KINETOTERAPIA ÎN GERIATRIE

- CURS -

1

.....

Nu uita niciodată că pielea se încreţeşte,

Părul încărunţeşte, iar zilele se transformă în ani ...

Dar ce e mai important se conservă;

Forţa şi determinarea ta nu au vârstă.

Spiritul tău este cel care îndepărtează pânzele de păianjen.

Dincolo de orice punct de sosire e unul de plecare.

Dincolo de orice reuşită e o altă încercare.

Cât timp trăieşti, simte-te viu.

Dacă ţi-e dor de ce făceai înainte, fă-o din nou.

Nu te pierde printre fotografii îngălbenite de timp ...

Mergi mai departe atunci când toţi se aşteaptă să renunţi.

Nu lăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine.

Fă astfel ca în loc de milă să impui respect.

Când nu mai poţi să alergi, ia-o la trap.

Când nu poţi nici asta, ia-o la pas.

Când nu poţi să mergi, ia bastonul.

Însă nu te opri niciodată. ....

(Maica Tereza) ..... www.tpu.ro/conversatii

.....

2

MEDICINA VÂRSTEI A TREIA

GERONTOLOGIA ŞI GERIATRIA

Istoric

Gerontologia este ştiinţa care are ca obiect de studiu cauzele îmbătrânirii

fiziologice, normale, a organismelor vii (geron=bătrâneţe, logos=cuvânt/ştiinţă - limba

greacă).

Mecinicov în 1903 a introdus acest termen cu semnificaţia îmbătrânirii

progresive, ireversibile a capacităţii de adaptare fizică, psihică şi socială a

organismului.

Geriatria, termen introdus de I. Nascher în 1909 este ştiinţa care se ocupă de

studiul aspectelor anornale, patologice posibil reversibile ale vârstnicului.

Geriatria ca medicina unei grupe de vârstă include profilaxia, terapia şi

recuperarea vârstnicului bolnav (geron=bătrâneţe, iatros=boală - limba greacă).

Cu toate că preocupările pentru studiul aceastui domeniu sunt foarte vechi,

geriatria ca domeniu ştiinţific s-a dezvoltat şi s-a desprins ca ştiinţă de sine

stătătoare, în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Acest interes a căpătat o importanţă sporită, datorită amploarei fenomenului

demografic pe care l-a înregistrat acest segmant de vârstă al populaţiei, cât şi a

creşterii duratei medii de viaţă a omului.

Din datele istorice ale omenirii se poate constata că durata medie de viaţă s-a

mărit continuu, în raport cu îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, cu creşterea nivelului

de cultură, cu gradul de civilizaţie.

Dacă în antichitate durata medie de viaţă era de 22 de ani (sursa - inscripţii

vechi de pe pietre mortuare), în Evul Mediu, în perioadele în care nu apăreau molime

importante, durata medie de viaţă ajungea la 24-26 de ani.

În sec. al XVII-lea în ţările care au înregistrat progrese economice şi culturale,

în ţările avansate ale Europei, durata medie de viaţă era de 30 de ani.

La jumătatea sec. al XIX-lea datele statistice indicau o durată medie de vârstă

de 33 de ani la englezi, de 32 de ani la belgieni, 34 de ani la olandezi.

În România în 1938 se înregistra speranţa de viaţă de 42 de ani, în 1963 de

67,7 de ani, în 1991 de 69,8 de ani, în 2000 de 71,1 de ani, iar în anul 2008 de 73,4

de ani (sursa Banca Mondială de date, indicatori de dezvoltare mondială).

3

Vârsta medie a populaţiei în 2003 erea de 38,1 ani faţă de 1966 când a fost

de 36 de ani.

În perioada 1966-2003 ponderea populaţiei în strucură cuprindea:

- populaţia tânără 0-14 ani a scăzut de la 20,2% la 16,7%;

- populaţia vârstnică de la 60 de ani şi peste a crescut de la 17,5 la 19,2%.

În cadrul acesteia din urmă s-au produs schimbări importante în structură crescând

numărul celor de 75 de ani şi peste. Cei mai „longevivi” reprezentau în 2003, 2,2%

din totalul populaţiei, fenomen prezent în majoritatea ţărilor europene.

În anul 2010 (ianuarie) vârsta medie era de 39,6 ani, 38,1 ani la bărbaţi şi 41

ani la femei, 40,2 ani la populaţia rurală (mai îmbătrânită) cu 1,1 ani mai mare decât

la populaţia urbană.

Structura populaţiei: - tânără 0-14 ani 15,2%;

- adultă 69,9% ;

- vârstnică ≥65 de ani 14,9%.

Creşterea ponderii segmentului de populaţie vârstnică în cadrul populaţiei

generale în lume, dar şi în ţara noastră a dus la dezvoltarea susţinută şi la o

individualizare ca specialitate a geriatriei ca ştiinţă.

Cercetările ştiinţifice pentru această ramură a medicinei, aparţin mai multor

domenii: biologie, medicină, psihologie, sociologie, kinetoterapie, etc. aşa numita

vârstă a treia.

Cercetători români de prestigiu au avut şi au valoroase contribuţii la

cunoaşterea acestui domeniu. Între aceştia se disting: Gh.Marinescu, I.C. Parhon,

A.Aslan, C. Bălăceanu-Stolnici, nume de referinţă în ţară şi străinătate.

La Bucureşti în anul 1952 s-a înfinţat Institutul de Gerontologie şi Geriatrie

(primul din lume) care în anul 1974 a devenit Institutul Naţional de Gerontologie şi

Geriatrie, iar din anul 1992 poartă numele savantului Ana Aslan.

În perioada 1952-1988 Institutul a fost condus de Acad. Prof. Dr. Ana Aslan

având ca obiect de activitate: asistenţa medicală geriatrică, cercetare şi gerontologia

socială.

Preşedintele OMS propune în 1964, Institutul de Geriatrie de la Bucureşti ca

model pentru alte ţări ale lumii.

În anul 1974 Institutul s-a extins cu o Clinică situată la Otopeni într-un decor

natural pe o suprafaţă de 11 hectare.

4

Această clinică asigura:

- asistenţă geriatrică;

- program complex de recuperare, constând în:

o fizioterapie (electroterapie, hidroterapie, magnetoterapie);

o kinetoterapie;

o masaj,

o fitness.

Ana Aslan s-a născut la Brăila (1897-1988).

1915-1922 - a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti;

1945-1949 – profesor titular de clinica medicală a Facultăţii de Medicină din

Timişoara;

1949-1952 - şef de secţie la Institutul de Endocrinologie din Bucureşti;

1952-1988 - director al Institutului de Geriatrie.

Numarându-se printre pionierii gerontologiei medicale mondiale, s-a preocupat

de gerontologia socială, indicând măsuri organizatorice privind crearea unui sistem

de stimulare a activităţilor specifice vârstei a treia. Dr. Ana Aslan a intuit şi descoperit

acţiunile terapeutice de tip biotrofic ale procainei, în tratamentul de lungă durată în

doze mici, cu rol curativ şi profilactic. Gerovitalul H3, produs biotrofic original

românesc şi primul medicament creat anume să întârzie procesul de îmbatrânire, a

fost elaborat între anii 1946-1956, de Prof. Dr. Ana Aslan şi şcoala sa, după

numeroase cercetări clinice şi experimentale.

Rezultatele acestui studiu fac obiectul lucrarii „ Novocaina - factor eutrofic şi

întineritor” publicată împreună cu Prof. C. I. Parhon în 1955. Întâmpinată cu scep-

ticism, teoria Prof. Ana Aslan îşi va dovedi peste ani autenticitatea. Munca alături de

farmacista Elena Polovrageanu au avut ca rezultat apariţia medicamentului Gerovital

H3, medicament gerontologic care acţionează în mecanismele de îmbatrânire la nivel

molecular şi geriatric (datorită efectului produs în bolile cronice degenerative ale

vârstei a treia).

În 1956, Gerovitalul este prezentat pentru prima dată lumii medicale

internaţionale, la Congresul Therapiewoche de la Karlsruhe şi apoi la Congresul 5

European de Gerontologie de la Basel. Cercetările româneşti în domeniu se impun

pe plan internaţional şi generează o serie de testări şi comparaţii cu produse similare

din farmacopeea mondială.

În 1960 Prof. Ana Aslan experimentează un nou produs care conţine, pe lângă

procaină, şi un factor activator şi antiaterogen - Aslavital. Factor eutrofic

regenerator, cu acţiune biocatalitică celulară. Are acţiune antiaterogenă (lipotropă),

reglează anumite faze în metabolismul grăsimilor şi a colesterolului. Ameliorează

circulaţia cerebrală şi metabolismul celulei nervoase. Este energizant, enzimopoetic,

antidepresiv, vasodilatator coronarian şi periferic. Este utilizat în tratamentul

profilactic şi curativ al formelor de îmbătrânire predominant cerebrală şi

cardiovasculară. Se aplică, de asemenea, în astenia psihică şi fizică, surmenajul

intelectual, tulburări de memorie şi de concentrarea atenţiei, în stări depresive şi de

hiperemotivitate. Este indicat în ateroscleroza generalizată sau cu predominenţă

cerebrală coronariană, periferică (arterite), în prevenirea şi combaterea accidentelor

tromboembolice şi a sechelelor posthemoragice.

În 1985, Prof. Ana Aslan publică în Romanian Journal of Gerontology and

Geriatrics lucrarea „Tehnica şi acţiunea tratamentului cu Gerovital H3. Precizări

după 34 ani de folosire” . Lucrarea este o sinteză a cercetărilor conduse de Prof.

Ana Aslan:

- recunoaşterea pe plan mondial a eficienţei Gerovitalului;

- confirmarea rezultatelor cercetarilor româneşti;

- superioritatea produsului românesc comparativ cu produse similare din

farmacopeea mondială.

Aspectele clinice caracteristice tratamentului cu procaină la pacienţii de vârsta

a treia:

- reducerea stărilor depresive şi a anxietăţii;

- dorinţa de a trăi;

- creşterea capacităţilor fizice şi intelectuale, îmbunatăţirea memoriei;

6

- îmbunatăţirea funcţională a analizorilor auditiv, optic şi olfactiv;

- îmbunatăţirea aspectului pielii şi părului, scăderea intensităţii petelor senile şi

a keratozei;

- creşterea tonusului muscular şi a mobilităţii articulare, creşterea şi repigmentarea

părului, normalizarea presiunii arteriale.

Toate aceste observaţii clinice au fost verificate experimental. S-a constatat

astfel că, Gerovitalul H3 are acţiune stimulatoare asupra proceselor de regenerare

la nivelul ţesutului hepatic, a mucoasei gastrice şi a măduvei osoase. De asemenea,

sub actiunea Gerovitalului H3 se produce şi regenerarea fiziologică şi morfologică a

muşchiului striat şi a nervilor periferici. Studiile asupra distrofiei nervoase au

demonstrat eficienţa superioară a tratamentului aplicat înaintea producerii distrofiei,

fapt ce pledează pentru utilizarea profilactică a medicamentului. Utilizarea în scopuri

profilactice a tratamentului cu Gerovital H3 a stat la baza cercetărilor întreprinse sub

conducerea prof. Ana Aslan în domeniul gerontologiei sociale. În cadrul Institutului de

geriatrie a fost înfiinţată o secţie a cărui domeniu de activitate îl constituie procesul

de îmbatrânire sub aspect medico-social, economic, psihologic, demografic, ecologic

şi cultural. Acţiunea de gerontoprofilaxie s-a desfăşurat la nivel national şi a permis

dezvoltarea unor cercetări multidisciplinare (medicină, psihologie, sociologie, eco-

nomie etc).

Studiul longevităţii umane, studiul intergeneraţional referitor la imaginea

socială a vârstnicilor, studiul îmbatrânirii demografice - sunt numai câteva aspecte

care au arătat că cercetările fundamentale şi aplicative ale gerontologiei sociale

devin tot mai actuale şi necesare.

Pe baza acestora, în 1997 Institutul Naţional de Geriatrie şi Gerontologie a

elaborat un „Program Naţional pentru asistenţă medico-socială a populaţiei

vârstnice din România”.

Rezultatele studiilor grupului de medici şi cercetători condus de Prof. Ana

Aslan au fost publicate în reviste de recunoaştere internaţională (Therapeutische

Umschau, Revue Française de Gérontologie, Journal of Gerontology, Journal

Pharmacological Experimental Therapy) sau au facut obiectul unor comunicări pre-

7

zentate în cadrul unor manifestări ştiinţifice internaţionale (Symposium on Theoretical

Aspects of Aging, Miami, USA, February 7-8, 1974, 4 th International Symposium of

Basic Research in Gerontology , Varnerg, Suedia , 10 th International Congress of

Gerontology, Ierusalim, Israel , VI th International Congress of Gerontology,

Copenhaga, Danemarca, XI th International Congress of Gerontology, Tokio,

Japonia). De asemenea, au aparut sub forma unor tratate publicate de edituri de

prestigiu din strainatate (Columbia University Press - New York, Editorial NBP -

Buenos Aires, Consultants Bureau Inc. - New York). Munca de medic şi cercetător a

Prof. Ana Aslan, şi a întregului grup de colaboratori, a fost unanim apreciată pe plan

internaţional şi recunoscută ca o prioritate românească incontestabilă.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Academia de Ştiinţe din New York,

Academia Tiberina - Italia, Uniunea Mondială de Medicină Profilactică şi Higienă

Socială - Austria, Consiliul Mondial pentru problemele urgenţei - Olanda, Societatea

Americană de Gerontologie, Confederaţia Societăţilor de Gerontologie din ţările

altine - Spania, sunt câteva dintre organizaţiile mondiale de prestigiu dintre membrii

carora a facut parte şi Prof. Ana Aslan.

Numeroase distincţii internaţionale - Meritto della Republica Italiana, Cavaler

al noii Europe - Italia, Cavaler al Ordinului de Malta - Franţa, Comandor al Ordinului

Orange Nassau - Olanda,Dama di Collare del Santo Graal - Franţa, Citizenship

International Award – Filipine, premiul şi Medalia Léon Bernard decernate de OMS

(1952) pentru contribuţii exceptionale în domeniul medicinii sociale şi geriatriei,

premiul Fundaţiei Franzheim Franzheim Buckminster Fuller Synergy Trust – distincţie

acordată pentru activitatea ştiinţifică în serviciul sănătăţii publice.  „Profesor Honoris

Causa şi Doctor emerit al Universităţii Bragança Paulista, din Brazilia"

8

ŞCOALA ROMÂNEASCĂ DE GERIATRIE

Şcoala Românească de Geriatrie deţine o serie de priorităţi pe plan

mondial:

•  Înfiinţarea primului institut de geriatrie din lume (22 ianuarie 1952), având ca obiect

de activitate cercetări de gerontologie clinică şi asistenţă medicală a vârstei a III-a.

• Orientarea tridirecţională a cercetărilor gerontologice: clinică, experimentală şi

socială; această structură a fost recomandată de O.M.S. (Kiev, 1963) ca model

pentru institute similare.

•  Elaborarea unui medicament cu eficienţă în profilaxia îmbatrânirii şi în terapia

stărilor patologice ale vârstei a III-a - Gerovital H3.

•  O strategie terapeutică în profilaxia şi terapia batrâneţii.

•  Organizarea unei reţele sanitare naţionale de profilaxie a îmbătrânirii.

De pe pagina Institutului Naţional de Gerontologie şi Geriatrie (http://www.ana-aslan.ro/index_ro.htm):

9

FENOMENUL ÎMBĂTRÂNIRII

Rezultatele cercetărilor în domeniul biologiei, medicinei, psihologiei,

sociologiei, asupra ansamblului fenomenelor şi proceselor de îmbătrânire normală a

organismului uman, în cadrul geriatriei menţionează că, din punct de vedere biologic,

normalitatea este concepută ca un echilibru funcţional şi dinamic, într-un amsamblu

de interrelaţii şi interdependenţe cu mediul.

Homeostazia (echilibrul intern) “este rezultatul unei permanente cooperări

armonioase a tuturor sistemelor reactive ale organismului, ca urmare a unor procese

extrem de sensibile şi precise de reglare şi integrare, realizate prin intermediul

mecanismelor neuroendocrine”. (C. Şt. Cristea; I. Lozincă, 1999).

Astfel, organismul dispune de rezerve adaptative şi compensatoare, de

disponibilităţi de adaptare largi, cu variaţii de la individ la individ, în funcţie de

particularităţile reactive ale fiecărui individ.

Adaptarea organismului, reflectarea în starea de sănătate are la bază marea

disponibilitate de rezerve funcţionale a organelor şi sistemelor în totalitate, care, în

condiţii normale de repaus, funcţionează cu o parte din capacităţile lor funcţionale.

În timpul solicitărilor crescute, organismul îşi sporeşte necesarul de rezerve pe

care le poate utiliza dar fără a perturba echilibrul morfofuncţional al acestuia.

Solicitările intense şi/sau de durată, pot perturba mecanismele adaptative, situaţie în

care intervin mecanismele compensatoare pentru a menţine echilibrul intern al

organismului, uneori cu preţul unor consumuri mari “de lux” care pot genera dereglări

funcţionale. Dereglările funcţionale, apariţia stării de compensare insuficientă, este

expresia trecerii de la starea de sănătate, la starea de boală, favorizând astfel

fenomenul de senescenţă.

Astfel, procesul de înbătrânire, din punct de vedere biologic, constă în

diminuarea progresivă a capacităţii de adaptare a organismului, la multiplele variaţii

ale parametrilor mediului intern şi extern, incapacitatea de realizare a homeostaziei.

Din punct de vedere cibernetic, în procesul de îmbătrânire se remarcă

schimbări informaţionale în organismul ca tot unitar, între orgamism şi mediul extern.

10

De asemenea, se remarcă alterarea consecutivă a recepţionării, alterarea

capacităţii de stocare, prelucrare şi utilizare a informaţiei.

De-a lungul timpului, cercetătorii au căutat să cunoască care este vârsta până

la care ar putea trăi omul. Părerile cercetătorilor care au studiat acest aspect relevă

faptul că natura a oferit omului calităţi pentru a trăi cel puţin 100 de ani (de 5-6 ori

mai mult decât durează perioada de creştere, adică 100-120 de ani). Pe de altă

parte, studiile relevă dependenţa organismului de anumite condiţii. Omul, ori unde s-

ar afla, indiferent de locul în care trăieşte, are anumite condiţii de muncă, hrană,

odihnă, climă. Când aceste condiţii corespund cu nevoile organismului, acesta este

sănătos, se simte bine şi poate ajunge la o vârstă foarte mare. În cazul în care

condiţiile amintite sunt rele, organismul suferă, apar boli care scad rezistenţa şi duc

la scurtarea vieţii.

În toate timpurile medicii, igieniştii, filozofii, specialişti din diferite domenii, au

avertizat despre pericolul nerespectării anumitor reguli de viaţă, de igienă personală,

despre lipsa de cumpătare, care aduc suferinţă prin apariţia îmbolnăvirilor şi

contribuie la scurtarea vieţii.

Îmbătrânirea este un proces normal, dar ea nu trebuie să se producă oricând

şi oricum, ea poate fi controlată.

Părerea specialiştilor că “bătrâneţea nu este nici boală nici disfuncţie” este

bine cunoscută şi acceptată. La fel de bine se cunoaşte şi faptul că bătrâneţea aduce

mari schimbări în viaţa individului prin schimbarea programului, întreruperea

contactelor socio-profesionale. La acestea adăugându-se înlocuirea stresului pozitiv

al vieţii active cu stresul inutilităţii, lipsa de motivaţie, putem întrevedea la unii bătrâni

instalarea sindromului de decondiţionare, care trebuie interpretat tot ca un tablou

clinic disfuncţional.

Bătrânii prezină deficite funcţionale în proporţie mare, legate de multiplele boli

cornice pe care le acumulează. Astfel datele statistice indică prezenţa de două ori

mai mare a deficitelor funcţionale la persoanele de peste 65 de ani, au de 4 ori mai

limitată activitatea, se internează de 2 ori mai frecvent şi au o durată de 2 ori mai

mare a perioadei de spitalizare, faţă de persoanele mai tinere.

De asemenea s-a constatat dificultatea recuperării funcţionale la bătrânii care

devin deficienţi ca şi a deficienţilor care devin bătrâni. Ambele categorii prezintă un

procent mare de afecţiuni cronice, cu disfunţii care se agravează în timp.

11

Aproape peste tot în lume se constată că asistenţa medicală (medicul de

familie, policlinica, spitalul) nu reuşeşte decât parţial să acopere nevoile de îngrijire a

sănătăţii acestor pacienţi, întrucât bătrânii se adaptează foarte greu oricărui deficit

funcţional.

Cunoaşterea şi intervenţia privind aspectele specifice ale persoanelor de vîrsta

a treia sunt studiate în prezent în cadrul mai multor ştiinţe, angajate în a da

răspunsuri la numeroase întrebări legate de acest fenomen.

Vârstele ciclului vieţii: copilăria, adolescenţa, maturitatea, bătâneţea reprezintă

etape în cadrul cercetărilor care încearcă să rezolve atât problemele gnostice, cât şi

cele sociale pe care fiecare dintre acestea le implică. În privinţa vârstei a treia,

întrebările la care se caută răspunsuri în plan bio-psiho-social şi demografic vizează

efectele asupra individului, grupului dar şi în plan macro-social. În prezent cercetarea

acestui fenomen complex, bătrâneţea se desfăşoară pe trei direcţii:

1. Îmbătrânirea – o provocare pentru ştiinţă, legislaţie, formare;

2. Elemente pentru o psihologie a vârstei a treia;

3. Profesionişti pentru vârsta a treia (L. M. Iacob - 2001).

Aceste aspecte, direcţii de cercetare legate de vârsta a treia pentru ocrotire şi

intervenţie urmăresc să institute o schimbare calitativă a concepţiei şi anume: “a face

nu pentru cei în vârstă ci împreună cu ei” (L. M. Iacob - 2001).

Îmbătrânirea populaţiei reprezintă o sintagmă cu sensuri diferite, specifice unor

strategii naţionale sau regionale. Astfel, pentru unele ţări reprezintă o realitate

demografică, pentru altele un fapt, o realitate care trebuie gestionată corespunzător.

Diferite sunt şi abordările, unele politici îndreptându-se spre asigurarea

resurselor pentru susţinerea costurilor de protecţie socială, altele sunt preocupate de

construirea unor proiecte de perspectivă.

Sintagma “vârsta a treia” este frecvent folosită de specialiştii din diverse

domenii: social, economic, politic, medical.

Aspecte demografice

Studiile realizate în ultimul deceniu menţionează în Strategia de dezvoltare a

sistemului naţional de asistenţă a persoanelor vârstnice (2005) că populaţia

vârstnică totală a crescut continuu şi se preconizează creşterea ei permanentă:

350 de milioane în anul 1950;

12

450 de milioane în anul 2000;

Pentru anul 2025 specialiştii estimează o scădere la 449 de milioane a

persoanelor vârstnice. După 2010 este estimată o creştere semnificativă, progresivă

de 37% a populaţiei de vârsta a treia ( în anul 2030).

Îmbătrânirea unei populaţii din punct de vedere demografic are la bază analiza

piramidei vârstelor, respectiv a ratei natalităţii, morbidităţii şi mortalităţii, a speranţei

de viaţă.

De-a lungul timpului au existat cauze care au determinat fluctuaţii privind

structura pe vârste în diferite zone geografice. Declinul ratei naşterilor pe parcursul

câtorva generaţii, scăderea ratei deceselor la copii şi tineri, prezenţa războaielor,

migrarea populaţiei influenţează aspectul demografic al zonelor geografice. În unele

ţări populaţia vârstinică este mai numeroasă, impunănd sarcini importante în a

susţine sub multe aspecte cerinţele specifice acestei etape de viaţă. Există de

asemenea diferenţe de la ţară la ţară în ceea ce priveşte includerea persoanelor de

o anumită vârstă în categoria „vârsta a treia”, de asemenea există diferenţe şi în

privinţa vârstei de pensionare.

În Norvegia, Olanda, Irlanda o persoană este considerată în vârstă la 70 de

ani, în Cipru la 75 de ani, în Marea Britanie, România la 60-65 de ani în funcţie de

vârsta de pensionare.

Statisticile consemnează la nivel european:

21 % persoane peste 60 de ani în anul 2000;

15 % persoane peste 65 de ani în anul 2000;

35 % persoane – o medie a persoanelor în vârstă în anul 2050;

În România, datele comparetive de la ultimele recensăminte indică o creştere

a populaţiei vârstnice astfel:

1992 -16,4 % populaţie peste 60 de ani;

2002 - 19,4 % populaţie peste 60 de ani (+3 %), comparativ cu populaţia

tânără care este în scădere:

Populaţia României pe grupe de vârstă la recensămintele din 1992-2002:

1992 – populaţie de 0-14 ani – 22,7 %;

2002 – populaţie de 0-14 ani – 17,6 % (- 5,1%).

1992 – populaţia adultă 15-59 de ani – 60,9%;

2002 – populaţia adultă 15-59 de ani – 63,0%; (+2,1%)

13

Potivit standardelor europene, România este inclusă în categoria ţărilor cu

populaţie bătrână. De asemenea un aspect alarmant este cel al reducerii populaţiei.

În ultimii 10 ani populaţia a scăzut cu 2600000 locuitori (comunicat de presă

disponibil pe site-ul www.recensamantromania.ro ultimul recesământ 2011 faţă de

2002), datorită absenţei unei politici demografice a guvernelor din această perioadă,

a scăderii continuee a nivelului de trai, absenţei măsurilor sociale care au generat o

importantă reducere a natalităţii.

Speranţa de viaţă

În anul 1998 OMS aprecia speranţa de viaţă pentru anul 2025 de aproximativ

80 de ani.

Diferite studii efectuate în ţările europene indică speranţa de viaţă de 81 de

ani la femei şi 75 de ani la bărbaţi (în perspectivă) această diferenţă tinde să dispară.

Rezultatele unor studii asupra longevităţii (J. C. Guérin, 2000) consemnează

durata de viaţă mai mare la japonezi, în comparaţie cu speranţa de viaţă înregistrată

în alte ţării, aceasta find atribuită implicării în muncă până la vârste înaintate. Guérin,

autorul studiului amintit a comparat procentul persoanelor în vârstă 55-59 ani şi 60-

64 de ani din Japonia şi Franţa şi a constatat că implicarea în muncă a aestora se

prezintă astfel:

Japonia Franţa

Vârsta 55-59 60-64 55-59 60-64

lucreaza 94,10% 75,60% 67,80% 19,00%

Concluzia rezultată în urma acestor comparaţii este că implicarea în activitate

pe piaţa munci şi după vârsta de 60 de ani este în favoarea longevităţii. În prezent

România se află în privinţa longevităţii la o distanţă de 10 ani faţă de Japonia, ţara cu

cei mai longevivi oameni.

Din datele INSSE rezultă că speranţa de viaţă în România s-a dublat într-un

secol de la 36,4 ani în jurul anului 1900, la 71,19 ani în 2001. Aceeaşi sursă

consemnează deasemenea o diferenţă în ceea ce priveşte durata de viaţă pe sexe,

aceasta fiind mai mare la femei şi o diferenţă a speranţei de viaţă, mai mare la

populaţia din mediul urban faţă de cea din mediul rural.

14

BĂTRÂNEŢEA (VÂRSTA A TREIA)

Una din clasificările vârstelor este reprezentată în felul următor:

Vârsta medie - 45-59 de ani;

Vârstnici - 60-74 de ani;

Bătrâni - 75-89 de ani;

Longevivi - > 90 de ani.

Majoritatea autorilor consideră vârsta de 65 de ani ca reper pentru începutul

ultimului ciclu al vieţii, bătrâneţea.

De-a lungul timpului ştiinţa a căutat să găsească căi de întârziere a instalării

bătrâneţii, care, urmând legităţile vieţii, constituie un fenomen natural ce nu poate fi

înlăturat. Interesul pentru cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului sunt foarte vechi,

dar, cercetarea propriu-zisă a început după anul 1945.

În cadrul Congresului Internaţional de Psihologie de la Liège, în 1950,

problemele bătrâneţii au fost abordate mai insistent. După acest congres au început

să apară instituţii specializate atât pentru investigaţie ştiinţifică cât şi pentru

tratament.

Secolul XX a înregistrat o creştere a longevităţii, fapt care a sporit interesul

pentru cercetarea schimbărilor care se produc în ultima parte a vieţii.

În ţările dezvoltate, durata medie de viaţă este de 70 de ani la bărbaţi şi de 75

de ani la femei, dar un număr important de persoane trăiesc până la 85, 90 de ani şi

peste această vârstă.

Procesul de îmbătrânire se caracterizează printr-o interacţiune şi o

interinfluenţă între schimbările psihice şi cele biologice.

Modificările psihice au o mare importanţă în instalarea vârstei a III-a, din acest

punct de vedere ciclul bătrâneţii nu este omogen. Cercetările au relevat prezenţa mai

multor stadii între care există diferenţe semnificative.

Psihologii americani au definit perioada între 65 şi 75 de ani “young old”. În

literatura de specialitate stadiile vârstei a treia sunt clasificate astfel:

Între 65 – 70 de ani – stadiul de trecere;

Între 70 – 80 de ani – prima bătrâneţe;

Între 80– 90 de ani – a doua bătrâneţe;

15

Peste 90 de ani – marea bătrâneţe. (Şchiopu,Verza, 1995)

Un aspect important, de luat în seamă este acela că 75% dintre persoanele cu

vârsta de peste 65 de ani nu remarcă faptul că se apropie de bătrâneţe. (Tinca

Creţu, 2009)

1. Stadiul de trecere, de le 65 la 70 de ani caracterizat prin pensionare, este

destul de bine acceptat de multe personae, vârstă la care au încă rezerve fizice şi

intelectuale, chiar dacă îşi pierd identitatea profesională recunoscută. Unii autori

susţin idea că societatea pierde foarte mult prin neutilizarea disponibilităţilor

vârstnicilor, experienţei profesionale şi aptitudinilor pentru domeniul în care au

activat. (G. W. Allport – 1981,).

Unii dintre aceştia îndeplinesc chiar şi temporar diferite activităţi de muncă,

dar, cei mai mulţi se dedică activităţilor casnice, culturale sau educaţionale familiale,

ajutând familiile tinere, rămânând activi şi folositori. Relaţiile sociale se restrâng, fapt

care determină uneori “crize de prestigiu”, mai ales la bărbaţi. În ansamblu, acest

stadiu nu afectează foarte mult persoanele respective.

2. Stadiul primei bătrâneţi.

Vârsta între 70 – 80 de ani, reprezintă stadiul primei bătrâneţi, care se

caracterizează prin diminuarea calităţilor fizice şi psihice antrenând reducerea

activităţilor, a relaţiilor, obligând persoanele de această vârstă să-şi reevalueze

posibilităţile şi să-şi îngrijească mai mult sănătatea. În lipsă afecţiunilor majore, viaţa

lor decurge relativ normal.

3. A doua bătrâneţe este considetată perioada între 80 şi 90 de ani.

Aceasta este caracterizată prin scăderea accentuată a capacităţilor fizice şi

psihice. Modificările în plan afectiv sunt importante, de multe ori determinate de

singurătate, de pierderea partenerului de viaţă prin deces. În multe cazuri apare

dependenţa privind problemele curente de viaţă. Dificultatea este însemnată atât

pentru bătrânul în cauză, dar şi pentru familie, vârsta marii bătrâneţi impunând o

supraveghere aproape permanentă din partea celorlalţi.

16

Modificările în plan biologic la bătrâneţe

Programul zinic de viaţă al bătrânului suferă o serie de schimbări pe măsură ce

se înaintează în vârstă. Cele mai importante sunt:

Scăderea duratei generale a somnului în special a celui paradoxsal, cel care

favorizează stocarea de informaţii, învăţarea (ex: la 50 de ani, din 7 ore de

somn din timpul nopţii, numai o singură oră este de somn paradoxal), apar

insomnii, iar în timpul zilei starea de oboseală impune mai multă odihnă;

Regimul alimentar se modifică – poate scădea secreţia salivară şi apetitul

alimentar, vârstinicul evită mâncărurile grele, preferând legumele şi fructele;

Îmbolnăvirile pot fi mai frecvente şi se înregistrează mai des momente de

proastă dispoziţie.

Organismul în general suferă modificări organice, care nu se produc în aceleşi

ritm “…la unii îmbătrânirea se va exprima printr-o degradare prematură a sistemului

cardiovascular, la alţii printr-o îmbătrânire cerebrală prematură sau prin declinul

funcţional al altor organe” (Fontaine, 2000,).

Ţesutul osos – suferă pierderi (osteoporoza) apărând frecvent fracturi

periculoase. Scade mobilitatea articulară, mişcările sunt din ce în ce mai greoaie şi

limitate ca amplitudine. Dantura se deteriorează şi se pierde producând modificări ale

fizionomiei, dificultăţi de hrănire şi de vorbire.

Ţesutul muscular înregistrează modificări ale structurii proteice şi ale

funcţionalităţii. Încă din perioada de adult, tonusul muscular începe să scadă, la

bătrâneţe acesta se diminuează şi mai mult. Mersul capătă aspecte specifice,

mişcările mâinilor devin mai lente şi nesigure. Se înregistrează scăderi ale

funcţionalităţii musculaturii şi sistemului digestiv şi respirator.

Aparatul circulator se modifică în sensul unui proces de îngroşare a pereţilor

vaselor sangvine, sporind pericolul de infarct. La bătrâneţe apar modificări ale

activităţii inimii, între care HTA şi cardiopatiile sunt cele mai frecvente.

17

Aparatului respirator - modificările se produc în sensul unei respiraţii mai

superficiale care determină diminuarea oxigenării întregului organism şi apariţia

frecventă a unor îmbolnăviri (bronşite, emfizem pulmonar).

Aparatul digestiv înregistrează scăderea secreţiilor unor glande (salivare,

gastrice, pancreatice, hepatice), precum şi scăderea capacităţii de absorbţie la

nivelul intestinului subţire.

Sitemul neuroendocrin manifestă o tendinţă de depăşire a limitelor în

funcţionarea diverselor glande (se diminuează activitatea tiroidei, poate creşte

activitatea suprarenalelor cu repercursiuni asupra HTA şi sclerozarea vaselor

sangvine).

La nivelul sistemului nervos central (SNC) se produc modificări importante.

Greutatea creierului scade, deasemenea se pierde un număr important de

neuroni. Mobilitatea proceselor de excitaţie şi inhibaţie scade, apare latenţa crescută

la evitarea răspunsurilor la excitanţi complecşi. La acest nivel se mai constată o

încetinire în activitatea sistemului simpatic şi parasimpatic, se produce o aplatizare a

sciziunilor şi circumvoluţiunilor creierului.

Sistemul imunitar – scăderea imunităţii la vârstnici predispune la numeroase boli

infecţioase şi diverse neoplasme. Modificările imunitare umorale se caracterizează

prin creşterea autoanticorpilor şi scăderea răspunsului anticorpilor la antigenele

străine.

Toate aceste aspecte prezentate anterior, legate de funcţionalitatea deferitelor

sisteme şi organe sunt diferite de la persoană la persoană, în funcţie de

caracteristicile ereditare şi de modul de viaţă avut anterior acestei etape.

Criteriile cele mai frecvent evocate în cercetare, în legătură cu o bătrâneţe

reuşită sunt: “logevitatea, sănătatea biologică, sănătatea mentală, eficacitatea

intelectuală, componenţa socială, productivitatea, controlul personal sau păstrarea

autonomiei şi starea de bine subiectivă”. (Fontaine, 2008, p. 24).

În afară de modificările funcţionale interne, se remarcă şi o serie de modificări

externe ale organismului.

Postura corpului suferă modificări, uneori se produce o gârbovire progresivă.

Siguranţa şi ritmul mersului se diminuează. Apar ridurile şi se accentuează trăsăturile

feţei, dantura deteriorată modifică simetria feţei, părul albeşte, se instalează o

18

expresie obosită a ochilor şi a feţei. Semnele îmbătrânirii apar şi la nivelul pielii care

este mai subţire şi palidă, uscată, ridată şi cu pigmentaţii brune, caracteristice.

Aceste modificări afectează imaginea de sine. Aspectele îmbătrânirii nu se

produc la toţi oamenii la fel ci sunt individualizate şi personalizate.

Aspecte specifice ale bătrâneţii în planul sensibilităţii şi a

psihomotricităţii

Bătrâneţea se caracterizează adeseori prin modificări mai mult sau mai puţin

accentuate ale capacităţii psihice. Funcţiile senzoriale şi motrice la această vârstă

cunosc o regresie, la început mai lentă, apoi se accentuează şi se stabilizează la

valori reduse.

Vederea este afectată prin scăderea acomodării cristalinului scăzând

claritatea imaginilor. Se reduce câmpul vizual, activitatea retinei se modifică apărând

dificultate în diferenţierea culorilor.

Persoanele în vârstă au nevoie de mai multă lumină în mediul lor, această

nevoie crescând o dată cu înaintarea în vârstă. Aparatul vizual este predispus la boli

specifice cum sunt cataracta şi glaucomul, care afectează calitatea vieţii bătrânilor.

Auzul înregistrează modificări lente între 65–70 de ani, sensibilitatea acestuia

accentuându-se cu înaintarea în vârstă. Din acest motiv apare disconfortul în

comunicarea verbală. (Şchiopu, Verza, 1995).

Sensibilitatea cutanată scade de asemenea. Termoreglarea deficitară

necesită condiţii mai bune în privinţa locuinţei, îmbrăcăminte mai călduroasă

(Fontaine, 2008).

În privinţa psihomotricităţii se remarcă diminuarea progresivă a calităţilor

motrice, în principal a vitezei, forţei, coordonării mişcărilor. Deprinderile motrice

legate de autoservire se păstrează suficient de bine până la vârstă înaintată în

absenţa unor afecţiuni majore care le pot diminua grav.

19

Aspecte ale modificărilor capacităţilor cognitive la bătrâneţe.

Nivelul de conservare al capacităţilor cognitive, în special menţinerea

acestora, este legată de acumulările dobândite pe parcursul vieţii prin solicitarea

gândirii, memoriei şi comunicării, este în mare măsură determinată genetic. La fel de

importante sunt evenimentele trăite, activitatea profesională, relaţiile familiale. Toate

aceste dotări şi acumulări conduc la diferenţieri, individualizări în privinţa conservării

capacităţilor cognitive complexe.

Memoria se modifică, apărând aspecte diferite în privinţa memoriei de scurtă

durată şi memoria de lungă durată.

Începând în stadiul adult, memoria de scurtă durată se diminuează, aceste

pierderi accentuându-se cu înaintarea în vârstă. Memoria de foarte scurtă durată se

menţine mai bine ceea ce susţine activităţile cotidiene ale bătrânilor. Spre deosebire

de memoria de scurtă durată memoria de lungă durată poate asigura păstrarea

acumulărilor din timpul vieţii pentru mai mult timp (Creţu Tinca, 2009). La bătrâneţe,

în ceea ce priveşte acumulările noi se constată o diminuare a vitezei de

reactualizare.

Gândirea şi inteligenţa după vârsta de 60 de ani tinde să scadă treptat,

menţinându-se totuşi active până la vârste foarte înaintate. Se remarcă limitări ale

capacităţilor de demonstrare şi argumentare. Apar momente de “vid intelectual” pe

care aceştia le percep, refuzând din această cauză să participle la anumite discuţii,

apare timiditatea şi lipsa încrederii în propria persoană. Cu toate acestea sunt cazuri

în care puterea de judecată se păstrează până la vârste foarte înaintate (80-90 de

ani), valorificând întreaga experienţă, motiv pentru care se consideră că bătrâneţea

este perioada înţelepciunii. (Creţu Tinca, 2009)

Particularităţi ale motivaţiei şi afectivităţii persoanelor de vârsta a treia.

Motivaţia şi afectivitatea bătrânilor suferă modificări importante datorită

celorlalte schimbări survenite pe parcursul înaintării în vârstă. Cumularea unor

dificultăţi în activităţile cotidiene se reflectă negativ în plan afectiv şi motivaţional.

Acestea se resimt mai bine în prima parte a bătrâneţii când apare o reactivitate

afectivă crescută la schimbările mediului ambient, o tendinţă de negativizare a

acestora, se accentuează labilitatea emoţională, iar manifestarea emoţiilor are forme

mai primitive.

20

După vârsta de 70 de ani, aceste tulburări emoţionale se mai temperează,

aspectele din jurul lor fiind privite sub forma unei contemplări liniştite.

În această perioadă de viaţă apare înclinaţia pentru compararea aspectelor

prezente cu cele trăite anterior, în tinereţe, tendinţa de a supraevalua aspectele

trăite, reuşitele sunt evidente, pe fondul orgoliului propriu.

În situaţia în care starea de sănătate a bătrânului nu suferă modificări

însemnate, acesta poate trăi sentimentul împlinirii vieţii alături de copiii săi,

sentimentele parentale manifestându-se mai intens chiar faţă de nepoţi.

Unii autori apreciază chiar existenţa unei perioade postparentală (Bee - 2000)

în care viaţa bătrânilor capătă semnificaţii majore prin asumarea rolului de bunic.

Bucuria bătrânului este legată de sănătatea şi bunăstarea proprie, dar şi de cea a

copiilor şi a nepoţilor săi. Spre deosebire de aceste cazuri fericite în care bătrânii

sunt mulţumiţi alături de familie, există multe situaţii în care bâtrânul suferă de boli

grave şi de singurătate.

Stările afective negative se accentuează atunci când partenerul de viaţă,

rudele, prietenii trec în nefiinţă (mor). Anxietatea, frustrarea, singurătatea, pierdea

speranţei duc la instalarea depresiei, fiind considerate cele mai importante tulburări

afective a bătrâneţii. (Slade S., 1992)

Tulburările afective crează dezechilibru major în plan intern, organic, bătrânul

apărând astfel, inhibat, anxios, pierde sensul propriei vieţi, uneori cu tendinţă de

suicid. Un factor de echilibru pentru aceste manifestări este legat de sentimentul

religios. La acei bătrâni la care se manifestă dezadaptări, sunt inhibaţi, pesimişti, îşi

pierd sensul propriei vieţi, credinţa le este un aliat intern, un sprijin pentru a accepta

mai uşor toate greutăţile bătrâneţii.

Manifestarea personalităţii la bătrâneţe.

Se spune că la bătrâneţe trecutul este lung, dar viitorul scurt, planurile de viaţă

se simplifică, semn de înţelepciune din acest punct de vedere. În mod firesc,

aspiraţiile potrivite condiţiilor prezente, previn încordările inutile, dezamăgirile,

conservându-se asfel încrederea în sine. Organizarea vieţii de familie, fără

responsabilităţi sociale, conferă vârstinicului, după încetarea activităţii profesionale,

posibilitatea unui trai în tihnă, să se bucure de o anumită libertate, să se relaxeze.

21

Persoanele în vârstă, cu o stare de sănătate bună, care au posibilităţi

materiale decente, manifestă interes pentru diferite activităţi culturale, vizionând

spectacole, expoziţii, participând la excursii.

Pe parcursul înaintării în vârstă, scăderea forţelor fizice şi psihice, antrenează

schimbări semnificative. Imposibilitatea interacţiunii eficiente şi a comunicării cu cei

mai tineri, senzaţia de neputinţă, îl face pe bătrân din ce în ce mai puţin comunicativ,

mai introvertit, iar pe cei tineri mai puţin încântaţi de compania bătrânului.

La bătrâneţe apare adesea teama de boală şi de moarte, care diminuează

manifestările lor active, contribuind şi mai mult la senzaţia de epuizare generală, atât

fizică cât şi a capacităţilor psihice.

Un aspect frecvent întâlnit la bătrâneţea înaintată este apariţia demenţei

senile, a pierderii identităţii personale. Din fericire, nu întotdeauna deteriorările fizice

şi cele psihice sunt sicronizate. Conservarea capacităţilor psihice, în condiţiile unui

declin fizic, face ca îngrijirea să fie relativ uşoară. În cazul în care declinul psihic

predomină, chiar dacă capacităţile fizice sunt mai bine păstrate, îngrijirea este mai

anevoioasă, necesitând supraveghere permanentă. Aspectul cel mai grav este cel în

care pierderile sunt atât în plan fizic cât şi psihic, bătrânul fiind dependent în totalitate

de familie sau de o instituţie de ocrotire.

Din prezentarea aspectelor generale ale manifestărilor suferite de organism la

bătrâneţe se poate concluziona că bătrâneţea este o problemă atât individuală cât şi

socială.

În multe ţări, cu o situaţie economică bună, s-au dezvoltat servicii numeroase

în vederea sprijinirii acestei categorii de personae, aflate către sfârşitul vieţii.

În domeniul cercetării “Psihologia bătrâneţii” se caută soluţii pentru uşurarea

trăirii finalului vieţii. Cercetările respective susţin şi fundamentează asistenţa socială

a bătrâneţii, prin contribuţia mai multor categorii de specialişti.

TEORII ALE ÎMBĂTRÂNIRII

Este cunoscut faptul că viaţa omului este limitată biologic şi determinată

genetic. Îmbătrânirea este un proces complex, mecanismele prin care se produce

nefiind în totalitate descifrate, motiv pentru care de-a lungul timpului au fost lansate

diferite teorii.

În prezent sunt acceptate câteva teorii ale îmbătrânirii între care:

22

Teoria genetică a îmbătrânirii, susţine că senescenţa şi moartea sunt

înscrise în gene, îmbătrânirea este codificată în AND. Conform acestei teorii, fiecare

celulă deţine propriul ei program de evoluţie şi inevitabil autodistrugerea acesteia

după un anumit timp. Distrugerea celulei se produce conform informaţiei genetice,

programat, în momentul în care aceasta a realizat un anumit număr de diviziuni

dinainte stabilit.

Teoria acumulării aleatorii a erorilor

Conform acestei teorii, îmbătrânirea se produce haotic, nefiind un proces

programat, ci un proces de distrugere a organismului prin acumularea la întâmplare,

pe parcursul vieţii a erorilor moleculare la nivel celular.

Se presupune că erorile survin în cursul diviziunilor celulare, în momentul

sintezei proteinelor şi anume în timpul transcripţiei şi translaţiei. Urmare a acestor

erori, proteinele nu-şi mai îndeplinesc corect rolul, apar alterări metabolice

cumulative, determinând în timp moartea celulei şi apoi a orgamismului.

Teoria alterării progresive proteice presupune că alterarea proteică se

produce după o sinteză corectă a proteinelor, după translaţie apărând erorile, cu

consecinţele prezentate anterior.

Teoria acumulării radicalilor liberi

Una din teoriile îmbătrânirii, mai recente, susţine că în cadrul metabolismului

celular scade treptat capacitatea de neutralizare şi eliberare a radicalilor liberi de tipul

0, 03, H, H2 O2, etc., rezultaţi în faza catabolică a metabolismului. Aceşti radicali liberi

alterează membranele celulei, în special mitocondriile, ducând în timp la moartea

celulei.

23

KINETOPFILAXIA

Conceptul de profilaxie/kinetoprofilaxie înseamnă ansamblul tuturor măsurilor

medico-sanitare sau de altă natură impuse pentru prevenirea apariţiei bolilor.

Kinetoprofilaxia, prin intermediul exerciţiului fizic studiază procesul de

optimizare a stării de sănătate a organizmului, de prevenire a îmbolnăvirii şi a

îmbătrânirii timpurii a acestuia.

Profilaxia în mod general este clasificată în:

- profilaxie primară – urmăreşte prevenirea apariţiei bolii;

- profilaxia secundară – după diagnosticul bolii urmăreşte prevenirea

apariţiei sechelelor specifice;

- profilaxia terţiară – urmăreşte prevenirea apariţiei unor agravări şi

complicaţii.

Profilaxia la persoanele în vârstă este de cele mai multe ori secundară sau de

gradul II şi urmăreşte prevenirea agravării decondiţionării fizice şi pshice.

La persoanele de vârsta a treia demersul profilactic cât şi cel kinetoprofilactic

trebuie să pornească întodeauna de la evaluarea bio-psiho-motrică a pacientului

întrucât prin aceasta este vizată personalitatea în ansamblu şi integritatea sa şi

interdependenţa acestuia cu mediul ambiant. Această cunoaştere este foarte

importantă în privinţa recomandărilor exerciţiilor fizice şi a contraindicaţiilor şi

precauţiilor ce se impun în practicarea lor.

Obiectivele principale (generale) ale profilaxiei/kinetoprofilaxiei la vârsta a

treia sunt:

- prevenirea îmbolnăvirilor;

- păstrarea la un anumit nivel a capacităţii de effort;

- păstrarea/ameliorarea funcţiei musculo-articulare;

- evitarea supraponderalităţii/obezităţii;

- menţinerea posturii corecte a corpului;

- prevenirea compromiterii funcţiei nervoase;

- educarea încrederii în sine şi a gândirii pozitive;

- prevenirea modificărilor afective şi emoţionale;

- menţinerea activităţilor sociale;

- păstrarea apetitului alimentar;

- prevenirea apariţiilor insomniilor;

24

- menţinerea funcţiei sexuale.

Efectele exerciţiului fizic asupra organismului

Exerciţiul fizic, prin repetarea unor cicluri de mişcări influenţează dezvoltarea

fizică şi capacitatea de mişcare a individului, fără producerea unor modificări

morfologice vizibile.

Exerciţiile fizice au multiple efecte asupra organismului:

- morfogenetice (plastice);

- funcţionale;

- profilactice;

- terapeutice;

- educative;

- psihice;

- sociale.

Efectele morfogenetice ale exerciţiilor fizice se răsfrâng asupa structurilor

anatomice ale aparatului locomotor: oase, periost, articulaţii, muşchi, tendoane,

fascii, producând modificări asupra acestora.

Efectele exerciţiilor fizice asupra oaselor:

- creşterea afluxului de sânge stimulează osteogeneza;

- forma şi structura intimă a oaselor sunt influenţate prin orientarea

trabeculelor pe direcţia forţelor mecanice care acţionează asupra osului

(presiuni, tracţiuni, întinderi, răsuciri);

- previn osteoporoza de inactivitate (sedentarism) limitând deteriorările

microstructurale ale ţesutului osos.

Indicaţia practicării exerciţiilor fizice în scop profilactic este justificată prin

efectele benefice asupra dezvoltării fizice armonioase, păstrării posturii corecte a

corpului, prevenirea osteoporozei şi corectării deficenţelor de postură în cazul în care

acestea apar. Efectele morfogenetice ale exerciţiilor fizice (statice, de forţă, de

rezistenţă) interesează scheletul la toate vârstele într-un scop sau altul, exerciţiile

având indicaţii metodice de aplicare specifice vârstei şi diagnosticului celor care le

practică.

Efectele exerciţiilor fizice asupra articulaţiilor

Exerciţiile fizice în timp influenţează:

- forma şi întinderea suprafeţelor articulare;

25

- grosimea catilajului articular, prin stimularea condrogenezei;

- măresc rezistenţa şi elasticitatea capsuloligamentară;

- influenţează sistemul fibros periarticular, structura şi orientarea acestuia pe

direcţia solicitărilor mecanice.

Aceste influenţe importante, instalate pe cale directă sau reflexă, asigură

amplitudinea crescută/normală a mişcărilor.

Efectele exerciţiilor fizice asupra muşchilor

Efectele exerciţiilor fizice asupra muşchilor,(baza kinetologiei medicale) se

reflectă sub multiple aspecte:

- influenţează forma muşchilor şi orientarea acestora, corespunzător

amplitudinii şi direcţiei mişcărilor efectuate;

- creşterea volumului fibrelor musculare, urmare a creşterii volumului

sarcoplasmei, înbunătăţind forţa musculară.

Aceste efecte morfogenetice asigură funcţionalitatea normală a aparatului

locomotor:

- dezvoltă forţa şi rezistenţa musculară;

- contribuie la formarea posturii corecte a corpului;

- corectează postura corpului în urma apariţei deficenţelor fizice;

- dezvoltă funcţiile motorii şi le perfecţionează;

- recuperează funcţiile motorii afectate de accidente sau de înbolnăviri.

În urma practicării exerciţiilor fizice, la nivelul unităţii neuromioartrokinetice se

înregistrează efecte multiple:

- creşte mobilitatea şi stabilitatea articulară;

- înbunătăţirea proprietăţii muşchilor (elasticitatea, troficitatea,

excitabilitatea, contractilitatea);

- măresc debitul sanguin muscular, prin mobilizarea capilarelor de rezervă

cât şi prin dilatarea capilarelor care irigă muşchiul în repaus (de la 4 la

80ml/min/100g muşchi);

- modificări biochimice însemnate (scade cantitatea de potasiu, creşte

cantitatea de sodiu, magneziu, fier, calciu), deasemenea creşte cantitatea

de glicogen, de fosfolipide şi fosfocreatină, mărind potenţialul energetic al

muşchilor;

- perfecţionarea coordonării şi preciziei mişcărilor;

26

- ameliorează segvenţialitatea normală a mişcării, asigurând formarea

schemei motorii corticale.

Efectele exerciţiilor fizice asupra aparatului respirator

Efectele exerciţiilor fizice la acest nivel se remarcă prin:

- intensificarea schimburilor gazoase la nivel pulmonar şi tisular;

- creşterea volumelor şi capacităţilor pulmonare;

- creşterea elesticităţii toracice şi a compliaţei pulmonare;

- ameliorarea indicilor funcţionali;

- creşte amplitudinea mişcărilor respiratorii (Et – elasticitatea toracică de la 5-7

cm la 9-15cm la sportivi de performanţă în unele sporturi);

- reglarea conştientă a respiraţiei – trecerea de la respiraţia diafragmatică la

cea toracică şi invers, crează noi conexiuni reflexcondiţionate oferind posibilitatea

adaptării respiraţiei la tipul de exerciţiu efectuat.

Efectele exerciţiilor fizice asura aparatului cardiovascular

La nivelul aparatului cardiovascular, exerciţiile fizice înregistrează efecte

variate precum:

- creşterea circulaţiei sanguine arteriale şi venoase care reduce travaliul

cardiac (contracţii sistolice mai ample şi mai rare);

- creşterea debitului sistolic, scăderea debitului/minut, datorită creşterii

diferenţei arteriovenoase, care asigură utilizarea eficientă a oxigenului în

ţesuturi;

- este favorizată circulaţia profundă şi eliminarea produşilor toxici

(metaboliţi), prin stimularea deschiderii unor capilare de rezervă;

- creşte frecvenţa cardiacă, creşte tensiunea arterială prin modificări

adaptative, în urma practicării exerciţiilor fizice se instalează bradicardia,

tensiunea normală şi hipertrofia cardiacă.

Efectele educative ale practicării exerciţiilor fizice

Efectele benefice ale practicării exerciţiilor fizice se produc la toate vârstele.

Cele mai importante şi mai stabile influenţe educative se înregistrează în perioada de

creşere şi dezvoltare fizică şi psihică şi intereseză în principal sfera neuro şi

psihomotrică.

Formarea şi consolidarea posturii corpului, toate manifestările motrice,

gestuale, devin mai corecte în urma practicării sistematice a exerciţiilor fizice.

27

Funcţiile intelectuale, afective, volitive sunt influenţate favorabil de exerciţiile

fizice contribuind la formarea caracterului şi a personalităţii.

Efectele educative ale exerciţiilor fizice au fost remarcate de-a lungul timpului

de toţi marii pedagogi ai omenirii.

Efectele profilactice ale practicării exerciţiilor fizice

Practicarea sistematică a exerciţiilor fizice contribuie la menţinerea stării de

sănătate şi prevenirea îmbolnăvirilor prin creşterea capacităţii de apărare a

organismului.

Practicarea sub formă de gimnastică, jocuri, turism, sporturi diverse, jogging,

exerciţile sau activităţile fizice trebuie să aibă un caracter sistematic. Pentru

persoanele de vârsta a treia se recomandă exerciţii fizice analitice, cu o durată de 8-

12 minute, executate de 2-3 ori pe zi. Programul de gimnastică de întreţinere cu o

durată medie de 20-30 de minute, trebuie executat într-un ritm moderat, adaptat

caracteristicilor individuale ale fiecărui vârstnic (patologia asociată).

Din programul acestui tip de gimnastică nu trebuie să lipsească exerciţiile de

gimnastică respiratorie, ştiut fiind faptul că la această etapă a vieţii capacitatea vitală

scade şi volumul rezidual creşte.

Efectele terapeutice ale exerciţiilor fizice

În funcţie de diagnostic. Stadiul bolii predominante, vârstă, sex, afecţiuni

asociate, temperament, exerciţiile fizice terapeutice se constitue în program

terapeutic recomandat, în vederea restabilirea stării de sănătate în vederea tratării

bolii respective şi restabilirea stării de sănătate. Efectele terapurice ale exerciţiilor

fizice se clasifică în specifice:

- refacerea musculară (volum, proprietăţi);

- ameliorarea mobilităţii articulare;

- educarea/reducarea neuromotorie;

- ameliorarea tulburărilor de echilibru şi coordonare;

- corectarea posturii/aliniamentului corpului.

Efectele nespecifice ale exerciţiilor fizice terapeutice au caracter general şi se

resimt la nivelul întregului organism prin normalizarea marilor funcţii organice şi

psihice.

Efectele exerciţiilor fizice asupra psihicului.

28

În urma practicării exerciţiilor fizice se constată îmbunătăţirea stării generale, a

tonusului psihic, creşterea încrederii în sine, în posibilităţile de vindecare, încrederea

în tratament şi terapeut. Disconfortul fizic şi psihic este conceput de orice persoană a

cărei sănătate este afectată.

Exerciţiile fizice practicate în scop terapeutic, de recuperare, acţionează

asupra acestora prin mecanism psihogen. La baza influenţei psihogene se regăsesc

aşa numitele reflexe „corticale pozitive” care provoacă participarea activă a

individului la propria vindecare.

Efectele sociale ale exerciţiilor fizice

Scopul final al oricărei terapii este de reintegrare a pacientului în mediul său

anterior înbolnăvirii: familial, social, profesional sau sportiv.

Exerciţiile fizice, prin efectele sale multiple contribue esenţial la recuperarea

capacităţilor fizice, funcţiilor organice şi psihice afectate de boală sau accident şi/sau

la limitarea pe cât posibil a infirmităţiilor.

GIMNASTICA DE ÎNTREŢINERE

Dificultatea de mişcare a vârstnicului a făcut ca acesta să fie caracterizată

drept „haină grea”. Cercetările moderne de gerontologie reconsideră această zicală.

Concluziile specialiştilor confirmă faptul că mişcarea este unul din factorii care

asigură şi persoanelor în vârstă condiţia fizică ce le conferă confort fizic,

independenţa necesară în familie şi societate (Barnea E., 1980).

Gândirea medicală contemporană a fost revoluţionată în urma folosirii

mişcărilor selectate şi dozate raţional în tratarea unor boli acute şi cronice.

Kinetoterapia prin mijloacele şi metodele specifice acestui domeniu a

înregistrat progrese în ultimele decenii. Consideraţiile în privinţa menţinerii şi

recuperării stării de sănătate s-au dovedit a fi de mare utilitate la toate vârstele

(Mogoş T., 1990).

Sistemul muscular, după cum se ştie nu poate fi influenţat, decât prin mişcare,

efortul fizic fiind absolut necesar pentru formarea şi menţinerea tonusului muscular şi

a celorlalte proprietăţi ale muşchilor. Deasemenea menţinerea ţesutului adipos în

proporţia optimă depinde în mare măsură de activitatea fizică a individului.

Experienţa practică a specialiştilor, pe baza unor statistici a remarcat deosebita

29

influenţă a exerciţiilor aerobice asupra vârstei biologice, comparativ cu vârsta

cronologică.

Referitor la exerciţiile fizice practicate de către persoanele în vârstă, efectele

acestora nu sunt doar asupra greutăţii corporale, posturii, activităţii cardiace şi

funcţiei respiratorii dar şi asupra sistemului nervos. Specialiştii au remarcat

micşorarea riscului bolii Alzhaimer la persoanele care practică activităţi fizice, faţă de

oamenii sedentari, chiar şi la cei care genetic au un risc crescut de a suferi de

Alzhaimer sau demenţă.

Gimnastica de întreţinere poate avea un caracter profilactic primar inclusiv la

persoanele de vârsta a treia, deasemenea constituie o metodă de profilaxie

secundară în cazul anumitor afecţiuni. Aceasta este recomandată în scopul

mobilizării şi tonifierii întregului organism, dar în atenţie trebuie să fie segmentele mai

puţin solicitate în activităţile zilnice.

Forma simplă şi agreabilă a mişcărilor fizice uşoare, câteva minute de dans

ritmat sau de alergare în aer liber, revigorează organismul, oxigenează creierul.

Gimnastica aerobică

Clasificarea vârstnicilor raportată la nivelul activităţilor fizice

Clasificarea vârstnicilor funcţie de condiţia fizică:

A. Vârstnici care au o condiţie fizică excelentă. Vârstnicii din această

categorie, desfăşoară adesea activităţi sportive performante (corespunzător vârstei)

practică activităţile sportive în timpul liber, constituind modele din acest punct de

vedere.

B. Vârstnicii care au o condiţie fizică bună. Capacitatea fizică peste nivelul

multor persoane cu vârste mai tinere dar sedentare. Vârstnicii din această categorie,

pot practica activităţi fizice sau sportive cu nivel crescut, pot fi activi profesional peste

limita legală de vârstă şi pot fi angajaţi în diverse activităţi sociale.

C. Vărstnici autonomi. Obiceiurile lor de viaţă sunt variabile, la fel şi starea lor

de sănătate. Vârstnici din această categorie nu prezintă o condiţie fizică bună, au

limitări datorate afecţiunilor cronice, dar acestea nu le reduc major capacitatea

funcţională. Aceste persoane pot îndeplini activităţile cotidiene de bază (ADL) uneori

chiar activităţi de nivel crescut. Cu toate aceste, ei sunt supuşi stresului fizic, mai

30

ales când solicitarea este neaşteptată. Înaintarea în vârstă conduce la scăderea şi

mai mult a cestor caracteristici, cu tendinţa de a deveni fragili, dependenţi ca urmare

a unor evenimente (boală, şoc emoţional, cădere) sau de practicarea activităţii.

D. Vârstnici fragili. În această categorie sunt incluşi vârstnicii care au o

suferinţă limitativă (hipertensiune arterială, infarct miocardic în antecedente,

obezitate, artrită, cancer, etc.). Aceşti vârstnici, au capacitatea funcţională redusă, nu

pot efectua anumite activităţi cotidiene (deplasări pe distanţe medii, menajul integral).

Autonomia este parţială, necesită ajutor de natură umană sau tehnologică, sunt

expuşi căderilor, necesită frecvent îngrijiri medicale prelungite şi spitalizare.

E. Vârstnici dependenţi. În această categorie W. Spirduzo include persoanele

vârstnice care nu sunt neapărat bolnave, dar, suferă de o incapacitate sau pierdere a

autonomiei funcţionale în urma unei boli, accident sau a degenerescenţei. Pierderea

autonomiei funcţionale se traduce prin incapacitatea de a efectua anumite activităţi

de bază, sau chiar toate activităţile necesare vieţii de zi cu zi. Au nevoie de îngrijire la

domiciliu sau în instituţii specializate.

Reguli şi principii de bază în aplicarea gimnastici de întrţinere la vârsta a treia

- Programul de gimnastică trebuie să se desfăşoare într-o încăpere curată,

aerisită, luminată, cu tenperatură constantă.

- Vestimentaţia (echipamentul) trebuie să fie comod, din bumbac, pentru a

absorbi transpiraţia.

- Încălţămintea (sau nu) adecvată suprafeţei pe care se lucrează.

- Ritmul mişcărilor trebuie să fie susţinut de o muzică ritmată (ritm moderat)

pentru susţinerea efortului.

- Durata programului să fie stabilit în funcţie de posibilităţile individuale.

- Conţinutul programului trebuie să fie variat în funcţie de scopul şi

necesităţile practicantului/practicanţilor.

- Gradarea efortului să se realizeze progresiv, pentru ca organismul să se

adapteze treptat la efort.

- În timpul desfăşurării programului se controlează pulsul (şi dacă este

nevoie TA).

La vârstnici se vor evita:

- exerciţiile izometrice;

31

- exerciţiile anaerobe;

- exerciţiile cu ridicarea greutăţilor mari;

- poziţiile în care corpul coboară sub orizontală faţă de trunchi;

- schimbările bruşte de poziţii;

Pauzele pentru restabilirea organismului şi reglarea respiraţiei sunt obligatorii.

Pentru persoanele care nu au probleme deosebite se recomandă efectuarea zilnică a

gimnasticii de înviorare (10-15 minute), o oră de mers în pas vioi în aer liber, în

fiecare zi şi cel puţin de trei ori pe săptămână efectuarea unui program de întreţinere,

acasă sau la sala de gimnastică.

32

MODIFICĂRI ANATOMICE ŞI FUNCŢIONALE ALE DIFERITELOR

APARATE ŞI SISTEME LA VÂRSTNIC

A. Modificări ale aparatului locomotor

Îmbătrânirea osteoarticulară este un proces involutiv normal, care se

indentifică cu modificările generale considerate normale, specifice organismului

uman. Acest fenomen de îmbătrânire osteoarticulară este un proces de lungă durată

determinat genetic, la care contribuie acţiunea factorilor de mediu. Procesul de

îmbătrânire osteoarticulară este un proces ireversibil, dar, poate fi încetinit prin

mijloace profilactice specifice şi tratament de recuperare.

Condiţiile de mediu (temperatură, umiditate, presiune), cât şi solicitarea

scăzută, contribuie la numeroase alterării ale aparatului locomotor (reacţii iritativ-

inflamatorii, depuneri de calciu, pierderea elasticităţi musculo-ligamentare şi a

mobilităţii articulare, hipotrofii, retracturi musculare) care în timp favorizeză instalarea

procesului artrozic.

1. Îmbătrânirea ososă

Îmbătrânirea osoasă se produce sub aspect cantitativ şi calitativ, din a doua

decadă de viaţă pierderile osoase sunt invers proporţionale cu cantitatea osoasă

acumulată. Capitalul osos acumulat în prima decadă a vieţii, care este condiţionat

genetic, alimentar, comportamental (activitate fizică) şi geografic suferă modificări

începând din a doua decadă a vieţii. Pierderile de ţesut osos se manifestă diferit în

funcţie de sex.

La sexul masculin acestea se produc lent, constant, la 80 de ani pierderea de

ţesut osos fiind de 27% din capitalul osos prezent la 20 de ani.

La sexul feminin sunt trei etape în care pierderile osoase sunt evidente:

- între 20-50 de ani, pierderi lente şi constante asemănătoare celor produse la

sexul masculin;

- între 50-65 de ani, pierderile de ţesut osos sunt rapide determinate de

modificările endocrine;

- după 65 de ani pierderile de ţesut osos devin mai rapide faţă de perioada

anterioară.

La vârsta de 85-90 de ani se înregistrează o pierdere de cca 42% din masa

osoasă prezentă la 20 de ani. Perioada menopauzei este cea în care se înregistreză

33

cea mai mare parte a pierderilor de ţesut osos 36% din cantitatea de ţesut osos

prezent la 20 de ani.

Din punct de vedere al pierderilor calitative studiile privind îmbătrânirea osoasă

evidenţiază o diminuare a capacităţii de reparaţie şi reconstrucţie osoasă.

Metabolismul proteic suferă modificări prin diminuarea activităţii osteoblastice, a

secreţiei de STH (hormon de creştere, GH, STH, HGH) - hormon secretat de

antehipofiză - lobul anterior al hipofizei, (glandă situată la baza creierului),

determinând hipotrofie şi ulterior atrofie osoasă senilă.

2. Modificări ale lichidului sinovial şi a membranei sinoviale

a) Îmbătrânirea lichidului sinovial

Lichidul sinovial îndeplineşte rolul protector, de apărare, de nutriţie, lubrefiant,

de repartizare uniformă a forţelor care solicită structurile articulare în condiţii statice

şi dinamice, de amortizare a şocurilor fiind totodată bun conducător de căldură.

Pe parcursul înaintării în vârstă, acesta suferă o diminuare lentă a vâscozităţii,

care afectează articulaţia prin modificări biomecanice.

b) Îmbătrânirea membranei sinoviale

Treptat, cu înaintarea în vârstă membrana sinovială suferă modificări de tipul

inflamaţiei nespecifice – sinovitei reactive senile. Prin aceste modificări, capsula

articulară se fibrozează, pierde din elasticitate reducând mobilitatea în articulaţii.

3.Modificări ale cartilajului articular

Prin îmbătrânirea cartilajului articular creşte gradul de hidratare şi formarea de

legături încrucişate la nivelul colagenului de tip II. De asemenea scad proprietăţile

cartilajului articular prin pierderea elasticităţii expunându-l la deteriorare prin variaţiile

de presiune la care este supus.

4.Modificări la nivelul sistemului muscular

Sistemul muscular la bătrâneţe suferă modificări cantitative şi calitative

multifactoriale.

Între cele mai importante se numără:

îngroşarea septelor inter şi intramusculare;

scăderea volumului muscular, reducerea patului capilar, reducerea

glicogenului şi a debitului circulator muscular, reducerea diferenţei

arteriovenoase musculare şi creşterea datoriei de oxigen;

34

în timpul contracţiei musculare se înregistrează dereglări în captarea şi

eliberarea calciului şi alterări ale proceselor electrochimice;

scade capacitatea de lucru mecanic muscular;

scade pragul de oboseală musculară.

Toate aceste modificări înregistrate de structurile anatomice, mai lent sau mai

rapid, în contextul general al îmbătrânirii organismului sunt premisele instalării a

numeroase afecţiuni înregistrate la persoanele în vârstă. Cele mai frecvente afecţiuni

specifice bătrâneţii, care afecteză aparatul locomotor sunt: artroza, nevralgia

femurocutanată, nevralgia crurală, osteoporoza.

Artroza

Artroza este definită: „afecţiune articulară cu evoluţie cronică, intrând în cadrul

reumatismului degenerativ de uzură. Se caracterizeză prin deformarea extremităţilor

osose, neregularitatea contururilor articulare, îngustarea spaţiului articular şi

formarea de osteofite”.

În anul 1990 la Congresul al XII-le de reumatologie de la Rio de Janeiro s-a

propus utilizarea denumirii insuficienţă progresivă a articulaţiei sinoviale noţiune ce

exprimă incapacitatea articulaţiei de a-şi îndeplini funcţia (stabilitatea şi mobilitatea

articulară). În acest context se accentuează caracterul evolutiv al procesului

degeneratriv evidenţiindu-se importanţa profilaxiei şi a tratamentului recuperator.

Artroza se clasifică:

artroză primitivă idiopatică;

artroză secundară.

Artroză primitivă idiopatică

Artroza primitivă idiopatică se manifestă la diferite articulaţii creând forme

specifice însoţite de tulburări funcţionale şi suferinţe importante.

Artroză primitivă idiopatică la nivelul mâinii se manifestă prin:

noduli HEBERDEN şi BOUCHARD;

artoza interfalangiană erozivă nonnodală;

scarpo-metacarpală 1.

Artroză primitivă idiopatică la nivelul piciorului se manifestă prin:

halux valgus;

haluce în ciocan;

halux rigitus;

35

talonaviculară.

Artroză primitivă idiopatică la nivelul genunchiului – poate fi situată la:

compartimentul medial;

compartimentul lateral;

compartimentul patelofemural.

Artroză primitivă idiopatică la nivelul şoldului – poate fi:

excentrică sau superioară;

concentrică (axială sau medială);

difuză (coxae senilis).

Artroză primitivă idiopatică la nivelul coloanei vertebrale – prezintă următoarele

forme:

discartroză;

interapofizare;

artroza corpului vertebral (osteofitul);

ligamentară (hiperostoza scheletală difuză).

Artroză primitivă idiopatică cu alte localizări:

temporomandibulară;

glenohumerală;

acromioclaviculară;

sacroiliacă;

tibiotarsiană.

După cum se poate remarca, artroza este o afecţiune care se poate instala la

toate articulaţiile motiv pentru care, din acest punct de vedere este clasificată:

- artroză localizată (mână, picior, genunchi, şold, coloană vertebrală,

tempomandibulară, glenohumerală, acromioclaviculară, sacroiliacă,

tibiotarsiană);

- artroză generalizată când se manifestă la trei sau mai multe articulaţii.

Artroza secundară

Artroza secundară poate fi de natură congenitală sau datorată unor defecte în

dezvoltare, de origine metabolică, endocrină, tulburărilor în acumularea de calciu,

neuropatică, urmări ale altor boli osose şi articulare, ale traumatismelor.

Artroza secundară congenitală şi artroza datorată unor defecte în dezvoltare

au forme diferite:

36

- boala Legg-Calve-Perthes, sau osteocondrita:

a) cu localizare vertebrală;

b) subluxaţie congenitală de şold.

- datorată unor factori mecanici:

a) inegalitatea extremităţilor inferioare;

b) diformităţi precum varus/valgus, sindroame de hipermobilitate;

c) displazii osoase - epifizeală

- spondiloapofizeală

- osteodistrofia.

Artroza metabolică este cauza unor boli ca: ocronoza (alcaptonuria),

hemocromatoza, boala Wilson, boala Gaucher, guta.

Artroza endocrină se asociază cu acromegalie, hiperparatiroidism,

hipotiroidism, obezitate, diabet zaharat.

Artroza prin tulburări ale acumulării de calciu are două aspecte:

- condrocalcinoza (acumulare de pirofosfat de calciu);

- artropatia cu apatită (hidroxiapatita de calciu).

Artroza de natură neuropatică are consecinţe care se manifestă sub forma:

- articulaţiilor Charcot;

- boala de cheson;

- hemoglobinopatii;

- degerături.

Artroza dobândită în urma altor boli osoase şi articulare:

- localizate (infecţii, necroză aseptică, fractură);

- generalizate (boala Paget, osteoporoza, osteocondrita).

Patogeneza bolii artrozice

Mecanismul fiziologic de afectare a structurilor anatomice ale articulaţiei în

artroză nu sunt suficent cunoscute. Artroza reprezintă consecinţa dezechilibrului între

solicitările mecanice şi posibilitatea proceselor fiziologice ale articulaţiei, cât şi a

componentelor articulare, de a rezista şi repara agresiunile la care este supusă.

Cartilajul articular are două tipuri majore de macromolecule: proteoglicani care

asigură elasticitatea şi rezistenţa la compresiune şi colagenul care asigură rezistenţa

la tracţiune şi întindere.

37

Artroza poate apare în urma unor solicitări anormale pe un cartilaj normal sau în

urma unor solicitări normale pe un cartilaj deteriorat, afectat, incapabil de a rezista la

solicitări. În aceste situaţii apar manifestări fizico-chimice precum creşterea

conţinutului de apă a cartilajului, determinat de rarefierea reţelei de colagen şi

creşterea spaţiului interfibrilar. Hiperhidratarea cartilajului determină scăderea

concentraţiei de proteoglicani, creşte nivelul unor enzime care distrug matricea

cartilajului (colagenaza şi preoteoglicanaza).

Efortul organismului de a localiza şi de a repara procesul degenerativ articular,

constă în creşterea la nivelul condrocitelor a sintezei de proteoglicani, colagen, a

altor proteine, ADN şi ARN. Această reacţie de apărare împotriva distrugerii

cartilajului articular în unele situaţii reuşeşte, dar, în marea majoritate a cazurilor

caracterul evolutiv degenerativ continuă.

Procesul degenerativ evolutiv în artroză afectează osul subcondral, suferinţa

manifestându-se prin apariţia unor zone de scleroză, geode, microfisuri, osteofite.

Modificările de la nivelul cartilajului articular şi osului subcondral influenţează

negativ raportul de forţe al articulaţiei afectate. În aceste situaţii capsula ariculară,

ligamentele intraarticulare şi extraarticulare, tendoanele, muşchii periarticulari suferă

modificări de natură degenerativă, cu repercursiuni asupra mobilităţii şi stabilităţii

articulaţiei (tulburări de statică şi dinamică).

Manifestări clinice în artroză

Caracteristica artrozei este evoluţia în puseuri mai mult sau mai puţin accentuate

cu durată mare de timp însoţite de durere cu caracter mecanic şi redoare articulară.

Artroza evoluează în trei stadii:

1.Stadiul I iniţial – se manifestă prin durere cu caracter profund accentuată la

mers şi ostostatism prelungit, care se ameliorează în repaus articular. Scade treptat

mobilitatea articulaţiilor afectate, musculatura îşi păstrează calităţile sau se poate

înregistra hipotrofie uşoară musculară periarticulară.

2. Stadiul II evolutiv – se instalează redoarea articulară, de obicei matinală, cu

durată de peste 20 de minute, durere diurnă la ridicare după acţiuni desfăşurate din

aşezat, accentuate la mobilizarea articulară imediată dar care scad ulterior în

intensitate. Se instalează hipotrofie musculară avansată comparativ cu stadiul I.

Durerea este cauzată de mai mulţi factori: tracţiuni ale filetelor nervoase de nivelul

38

periostului care acoperă osteofitul, microfracturi ale osului subcondral, hipertensiune

medulară, consecinţă a hipertrofiei trabeculare subcondrale, contractură musculară,

solicitări prin tracţionare a capsulei articulare, inflamaţia sinovialei (sinovită).

Singur cartilajul articular nu generează durere întucât nu este inervat.

3. Stadiul III final - al artrozei este caracterizat prin durere accentuată,

aproape permanentă. Aceasta se manifestă atât în mişcare cât şi în repaus.

Musculatura prezintă hipotrofii întinse, pe grupe mari de muşchi, atitudini vicioase şi

deformări articulare ireductibile.

Examenul clinic include bilanţul articular, testarea musculară şi este completat

de examenul radiologic, rezonanţă magnetică nucleară, ecografie a ţesuturilor moi

precum şi de analize de laborator: teste de sânge (VSH, leucocite, calcemie,

fosfatemie), examenul lichidului sinovial, examen de urină (calciurie, fosfaturie,

hidroxiapatită, cristalurie – pirofosfat ).

Localizarea artrozei la diferite articulaţii.

La mână, la articulaţiile interfalangiene distale se instalează frecvent artroza

HEBERDEN, care în timp devine meteosensibilă. La articulaţiile interfalangiene este

specifică artroza/nodulul BOUCHARD, de asemenea meteosensibilă. Aceasta

afectează prehensiunea (pensele) şi are evoluţie deformantă. Procesul artrozic

instalat la nivelul primei articulaţii metacarpofalangiene, este mai grav, prin hipotrofia

musculaturii tenare care limitează mobilitatea policelui (adducţia acestuia).

Recuperarea mâinii artrozice

În perioada dureroasă se recomandă repausul articular, administrarea de

analgezice, căldură locală, infiltraţii locale cu steroizi. Kinetoterapia dispune de

mijloace precum: posturări antalgice, masaj, mobilizări pasive, exerciţii pentru

menţinerea mobilităţii articulare şi a forţei musculare. În artroza deformantă se

recomandă protejarea policelui.

La cot şi umăr, artroza este mai rar întâlnită. Kinetoterapia dispune de

aceleaşi mijloace de recuperare: căldură, masaj, mobililizări pasive şi active în

perioadele nedureroase.

39

La articulaţia coxo-femurală (coxartroza), artroza poate debuta mai timpuriu cu

toate că este o afecţiune caracteristică vârstei a III a. Cauzele favorizante ale

instalarii coxartrozei sunt: afecţiuni ale genunchiului de partea opusă, tulburări de

postură, coxita reumatoidă, luxaţia congenitală de şold, etc. Durerea de tip mecanic

este localizată periarticular şi radiază în fesă, coapsă, uneori îngreunând precizarea

diagnosticului prin asemănarea cu simptomele altor afecţiuni cum ar fi: lombagia

discogenă, gonartroza, bursita trohanteriană.

Recuperarea coxartrozei

Se recomandă repaus fizic sau activitate fizică uşoară scăderea greutăţii

corporale, folosirea bastonului sau a cârjei subaxiale.

Obiectivele kinetoterapiei, în funcţie de stadiul afecţiunii sunt:

- reducerea durerii;

- obţinerea stabilităţii în ortostatism;

- ameliorarea echilibrului şi a coordonării mersului;

- menţinerea/creşterea mobilităţii articulare.

Pentru realizarea acestor obiective kinetoterapia dispune de următoarele

mijloace:

- posturarea ( se evită flexia şi rotaţia externă);

- mobilizări pasive;

- mobilizări active: exerciţii pentru tonifiere musculară (adductori, rotatori interni,

externi, flexori CF şi G);

- exerciţii pentru ameliorarea stabilităţii în lanţ deschis şi apoi în lanţ închis;

- exerciţii pentru corectarea mersului;

- exerciţii pentru musculatura coloanei vertebrale lombare, abdomen, bazin şi

genunchi;

- masaj;

- hidrokinetoterapie – înot terapeutic;

- termoterapie (nămol, parafină, băi termale);

- electroterapie (IR, US, curenţi de medie frecvenţă – pentru decontracturare şi

analgezică).

40

La genunchi (gonartroza), artroza se manifestă frecvent având o cauzalitate

variată: munca fizică grea, antecedente traumatice, deformări în valg sau var ale

articulaţiei genunchiului. Durerea are caracter mecanic, accentuată la ortostatism

prelungit şi la mers, la urcarea şi coborârea treptelor, la mers pe teren în pantă.

Aceaste se resimte mai puţin în repaus. Gonartroza este însoţită de instabilitatea

articulară, reducerea mobilităţii articulare, atrofie a cvadricepsului, afectarea

mersului.

În evoluţia gonartrozei se distig trei stadii raportate la manifestările amintite:

durere, tulburări de mers, pierdere a mobilităţii.

Recuperarea gonartrozei

Obiectivele tratamentului de recuperare sunt:

- diminuarea durerii;

- menţinerea/creşterea mobilităţii articulare;

- creşterea forţei musculare;

- refacerea stabilităţii în ortostatism;

- îmbunătăţirea echilibrului;

- recuperarea mersului.

Mijloace folosite în tratamentul gonatrozei sunt:

- medicaţie în scop analgezic, infiltraţii locale cu steroizi (intraarticular);

- repaus fizic, folosirea bastonului şi a cârjelor axilare pentru sprijin şi pe cât

posibil scăderea greutăţii corporale;

- hidroterapie (înot terapeutic), termoterapie (băi termale, nămol, parafină);

- kinetoterapie:

o posturări (evitarea flexiei);

o mobilizări pasive şi active pentru ameliorarea flexiei şi extensiei;

o exerciţii pentru tonifierea cvadricepsului şi ischiogambierilor;

o mişcări analitice în lanţ deschis şi închis;

o exerciţii axiodistale şi distoaxiale pentru echilibru, coordonare şi

corectarea mersului

o lucru la bicicleta ergometrică;

o exerciţii izometrice pentru tonifierea cvadricepsului 6" x2/zi;

41

o masaj periarticular relaxant, sedativ şi masaj tonifiant pentru zona

distală;

o hidroterapie (înot terapeutic), termoterapie (băi termale, nămol,

parafină).

Pentru pacienţii cu gonartroză cât şi pentru cei cu coxartroză, se recomandă

înălţarea scaunului, a vasului de toaletă, a patului, în aşa fel încât aşezarea şi

ridicarea să nu constituie solicitări suplimentare pentru articulaţiile afectate.

Încălţămintea pentru aceşti bolnavi trebuie să fie comodă, talpa să amelioreze

şocurile, dar în acelaşi timp să asigure stabilitate la contactul cu solul.

Artroza gleznei şi piciorului – la acest nivel, gravitatea cea mai mare o prezintă

artroza halucelui, care prin procesul degenerativ afectează articulaţiile

metatarsiofalangiene şi interfalangiene.

Recuperarea artrozei la nivelul gleznei şi piciorului constă în:

- tratament medicamentos şi repaus fizic, descărcarea de greutate prin folosirea

bastonului pentru sprijin.

Obiectivele kinetoterapeutice sunt:

- ameliorarea mobilităţii articulare;

- ameliorarea stabilităţii articulare.

Mijloacele indicate, în mare sunt aceleaşi prezentate anterior în recuperarea

artrozei. Pentru acest segment al membrului inferior, afectat de artroză, se

recomandă încălţăminte cu toc mai înalt (tip gheată), în interior cu perniţe laterale

pentru protecţia maleolelor, cu talpă curbată (tip gondolă) sau orteză de suport

gambă-picior.

Pentru halux valgus, încălţăminte comodă în interior pentru a nu sânjeni halucele,

ortezarea acestuia. În cazurile grave se recurge la tratament chirurgical (artroplastie

protezatoare).

Artroza la nivelul coloanei vertebrale

Artroza la nivelul coloanei vertebrale poate cuprinde corpul vertebral şi discul

intervertebral, articulaţiile interapofizare.

Artroza cervicală

42

Mobilitatea maximă a coloanei vertebrale cervicale, între corpurile vertebrale C4-

C5 şi C5-C6, permite instalarea fenomenelor degenerative artrozice cele mai

frecvente.

Artroza la acest nivel afectează corpurile vertebrale, discurile intervertebrale,

articulaţiile interapofizare şi articulaţiile dintre feţele laterale ale corpurilor vertebrale

C2-C7 (articulaţiile LUSCHKA).

Artroza cervicală prezintă un tablou clinic complex prin prezenţa durerii cu

caracter mecanic-postural, cu inradiere superioară, inferioară interscapulovertebrală

care se resimte în umeri şi membrul superior. Funcţional se instalează rigiditate la

nivel cervical, toate mişcările sunt reduse ca amplitudine. Compresiunea rădăcinilor

nervilor spinali provoacă durere de tip radicular, contractură musculară, hipertrofie a

musculaturii, tulburări senzoriale parestezii. Osteofitele, prin compresiunea arterei

vertebrale, determină tulburări importante precum: vertij, ameţeli, hipotensiune în

ortostatism, afectarea mersului.

Discartroza cervicală, poate determina mielopatia cervicală, care prezintă un

tablou clinic caracterizat prin: cefalee, oboseală musculară a membrelor superioare

care limitează gestica, oboseala musculară a membrelor inferioare care afectează

ortostatismul şi mersul.

În cazurile mai grave, mielopatia cervicală de natură discartozică se manifestă

prin parestezii ale membrelor (mai grave la membrele superioare), alterarea posturii,

ataxiei. Complicaţiile acestei boli pot determina spasticitatea membrelor inferioare

(inegală), apoi şi a membrelor superioare (tetraplagie).

Atrofiile musculare localizate mai ales la membrele superioare (deltoid, muşichi

tenari şi hipotenari) cât şi la membrele inferioare (cvadricepşi) sunt deasemenea

urmări ale mielopatiei cervicale cauzate de discartroza cervicală.

Recuperarea artrozei cervicale

Artroza cervicală în formele simple, necomplicate beneficiază de un tratament

medicamentos şi kinetoterapeutic asemănător artrozelor localizate la articulaţiile

prezentate anterior. În faza dureroasă se recomandă medicaţie antialgică.

Kinetoterapia constă în posturări, mobilizari pasive şi active în fazele

nedureroase, exerciţii izometrice cu durată scurtă. Masajul, electroterapia antalgică

relaxantă, căldura moderată sunt deasemenea mijloace adjuvante tratamentului

kinetoterapeutic instituit.

43

Mielopatia cervicală de natură discartrozică impune adesea intervenţia

neurochirurgicală – laminectomie.

Artroza segmentului dorsal al coloanei vertebrale

Procesul artrozic la nivelul dorsal al coloanei vertebrale se caracterizează prin

prezenţa durerii cu caracter mecanic (dorsalgii), care se diminuează în repaus,

apariţia tulburărilor de statică vertebrală, pierderea mobilităţii articulare şi ridigizarea

cutiei toracice.

Recuperarea artrozei dorsale

Kinetoterapia indicată în artroza dorsală constă în:

- posturări corective pentru tulburările de statică vertebrală;

- metode de relaxare;

- exerciţii pentru tonifierea musculaturii dorsale, abdominale şi a muşchilor

fesieri;

- exerciţii pentru ameliorarea elesticităţii articulaţiilor costovertebrale;

- exerciţii pentru ameliorarea funcţiei respiratorii;

- corectarea posturii în ortostatism şi mers;

- masaj;

- termoterapie: nămol, parafină, băi termale;

- electroterapie antalgică;

- hidrokinetoterapie, înot terapeutic.

Boala FORESTIER-ROTES-QUERROL sau hiperostoza scheletală difuză

idiopatică este caracteristică vârstnicului. Aceasta se manifestă prin durere cu

caracter mecanic la nivelul dorsal al coloanei vertebrale, cifoză, torace rigid, atrofii

musculare, mers cu centrul de greutate proiectat înainte, care impune sprijin.

La pacienţii cu boala Forestier, radiologic se evidenţiază:

- osteofitoză gigantă care prinde cel puţin patru corpuri vertebrale, poziţionate

vertical şi anterolateral;

- disc intervertebral indemn;

- absenţa osteosclerozei marginale vertebrale;

- articulaţia sacroiliacă indemnă.

Recuperarea în boala FORESTIER necesită kinetoterapie pentru:

- limitarea pierderii mobilităţii coloanei vertebrale dorsale;

44

- menţinerea musculaturii în limite acceptabile pentru realizarea unei posturi cât

mai normale;

- funcţionalitatea aparatului respirator.

Aceste obiective vizate se realizează prin includerea în programul kinetoterapeutic a:

- posturărilor corective şi antalgice;

- mobilizări pasive ale coloanei vertebrale;

- mobilizări active – gimnastică medicală pentru menţinerea mobilităţii articulare

a coloanei vertebrale şi a întregului aparat locomotor;

- exerciţii pentru tonifiere musculară la nivelul segmentului afectat;

- exerciţii de respiraţie pentru ameliorarea elasticităţii articulaţiilor

costovertebrale, pentru sincronizare respiratorie hemitoracică, respiraţie

toraco-abdominală;

- exerciţii pentru corectarea posturii în ortostatism şi mers (ex. cap-gât,

redresarea umerilor, poziţei bazinului şi abdomenului);

- exerciţii pentru tonifiere fizică generală;

- exerciţii pentru echilibrul şi coordonarea mersului.

Alte mijloace:

- termoterapie (IR, nămol, parafină);

- masaj relaxant şi analgezic în fazele durerose şi tonifiant;

- electroterapie antalgică;

- hidrokinetoterapie, înot terapeutic, băi termale.

Artroza la nivelul coloanei vertebrale lombare

Artroza lombară – a corpilor vertebrali sau spondiloza lombară, este des întâlnită

la persoanele vârstnice. Durerea, de tip mecanic, localizată la nivel lombar iradiază

în sacru, fese, coapsă şi este însoţită de contractură musculară paravertebrală

bilaterală.

Artroza lombară se manifestă şi prin tulburării de statică vertebrală, de tipul

rectitudine, cifoză, cu afectarea mersului. La acest nivel artroza afectează în

majoritatea cazurilor la vârstnici, corpii vertebrali, mai rar discul ietervertebral.

Localizarea artrozei la discul inervertebral, radiculopatia inferioară L5-S1 este mai

frecventă şi mai grav resimţită la adultul activ.

45

Tabloul clinic al artrozei lombare se caracterizează prin durere, postură vicioasă,

scăderea mobilităţii segmentului lombar al coloanei vertebrale.

Recuperarea artrozei lombare

În faza acută dureroasă se indică medicaţie antialgică şi decontracturantă.

Kinetoterapia vizează următoarele obiective:

- reducerea sindromului dureros;

- asuplizarea vertebrală;

- tonifierea musculară (spinali, musculatura abdominală, muşchii fesieri);

- corectarea tulburărilor de statică verteberală;

- corectarea mersului.

Mijloacele şi metodele utilizate sunt:

- posturarea antalgică;

- exerciţii fizice pentru mobilitatea articulară a zonei;

- exerciţii pentru creştere forţei şi supleţei musculaturii;

- exerciţii corective pentru statica vertebrală (toate segmentele corpului).

Alte mijloace:

- masaj relaxant antalgic/tonifiant;

- electroterapie;

- termoterapie;

- hidrokinetoterapie.

Nevralgia femurocutanată

Această afecţiune se manifestă prin durere şi parestezie localizată pe partea

anterioară şi laterală a coapsei. Nevralgia femurocutanată se mai numeşte meralgia

parestezică, datorită simptomelor pe care le prezintă. Cauza apariţiei constă în

afectarea nervului cutanat femural lateral (femurocutanat). Afectarea acestui nerv,

ramură ventrală a nervului L2, provoacă durere de intensitate variabilă, tulburări de

sensibilitate (hipoanestezie şi/sau hiperalgezie), tulburări vegetative trofice.

46

Nevralgia crurală sau nevralgia femurală

Lezarea nervului femural sau crural, ramuri ventrale ale nervilor L2-L4, se

manifestă prin dureri spontane în regiunea anterioară a coapsei, dureri care iradiază

spre genunchi şi regiunea medială a gambei. Afecţiunea crurală sau femurală, pe

lângă durere, prezină hipotonie şi hipotrofia cvadricepsului, diminuarea sau abolirea

reflexului rotulian.

Recuperarea nevralgiilor femurocutanate

Recuperarea afecţiunilor amintite anterior, nevralgia femurocutanată, crurală

sau femurală au indicaţii terapeutice în funcţie de stadiul şi evoluţia acestora (acut,

subacut, cronic, remisiune completă)

Tratamentul constă în :

- medicaţie (analgezice, antiinflamatorie, antidepresive);

- repaus fizic;

- reducerea încărcării articulare;

- posturări antialgice;

- posturi în decubit ventral cu pernă sub abdomen (reechilibrare

psihovegetativă);

- masaj sedativ;

- metode de relaxare generală;

- căldură lombară (moderată).

În funcţie de vârstă şi starea generală a pacientului se pot indica tracţiuni

vertebrale (cu prudenţă, în cazuri rare).

Exerciţiile fizice vizează:

- decontracturarea musculaturii lombare;

- asuplizarea trunchiului inferior;

- tonifierea generală a musculaturii;

- autocontrolul posturii coloanei vertebrale;

- creşterea/menţinerea forţei musculare.

47

Osteoporoza

În procesul de îmbătrânire, scheletul suferă modificări, fenomen încet şi difuz,

de pierdere a calciului din oase (osteopenie) şi schimbări ale arhitecturii trabeculare.

Osteoporoza reprezintă reducerea masei osoase pe unitate de volum, cu

creşterea susceptibilităţii pentru fracturi.

Acest proces include fenomene de eroziune în profunzime şi fenomene de

subţiere a pereţilor osoşi, consecinţă a ruperii echilibrului dintre activitatea

osteoblastelor şi osteoclastelor, în beneficiul osteoclastelor.

Osteogeneza specifică copilăriei şi adolescenţei şi osteoliza specifică

bătrâneţei se suprapun pe fondul unui proces continuu de modelare şi remodelare a

structurilor osoase, stabilite de activitatea cuplurilor de osteoblaste şi osteoclaste.

Metabolismul osului, metabolism activ asigură formarea şi resorbţia osoasă

printr-un proces continuu de remodelare osoasă. Acest proces este condiţionat de

mai mulţi factori: hormonali (parathormon, calcitonină, STH, sexuali), enzimatici

(fosfataze), vitamina D, aport alimentar (proteine, calciu, provitamina D) eficienţa

proceselor de absorbţie, activitatea fizică, forţa gravitaţională, influenţa factorilor de

risc (alcool, cafea, fumat).

Factorii amintiţi, raportul dintre aceştia contribuie la formarea şi resorbţia

ţesutului osos, procese care se află într-un echilibru relativ.

Echilibrul normal între aceste două procese asigură şi menţine masa osoasă

normală. Masa osoasă are un maxim calitativ şi cantitativ în jurul vârstei de 30 de

ani. Aceasta variază de la individ la individ, în raport cu amprenta genetică, sexul,

condiţiile de viaţă, activitatea fizică.

După 30 de ani, masa osoasă scheletală intră într-un proces de scădere.

Osteoporoza este considerată cea mai frecventă afecţiune osoasă, şi una din

afecţiunile cu morbiditate crescută în segmentul populaţiei de vârsta a treia.

I. Osteoporoza de menopauză

Osteoporoza cea mai frecventă este osteoporoza de menopauză

(osteoporoza de tip I)

Diminuarea şi apoi dispariţia hormonilor estrogeni declanşează şi întreţin acest tip de

osteoporoză, specific sexului feminin. Pierderile de masă osoasă, după menopauză

înregistrează cu 10-20% mai mult ca la bărbaţi.

48

II. Osteoporoza senilă – specifică sexului masculin se produce prin lipsa

hormonilor estrogeni, ca rezultat al vârstei (osteoporoza de tip II).

La femei, osteoporoza de tip I şi de tip II se suprapun.

III. Osteoporoza secundară

Osteoporoza secundară este cauzată de o serie de factori patologici, între

care:

- afecţiuni circulatorii;

- afecţiuni endocrine (hipercorticism, corticoterogenie, hipertiroidie, diabet);

- intoxicaţii patologice (abuz medicamentos de anticonvulsive);

- afecţiuni neurologice cu tulburări trofice (boala FRIEDREICH, tabes,

siringomielie);

- osteopatii maligne (mieloame, tumori osoase, metastaze).

Osteoporoza fără complicaţii nu prezintă nici o simptomatologie. Ea poate fi

descoperită întâmplător, cu ocazia unor radiografii care evidenţiază:

- transparenţa mărită a oaselor;

- vertebre cu modificări ale formei (biconcave, deformate);

- textură trabeculară rarefiată în diafize şi corpurile vertebrale.

Examenul radiologic şi osteodensitometria (DLKA-SCAN sau Dual Energy X-R

stabilesc diagnosticul de osteoporoză. Diagnosticul de fineţe se realizează prin

tomografie computerizată şi analiza activităţii neutronice.

Analizele de laborator, determină situaţia calciului şi fosfaţilor în sânge şi urină,

aducând informaţii asupra echilibrului fosfocalcic. Tabloul paraclinic este completat

cu teste hormonale şi enzimatice.

În literatura de specialitate există mai multe clasificări, autorii luând în calcul în

principal cauzele producerii acesteia, diferitele afecţiuni corelate cu osteoporoza,

factorii agravanţi asociaţi cauzelor principale de producere.

La nivelul vertebrelor, osteoporoza difuză, cu localizare tipică la T8-L3 se

caracterizează prin durere spontană şi la presiunea punctelor spinoase, la presiunea

musculaturii paravertebrale din zona respectivă.

49

Ortostatismul prelungit, mersul contribuie la accentuarea durerii. Se instalează

treptat hipotonia şi hipotrofia musculaturii paravertebrale , iar consecinţă a acestora

apare cifoza .

Pe acest fond, producerea fracturilor cu frecvenţă crescută la nivelul: mână,

antebraţ, corp vertebral, şold, prezintă riscuri majore în urma cărora sunt afectate

activităţile zilnice (ADL şi aşa în declin la vârstnici).

Măsurile profilactice adresate persoanelor cu risc de osteoporoză (pubertate,

sarcină, lăuzie, menopauză, vârstnici, sedentari, condiţii grele de muncă, imobilizaţi)

vizeză alimentaţia, care trebuie să fie bogată în calciu, vitamina D, proteine, fosfor

(carne, peşte, ouă, lapte).

Aportul medicamentos de calciu administrat oral, viamina D, calcitonină, floruri,

completează alimentaţia pentru o prevenţie mai sigură împotriva osteoporozei.

Kinetoprofilaxia previne osteoporoza pintr-un regim de viaţă activ, prin gimnastica

de înviorare, de întreţinere şi alte diverse forme de activitate fizică: mersul pe jos în

aer liber, înotul, activităţi fizice de agrement.

Kinetoterapia intervine în tratarea/încetinirea osteoporozei prin gimnastica

medicală care contribuie în principal la menţinerea musculaturii într-o stare normală,

a mobilităţii articulare, evitarea supraponderalităţii şi obezităţii, la starea generală

bună a organismului.

Exerciţiile fizice recomandate în acest scop, sunt cele analitice, adresate tuturor

segmentelor corpului cât şi cele generale: mers, mers pe bicicleta ergometrică,

exerciţii cu obiecte uşoare (baston, gantere, fizioball, benzi elastice, înot). În

kinetoterapie la persoanele cu osteoporoză se evită tracţiunile, manipulările

intempenstive, elongaţiile.

Masajul este deasemenea indicat pentru toniferea musculară generală sau

masajul segmentar pentru zonele în care osteoporoza este asociată cu alte afecţiuni

degenerative (artroza) care se manifestă prin algii şi hipotrofii musculare.

50

Bibliografie curs – geriatrie

1. Constantin B. (1997). Geriatrie, Editura Medicală, Bucureşti

2. Preda G. I. (2001). (note de curs) Geriatrie şi gerontologie, Editura Medicală,

Bucureşti,

3. Allport G. W. (1981). Structura şi dezvoltarea prsonalităţii, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti

4. Şchiopu U., Verza E. (1982). Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti

5. Creţu T. (2009). Psihologia vârstelor, Eitura Polirom, Iaşi

6. Fontaine R. (2008). Psihologia îmbătrânirii, Editura polirom, Iaşi

7. Bee H. (2000). The journey of Adultbood, Prentice Hall, Englewood Cliffs,

New Jersy

8. Slade S. (1992). Particularităţi psihologice şi psihopatologice în cadrul vârstei

a treia, teză de doctorat

9. Cristea C., Lozincă I. (1999). Principii de kinetoterapie recuperatorie la vârsta

a treia, Editura Universităţii, Oradea

10. Iacob L. M. (2001). Vârsta a treia, cunoaştere şi intervenţie, Proiectul tempus

J. B.-JEP 14239/99, Iaşi

11.Gârleanu, Şoitu Daniela (2006). Vârsta a treia, Institutul European

12.Bălaceanu Stolnici C. (1998). Geriatrie practică, Amaltea, Bucureşti

13.Bogdan C. (1997). Geriatrie, Editura Medicală, Bucureşti

14. Ianoşi Ion. (1998). Vârstele omului, Editura Trei, Bucureşti

15. INSSE (2002-2003). Recesământul populaţiei şi al locuinţelor

16. INSSE (2003). Anuarul statistic al României

17.Barnea E. (1980). Igiena locuinţei şi sănătatea familiei, Editura Meridiane

18.Teodoru Şuiu A. (1985). Gimnastica de întreţinere, Ed. Medicală. Bucureşti

19.Cristea E. (1990). Terapia prin mişcare la vârsta a treia, Editura Medicală,

Bucureşti

20.Mogoş T. (1990). Exerciţiul fizic în combaterea aterosclerozei, Ed. Sport-

Turism

21.Dumitru M. (1982). Geriatrie, Editura medicală, Bucureşti

22.Rugină Emilia ( 2005). Gimnastica de întreţinere, curs

51