmatice care au frământat cugetarea creștină. Spre exemplu, cum

se picta într-o bazilică creștină din secolele IV-VI și cum se picta o biserică ortodoxă din secolul

XIV. Programul iconografic a evoluat paralel și cu dezvoltarea cultului sfinţilor, cu discuţiile și

controversele dogmatice, cu dezvoltarea rânduielii liturgice, adică ilustrarea troparelor și a

imnelor liturgice, cu tradiţia religioasă specifică fiecărui popor sau fiecărei regiuni. De exemplu

decorul iconografic din Transilvania si cel al Munteniei și Modovei.

Programul iconografic a mai ţinut seamă și de dimensiunile locașului bisericesc și de

destinaţia lui; adică cum se pictează o biserică modestă de enorie, o catedrală, o mânăstire sau

un paraclis de curte domnească (ca de exemplu Biserica Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeș),

100 I.D. ștefănescu, Iconografia artei bizantine și a picturii feudale române, București, 1973, pag. 9.

48

o biserică de cimitir sau necropolă, având deci nădejdea Învierii, ca rol principal Iconografia

Evangheliilor Învierii.

Chipurile și scenele sfinte zugrăvite în biserici nu sunt fără legătură între ele. Ele nu trebuie

“citite”, adică văzute și interpretate izolat sau independent una de alta, dimpotrivă, “fac parte

din ansamblul legat și au rost, așa cum filele unei cărţi care nu se pot alătura și coase fără

ordine”101.

Prin compoziţiile lor iconografice, zugravii bizantini caută să traducă vizual cugetarea

bisericească, ideile teologilor, sentimentele de evlavie ale clericilor și credincioșilor. Fiecare

parte a unui decor iconografic are un substrat teologic102, o intenţie simbolică; fiecare grup de

sfinţi, fiecare ciclu de scene sfinte ocupă în ansamblul edificiului sacru un loc anumit și au un

rol bine definit în demonstraţia teologică pe care locașul bisericesc are menirea să o prezinte

ochilor credincioșilor. Programul iconografic, format treptat și devenit obligatoriu pentru toţi

pictorii, având regulile înscrise în erminii, este și cristalizarea sau expresia unei cugetări.

Programele iconografice se organizează logic, în jurul unei idei centrale, pe care o urmăresc

iconografic s-o lumineze folosind pentru această teologie vremii103. Programul iconografic este

un program sau tipic iconografic fixat de tradiţie, care este valabil pentru toate bisericile, numai

în liniile lui generale, iar în amănunte este variabil, adaptat de la caz la caz. Însă concepţia

teologică este principiul general sau idea directoare care stă la baza acestui program iconografic,

care fixează sau rânduiește locul unei scene sau figuri finite pe pereţii Bisericii. Cheia acestei

concepţii ne-a fost dată de marii tâlcuitori ai cultului ortodox prin explicarea simbolică a

locașului divin și a sfintelor slujbe ce se săvârșesc aici. Printre acești tâlcuitori, cei mai

importanţi sunt: Sfântul Maxim Mărturisitorul, marele teolog din secolul VII104. Sfântul

Gherman Patriarhul Constantinopolului105 și Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului, în secolul

101 Ibidem, pag.54 102 Comp. de Ch. Diehle, Manuel d’art byzantin, t. II, Paris, 1926, pag. 486 103 I. D.ștefănescu, Probleme de seamă ale Bisericii Picturale Bizatine. în ”B.O.R.”, 1940, ur 9-10, pag. 661. 104 Mystagogia, text grec, ”P.G.”, t. XLI, col. 657-718, trad. Rom. De D. Stăniloae, în ”R.T.” (Sibiu), 1944, nr. 3-4,

pag. 162-181 și nr 7-8, pag. 335-365, subtitlul “Cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii” 105 Descrierea bisericii și explicarea mistică…, Migue, ”PG”, t.98, col.383-453

49

XV106. Decorul iconografic al bisericii este și în strânsă legătură cu arhitectura sau formele ei și

totodată cu destinaţia și simbolismul ei în cultul ortodox (vezi capitolele 2 și 3), care ne dau o

imagine sensibilă a Bisericii Cerești, a “Cerului pe pământ”, cum zice Sfântul Gherman al

Constantinopolului; în modul cum e distribuită pictura, ea caută să sugereze în chip intuitiv,

rânduiala, ierarhia sau ordinea care domnește în lumea creată, mântuită și condusă de

Dumnezeu. Altarul, încăperea cea mai sfântă și mai tainică a Bisericii, reprezintă locul unde se

împreunează Biserica pământească cu cea cerească și locul unde se vor zugrăvi chipurile acelora

care sunt cei mai apropiaţi de altarul ceresc. Sus, pe boltă, se zugrăvește Maica Domnului cu

Pruncul, ca Împărăteasă a cerurilor, iar pe pereţi chipurile acelora care au un rol de seamă în

cultul creștin și mai ales în alcătuirea și slujirea Sfintei Liturghii, care se oficiază în altar și

anume: mari ierarhi autori de liturgii (Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare,

Sfântul Grigorie cel Mare sau Dialogul), diaconi slujitori (Sfântul ștefan, Sfântul Laurenţiu ș.a.);

mai sus sunt înfăţișate scene din istoria sfântă a Vechiului și Noului Testament în legătura cu

Liturghia, ca de exemplu: Împărtășirea Sfinţilor Apostoli de către Mântuitorul, Liturghia

Cerească, Cina cea de Taină, Cina de la Emaus, altarul Legii Vechi ș.a.107

Acum voi detalia reprezentările în parte, începând cu centrul bolţii altarului (pe

semicalota absidei), în care se zugrăvește chipul Maicii Domnului, cea “mai înaltă (mai

cuprinzătoare) decât cerurile”, fiind reprezentată de obicei ca Împărăteasă a cerurilor (Doamnă

îngerilor), adică stând pe un jet (tron) împărătesc și purtând în braţele ei (ori pe genunchi) pe

Pruncul Iisus; ea este încadrată de obicei de cei doi Sfinţi Arhangheli, Mihail și Gavriil, stând

unul de-a dreapta și altul de-a stânga tronului, în atitudine de adorare. Unul din cei doi

arhangheli poate fi înlocuit cu sfântul care este hram sau patron al bisericii respective, iar daca

spaţiul permite, fiecare din cei doi arhangheli poate fi însoţit de către un sfânt, spre exemplu:

Sfinţii Ioachim și Ana, ori de David și Solomon, purtând suluri cu inscripţii din profeţiile lor

referitoare la Sfânta Fecioară.

106 Îndeosebi Despre Sfânta Biserică și tâ1nosirea ei și Tâlcuire despre dumnezeiscul locaș, text grec, în ”PG”, t.

CL, col. 305-361, 697-750 și trad. Rom. Din vol. cu opera completă a lui Simeon, cu titlul Tratatul asupra tuturor

dogmelor credinţei noastre ortodoxe…, tip. T. Teodorescu, București, 1866, pag. 110-129 și urm. 107 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica Teoretică, pag. 106-107.

50

Chipul Maicii Domnului mai poate fi zugrăvit și sub formă de “orantă”, adică rugătoare,

având atitudine de rugăciune, cu mâinile întinse, implorând pe Dumnezeu și ocrotind, prin

mijlocirile ei, pe credincioșii din Biserică.

Mai rar este înfăţișată stând în picioare, cu Prucul în medalion pe pieptul său, ca la

Poganovo, în Bulgaria și ca în Biserica Radu Vodă din București (unde chipul Maicii Domnului

e încadrat de Sfinţii Arhangheli Mihail și Gavriil, dublaţi de David (cu harfă) și Solomon (cu

biserica în curs de zidire).

Pe spaţiile rămase libere ale bolţii altarului, în jurul chipului central al Sfintei Fecioare, se

zugrăvește Sfânta Treime, scene din viaţa Sfintei Fecioare (din Acatistul ei), Iisus-Emanuel și

Cel Vechi de zile din viziunea prorocului Daniel (Daniel VII, 9-10), îngeri și serafimi, ori

medalioane cu chipuri de sfinţi.

În diferite scrieri ale unor zugravi, sau pur și simplu, ale unor scriitori liturghiști, găsim

descrierile scenelor și rânduiala picturii bizantine. De exemplu, în scrierile lui Vasile Grecul, în

“Începutul rânduielei întâia: «Înlăuntrul altarului, în mijlocul boltei răsăritului din jos de

cuvântaţii proroci, fă o pe prea sfânta fecioară, șezând pe scaun împreună cu Hristos ca pe un

prunc și scrie deasupra ei scrierea aceasta:” Maica lui Dumnezeu cea decât cerurile mai înaltă.”

și despre amândouă părţile ei, fă-i pre amândoi arhanghelii, pre Mihail și pre Gavriil, făcând ei

rugăminte; și așa înceapă-le despre partea ei cea de-a stânga pre stăpâneștile praznice cele

douăsprezece și pre sfintele patimi și pre minunile cele după Înviere; și fă-le pre acestea

împrezur întru toată biserica, pe dinjosul prorocilor, până la părţile ceale de-a dreapta ale Prea

Înaltei; și așa se face întâia o rânduială»108.

Astfel de descrieri găsim și în “Erminia picturii bizantine” a lui Dionisie, în care găsim și

descrieri ale chipului și staturii Născătoarei de Dumnezeu; “iar Preasfânta de Dumnezeu

Născătoare a fost cu statura mijlocie, deși unii zic a fi (fost) de trei coţi. [Faţa o avea nici

rotundă, nici ascuţită, dar întrucâtva prelungă]; chipul [îi era] de culoarea grâului, cu părul

[ascuns] gălbui; cu ochii [vioi și curaţi] având [în ei] vederi gălbuie [tocmai de culoarea

olivelor], cu sprâncenele [înconvoiate], lungi [și puţin negre; nasul ceva cum lung], cu nările

mijlocii, [iar buzele trandafirii]; cu mâinile lunguieţe și cu degetele asemenea. [și, în fine, toată

fiinţa ei era simplă, fără de mândrie sau vreo împodobire omenească, ci smerită], neprefăcută și

fără de prihană, cu îmbrăcăminte cuviincioasă, iubind veșminte numai cu un fel de vopseală,

108 Vasile Grecu, Cărţi de grupă bisericească bizantină, octombrie 1805, în ”Candela”.

51

(după cum) omoforul, care se află în biserica ei [ce este în Chalkopatrii] o mărturisește. [și afară

de acestea,… mai presus de toate, era într-însa multă frumuseţe divină]”109.

Aceeași descriere o găsim și la Preotul Ene Braniște, însă cu o mică completare și anume

că Maica Domnului “în toate era plină de demnitate și serioasă, vorbea puţin și numai când

trebuia; bucuroasă la ascultare și binevoitoare; cinstea pe toţi și se pleca în faţa tuturor…”110

Maica Domnului zugrăvită ca Împărăteasa Cerurilor poartă pe cap coroana, sezând pe tron

și înconjurată de îngeri, fiind reprezentată și cu chipul zugrăvit de Apocalipsa: “înveșmântată cu

soarele și luna era sub picioarele ei și pe cap purta cunună din douăsprezece stele.”(Apocalipsa

12,1)111.

În chip de orantă, apare Maica Domnului Platytera din căutările Penticostarului: ”Arătându-

te mai cuprinzătoare, mai mărită decât cerurile” (“mai desfătată decât cerurile…” vezi

Penticostar, et.1953, pag. 213). Fecioara curată ai încăput trupește pe Dumnezeu Cel necuprins

și L-ai născut spre mulţimea tuturor celor ce te laudă pe tine cu credinţă neîndoită” (Din slujba

Dumnicii Orbului, cântarea 9, Stihira de la “ și acum…”). Ea este reprezentată bust, cu mâinile

ridicate din îndoitura cotului, cu palmele desfăcute înalţate spre cer, în semn de rugăciune, de

unde îi vine și numele de Platytera, adică rugătoare. Are chipul îndurerat, cu privirea gravă

concentrată în rugăciune. Maforionul, care este un veșmânt sirian asemănător cu toga (cămașa),

care-i acoperă capul, cade în falduri peste frunte, peste umeri și trecând pe sub braţele îndoite îi

acoperă trupul. Pe frunte și pe umeri strălucesc stele, care-I împodobesc veșmântul, subliniind

demniatatea și măreţia chipului. Rezemat de pieptul Fecioarei, având aceeași poziţie ca și ea, stă

Mântuitorul copil, Iisus-Emanuel, binecuvântând.

și Vasile Grecul ne oferă aceeași descriere a Sfintei Fecioare ca și acelor amintiţi.

După cum spuneam, Maica Domnului Împărăteasa este înconjurată de Sfinţii Arhangheli

Mihail și Gavriil, având și ei diferite reprezentări în iconografie. Sfinţii Arhangheli sunt

reprezentaţi și ca ostași și ca diaconi, având părul legat cu o panglică, iniţial diademă, ca semn

de distincţie în slujire. În soborul îngerilor, Arhanghelul Mihail este reprezentat ca ostaș iar

Arhanghelul Gavriil ca preot. (Pe Mihail îl sărbătorim pe 8 noiembrie și 6 decembrie iar pe

Gavriil pe 25 și 26 martie, 8 noiembrie, 13 iulie și 11 iunie.) Despre Sfântul Arhanghel Mihail

109 Dionisie din Furna, Erminii picturii bizantine, Ed. Sophia, București, 2000, pag. 147-148. 110 Pr. Pr. Dr. Ene Braniște, Liturgica Generală, vol. II, pag. 208. 111 Ibidem, pag. 211.

52

vorbește Sfântul Proroc Daniel(10,13,21,1), Apocalipsa (12,7-12) și Sfântul Apostol Iuda (9);

Arhanghelul Gavriil este pomenit tot de prorocul Daniel (8,16,9,12) și în Evanghelia după Luca

(1,11-38). Ei se găsesc în iconografie cu inscripţia “Arhanghel”. Însă în Sfânta Scriptură

cuvântul arhanghel se folosește o singură dată, cu referire la Arhangelul Mihail (Iuda 9). Mai

este numit și Archeon, “cel dintâi dintre îngerii păzitori” (Daniel 10,13,21) Măreţia

Arhanghelului Gavriil nu este arătată prin cuvânt în Sfânta Scriptură, ci în alegerea lui spre a

aduce omenirii o veste cu semnificaţie universală – Întruparea Logosului divin. Ei sunt

întotdeauna înveșmântaţi, niciodată dezbrăcaţi, ca în picturile religioase moderne, unde apar ca

niște copii dezbrăcaţi. Sunt înfăţișaţi ca tineri fără barbă, niciodată copii pentru că în Sfânta

Scriptură îngerii apar în viziuni ca fiinţe bărbătești. Mai mult, sunt reprezentaţi cu părul

cârlionţat legat strâns cu o pânză împăturită (mandilion), ale cărei capete se desfac ușor în

cadrul aureolei112.

Arhanghelii sunt reprezentaţi cu două aripi, care sunt de natură simbolică, ca să iasă în

evidenţă apartenenţa lor la lumea cerească și pentru faptul că ei sunt mesageri și slujitori ai lui

Dumnezeu.

Învăţătura despre Cel vechi de zile găsim în operele lui Dionisie Areopagitul, că

“Dumnezeu S-a arătat lui Daniel ca vechi, având capul alb ca lâna, pentru care S-a numit și

Vechi de zile (Daniel 7,9); dar și mai tânăr decât un bătrân căruia îi albește părul, când S-a

arătat lui Avraam cu îngerii; și încă mai tânăr, acestea gândindu-le, le-a explicat autorul aici: e

bătrân întrucât toate existenţele sunt din Dumnezeu și după El; dar e tânăr, ca Cel ce e pururea

în vigoare, în fericire statornică; dar prin aceasta e învechit; iar dacă ar spune că e amândouă,

adică bătrân și totodată tânăr, aceasta arată că durează veșnic, de la început până la sfârșit”113.

Cum uneori Domnul e descris că este vechi, alteori și tânăr, de pildă: Iisus Hristos ieri și azi și

în veci același(Evrei 13,8).

La bisericile mai mari, imediat sub medalionul central de pe bolta altarului se zugrăvește

pe trei registre orizontale paralele, trei subiecte în legătura simbolică cu Sfânta Liturghie și

anume:

1. Cortul Mărturiei (Tabernacolul sau Arca alianţei), adică altarul Legii vechi: în centrul

compoziţiei o masă acoperită cu o faţă purtând pe mijlocul poalei un mic medalion rotund cu

112 Constantin Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Ed. Sophia, București 2005, pag. 208. 113 Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, Editura Paideia, București 1996, pag. 221.

53

chipul Maicii Domnului. Pe masă se reprezintă sfeșnicul cu șapte braţe, chivotul în care se

păstrau Tablele legii și o amforă cu mană din care erau hrăniţi evreii în pustie ( Evrei 16), sub

forma de pâinișoare. Masa este încadrată în dreapta de Moise, iar în stânga de Aaron, amândoi

cădind spre masă. (În aceeași scenă poate fi zugrăvit și Mântuitorul, înapoia mesei, între Moise

și Aaron). De o parte și de alta a mesei în mijlocul scenei se zugrăvesc două grupe de câte șase

regi, reprezentând pe cele doisprezece seminţii ale lui Israel, purtând fiecare pe braţe sau pe

umeri ofrande pe care le aduc la altar: amfore mari ori chivote de aur. Deasupra fiecărei grupe,

de o parte și de alta, apar din niște mici medalioane rotunde profeţii Isaia și Ieremia, purtând

inscripţii din profeţiile lor; La Isaia găsim: “Ascultă cerule, și ia aminte pământule, ca Domnul

grăiește…” (Isaia 1,2) și la Ieremia: “Iată vin zile –zice Domnul- când voi încheia cu casa lui

Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou” (Ieremia 31,31) (Biserica Domnului din Curtea de

Argeș).

Dacă la extremităţile dinspre nord și sud ale registrului cu Cortul mărturiei mai rămâne

spaţiu liber, se pot zugrăvi și Sfânta Treime sub forma “Filoxeniei lui Avraam”, adică a celor

trei tineri poposiţi la stejarul Mamvri și ospătaţi la masa lui Avraam, în jurul căreia sunt așezaţi

( Facere 18,1-16), rugul în flăcări, care ardea și nu se mistuia ( Ieșire 3,2), simbol al focului

dumnezeirii care n-a ars pântecele Fecioarei din care se va întrupa Domnul, Scara cerească din

viziunea Patriarhului Iacob la Betel ( Facere 28,10-22), aducerea chivotului cu Tablele legii la

Ierusalim ( 3Regi 6,12-17) și apoi la templu ( 1 Regi 8,1-11 și 2 Cronici 5, 2-14) ș.a.

În unele din redactările Erminiei zugravii prevăd zugrăvirea Cortului Mărturiei, nu în forma

descrisă mai sus, ci sub forma aducerii lui de către împărat și popor la Ierusalim și nu deasupra

peretelui hemiciclului, ci în zona lui inferioară și anume sub scena Împărtășirii Sfinţilor

Apostoli.

2. Liturghia îngerească (cerească) sau Dumnezeiasca Liturghie, se pictează numai dacă

permite spaţiul, iar daca nu, se zugrăvește pe pereţii turlei celei mari, sub Pantocrator. În

compoziţie, Mântuitorul este înfăţișat în centru, slujind ca mare arhiereu, înconjurat în stânga și

în dreapta de îngeri preoţi și diaconi, în atitudine de mișcare și purtând către altar (Sfânta Masă)

din centrul tabloului ori discul și potirul cu Sfinte Daruri (ca la vohodul mare al liturghiei

arhierești) ori Sfântul Epitaf simbolizând trupul mort al Domnului ( ca la procesiunea

înconjurării bisericii cu Sfântul Epitaf la slujba Prohodului din noaptea Vinerii Sfintelor Patimi).

54

O altă descriere a Dumnezeieștii Liturghii ne-o dă Dionisie în Erminia sa: “Baldachin și sub

el masa și pe masă Sfânta Evanghelie și Sfântul Duh deasupra Evangheliei și Tatăl cel fără de

început aproape, sezând pe scaun, binecuvântând și grăind într-o hârtie: “Din pântece, mai

înainte de luceafăr, te-am născut”. (Matei 11,26) și spre partea dreaptă a mesei, Hristos cu

îmbrăcăminte arhierească stând și binecuvântând și înaintea Lui cetele îngerilor, cu

îmbrăcăminte preoţească, ocolind și înconjurând spre stânga Sfintei Mese. și iarăși Hristos stând

în partea cea de-a stânga ei și luând un discos de pe capul unui înger îmbrăcat diaconește, și alţi

patru îngeri aproape, din care doi cădindu-L pe Hristos iar ceilalţi doi ţinând sfeșnice. și

dinapoia lor alt înger îmbrăcat preoţește, ţinând un potir în mâinile sale, și dinapoia lui ceilalţi,

unul ţinând linguriţa altul copia ori suliţa, altul trestia cu buretele, altul crucea și alţii făcliile114.

3.Împărtășirea Sfinţilor Apostoli (Cina cea de Taină și Liturghia Arhierească) este descrisă:

în mijlocul scenei (deasupra ferestrei dinspre răsărit a altarului se zugrăvește Mântuitorul ca

Mare Preot sau arhiereu, înveșmântat în haine antice, uneori în veșminte de episcop115, slujind

în faţa Sfintei Mese (cu faţa către privitor) și dând Sfinţilor Săi Apostoli de o parte Sfântul Trup,

iar de alta Sfântul Sânge (Mântuitorul poate fi zugrăvit de două ori: o dată orientat spre grupul

apostolilor din dreapta Sa și o dată spre stânga Sa.) Sfinţii Apostoli sunt înfăţișaţi împărţiţi în

două grupe de câte 6, amândouă îndreptate spre Sfânta Masă. Grupa de apostoli din stânga

Mântuitorului are în frunte pe Sfântul Apostol Petru și primește Sfântul Trup; cealaltă, dinspre

dreapta, vine în frunte cu Sfântul Ioan, pentru a primi Sfântul Sânge. Iuda, trădătorul, se așează

de obicei la urma grupei din stânga, fără nivel și întorcând capul înapoi, ori plângând, pentru că

nu e admis la împărtășire.

În aceeași scenă pot fi zugrăviţi și îngeri-diaconi purtând aripile și asistând pe Hristos,

ori umbrind Sfintele Daruri (cum fac diaconii la liturghia arhierească). Se pot scrie și cuvintele

adresate de Mântuitor Sfinţilor Apostoli la Cina cea de Taină: “ Luaţi, mâncaţi, acesta este

Trupul Meu…” (în stânga Mântuitorului) și: “ Beţi dintr-acesta toţi…” (în dreapta

Mântuitorului).

La Dionisie găsim altă descriere: “Casă și (într-însa) masă și pe ea un discos cu bucăţele

și firimituri de pâine; și dinapoia mesei Hristos, (cu îmbrăcămintea obișnuită sau ca arhiereu,

dar fără mitră pe cap), văzându-se până la jumatate, avându-și mâinile întinse și ţinând în mâna

114 Dionisie din Furna, op. cit., pag. 213. 115 I. D. Ștefănescu, Iconografia artei bizantine și a picturii feudale românești, Ed. Meridiane, 1973, p. 71.

55

dreaptă pâine, iar în cea stângă un potir. și înaintea Lui o Evanghelie deschisă, și în partea din

dreapta ei (adică spre nord) scrie:”[Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”(Daniel 7,9); iar în

cea din stânga, (adică spre miazăzi), acestea: “Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu,

[al Legii celei noi…] ( Înţelepciunea lui Isus Sirah 42,27). și de amândouă părţile Lui cei

doisprezece apostoli, puţintel plecaţi, privind spre Hristos; înspre dreapta Lui, înaintea celor

cinci, Petru, întinzându-și mâinile pe din josul pâinii pe care o ţine Hristos în mână; iar de-a

stânga Lui, înaintea celor cinci apostoli, Ioan, avându-și o mână întinsă, și pe cealaltă [strânsă]

la piept, și gura sa la buzele potirului. și dindărătul lor Iuda [urât], întors cu faţa înapoi (având

cununa neagră sau fără cunună), iar un demon intră în gura lui [fiind spurcat].”116

La bisericile mai mari, spaţiul liber rămas în dreapta și în stânga Împărtășirii Sfinţilor

Apostoli, se umple cu alte scene înrudite, din istoria sfântă: Intrarea în Biserică a Sfintei

Fecioare, Cina cea de Taină, ori Cina de la Emaus (Luca 24,13), spălarea picioarelor ucenicilor

de către Iisus la Cină (Ioan 13, 1-15), rugăciunea din Grădina Ghetsimani (Luca 22, 39-46),

pogorârea la iad a Mântuitorului, arătările Domnului după Înviere (ilustrarea celor 11 voscresne

sau stihuri ale Evangheliei, din slujba utreniei duminicilor), ș.a.

Pogorârea la iad a Mântuitorului are ca sursă de inspiraţie Evanghelia apocrifă a lui

Nicodim: Mântuitorul e înfăţișat în chip triumfal cu crucea Învierii în mână și cu zapisul morţii,

zdrobind sub picioarele Lui puterea biruită a iadului, zugrăvită fie sub forma unor porţi

zăvorâte, care acum sunt sfărâmate, fie sub chipul alegoric al lui Hades înlănţuit. Munţi înalţi

formează fondul. De o parte și de alta a Mântuitorului, două sicrie (sarcofage) din care se scoală

Adam și Eva. Înapoia sunt înfăţișate personaje ale Legii Vechi, profeţii în frunte cu Sfântul Ioan

Botezătorul, drepţii și regii ca David și Solomon, etc.

Pe peretele hemiciclului (peretele de răsărit al absidei principale a altarului), în registrul

de jos de pe suprafaţa verticală a peretelui, se zugrăvesc chipuri de mari ierarhi (episcopi sau

arhierei), înveșmântaţi în sacos (felon polistavrion sau cu multe cruci) și omofor, înfăţișaţi de

regulă din profil, cu privirea spre centrul hemiciclului, unde este zugrăvit Mântuitorul jertfindu-

se la Liturghie fie sub chipul unui prunc, fie sub acela al unui miel de jertfă, așezat pe Sfântul

Disc și străjuit de îngeri-diaconi sau serafimi care îl umbresc cu aripile cum fac diaconii la

Liturghia arhierească, după ce Sfintele Daruri sunt aduse de la proscomidiar la Sfânta Masă (

după vohodul cel mare sau “Intrarea cu Sfintele Daruri”). La bisericile mai mici, în locul acestei

116 Dionisie din Furna, op. cit., p. 213.

56

scene centrale, se poate zugrăvi deasupra scaunului celui de sus ( jeţul arhieresc din spatele

Sfintei Mese), chipul Mântuitorului șezând pe tron, ca împărat ori ca arhiereu, singur, ori

înconjurat în dreapta și în stânga de cei 12 apostoli șezând pe scaune. (Matei 19,28).

Numărul chipurilor de arhierei zugrăviţi pe acest registru variază, după mărimea bisericii

respective sau după suprafaţa disponibilă a registrului. Dar, indiferent de mărimea bisericii,

printre ei trebuie să fie cel puţin cei trei sfinţi autori ai liturghiilor: Sfântul Ioan Gură de Aur,

arhiepiscopul Constantinopolului (de obicei în dreapta Sfintei Mese, adică spre nord de

fereastră) [scund foarte și subţirel, mare la cap, cu nasul plecat și nările late, galben cam albineţ;

melcii ochilor găvănaţi și ochii mari beșicaţi, având căutătura veselă; mare la frunte și golaș, cu

multe zbârcituri și cu urechile mari și fălcile trase înlăuntru, de mult post și grija necurmată ce

avea]; cu puţină barbă, [părul plăvit și cărunt], zice: “Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cela ce

pâinea cea cerească, hrană a toată lumea, pre Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos [L-ai

trimis Mântuitor…]” (Rugăciunea de la sfârșitul Slujbei Proscomidiei); Sfântul Vasile cel Mare,

arhiepiscopul Cezareei Capadociei (în stânga Sfintei Mese, adică spre sud), [lung la trup și drept

la stat, uscăţiv… negru la faţă, cu nasul plecat], sprâncenele [lungi] arcuite în jos, [cam

posomorât, ca un om gânditor, puţintel zbârcit la obraz și lungăreţ, cu tâmplele adâncite…], cu

barba lungă [de ajuns], cu căruntete, zice într-o hârtie: “Nimenea dintre cei legaţi cu poftele și

cu plăcerile trupești nu este vrednic să vie sau să se apropie, sau să slujească Ţie, Împărate al

măririi!” (Rugăciunea preotului la Liturghie la cântarea heruvicului). [Alta, cuvioșească, așa:

“Trebuie să purtăm de grijă, cu tot de-adinsul de frumuseţea sufletului, căci aceasta va să ceară

Dumnezeu, dreptul Judecător, de la neamul omenesc.”] și Sfântul Grigorie cel Mare sau

Dialogul, episcopul Romei (tânăr cu puţină barbă).

Pe lângă aceștia se pot adăuga, pe cât permite spaţiul disponibil: Sfântul Iacob, fratele

Domnului și primul episcop al Ierusalimului, (bătrân, cu părul capului încârlionţat, cu barba

lungă, zice: “Cel ce binecuvântează pe cei ce bine Te cuvântează, Doamne și sfinţești pe cei ce

nădăjduiesc întru Tine…” (Liturghier, rugăciunea amvonului); Sfântul Chiril al Ierusalimului

(bătrân cu barba rotundă); Sfântul Grigore de Nazians sau Teologul, arhiepiscopul

Constantinopolului (bătrân pleșuv cu barba lată și împrejur afumată, cu sprâncenele drepte, zice:

“Dumnezeule cel Sfânt Carele întru Sfinţi Te odihnești, Cela ce cu glas întreit Sfânt ești căutat

de serafimi.”); Sfinţii Atanasie și Chiril, patriarhi ai Alexandriei (Sfântul Atanasie, bătrân

pleșuv cu barba lată, zice: “iarăși și iarăși și de multe ori cădem la Tine și Ţie ne rugăm, Bunule

57

și iubitorule de oameni…” (Liturghier, rugăciunea a doua pentru credincioși) și Sfântul Chiril,

[pleșuv], cu cărunteţe, cu barba lungă și despicată în două, purtând pe cap acoperământ cu cruci,

zice: “Mai ales pentru prea sfânta, prea curata, prea binecuvântata, mărita Stapâna noastră, de

Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioara Maria” (Liturghier, rostirea preotului la Axion);

Sfântul Spiridon, episcopul Trimutundei (bătrân cu barba lungă [înţepoșată], despicată [puţin] în

două, purtând scufie zice: “Încă aducem Ţie această slujbă cuvântătoare și fără de sânge și

cerem și ne rugăm…” (Liturghier, rugăciunea înainte de “prefacere”); Sfântul Nicolae,

arhiepiscopul Mirelor din Licia (nepurtând mitra), bătrân, pleșuv, cu barba rotundă, zice: “Cela

ce ai dăruit nouă aceste rugăciuni obștești și împreună glăsuitoare…” (Liturghier, rugăciunea

antifonului III). [Alta, cuvioșească, așa: “Unul este Dumnezeu, Tatăl Cuvântului celui viu, fiinţa

înţelepciunii și a puterii, și chipul Celui de-a pururea veșnic”); Sfântul Sivestru, episcopul

Romei (bătrân, cu barba lungă, zice: “Înaintea Ta punem toată viaţa noastră și nădejdea Stăpâne,

Iubitorule de oameni, [și cerem și ne rugăm]…” (Liturghier, rugăciunea înainte de “Tatăl

nostru”); Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului (bătrân, spân); Sfântul Andrei

Criteanul, episcopul Cretei (bătrân cu barba albă, zice: “Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase,

Dumnezeul nostru, din sfânt locașul Tău și de pe tronul mărirei Împărăţiei Tale…” (Liturghier,

rugăciunea preotului înainte de Împărtășanie); Sfântul Petru, episcopul Alexandriei, este așezat

de obicei ultimul din șirul episcopilor dinspre proscomidiar (bătrân, cu barba albă rotundă, stând

cu mâinile întinse) zice, [în hârtie către Hristos]: “Mântuitorule, cine Ţi-a rupt haina?” iar

Hristos, stând înaintea lui [pe proscomidie, în picioare] ca un prunc și binecuvântându-l, îi zice

într-o hârtie: “Arie cel nebun și plin de toată răutatea, o, Petre, (că vrea să mă despartă de Tatăl

Meu din ceruri)!”); ș.a. Toţi ierarhii se zugrăvesc cu capetele descoperite și înconjurate de

obișnuitul nimb luminos; numai Sfântul Chiril, în calitate de patriarh al Alexandriei, este

înfăţișat purtând pe cap o mitră simpl2 (ca un fes catolic), cu cruce albă în dreptul frunţii.

La capătul dinspre nord și sud al șirului episcopilor, adică mai aproape de proscomidiar

și diaconicon, se zugrăvesc chipuri de sfinţi diaconi însemnaţi în stihare și orare și purtând în

mână cădelniţe, ori discuri de aur acoperite cu valuri brodate. Se zugrăvesc cel puţin doi diaconi

dacă spaţiul este mic, unul din ei este întotdeauna Sfântul ștefan, protodiaconul și protomartirul,

așezat de obicei spre proscomidiar (tânăr, fără barbă), iar celălalt poate fi unul din cei șase

diaconi din epoca apostolică (Fapte 6,5) ori alţi sfinţi mari cunoscuţi: Sfântul Roman Melodul

sau Dulce-Cântăreţul (Marele imnograf al Bisericii din veacul al VI-lea) tânăr, cu începere de

58

barbă, [ţinând filacter]), Sfântul Arhidiacon și Martir Laurenţiu (Lavrentie) de la Roma (†258),

(tânăr, cu începere de barbă), Sfântul Mucenic Evplu din Sicilia (†304, tânăr, fără barbă),

Sfântul Mucenic Aithala Persul (†380, tânăr, fără barbă, [înfierind mustaţa]), Sfântul Mucenic

Chiril (secolul IV, tânăr, fără barbă, [înfierind mustaţa]). În Erminia lui Dionisie găsim opt sfinţi

diaconi.

În dreapta și în stânga absidei principale a altarului sunt două încăperi laterale: la nord

proscomidiarul (unde preotul săvârșește prima parte a Liturghiei, adică proscomidia), iar spre

sud, diaconiconul sau veșmântarul; amândouă comunică cu altarul (uneori și cu naosul) prin uși

ori deschideri în formă de arcade, acestea zugrăvindu-se astfel:

a). Pe bolta și pereţii proscomidiarului se zugrăvesc chipuri de sfinţi și scene în legătură

cu Nașterea și Patimile Domnului, care sunt simbolizate în ritualul proscomidiei, ca de exemplu:

Răstignirea Domnului, Coborârea de pe Cruce ori Punerea în mormânt, scena numită “Christ de

Pièté”(Pietá) reprezentând pe Mântuitorul mort, așezat în picioare în sicriu și încadrat de Sfânta

Fecioară și de Sfântul Ioan Evanghelistul, Hristos ca victimă de jertfă sub forma unui miel (Isaia

L III, 7 și Ioan 1,29) ori sub cea de prunc așezat pe un disc, iar deasupra Hristos-preot

binecuvântând jertfa, ori Hristos-copil în potir, Instrumentele Patimilor (crucea, piroanele,

ciocanul, trestia cu buretele pentru oţet, cununa de spini, suliţa sau lancea). Se pot zugrăvi și

scene sau figuri din Vechiul Testament, care sunt preînchipuiri ale jertfei Mântuitorului pe

Cruce, jertfa lui Cain și Abel (Facere 4,30, jertfa lui Melchisedec, regele Salemului, adică

Melchisedec oferind lui Avraam pâine și vin ca dar de recunoștinţă (Facere 14, 17-20),

“Filoxenia lui Avraam” (iubirea de străini, ospeţia), jertfa lui Avraam (Facere 22,1-19), jertfa lui

Manoe, tatăl lui Samson (Judecători 13), cei trei tineri în cuptorul de foc din Vavilon (Daniel 3)

ș.a.Dacă spaţiul permite, se poate zugrăvi și viziunea Sfântului Petru, amintit mai sus, făcând

aluzie la erezia lui Arie, din secolul IV, care sfâșia divinitatea absolută a lui Hristos, susţinând

că El n-a fost coexistent cu Tatăl din veci, ci S-a născut din Acesta în timp117.

În bisericile mai mici, în proscomidiar, care are forma unei simple firide, se zugrăvește în

partea de sus ori Răstignirea, ori Coborârea de pe Cruce, ori Punerea în mormânt a Domnului; la

mijloc-peștera Nașterii din Betleem cu închinarea magilor, iar în partea de jos, se scrie

117 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Programul iconografic al Bisericilor Ortodoxe, Ed. Institutului Biblic și de Misiune

Ortodoxă, București 1975, pag. 12-13.

59

pomelnicul cu numele ctitorilor ziditori, restauratori și binefăcători ai bisericii, precum și

dipticele.

Bisericile mari care au și diaconicon separate, o înfăţișează pe Maica Domnului, cea mai

înaltă decât cerurile în partea de sud a altarului, sus pe boltă, ori Hristos sub forma “Îngerului de

mare sfat”, susţinut în nori de patru îngeri, iar mai jos, pe pereţii verticali, Moise privind rugul

arzând (Ieșire 3,1), ori Moise cu Tablele Legii și Aaron ţinând în mână năstrapa de aur și toiagul

înflorit (Numeri 17), ambii fiind înfăţișaţi ca arhierei precum și chipurile diaconilor care nu au

încăput pe registrul de jos al pereţilor altarului. Dacă spaţiul mai permite se mai pot zugravi și:

Noe, David, Isaia, Daniel, Samuel, Melchisedec, Zaharia, Iov, trecerea minunată a Mării Roșii,

Moise izbind cu toiagul stânca din care a izvorât apa din pustie (Ieșire 17, 5-7 și Numeri 20, 7-

13) sau personaje și întâmplări din Noul Testament.: bătrânul și dreptul Simeon purtând în braţe

pe pruncul Iisus-Mesia (Luca II, 26-35), Adormirea Maicii Domnului, Înălţarea Sfintei Cruci

(14septembrie), Iisus-domnind, străjuit de doi îngeri sau de Sfânta Fecioară și de Sfântul Ioan

Botezătorul (cf. Numeri 24,9) ș.a.

De obicei, iconografia gravitează în jurul persoanei Maicii Domnului.

4.2.Semnificaţiile reprezentǎrilor în Altar

În capitolul anterior am enumerat, câteva tipuri de sfinţi și scene iconografice care

împodobesc bisericile; însǎ existǎ o problemǎ și aceea e cǎ unii oameni nu știu ce simbolizeazǎ

acele scene, de ce sunt pictate pe locurile cuvenite în bisericǎ. E o problemǎ cu care se confruntǎ

cel mai adesea în ziua de azi. Voi încerca sǎ lǎmuresc, sǎ descifrez simbolismul cu ajutorul

cǎrţilor scripturistice, dar și cu cele liturgice, astfel încât ce se descoperǎ sǎ se înalţe la Domnul,

cǎci creaţia trebuie sǎ-I aducǎ slavǎ Creatorului.

Dupǎ cum spuneam cǎ bolta Sfântului Altar îi este destinatǎ Maicii Domnului “cea mai

înaltǎ decât cerurile”, fapt ce semnificǎ faptul cǎ Sfânta Fecioarǎ a stat, dupǎ tradiţie, în Sfânta

Sfintelor, din templu, din pruncie pânǎ la vârsta de 12 ani (în Protoevanghelia lui Iacob, aflǎm

60

cǎ Maica Domnului pentru prima oarǎ în Sfânta Sfintelor la vârsta de 3 ani118) și pentru cǎ a

fost, deseori, numitǎ în iconografia bizantinǎ “ raiul cuvântǎtor” sau spiritual (axionul De tine se

bucurǎ…), deoarece altarul întruchipeazǎ raiul; fiind totodatǎ o personificare a Bisericii însǎși

ca mijlocitoare pentru lume.

Pe Sfânta Fecioarǎ, Împǎrǎteasǎ a Cerurilor, înfǎţișatǎ stand pe tron, a vǎzut-o mai

înainte proorocul David, în versetul pe care preotul îl citește la slujba proscomidiei: ”de faţǎ a

stǎtut împǎrǎteasa de-a dreapta Ta, în hainǎ auritǎ îmbrǎcatǎ și prea înfrumuseţatǎ” (Ps. 44,11).

Ea poartǎ, în braţele sale, pe genunchi, pe Pruncul Iisus, “pâinea cea cereascǎ”, cum e numit în

rugǎciunea principalǎ a Proscomidiei.

Tot mai frecvent se zugrǎvește tipul Fecioarei Orante, adicǎ rugǎtoare, în atitudine de

rugǎciune, implorând pe Dumnezeu pentru ocrotirea credincioșilor, fiind mijlocitoarea și

ocrotitoarea credincioșilor, pe lângǎ Fiul ei, Dumnezeul nostru. Ea personificǎ, deci, Biserica în

funcţia ei de mijlocitoare, adunând pe credincioși la rugǎciune în Sinaxa euharisticǎ și acoperǎ

lumea cu vǎlul ei de protectoare119.

Tipul obișnuit al Fecioarei Platytera, de pe bolta altarului, e înlocuit cu ilustrarea

Axionului “Cuvine-se cu adevǎrat sǎ te fericim pre tine, Nǎscǎtoare de Dumnezeu…” (care se

cântǎ la Liturghie).

Atribute nelipsite ale acoperǎmântului capului Maicii Domnului sunt cele trei steluţe

care întotdeauna se zugrǎvesc pe ambii umeri și pe frunte, reprezentând simbolul fecioriei Sale.

Ea este Fecioarǎ pânǎ la Nașterea Mântuitorului (steluţa de pe umǎrul drept), este Fecioarǎ întru

Nașterea de nepǎtruns a Fiului lui Dumnezeu (steluţa de pe frunte) și rǎmâne Fecioarǎ și dupǎ

Nașterea Fiului Ei (steluţa de pe umǎrul stâng)120.

Ea poartǎ inscripţia MP OV („Maica Domnului” în formǎ abreviatǎ) sau „ MP OV cea

mai înaltǎ decât cerurile” fiind astfel numitǎ pentru cǎ prin ea s-a realizat Întruparea Logosului

divin, Hristos, Fǎcǎtorul a toate, prezent în creaţie, dar și transcendent. Aceastǎ denumire apare

în diferite cântǎri închinate ei. Iatǎ un exemplu: „Gavriil zicându-ţi ţie :” Bucurǎ-te!”, deodatǎ

118 Evanghelii apocrife, trad., studiu introductiv, note și prezentări de Cristian Bădiliță, Ed. Polirom, 2002, p.38. 119 P. Evdochimov, Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, trad. Grigore Moga și Petru Moga, Ed. Meridiane, 1993;

și Essai sur la theologie de l’icone, p. 31 (ridicarea mâinilor este gestul care completeazǎ sacrificiul). 120 Monahia Iuliana, Truda iconarului, Ed. Sophia, 2001, p. 131-132.

61

cu glasul S-a întrupat Stǎpânul tuturor, întru tine, chivotul cel sfânt, precum a zis dreptul David:

Arǎtatu-te-ai mai desfǎtatǎ decât cerurile, ceea ce ai purtat pe Fǎcǎtorul tǎu”.

Ea ocupǎ locul al doilea ca importanţǎ dupǎ Pantocratorul din cupolǎ. Fiind cuprinsǎ de

Duhul Celui ce este fǎcut prezent în Sfintele Daruri prin lucrarea aceluiași Duh, Fecioara Maria

stabilește ca Maicǎ a lui Dumnezeu, o punte de legǎturǎ între uman și divin. Imediat sub aureola

Pruncului Hristos, de o parte și de alta, stǎ scris “ Iisus Hristos” sub formǎ abreviatǎ, folosindu-

se prima și ultima literǎ a numelui grecesc, anume: IC XC.

Dionisie în Erminia sa, în care scrie cǎ atunci “Când zugrǎvești mâna binecuvântǎtoare,

nu uni cele trei degete împreunǎ, ci împreuneazǎ numai degetul cel gros (policar) cu degetul

(inelar) care este lângǎ cel din mijloc, pentru cǎ degetul (arǎtǎtor) cel drept și îndoirea degetului

(mare) mijlociu, însemnând numele lui Iisus, fiindcǎ degetul cel ce șade drept îl însemneazǎ pe

I, iar degetul cel îndoit, care este lângǎ el (îl însemneazǎ pe C (=S).

Iar degetul cel gros și degetul (inelar), care este lângǎ cel din mijloc, care este aproape,

însemneazǎ numele lui Hristos, pentru cǎ alǎturarea degetului gros, care se face împreunǎ cu

degetul (inelar), cel de lângǎ cel din mijloc, aratǎ litera X (=H), iar degetul cel mic, care este

aplecat, închipuie (litera) C (=S), prin litere se aratǎ numele XC, adicǎ Hristos.

și pentru aceasta Ziditorul a plǎsmuit într-acest chip degetele palmei omenești, câte sunt

de ajuns sǎ arate numele acesta (în prescurtare)”121.

Romano-catolicii au altǎ așezare a degetelor mâinii ca semn al binecuvântǎrii, o altǎ

explicaţie: degetul gros îl simbolizeazǎ pe Tatǎl Atotputernic; arǎtǎtorul – instrumentul și

organul voinţei – pe Sfântul Duh, iar cel din mijloc pe Fiul, toate aceste degete, ţinându-se în

sus. Degetul inelar și cel mic, ţinute aplecate în podul palmei, închipuie pe Adam și Eva.

De o parte și de alta sunt înfǎţișaţi Sfinţii Arhangheli MIhail și Gavriil rugându-se.

Lângǎ ei sunt înscrise primele trei litere ale cuvântului grecesc “arhanghel” OAPX, urmate de

numele fiecǎruia. În hârtia Arhanghelului Mihail gǎsim scris: “Bucurǎ-te, luceafǎrul dimineţii

[cel prea luminat], carea [ești] singurǎ [lǎcașul luminii ceea ce] ai purtat pe soarele Hristos”122.

Iar la Arhanghelul Gavriil scrie: “Ceea ce ai odrǎslit spicul cel dumnezeiesc [cu adevǎrat] ca o

holdǎ nearatǎ, bucurǎ-te, masa cea neînsufleţitǎ, [întru care a încǎput pâinea vieţii]”123.

121 Dionisie din Furna, op. cit., pp 228-229. 122 Ibidem, p 227. 123 Ibidem, p 227.

62

În “Opere complete”, Sfântul Dionisie ne spune cǎ îngerii se pot prezenta și în chipul

omului pentru faptul cǎ au însușirea înţelegerii și puterile vǎzǎtoare îndreptate în sus.

El socotește cǎ se pot afla chipuri potrivite ale Puterilor cerești în fiecare din multele

pǎrţi ale trupului nostrum (cf. Dan. 10, 5-8; Iez. 1,5-10; Apoc. 10,1-5). Astfel, se poate spune cǎ

puterile vǎzǎtoare ale lui aratǎ privirea (cf. Iez. 10, 12; Apoc. 4,6-8; Zah. 3, 9) cea mai

pǎtrunzǎtoare spre luminile dumnezeiești, precum și primire – simplǎ, nepotrivnicǎ, ci foarte

mișcǎtoare, curatǎ, deschisǎ a iluminǎrilor dumnezeiești.

“Iar Sfântul ce distinge mirosurile o aratǎ puterea acelora care prind, pe cât se poate,

rǎspândirea bunelor miresme mai presus de munte și le deosebesc cu știinţǎ pe cele care nu sunt

astfeel, respingându-le cu totul.

Iar urechile aratǎ puterea acelora de a privi în chip cunoscǎtor inspiraţia dumnezeiascǎ și de a se

împǎrtǎși de ea (cf. Ps. 102, 20).

Simţul gustului aratǎ alegerea hranei spirituale (inteligibile) și primirea alimentelor

dumnezeiești și bine hrǎnitoare (cf. Fac. 18, 5-8; Jud. 6, 21).

Pipǎitul aratǎ puterea de a cunoaște ceea ce e folositor sau pǎgubitor.

Genele și sprâncenele înseamnǎ puterea care pǎstreazǎ înţelesurile vederilor dumnezeiești.

Vârsta adolescentǎ și tinereascǎ înseamnǎ vieţii lor pururea înfloritoare.

Dinţii (cf. Is. 9, 11; Ioil 1, 6; Apoc 9, 8) înseamnǎ puterea care allege ceea ce e desǎvârșit în

hrana primitǎ. Cǎci orice fire înţelegǎtoare desface și înmulţește înţelesul unitary ce i se

dǎruiește de fiinţa dumnezeiascǎ prin puterea providenţialǎ, potrivit fiinţei ei mai coborâte, spre

înǎlţarea ei.

Umerii, braţele și mâinile înseamnǎ puterea fǎcǎtoare, lucrǎtoare și activǎ (cf. Jud. 6, 21; Ps. 90,

12; Iez. 10, 8, 21; Dan. 12, 7; Apoc. 10, 5).

Iar inima, simbolul vieţii, asemǎnǎtoare celei dumnezeiești, ce-și rǎspândește cu bunǎtate

propria-i putere de viaţǎ dǎtǎtoare spre cele providenţiate (cf. Ps. 44, 1).

Pieptul aratǎ puterea nezdrobitǎ și apǎrǎtoare a rǎspândirii de viaţǎ fǎcǎtoare ca dintr-o inimǎ de

sub el.

Spatele, puterea susţinǎtoare a tuturor puterilor nǎscǎtoare de viaţǎ (cf. Iez. 1, 18).

Picioarele (cf. Iez. 1, 7) aratǎ mișcarea vioaie și graba și alergarea pe drumul înaintǎrii

neîncetate spre cele dumnezeiești. De aceea teologia (Scriptura) a închipuit picioarele sfintelor

minţi ca aripile dedesubt. Cǎci aripa aratǎ graba înǎlţǎrii și însușirea cereascǎ și cǎlǎtoria spre

63

înǎlţime și scǎparea de tot ce e coborât prin ridicarea spre cele de sus. Iar mișcarea ușoarǎ a

aripilor aratǎ nealipire – prin nimic de pǎmânt, ci ridicarea deplinǎ peste orice amestec și cu

totul neîngreunatǎ spre înǎlţime. Iar neacoperirea și lipsa tǎlpilor (cf. Fac. 18, 4; 19, 2) aratǎ

desfacerea, nelegarea – starea neclintitǎ, curǎţia de orice adios din afarǎ și asemǎnarea cea mai

mare cu putinţǎ de simplitatea dumnezeiascǎ.

Veșmântul luminos și înfocat (cf. Luc. 24, 4; Apoc. 9, 17; Is. 63, 1) socotesc cǎ

înseamnǎ asemǎnarea cu Dumnezeu, prin chipul focului și prin puterea luminǎtoare a celor din

ceruri, unde e lumina ce umple de strǎlucire îndeobște fiinţele inteligibile și ilumineazǎ în chip

înţelegǎtor. Iar veșmântul lor preotesc (cf. Dan. 7, 9; 10, 5-6; Iez. 10, 6) înseamnǎ capacitatea

lor de a se apropia de vederile dumnezeiești și tainice (mistice) și sfânta dǎruire a întregii lor

vieţi.

Iar cingǎtoarele (cf. Iez. 9, 2; Dan. 10, 5; Apoc. 15, 6) înseamnǎ pǎzirea puterilor lor de viaţǎ

nǎscǎtoare și deprinderea de-a se aduna (concentra), de-a se în chip unitar spre ele însele și de a

se învârti în cerc cu bunǎ rânduialǎ în jurul lor, rǎmânând necǎzute din identitatea lor”124.

Unele unelte închipuite ale sfinţilor îngeri sunt și simbole ale judecǎţilor dumnezeiești

asupra noastrǎ (cf. Am. 7, 7-9). Unele aratǎ certarea îndreptǎtoare sau dreptatea pedepsitoare;

altele, eliberarea de anumite împrejurǎri sau scopul certǎrii sau recâștigarea fericirii de mai

înainte sau adaosul de daruri vieţii.

Împǎrtǎșirea Apostolilor este o scenǎ foarte importantǎ, zugrǎvitǎ în absida de rǎsǎrit,

Mântuitorul fiind în veșminte arhierești, scenǎ ce simbolizeazǎ Sfânta Euharistie.

Iisus ne-a dǎruit Euharistia ca Tainǎ a apropierii noastre de Dumnezeu, tainǎ prin care Îl

cunoaștem și ne unim cu Dumnezeu, Tainǎ prin care intrǎm și trǎim prin El în împǎrǎţia Sa.

“Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu Care se dǎ (se jerfește, se dǎruiește) pentru voi.”

“Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu al Legii celei Noi (Legea Iubirii), care pentru

mulţi se varsǎ spre iertarea pǎcatelor”

“Acest Pahar este Legea cea Nouǎ întru Sângele Meu, care se varsǎ pentru voi” (Mt. 26, 26-28;

Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 17-20).

Ucenicii l-au mai auzit pe Iisus Hristos spunând:

“Eu sunt Pâinea Vieţii…

Eu sunt Pâinea cea vie care s-a pogorât din cer.

124 Dionisie Areopagitul, op. cit. pp. 36-37.

64

Cine mǎnâncǎ din Pâinea aceasta viu va fi în veci.

Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa

lumii este Trupul Meu…

Dacǎ nu veţi mânca Trupul Fiului Omului și

nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţǎ în voi.

Cel ce mǎnâncǎ Trupul Meu și bea Sângele

Meu are viaţǎ veșnicǎ și

Eu îl voi învia în ziua cea de apoi

Trupul Meu este adevǎrata mâncare și

Sângele Meu adevǎrata bǎuturǎ

Cel ce mǎnâncǎ Trupul Meu și bea Sângele Meu

Rǎmâne întru Mine și Eu întru el.”

(10.6, 35, 51.53-56)

Sensul profund al Sfintei Euharistii este cuprins în cuvintele de mai sus. Cine le pǎtrunde și le

trǎiește în Duhul lui Hristos, are Viaţǎ.

“Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și sunt viaţǎ

Duhul este cel ce dǎ viaţǎ; trupul (prin sine)

Nu aduce folos la nimic” (Io. 6,63).

Prin Sfânta Euharistie omul intrǎ cu libertatea și raţiunea sa de a fi în Hristos. Raţiunea supremǎ

de a fi existenţei și devine pǎrtaș la Raţiunea Supremǎ.

“Nu mai trǎiesc eu, ci Hristos – Raţiunea Supremǎ – trǎiește în mine.” (Gal. 2, 20)

Libertatea constǎ în “eliberarea de toate patimile și de toate dorinţele acestei lumi și ale cǎrnii”,

dupǎ cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog (Cateheza 87); “unde este Duhul Domnului, acolo

este libertate” (2 Cor. 3, 17).125

Misiunea pictorului și cea a preotului au multe puncte commune. Sfântul Teodosie

Pustnicul spune :”unul compune Trupul și Sângele Domnului [în Liturghie], iar celǎlalt îl

reprezintǎ [în icoanǎ].

Sfinţii sunt reprezentaţi întotdeauna din faţǎ sau întorși trei sferturi spre cel care privește.

Aproape niciodatǎ nu sunt vǎzuţi din profil, nici chiar în compoziţii complicate unde mișcarea

lor etse îndreptatǎ spre centrul compoziţiei. Profilul întrerupe într-un fel comuniunea; este ca un

125 Pr. Boris Răduleanu, Jertfa crucii în Liturghie și Apocalipsă, București, 1994.

65

început de absenţǎ. Se acceptǎ numai în reprezenatarea personajelor care n-au atins sfinţenia –

ca de exemplu în cazul lui Iuda, în scenǎ.

În jurul capului lui Hristos, a Sfinţilor Apostoli și nu numai, se picteazǎ o aureolǎ

circularǎ, realizatǎ cu aur sau cu ocru, semnificând sfinţenia lor, slava lor dumnezeiascǎ, punând

în evidenţǎ chipurile. Aureola nu înconjoarǎ în întregime capul, ci partea de deasupra și laturile,

oprindu-se la umeri, pe de o parte și pe de alta a gâtului. Manuil Panselinos (secolul al XIV lea),

unul dintre cei mai mari maeștri ai frescei bizantine, picta aureole mai reliefate puternic printr-o

bandǎ roșie și apoi una albǎ de jur-împrejurul lor, benzi care scoteau foarte clar în evidenţǎ

aureolele pe fondul albastru închis.

Aureola lui Hristos în orice reprezentare diferă de cea a sfinţilor: are o cruce înscrisă,

reprezentându-se numai trei braţe: cele două laterale și unul deasupra capului lui Hristos. Pe

braţul stâng al crucii apare adesea inscrisă litera ”O”, articolul masculine grecesc; pe braţul de

deasupra capului, litera omega (ϖ) iar pe braţul drept, litera ”N”; acestea citindu-se de la stânga

la dreapta. Ele semnifică ”OϖN”, care înseamnă ”Cel ce este”, ezpresie ce apare și în Vechiul

Testament (Ieș.3,14) și în Noul Testament (Apoc.1,4,8). Ea semnifică modul de existenţă

veșnic, atemporal, al lui Dumnezeu, existenţă care nu se împarte în trecut, present și viitor.

Uneori, aceste trei litere sunt înlocuite de forme ornamentale, în special aceea a unui

diamante cu patru sau mai multe perle în jurul lui. Acestea simbolizează valoarea pe care o are

Crucea în conștiinţa creștinilor ortodocși.

Veșmintele, în mod sistematic, acoperă trupul în întregime. Descrierea lor nu este

naturalistă; faldurile nu iau formele trupului uman. Cu toate că sunt proporţionate cu masa

membrelor trupului, faldurile sunt reprezentate prin forme geometrice: triunghiuri, ovaluri,

dreptunghiuri, linii paralele, linii care se suprapun. Aceste forme geometrice fac ca faldurile să

nu cadă firesc, adcă nu imită fidel formele pe care le iau veșmintele pe trup în realitate; acestea

”înalţă gândul privitorului de la lumea naturală, materială, la Împărăţia Duhului”126.

Despre culori, am relatat în capitolul ”Semnificaţia culorilor”, care, la fel, au aceeași

menire, nefiind culorile pe care le vedem în mod obișnuit în natură, sunt culori mistice,

sugerând o lume mai înaltă.

În pictarea membrelor trupului se evită naturalismul. La fel se modifică și proporţiile sau

formele reale ale diferitelor părţi ale trupului pentru ca acesta să cu mai multă forţă însușirile și

126 Contantin Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Ed. Sophia, București, 2005, p.21

66

stările duhovnicești. Ochii se realizează disproporţionaţi de mari, exprimând astfel omul

lăuntric; forma nasului este subţire și alungită; dimensiunea nasului este mult redusă. Scopul

este acela de a arăta ca simţurile sfinţilor înfăţișaţi sunt înduhovnicite.

Mâinile, care, împreună cu faţa, sunt cele mai expresive părţi ale trupului. Degetele,

lungi și subţiri,exprimă spiritualitatea lăuntrică. Atunci când mâinile apar mai mari faţă de

dimensiunea lor firească, înseamnă că se încearcă o evidenţiere a gestului de rugăciune.

Picioarele sfinţilor sunt foarte subţiri, în special cele ale sfinţilor asceţi, cum ar fi Sfântul

Ioan Botezătorul și Sfânta Maria Egipteanca; care se realizează în mod simplificat, fără detalii

anatomice. Se utilizează principiul dematerializării, evitându-se și în acest caz

naturalismul.Contururile sunt foarte puternic trasate, în loc a fi netede. Deci,se prezintă astfel

trupul ascetic, nu cel bine hrănit, punându-se accent pe suflet.

Partea secundară, dintr-o scenă, o prezintă clădirile, munţii, animalele, care sunt

zugrăvite foarte schematic. ”Ansamblulu arhitectural” se folosește nu numai ca ornament ci și

pentru a scoate în evidenţă, sau a atrage atenţia asupra unei anumite figure de la intrarea în

cladire, punând în valoare un portret. Draperia, trasată dintr-o parte în alta a clădirii, având

liniile curgătoare, se folosește pentru a indica faptul că personajele înfăţișate se află în interiorul

clădirii.

Sub scena Împărtășirii, în ultima zonă din absida de Răsărit, sunt Sfinţii Ierarhi, cei mai

importanţi fiind Sfinţii Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, autorii Dumnezeieștii Liturghii.

Toţi Sfinţii Ierarhi sunt îndreptaţi spre centru, fiind împărţiţi în două grupe, unde se află Sfânta

Masă, fiind pe ea Hrosto-Prunc într-un potir, cu o stea deasupra Lui și cu inscripţia: ”Mielul lui

Dumnezeu, Cel ce Se sfărâmă și nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururea și niciodată nu Se

sfârșește, ci pe cei ce se împărtășesc îi sfinţește”; rugăciune rostită în taină de către preotul

slujitor, în timpul Sfintei Liturghii.

Filacterul Sfântului Vasile poartă cuvintele: ”Nimeni din cei legaţi cu pofte și cu

desfătări trupești nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujască Ţie, Împărate al Slavei”,

iar la Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: ”Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai trimis Pâinea cea

cerească, hrana întregii lumi, pe Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul și

Izbăvitorul nostru”. La unii scrie: ”Zis-a Domnul: ”Adevărat,adevărat zic vouă, cel ce nu intră

pe ușă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur și tâlhar” (Ioan 10,1). La alţii: ”Zis-a

67

Domnul: ”Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele

bune și să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt. 5,16)

Proscomidiarul, acea cămăruţă sau firidă din stânga altarului, are o semnificaţie

simbolică pe care o găsim și în ritualul sacru al Proscomidiei: ”Absida este după chipul peșterii

din Betleem, unde S-a născut Hristos și după al peșterii în care a fost înmormântat El”, zice

Sfântul Gherman al Constantinopolului127.

Programul iconografic s-a stabilitt numai atunci când s-a ţinut seama de destinaţia

liturgică și semnificaţia simbolică a acestuia: ”Proscomidia (masa punerii înainte), care

reprezintă locul Căpăţânii, a fost preînchipuit de Avraam când a făcut, după porunca lui

Dumnezeu, un altar de piatră pe munte, a pus deasupra lemne și a așezat deasupra pe fiul său,

dar în locul lui a adus ca jertfă un berbec. Astfel și Dumnezeu-Tatăl, Cel fără de Început și

Vechi de Zile, a dat spre jertfire, la plinirea vremii, pe Fiul Său fără de Început, Care S-a

întrupat din Fecioara, Născătoare de Dumnezeu, Care este din coasta lui Avraam, după

făgăduinţa jurământului pe care l-a făcut acestuia. Încât, pentruneamul omenesc, nu a cruţat pe

Fiul Său Cel iubit și Unul Născut, ci L-a dat pentru noi, oamenii, (Rom.8,32) și a suferit ca un

om în trup, dar a rămas fără suferinţă în ceea ce privește dumnezeirea. Căci Hristos, mergând

spre răstignire, și-a purtat Crucea; și în locul berbecului, și-a jertfit Trupul Său cel fără nici o

vină, ca un miel căruia I se străpunge coasta cu lancea…”128.

Deci, se zugrăvesc chipuri și scene sfinte în legătură cu Nașterea și Patimile Domnului,

care sunt simbolizate în ritualul Proscomidiei, ca: Răstignirea, Purtarea Crucii, Punerea în

Mormânt, scena numită Pieta, adică Mântuitorul mort, Hristos pe disc, etc.

Peșterea neagră din Nașterea Domnului, din Punerea în Mormânt, etc., simbolizează

lumea copleșită de păcat, în care strălucește ”Soarele dreptăţii”. Peșterea, ieslea, scutecele sunt

indicii ale chenozei lui Dumnezeu, ale pogorârii Sale, Cel care, nevăzut după fire, se face,

pentru om văzut în trup, se naște într-o peșteră, se înfașă în scutece, prefigurându-și astfel

moartea și îngroparea, mormântul și giulgiul îngropării.

Evanghelia după Luca (2,7) vorbește despre iesle și scutece: ” și L-a înfășat și L-a culcat

în iesle”. Stihira ne spune că peștera a fost darul pustiei pentru Pruncul dumnezeiesc.

Semnificaţia acestui dar se descoperă în cuvintele Sfântului Grigorie Teologul, care scrie:

127 Gherman al Constantinopolului, Explicarea Liturghiei, Migne, ”P.G.”, col.400 A. 128 Ibidem, col. 396 B-6.

68

”Plecaţi-vă în faţa ieslelor prin care voi, cei lipsiţi, aţi fost crescuţi prin Cuvântul” (adică aţi

crescut, hrăniţi cu pâinea Euharistiei)129. ”Pustia, în cazul acesta, un loc gol, care i-a oferit

adăpost Mântuitorului, pe Care, de la naștere, lumea nu L-a primit, a fost împlinirea prefigurării

Vechiului Testament – pustia în care s-a dat simbolul Euharistiei – mana. Cel Care a dat mana –

pâinea din cer – poporului evreu, El Însuși S-a făcut pâinea Euharistiei – Mielul, așezat pe altar,

al cărui simbol este ieslea, dăruită de pustie, a Noului Testament, ca ofrandă adusă

Pruncului”130.

Crucea este însuși chipul Mântuitorului, iconomia iubirii Sfintei Treimi faţă de omenirea

căzută: ”Iubirea Tatălui răstignește, Iubirea Fiului Se răstignește, Iubirea Sfântului Duh biruiește

prin lemnul Crucii (Filaret al Moscovei). ”Căci cuvântul Crucii, celor pieritori, este nebunie, iar

nouă, celor ce ne mântuim, puterea lui Dumnezeu este” (1Cor. 1,18). Însuși Hristos a arătat că

Crucea este semnul tuturor celor care doresc să-I urmeze (Mt. 10,38: 16,24: Mc. 8,34;

Lc.14,27).

Erminia recomandă ca pe bolta proscomidiarului să se zugrăvească Hristos ca Mare

Arhiereu, șezând pe nori, sau pe scaun, blagoslovind, înconjurat de heruvimi și scaune și ţinând

o Evanghelie deschisă: ”Eu sunt Păstorul cel Bun” (Ioan 10,11); dedesubtul lui sunt zugrăviţi

ierarhii după vrea pictorul, iar mai jos, Jertfa lui Abel și Cain, a lui Ieftae, Sfinţii trei Tineri în

cuptorul cel de foc al Vavilonului, iar în firida proscomidiarului, Pogorârea de pe Cruce. Se

zugrăvește, adesea, viziunea lui Petru din Alexandria, cu Iisus, având cămașa sfâșiată, vorbind

cu Petru, episcopul; în inscripţie citim: ”Cine și-a rupt haina, Doamne?” ”Arie, cel nesocotit la

minte”. Iisus esta înfăţișat tânăr, stând în picioare pe Sfânta Masă, cu cămașa sfâșiată, iar sursa

de inspiraţie a acestei scene iconografice esta un text din slujba Duminicii Sfinţilor Părinţi de la

Sinodul I Ecumenic (Duminica a 7-a după Paști)”131.

Uneori, la unele biserici, pe bolta proscomidiarului, se înfăţișează Christ-Emanuel

înconjurat de sfinţi în medalioane, iar în unele – Sfânta Euharistie sub această formă: Hristos

așezat pe o masă sau pe mormânt, având în spate Crucea; din coasta Lui odrăslește o ramură de

129 Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 38, ”P.G.”, col.332A. 130 Leonid Uspensky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia, București, 2003, p.170. 131 Sthira a opta de la ”Doamne, strigat-am...”, la Vecernia mare (Penticostar, ed. V, București, 1936, p.256): ”Cine

a sfâșiat veșmântul Tău, Mântuitorule? Arie, ai zis, cel ce a despicat începătoria cea ăntocmai cinstită a Treimii în

despărțiri”; (Sinaxarul din rânduiala Utreniei din aceeași zi și cel din Mineiul pe noiembrie la ziua pomenirii

Sfântului Petru al Alexandriei, 24 (25) noiembrie).

69

viţă-de-vie, care se încolăcește pe braţele crucii, sau pe trupul lui Iisus și își pleacă, până la

mâna Lui, ciorchinii, din care El stoarce vin (sângele Lui) în potir (comp. Ioan 15,1) și urm.:”Eu

sunt viţa cea adevărată”132.

Viţa de vie amintește de însuși Cuvintele Mântuitorului (Ioan 15, 1-6), căruia I-a plăcut

să Se numească ”adevărata tulpină de vie” iar credincioșii ”viţele”. În alte picturi, El este

înfăţișat în Sfântul Potir, bust-copil sau bătrân cu barbă, cum îl găsim și în gravurile din cărţile

de cult. Într-o icoană veche, anonimul zugrav creștin a adunat toate obiectele sfinte care

amintesc atât jertfa sângeroasă cât și cea fără de sânge. Astfel, găsim trestia și buretele, care

amintesc chinurile; crucea, pe care s-a pecetluit sfânta jertfă; suliţa, semnul morţii; mormântul,

semn al biruinţei, prin care S-a preamărit Hristos întru Înviere și Sfântul Potir, izvor necesar al

mântuirii noastre. Viţa iese din coasta dreaptă, locul unde Mântuitorul a fost împuns cu suliţa și

”a ieșit sânge și apă” (Ioan 19,34).

În firida diaconiconului, se recomandă a se face sus, pe boltă, pe Maica Domnului ori pe

Hristos ca ”Înger de Mare Sfat”, ţinut pe nori de patru îngeri, pe Emanoil și cei patru

Evangheliști, pe Arhanghelul Mihail și pe SfântulIoan Botezătorul.

În Vechiul Testament, Hristos-Logosul, ”prin care toate s-au făcut”, apare ăn mai multe

figuri: Emanuel, prunc, fără aripi; Înger de Mare Sfat, tânăr înaripat; Înţelepciunea, Creatorul,

tânăr amintind de Bunul Păstor sau ”Cel vechi de zile” văzut de Daniil; înger în sfatul Sfintei

Treimi, așa cum i se arată lui Avraam sub stejarul Mamvri; pe tron de heruvimi, ca în viziunea

lui Isaia; în jertfa lui Abel sau Melchisedec.

Hristos Emanuel, reprezentat bust, în medalion sau figură întreagă, stând pe tron, are

chipul tânăr și senin, cu nimb crucifer; este îmbrăcat în veșmânt antic, galben-auriu sau alb cu

reflexe roșii și albastre, înconjurat de profeţi și cete îngerești, ca Împărat al Îngerilor. Uneori, stă

pe tron de curcubeu, înconjurat de Îngeri, Serafimi, de Maica Domnului și Sfântul Ioan

Botezătorul care mijlocesc pentru lume.

Ca Înger de Mare Sfat apare tot cu o figură tânără, care își desface lungile Sale aripi,

îmbrăcat într-un costum încărcat cu ornamente de aur și pietre scumpe, ţinând în mână un

baston de aur ca pentru o lungă călătorie.

132 Diac.Săndulescu Verna, Sfânta Împărtășanie în iconografie, art. în vol. Închinare Î.P.S. Patriarh Miron,

București, 1938, p.176 și urm.

70

”Acest Înger cu aripile desfăcute”, cu nimb crucifer, ca persoanele divine, ”gata să coboare din

cer pe pământ” este Însuși ”Fiul lui Dumnezeu”. Este înaripat pentru că este mesager al

ordinelor divine.

Același înger apare în Filoxenia lui Avraam, dar cu aripile strânse, iar cu aripile

desfăcute apare sub chipul Înţelepciunii, ”care și-a zidit sieși casă” (Pilde 9,1-6), la Ohrida,

Novgorod, Hilandar, Suceviţa.

Ca Logos Creator apare, uneori, tânăr, imberb, alteori bătrân, sub chipul ”Celui vechi de

zile” din vedenia lui Daniil.

Hristos în jertfa lui Abel, care amintește de jertfa Sa curată, este înfăţișat lângă trupul

neînsufleţit a lui Abel; figura Lui are chipul Său caracteristic.

În Jertfa lui Melchisedec - o prefigurare a Euharistiei. Prin funcţia liturgică, aceste reprezentări

amintesc îndeosebi două momente din Liturghie: Imnul Serafimilor și momuntul euharistic al

jertfei. Primul este evocat de imaginile inspirate de profetul Isaia133 și prin reprezentările

Îngerului de Mare Sfat, Emanuel și Logos Creator, înconjurat de îngeri cu ripide în cărora este

scris ”Sfânt, Sfânt, Sfânt”. Momentul euharistic e amintit de Jertfa lui Abel, ca și apariţia

Mântuitorului în ofranda lui Melchisedec.

Pe lângă aceste scene și sfinţi sunt și ornamente inspirate din vechi miniaturi de

manuscrise, sau simboluri precum Viţa de Vie, Crucea, Mielul (care reprezintă, de obicei,

chipul Mântutorului pe disc, ţinut uneori de Sfântul Ioan Botezătorul), Leul (simbolizează tribul

lui Iuda (Apoc. 5,5) din care cobora Iisus prin David. Ca leul lui Marcu, Iisus a umplut

deșerturile cu glasul Evangheliei Sale134.Reprezintă tipul energiei, în contrast cu tipul blândeţei

și al neprihănirii), Smochinul, Măslinul, Cedrul, Peștele, Isaac (dus de Avraam la sacrificiu,

amintește marea jertfă pe care a făcut-o Tatăl ceresc trimițând pe unul Său Fiu în lume ca să Se

jertfească pe cruce pentru mântirea noastră), Blândul Păstor (inspirat din textele Sfintei Scripturi

(Lc. 15, 4-6; Ioan 10, 11-14; Evr. 13,20), având privirea blândă și cea mai potrivită pentru a le

reaminti oamenilor direct de nespusa dragoste a Sa faţă de noi. Această reprezentare se picta în

frescele catacombelor, pe potire, vase, lămpi de lut, pahare, etc.

133 Pr. Petre Vintilescu, Două imne îngerești în Liturghie, Imnul Heruvimic și Imnul Serafimic, Pitești, 1927, p.56. 134 Arhim. Sofian Boghiu, Chipul Mântuitorului în iconografie, Ed. Bizantină, 2001, p. 42.

71

4.3. Semnificaţia culorilor în pictura bisericească

Orice culoare proiectezã în imagini o lume dincolo de ea, fiind o cale fãrã oprire. De

aceea icoana, pictura pe pereţi sunt fãcute din culori. Culorile înnoiesc și transfigureazã

pãmântul și viaţa de pe el. Culorile formeazã și transfigureazã imaginea icoanei, frescei, de

aceea se cade a ne împãrtãși cât mai mult și mai des de acest dar dat nouã de Dumnezeu135.

Pentru a trãi o clipã raiul, veșnicia lui Dumnezeu pentru a ne bucura, pentru a ne smulge

din umbra vremelniciei, nu trebuie decât sã ne oprim, sã ne apropiem și sã admirãm frumuseţea

unei picturi, a bisericilor ortodoxe creștine. O asemenea întoarcere spre frumos este întotdeauna

o încercare de a opri o clipã timpul pe loc

Glasul tãinuit al culorilor înfrumuseţeazã gândurile ca și cum ai citi dintr-o carte plinã

de înţelepciune. Pe lângã faptul cã ne curãţã mintea și sufletul, culorile au și darul de a

descoperi lumea, natura într-o stare nouã. Ele, prin nuanţele lor și simbolismul lor descoperã

transcendentul și sacrul pe o cale nouã, accesibilã tuturor.

Sufletul omului, dupã cum spune psalmistul, se sãlãșluiește în aceste frumuseţi și

bunãtãţi: “Sufletul lui întru bunãtate se va sãlãșlui.”(Psalmul 24, 21) Sufletul omului care este

“chipul lui Dumnezeu” (Facere 1,27), suspinã dupã aceastã pãrtãșire a frumosului.

Culorile, armonios combinate, îl scot pe om din pasivitate și îl trezesc la acţiuni spirituale

nobile, pentru cã frumosul este un atribut dumnezeiesc.

Culorile, prin efectul lor, devin mãrturisitorul luminii, care la rândul ei ne face sã-L

vedem și sã-L înţelegem mai bine pe Dumnezeu, cum spune psalmistul: “întru lumina Ta vom

vedea luminã” (Psalmul 35,9). “Iar dacã umblãm întru luminã…, atunci avem împãrtãșire unul

de altul” (1 In. 1,7).

Dogma centralã a creștinismului, Sfânta Treime, a fost adusã spre înţelegere printr-o

icoanã, de pictorul El Greco, prin intermediul culorilor, când a spus: “Dumnezeu-Tatãl e

Lumina, Fiul e desenul, forma, iar Sfântul Duh, culoarea”136. Lumina pe care o realizeazã

pictura menţine viaţa, pentru cã la început a fost lumina “Dumnezeu este luminã” (1 In 1,5). El

a sus la începutul creaţiei: “Sã fie luminã și a fost luminã”.( Facere 1,3)

135 Pr. Cios Teodor, Împărtășirea din imagine, icoana, pag. 106, Ed. Emia 136 Ibidem, pag. 108.

72

A spune “Dumnezeu este Luminã” (In 1,8 și 1 In 1,5) înseamnã cã nu existã nici cea mai

micã umbrã în El. Ca și în icoana în care iconograful începe cu iluminarea progresivã prin

culorile de baz2 și creeazã primele lumini, mici tușe de vopsea albã ce animã îmbrãcãmintea și

pãrţile vizibile ale corpului, fiecare chip uman este chemat sã-L slãveascã pe Dumnezeu, ca

reflexie a sufletului, devenind “luminã”, potrivit sfatului evanghelic: “Așa sã lumineze lumina

voastrã înaintea oamenilor, încât ei, vãzând faptele voastre cele bune, sã-L slãveascã pe Tatãl

vostru, Cel din ceruri” (Matei 5,16)137.

Privind o imagine și priviţi fiind de ea “nu cãutãm sã fim pe placul oamenilor, ci lui

Dumnezeu” ( 1 Tesaloniceni 2,4).

Dar despre culori, erminiile-manuale foarte târzii nu ne oferã decat niște indicaţii fãrã

lãmuriri în ceea ce privește culoarea veșmintelor sfinţilor, deoarece ele reflectã o tradiţie deja

fixatã de multe veacuri. Culoarea, luatã în sine, ea nu reprezintã obiectul, ci îi dã o semnificaţie.

Prin natura sa, ea atinge sensibilitatea și tocmai în aceasta constã caracterul simbolic al culorii,

cãci simbolul este totodatã o chemare și nu doar semnul abstract al unui adevãr. Așa se explicão

convingere care sãlãșluiește dintotdeauna în om: a vedea în fascinanta licãrire a culorii semnul

unei alte lumi. Culoarea nu poate fi consideratã în pictura sacrã ca fiind un simplu mjloc

decorativ, ci face parte din limbajul care urmãrește sã exprime lumea transcendentã.

În domeniul picturii, nu întâlnim sisteme de culori, în schimb, vocabularul culorii este de

o mare bogãţie și varietate138. La Dionisie gãsim unele remarci referitoare la simbolismul

culorilor, dar acestea nu ne permit sã desprindem principiile unei estetici, ci numai o scarã de

valori care decurge din ierarhiile în contextul cãrora apar.

Culorile aprţin lumii simbolurilor. În universul lui Dionisie, simbolurile diferã dupã

nobleţea lor întrinsecã și valoarea lor de reprezentare. Pentru ele simbolurile nobile sunt soarele,

stelele, lumina, simbolurile medii focul, apa și sombolurile inferioare uleiurile parfumate și

piatra. Ultimei categorii îi aparţin și culorile. Pentru a descoperi sensul simbolului, o exegezã

sinagogicã (care conduce spre înalt) duce la învãţãtura inteligibilã, adicã depãșește realitãţile

materiale, pentru a se apropia de sfera dumnezeiascã care se aflã dincolo de toate calitãţile

sensibile139. Dionisie arareori vorbește despre culori, cãci nu acestea constituie subiectul

137 Michel Quenot, De la icoană la ospăţul nupţial, Ed. Sophia, pag. 164. 138 Sevpen, Problèmes de la couleurs, Paris, 1957, pag. 313. 139 Egon Sendler, Icoana, imaginea nevăzutului, Ed. Sophia, 2005, pag. 160.

73

lucrãrilor sale. Ceea ce îl intereseazã este sã gãseascã un rãspuns la întrebarea fundamentalã:

cum poate Dumnezeu, a cãrui esenţã este de nepãtruns, sã comunice cu creaturile sale, pentru a

le face pãrtașe vieţii dumnezeiești? În acest context, culorile joacã un rol secundar. La sfârșitul

lucrãrii sale “Despre Ierarhia Cereascã” face referire la ele: când cautã sã explice de ce cuvântul

dumnezeiesc îmbracã fiinţele cerești în forma pietrlor multicolore și în forma unor imagini

animale, îndeosebi ale cailor de diferite culori.

“Cât despre imaginile multicolore ale pietrelor, trebuie sã gândești cã ele simbolizeazã,

dacã sunt albe, chipul luminii, dacã sunt roșii, cel al focului, dacã sunt galbene, cel al aurului,

dacã sunt verzi, tinereţea și floarea sufletului; și pentru fiecare formã vei afla imaginile

simbolice capabile sã înalţe mintea”140.

“În ceea ce privește forma (…) cailor, (ea exprimã) ascultarea și supunerea lor; (iar dacã ne

referim la culoare) cei albi aratã strãlucirea lor cât mai apropiatã de lumina dumnezeiascã,

albastrul închis exprimã caracterul lor misterios, iar roșul, mișcarea lor înfocatã, în timp ce

culoarea bãlţatã semnificã unirea pe care ei o sãvârșesc între realitãţi opuse, mulţumitã

capacitãţii lor de dãruire”141.

Aceste douã citate aratã cã simbolismul culorilor nu este întotdeauna același. El este la

fel de variat ca în profeţiile lui Zaharia și cele din Apocalipsã ( Zaharia 1,8; 4,2-3; Ap. 6,3-7).

Dionisie pare sã treacã cu vederea faptul cã roșul reprezintã și un simbol al sãngelui.

Albul era deja înţeles de lumea pãgânã ca fiind o culoare consacratã divinitãţii. Pitagora

le-a cerut discipolilor sãi sã poarte veșminte albe în timpul cântãrii imnelor sacre. Din cea mai

timpurie Antichitate, cei adormiţi erau înfãșuraţi în giulgiuri albe. Pitagora descrie albul ca pe o

fericitã prevestire a nemuririi, iar Plutarh remarcã: “Doar albul este în întregime pur,

neamestecat, nemurdãrit de nicio nuanţã, fârâ sã poatãfi imitat, și totuși mult mai curat și

potrivit celor ce urmeazã sã fie îngropaţi, așteptând ca moartea sã devinã simplã, purã,

dispensatã de orice amestec și de corpul care nu este altceva decât prihanã și murdãrește ce se

poate înlãtura. În orașul Argos, când locuitorii poartã doliu, îmbracã veșminte albe, spãlate în

140 Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească, Opere complete, trad. Pr. D. Stăniloaie, Ed. Paideia, 1996, pag 141 Ibidem, pag.

74

apã limpede, dupã cum spune Socrate ”142. Aceste exemple ne aratã cã Antichitatea considera și

ea cã albul e simbol al divinitaţii.

și pentru noi albul reprezintã culoarea care exprimã în mod direct lumea dumnezeiascã.

Prin efectul sãu optic, prin absenţa totalã a culorii, albul apare înrudit cu lumina însãși143.

Strãlucirea sa transmite puritatea și calmul mai mult decât orice altã culoare și totodatã conţine

un dinamism care impresioneazã ochiul asemenea razelor de soare. În cadrul unei picturi, albul

dominã imaginea prin strãlucirea sa și pare a face un salt înainte, cu mai multã forţã decât

celelalte culori144. Albe sunt și giulgiurile celor adormiţi: Hristos din scena punerii în mormânt,

Lazãr care se detașeazã din negrul mormântului, adeseori chiar și scutecele Nou-Nãscutului din

iesle amintesc deja mormântul. Dupã dialectica Areopagitului, albul are mai degrabã un aspect

negativ: culoare a slavei și puterii dumnezeiești, el este de asemenea culoarea distrugerii

pãmântești.

Efectul psihologic al albului apare pregnant în icoanele Schimbãrii La Faţã. Prin albul

sãu orbitor, figura lui Hristos pare sã se detașeze din aureola albastrã, foarte întunecatã, cãtre

centru145. și Teofan întrebuinţeazã albul în zugrãvirea veșmintelor dar într-un mod diferit de

Rubliov. Fresca de la Kahrie-Djami din Constantinopol este un exemplu minunat în ceea ce

privește albul, ceva în gen: Hristos se pogoarã ca un fulger pentru a-I scoate din mormintele lor

pe drepţii Vechiului Testament. Albul atinge aici culmea strãlucirii sale prin forţa mișcãrii

careseatașeazã de fondul albastru întunecat.

Culorile veșmintelor liturgice ale ierarhilor Bisericii bizantine au un dublu simbolism.

Albul lor împreunã cu crucile negre amintesc slava și patimile Domnului.

Albul este și culoarea celor pãtrunși de dumnezeiasca luminã.

Îngerii așezaţi în apropierea mormântului Mântuitorului (Macabei 16,5; In 20,12), cei

care au apãrut la Înãlţare (Fapte 1,20), dar și bãtrânii din Apocalipsã ale cãror veșminte au fost

142 Frédéric Portal, Les Couleurs symboliques dans l’Antiquité, le Moyen Age et Les Temps Modernes, Treutel și

Würtz, Paris, 1837, pag. 46-47, nota 4, citându-l pe Plutarh, La demnde des choses romaines, în traducerea lui

Amyot. 143 Dionisie Areopagitul spune: “…din familia luminii dumnezeiești”, op.cit., pag. 256. 144 Egon Sendler, Icoana chipul nevăzutului, Ed. Sophia, 2005, pag. 162. 145 Este redarea fidelă a istorisirii Ap. Matei: “veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (17,2); la care Ap. Marcu

adaugă: “și veșmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi așa pe pământ

înălbitorul” (9,13).

75

spãlate în Sângele Mielului (Ap. 4,4; 7,14). Albul este de asemenea și culoarea neprihãnirii, cãci

celor care se convertesc, Dumnezeu le fãgãduiește cã pãcatele lor vor deveni precum zãpada (

Iosua 1,18).

Sfântul Dionisie numește albastrul “taina fiinţelor”, “caracter tainic”. Este considerat

culoarea transcendenţei în raport cu toate cele pãmântești și sensibile. Strãlucirea culorii

albastre este cea mai puţin înruditã cu sfera sensibilã și cea mai spiritualã dintre toate culorile.

Ea produce o impresie de profunzime și de calm, creeazã aparenţa unei lumi ireale,

imponderabile. În cazul reprezentãrii, albastrul rãmâne pasiv și se îndepãrteazã cu surprindere.

Remarcãm faptul cã acest albastru închis pare sã lipseascã din Sfânta Scripturã, pe când, în

celelalte culturi orientale, spre exemplu în Babilon, albastrurile azurii erau utilizate pe scarã

largã, îndeosebi pentru fondurile decoraţiilor în ceramicã.

Vechiul Testament cunoaște doar o singurã mostrã de albastru: albastru violet, amintind

prin culoarea sa cerul, locașul lui Dumnezeu. Stofele din Cortul adunãrii aveau aceastã nuanţã

(Numeri 4,6-12; Iezechia 23,6; 27,7), ca veșmintele Marelui Preot, chemat, prin funcţiile cu care

era investit, sã comunice direct cu Dumnezeu. În picturã, albastrul închis se întâlnește mai ales

la mantia Pantocratorului, ca și în rochia Sfintei Fecioare și în tunicile apostolilor. Centrul

mandorlei din icoana Schimbãrii la Faţã este zugrãvitã în albastru închis, ca și mandorla lui

Hristos în slavã, acoperitã de serafimi.

Se poate totuși afirma cã în acest mediu cultural, ea semnificã taina vieţii dumnezeiești,

în pofida lipsei de izvoare referitoare la simbolismul albastrului.

Roșul este caracterizat de Areopagit prin “incandescenţã” și activitate.

Printre culori, roșul este cel mai activ. El avanseazã cãtre privitor, se impune. Datoritã puterii

sale de luminare, roșul a jucat un rol foarte important în toate culturile.

În terminologia ebraicã întâlnim o serie de expresii care sunt derivate din cuvântul

“sânge”; în gândirea evreilor, “sânge” este echivalent cu “viaţã”. Diferiţi termeni din “roșu

sângeriu” sunt folosiţi pentru a descrie culoarea obrajilor unui tânãr, a veșmintelor, a scuturilor,

dar și pe cea a pãrului, a animalelor și a pieilor colorate. Sensul simbolic al acestui roșu apare

adeseori: instrumentul utilizat pentru stropiri cu apã sfinţitã în cursul diferitelor ceremonii,

ţesãturile pe carele dãruiește Saul ( Regi 1,24),cele despre care vorbesc Pildele (31,330,

Ieremia (4,30). Veșmintele lui Mesia, care-și zdrobește vrãjmașii, este de asemenea de un roșu

stacojiu (Iosua 63,1-3), (Matei 27,28), deoarece el semnificã viaţa pe care Mântuitorul o aduce

76

oamenilor prin vãrsarea Sângelui Sãu. Poate cã aici aflãm o cheie pentru veșmântul roșu al

Pantocratorului, cãci nu se gãsește nicãieri o explicaţie a acestui fapt în literatura de dupã

iconoclasm. O parte a veșmintelor martirilor este de asemenea roșie, simbol al jertfei vieţii lor.

Mantia roșie a Sfântului Arhanghel Mihail sau serafimi în întregime roșii, precum și focul

iadului din Judecata de Apoi ar corespunde semnificaţiei dosului ca foc, datã de Areopagit.

Dar, roșul stacojiu poate avea și un sens negativ în Sfânta Scripturã. În douã pasaje, el

simbolizeazã în mod clar rãul, pãcatul. La Isaia pãcatele, roșii stacojii, devin albe ca zãpada

(Isaia 1,8). În Apocalipsã roșul stacojiu este culoarea ? desfrânate și a fiarei care o poartã

(Apocalipsã 17, 3-4).

În lumea elenisticã, roșul are o semnificaţie religioasã. Înainte de toate, el este atribuit

funcţiei rãzboinice. Plutarh spune cã arhontele din Poteca purta de regulã un veșmânt alb și îi

era interzis sã atingã fierul. Totuși, în ziua comemorãrii faimoasei bãtãlii, în timpul ceremoniei

pentru mort, el apãrea înveșmântat în roșu, cu sabia în mânã.

Policromia templelor mãrturisește cã roșul aparţine și el lumii luminii. Comparativ cu

simbolul roșului în lumea creștinã, cel al Greciei antice surprinde prin sãrãcia conţinutului sãu.

Abia în creștinism a primit roșul consacrarea sa prin sângele lui Hristos.

Purpura exprimã în primul rând ideea de bogãţie146, exprimã în esenţã puterea și, ca

urmare, instrumentul și mãrturia consacrãrii. Veșmântul de purpurã este în același timp regal și

sacerdotal. În Biblie, regii sunt de asemenea înveșmântaţi în purpurã: Baltazar îl îmbracã pe

prorocul Daniel în purpurã, deoarece a tâlcuit scrierea misterioasã de pe zidul Palatului Regal

(Daniel 5,7,16,29); în același fel este îmbrãcat și Ionatan, marele preot și prinţ al Iudeii, bogatul

nemilostiv din parabola cu sãracul Lazãr (Luca 16,19), femeia din Apocalipsã șezând pe fiara cu

șapte capete (Apocalipsã 17,4).

În picturã, purpura pare sã fi pierdut acest aspect ameninţãtor din Antichitate. Ea apare

rar în mantia sa purã; ea se apropie de roșu, devine mai luminoasã. Tãria, puterea nu își au

izvorul în forţele omului, ci sunt darurile lui Dumnezeu. De aceea culoarea veșmintelor regale și

princiare este mai curând roșu închis. Chitonul Pantocratorului este zugrãvit rareori într-o mantã

purpurie și dacã Dionisie , la începutul secolului al XVI-lea la Moscova, lucra cu o paletã

bogatã în roșu închis este dificil sã vedem aici un simbolism.

146 Egon Sendler, op.cit, pag. 106.

77

În literatura de specialitate “culoarea maforionului Fecioarei este adeseori desemnatã ca

purpurã. În realitate, este vorba de un anumit ton de roșu, un roșu cireșiu închis. Maforionul este

doar rareori pictat în albastru închis.” Oare prin aceste tonuri sã-și fi piedut purpura anticã în

întregime caracterul sãu ameninţãtor, pentru a sugera numai bogãţia și pacea profundã a

Împãrãţiei lui Dumnezeu?147

În Sfânta Scripturã , verdele servește ca atribut al naturii, exprimã viaţa vegetalã. Este

culoarea ierbii (Iov 2,12; Cânt. 6,11), a frunzelor (Ieremia 17,8) ș a copacilor (Isaia 57,5;

Psalmul 37, 35); simbolizeazã deci, creșterea și fertilitatea. În limbajul profan, verdele a devenit

simbolul speranţei. Areopagitul dã, poate cea mai frumoasã caracterizare a verdelui: “el este

tinereţe și vitalitate”148.

Strãlucirea verdelui este calmã și neutrã. Ea își are locul între mișcarea în adâncime a

albastrului și înaintarea roșului. Într-o compoziţie, alãturi de alte culori, verdele armonizeazã

întregul. Verdele, în nuanţele sale, variind de la galben la albastru, este larg folosit pentru

pictarea personajelor din icoane la veșmintele mucenicilor, alãturat roșului (jertfa florii tinereţii

lor), precum și la proroci și împãraţi (în reprezentãrile sãrbãtorilor, multe personaje secundare

poartã aceste douã culori, probabil fiindcã alegerea a fost determinatã de raţiuni artistice).

Brunul, compus din roșu, albastru, negru, în comparaţie cu ultima culoare are o coloraţie

vie. Acestei culori îi lipsește strãlucirea și dinamismul culorilor pure. Întâlnim tonurile tonurile

brune pentru tot ceea ce este pãmântesc. Aceste tonuri nu au un simbolism propriu, ci sunt acolo

precum lucrurile. Brunul nu emite un sens independent de ceea ce acoperã, așa cum o face roșul,

variind nuanţele de brun. Brunul închis, ca cel al cãlugãrilor, apropiat de negru este semn al

sãrãciei și renunţãrii la bucuriile vieţii pãmântești. Însã aici nu culoarea dã sensul, ci doar

selectã realitatea.

Negrul este absenţa totalã a luminii. În negru sunt reprezentaţi osândiţii din Judecata de

Apoi, ei au pierdut ceea ce este viaţã, au devenit umbre. La fel, Hade, în icoana Învierii este

negru; în negru este zugrãvit și mormântul din care iese Lazãr înviat și peștera de sub Cruce cu

craniul lui Adam, simbol al intrãrii morţii prin pãcat, pãcat care va fi șters prin moartea lui

Hristos. Peștera din scena Nașterii este de asemenea neagrã, amintind cã Mântuitorul apare “ca

sã lumineze pe cei care stau în întuneric și în umbra morţii și sã îndrepte pașii noștri pe calea

147 Ibidem, pag. 184. 148 Ierarhia cerească, pag.

78

pãcii” (Luca 1,79). Însã negrul mai semnificã și faptul cã, Pruncul trebuie sã treacã prin moarte,

pentru a ne dãrui Viaţa veșnicã.

Într-o compoziţie, efectul negrului este aproape la fel de puternic ca și cel al albului,

semnificând contrariul, adicã el este neantul, adicã absenţa a toate.

La Dionisie Areopagitul, galbenul nu face parte din culorile simbolice, cu toate cã el cunoaște

“galbenul de aur”149. Pentru el, galbenul este prea apropiat de luminã și de strãlucirea aurului

pentru a avea un simbol propriu.

Aurul este egal luminii, într-un anume fel, galbenul are propria sa coloraţie, trãind din

luminã ca și celelalte culori.

Sfânta Scripturã confirmã cã galbenul citron este semn al unei recolte proaste, al

neghinei (Deuteronom 28,22; Ag. 2,77) și chiar al leprei. Aurul nu are coloraţie materialã, însã

galbenul da și anume reflexul pur al luminii.

Compoziţiile culorilor icoanelor și ale frescelor i-au fascinat pe maeștrii picturii

moderne, culori care nu urmeazã principiile unei teorii, ci rezultã din simbolismul lor. Cele 7

contraste pe care le întâlnim în teoria modernã a culorilor pot fi observate și în icoane. Este

vorba despre contrastul dintre douã efecte de culoare, de exemplu: “contrastul picturii în sine “

albastru și roșu; “contrastul clar-obscur” între o culoare închisã și tentele sale mai deschise;

contrastul “cald-rece” între tonurile apropiate de albastru și cele care se înclinã spre roșu și

galben.

Dar, vorbind despre simbolismul culorilor, trebuie sã menţionãm și dacã culoarea este

compactã sau transparentã. Culoarea transparentã aratã imponderabilitatea, ușurimea, iar uneori

chiar înduhovnicirea. Culoarea compactã indicã durabilitate, trãinicieiar alteori centrul

energetic.

Culoarea compactã lipsitã de semitonuri, este de asemenea simbol al trãirii intense.

Semitonurile presupun o acţiune neterminatã, trecerea dintr-o stare în alta și volumetrie.

Culorile contrastante simbolizeazã claritatea și indicã în sãvârșirea ei compoziţionalã.

Pictarea chipului se compune în mod obișnuit, din trei culori: roșu, ocru și adãugirea de alburi.

Pe veșminte se desenau cute care nu întotdeauna corespundeau liniilor trupului. Prin aceasta se

eviatu iluziile reprezentãrii volumetriei150. Transparenţa culorilor se fãcea mai bine în culori cu

149 Ibidem, pag. 150 Nikolav Gusev, Mihail Dunaev și Rafail Karelin, Îndrumar iconografic, vol I, Ed. Sophia, 2007, pag. 311-312.

79

emulsie de ou sau cearã, iar multe alte straturi de culori, fiind suprapuse, se întrepãtrundeau și

culoarea devenea și mai profundã.

În iconografie, liniile de culoare sunt sigure și clare. Persoanelor pictate în ulei și fãrã

semitonuri li se oferã un punct de stabilitate în cadrul privat. Uneori pe chipurile și veșmintele

sfinţilor sunt reprezentate blicuri de luminã, acestea fiind simboluri ale luminii veșnice, a

energiilor dumnezeiești necreate, cu care se unesc sufletele sfinţilor. Acestã luminã este una

extra-spaţialã, ci nu vine nici din afarã și nici din interior. Blicurile de luminã sunt semnele

vizuale ale comunicãrii cu Dumnezeu, între care se aflã sfinţii reprezentaţi în icoane sau fresce.

În iconografie este reprezentat omul viu, adicã cel necuprins de împãrãţia morţii151.

Viaţa adevãratã, cea creatã de Dumnezeu, existã doar atunci când ea are drept temelie, scop și

conţinut Dumnezeirea.

Acesta este construit din metal, în forma unei biserici în miniaturã și are menirea de a

pãstra Sfânta Împãrtãșanie pentru bolnavi, precum și Sfântul Agneţ pentru Liturghia Darurilor

mai înainte sfinţite. Chivotul amintește de vasul (nãstrapa de aur) cu manã, care se pãstra în

chivotul sau tabernacolul din templu.

Existã biserici în care, pe Sfânta Masã, se aflã un baldachin înãlţat pe patru colonete

amplasate în cele patru colţuri ale mesei altarului, numit și ciborium și care simbolizeazã cerul.

Ca atare intradosul sãu este pictat în albastru iar din centrul sãu atârnã un lanţ de aur, la capãtul

cãruia se aflã un porumbel, simbolizându-L pe Sfântul Duh care se pogoarã peste Sfintele

Daruri. Baldachinul aflat “pe dumnezeiasca Masã înseamnã Cortul cel nevãzut, care este

împrejurul lui Dumnezeu, adicã slava lui Dumnezeu și darul cu care Însuși Se acoperã,

Îmbrãcându-Se cu lumina ca și cu un veșmânt și pe scaunul cel preaînalt al Slavei Lui șezând.”

Ca element arhitectural, acest ciborium este rar întâlnit în bisericile actuale, dar el apare

aproape întotdeauna în cadrul programului iconografic, în scena numitã Împãrtãșirea

Apostolilor. Aceasta are loc în ceruri, acolo unde apostolii slujesc cu Hristos și este imaginea

Împãrtãșirii coliturghisitorilor din Liturghia Arhiereascã. Compoziţia simetricã, amplasatã pe

axul absidei altarului, are în centrul ei ciborium-ul respectiv, care adãpostește altarul. Hristos,

înveșmântat dupã moda anticã sirianã sau cu veșminte arhierești, este pictat de douã ori, în

stânga și în dreapta ciborium-ului, dând grupului de șase apostoli din dreapta Trupul Sãu, iar

celor din stânga Sângele Sãu.

151 Ibidem, pag. 213.

80

Este o temã esenţialã a iconografiei altarului, care este pictatã chiar și în cazul în care spaţiul

rezervat picturii are o suprafaţã restrânsã, despre care voi vorbi în capitolul IV, Programul

iconografic în Bisericile Ortodoxe, Pictura Sfântului Altar.

Altarul are douã încãperi anexe (pastoforii), sub forma unor absidiale, dar care, uneori,

în lipsa spaţiului necesar, pot fi doar sub forma a douã nișe dispuse în pereţi, la nord și la sud.

La nord este proscomidiarul sau protesis, cuvânt în greacã care se traduce prin punere înainte,

ofrandã, unde se aduc darurile credincioșilor. Hagia Protesis simbolizeazã Locul Cãpãţânii,

unde a fost rãstignit Hristos. Încãperea de la amiazãzi a altarului se numște diaconicon sau

veșmântor, întrucât aici se pãstreazã veșmintele de slujbã, cãrţile liturgice. Iniţial cele douã

încãperi anexã aveau diverse forme. Dupã abandonarea tipului basilical-în care absidiile

deveniserã o prelungire fireascã a navelor laterale- s-a ajuns ca, începând cu secolele IX-X sã

fie consacrat tipul structural al bisericii cruce greacã înscrisã. În aceastã situaţie, absidei

principale și altarului, aflat în prelungirea longitudinalã a crucii, i s-au alipit douã absidiole, în

prelungirea celor douã rezultate între braţele crucii.

În general, biserica este amplasatã la înãlţime, iar, în cadrul ei , încãperea altarului se

aflã ceva mai sus, locașul de cult fiind simbolul Bisericiispirituale, al “cetãţii care stã deasupra

muntelui la care vor merge popoarele, cum spune prorocul Maleahi sau Mântuitorul Hristos

Însuși.( Matei 5, 14). Dar, spaţiul cel mai sfânt, deci cel mai “înalt” în plan arhitectural, este de

fapt altarul, întrucât toate converg cãtre el.

Dacã biserica, prin mișcarea circularã a slujbei de sfinţire sau de târnosire, este într-un

fel despãrţitã de lumea profanã din jur, devenind un loc sacru, la fel și încãperea altarului, fiind

amplasatã cu câteva trepte mai sus decât pardoseala naosului, aratã prin aceasta cã este spaţiul

sfinţeniei, în care se aflã altarul de jertfã, care de regulã se amplaseazã pe un loc înalt, cât mai

aproape de cer. Pe de latã parte, trpetele altarului mai simbolizeazã “starea fiecaruia din îngeri și

sfinţi, pentru cã și la îngeri și la sfinţi sunt trepte și grade pe care și la noi le urmeazã arhieria

dupã rânduiala arhieriei celei de jos, precum zice Dionisie… iar înãlţarea altarului “închipuie

cele mai presus de ceruri cã Preasfântul Prestol însemneazã cã S-a înãlţat Iisus cu trupul mai

presus de toatã stãpânirea, domnia și putrea, și a șezut de-a dreapta Pãrintelui.”

Altarul este, deci, acea parte a bisericii, care “prin înfricoșatul Jertfelnic, adicã prin

Sfânta Masã, aratã pra Stãpânul Cerului, care este și Sfintele Sfinţilor, se cheamã scaun, locul

81

lui Dumnezeu, odihna, curãţenia, locaș Jertfei celei mari, Mormântul lui Hristos și sãlãșluire

Slavei Lui.”

5. Câteva considerații despre pictorii bisericești

Apologeţii ortodocși comparã arta sacrã cu Sfânta Scripturã. Biblia poartã în sine atât

informaţia cea mai importantã, cât și acea putere de viaţã fãcãtoare, care acţioneazã nemijlocit

asupra omului și pãtrunde cu o razã în adâncurile lui. Sfânta Scripturã este revelaţia și harul lui

Dumnezeu, cuprinsã în cuvânt omenesc. Însã pictura bizantinã este Tradiţia Bisericeascã și

harul lui Dumnezeu manifestat prin linii și culori, asemenea unei scrieri în culoare. Sfânta

Scripturã este ascultatã în tãcere, artei sacre ne adresãm în rugãciune. Lumea duhovniceascã

este descoperitã sufletului omenesc prin Sfânta Scripturã, iar prin picturã sufletul omenesc

comunicã cu aceastã lume, picturã care mãrturisește ca lumea duhovniceascã este alãturi de noi,

cã însuși sufletul este pãrticica acestei lumi.

Arta sacrã are douã câmpuri. Câmpul primar este inima omeneascã, în care trebuie sã fie

scrisã icoana prin rugãciune și trãire misticã lãuntricã. Aceastã vedere a chipului sfânt,

nezugrãvit încã în culori și linii, se sãvârșește printr-o simţire deosebitã pe care noi o numim

convenţional “ simţul încredinţãrii”: sufletul știe cu cine comunicã și apoi va recunoaște chipul

vãzut în picturã sau îl va respinge așa cum face muzicianul cu nota falsã.

Experienţa misticã de comunicare cu Biserica Cereascã și trãirea realitãţilor duhovnicești,

dã frescelor și icoanelor conţinutul adevãrat, iar modelul de pe care se scoate o copie, îi conferã

forma canonicã și autenticitate istoricã. Fãrã autenticitate misticã forma apare ca o icoanã

adormitã; ea poate fi frumoasã în exterior, dar poate sã nu fie auzitã poate fi asemnea unui vis.

Zugravul poate deveni fie un ascet, fie un mincinos, a treia cale nu poate fi cu putinţã.

Dimensiune artei sacre se poate manifesta în câmpul lemnului sau al zidului, câmpul mic, închis

trebuie sã se deschidã și sã se lãrgeascã la infinit.

Icoana sau fresca începe de la linie. Vom identifica trei feluri de linii:

linie luminoasã

linie unicã

linie neîntreruptã.

82

Linia luminoasã este acea linie care fiinţeazã dincolo de frescã, care indicã sferele ei,

planurile și câmpurile. Aceasta linie își are începutul în afara limitelor iconografice și trece

dincolo de planul ei material. Ea este din împãrãţia nevãzutului. Asemãnându- o cu acesta

împãrãţie, ea dispare în împãrãţia nevãzutã, asemenea unui sunet de frecvenţã înaltã, care fãrã a

înceta sã fie, este inaccesibilã percepţie omului152.

Linia luminoasã poate fi numitã linie raţionalã, cugetãtoare, însã în sensul patristic al

acestui cuvânt, prin care raţiunea este diferitã de facultatea de a judeca. Mintea, raţiunea era

pentru Sfinţii Parinţi trezvie și strãvederea duhului care putea sã foloseascã în mod liber de

puterile sufletului.

Linia unicã pornește din inima omului și ea este prezentã în liniile picturale. Cuvântul

care nu izvorãște din inimã e un cuvânt mort, chiar dacã formal el pare sincer. Linia care nu

pornește din inima va fi o linie mincinoasã. Într-o astfel de situaţie nu mai avem o descoperire a

tainei, ci o nãscocire. Linia care pornește de la judecatã sau de la imaginaţie este o linie oarbã.

Linia neîntreruptã este cea de-a treia linie, cu ea se face realizarea și întruchiparea practicã a

primelor douã condiţii. Mâna pictorului trebuie sã fie supusã inimii și sã deseneze linia printr-o

mișcare unicã, neîntreruptã, dar în niciun caz sã nu o deseneze cu migalã.

Se poate obţine, astfel, o linie împãrţitã, cu puncte legate artificial. Aici își intrã în

drepturi tehnica scrierii, însã esenţialã rãmâne starea: atunci când inima este eliberatã de pãcate,

patimi și griji, pensula este eliberatã de impulsuri sau încordãri spasmodice. Asta nu înseamnã

cã pensula trebuie slãbitã la ţinere. “ Slãbirea pensulei este atingerea minţii, adicã starea de

nepriveghere, când de sufletul omului se pot lipi duhurile pãrãsite. Pensula nu trebuie ţinutã

încordat, acesta fiind un semn al mândriei, se ascunde boala insuccesului, insuficienţa vederii

interioare care vrea sã compenseze prin cunoștinţe raţionale, ca și cum ar vrea sã înfrunte

orbirea prin puterea voinţei, iar uneori lipsa unei tehnici corecte de picturã. Pictorul trebuie sã

ţinã pensula degajat, iar mâna sã se afle în starea de dispoziţie optimã a mușchilor”153.

Prin ce se deosebește linia unicã de cea neîntreruptã? De exemplu: sprâncenele pe chipul

zugrãvit sunt o linie unicã iar fiecare sprânceanã este o linie neîntreruptã, continuã, pe care

pictorul trebuie sã o deseneze dintr-o singurã mișcare, fãrã oprire. Linia ruptã este linia

degradãrii, a descompunerii.

152 Nikolav Guses, Mihail Dunaev și Rafail Kareliv, op. cit. pag. 327. 153 Ibidem, pag. 327-329.

83

Mișcarea liberã a mâinii e o mișcare sigurã, linia, întreagã, constantã; mișcare în care

pensula sã nu se desprindã de pe lemn sau perete. În aceastã mișcare nu trebuie sã fie exces de

încordare, pensula nu se oprește și nu face linii întrerupte, de altfel nu sunt nici vibraţii-

tremurãturã a mâinii, nu este un desen minuţios, exact și în același timp nu este o degajare

neglijentã, nu este o apãsare mândrã, nu este fricã și nesiguranţa, ca și cum mișcarea s-ar sãvârși

pe întuneric. Mișcarea liberã a mâinii evitã liniile locale izolate, care nu sunt compatibile cu

simţul liniei unice și integritatea compoziţie. Mâna nu trebuie sã aibă sprijin, ea atârna, la fel, nu

e voie sã corectezi o linie printr-o alta suprapusã peste ea. În acest caz, mișcarea liberã va lipsi

din douã linii: prima va fi falsã, iar cea de-a doua va fi orientatã spre a îndrepta ceea ce nu poate

fi corectat.

Linia este o crevașã cãtre lumea duhovniceascã, ea e un luminiș în lumea stricãciunii,

întunecatã, și de aceea, în esenţa sa, materia poate fi luminatã doar de har. Domnul a spus: " Tu

însã când te rogi, intrã în cãmara ta, și închizând ușa roagã-te Tatãlui tãu, Care este în ascuns și

Tatãl tãu, Care este în ascuns îţi va rãsplãti ţie" ( Matei 6,6).

Atelierul iconarului sau șantierul zugravului trebuie sã fie asemãnãtor cu o chilie, unde

toate te îndeamnã la rugãciune. Aici, în afarã pensulelor, pigmenţilor și a altor lucruri necesare

pictorului, nu se cuvine a avea niciun fel de alte lucruri strãine care sã abatã și sã împrãștie

atenţia. Chiar și pensulele și culorile aruncate în dezordine sunt un lucru deranjant pentru mintea

pictorului.. Ea trebuie sã fie adecvatã, ca în vremea Sfintei Liturghii.

Așadar , zugravul trebuie sã își curãţeascã și inima și locul de lucru, deoarece acesta îl

definește.

Începutul zugrãvirii este linia, iar linia pornește din inima. Inima, în înţelesul Sfinţilor

Pãrinţi, este locul sãlãșluirii duhului omului sau însuși duhul. De aceea punctul de origine al

artei sacre se aflã în lumea nevãzutã, apoi se ivește în cea vãzutã și se exprimã, ca și cum ar

pogorî în planul pictural.

Simţul încredinţãrii este simţul asemãnãrii celui reprezentat cu persoana sfântului, adicã

recunoașterea lui, pe care inima l-a vãzut în trãire misticã, iar nu în mod vizual, ci în rugãciune.

Transcrierea este apropierea de persoanã, copia este chiar potrivirea vizualã cu imaginea

iconograficã. Atunci "când nu au reușit primele linii, atunci îndreptarea trebuie începutã din

propria inimã, adicã sã aduci pocãinţã pentru pãcate, mai ales întru autoconfirmarea plinã de

84

mândrie și în încrederea tainicã în propriul talent și în propriile capacitãţi"154; cu smerenie sã

rogi sfântul, pentru ca el sã ţinã nevãzut pensula, dimpreunã cu pictorul, adicã sã poarte

mișcãrile mâinii sale. Prin mișcarea cotului se poate reprezenta o figurã geometricã, însã nu o

linie vie. Mișcarea cotului e o mișcare moartã, automatã, asemenea mișcãrii roţii.

Prin mișcarea degetelor putem finisa detalii, putem colora, adicã nu creãm, ci

completãm. Esenţialul în icoanã sunt ochii și mișcarea principalã a pictorului este mișcarea

mâinii. Sufletul se reflectã în ochi - ochii din icoana sunt luminișuri din lumea duhului în lumea

materiei.

Simbolul ochilor este cercul, sau cercul cu punct în mijloc, cercul fiind simbolul

veșniciei, soarelui, întregului, desãvârșirii. De la Veșnicie trebuie sã porneascã liniile sferelor

compoziţionale ale icoanei și formele ei, care ca formã exterioarã pot sã nu semene cu un cerc.

Pentru a nu copia o imagine, trebuie sã trãim lãuntric imaginea, sã citim textul ei semantic, apoi

s-o însemnãm cu scrierea noastrã, cãci copierea înseamnã moartea imaginii sacre, adicã ar

însemnã sã transpui mecanic linii și detalii de pe model pe lemn sau perete.

La început este conţinutul și mai apoi forma. În copie, la început e forma și apoi

conţinutul. În transcriere, unitatea duhovniceascã se transmite prin culori și linii, astfel încât tot

ce se transmite are loc de la interior spre exterior.

Pentru ca pictura sã fie reușitã este caracteristicã linia unicã și nu cea întreruptã, fragmentatã în

mișcãri separate, pentru cã dacã existã aceasta atunci nu exista nici icoanã.

În Îndrumarul Iconografic, Arhimandritul Rafail Karelin ne spune cã “ linia desenatã

prin câteva mișcãri discrete mãrturisește despre lipsa a douã condiţii necesare: unirea minţii cu

chipul și îndemnul (imboldul) care vine din lumea duhovniceascã când iconarul devine un

mijlocitor, transmiţãtor și dezvãluitor al acestui imbold”155. Aceasta însemnând sã se întample

într-o viaţã vie, deosebit de adâncã și de clara lucrare a minţii.

Linia unicã devine descoperire, relevare, materializare și arãtare în culoare a celui care

este prezent nevãzut.

Linia nu trebuie sã fie ascuţitã și colţuroasã, ca și cum ar fi ruptã, colţurile, rupturile,

capetele ascuţite sunt atribuite forţei întunecate. Rotunjimea, mișcarea fireascã a liniei sunt viaţa

liniei, iar colţurile sunt semnul complexitãţii, ruperii, descompunerii, contrazicerii.

154 Ibidem, pag. 336 155 Ibidem, pag. 340

85

Despre culorile trupurilor și a veșmintelor se spune cã sunt condiţionate pentru cã

realitatea trupului este chipul viitoarei Învieri, trupului preschimbat și nu veșnicia cãrnii.

Zugravul trebuie sã fie un bun creștin: el trebuie sã trãiascã întru viaţa Bisericii, sã se

sfinţeascã cu Tainele ei, pentru ca tradiţiile, rânduielile și obiceiurile bisericești sunt condiţia

autenticitãţii creaţiilor zugravului și numai așa va putea grãi Domnului cu cugetul: “Tu Însuţi

viazã întru mine, Însuţi lucreazã prin mine, Însuţi sãlãșluiește în inima mea, Însuţi povãţuiește

mâna mea.”; sau “ Tu, Doamne Dumnezeule, Stãpân a toate, lumineazã și îndrepteazã sufletul,

inima și mintea robului Tãu; cãlãuzește-mi mâinile ca sã pot înfãţișa cum se cuvine și în mod

desãvârșit chipul Tãu, al Sfintei Tale Maici și pe cele ale tuturor sfinţilor, spre slava, bucuria și

nfrumuseţarea sfintei Tale Biserici”, rugãciunea iconarului156.

Zugravul trebuie sã-și vadã neajunsurile, sã-și simtã pãcãtoșenia și nevrednicia, sã-și

vadã lipsurile artei sale și tot ceea ce împiedicã harul lui Dumnezeu sã lucreze în el și prin el.

Natura sensibilã trebuie sã se elibereze de orice legãturã cu lumea și cu pãcatul: “Noi nu

suntem nãscuţi pentru a mânca și a bea, ci pentru a strãluci cu virtuţile noastre întru Slava

Creatorului nostru. Ne hrãnim din necesitate, pentru ca viaţa noastrã sã-și pãstreze puterea în

vederea contemplãrii, pentru care suntem nãscuţi”157.

Vieţuirea în Bisericã, înzestrarea misticã, capacitatea și vrednicia artistului, adicã

prezenţa harului în inimã, dau artistului posibilitatea de a deosebi sfinţenia de nesfinţenie,

adevãrul de minciunã. Împãratul Solomon scrie: “Bea apa din puţul tãu și din pârâiașele care

curg din zvorul tãu” (Pilde 5,15). Însã pictorul nu bea numai el, ci scoate din acest puţ și dã și

altora sã bea.

Pictura bisericeascã este imaginea veacului ce va sã fie, a preschimbãrii lumii, de aceea

ea privește din viitor în prezent, iar pentru a fi vrednici de lucrul acesta, trebuie sã ne restaurãm

pe noi înșine mai întâi. John Baggley158 ne oferã în câteva cuvinte, învțãţãturi care trebuiesc

cugetate:

“Viaţa în Hristos începe și se dezvoltã cât timp trãim pe pãmânt, însã desãvârșirea ei se

atinge abia când vom fi ajuns la “Ziua aceea” (…) Cãci dacã, cu ajutorul Sfintelor Taine, vor

putea avea parte la Ziua Judecãţii de Însuși Fiul lui Dumnezeu cei care L-au iubit și au auzit de

156 Egon Sendler, Icoana, chipul nevăzutului, Ed. Sophia, București 2005, pag. 195. 157 Nichephoros Blemnaydes, Epistola universalilor et ad muntos, ”PG” 142, col. 608. 158 John Baggley, Porți spre veșnicie, Ed. Sophia, București 2004, cap. Spiritualitatea zugravilor de icoane.

86

la El aceeași învãţãturã pe care i-o dãduse Lui Tatãl, apoi nu e puţin adevãrat faptul cã, pentru

așa ceva, ei trebuiau sã se fi împrietenit cu Domnul și sã-și fi dobândit urechi pentru El înca de

aici, de pe pãmânt. Doar nu vei avea de gând, omule, cã abia dupã ce vei fi trecut în cealaltã

lume sã te împrietenești și sã-ţi deschizi urechi duhovnicești (…) ( sau sã-ţi gãtești hainã de

nuntã sau alte lucruri trebuitoare nunţii la care ești chemat)? Ci viaţa de aici trebuie sã-ţi fie

fabrica sau atelierul tuturor acelora”159.

“Lucrarea pornește de la Dumnezeu, din partea noastrã se adaugã bunãvoinţa. A Lui e

propriu-zis desãvârșirea, a noastrã e numai dorinţa de împreunã-lucrare. Cu alte cuvinte, întrucât

ne supunem harului și întrucât “nu ascundem talantul” și nu “stingem, Duhul” ce arde în

noi”160.

Despre liniștire:

“Pisica pândește șoarecele și gândul celui ce se liniștește, șoarecele cunoscut cu mintea. Nu

respinge pilda mai sus spusã. Iar de nu, încã n-ai cunoscut liniștea”161.

“Cel ce a ajuns la liniște, a cunoscut adânc (abis) de taine. Dar n-a ajuns la aceasta dacã n-a

vãzut și n-a auzit mai înainte zgomotele valurilor și ale vânturilor și n-a fost poate stropit de

ele”162.

“Pomenirea lui Iisus sã se uneascã cu rãsuflarea ta și atunci vei cunoaște folosul liniștii”163.

Despre rugãciune:

“Îngrijindu-te de rugãciune, fã-te foarte milostiv”164.

“Agonisește toatã bãrbãţia și vei vedea pe Dumnezeu ca Învãţãtor al Rugãciunii”165.

“…frumuseţea rugãciunii nu se cunoaște prin învãţãtura altuia. Cãci ea are de la sine învãţãtor

pe Dumnezeu, Care învaţã pe om cunoștinţa și dã celui ce cere rugãciunea și binecuvânteazã

anii celor drepţi”166.

159 Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, studiu introductiv și trad. din limba greacă Pr. Prof. Dr. Teodor

Bodogae, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2001, pag. 21-22. 160 Ibidem, pag. 27. 161 Sfăntul Ioan Scărarul, Scara, în Filocalia, vol. 9, trad., introduceri și note de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Ed.

Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, pag. 380. 162 Ibidem, pag. 383. 163 Ibidem, pag. 394. 164 Ibidem, pag. 413. 165 Ibidem, pag. 417.

87

Despre nepãtimire:

“Nepãtimitorul, ce trebuie sã spunem mai mult, «nu mai vieţuiește el, ci Hristos vieţuiește în

el.»(Galateni 2,20)”167.

“Fericitã nepãtimire înalțã de la pãmânt mintea sãrmanâ și ridicã pe cea sãracã din patimi.

Dragostea atotlãudatã o face sã șadã cu îngerii stãpânitori, cu cãpeteniile poporului Israel”168.

Despre dragoste:

“Dacã faţa celui iubit ne preschimbã în chip vãdit pe toţi și ne face luminoși, veseli și

neîntristaţi, ce nu poate face faţa Stãpânului, când vine în chip nevãzut în sufletul curat?”169.

“Iubirea este adâncul (abisul) luminãrii. Iubirea este izvorul focului. Cu cât ţâșnește mai mult,

cu atât îl arde mai tare pe cel însetat. Iubirea este statornicia îngerilor; iubirea e înaintarea

veacurilor”170.

166 Ibidem, pag. 418. 167 Ibidem, pag. 422. 168 Ibidem, pag. 424. 169 Ibidem, pag. 427. 170 Ibidem, pag.430.

88

Concluzie

Ce este locașul de cult? Ce se pictează într-un spațiu anume? Sau mai bine zis ce scenă este

aceea? Cu toții, poate, știm câte ceva, dar e mai greu atunci când participăm la slujbă, să gândim

simbolismul picturilor paralel cu rugăciunile rostite de preot, cântările ce se cântă și ce ne

spune Sfânta Evanghelie în ziua aceea.Iată Dumnezeu se face prezent în fiecare cuvânt rostit, în

fiecare pictor ce-I pictează Chipul, aceasta fiind pentru noi o adevărată comoară ce ar trebui s-o

prețuim și să-I mulțumim că ne-a binecuvântat astfel. Iar aceasta o putem face gândindu-ne la

proorocii din Vechiul Testament care n-au văzut niciodată Chipul lui Dumnezeu și care au fost

drepți până la sfârșitul zilelor lor. Ei ne sunt nouă pildă pentru că uitându-ne la ei și la viața ce

au viețuit-o, să luăm aminte și să ne întărim în credință căci el este pururea lângă noi prin orice

pictură murală ori icoană.

Biobliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, întipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a

Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

2. Evanghelii apocrife, trad., studiu introductiv, note și prezentări de Cristian Bădiliță, Ed.

Polirom, 2002

3. Areopagitul, Sfântul Dionisie, Opere complete și Școliile Sfântului Maxim

Mărturisitorul, traducere, introducere și note de Pr.Dumitru Stăniloaie, Editura Paideia,

București, 1996.

4. Baggley, John, Porți spre veșnicie, Editura Sophia, București, 2004.

89

5. Boghiu, Arhim. Sofian, Chipul Mântuitorului în iconografie, Editura Bizantină, București,

2001.

6. Braniște, Pr. Prof. Dr Ene, Liturgica Generală, volumul II, Editura Episcopia Dunării de

Jos, Galați, 2002.

7. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica Teoretică, Editura Institului Biblic și de Misiune al

Bisericilor Ortodoxe Române, București, 2002.

8. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Programul iconografic al Bisericilor Ortodoxe, Ed.

Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București 1975

9. Cabasila, Nicolae, Despre viaţa în Hristos, studiu introductiv și trad. din limba greacă Pr.

Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

București 2001.

10.Cavarnos, Constantine, Ghid de iconografie bizantină, Editura Sophia, București, 2005.

Cios, Pr. Teodor, Împărtășirea din imagine, Icoana, Editura Emilia, Deva, 2007.

11. Crainic ,Nechifor, Concile Oecumenique Vatican II, Constitutions, Decretes,

Declarations, Messages, Textes Française et latin, tables bibliques et analytique et index des

services, Éditions du Centurions, Paris, 1967, Chapitol VII, L’art sacre et materiel du culture.

12.Damaschin, Sfântul Ioan ,Cele trei tratate împotriva iconoclaștilor, ediţia a II a, trad. de

Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, 1998.

13.Dionisie din Furna, Erminia Picturii Bizantine, Editura Sophia, București, 2000.

Evdochimov, P Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, trad. Grigore Moga și Petru Moga, Ed.

Meridiane, 1993;

14.Gârbea, Pr. Gheorghe, Curs de Artă Creștină, Editura Universității din Pitești.

15.Gusev, Nikolai; Dunaev, Mihail; Karelin, Rafail, Îndrumar iconografic, volumul I,

Editura Sophia, București, 2007.

16.Ispir, Conf. Univ Mircea, Studiul desenului, culorii, compoziției și expresiei în arta

eclezială, volumul I, Editura Junimea.

90

17. Krug, Monahul Grigorie, Cugetările unui iconograf despre sensul și menirea icoanelor,

Editura Sophia, București, 2002.

18. Maica Alexandra, Sfinţii îngeri, Ed. Anastasia, București 1992.

19. Monahia Iuliana, Truda iconarului, Ed. Sophia, 2001.

21. Manea, Vasile, Ce este icoana?,Editura Reîntregirea, Alba–Iulia, 2005.

22. Milaș, Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe, insoţite de comentarii, traduse de Uroș

Kovincici și N. Popovici, vol. I, II, Arad, 1931.

23. Mamboury, E., Topographie de Ste-Sophie-Le Sanctuaire et la Soléa, le Mitatorion, le

Puits Sacre etc., In Atti del V. Congresso internationale di studi bizantini; (Roma, 1936).

24. Ozolin, Pr. Nikolai, Chipul lui Dumnezeu, chipul omului, Editura Anastasia, București,

1998.

25. Palade, Mihaela, O posibilă Erminie arhitecturală, Editura Sophia, București, 2004.

Portal, Frédéric, Les Couleurs symboliques dans l’Antiquité, le Moyen Age et Les Temps

Modernes, Treutel și Würtz, Paris, 1837.

26. Quenot, Michel, De la icoană la ospăţul nupţial, Ed. Sophia.

27.Răduleanu, Pr. Boris, Jertfa Crucii în Liturghie și Apocalipsă, Editura , București, 1994.

28. Rousseau, Daniel, Icoana, lumina feței Tale, Editura Sophia, București, 2004.

29.Scărarul, Sfăntul Ioan , Scara, în Filocalia, vol. 9, trad., introduceri și note de Pr. Prof.

Dr. D. Stăniloaie, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,

1980.

30. Sendler, Egon, Icoana, imaginea nevăzutului, Ed. Sophia, 2005.

31. Sevpen, Problèmes de la couleurs, Paris, 1957

32. Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, Trata asupra tuturor dogmelor credinţei

noastre ortodoxe după adevăratele principii puse de Domnul nostrum Iisus Hristos și urmașii

Săi, traducere de Toma Teodorescu, București, 1865, în lucrarea de faţă este citată ediţia apărută

la Ed. Argiepiscopiei Sucevei și Rădăuţilor, 2002.

91

33. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, O teologie a icoanei / studii, Editura Anastasia,

București, 2005.

34. ștefănescu, I.D., Iconografia artei bizantine și a picturii feudale române, București,

1973.

35. Tarnavschi, Vasile, Arheologia Biblică, Cernăuţii, 1930.

36.Uspensky, Leonid, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia, București, 2003.

37.Vintilescu, Pr. Petre, Două imne îngerești în Liturghie, Imnul Heruvimic și Imnul

Serafimic, Pitești, 1927.

Studii și articole

1.Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Programul iconografic al Bisericilor Ortodoxe, în B.O.R., an

XCU, nr. 5-6, mai-iunie, 1974.

2. Blemnaydes, Nichephoros, Epistola universalilor et ad muntos, ”PG” 142, col. 608.

3.Eussebiu de Cezaree I. D.ștefănescu, Probleme de seamă ale Bisericii Picturale Bizatine. în

”B.O.R.”, 1940, nr 9-10.

4.Frențiu, Pr. Vasile, Templul Vechiului testament,prototipul locașului de cult creștin, in

”M.B.”,an XXIX, 1-3, 1979.

5.Gherman al Constantinopolului, Explicarea Liturghiei, Migne, ”P.G.”, col.400 A.

6.Moldovan, Pr. Conf. Dr.Ilie, Temeiurile scripturistice ale închinării credincioșilor în Sfânta

Biserică, în ,,Ortodoxia”, An XXXIV, nr.3, martie, 1982.

7. Mystagogia, text grec, ”P.G.”, t. XLI, col. 657-718, trad. Rom. De D. Stăniloae, în ”R.T.”

(Sibiu), 1944, nr. 3-4 și nr 7-8, subtitlul “Cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii”a, ”P.G”

92

Omilia a II-a la cei 40 de Ucenici, ”P.G.”, 31, 509 A.. XX, Descrierea bisericii și explicarea

mistică…, Migue, ”PG”, t.98, col.383-453

8. Îndeosebi Despre Sfânta Biserică și tâ1nosirea ei și Tâlcuire despre dumnezeiscul locaș, text

grec, în ”PG”, t. CL, col. 305-361, 697-750 și trad. Rom. Din vol. cu opera completă a lui

Simeon, cu titlul Tratatul asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe…, tip. T.

Teodorescu, București, 1866,col. 1545 Grecu, Vasile, Cărţi de grupă bisericească bizantină, ,

în ”Candela”, octombrie 1805.

9.Diac.Săndulescu Verna, Sfânta Împărtășanie în iconografie, art. în vol. Închinare Î.P.S.

Patriarh Miron, București, 1938.

10.Semen, Pr. Prof. Dr. Petre, Temeiuri scripturistice ale artei iconografice bizantine, înT,V.,

serie nouă, an V, nr.1-3, ian.-martie, 1995.

11.Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 38, ”P.G.”, col.332A.

12.Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilia la Epistola I către Corinteni, IV, ”P.G.” T LXI, col. 54.

13. Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilia XXIII la Matei, în ”P.G.”, T. LVII, col 303- 307

14.Sfântul Vasile cel Mare, Omilia la Isaia, XI, ”P.G.” ,T XXX, col. 12.

15.Uspensky, Leonid, Simbolistica Bisericii, trad. de Pr. I.L.Turcanu,în ”M.M.S.”, an XXXVI,

nr .5-6, 1960

93

CURRICULUM VITAE DATE PERSO�ALE: �UMELE: TROACĂ ROXANA

DATA �AșTERII: 19. 01. 1986

ADRESA: Str. MINERILOR, Bl. 23, Sc. 1, Ap. 13, Et. 3, TG. CĂRBUNEșTI,

JUD. GORJ.

�UMĂR DE TELEFO�: 0722938178

STATUTUL CIVIL: NECĂSĂTORITĂ

�AŢIO�ALITATE: ROMÂNĂ

STUDII: FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ PATRIARHUL JUSTI�IA�,

SPECIALIAREA ARTĂ SACRĂ, 2005 – 2008.

LICEUL DE ARTE PLASTICE CO5STA5TI5 BRĂILOIU, TG. JIU, 2001 -2005.