k-nastas psih judiciara

SCOPUL UNITĂŢII DE CURS

▪ Familiarizarea cursanţilor cu o serie de teme de psihologie judiciară OBIECTIVELE CURSULUI

▪ Familiarizarea cursanţilor cu principalele concepte şi modele teoretice specifice disciplinei; ▪ Formarea competenţei de detecţie primară a persoanelor cu un risc crescut pentru comiterea

actelor antisociale; ▪ Formarea unor deprinderi utile pentru depistarea comportamentului disimulat.

EVALUAREA:

▪ Evaluarea cursanţilor se va face în funcţie de gradul de stăpânire a conceptelor teoretice şi de capacitatea de a aplica aceste concepte pentru analiza unor situaţii reale;

▪ Forma de evaluare este examenul scris: subiectele vor fi atât teoretice cât şi aplicative; ▪ Rezolvarea temelor şi activităţilor este obligatorie: fiecare cursant va prezenta un dosar care va

conţine rezultatul activităţii individuale (despre forma şi conţinutul dosarului se va discuta la întâlnirile tutoriale; dosarul va fi prezentat cu cel puţin 10 zile înainte de examinare).

PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

239

I. INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA JUDICIARĂ

Psihologia judiciară este un domeniu de cunoaştere relativ tânăr, în plină expansiune şi din ce în ce mai popular în toată lumea (Arrigo, 2000). Datorită impactului mass-media, artei cinematografice şi romanelor poliţiste, disciplina propriu-zisă cât şi experţii-practicieni în psihologie judiciară sunt înconjuraţi de o anume „aură a senzaţionalului şi misterului”: identificarea şi captarea criminalilor în serie după indicii şi probe vagi, pătrunderea în intimitatea minţii unor psihopaţi sexuali, duelul psihologic şi arta hărţuirii unor criminali evadaţi – iată doar câteva subiecte care sunt reiterate la infinit în diferite combinaţii şi care creionează pentru populaţie faţa psihologiei judiciare.

De facto, psihologia judiciară nici pe departe nu se reduce la studiul crimelor extreme şi criminalilor senzaţionali, la fel cum nu toţi practicienii ce beneficiază de cunoştinţele acestei discipline sunt criminalişti. În spatele preocupărilor spectaculoase, inoculate publicului larg, se află multe subiecte de rutină, abordate în baza cunoştinţelor din cele mai diverse arii ale ştiinţelor juridice şi ştiinţelor psihologice. La rândul lor practicienii care folosesc cunoştinţele reunite sub cupola psihologiei judiciare sunt mult mai diverşi, implicaţi de cele mai multe ori în activităţi de rutină.

În speranţa că „baia de remarci reci” nu a anihilat total interesul pentru psihologia judiciară, să începem abordarea acestei materii. Este important să remarcăm faptul că acest suport de curs nu este nici pe departe o prezentare exhaustivă a disciplinei, ci o încercare de prezentare a unui număr infim de mic de probleme care constituie conţinutul psihologiei judiciare.

T E M Ă D E E V A L U A R E Care credeţi că sunt cauzele ce determină vizionarea filmelor ce au drept subiect crime violente? Ce consecinţe produce vizionarea unor astfel de producţii cinematografice asupra

spectatorilor? Încercaţi să identificaţi ce efect au asupra dvs. vizionarea unor astfel de filme. T E M Ă D E E V A L U A R E Care credeţi că este procentul infracţiunilor cu violenţa din totalul infracţiunilor comise?

Motivaţi estimarea făcută.

* * *

În acest capitol intenţionăm să oferim, pentru început, o scurtă prezentare a disciplinei sub aspectul caracteristicilor specifice care o individualizează. Vom discuta despre obiectul de studiu al psihologiei sociale, metodele de cercetare de care face uz, scopul şi obiectivele psihologiei judiciare, beneficiarii direcţi şi indirecţi ai cunoştinţelor reunite sub titlul acestei discipline.

Va urma o trecere în revistă, foarte succintă, a unor teme sau probleme principale de care se preocupă psihologia judiciară.

DORIN NASTAS

240

Având în vedere caracterul de sinteză interdisciplinară a psihologiei judiciare, vom contura succint principalele discipline juridice şi psihologice care contribuie la conturarea domeniului specific al disciplinei.

I.1. CE ESTE ŞI CE NU ESTE PSIHOLOGIA JUDICIARĂ? În mod normal, orice profesor are tendinţa să-şi prezinte „marfa” – disciplina academică şi materia

cursului - ca fiind importante, incitante şi eventual utile pentru cursanţi. În acest scop, pentru început, studenţii sunt persuadaţi printr-o serie de construcţii ideatice, uneori foarte abstracte şi sofisticate. Cu ce se începe în mod normal? Regula nescrisă spune că pentru început este necesar a se sublinia importanţa teoretică şi autonomia ştiinţifică a disciplinei. În acest sens, de regulă, se prezintă “argumentele autonomiei obiectului şi metodei ştiinţifice”: se consideră, pe bună dreptate, că orice disciplină ştiinţifică autonomă există doar în virtutea faptului că are un obiect de studiu propriu si o metodologie ştiinţifică distinctă.

Noi însă intenţionăm să facem tocmai contrariul: să dezminţim faptul că psihologia judiciară este o ştiinţă autonomă. În opinia noastră, psihologia judiciară nu întruneşte pe deplin criteriul unei discipline ştiinţifice autonome, nici sub aspectul obiectului de studiu şi nici sub aspectul metodologiei de cercetare a obiectului său. Să analizăm pe rând obiectul psihologiei judiciare şi metodologia acesteia.

Obiectul de studiu al psihologiei judiciare Dacă e să analizăm obiectul de studiu al psihologiei judiciare, am putea să-l definim, într-o

manieră pretenţioasă, ca fiind studiul particularităţilor vieţii intrapsihice şi al comportamentului persoanelor implicate în prevenirea, geneza, producerea şi soluţionarea conflictului individului cu norma juridică (în special cu normele penale şi civile).

Ar trebui să explicăm puţin definiţia propusă mai sus. Înţelegem prin viaţa intrapsihică totalitatea proceselor psihice cognitive, afective şi motivaţionale inaccesibile observaţiei directe. Pentru psihologi studiul proceselor psihice se realizează indirect ca rezultat al observării comportamentului care poate fi urmărit nemijlocit.

Să examinăm acum ultima parte a definiţiei propuse. Conflictul individului cu norma juridică se produce atunci când o persoană „încalcă legea”: face ceva ce este interzis de conţinutul normelor juridice sau nu face ceea ce reglementările juridice îi cer expres să facă (vezi şi Cadrul 1 pentru exemple). Deşi există o varietate foarte mare de norme juridice investigate sistematic de diferite ramuri de drept (de exemplu, dreptul transporturilor, dreptul internaţional, dreptul constituţional, dreptul muncii, dreptul administrativ, dreptul afacerilor etc.), cele mai numeroase, importante şi omniprezente norme juridice sunt normele civile şi normele penale. Aceste norme reglementează cele mai importante aspecte ale vieţii umane şi, cu anumite excepţii, presupun o răspundere juridică personală (individuală) pentru nerespectarea lor. Ţinând cont de aceste caracteristici, psihologia judiciară se ocupă cu precădere de aspectele psihologice legate de încălcarea normelor penale, şi, într-o mai mică măsură, de aspectele psihologice legate de încălcarea normelor civile.

În conflictul individului cu norma juridică participă, având diferite roluri în această „dramă judiciară”, mai multe persoane: făptaşul propriu-zis (în termeni legali acestuia i se mai spune pârât, în cazul unui proces civil, sau învinuit / inculpat, în cazul unui proces penal), ocazional pot apărea


241

complicele sau instigatorul, martori, gardieni publici, poliţişti, anchetatori, procurorul, avocatul, completul de judecători, experţi, gardienii din instituţiile penitenciare etc. Toate aceste categorii de persoane sunt implicate în mod diferit în prevenirea, geneza, producerea şi soluţionarea conflictului individului cu norma juridică. De facto, am putea să le numim personaje dintr-o dramă, drama individului care încalcă legea, drama judiciară.

Desigur, am putea formula obiectul de studiu al psihologiei judiciare şi prin frazări relativ mai simple, deşi, poate mai puţin exacte, de genul: studiul aspectelor psihologice în procesul înfăptuirii justiţiei sau studiul aspectelor psihologice în contexte legale, sau, mai metaforic, studiul aspectelor psihologice prezente în drama judiciară.

După ce am oferit câteva posibile variante de definire a obiectului de studiu al psihologiei judiciare (pentru completări urmăriţi şi analizaţi alte definiţii din Tabelul 1), trebuie să precizăm că acesta nu este autonom. A analiza comportamentul şi viaţa intrapsihică a unui individ în contexte legale presupune de fapt un obiect de studiu particularizat pentru … psihologia socială. Să ne aducem aminte faptul că, psihologia socială se ocupă de viaţa psihică şi comportamentul individului în contexte sociale. Cum contextele legale reprezintă un caz particular de contexte sociale, obiectul de studiu al psihologiei judiciare se suprapune peste cel al psihologiei sociale. Mai mult decât atât, dacă o să analizaţi manualele de psihologie socială de limbă engleză, de cele mai multe ori o să remarcaţi că spre final, în cadrul secţiunii consacrate psihologie sociale aplicate, veţi găsi frecvent un capitol care se întitulează „Psihologia socială aplicată în contexte legale”.

Exemplu de delict civil prin acţiune Dacă persoana A lasă drept amanet persoanei B, ca şi garanţie pentru creditul obţinut, un autoturism, iar

persoana B foloseşte autoturismul în interese personale, suntem în situaţia în care creditorul (persoana B) încalcă prevederile Codului Civil care interzice folosirea bunului amanetat (vezi C. Civ., art. 1693). Această faptă a creditorului îi dă dreptul debitorului (persoanei A) să se adreseze instanţei de judecată pentru ca bunul amanetat să fie pus sub sechestru judecătoresc şi ca, eventual, să-i fie restituite şi daunele care le-a suferit din cauza uzurii la care a fost supus autoturismul.

În cazul de faţă persoana B comite un delict civil, adică încalcă legea civilă, prin faptul că face ceva ce aceasta, prin intermediul prevederilor codului civil, îi interzice să facă.

Dacă, după ce executorul judecătoresc aplică, în baza hotărârii legale, sechestrul asupra autoturismului şi persoana B sustrage de sub sechestru autoturismul şi îl foloseşte din nou în scopuri personale, va comite un delict penal – o infracţiune. Infracţiunile, faţă de delictele civile, se pedepsesc: în cazul dat, conform codului penal românesc infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la o lună până la un an sau cu amendă (vezi C. Pen., art. 244). Exemplu de infracţiune penală prin non-acţiune / inacţiune

Dacă persoana C găseşte un telefon mobil şi în termen de 10 zile nu-l predă autorităţilor sau persoanei care l-a pierdut comite o infracţiune penală care se regăseşte în Codul Penal cu titlul „însuşirea bunului găsit” (vezi C. Pen., art. 216). De data aceasta delictul penal (infracţiunea) se comite prin omisiune sau nesocotire a ordinului care se cuprinde în Codul Penal: lucrul găsit trebuie restituit proprietarului sau predat autorităţilor. Persoana C riscă să fie pedepsită prin închisoare de la o lună la trei luni sau cu amendă.

Cadrul 1: Exemple de conflicte a omului cu legea

Nr. Definiţii posibile pentru ceea ce este psihologia judiciară

1. „Psihologia judiciară este o ramură a psihologiei care cercetează implicaţiile psihologice ale activităţii judiciare” (Prună, 1992, p. 3).

2. „Psihologia judiciară este o disciplină auxiliară care studiază implicaţiile psihologice în procesul înfăptuirii justiţiei” (Ceterchi & Craiovan, 82).

3. „Psihologia judiciară, ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992, p. 5).

DORIN NASTAS

242

4. „Psihologia judiciară se defineşte ca acea disciplină distinctă formativ-aplicativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea nuanţată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii cunoştinţelor şi a evidenţei legităţilor psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992, p. 5).

5. „Psihologia judiciară poate fi definită ca disciplină formativ-aplicativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, al cărui obiect îl constituie studiul şi înţelegerea aprofundată şi nuanţată a personalităţii individului uman implicat în procesul judiciar” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992, p. 9).

6. „Cunoştinţele de psihologie judiciară sunt adresate atât celor ce administrează justiţia şi care beneficiază de serviciile psihologice, cât şi psihologilor care au mai puţină tangenţă cu instituţiile judiciare” (Brodsky, 1973, p. 16).

7. „Ceea ce reuneşte diverşi practicieni ai psihologiei judiciare este interesul comun pentru studiul violenţei de orice natură (fizică, psihică, sexuală, simbolică) şi impactul acesteia asupra diferitor grupuri (criminali, victime, poliţişti, gardieni) în scopul identificării, reducerii şi, eventual, al eliminării durerii intrapsihice, a conflictelor interpersonale şi dezordinii / tulburărilor sociale” (Arrigo, 2000, p. xvi).

8. „Mulţi sunt de părere că domeniul psihologiei judiciare este cel al studiului elementelor legale şi psihologice prezente în sistemul de înfăptuire a justiţiei penale / civile şi sistemul preocupat de problema sănătăţii mentale. Am putea adăuga aici faptul că psihologia judiciară reprezintă studiul ambelor discipline (dreptul şi psihologia) şi sisteme (înfăptuirea justiţiei şi sănătatea mentală) exact în acel context în care ele converg. Fără îndoială, la intersecţia acestor discipline şi sisteme se află o serie de probleme şi preocupări sociale care necesită o atenţie specială şi examinare detaliată din parte unor practicieni formaţi în mod adecvat” (Arrigo, 2000, p. xvi).

9. „Psihologia judiciară este preocupată în egală măsură de investigarea modalităţilor de a face faţă crimei şi victimizării cât şi de prevenirea acestor fenomene sau, şi mai bine, de promovarea bunei înţelegeri între oameni în diferite contexte” (Arrigo, 2000, xvi).

10. „Psihologia judiciară este prezentă în orice activitate profesională şi demers de cercetare unde sunt folosite simultan cunoştinţe juridice şi cunoştinţe psihologice” (Gudjonsson, 1995, p. 55).

11. „Psihologia judiciară este o ramură a psihologiei aplicate care se ocupă de colectarea, examinarea şi prezentarea probelor pentru nevoile procesului judiciar” (Haward, 1981, p. 21).

Tabelul 1. Parada definiţiilor oferite pentru psihologia judiciară

E normal să ne întrebăm de ce atunci mai există psihologia judiciară? Ei bine, capitolele de psihologie socială în contexte legale sunt limitate prin scopul lor: de regulă, ele nu urmăresc decât demonstraţia valenţelor aplicative ale cunoştinţelor de psihologie socială fără o analiză detaliată a elementelor legale, sau altfel spus, fără a ţine cont de contribuţia cunoştinţelor acumulate în ştiinţele juridice.

Pentru anumite teme clasice pentru psihologia judiciară cum ar fi personalitatea infractorului, personalitatea victimei, personalitatea anchetatorului, depunerea mărturiei etc. obiectul de studiu central este personalitatea şi atunci asistăm la o particularizare a obiectului de studiu specific psihologiei personalităţii. Iarăşi, suntem nevoiţi să constatăm că psihologia judiciară nu are un obiect de studiu autonom.

Am putea aduce şi alte argumente pentru a arăta că obiectul de cercetare al psihologiei judiciare se suprapune parţial peste anumite preocupări ce ţin de alte ramuri ale ştiinţelor psihologice şi, chiar, de unele ramuri ale ştiinţelor juridice, dar credem că demonstraţia oferită până acum este suficientă.

Metodologia psihologiei judiciare Dacă obiectul de studiu al psihologiei judiciare, după cum am văzut anterior, nu este perfect

autonom, în momentul în care trecem la analiza metodologiei ne confruntăm, prin consecinţă, cu eclectismul acesteia. După cum afirmă şi autorii celui mai cunoscut manual de psihologie judiciară în limba română „ca ramură practică, aplicativă, psihologia judiciară îşi structurează un sistem metodologic propriu, adaptând o serie de metode de cercetare şi diagnoză ale psihologiei” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992, p. 7). Am putea completa că psihologia judiciară apelează şi la metode specifice unor discipline juridice cu o pondere semnificativă în elaborarea cunoştinţelor ce constituie conţinutul disciplinei.


243

Î N T R E B A R E Care sunt argumentele principale care justifică absenţa caracterului autonom al psihologiei judiciare?

Scopul şi obiectivele psihologiei judiciare

Ca şi orice disciplină ştiinţifică, psihologia judiciară are drept scop descrierea, explicarea şi predicţia obiectului său de studiu. Altfel spus, scopul psihologiei judiciare constă în descrierea, explicarea şi predicţia vieţii psihice şi comportamentului persoanelor în contexte legale.

Obiectivele psihologiei judiciare pot fi împărţite în două categorii: obiective teoretice şi obiective practic-aplicative (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992).

Printre obiectivele teoretice am putea enumera în special următoarele: ▪ organizarea şi îmbogăţirea aparatului teoretico-conceptual cu care operează; ▪ asigurarea funcţionalităţii aparatului teoretico-concepţional elaborat; ▪ elaborarea unor modele teoretico-explicative privind etiologia unor fenomene psihologice şi a

comportamentelor asociate acestora în contexte legale; ▪ validarea unor modele conceptuale, teoretico-explicative, elaborate de psihologia generală,

psihologia socială şi psihologia personalităţii în urma testării acestora în cadrul specific al activităţii judiciare;

▪ oferirea unor date utile pentru susţinerea unor modele ştiinţifice elaborate de psihologia generală, psihologia socială şi psihologia personalităţii.

În categoria obiectivelor practic-aplicative putem indica:

▪ elaborarea unei metodologii specifice de cercetare a realităţii psihice din domeniul judiciar; ▪ identificarea legităţilor şi regularităţilor specifice fenomenelor psihice din domeniul judiciar; ▪ oferirea pentru uzul organelor judiciare a unor cunoştinţe pertinente şi utile privitoare la procesele

psihologice în sistemul judiciar; ▪ ajutarea efectivă a organelor judiciare pentru stabilirea adevărului şi aplicării legii: în acest sens

psihologia judiciară are un rol important în evitarea comiterii unor erori judiciare datorate unor cauze psihologice;

▪ contribuirea la elaborarea unor programe de recuperare a infractorilor şi verificarea eficienţei unor astfel de programe aşa cum sunt aplicate de către instituţiile specializate;

▪ contribuirea prin mijloace specifice la elaborarea şi organizarea unor măsuri şi programe de acţiune socială pentru preîntâmpinarea fenomenului infracţionar;

▪ oferirea asistenţei psihologice sub forma expertizelor de specialitate organelor judiciare pe parcursul procesului penal;

▪ oferirea asistenţei psihologice infractorilor, atât pe perioada detenţiei, cât şi în perioada postdetenţională.

Î N T R E B A R E Care este scopul psihologiei judiciare? Care dintre obiectivele psihologiei judiciare vi se par cele mai importante?

DORIN NASTAS

244

Beneficiarii cunoştinţelor de psihologi judiciară Cunoştinţele de psihologie judiciară sunt utile şi indispensabile în primul rând pentru persoanele

care au în atribuţiile lor directe păstrarea ordinii publice şi înfăptuirea justiţiei: gardieni publici, poliţişti, procurori, anchetatori, judecători, executori judecătoreşti etc. (vezi şi definiţiile 3, 5-6 din Tabelul 1). O serie de cunoştinţe psihologice acumulate de psihologia judiciară sunt incorporate şi prezente implicit în însăşi doctrina juridică, în formularea normelor de drept material şi, mai ales, în codurile de procedură penală şi civilă. Însă nu toate cunoştinţele psihologice pot fi ancorate explicit în prevederi legale. Cunoaşterea particularităţilor funcţionării psihologice a individului în contexte legale permite magistraţilor să poată realiza o apreciere mai justă a unui caz particular pentru care norma juridică nu oferă decât indicaţii şi soluţii arhetipale. Mai mult decât atât, credem că interesul manifestat de magistrat (din păcate încă insuficient!) faţă de aspectele psihologice ale unui caz e o garanţie a unei analize mult mai aprofundate şi atente a tuturor circumstanţelor care au determinat comiterea unui delict şi, în final, a unei individualizări mai exacte a responsabilităţii şi, respectiv, a pedepsei aplicate.

Cunoştinţele de psihologie judiciară sunt utile şi pentru acei psihologi care intenţionează să ocupe posturi care, mai ales în ultimul timp, apar în sistemul judiciar: la ora actuală psihologii pot să fie angajaţi în cadrul poliţiei, în calitate de asistenţi sociali pentru serviciul de probaţiune acreditat pe lângă tribunale; tot mai multe posturi sunt oferite în cadrul serviciului de reeducare prezent în cadrul instituţiilor penitenciare. Dacă pentru jurişti psihologia judiciară presupune o redescoperire a importanţei abordării nuanţate a speţelor cu care se confruntă, pentru psihologi ea oferă o primă nuanţare şi sistematizare a cunoştinţelor deja acumulate, însă de data aceasta, considerate sub aspectul pragmatic al relevanţei aplicative în contexte legale. Ne aşteptăm ca numărul posturilor în sistemul judiciar accesibile psihologilor să crească în continuare şi, odată cu aceasta, să crească şi ponderea contribuţiilor aduse de psihologi pentru prevenirea şi combaterea cât mai eficientă a comportamentelor ilicite.

Haward (1981, 1990) propune un model al rolului psihologului în procesul judiciar. Deşi acest model nu se suprapune exact peste realitatea românească, credem că surprinde contribuţiile pe care ar trebui să le aibă un psiholog în justiţia noastră. El descrie în detaliu patru roluri principale pe care le pot juca psihologii într-un proces judiciar: „experimentator”, „clinician”, „statistician” sau „consilier”. Aceste roluri sunt relevante deopotrivă pentru procesele penale şi procesele civile, sugerând psihologului genul de asistenţă pe care trebuie să-l ofere.

În calitate de „experimentator” psihologul îndeplineşte sarcini care, de regulă, depăşesc competenţele psihiatrului. Aflându-se în acest rol psihologul analizează comportamentul uman preponderent prin intermediul metodei experimentale şi mai puţin prin interviul clinic, fapt care cere ca psihologul să posede cunoştinţe şi abilităţi necesare pentru a aplica cunoştinţele şi legităţile funcţionării psihice la necesităţile problemelor legale. Atunci când se impune, psihologul trebuie să fie gata să realizeze experimente judiciare menite deopotrivă să îmbogăţească cunoştinţele psihologice şi să rezolve probleme judiciare. Analizând rolul de experimentator al psihologului, Howard (1991) face trimitere, în special, la o serie de experimente asupra percepţiei şi memoriei. Autorul menţionat distinge două categorii de experimente:

▪ cele realizate independent de necesităţile concrete ale unei speţe; de exemplu, experimentele realizate asupra identificării infractorului de către martorii oculari (Loftus, 1979) şi

▪ experimente realizate special pentru a soluţiona un caz particular (Gudjonsson & Satori, 1983).


245

Rolul de „clinician”, de altfel şi cel mai frecvent, este îndeplinit, de regulă, de psihologi clinicieni. În bună parte acest rol se suprapune cu rolul psihiatrilor judiciari. În acest rol psihologul intervievează clientul şi realizează un psihodiagnostic care poate include, printre altele, o evaluare psihometrică detaliată (aplicarea unor teste de inteligenţă, teste de funcţionare neuropsihologică, teste de personalitate) şi culegerea datelor despre comportamentul persoanei (Gudjonsson, 1985). Natura investigaţiilor depinde de necesităţile cazului. Se poate întâmpla ca evaluarea psihologică a clienţilor să fie repetată de mai multe ori. În plus, ori de câte ori este posibil, se caută informaţii suplimentare de la alte persoane pentru a întregi examinarea psihologică propriu zisă. În evaluarea finală urmează a fi consultate şi considerate rapoartele de examinare anterioare, inclusiv cele oferite de instituţiile şcolare şi medicii psihiatri.

Rolul de „statistician” se referă la estimarea producerii unor anumite evenimente sau comportamente. Acest rol este îndeplinit în comun de către statisticieni şi alţi specialişti, printre care se regăsesc şi psihologi. În acest rol psihologii sunt rugaţi, de exemplu, să se pronunţe asupra probabilităţii de recidivă, asupra şanselor ca o persoană ce suferă de un anume deficit mintal să poată să se întreţină sau să locuiască independent în societate (Howard, 1981).

Ultimul rol în modelul lui Howard (1981), rolul de „consilier”, constă în a oferi sfaturi judecătorului asupra genului de întrebări pe care este bine să le adreseze atunci când, de exemplu, examinează psihologii ce depun mărturie într-un proces. În general, în dreptul anglo-american raporturile de expertiză psihologică prezentate de o parte în proces sunt recenzate şi chestionate de psihologul-expert al părţii adverse, fapt care duce la o mai mare prudenţă şi acurateţe în realizarea acestora. La noi încă nu s-a ajuns la o astfel de performanţă, psihologii fiind foarte rar invitaţi în calitate de experţi în procese judiciare.

Î N T R E B A R E Care sunt principalele categorii de beneficiari ai cunoştinţelor de psihologie judiciară? Care sunt rolurile pe care le poate juca un psiholog în cadrul procesului judiciar?

* * *

Ei bine, să fim oneşti, psihologia judiciară nu este o ştiinţă autonomă (din punct de vedere al obiectului şi metodelor de cercetare), ci mai curând o disciplină sintetică / de sinteză, mai exact, ea este situată la intersecţia a mai multor discipline, preponderent din domeniul ştiinţelor juridice şi psihologice, beneficiind din plin de realizările acestora. Pe lingă caracterul de disciplină sintetica (de sinteză) ea are şi un caracter pronunţat aplicativ. În ce sens? Foarte simplu: sintezele pe care le face sunt orientate preponderent spre scopuri pragmatice (dar, ca sa fim întru totul oneşti, ar trebui să precizăm că, cel puţin la noi în ţară, pe moment, caracterul pragmatic, aplicativ al psihologiei judiciare este mai curând un deziderat decât o stare de fapt).

Ca să concluzionam: psihologia judiciară este o disciplina de sinteză (nu o “ştiinţă autonomă”), care poate şi trebuie să fie în primul rând aplicativă sau pragmatic orientată.

DORIN NASTAS

246

I.2. PREOCUPĂRI SAU ARII TEMATICE CLASICE PENTRU PSIHOLOGIA JUDICIARĂ De-a lungul timpului în psihologia judiciară s-au conturat o serie de domenii de cercetare

distincte. Bineînţeles că toate temele de psihologie judiciară îşi au originea în nevoile pragmatice ale specialiştilor implicaţi în prevenirea infracţiunilor, înfăptuirea justiţiei, recuperarea şi reinserţia socială a infractorilor.

Psihologia judiciară caută şi încearcă să ofere răspunsuri şi soluţii practice pentru o serie de întrebări importante precum cele enumerate mai jos: ▪ Care sunt factorii determinanţi ai comportamentului infracţional? ▪ Care sunt mecanismele psihologice şi psihosociale implicate în pregătirea şi realizarea activităţii

infracţionale? ▪ Care sunt factorii determinanţi şi mecanismele psihologice ce duc la recidivarea activităţii

infracţionale? ▪ Care sunt caracteristicile personalităţii criminale şi în ce măsură se poate opera cu tipologii de

criminali? ▪ Cum şi în ce măsură se poate realiza un portret psihologic al infractorului în baza probelor ce indică

modalităţile de operare în timpul comiterii crimei? ▪ Care pot fi contribuţiile aduse de cunoştinţele de psihologie judiciară pentru a facilita aflarea

adevărului în procesul penal / civil (care este psihologia martorului, care sunt limitele psihologice ale mărturiei, care sunt mijloacele şi strategiile psihologice eficiente pentru ascultarea inculpatului şi martorilor etc.)?

▪ Care este structura şi mecanismele psihologice ale comportamentului disimulat? ▪ Care sunt limitele şi utilitatea psihodiagnosticului în prevenirea infracţiunilor şi identificarea

infractorului? ▪ Care este eficienţa diferitor modalităţi de pedepsire a infractorilor? ▪ Cum ar trebui tratate diferite categorii de infractori pentru a se obţine o recuperare cât mai eficientă

a acestora? ▪ Care sunt factorii care contribuie la adaptarea sau neadaptarea deţinuţilor la condiţiile mediului

penitenciar?

Printre cele mai frecvente teme de psihologie judiciară se numără următoarele: ▪ Cauzele fenomenului infracţional; ▪ Cauzele agresivităţii umane; ▪ Familii dezorganizate şi criminalitatea. Violenţa în familie; ▪ Opinia publică şi atitudinile diferitor grupuri faţă de poliţişti, infractori, justiţie; ▪ Exerciţiul autorităţii, luarea deciziilor şi folosirea forţei de către poliţişti în timpul misiunilor de

patrulare şi intervenţie; ▪ Formarea abilităţilor de comunicare şi rezolvare a conflictelor în rândul poliţiştilor; ▪ Interacţiunea poliţiei cu adolescenţii dificili şi găştile de adolescenţi; ▪ Interacţiunea poliţiştilor cu populaţii minoritare; ▪ Medierea conflictelor familiale de către poliţişti; ▪ Personalitatea infractorului / criminalului;


247

▪ Personalitatea infractorului recidivist; ▪ Personalitatea victimei. Procesul de victimizare; ▪ Programe de compensare şi reabilitare a victimelor; ▪ Medierea dintre victimă şi agresor; ▪ Personalitatea poliţistului. Personalitatea anchetatorilor; ▪ Stresul poliţiştilor. Stresul personalului din închisori; ▪ Constatarea la locul faptei şi refacerea crimei; ▪ Construirea profilului criminalului; ▪ Ancheta judiciară; ▪ Selectarea juraţilor; ▪ Instrumente de evaluare judiciară şi teste psihologice judiciare; ▪ Capacitatea de a fi parte în proces; ▪ Estimarea riscului recidivării; ▪ Definirea sănătăţii mentale. Expertiza psihiatrică a responsabilităţii; ▪ Responsabilitatea copiilor şi adolescenţilor; ▪ Mărturia judiciară. Fidelitatea mărturiilor depuse de copii / adolescenţi; ▪ Proba cu experţi psihologi; ▪ Reabilitarea diferitor categorii de infractori; ▪ Monitorizarea electronică a condamnaţilor; ▪ Violenţa în închisori; ▪ Viaţa sexuală a deţinuţilor; ▪ Economia subterană în închisori. Sindicatele de deţinuţi; ▪ Relaţiile deţinutului cu familia; ▪ Executarea pedepsei privative pentru diferite categorii de persoane. Regimul de detenţie; ▪ Comportamentul auto-agresiv şi suicidar printre infractorii încarceraţi; ▪ Executarea pedepselor în comunitate / alternative etc.

Având în vedere limitele acestui suport de curs, doar o parte infinit de mică din aceste teme vor fi tratate în capitolele subsecvente.

Î N T R E B A R E Care dintre preocupările psihologiei judiciare vi se par deosebit de importante?

I.3. CONTRIBUŢIA ALTOR ŞTIINŢE: DISCIPLINELE CE SE ÎNTÂLNESC LA “RĂSCRUCEA PSIHOLOGIEI JUDICIARE” Ţinând cont de faptul că psihologia judiciară este o disciplină de sinteză, se impune în continuare

să examinăm succint care sunt acele discipline ştiinţifice care contribuie cel mai mult la elaborarea corpului de cunoştinţe ce alcătuiesc conţinutul psihologiei judiciare.

Deoarece psihologia judiciară se ocupă, cu preponderenţă, de momentele psihologice ale înfăptuirii justiţiei, mai ales a justiţiei penale, este firesc sa ne îndreptăm pentru început atenţia în direcţia disciplinelor juridice. Mai întâi de toate am ales să analizăm setul de discipline orientate spre înfăptuirea justiţiei penale.

DORIN NASTAS

248

Criminologia Conform opiniei părintelui criminologiei americane – E.H. Sutherland – criminologia reprezintă

“totalitatea cunoştinţelor ştiinţifice referitoare la criminalitate ca fenomen social” şi se ocupă de „studiul proceselor elaborării legilor, al încălcării acestora şi al reacţiei sociale împotriva acelora care încalcă legile” (Sutherland & Cressey, 1966, p. 22). La fel ca şi psihologia judiciară, criminologia este o ştiinţă de sinteză, interdisciplinară.

Nistoreanu şi Păun (1996) consideră că “obiectul de studiu al criminologiei include: criminalitatea ca fenomen social, infracţiunea, infractorul, victima şi reacţia socială împotriva criminalităţii” (p.23). În opinia lor criminologia este “ştiinţa care studiază fenomenul social al criminalităţii, în scopul prevenirii şi combaterii acestuia” (Nistoreanu şi Păun, 1996, p. 34).

Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1992) consideră criminologia ca ştiinţă care studiază “conduita infractogenă din punct de vedere al genezei şi trecerii de la potenţial la act criminogen ca fenomen sociopsihologic” (p. 11).

Obiectul acestei discipline a fost înţeles destul de diferit: ▪ la început (părintele criminologiei este considerat a fi medicul militar Cesare Lombroso, celebru în

special pentru tratatul “Omul criminal”) obiectul criminologiei a fost infractorul, criminalul, deviantul (ceea ce implica o sinteză a cunoştinţelor despre ereditate, psihologie şi psihiatrie);

▪ ulterior accentul s-a deplasat spre fapta antisocială / infracţiune (cu o accentuare a analizei sociologice si din punct de vedere al psihologiei sociale);

▪ un alt accent a fost pus asupra criminalităţii ca fenomen social (cercetări de statistică infracţională). Astăzi predomină o abordare multifactorială / pluridisciplinară asupra criminalităţii, reflectată de altfel şi în definirea obiectului de studiu.

Criminologia, la ora actuală, este orientată spre o finalitate macrosocială: de a contribui la elaborarea unei concepţii, a unei politici de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional la nivel social; psihologia judiciară însă urmăreşte scopul de a ajuta participanţii implicaţi în drama judiciară concretă, aici şi acum: ea este orientată preponderent spre o corectă stabilire a vinovăţiei şi justa încadrare a faptei, prin oferirea unor cunoştinţe ce ajută magistraţii în individualizarea corectă a formei şi intensităţii pedepsei etc.

Ne vom referi la cunoştinţele de criminologie atunci când ne vom interesa mai îndeaproape de cauzele criminalităţii în general. Aceste cunoştinţe ne pot ajuta în înţelegerea unui caz concret, a unei drame judiciare prezente aici şi acum.

Criminalistica Criminalistica reprezintă „ştiinţa care are ca obiect studiul metodelor tehnico-ştiinţifice, a celor de

tactică penală şi a mijloacelor necesare aplicării lor pentru descoperirea, fixarea şi examinarea urmelor infracţiunii, urmăririi şi identificării infractorilor, cercetării infracţiunii şi prevenirii lor” (Ciopraga, 1996, p. 7).

Să analizăm puţin această definiţie. Cu ce se ocupă criminalistica? Comparativ cu criminologia despre care tocmai am discutat, criminalistica este o disciplină mult mai puţin generală (atenţie, datorită asemănărilor în denumiri, cele doua discipline sunt frecvent confundate nejustificat).


249

La fel ca şi psihologia judiciară, criminalistica este o disciplină orientată pragmatic, cu un obiect de preocupare mai restrâns decât cel al psihologiei judiciare. Criminalistica este compusă dintr-o sumă de cunoştinţe acumulate pe parcursul descoperirii şi cercetării infracţiunilor. Ea spune organelor de urmărire penală, pornind de la cunoştinţele practice acumulate, cum să procedeze corect în cercetarea infracţiunilor descoperite. În concret, ea conţine o serie de recomandări asupra modului în care se planifică activitatea de urmărire penală, cum se face cercetarea la faţa locului, reconstituirea unei infracţiuni, cum se realizează percheziţia personală şi a locuinţelor, cum, cu această ocazie trebuie să se facă ridicarea de obiecte şi înscrisuri. Criminalistica conţine o serie de recomandări pentru tactica ascultării persoanei vătămate, a efectuării confruntării, a prezentării pentru recunoaştere a modului în care trebuie ascultat învinuitul sau inculpatul. De asemenea, criminalistica se preocupă de modul în care se realizează constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza criminalistică.

Desigur, toate activităţile menţionate mai sus sunt activităţi pentru care dreptul penal, si mai ales, dreptul procesul penal, alte legi, conţin norme juridice clare. Această disciplină vine însă să explice cum activităţile prevăzute şi reglementate de legea penală se vor realiza în concret, îmbinând respectul legii cu experienţa descoperirii şi cercetării infracţiunilor şi cu acele cunoştinţe ştiinţifice necesare identificării infracţiunii şi reţinerii făptuitorului.

În final, am putea defini criminalistica ca fiind o disciplină juridică care studiază modalităţile de organizare a activităţilor de urmărire penală necesare identificării infracţiunilor şi infractorului.

Î N T R E B A R E Care sunt diferenţele dintre criminalistică şi criminologie?

Dreptul penal şi dreptul de procedură penală Denumirea de „drept penal” (în engleză „criminal law”) este folosită de către jurişti şi persoanele

care au tangenţă cu mediul legal cel puţin sub două accepţiuni (Giurgiu, 1996): ▪ pentru a desemna o ramură specifică a dreptului, care reuneşte sistemul normelor juridice

penale în vigoare (care se aplică la ora actuală pe teritoriul unei ţări); uneori pentru a se sublinia această accepţiune a denumirii se foloseşte precizarea că este vorba despre un drept penal material;

▪ pentru a desemna o ştiinţă, mai exact, o ramură distinctă a ştiinţelor juridice care studiază normele penale; uneori i se mai spune doctrina penală.

Dreptul penal pozitiv poate fi definit ca fiind „ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială şi combatere a criminalităţii, prin determinarea acţiunilor sau inacţiunilor care constituie infracţiuni şi a sancţiunilor ce le sunt aplicabile” (Giurgiu, 1996, p. 7). Dreptul penal exista pentru a oferi un mijloc organizat de luptă împotriva criminalităţii la nivelul statului. Finalitatea normelor penale este de a proteja cele mai importante valori sociale precum „suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea şi întreaga ordine de drept” (C. Pen., art. 1). Pentru a proteja valorile sociale, codul penal conţine principalele categorii de acţiuni şi inacţiuni care sunt interzise, de regulă, oricărei persoane fizice care are capacitate penală. Aceste acţiuni sau inacţiuni interzise mai sunt numite în limbajul juridic fapte penale. Ele reprezintă conţinutul obiectiv al infracţiunilor.

DORIN NASTAS

250

Orice drept material, inclusiv dreptul penal român, se regăseşte în legi şi acte normative. Codul penal este principala lege penală şi este alcătuit din două părţi: partea generală şi partea specială. Partea generală cuprinde normele penale generale, „adică acele norme care reglementează în general lupta împotriva criminalităţii prin intermediul mijloacelor de represiune penală” (Loghin & Toader, 1997, p. 7). Aceste norme stabilesc scopul legii penale, modul de aplicare a acesteia, reglementează aspectele generale legate de infracţiune, condiţiile în care persoana îşi angajează răspunderea penală şi modul cum se stabileşte această răspundere penală, genul de pedepse ce se pot aplica şi limitele generale ale acestora, etc.

Partea specială a codului penal cuprinde descrierea principalelor infracţiuni precum şi pedepsele ce se aplică pentru comiterea acestora. Infracţiunile sunt definite ca acele fapte (acţiuni sau inacţiuni) care constituie pericol social, sunt săvârşite cu vinovăţie şi sunt prevăzute de legea penală (C. Pen., art. 17). Infracţiunile în partea specială a codului penal sunt organizate pe categorii, în funcţie de atingerea adusă valorilor sociale sau pericolul pe care îl creează pentru valorile apărate de legea penală. Prima categorie de infracţiuni este alcătuită din infracţiuni contra siguranţei statului. Ele constituie cele mai grave fapte penale şi respectiv sunt pedepsite cu o severitate maximă. Urmează în ordinea descreşterii importanţei valorilor sociale protejate următoarele categorii de infracţiuni: infracţiuni contra persoanei (ele includ infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii; infracţiuni contra libertăţii personale; infracţiuni privitoare la viaţa sexuală; infracţiuni contra demnităţii), infracţiuni contra proprietăţii, infracţiuni de fals etc.

Ori de câte ori conduita umană corespunde unei descrieri prezente în partea specială a codului penal (corespunde unei infracţiuni), persoana în cauză intră în conflict cu legea penală (comite efectiv sau este suspectată că a comis o infracţiune) şi se impune ca să se înfăptuiască un act de justiţie socială. Persoana respectivă urmează să fie identificată, să se stabilească responsabilitatea acestea, să fie supusă unui proces de judecată care îi va stabili vinovăţia sau nevinovăţia, suportând eventual, în final, pedeapsa stabilită de instanţa de judecată.

Pentru a lăsa cât mai puţin loc subiectivismului în procesul de înfăptuire a justiţiei penale şi a se evita erorile judiciare, fiecare etapă a acestui proces trebuie să se desfăşoare după reguli clare. Pentru a însuma şi organiza toate normele de desfăşurare a unui proces penal există o altă ramură de drept şi anume dreptul de procedură penală. La fel ca şi în cazul dreptului penal denumirea „drept de procedură penală” are două accepţiuni: cea de drept material şi cea de doctrină. Dacă e să ne referim la dreptul de procedură penală în sens material, acesta poate fi definit ca reprezentând ansamblul normelor juridice care reglementează modul în care se înfăptuieşte justiţia în procesul penal. La rândul său procesul penal poate fi definit ca fiind „activitatea reglementată de lege, desfăşurată de organele competente, cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală” (Neagu, 1997, p. 2-3).

De ce sunt importante şi cu ce contribuie dreptul penal şi dreptul de procedură penală pentru constituirea cunoştinţelor de psihologie judiciară? Dacă e să ne readucem aminte, obiectul psihologiei judiciare presupune identificare şi cunoaşterea aspectelor psihologice implicate în procesul înfăptuirii justiţiei (în special al justiţiei penale). Dreptul penal şi dreptul procedural penal ne arată care sunt conduitele considerate infracţiuni şi modul în care conflictul omului cu legea se rezolvă în cadrul procesului penal. Astfel, urmărind conţinutul normelor de drept, ne putem da seama în care momente


251

ale înfăptuirii justiţiei penale şi în ce mod funcţionarea psihologică a individului şi comportamentul acestuia are o influenţă majoră asupra procesului penal. În acelaşi timp normele penale în vigoare se reflectă şi influenţează viaţa intrapsihică şi comportamentul individului. Psihologii judiciari sunt interesaţi şi de clarificarea impactului acestor norme asupra cetăţenilor în sensul asigurării şi respectării normelor şi prevenirii comportamentelor antisociale.

Î N T R E B A R E Care este diferenţa dintre dreptul penal şi dreptul de procedură penală?

Medicina legală Unele infracţiuni presupun o atingere, o daună adusă integrităţii corporale sau sănătăţii unei alte

persoane. Pentru ca să se realizeze o justă încadrare juridică a faptei (pentru a se stabili corect ce fel de infracţiune a fost comisă), este necesar ca să se pronunţe un medic legist. Există şi alte situaţii în care medicul legist trebuie să se pronunţe, cum ar fi, de exemplu, necesitatea constatării cauzei morţii. El intervine şi atunci când se impune constatarea prezenţei urmelor unei agresiuni sexuale.

Expertiza psihiatrică a părţilor se realizează de o categorie specială de medici – medici psihiatri – care, deşi nu funcţionează în cadrul institutelor de medicină legală, colaborează cu acestea. Psihiatrii constată gradul de sănătate, de data aceasta, gradul de sănătate mintală, în vederea stabilirii responsabilităţii şi vinovăţiei penale.

Medicina legală poate fi definită ca acea disciplină medicală care se ocupă cu constatarea unor stări de fapt în legătură cu viaţa, integritatea corporală şi sănătatea unei persoane, stări de natură să atragă după sine consecinţe legale.

Dreptul execuţional penal (penitenciar) Dacă o persoană este găsită vinovată pentru comiterea unei infracţiuni şi decizia instanţei de

judecată rămâne definitivă, infractorul trebuie să suporte o pedeapsă penală. În conformitate cu codul penal pedeapsa penală „este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului” şi are drept scop „prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni” (C. Pen., art. 52).

La ora actuală există trei categorii de pedepse în dreptul penal românesc (C. Pen., Art. 53): 1. Pedepse principale (detenţia pe viaţă, închisoare şi amenda); 2. Pedepse complimentare (interzicerea unor drepturi cum ar fi dreptul de a alege şi a fi ales, dreptul

de a ocupa o funcţie în cadrul autorităţii de stat, dreptul de a exercita o profesie, drepturi părinteşti, de tutore sau curator; de asemenea, pentru militari se aplică pedeapsa de degradare militară);

3. Pedepse accesorii (interzicerea unor drepturi particulare, special prevăzute de lege).

Dacă aţi frunzărit codul penal, probabil că aţi remarcat faptul că majoritatea infracţiunilor sunt pedepsite cu amendă sau închisoare, urmând ca instanţa de judecată, după caz, să decidă şi aplicarea celorlalte categorii de pedepse.

Executarea pedepsei este o ultimă etapă a procesului penal şi la fel ca şi etapele anterioare – urmărirea penală şi judecata – nu putea fi lăsată fără o reglementare detaliată asupra modalităţilor şi particularităţilor de derulare. Bineînţeles, cele mai multe norme de drept penal execuţional se referă la modul în care se execută pedeapsa cu închisoarea şi detenţia pe viaţă. O parte din aceste norme se

DORIN NASTAS

252

regăsesc în cuprinsul codului penal şi codului de procedură penală, fiind completate de prevederile legii privind executarea pedepselor (Legea 23 din 1969 cu toate modificările ulterioare) şi regulamentul privind executarea pedepsei privative de libertate.

Pedepsele sunt principalele sancţiuni penale. Însă pentru anumite situaţii deosebite sau în cazul infractorilor minori se pot aplica şi alte sancţiuni penale: se pot aplica măsuri de siguranţă sau măsuri educative.

Măsurile de siguranţă se iau împotriva persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală şi în situaţia în care aceste persoane prezintă pericol social. Ele sunt sancţiuni penale ce se aplică postdelictum, adică după ce s-a comis fapta prevăzută de legea penală; au un conţinut specific, anume sunt restrictive de drepturi, şi prin aceasta sunt măsuri de constrângere, sancţiuni (de exemplu, obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea dreptului de a se afla într-o anume localitate etc.). În raport cu pedepsele, măsurile de siguranţă sunt mai uşoare. Scopul aplicării măsurilor de siguranţă constă în „înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală” (C. Pen., art. 111). Deşi uneori aceste măsuri se dispun şi cu privire la o persoană care a săvârşit o infracţiune şi căreia, concomitent, i s-a aplicat o pedeapsă, de cele mai multe ori, ele se iau împotriva unei persoane care nu a săvârşit o infracţiune, ci numai o faptă prevăzută de legea penală.

Faţă de minorii care comit fapte penale codul penal a prevăzut o categorie specială de sancţiuni penale – măsurile educative. Se consideră că infractorii minori sunt încă în perioada de dezvoltare psihosomatică şi cunoaştere a vieţii sociale; altfel spus, nu sunt încă pe deplin formaţi ca şi persoane. Mai mult decât atât, de multe ori condiţiile de dezvoltare pe care le au în familie nu sunt de natură a le oferi o educaţie corespunzătoare. Pentru astfel de minori în caz de comitere a infracţiunii, pedepsele nu sunt cel mai indicate. În concepţia legislaţiei penale infractorul minor aflat în astfel de circumstanţe are nevoie, pentru îndreptare şi corijare, mai mult de educaţie şi învăţământ. De altfel minorii sub vârsta de 14 ani nici nu răspund penal, iar cei care au vârsta între 14 şi 16 ani împliniţi la data săvârşirii infracţiunii răspund penal numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta penală cu discernământ (C. Pen., art 99).

La fel ca şi în cazul măsurilor de siguranţă şi măsurile educative comportă un moment coercitiv, un element sancţionar, în sensul în care implică, de cele mai multe ori, o privare de un drept, o restrângere a libertăţii, o muncă impusă.

Măsurile educative sunt de două categorii: măsuri morale (mustrarea sau libertatea supravegheată) şi măsuri privative de libertate (internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un centru medical-educativ).

Dreptul execuţional penal (penitenciar) se poate defini ca o ramură de drept alcătuită dintr-o totalitate de norme juridice prin care se reglementează relaţiile sociale privind executarea sancţiunilor de drept penal. Oancea (1996) defineşte dreptul execuţional penal (penitenciar) ca fiind „ansamblul normelor juridice privind modul şi mijloacele de executare a sancţiunilor de drept penal, în scopul asigurării unei influenţe educative eficiente a celor care execută pedeapsa, a prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni şi a apărării ordinii de drept” (p. 7).

Pentru psihologia judiciară dreptul execuţional penal oferă informaţii pentru o analiză a implicaţiilor psihologice ca urmare a modul în care sunt aplicate sancţiunile penale. La rândul lor psihologii angajaţi în cadrul instituţiilor penitenciare pot propune programe de reeducare şi sugestii de


253

modificare a reglementărilor de executare a pedepselor privative, lucru care nu se poate face fără o temeinică cunoaştere a dreptului execuţional penal.

T E M Ă D E E V A L U A R E La ora actuală răspunderea penală începe odată cu împlinirea vârstei de 14 ani. Ce credeţi dvs. despre acest prag de debut a răspunderea penală: de la ce vârstă credeţi că ar fi indicat

să înceapă răspunderea penală? Explicaţi şi motivaţi punctul dvs. de vedere.

* * * Anterior am prezentat pe larg o serie de ramuri de drept (material) care contribuie esenţial pentru

informarea psihologilor asupra diversităţii universului juridic şi pentru indicarea celor mai importante momente legale ce trebuie analizate sub aspectul implicaţiilor psihologice.

În continuare o să ne oprim succint asupra principalelor ramuri ale psihologiei care contribuie la constituirea domeniului psihologiei judiciare.

Psihologia generală Psihologia generală oferă „materie primă” pentru toate ramurile psihologiei. Orice ramură a

psihologiei porneşte în discursul său de la noţiunile fundamentale de psihologie generală. Specificul psihologiei generale rezidă în faptul că ea analizează „anatomic” viaţa intrapsihică a individului, distingând trei categorii de procese psihologice: procese cognitive, procese afective şi procese motivaţionale. Psihologia judiciară utilizează implicit noţiunile de psihologie generală atunci când, de exemplu, analizează erorile în depunerea mărturiei de către martorii oculari şi de bună credinţă (se discută despre limitele atenţiei, distorsiunea memoriei etc.).

Psihologia socială Psihologia socială este la fel de influentă şi prezentă în discursul psihologiei judiciare. Să nu

uităm că însăşi frazarea obiectului psihologiei judiciare – studiul proceselor psihologice în context legal – ne sugerează importanţa psihologiei sociale. De altfel, conform opiniei unor autori, majoritatea cercetărilor psiho-legale (autorul foloseşte acest termen pentru a se referi la cercetările de psihologie judiciară) sunt realizate de psihologi sociali sau psihologi specializaţi în psihologie generală (Kapardis, 1999). Astfel de domenii ale psihologiei sociale precum comportamentul agresiv, comportamentul de ajutorare sau cel al atribuirii sociale sunt de o relevanţă imediată pentru psihologia judiciară. Mai mult decât atât, interesul psihologilor sociali pentru aplicarea cunoştinţelor sale în contexte legale este evident din simpla frecvenţa cu care manualele de psihologie socială găzduiesc capitole special dedicate acestui subiect. Psihodiagnosticul

Credem că e de la sine evidentă şi legătura dintre psihologia judiciară şi psihodiagnostic. Cunoştinţele şi instrumentele de psihodiagnostic pot fi aplicate pentru o paletă largă de funcţii psihice şi comportamente care sunt relevante pentru procesele penale şi civile: în măsurarea inteligenţei, funcţionării sociale, a stării neuropsihologice, măsurarea personalităţii, în estimarea nivelului judecăţii morale etc.

DORIN NASTAS

254

Pe parcursul anilor au fost elaborate şi o serie de instrumente destinate special nevoilor psihodiagnosticului judiciar: teste de abilitate şi credibilitate a martorilor în cadrul procesului penal, a gradului de sugestibilitate interogativă, teste de anticipare a gradului de pericol social, tehnici pentru identificarea atitudinii criminalilor faţă de victime, teste de minciună.

* * * Am indicat doar cele mai relevante ramuri ale psihologiei, care contribuie la dezvoltarea

psihologiei judiciare. Despre relaţiile psihologiei judiciare cu alte discipline psihologice, cum ar fi psihologia personalităţii sau psihologia dezvoltării, vom discuta în mod special în alte capitole.

A C T I V I T A T E Reflectaţi asupra modului în care alte discipline din aria psihologie-pedagogie, discipline pe care le-aţi parcurs deja, pot contribui la completarea cunoştinţelor de psihologie judiciară.


255

II. PERSONALITATEA INFRACTORULUI

II.1. ABORDĂRI POSIBILE ALE PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

Personalitatea ca şi factor ce determină infracţiunea Factorii care determină comiterea unei infracţiuni pot fi consideraţi, la un nivel de maximă

abstractizare, ca fiind de două categorii: factori interni şi factori externi. Dar oricare nu ar fi natura influenţei factorilor externi în comiterea unei infracţiuni, hotărâtori sunt factorii interni: responsabilitatea şi culpa penală sunt guvernate de principiul individualizării, adică, acestea nu există în afara unei persoane concrete şi faptei acesteia, pedeapsa urmând a fi şi ea individualizată. Nu pot fi pedepsite, de exemplu, persoanele ce constituie un factor extern de lungă durată ce creşte riscul unui comportament ilicit, cum ar fi, o familie dezorganizată, ci este pedepsit acel tânăr care s-a format în familia respectivă şi a acţionat liber şi cu discernământ în momentul comiterii faptei penale. De fapt, factorii externi acţionează asupra infracţiunii, fiind reflectaţi în interiorul subiectului, fiind mediaţi de factorii interni, uneori, ca în exemplul de mai sus, modelându-i.

Putem discuta despre factorii interni, disecându-i şi analizându-i din mai multe puncte de vedere. Atunci când, de exemplu, analizăm factorii psihologici (una din varietăţile factorilor interni), putem să o facem discutând despre factori motivaţionali, factori cognitivi, factori afectivi sau putem să discutăm despre structura personalităţii în ansamblu. În definitiv, a analiza personalitatea ca factor ce exercită o influenţă directă sau indirectă asupra comportamentului ilicit este o modalitate de a discuta despre cvasitotalitatea factorilor psihologici aflaţi în interacţiune. Şi asta pentru faptul că personalitatea unui individ reprezintă particularităţile caracteristice ale vieţii psihice şi comportamentului acestuia; dacă e să ne folosim de o analogie, personalitatea reprezintă „amprenta psiho-comportamentală a unui individ”.

Perspective asupra personalităţii: nomotetic vs. ideografic Ne putem preocupa de personalitate la modul general şi, în particular, de personalitatea

infractorului în cel puţin două modalităţi diferite. Putem să ne concentrăm asupra caracteristicilor ideografice specifice personalităţii inculpatului (să-i stabilim „amprenta psiho-comportamentală” individualizantă) sau să abordăm o perspectivă nomotetică, încercând o identificare a caracteristicilor tipice pentru majoritatea infractorilor (să elaborăm un „portret-robot al calităţilor psiho-comportamentale” specifice infractorilor).

În psihologia judiciară ambele modalităţi de abordare a personalităţii sunt utile şi justificate: ▪ Abordarea ideografică este necesară pentru o justă înţelegere a persoanei şi faptei infractorului în

ideea unei judicioase şi corecte individualizări a pedepsei; ▪ Abordarea nomotetică este utilă pentru identificarea acelor structuri de personalitate care prezintă

risc pentru comiterea infracţiunilor. Sarcina de a se ocupa de aspectele personalităţii infractorului – atât nomotetic cât şi ideografic –

revine în special criminologiei, criminalisticii şi, bineînţeles, în special, psihologiei judiciare.

DORIN NASTAS

256

Pentru procesul penal în derulare – pentru dreptul penal material şi dreptul de procedură penală – interesul faţă de factorii psihologici implicaţi în comiterea infracţiunii este mult mai limitat decât ar fi cazul. Analiza psihologică a actului infracţionar se reduce la determinarea conţinutului juridic al infracţiunii. În concret, ea constă în a analiza „modul în care în pregătirea, săvârşirea şi atitudinea post-infracţională se manifestă psihicul autorului [în] elementele sale: inteligenţa, afectivitatea şi voinţa” (Mitrofan, Zdrenghea & Butoi, 1991, p. 47). În opinia aceloraşi autori, „dacă o asemenea analiză este indispensabilă pentru stabilirea responsabilităţii penale (cu cele două elemente ale sale: discernământul şi libertatea) şi a culpabilităţii în formele sale curente de manifestare (intenţia în variantele sale sau culpa, de asemenea, în variantele sale), ea nu mai este suficientă pentru criminogeneză în funcţiile sale principale: cunoaşterea cauzelor criminalităţii în general şi în mod individual pentru fiecare infracţiune; organizarea socială a prevenirii infracţiunilor; individualizarea pedepselor; tratamentul în penitenciar şi tratamentul post-execuţional” (p. 47).

Suntem de acord cu autorii manualului de psihologie judiciară atunci când afirmă că, la modul ideal “personalitatea infractorului, determinată complet şi temeinic, este fondul pe care trebuie să se încrucişeze, în cadrul duelului judiciar, funcţiile acuzării şi apărării pentru că, în ultima analiză, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiţionate de această personalitate” (p. 48).

Perspective asupra personalităţii: trăsături vs. tipologii La ora actuală în psihologia personalităţii încă nu s-a ajuns la un nivel al cunoaşterii în care să se

contureze o viziune unanim acceptată asupra modului în care ar trebui să definim personalitatea şi asupra modului în care este cel mai indicat să organizăm cunoaşterea şi investigarea acesteia. Această lipsă a unei viziuni unitare asupra personalităţii se reflectă şi în faptul că mulţi autori, atunci când realizează un tratat de psihologie a personalităţii, preferă să-l conceapă sub forma unor capitole care prezintă „versiunile” diferitor psihologi asupra personalităţii. Datorită acestei situaţii uneori se discută mai degrabă despre „psihologii ale personalităţii”, decât despre existenţa unei singure psihologii asupra personalităţii. E o situaţie dificilă, uneori descurajantă, dar nu singulară pentru ştiinţele psihologice; există şi alte ramuri ale psihologiei care nu sunt încă integrate în mod adecvat, cum ar fi, de exemplu, psihoterapia.

Deşi abordările teoretice ale personalităţii sunt foarte diferite, uneori chiar contradictorii, se pot desprinde anumite jaloane utile pentru construirea unei viziuni pragmatice asupra personalităţii. Majoritatea teoriilor care se ocupă de personalitate, în funcţie de modul în care abordează personalitatea, sunt considerate ca fiind clasificabile în doua mari clase: teorii sau abordări tipologice şi teorii sau modele în baza trăsăturilor de personalitate. 1 Teoriile tipologice pornesc de la premiza că marea varietate de structuri de personalitate pe care le

au indivizii poate fi încadrată şi redusă la o clasificare tipologică astfel încât să se poată discuta despre un număr relativ mic de tipare de personalitate; o astfel de abordare presupune preponderent o cunoaştere nomotetică a personalităţii, de la general la particular, de sus în jos; drept exemplu de instrument de măsurare a personalităţii care ţine de abordarea tipologică, este chestionarul / inventarul de personalitate elaborat de Eysenck (Eysenck Personality Inventory (EPI); Eysenck, 1964);

2 Modelele în baza trăsăturilor renunţă în a preciza o tipologie, negând eventual însăşi valabilitatea acestora, şi se concentrează pe identificarea gradului de dezvoltare a unor trăsături de personalitate considerate a fi deosebit de importante; o astfel de abordare presupune preponderent o cunoaştere ideografică a personalităţii, de la particular la general, de jos în sus; drept exemplu de


257

instrument de măsurare a personalităţii care este fondat pe un model de trăsături fundamentale ale personalităţii putem este chestionarul celor 16 factori de personalitate elaborat de Cattell (16 Personality Factors (16 PF); Cattell, 1950).

Nu avem acces direct la viaţa intrapsihică a individului, nici la personalitatea acestuia. Singura modalitate de a ne face o impresie despre personalitatea cuiva este să-i examinăm comportamentul în diferite situaţii şi pe o perioadă mai îndelungată de timp. În viaţa de zi cu zi, după ce reuşim să observăm o persoană ceva timp, în baza reacţiilor pe care le-a avut în diferite situaţii, ajungem să-i atribuim o trăsătură de personalitate. La fel procedează şi cercetătorii în domeniul psihologiei personalităţii numai că într-o manieră riguroasă, sistematică sau ştiinţifică. Definim trăsătura de personalitate ca fiind o predispoziţie de a reacţiona într-un anume fel la o serie de situaţii similare.

Deşi adept al perspectivei tipologice asupra personalităţii, Eysenck a propus un model de analiză a comportamentului individului care ne oferă o punte de legătură şi, în acelaşi timp, de conciliere între cele două abordări: cea tipologică şi în termeni de trăsături de personalitate.

Eysenck sugerează că personalitatea poate fi privită ca fiind organizată ierarhic în cel puţin patru nivele: 1. Nivelul reacţiilor specifice. La acest nivel inferior se plasează acele comportamente pe care le

afişează un individ în calitate de reacţii / răspunsuri aleatorii la o situaţie. Altfel spus, dacă am confrunta de mai multe ori acelaşi individ cu aceiaşi situaţie am obţine tot timpul reacţii diferite. Având în vedere că autorul a folosit metoda statistică a analizei factoriale pentru identificarea structurii personalităţii, comportamentele aleatorii reprezintă un factor de eroare pentru Eysenck: ele sunt, în termeni statistici, procentul rezidual neexplicat din varianţa comportamentului unui individ. Reacţiile specifice nu ne pot spune nimic despre natura persoanei sau impactul specific al situaţiei asupra comportamentului acestuia.

2. Nivelul reacţiilor de deprindere (reacţiile habituale). La nivelul imediat superior reacţiilor specifice se află reacţiile habituale. Ele reprezintă comportamente repetate în situaţii similare. Urmărind deprinderile putem obţine primele informaţii asupra personalităţii individului. Eysenck consideră deprinderile ca fiind un factor primar al personalităţii, cărămizile de bază în construcţia arhitectonicii unei personalităţi.

3. Nivelul reacţiilor de trăsătură. Reacţiile de trăsătură reprezintă o coocurenţă observabilă (prin inferenţă statistică sau „ochiometric”) între o serie de deprinderi sau acte repetate ale subiectului. Trăsătura este o construcţie supraetajată deprinderilor habituale, dedusă ca rezultat al analizei factoriale. Eysenck consideră trăsăturile ca fiind un factor de grup în structura personalităţii. Ele reprezintă anumite tendinţe comportamentale (înclinaţii de a reacţiona în mod similar) în situaţii diferite.

4. Nivelul superior de reacţie tipologică. Tipul reprezintă pentru Eysenck cel mai înalt nivel în construcţia personalităţii, fiind rezultatul unor „constelaţii observabile de trăsături sau sindroame de trăsături”. El are la bază consistenţa dintre trăsături. Reacţiile tipologice reprezintă stiluri de comportament care se manifestă în cvasitotalitatea situaţiilor. Acest nivel superior al reacţiilor, considerat responsabil de organizarea de ansamblu al comportamentului individului, a fost numit de Eysenck ca fiind factor general (e uşor de urmărit o analogie între „factorul G”, inteligenţa, în domeniul abilităţilor).

DORIN NASTAS

258

II.2. PERSONALITATEA CRIMINALĂ DIN PERSPECTIVA MODELULUI DE TRĂSĂTURI

Modelul de gândire asupra construcţiei personalităţii propus de Eysenck este util şi pentru încercarea noastră de a identifica maniera în care putem discuta despre personalitatea criminală. În abordarea personalităţii criminale putem adopta unul din cele două modele care există la ora actuală: cel tipologic sau modelul trăsăturilor.

Suntem de acord cu opinia exprimată de Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1991) că abordarea tipologică nu reuşeşte să cuprindă toată varietatea personalităţilor umane: „tipul intermediar în orice sistem tipologic ocupă un loc de frunte, ceea ce aparent ar invalida tipologiile în general” (p. 54). Aceiaşi autori completează precizând că „nu vom găsi nicăieri vreun ‚tip pur’ în nici un cadru de referinţă, în nici un sistem tipologic … ideea de tip este o abstracţie, este un construct mintal, care corespunde mai degrabă necesităţilor noastre logice de a ‚ordona’ fenomenele naturale care, prin esenţa lor, nu sunt ‚ordonate’ ” (p. 55). Pornind de la aceste considerente Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1991) sugerează faptul că nu trebuie căutate tipologii perfecte ci „jaloane, sindromuri, ale căror configuraţie ne pot orienta în cunoaşterea măcar şi superficială a unor indivizi implicaţi poate în vreo infracţiune” (p. 55). Nucleul personalităţii criminale

Cel mai cunoscut reprezentat al abordării personalităţii criminale din perspectiva trăsăturilor este Jean Pinatel.

Dacă aţi urmărit în ultimul timp cu regularitate canalul „Discovery”, poate aţi remarcat un mic fragment documentar din seria frescelor ce prezintă anumite „profesii exotice”. Mă refer la fragmentul în care un criminalist specializat în alcătuirea profilului infractorului (profiler) prezintă o serie de reflecţii în legătură cu activitatea sa profesională. Printre altele, el menţionează faptul că „toţi avem porniri criminale, dar majoritatea dintre noi ni le inhibăm”.

Pinatel împărtăşeşte aceeaşi opinie: orice persoană, în anumite circumstanţe excepţionale, poate deveni infractor. În opinia sa ceea ce distinge un infractor de o persoană obişnuită este trecerea la act, mai exact uşurinţa cu care se trece la actul criminal. Nimeni nu este pedepsit, cel puţin nu penal, pentru intenţii sau gânduri criminale; sunt pedepsiţi şi etichetaţi criminali doar cei care trec la acţiune, punând în aplicare gândurile criminale. Pentru Pinatel conceptul de „personalitate criminală” nu este altceva decât „un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operaţional … un sistem de referinţe, o construcţie abstractă care se substituie unei realităţi subiective” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1991, p. 50).

În viziunea lui Pinatel trecerea la act este determinată de gradul de rezistenţă pe care îl poate avea o persoană atunci când este asaltat de gândurile criminale sau / şi întâlneşte situaţii prielnice pentru comiterea infracţiunii. El defineşte această rezistenţă în faţa actului criminal ca fiind „pragul delincvenţional”. Oamenii obişnuiţi, numiţi „nedelincvenţi”, diferă de delincvenţi prin faptul că deşi au un prag delincvenţional ridicat, rezistă tendinţelor criminale. Delincvenţii trec cu uşurinţă dincolo de pragul delincvenţional, iar delincvenţii formaţi (infractorii recidivişti sau „de carieră”) nu mai au reţineri, ci caută activ situaţii pentru a comite infracţiuni.

După cum aţi remarcat deja, Pinatel pune foarte mare accent pe impactul situaţiei în comiterea unei infracţiuni, mai ales în cazul infractorilor primari (a nedelincvenţilor care comit prima infracţiune, trecând de pragul delincvenţional). În viziunea sa personalitatea infractorului trebuie analizată, ţinându-se cont de situaţie, în situaţie. Pinatel distinge două mari categorii de situaţii relevante pentru analiza personalităţii infractorului: ▪ Situaţii specifice sau periculoase. Sunt acele situaţii în care individului i se oferă ocazia de a comite

o infracţiune. Actul criminal care rezultă dintr-o astfel de situaţie, este reactiv, constituie o reacţie a


259

personalităţii care trece peste pragul delincvenţional ca urmare a tentaţiei; ▪ Situaţii nespecifice sau amorfe. Sunt acele situaţii în care nimic nu incită din exterior o persoană

pentru comiterea unei infracţiuni. În astfel de situaţii rolul hotărâtor în comiterea infracţiunii revine personalităţii. Actul criminal în astfel de situaţii este unul activ, el constituie o manifestare a personalităţii.

Pentru Pinatel factorii de mediu determină deopotrivă natura situaţiilor cu care se confruntă infractorul şi devenirea personalităţii sale. În viziunea autorului „mediul poate fi criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime, ci, în egală măsură, şi prin faptul că uşurează structurarea personalităţii criminale” (p. 50).

Trecerea la act la delincvenţii care comit acte grave şi delincvenţii formaţi este determinată de un „nucleu al personalităţii criminale”. Pinatel consideră că nucleul personalităţii criminale este compus din următoarele trăsături de personalitate:

1. Egocentrism 2. Agresivitate 3. Labilitate afectivă 4. Indiferenţă afectivă

Pentru Pinatel nucleul personalităţii criminale nu este altceva decât „o asociere dinamică dintre mai multe trăsături care nici una luată parte nu este criminală în sine” Ele devin „criminogene” atunci când se întâlnesc în aceeaşi persoană producând, ca un efect de coexistenţă, ceea ce identificăm ca fiind nucleul personalităţii criminale.

Analizând comportamentul infracţional, Pinatel arată modul în care trăsăturile nucleului personalităţii criminale se întrepătrund, favorizând comiterea infracţiunii: „infractorul nu este reţinut de oprobiul social deoarece este labil, incapabil să se organizeze pe termen lung, tot aşa cum e în stare să depăşească obstacolele care apar în calea acţiunii lui criminale, întrucât el este dinamic şi eminamente agresiv; în acelaşi timp, el reuşeşte să depăşească şi aversiunea faţă de acte odioase, căci fiind indiferent afectiv nu-i pasă de nimeni, nu nutreşte sentimente de simpatie faţă de nimeni şi, în consecinţă, poate comite orice crimă” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1991, p. 50-51).

A C T I V I T A T E Imaginaţi-vă că este o oră târzie şi tramvaiul cu care mergeţi spre casă este aproape pustiu. La un moment dat sub scaunul din faţă aţi observat un obiect mic de culoare închisă. Privindu-l cu atenţie realizaţi că este un portmoneu. Rotiţi ochii prin jur şi remarcaţi că puţinii călători sunt

departe de Dvs. şi nu vă urmăresc. Ce veţi face? Dacă ridicaţi portmoneul şi în el găsiţi cartea de vizită sau buletinul proprietarului cum veţi proceda? Dacă înăuntru este o sumă de 100.000 lei sau 200 USD … Încercaţi să vă imaginaţi efectiv într-o astfel de situaţie şi să intuiţi modul în care aţi acţiona. Are sau nu dreptate Pinatel?

Personalitatea infractorilor recidivişti În continuare am dori să întregim viziunea asupra nucleului personalităţii criminale cu date

referitoare le trăsăturile de personalitate care au fost identificate în cazul persoanelor care au comis de repetate ori infracţiuni.

Este important să precizăm că eticheta de „recidivist” nu se aplică automat oricărei persoane care comite o nouă infracţiune. În conformitate cu codul penal recidiva există doar în următoarele cazuri,

DORIN NASTAS

260

expres limitate de lege (art. 37): a) Când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de

6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoare mai mare de 1 an;

b) Când după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după graţierea totală, sau a restului de pedeapsă, ori după îndeplinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an;

c) Când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoarea până la 6 luni sau după executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.

Criteriile pentru considerarea unui infractor ca fiind recidivist ţin cont deopotrivă de frecvenţa faptelor penale (litera c) cât şi de gravitatea faptelor (literele a-b). Nu se consideră ca fiind relevante pentru stabilirea stării de recidivă infracţiunile:

a) săvârşite în timpul minorităţii; b) săvârşite din culpă; c) amnistiate; d) pentru care a intervenit reabilitarea.

Este important să se precizeze cu exactitate care sunt criteriile de stabilire a stării de recidivă pentru că există o serie de implicaţii a unei asemenea etichetări, atât în momentul unei eventuale condamnări ulterioare, cât şi în momentul ispăşirii condamnării pentru o nouă infracţiune.

Diverse cercetări indică o serie de trăsături de personalitate specifice infractorilor recidivişti. Printre cele mai frecvente caracteristici menţionate se regăsesc următoarele: 1. Egocentrismul. Această trăsătură face parte şi din nucleul personalităţi criminale aşa cum este

văzut de Pinatel. Conform unor date statistice aproximativ 41% din infractorii recidivişti prezintă această caracteristică în comportamentul lor (Canepa, 1970). Am putea defini egocentrismul ca fiind incapacitatea de a ţine cont de sentimentele, gândurile şi interesele celorlalţi (Chandler, 1977);

2. Imaturitate intelectivă. Imaturitatea intelectuală nu este identică cu inteligenţa. Majoritatea infractorilor au un Q. I. comparabil cu cel al populaţiei normale. Imaturitatea intelectivă presupune mai degrabă incapacitatea de a compara proporţiile câştigului obţinut ca rezultat al infracţiunii şi pierderile ce survin în cazul descoperirii faptei; imaturitatea intelectuală presupune o lipsă de perspicacitate, de a prevedea consecinţele de lungă durată ale acţiunilor întreprinse;

3. Impulsivitate mărită. Conform unor date statistice se estimează faptul că 68 % din recidivişti posedă această trăsătură (Canepa, 1970). Ea presupune un slab autocontrol cognitiv-comportamental în faţa intervenţiei emoţiilor sau motivelor de moment. Corelează cu trăsătura anterioară;

4. Agresivitate. Marea majoritate a infractorilor recidivişti – 72% (Canepa, 1970) – prezintă un nivel exacerbat al agresivităţii;

5. Oportunism. Tendinţa de a se opune normelor sociale, de a contrazice alte persoane sau autoritatea şi reprezentanţii autorităţii este prezentă la aproape jumătate din recidivişti (46%);


261

6. Indiferenţă afectivă. O bună parte din recidivişti (27%) posedă o insensibilitate faţă de durerea sau nevoile altor persoane. Această trăsătură corelează cu egocentrismul. Ea explică şi motivul pentru care sunt posibile crimele cu un grad pronunţat de cruzime faţă de victimă;

7. Sărăcie a eului. Cele mai multe persoane care au o carieră criminală întâmpină dificultăţi de autoprezentare: reflecţia asupra modului în care sunt ca şi persoane este episodică ceea ce face ca conştiinţa modului în care sunt – eul personal – să nu să se dezvolte. De cele mai multe ori imaginea propriei persoane se reduce la ceea ce spun alţii despre infractor. Consecinţele sunt multiple: absenţa unui eu conturat reduce conştientizarea propriei persoane şi, în consecinţă, duce la un autocontrol limitat;

8. Devalorizarea muncii. Munca pentru o mare parte din recidivişti reprezintă o corvoadă inutilă şi plictisitoare. Această atitudine reprezintă o denaturare gravă a unei motivaţii umane fundamentale; o atare atitudine faţă de muncă este cauzată în special de modul defectuos de socializare primară, dar şi de perpetuarea acestei atitudini în subculturile delincvente unde are loc socializarea ulterioară a recidiviştilor.

Î N T R E B A R E Care dintre trăsăturile ce se regăsesc în personalitatea infractorilor recidivişti este foarte răspândită în rândul persoanelor care nu au comis infracţiuni?

II.3. PERSONALITATEA CRIMINALĂ DIN PERSPECTIVA MEDICILOR PSIHIATRI

Astăzi nimeni nu mai susţine, precum o făcea la sfârşitul secolului XIX-lea Cesare Lombroso, că criminalii sunt înnăscuţi, posedând atavisme ca semne distincte şi, în bună parte, bolnavi psihici. Unele date de statistică criminologică ne sugerează faptul că atunci când discutăm despre personalitatea infractorilor este necesar să considerăm cu multă atenţie ipoteza unor disfuncţionalităţi psihologice. De exemplu, un studiu efectuat pe un lot reprezentativ de 2738 de infractori (Gheorghiu et al., 1982) a pus în evidenţă faptul că 60 % din infractorii deţinuţi în penitenciare sunt recidivişti. Conform datelor unei alte cercetări efectuate, de data aceasta pe un lot de 518 de infractori recidivişti (Dragomirescu, 1976) 76 % din recidivişti prezintă tulburări psihice de natură diferită. Acelaşi studiu indică că din numărul total de recidivişti 47 % (!) sunt psihopaţi.

Yablonski (1990) realizează o tipologie a criminalilor care ţine cont de sănătatea mintală a acestora şi de impactul personalităţii asupra comiterii infracţiunilor. Autorul distinge patru categorii de criminali: 1. Criminali socializaţi. Sunt persoanele care sunt sănătoase din punct de vede mintal. Astfel de

persoane devin infractori ca urmare a unui impact nefavorabil al contextului social. Mediul nefavorabil la care sunt expuşi îi determină să înveţe valori şi norme specifice unor subculturi deviante. Structura personalităţii acestor persoane practic nu diferă de cea a oricărui cetăţean ce nu încalcă legea penală;

2. Criminali neurotici. Sunt acele persoane care suferă de tulburări nevrotice. Aceste persoane ajung infractori ca rezultat al unor compulsiuni neurotice. De regulă. percepţia realităţii în cazul acestor persoane nu este alterată: ei au percepţia semnificaţiei actelor realizate şi a consecinţelor pe care le produc prin conduita antisocială. Principalul simptom al nevrozei este anxietatea, ea fiind şi forţa care duce la anumite acte antisociale.

DORIN NASTAS

262

3. Criminali psihotici. Sunt persoane care suferă de dezordini severe ale vieţii psihice şi personalităţii. Ei au o percepţie distorsionată asupra realităţii fapt care îi face, de cele mai mute ori, iresponsabili penal.

4. Criminali sociopaţi. Sunt persoanele care suferă de tulburări de personalitate. Reprezintă o bună parte, dacă nu chiar jumătate, din numărul total de infractori recidivişti. Autorul identifică ca pilon fundamental al sociopatiei egocentrismul exacerbat de care dau dovadă astfel de persoane.

După cum afirmă Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1991) „deşi cei mai mulţi dintre cei care comit

infracţiunile antisociale prezintă elementul sociopatic, nu poate fi susţinută concluzia că toţi criminalii sau infractorii sunt sociopaţi” (p. 58). Nu este justificată nici concluzia inversă: precum că toţi sociopaţii ar fi infractori. Totuşi, numărul mare de infractori-sociopaţi ne-a determinat să examinăm mai îndeaproape această categorie de persoane.

Tulburări de personalitate şi comportamentul antisocial Din punct de vedere psihiatric, al sănătăţii mintale, personalitatea individului se poate încadra

în mai multe categorii (Dragomirescu, 1976): ▪ Personalitate (normală) matură / imatură ▪ Personalitate nevrotică ▪ Personalitate psihopatică ▪ Personalitate psihotică ▪ Personalitate demenţială

Personalitatea indivizilor cu diagnostic de psihoză sau demenţă este profund afectată de manifestări psihopatologice polimorfe. Acest fapt duce, de cele mai multe ori, la declararea iresponsabilităţii penale a acestora.

Deşi entităţi distincte în nosologia psihiatrică, nevrozele şi psihopatiile sunt considerate ca fiind la limită cu normalitatea. Nevrozele pot fi definite ca reprezentând „un grup de afecţiuni reactive sau de dezvoltare patologică, determinate psihogen, exprimate clinic printr-un complex de tulburări psihice cu răsunet somatic, care sunt trăite în mod conştient şi penibil de bolnav” (Pirozynski, Chiriţă & Boişteanu, 1993, p. 211). Nevrozele sunt considerate ca făcând parte din categoria tulburărilor psihogenice, tulburări care au drept factor etiologic principal trauma psihică. Nevrozele nu duc la alterarea proceselor de cunoaştere şi a discernământului critic. De asemenea, de regulă, ele nu afectează trăsăturile definitorii ale persoanei şi personalitatea în ansamblul sau. Un aspect esenţial constă în faptul că nevroticul păstrează o atitudine critică şi conştientă faţă de boală apelând, de regulă, la ajutor psihiatric şi psihoterapeutic pentru a face faţă afecţiunii. Nevrozele sunt reversibile. Actele antisociale comise de nevrotici sunt mai curând o excepţie decât o regulă pentru această categorie de tulburări psihice.

În continuare vom insista mai mult asupra personalităţii psihopatice. O vom face din cel puţin două motive:

1) bună parte din infractori sunt persoane care suferă de psihopatii şi 2) psihopatiile reprezintă, de fapt, disfuncţiuni patologice ale personalităţii.


263

A C T I V I T A T E Descifrarea genomului uman se realizează cu paşi rapizi astfel încât în doar câţiva ani vom avea o hartă completă a acestuia. Printre unele dintre cele mai recente descoperiri se numără şi identificarea segmentului genetic responsabil de alcoolismul persoanei. Având în vedere că

suficient de multe crime se comit în stare de ebrietate ne putem aştepta ca această descoperire să producă o serie de consecinţe pentru practica judiciară. Care credeţi că ar fi eventualele consecinţe legale? Motivaţi răspunsul Dvs. Psihopatiile

Definiţie Psihopatiile reprezintă o „categorie polimorfă de dezvoltări patologice ale personalităţii prin

dizarmonii care se exprimă constant, dar cu intensitate diferită, în atitudinile faţă de sine şi ambianţă” (Pirozynski, Chiriţă & Boişteanu, 1993, p. 228). Psihopatiile mai sunt întâlnite în literatură sub diferite „etichete”, toate fiind variante ale aceleaşi entităţi nosologice: psihopatiile mai sunt numite sociopatii, personalitate patologică, structuri dizarmonice de personalitate.

De regulă, funcţiile de cunoaştere sunt intacte, cu o dezvoltare normală, dar ansamblul trăsăturilor de personalitate ale psihopatului determină incapacitatea acestuia de a se integra în relaţiile de viaţă şi activitate socială normală. Discernământul, de regulă, este intact.

Dizarmonia, care este caracteristica centrală a unei personalităţi patologice, se referă la „caracterul de predispoziţie a unor procese instinctiv-emoţionale care în ontogeneza persoanei structurează ca efect dominant aprecierea deformată a propriei persoane în sistemul ei de relaţii cu ceilalţi (egofilie) şi cu realitatea; … predispoziţiile sau trăsăturile înnăscute acţionează prin imaturizări sau dezvoltări inegale ale unor funcţii psihice, care în condiţii specifice de mediu se exprimă prin modalităţi variate de devianţă comportamentală” (Pirozynski, Chiriţă & Boişteanu, 1993, p. 228).

Diagnosticul de psihopatie este introdus pentru prima dată în psihiatrie de J. C. Pritchard. El utilizează în 1835 termenul de “moral insanity” (maladie morală) pentru a descrie manifestările care astăzi sunt diagnosticate drept psihopatie. Statisticile afirmă că aproximativ 0,7 – 3 % din populaţie este afectată de psihopatie; majoritatea cazurilor sunt remarcate în mediul urban.

Etiopatogeneza este greu de precizat: pentru producerea personalităţii dizarmonice concurează deopotrivă factori genetici şi factori de mediu. În cazurile în care este posibil să se facă distincţie între acţiunea celor doi factori în diagnostic se precizează că este vorba de: 1. Psihopatie “nucleară” / “vera”: psihopatie cu origine constituţională sau genetică; 2. Psihopatie “marginală”: determinată de condiţiile defavorabile de existenţă.

Trăsăturile de personalitate afectează modalităţile obişnuite în care o persoană percepe, reacţionează la şi concepe mediul înconjurător şi propria persoană. Ele se exprimă într-o vastă gamă de situaţii importante, sociale şi personale. Trăsăturile de personalitate nu constituie tulburări de personalitate decât atunci când sunt rigide, inadaptate şi responsabile fie de o alterare semnificativă a funcţionării fie de o suferinţă subiectivă. De fapt, dezvoltarea dizarmonică a personalităţii psihopatului face ca anumite trăsături prezente la persoanele normale, de exemplu, egocentrismul sau egofilia, să devină dezadaptative.

Manifestările tulburărilor de personalitate, adesea identificabile încă de la adolescenţă sau chiar mai devreme, persistă pe durata vieţii adulte. Ele se estompează adesea în a doua parte a vieţii la subiecţii vârstnici.

DORIN NASTAS

264

Potenţialul criminogen al psihopatului Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1991) apreciază că „personalitatea dizarmonică sau psihotică

reprezintă prototipul comportamentului deviant prin trăsături esenţiale care realizează inadaptarea în mediul social de origine” (p. 60). În opinia autorilor, comportamentul psihopatului se caracterizează prin: a) un mare potenţial de anti- şi asocialitate; b) un comportament delictual polivalent; c) spontaneitatea acţiunilor deviante, nu prin insuficienţa capacităţii de deliberare, cât prin necesitatea

satisfacerii imediate a pulsiunilor instinctiv-emoţionale şi imaturităţii afective; d) agresivitatea, exacerbată de tendinţele narcofilice; e) rolul de inductor negativ, activ, sociopatic pe care-l desfăşoară; f) tendinţe de bravare şi de simulare; g) malignitatea conduitelor deviante atât prin efectele social-negative cât şi prin posibilităţile de

decompensare, în care tulburări majore, de intensitate psihotică, pot antrena concomitent grave implicaţii pe plan social (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1991, p. 60).

Psihopatiile mai sunt numite şi sociopatii tocmai datorită contribuţiei semnificative pe care o aduc factorii sociali în formarea defectuoasă a personalităţii sau destructurarea acestea. Ne referim, în primul rând, la perioada de socializare primară, la condiţiile de viaţă în familie. Psihopatiile „marginale” au o incidenţă ridicată, în special în cazul copiilor care provin din grupuri şi medii sociale defavorizate (familii destructurate, condiţii materiale precare, etc.).

Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1991, p. 58-59) prezintă o serie de trăsături caracteristice sociopatului, identificate de psihiatrul Hervey Cleckley. Conform acestuia sociopatul se caracterizează prin următoarele particularităţi distincte:

1. Farmec superficial şi o bună inteligenţă. Sociopatul tipic, când îl întâlneşti prima dată, pare prietenos şi bine adaptat şi, de asemenea, dovedeşte că posedă o inteligenţă superioară;

2. Absenţa iluziilor şi a altor semne de gândire iraţională. Sociopatul poate recunoaşte realitatea fizică a mediului înconjurător, nu aude voci şi raţionează logic;

3. Absenţa „nervozităţii” sau a manifestărilor psihoneurotice. El este în mod tipic imun la anxietate şi la neliniştea care pot fi considerate normale în situaţii perturbante;

4. Instabilitate. Sociopatul, după ce obţine o serie de câştiguri şi realizări, inclusiv financiare, se va descotorosi de aceste bunuri şi venituri într-o manieră iresponsabilă, fără nici un motiv predictibil;

5. Neadevărul, minciuna, nesinceritatea. Evitarea adevărului de către sociopat este remarcabilă, o asemenea persoană părând de încredere când face o promisiune solemnă, dar pe care nu o va respecta niciodată. Ei vor minţi cu o deplină convingere pentru a evita orice acuzaţie la adresa lor;

6. Lipsa remuşcării sau ruşinii. Sociopatul nu acceptă nici o critică pentru necazurile pe care le produce altora, afişând virtual sentimentul ruşinii, deşi viaţa lui este plină de acte imorale;

7. Comportamentul social motivat inadecvat. Sociopatul urmează, în general, cursul comportamentului care este antisocial, înşelând, minţind, jignind chiar dacă asemenea acţiuni nu servesc niciunui scop personal;

8. Judecată săracă şi eşecul în a învăţa din experienţă. Nu există nici o evidenţă că o asemenea persoană învaţă vreodată din experienţele negative, ele repetând în mod compulsiv eşecurile, chiar şi în cazul în care comportamentul lui conduce la multiple sancţiuni penale, inclusiv cu închisoarea;


265

9. Egocentrismul patologic şi incapacitatea de a iubi. Deşi el adesea oferă semne de afectivitate şi dragoste, nu există nici un indiciu că este dominat în mod real de asemenea sentimente sau stări. Este persoana care nu poate să formeze şi să menţină relaţii interpersonale de durată;

10. Încărcătură emoţională foarte săracă a reacţiilor afective. Sociopatul poate arăta duşmănie, suferinţă, afecţiune, etc., dar el este incapabil de a simţi adânc şi adevărat emoţii precum: mândria, supărarea, bucuria etc.;

11. Pierderea specifică a înţelegerii. Sociopatul are capacităţi de înţelegere limitate, aparent este neintrospectiv şi este mai ales incapabil de a înţelege punctele de vedere ale altora;

12. Indiferenţa în relaţiile interpersonale. Este incapabil de sacrificiu sau de generozitate reală şi nu demonstrează că apreciază actele altora de încredere şi amabilitate;

13. Comportamentul bizar şi neprevăzut asociat cu consum de băuturi alcoolice sau nu. Deşi foloseşte uzual în exces băuturi alcoolice şi droguri, spre deosebire de mulţi alţi alcoolici însă, sociopatul, chiar sub influenţa unei mici cantităţi de alcool poate deveni extrem de agresiv şi distructiv. Comportamentul bizar şi iraţional poate apare şi atunci când individul nu consumă băuturi alcoolice;

14. Tendinţele suicidare sunt foarte rare. Sociopatul ameninţă cu suicidul, dar foarte rar îl aplică în practică. Lipsa ruşinii şi vinovăţiei reale în legătură cu comportamentul personal nu produce o motivaţie adevărată pentru suicid. Ameninţarea este folosită egocentric pentru obţinerea unui avantaj personal imediat;

15. Viaţa sexuală este defectuos integrată. Viaţa sexuală se caracterizează se caracterizează prin promiscuitate şi este lipsită, în cea mai mare măsură, de încărcătură emoţională. Partenerul sexual este văzut mai mult ca un obiect decât ca o persoană cu sentimente;

16. Eşec în a urma o anumită cale sau drum în viaţă. Sociopatul nu face eforturi constante în direcţia obţinerii unei palete largi de scopuri personale.

17. Pattern consistent al autoapărării. Sociopatul se apără consistent contra oricăror acuzaţii care i se aduc; el nu este cel care este vinovat, ci mai curând cel care face dreptate sau care este victimă.

Categorii de tulburări de personalitate Criteriile diagnostice ale tulburărilor de personalitate privesc comportamente sau trăsături care

sunt caracteristice funcţionării recente (manifeste în timpul ultimului an) sau pe termen lung, de la debutul vârstei adulte. Ansamblul comportamentelor sau trăsăturilor este responsabil fie de o alterare semnificativă a funcţionării sociale sau profesionale, fie de o suferinţă subiectivă.

Numeroase trăsături caracteristice diferitor tulburări de personalitate, cum ar fi personalităţile dependente, paranoide, schizotipice sau limită (borderline), pot fi întâlnite în cadrul unei alte tulburări mentale cum ar fi o depresie majoră sau o schizofrenie. Diagnosticul de tulburare de personalitate nu trebuie pus decât atunci când manifestările caracteristice corespund în mod tipic funcţionării de-a lungul vieţii unei persoane şi nu sunt limitate la episoade patologice.

În general, în stabilirea diagnosticului clinic de psihopatie se ţine cont de o serie de elemente definitorii ale personalităţii psihopatice, prezente în toate formele de tulburări de personalitate. Cele mai importante caracteristici pentru ghidajul diagnosticului clinic al psihopaţilor ar fi următoarele (Ouatu, 2000):

1. incapacitatea acestora de integrare armonioasă şi suplă la mediul ambiant; 2. insuficienţa controlului sferelor afectiv-volitive şi a instinctelor;

DORIN NASTAS

266

3. nerecunoaşterea de către aceste persoane a defecţiunii structurale (psihopaţii nu se consideră ca fiind afectaţi din punct de vedre psihologic: ei se văd absolut normali din punct de vedere al sănătăţii mintale);

4. defectivitatea sentimentelor moral-sociale în condiţiile păstrării discernământului asupra conţinutului şi urmărilor acţiunilor întreprinse;

5. manifestările apar întotdeauna în copilărie sau adolescenţă şi se continuă în viaţa adultă (cea mai mari frecvenţă de depistare şi diagnosticare a psihopatiilor este la vârsta de 25-30 ani; foarte puţine persoane sunt diagnosticate ca psihopaţi după vârsta de 35 de ani).

După stabilirea diagnosticului generic de psihopatie este indicat să se face o discriminare mai fină a indivizilor. Diversele tulburări de personalitate au fost clasificate conform manualului DSM-III-R în trei grupe. Primul grup, numit Grupul A, cuprinde următoarele categorii de tulburări de personalitate: ▪ Personalitatea paranoidă; ▪ Personalitatea schizotipică; ▪ Personalitatea schizoidă.

Grupul B este compus din: ▪ Personalitatea antisocială; ▪ Personalitatea de limită (borderline); ▪ Personalitatea histrionică; ▪ Personalitatea narcisistă.

În Grupul C se încadrează: ▪ Personalitatea evitantă; ▪ Personalitatea dependentă; ▪ Personalitatea obsesiv-compulsivă; ▪ Personalitatea pasiv-agresivă.

Persoanele care au tulburări din categoria celor menţionate în Grupul A apar adesea ca fiind bizari şi originali. Cei ce se încadrează în tulburările din Grupul B prezintă tendinţe spre dramatizare, emotivitate sau conduite excentrice. Persoanele din Grupul C sunt anxioşi şi temători.

Pentru că majoritatea psihopaţilor cu manifestări antisociale frecvente au fost grupaţi în categoria „personalitate antisocială”, în continuare se impune să acordăm o atenţie sporită doar acestei entităţi nosologice. Diagnosticul psihiatric al personalităţii antisociale

Pentru ca o persoană să fie diagnosticată ca având o personalitate antisocială, psihiatrii se folosesc de o serie de criterii şi indicatori. Analiza acestora ne va ajuta să ne dăm seama mai bine ce reprezintă, din perspectiva psihiatrilor, un individ cu personalitate antisocială, atât din punct de vedere al evoluţiei sale, cât şi în prezenţa actuală.

Criteriul de vârstă Mai întâi de toate diagnosticul de personalitate antisocială se poate pune, conform normelor

DSM-III-R, doar de la vârsta de 18 ani. D ce anume 18 ani? Majoritatea psihologilor personalişti sunt de opinie că aceasta ar fi vârsta la care personalitatea individului este plenar formată. Odată cu cristalizarea personalităţii se încheie şi acel proces de socializare primară. Tocmai pornind de la identificarea unor indicatori comportamentali prezenţi în această perioadă de socializare primară (vezi mai jos) se şi stabileşte dacă cineva posedă sau nu o personalitate antisocială. Altfel spus, dovada


267

„antisocialităţii” trebuie căutată pe tot parcursul primei etape de socializare ca o manifestare repetată de inadaptare socială, insensibilitate la valorile şi normele de convieţuire socială.

Diagnosticul în baza comportamentelor din perioada de copilărie şi adolescenţă Pentru a se putea stabili diagnosticul de personalitate antisocială în baza evoluţiei din copilărie şi

adolescenţă în timpul examenului psihiatric, se încearcă identificarea prezenţei unor comportamente considerate ca fiind indicatori ai bolii.

Comportamentele, care sunt considerate cel mai frecvent indicatori ai structurării antisociale a personalităţii, sunt următoarele:

1. Absenţa repetată de la şcoală; 2. Fuga de la domiciliul părinţilor sau a tutorelui pentru o întreagă noapte, cel puţin de două ori

(sau cel puţin odată dacă nu s-a mai întors acasă după aceea); 3. Era adesea cauza sau iniţiatorul unor bătăi; 4. A utilizat de mai multe ori arme pentru a se bate; 5. A constrâns pe cineva să aibă relaţii sexuale cu el / ea; 6. A dat dovadă de cruzime fizică faţă de animale; 7. A dat dovadă de cruzime fizică faţă de alte persoane; 8. Distrugere voluntară a proprietăţii altor persoane (cu excepţia incendiilor voluntare); 9. A aprins intenţionat incendii; 10. Minţea adesea (cu excepţia cazului când făcea aceasta pentru a scăpa de abuzuri fizice

sau sexuale); 11. A furat, fără a fi confruntat direct cu victima, cel puţin o dată (de inclus aici falsificările); 12. Furt în confruntare directă cu victima (de exemplu, agresiune în stradă, furtul poşetei,

extorcare, furt armat);

Dacă analizăm comportamentele menţionate în calitate de indicatori este uşor să constatăm că majoritatea acestora fie reprezintă primii paşi spre a comite o infracţiune (vezi comportamentele 2, 3, 4, 6, 7, 10) fie se pot constitui direct ca şi parte din conţinutul unei infracţiuni (a se vedea în special comportamentele 5, 8, 9, 11, 12). Să nu uităm însă că, în conformitate cu codul penal român, copilul şi adolescentul de până la 14 ani nu este responsabil penal, fapt care îl scapă de o condamnare penală (unor astfel de adolescenţi li se pot aplica totuşi sancţiuni penale sub forma măsurilor educative).

Dacă e să ţinem cont de faptul că o corectă socializare înseamnă, printre altele, şi respectarea autorităţii şi formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, premizele unei carenţe în acest sens la putem vedea în indicatorii 1 şi 2: personalitatea antisocială se manifestă încă de timpuriu prin sfidarea şi nesocotirea autorităţii (pentru copil şi adolescent, a autorităţii părinţilor) şi prin eschivarea de la activitatea socială dominantă specifică vârstei (activitatea dominantă pentru copil şi adolescent, echivalentul muncii pentru adult, este de a frecventa şcoala). De asemenea este de remarcat faptul că indicatorii menţionaţi anterior sugerează prezenţa unei agresivităţi pronunţate.

O condiţie de stabilire a diagnosticului de personalitate antisocială este ca individul examinat să prezinte pe parcursul perioadei de copilărie şi, mai ales, de adolescenţă, cel puţin trei dintre indicatorii comportamentali menţionaţi anterior.

Diagnosticul în baza comportamentelor din perioada matură Atunci când nu se poate realiza un diagnostic în baza datelor din copilărie sau tulburarea de

personalitate se manifestă cu întârziere, după consolidarea bazei personalităţii individului, intervenind

DORIN NASTAS

268

ca o alterare a acesteia, se caută alţi indicatori ai disfuncţiei. Bineînţeles, de data aceasta în calitate de indicatori se prezintă comportamente dezadaptative,

antisociale, specifice vieţii adultului. Cei mai importanţi indicatori pentru persoanele ce depăşesc vârsta de 15 ani sunt următoarele comportamente: 1. Incapacitatea de a menţine o activitate profesională regulată, după cum reiese din prezenţa a cel

puţin unei manifestări de mai jos (aici se includ comportamentele similare în cadrul şcolar, dacă subiectul este şcolarizat): a) şomaj prelungit pe mai mult de 6 luni într-o perioadă de 5 ani, în condiţia în care subiectul ar fi

trebuit să lucreze şi locuri de muncă erau disponibile; b) absenţe repetate de la locul de muncă, nemotivate de o boală a subiectului sau a unui membru

de familie; c) abandonarea mai multor locuri de muncă, fără proiecte realiste privind alte activităţi

profesionale; 2. Nu reuşeşte să se conformeze prin comportamentul său la normele sociale, după cum indică

repetarea actelor antisociale pasibile de arestare (subiectul fiind arestat sau nu), de exemplu, distrugerea de bunuri, molestare, furt, exercitarea de activităţi ilegale;

3. Iritabilitate sau agresivitate, indicată de bătăi sau agresiuni repetate (fără ca acestea să fie cerute de profesie, de autoapărare sau de apărarea altcuiva); aici se include şi agresarea soţului / soţiei;

4. Incapacitatea de a respecta obligaţiile financiare, indicată de datorii neplăcute sau de incapacitatea de a asigura necesităţile copiilor sau a altor persoane aflate în îngrijire;

5. Incapacitatea de previziune sau manifestări de impulsivitate, indicată de una din manifestările următoare: a) călătoreşte dintr-un loc în altul fără loc de muncă stabil, fără proiect precis privind călătoria sau

fără idee privind durata călătoriei; b) lipsa unei adrese fixe pentru mai mult de o lună;

6. Lipsa respectului pentru adevăr indicată de minciuni repetate, de utilizarea pseudonimelor sau de abuz de încredere în scop personal;

7. Imprudenţă privind securitatea sa sau a celorlalţi, indicată de conducerea în stare de ebrietate sau cu viteză excesivă în mod repetat;

8. Dacă subiectul este părinte sau tutore el se dovedeşte inapt să-şi asigure rolul de părinte responsabil, după cum o indică una sau mai multe manifestări: a) malnutriţia unui copil; b) boala unui copil legată de lipsa igienei elementare; c) neglijenţa privind tratarea unui copil grav bolnav; d) copii lăsaţi în grija vecinilor sau a altor apropiaţi pentru a avea de mâncare; e) lipsa supravegherii unui copil mic în condiţiile absenţei părinţilor de la domiciliu; f) risipire repetată, în scopuri personale, a banilor necesari supravieţuirii;

9. Nu a fost niciodată exclusiv monogam mai mult de un an; 10. Lipsa remuşcărilor (consideră că a avut dreptate să rănească, să maltrateze sau să fure o altă

persoană).

Pentru ca o persoană să fie identificată ca având personalitate antisocială, ea trebuie să prezinte cel puţin patru din comportamentele indicate mai sus.

* * *


269

Personalitatea criminalului ca şi tip distinct nu există. A considera că există un tip criminal de structurare a personalităţii umane este inacceptabil, şi asta din cel puţin două puncte de vedere:

▪ Din punct de vedere etic nu putem realiza un diagnostic a persoanei care nu a comis nici o infracţiune şi să ajungem la concluzia că are … o personalitate criminală; eticheta de infractor este în măsură să o aplice unei persoane doar instanţa de judecată şi chiar atunci când o face … există cazuri în care instanţa se poate înşela şi comite erori judiciare;

▪ Din punct de vedere teoretic a considera că există un tip de personalitate criminală ar însemna că o bună parte din oameni (tipologiile rareori operează cu multe categorii sau tipuri), cu certitudine peste limita indicelui de criminalitate, să fie consideraţi ca posedând o astfel de structură a personalităţii.

Totuşi, continuăm să folosim termenul de „personalitate criminală” ca pe un concept util în analiza carenţelor de structură a personalităţii umane care pot influenţa, direct sau indirect, comiterea infracţiunilor.

Nu există trăsături de personalitate care să fie criminogene în sine. Este posibil însă, după cum am văzut, ca o constelaţie de anume trăsături să producă o personalitate predispusă să treacă mai uşor pragul delincvenţional. Pe de altă parte, este inevitabil un anume proces de deconstrucţie-reconstrucţie a personalităţii celor care ajung să recidiveze, transformându-se eventual în „criminali de carieră”.

O parte din cei care ajung să comită infracţiuni sunt ei înşişi „victime” ale unor tulburări de personalitate, care îi plasează la limită dintre normalitate şi boală mintală. Etiogenetic psihopaţii sunt produsul unor carenţe ereditare, dar şi a unor influenţe nefaste exercitate de mediul de trai. Tocmai datorită impactului, de multe ori hotărâtor, al factorilor sociali asupra tulburărilor de personalitate psihopatiile mai sunt denumite şi sociopatii.

A C T I V I T A T E Care este atitudinea Dvs. faţă de pedeapsa capitală, pedeapsa cu moartea? Care ar fi principalele argumente pro şi contra unei asemenea pedepse penale?

DORIN NASTAS

270

III. PSIHOLOGIA MĂRTURIEI JUDICIARE

„Deşi mărturia judiciară este frecvent criticată, ea continuă să fie recunoscută ca fiind mai fidelă în raport cu alte probe. Numeroase experimente au demonstrat însă că mărturia este susceptibilă să fie distorsionată datorită diverselor erori” (Buckhout, 1974, p. 23).

Problemele psihologice ale mărturiei judiciare reprezintă cel mai predilect domeniu de cercetare

pentru psihologia judiciară. De ce? Pentru simplul motiv că mărturia judiciară reprezintă unul din cele mai frecvente mijloace de probă în cadrul procesului penal. În acelaşi timp, solicitarea psihologică a persoanei care depune mărturie este susţinută şi diversă: este normal ca martorul să resimtă un anume stres datorită aflării sale într-un rol neobişnuit, el este nevoit simultan să fie atent la interacţiunea cu persoana care îi adresează întrebări, să caute date relevante în memorie în legătură cu împrejurările legate de infracţiune, să fie atent ca nu cumva să comită erori neintenţionate în timpul depunerii mărturiei. Astfel, o serie de procese psihologice importante, preponderent cognitive dar şi afective, se suprapun în cazul depunerii mărturiei.

Având în vedere remarcile de mai sus, Kapardis (1999) precizează că „în cadrul cercetărilor psiho-legale, mărturia, în special mărturia martorilor oculari, a atras atenţia mai multor cercetători pe parcursul anilor … astfel încât cele mai multe cercetări empirice au fost realizate în acest domeniu al psihologiei judiciare” (p. 21).

Vom începe acest capitol prin prezentarea modului în care dreptul penal şi dreptul de procedură penală abordează problema probelor în justiţia penală. Vom insista, în special, asupra probei cu martori sau mărturiei judiciare.

* * *

III.1. ASPECTELE LEGALE ALE MĂRTURIEI

Principiul aflării adevărului în procesul penal Procesul penal este guvernat de o serie de principii fundamentale care reprezintă reguli cu

caracter general în baza cărora este reglementată întreaga desfăşurare a procesului penal. În marea lor parte aceste principii se regăsesc precizate expres în primele articole din codul de procedură penală. Principiul adevărului se referă la faptul că „în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana autorului” (C. Proc. Pen., art 3). Doctrina juridică subliniază faptul că procesul penal urmăreşte aflarea adevărului obiectiv care presupune, în concordanţă cu filosofia pozitivistă, o „reflectare justă, verificată prin practică, a obiectivelor şi fenomenelor din natură şi societate existente în afara conştiinţei şi independent de ea” (Neagu, 1997, p. 46). Este evident că fără aflarea adevărului obiectiv orice sentinţă de judecată ar fi injustă.

Codul de procedură penală indică expres şi modalitatea prin care se află adevărul în procesul penal: „în vederea aflării adevărului organele de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe” (C. Proc. Pen., art 62).


271

Definiţia probei şi mijloacelor de probă Adevărul în procesul penal se stabileşte ca rezultat al administrării probelor. Ce poate fi probă în

proces penal? Codul de procedură penală precizează că este probă „orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru soluţionarea cauzei” (art. 63). Tot textul codului de procedură penală ne indică şi care sunt mijloacele de probă prin care se pot constata elementele de fapt ce pot servi drept probă: 1. Declaraţiile părţilor în proces (declaraţiile învinuitului sau a inculpatului, declaraţiile părţii vătămate,

ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor); 2. Înscrisurile sau mijloacele de probă scrise; 3. Înregistrările video sau audio; 4. Fotografiile; 5. Mijloacele materiale de probă; 6. Constatările tehnico-ştiinţifice; 7. Constatările medico-legale; 8. Expertizele (art. 64).

Probele sunt adunate şi administrate de către organele de urmărire penală şi instanţă. În timpul procesului penal părţile participante pot propune probe. Pentru a fi considerate şi admise în proces probele urmează să întrunească câteva condiţii: 1. Să fie pertinente, să fie în legătură cu împrejurările ce trebuie dovedite într-o anumită cauză penală; 2. Să fie concludente, să contribuie la aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei penale; 3. Să fie utile sau altfel spus, prin informaţiile pe care le conţin, să fie necesare soluţionării unui caz.

Î N T R E B A R E Care sunt mijloacele de probă acceptate în procesul penal românesc?

Semnificaţia probelor: aflarea adevărului sau rezolvarea disputei?

Deşi anterior am arătat că scopul procesului penal este aflarea adevărului obiectiv în legătură cu o faptă şi o decizie justă în raport cu acest adevăr, unii autori susţin că procesul penal nu ajunge tot timpul să realizeze acest deziderat. Este foarte posibil ca, cu tot efortul depus de organele de urmărire penală şi instanţă pentru a afla adevărul, acesta să nu fie aflat, caz în care procesul penal apare mai curând ca o dispută între două părţi, dispută care se realizează în faţa instanţei judecătoreşti şi are drept scop obţinerea unei decizii favorabile (Kapardis, 1999). Argumentele care sunt folosite de principalele părţi aflate în conflict – parte vătămată şi partea inculpată – se materializează sub forma de probe pe care le prezintă instanţei, folosind acele mijloacele de probă pe care le-am amintit anterior.

* * * Am prezentat doar unele aspecte generale în legătură cu probele şi mijloacele de probă în

procesul penal pentru a contura mai bine rolul mărturiei. Fiecare mijloc de probă este reglementat separat în codul de procedură penală. În continuare ne vom concentra atenţia doar asupra mărturiei aşa cum este reglementată de codul penal şi de procedură penală.

DORIN NASTAS

272

III.2. PROBA CU MARTORI Dacă aţi fost martorul comiterii unei infracţiuni, urmează să interacţionaţi de mai multe ori cu

organele de urmărire penală şi instanţa de judecată. Mai mult decât atât, veţi fi invitat să faceţi declaraţii atât în faţa anchetatorului sau procurorului, în etapa de pregătire a dosarului penal spre judecată, cât şi ulterior, în faţa completului de judecată. Mai e posibil să fiţi chemat de mai multe ori pentru declaraţii, completare de declaraţii sau confruntare şi să aşteptaţi, inutil, pentru că anchetatorul e plecat în teren sau pentru că şedinţa de judecată a fost amânată, etc. Totuşi, aşa cum spun specialiştii în psihologie judiciară, martorul este foarte important într-un proces penal, şi, chiar dacă uneori i se întâmplă să suporte lucruri nu tocmai plăcute de genul celor menţionate anterior, se poate consola prin a-şi reaminti că are obligaţia de a colabora pentru aflarea adevărului, obligaţie deopotrivă legală şi morală.

Am dori să precizăm doar, fără a detalia, faptul că proba cu martori constituie regula în procesul penal şi excepţia în procesul civil. Pentru a sublinia rolul hotărâtor al mărturiei în procesul penal, J. Bentham (1823) afirmă că martorii sunt „ochii şi urechile justiţiei”.

Cine este martorul? Este martor „persoana care are cunoştinţă despre vreo faptă sau vreo împrejurare de natură să

servească la aflarea adevărului în procesul penal” (C. Proc. Pen., art. 78).

Persoanele care pot fi martori De regulă, orice persoană fizică poate fi chemată ca martor în procesul penal, indiferent de starea

sa fizică (orb, surd, mut) sau psihică (un bolnav psihic poate fi ascultat în calitate de martor, declaraţia sa urmând a fi apreciată în funcţie de boala de care suferă), organele judiciare având posibilitatea să aprecieze care dintre aceste persoane sunt apte să furnizeze informaţii necesare rezolvării cauzelor penale.

Minorii pot fi ascultaţi ca martori dacă se respectă anumite condiţii: minorii care depun mărturie şi nu au împlinit vârsta de 14 ani trebuie neapărat să fie ascultaţi în prezenţa unuia dintre părinţi, sau, după caz, în prezenţa tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredinţat spre creştere şi educare.

Persoanele care ocazional nu pot fi martori Sunt anumite fapte sau împrejurări care determină inadmisibilitatea unei persoane în calitate de

martor într-un anume proces penal. Aceasta nu înseamnă că persoana în cauză nu poate fi martor în cadrul unui alt proces penal.

Nu pot fi martori într-un proces persoanele care sunt obligate să păstreze secretul profesional. În această categorie intră acele persoane care, în exerciţiul atribuţiilor lor de serviciu, devin deţinători ai unor secrete care, dacă ar fi divulgate, ar putea aduce prejudicii materiale sau morale unor persoane fizice sau juridice implicate în proces. Sunt obligaţi să păstreze secretul profesional, spre exemplu, medicii, avocaţii, notarii publici, preoţii precum şi orice alte persoane care, în exerciţiul profesiei, au luat cunoştinţă de anumite secrete care nu trebuie divulgate. De altfel, codul penal prevede că divulgarea secretului de stat, de serviciu sau a celui profesional constituie infracţiune (vezi C. Pen., art 251, 298, 196).

De asemenea, nu poate fi ascultată ca martor în procesul penal partea vătămată sau partea civilă (C. Proc. Pen., art 82). Această interdicţie de a apărea în calitate de martor pentru persoanele indicate anterior se justifică prin faptul că ele au un alt rol în proces, sunt deja părţi în proces, adică, au şi


273

urmăresc un interes personal, nu sunt nepărtinitori. Astfel, partea vătămată urmăreşte condamnarea şi pedepsirea inculpatului, în timp ce partea civilă urmăreşte condamnarea inculpatului şi recuperarea prejudiciului suferit.

Persoanele care nu sunt obligate să fie martori Pentru a proteja anumite valori în legătură cu viaţa de familie, legea penală oferă posibilitatea ca,

în cazul în care pot fi martori, soţul sau rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului, să decidă dacă vor depune sau nu mărturie. Datorită legăturilor afective şi de rudenie este posibil ca cei apropiaţi să nu fie dispuşi să mărturisească contra persoanei dragi (C. Proc. Pen., art 80). Dacă însă acceptă să fie martori şi, în virtutea legăturilor de rudenie, nu spun adevărul sau ascund anumite fapte, ei înşişi comit infracţiunea de mărturie mincinoasă şi pot fi traşi la răspundere penală.

Cum se realizează depunerea mărturiei?

Principiile fazei de judecată Înainte de a trece la examinarea manierei în care se realizează ascultarea martorilor, este

important să precizăm principiile care guvernează etapa de judecată în faţa instanţei, unul din momentele în care se ascultă martorii. Principiile realizării judecăţii sunt următoarele: 1. Publicitatea şedinţelor de judecată: sala unde se desfăşoară judecata este accesibilă publicului,

activitatea procesuală în această fază a procesului penal realizându-se „cu uşile deschise”. De la acest principiu există şi unele excepţii determinate de necesitatea protecţiei unor interese de stat sau a demnităţii şi vieţii intime a persoanei; judecarea minorilor se face şi ea în şedinţe închise. Minorilor sub 16 ani le este interzisă asistarea la şedinţa de judecată;

2. Nemijlocirea judecăţii: implică obligaţia instanţei de a îndeplini în mod direct, fără intervenţia altor persoane, toate actele procesuale şi procedurale;

3. Contradictorialitatea judecăţii: se referă la faptul că toate probele care sunt administrate în cauza penală sunt supuse discuţiei părţilor, procurorului, instanţei şi apărătorului;

4. Oralitatea judecăţii: se referă la faptul că, spre deosebire de etapa anterioară a procesului penal, etapa de urmărire penală, unde se reţine la dosar doar ceea ce s-a consemnat, în faza de judecată, la pronunţarea hotărârii, completul de judecată va ţine cont de ceea ce s-a discutat în timpul dezbaterilor.

Aceste principii se regăsesc în maniera de ascultare a martorilor în cadrul procesului penal. Astfel, faptul că, de regulă, marea majoritate a şedinţelor de judecată se desfăşoară public, martorul va resimţi un stres mai puternic în cazul mărturiei în faţa instanţei.

Principiul nemijlocirii judecăţii în cauzele penale impune instanţei ca, ori de câte ori este posibil, să readministreze probele care au fost anterior administrate în faza urmăririi penale. Astfel, un martor audiat în cursul urmăririi penale trebuie reaudiat în faţa instanţei.

Principiul contradictorialităţii asigură posibilitatea examinării martorului de către toate părţile în proces. În dreptul anglo-american martorii sunt supuşi chiar în mod special unei examinări încrucişate când principalele parţi în proces – partea vătămată reprezentată de procuror şi partea învinuită reprezentată de avocat – au posibilitatea de a pune întrebări martorului. În dreptul românesc părţile ce doresc să pună întrebări martorilor urmează să ceară expres o astfel de permisiune de la completul de judecată.

DORIN NASTAS

274

Principiul oralităţii este unul implicit manierii de derulare a judecăţii. Mărturia este depusă în formă orală, astfel încât indicatorii paraverbali şi comportamentul persoanei în timpul depunerii mărturiei au posibilitatea de a influenţa deliberarea şi decizia judecătorilor. Pentru a se asigura o deplină oralitate a procesului de ascultare a martorului acestuia i se interzice să dea declaraţii citind un text scris anterior.

Etapele ascultării martorului După cum am menţionat deja un martor poate fi rugat să depună mărturie de mai multe ori:

pentru început acesta dă declaraţii în faţa organului de urmărire penală, urmând ca ulterior să reia mărturia nemijlocit în faţa instanţei. Uneori martorul poate fi ascultat de mai multe ori în ambele etape ale procesului penal, atunci când se impune precizarea unor aspecte contradictorii etc.

Întrebări prealabile Ascultarea martorilor începe cu o serie de întrebări prealabile pentru a se stabili identitatea

persoanei martor: întrebările se referă la numele, prenumele, vârsta, adresa şi ocupaţia martorului. Apoi martorul urmează să fie întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu părţile aflate proces şi este rugat să precizeze natura relaţiei cu acestea. Dacă există o relaţie de rudenie cu o parte sau mai multe părţi aflate în proces, martorului i se comunică faptul că poate, în temeiul legii penale, să refuze să depună mărturie. De asemenea martorul este întrebat dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracţiunii. În cazul în care răspunsul este afirmativ i se comunică faptul că poate să se constituie parte civilă sau parte vătămată în acest proces, renunţând astfel la calitatea de martor.

Depunerea jurământului sau obligaţiei de a spune adevărul În cazul audierii în faţa instanţei martorului i se cere să depună jurământul solemn conform căruia

se angajează să spună adevărul şi să nu ascundă nimic din ceea ce ştie. În funcţie de faptul dacă martorul este sau nu credincios, textul jurământului este puţin diferit. Cei care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământ se obligă să spună adevărul fără a tăinui nimic din ceea ce ştiu.

Rolul jurământului sau obligaţiei de a spune adevărul este de a crea o atmosferă solemnă şi în acelaşi timp de a descuraja tăinuirea unor informaţii sau minciuna în raport cu obiectul cauzei. Este unul din multiplele exemple în care regăsim elemente psihologice solidificate în substanţa dreptului material.

Din punctul de vedere al psihologului social acest moment, momentul pronunţării jurământului sau obligaţiei de a spune adevărul are rolul de a creşte probabilitatea instalării unei anume stări a conştiinţei reflexive – conştiinţa de sine obiectivă (Wicklund, 1978). Atunci când atenţia individului se concentrează asupra propriei persoane creşte gradul de salienţă a standardelor interne (inclusiv a standardelor morale, printre care se regăseşte, în cazul majorităţii persoanelor şi unul care spune „să nu minţi”). Odată cu creşterea gradului de conştientizare a standardelor interne creşte şi probabilitatea conformării comportamentului verbal sau non-verbal la aceste standarde. În detaliu vom discuta despre aceste aspecte psihologice în capitolul consacrat identificării minciunii.

După ce martorul jură sau se obligă public să spună adevărul i se aduce la cunoştinţă că, dacă nu spune adevărul, se face vinovat penal de comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă (C. Pen., art. 260).

Î N T R E B A R E Care este rolul jurământului în procesul judiciar?


275

Ascultarea propriu-zisă După momentele introductive la care ne-am referit anterior, martorului i se aduce la cunoştinţă

care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor. Imediat după aceasta martorul este invitat să spună tot ce ştie în legătură cu faptele şi împrejurările menţionate.

Martorul nu este întrerupt în timpul în care depune mărturie. Martorului îi este interzis să facă declaraţie prin citirea unui text scris anterior. Toate întrebările de clarificare în legătură cu faptele şi împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana părţilor, precum şi despre modul în care a luat cunoştinţă despre cele declarate i se adresează acestuia după ce martorul anunţă că a încheiat relatarea liberă.

Iată încă un exemplu în care cunoştinţele de psihologie sunt implicit prezente în reglementările penale: interzicerea de a adresa întrebări pe parcursul relatării libere a martorului se face datorită faptului că cercetările psiho-legale au demonstrat că prin chestionare se pot introduce erori şi distorsiuni în memoria persoanei sau i se pot sugera răspunsuri.

Tot ceea ce declară oral martorul se consemnează în scris de către grefier şi constituie probă scrisă.

Dacă din motive obiective martorul nu se poate prezenta pentru a fi ascultat (de ex., martorul se află în spital, fiind imposibil să părăsească unitatea medicală fără a se pune în pericol viaţa sau sănătatea acestuia), organul de urmărire penală sau instanţa de judecată s deplasează pentru ascultarea martorului la locul în care se află.

Confruntarea Ascultarea martorilor se face separat. Dacă există contradicţii între declaraţiile diferitor martori

sau între declaraţiile martorului şi cele depuse de alte părţi în proces instanţa poate cere o ascultare suplimentară prin confruntarea persoanelor ce se contrazic (C. Proc. Pen., art 87). În acest caz persoanele sunt ascultate cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic. În timpul confruntării instanţa poate decide ca persoanele confruntate să-şi adreseze întrebări.

Situaţii în care un martor poate deveni inculpat Un martor poate să devină în unele situaţii el însuşi învinuit sau inculpat prin acţiunea sau

inacţiunea ce constituie conţinutul unei infracţiuni.

Nedenunţarea criminală Codul penal constituie infracţiune omisiunea de a denunţa comiterea unor infracţiuni deosebit de

grave. De exemplu, persoanele care cunosc fapte ce constituie grave infracţiuni contra siguranţei statului precum trădarea, trădarea prin divulgarea secretelor, spionajul, actele de diversiune şi subminare a economiei naţionale, etc. se fac vinovate, comiţând infracţiunea de „nedenunţare” şi riscă o pedeapsă cu închisoarea de la 2 la 7 ani (C. Pen., art 170).

De asemenea, fiecare martor are obligaţia de a anunţa imediat comiterea unor infracţiuni grave ce aduc atingere vieţii, sănătăţii şi integrităţii fizice a persoanei sau proprietăţii. Martorul trebuie să denunţe producerea unor infracţiuni ca omorul (în toate formele acestuia), tâlhăria, pirateria, distrugerea de proporţii mari a unor obiecte. În cazul comiterii nedenunţării pentru aceste infracţiuni pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 3 ani.

DORIN NASTAS

276

Dacă martorul este soţ sau rudă apropiată cu autorul infracţiunilor menţionate mai sus el nu se face vinovat de comiterea infracţiunii de nedenunţare. Raţiunea pentru care în cazul relaţiilor apropiate între infractor şi martor cel din urmă nu se pedepseşte este similară celei care îi oferă martorului posibilitatea de a renunţa să depună mărturie. În toate aceste cazuri codul penal ţine să protejeze bunele relaţii între persoanele apropiate, chiar cu riscul de a prejudicia buna desfăşurare a procesului judiciar.

Dacă martorul ştie că o persoană nevinovată este în arestul poliţiei, este trimisă în judecată sau a fost deja condamnată, şi nu aduce la cunoştinţă autorităţilor informaţiile necesare pentru a evita greşeala judiciară, se face vinovat de comiterea unei infracţiuni. Un astfel de martor comite infracţiunea de „omisiune a încunoştientizării organelor judiciare” (C. Pen., art. 265), pentru care riscă o pedeapsă cu amenda sau cu închisoare (între 3 luni şi 1 an). La fel ca şi în cazul infracţiunilor anterioare, dacă prin divulgarea informaţiilor deţinute martorul ar fi cauzat o daună pentru sine, pentru soţ sau pentru o rudă apropiată el nu va fi pedepsit.

Mărturia mincinoasă Dacă martorul minte atunci când depune declaraţii sau dacă nu spune tot ce ştie în legătură cu

împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat, indiferent de natura procesului judiciar (proces civil, penal sau de orice alt fel), se face vinovat de mărturie mincinoasă, riscând o pedeapsă cu închisoarea de la 1 la 5 ani. De altfel, după cum am văzut anterior, în timpul procesului, atunci când depune mărturie, martorul este avertizat expres că poate fi trimis în judecată dacă depune mărturie mincinoasă.

Aprecierea probelor în procesul penal După cum am menţionat deja, justiţia se face în baza aflării adevărului, care, la rândul lui, se află

prin administrarea şi analiza probelor. Într-un proces pot să existe mai multe categorii de probe, unele dintre acestea fiind eventual contrare altora. E normal să ne întrebăm dacă există o ierarhie a importanţei diverselor mijloace de probe, etc. Ei bine, codul de procedură penală indică expres faptul că toate probele, indiferent de mijlocul de probă, nu au valoare mai dinainte stabilite (C. Proc. Pen, art 63). Altfel spus, nu există o ierarhie a priori a probelor. Importanţa fiecărei probe aparte se stabileşte de organul de urmărire penală sau instanţa de judecată potrivit convingerii lor. Această intimă convingere trebuie să reiasă ca rezultat al examinării tuturor probelor administrate şi se face în conformitate cu „libera conştiinţă”.

În conformitate cu principiul liberii aprecieri a probelor „orice infracţiune poate fi dovedită prin orice mijloace de probă prevăzute de lege, dacă organul judiciar şi-a format convingerea că a aflat adevărul în cauza penală” (Neagu, 1997, p. 267).

Cercetările psiho-legale realizate au urmărit modul în care se realizează examinarea probelor şi deliberarea de către juraţi sau judecători. Aceste procese prin natura lor nu pot fi reglementate în de aproape fără a nu se încălca principiul liberei aprecieri. Din aceste considerente este foarte importantă contribuţia psihologilor judiciari pentru a identifica particularităţile emiterii judecăţilor cu consecinţe legale în cazul judecătorilor şi juraţilor.

* * * Până acum am prezentat o trecere în revistă succintă a aspectelor legale ale mărturiei. În

continuare ne vom concentra asupra aspectelor psihologice.


277

III.3. ASPECTELE PSIHOLOGICE ALE MĂRTURIEI Într-un proces judiciar ne interesează veridicitatea mărturiei şi modul în care cunoştinţele

psihologice ne ajută în acest sens. Desigur un martor poate minţi. Ne vom ocupa însă de problema detecţiei minciunii într-un alt capitol. În continuare ne vom concentra atenţia asupra martorului de bună credinţă: un martor care cooperează deplin cu justiţia, care vrea sincer să ajute organele de urmărire penală şi instanţa pentru a se stabili adevărul într-o cauză legală. Ei bine, nenumărate cercetări permit să se ajungă la concluzia că până şi cel mai respectabil, sincer, coerent şi convingător martor se poate înşela (Devlin, 1976).

Elementele principale ale cogniţiei umane Folosim termenul de „cogniţie” pentru a ne referi la acele procese mentale prin care ajungem să

înţelegem, să conferim sens lucrurilor; cogniţia este un melanj de procese cognitive printre care se află pe prim plan atenţia, percepţia, memoria, inteligenţa.

Atenţia poate fi definită ca „un canal de capacitate redusă pentru transferul datelor” (Davenport, 1992). Atenţia reprezintă o serie de operaţii ce ne oferă posibilitatea de a avea acces selectiv la stimulii interni sau externi.

Percepţia implică acele procese care asigură preluarea în interior, la nivelul cortexului cerebral, a datelor ce provin de la simţurile noastre; ea este responsabilă şi de o primă prelucrare semantică a datelor. Modul în care interpretăm input-ul senzorial este influenţat de vârstă, cultură, aşteptări, emoţii, cunoştinţe speciale, etc.

În ultimii ani cercetătorii preocupaţi de studiul memoriei susţin tot mai des o viziune mult mai nuanţată asupra acestui proces psihic: se face simţită o trecere de la o viziune monolitică asupra acestui proces spre o concepţie a memoriei ca fiind alcătuită din mai multe tipuri de memorie (Squire et al., 1993). Rezultatele obţinute sugerează că la nivelul memoriei există o specializare în materie de modalităţi de stocare a informaţiei. Fiecărei categorii de memorie, de fapt, îi corespunde un anume gen de proces de stocare şi, mai ales, de accesare a informaţiei stocate.

În timp ce memoria de lungă durată pare să fie organizată în etape sau procese diferenţiate, s-a stabilit că memoria de scurtă durată are o durată de retenţie a informaţiei de 20 secunde. Este timpul în care un nou input va elimina informaţia anterioară. În acelaşi timp memoria de scurtă durată are şi o limită de capacitate: ea poate reţine simultan maximum 7 elemente. Ne putem imagina că memoria de scurtă durată reprezintă o dischetă pe care încap doar 7 fişiere distincte, fiecare fişier aflându-se pe acea dischetă timp de maximum 20 de secunde, după care este transferat pe discul dur al memoriei de lungă durată. Percepţia şi memoria umană ca procese active şi constructive

Poliţiştii, judecătorii şi alte persoane cer martorilor să-şi aducă aminte detalii despre evenimente, să descrie faţa unei persoane, să anunţe durata derulării unui eveniment, etc., totul realizându-se pornind de la presupoziţia implicită că memoria umană este un soi de videomagnetofon. O astfel de viziune statică, pasivă asupra atenţiei, percepţiei şi memoriei umane nu corespunde realităţii. Atenţia, percepţia şi memoria umană sunt procese psihologice active, care mai degrabă construiesc activ o lume decât o înregistrează pasiv.

DORIN NASTAS

278

Datele care s-au acumulat în psihologia cognitivă şi psihologia socială sugerează că percepţia este direcţionată de structuri organizate de cunoştinţe anterioare numite scheme (termenul a fost iniţial propus de Bartlett (1932) şi este astăzi un concept fundamental în psihologie). Schemele determină nu numai o direcţionare a atenţiei şi percepţiei, ci influenţează şi stocarea datelor în memorie şi reamintirea acestora. Atunci când o persoană încearcă să-şi aducă aminte o întâmplare, ea încearcă de fapt să dea o coerenţă semantică elementelor memorate, completând relatarea sa cu elemente care nu au fost prezente dar trebuiau (în conformitatea cu schema respectivă) să fie prezente şi eventual omiţând elemente care au fost prezente deşi nu se potrivesc schemei evenimentului.

Multe aspecte ale unor mărturii nu pot fi înţelese pe deplin corect decât dacă încercăm să înţelegem ce fel de persoană este martorul, ce încearcă să facă, ce valori, atitudini, expectanţe, motivaţii posedă, atât în momentul producerii evenimentelor mărturisite (momente în care intervin atenţia şi percepţia) cât şi în momentul păstrării informaţiei şi, în special, atunci când depune mărturia (intervenţia memoriei).

Altfel spus: ▪ Percepţia nu este o reflectare fotografică; ea presupune o contribuţie activă din partea martorului; ▪ Memoria umană este deopotrivă selectivă şi constructivă.

Este important să ţinem cont de faptul că „atunci când observăm ceva încercăm să-i conferim un sens şi percepem totul prin prisma sensului conferit iniţial” (Llozd-Bostock, 1988, p. 5).

Etapele funcţionării memoriei în contextul mărturiei legale Hollin (1989) precizează că cercetările psiho-legale ale mărturiei s-au ocupat de diferitele

categorii de variabile, analizând intervenţia acestora asupra diferitor funcţii sau etape ale memoriei. Majoritatea autorilor sunt de acord că cele mai importante funcţii sau etape ale funcţionării memoriei sunt achiziţia informaţiei, stocarea informaţiei şi rememorarea informaţiei.

Aceste etape ale funcţionării memoriei au fost investigate sistematic în psihologie şi, raportat la problematica mărturiei, corespund următoarelor etape:

a) urmărirea unui eveniment; b) timpul care trece de la urmărirea evenimentului şi până la depunerea mărturiei; c) depunerea mărturiei.

În realitate însă aceste etape nu sunt la fel de bine ordonate şi distincte. De exemplu, în timp ce o persoană aşteaptă să depună mărturie, el sau ea poate urmări o emisiune TV care speculează asupra circumstanţelor şi autorului infracţiunii sau poate să discute cu un alt martor. Aşa cum vom vedea ulterior, în cursul unei astfel de expuneri sau interacţiuni un martor achiziţionează anumite informaţii ce pot deveni parte a memoriei legate de evenimentul propriu-zis.

Teorii asupra rememorării Conform opiniei exprimate de Davis (1993) există cel puţin trei teorii majore asupra rememorării

care exercită o influenţă importantă asupra subiectelor controversate legate de mărturie: 1. Teoria schemelor cognitive (Bartlett, 1932; Pitchert & Anderson, 1977); 2. Modelul memoriei modulare cu multiple intrări sau teoria monitorizării memoriei (Johnson, 1983); 3. Teoria‚ înregistrărilor auzite (Morton et al, 1985).

Teoria constructivistă a schemelor afirmă faptul că odată cu trecerea timpului memoria este alterată ca urmare a intervenţiei proceselor de asimilare şi distorsiune. Ca urmare a acestor procese o


279

accesare veridică a informaţiei originale nu mai e posibilă pentru că ea nu mai există în forma stocată iniţial. Celelalte două teorii susţin însă că înregistrările memorate ale evenimentelor nu pot fi alterate şi, în anumite condiţii, pot fi accesate veridic.

Erori în procesul de rememorare Se crede că incapacitatea de a accesa informaţia din memorie poate să fie determinată de mai

multe cauze, printre care: ▪ eroarea ce intervine în procesul de stocare a informaţiei: e posibil ca informaţia să nu fi fost stocată

în mod corespunzător; ▪ informaţia a fost mutată; ▪ informaţia a fost eliminată; ▪ informaţia a pierdut din intensitate sau s-a disociat datorită trecerii timpului; ▪ se produce o interferenţă datorită similarităţii cu informaţia stocată ulterior care poate avea un

impact negativ asupra memoriei de scurtă durată; ▪ se produce o interferenţă datorită similarităţii semantice a informaţiei stocate în memoria de lungă

durată; ▪ uitarea informaţiei se poate datora faptului că o informaţie în legătură cu un eveniment traumatizant

este refulată în spaţiul inconştientului; deşi se fac încercări pentru a reuni concepţia inconştientul cognitiv cu cel psihodinamic (Epstein, 1994) deocamdată nu există o părere unanimă în legătură cu prezenţa sau absenţa unor informaţii refulate în legătură, de exemplu, cu astfel de subiecte precum abuzul sexual suferit în copilărie (însuşi conceptul de refulare este un subiect controversat; Cohler, 1994; Loftus, 1993).

Deşi se mai poartă discuţii în legătură cu arhitectura memoriei şi diferitele concepte utilizate pentru a descrie funcţionarea acesteia, cercetătorii în domeniul psihologiei judiciare împărtăşesc viziunea conform căreia memoria umană nu operează ca şi un videomagnetofon. Prin urmare, este indispensabil ca organele de urmărire penală şi instanţa de judecată să posede cunoştinţe temeinice asupra modului în care funcţionează memoria umană atunci când realizează ascultarea victimelor sau martorilor.

Psihopatologia memoriei

Atunci când analizăm funcţionarea memoriei umane este important să ţinem cont şi de aspectele psihopatologice în funcţionarea acesteia: amnezia, hipermnezia, şi paramnezia (Kopelman, 1987; Yanagihara & Pitersen, 1991).

Amnezia reprezintă un anume defect al memoriei legat de procesele de înregistrare, stocare şi reproducere a informaţiei. Amnezia poate fi totală sau parţială, temporară sau permanentă; ca şi etiogeneză amnezia poate fi cerebrală (determinată, de exemplu, de senilitate sau leziune cerebrală) sau cauzată de lipsa atenţiei voluntare sau involuntare. Persoana acuzată, de exemplu, de comiterea unui omor, poate invoca amnezie în legătură cu evenimentele petrecute. De regulă, în astfel de cazuri este invitat să se pronunţe medicul psihiatru pentru a se stabili veridicitatea prezenţei amneziei (Gudjonsson, 1992; Taylor & Kopelman, 1984).

Hipermnezia reprezintă o capacitate exacerbată de a memora şi reaminti un număr impresionant de detalii (Ham, 1996; Hunter, 1957).

DORIN NASTAS

280

Paramnezia presupune o reamintire eronată care este determinată de tulburarea proceselor mentale responsabile de aprecierea familiarităţii (Power, 1977). Cu toţii am avut ocazia să resimţim ocazional sentimentul de deja vu. Dacă acest sentiment devine frecvent, el duce la o perturbare a funcţionării psihice prin producerea unor „iluzii ale memoriei”. Termenul de‚ confabulaţie’ este folosit de clinicieni pentru a descrie acele persoane care „completează” golurile memoriei cu experienţe imaginare ca, de exemplu, persoanele care suferă de psihoza Korsakoff (Davidson & Neale, 1974).

III.4. FACTORII CE INFLUENŢEAZĂ MĂRTURIA

Taxonomii ale factorilor ce influenţează mărturia Wells (1978) face o clasificare a variabilelor sau factorilor care afectează mărturia. El distinge

două categorii majore de variabile: variabile ce ţin de sistem / „ale sistemului” şi variabile ce ţin de persoană / „ale martorului”. 1 Variabilele sistemului sunt acei factori specifici sistemului judiciar, care pot fi modificaţi, influenţaţi

pentru a asigura o mărturie de calitate; aceşti factori pot fi controlaţi; 2 Variabilele martorului sunt caracteristicile specifice persoanei ce depune mărturia; aceşti factori nu

pot fi controlaţi. Distincţia sugerată de Wells este importantă atunci când discutăm despre efectele cercetărilor

psiho-legale asupra sistemului judiciar. În situaţiile concrete însă, atunci când victima sau martorul este audiat de organele de urmărire penală, distincţia dintre variabilele ‚de sistem’ şi ‚ale persoanei’ nu este întotdeauna la fel de evidentă şi, mai ales, utilă. De exemplu, în unele sisteme judiciare momentul în care martorul voluntar urmează să fie ascultat de organele de urmărire penală este, de regulă, rezultatul unei negocieri. În mod similar, „reîmprospătarea memoriei” martorului pe parcursul anchetei şi judecăţii este un fenomen care intervine inevitabil în timp ce martorul comunică cu avocatul, prietenii, membrii familiei. Mai mult decât atât, nu de puţine ori se întâmplă ca părţile sau avocatul, respectiv procurorul, să le amintească martorilor propuşi de ei ce au spus în timpul anchetei pentru a se asigura de „fidelitatea mărturiei”. Se mai întâmplă ca însăşi judecătorul să înceapă ascultarea martorului prin a-i pune întrebări sau prin a-i reaminti faptele relatate în timpul anchetei (vă reamintim că o astfel de manieră de ascultare a martorului este interzisă de codul de procedură penală).

O altă taxonomie a variabilelor ce afectează mărturia este propusă de Hollin (1989). Autorul distinge patru categorii de factori sau variabile: factori sociali, factori situaţionali, factori individuali, factori interogaţionali: ▪ Factorii sociali ar fi, mai curând, factori de apartenenţă socială. Autorul se referă la atitudini,

conformism, stereotipuri, prejudecăţi, statut. Toate acestea sunt caracteristici specifice unor categorii sau clase de persoane;

▪ În calitate de factorii situaţionali sunt considerate diversele caracteristici ale contextului infracţiunii şi particularităţilor faptei penale. Aici regăsim astfel de factori precum complexitatea evenimentului, durata evenimentului, iluminarea, ora zilei, tipul crimei;

▪ Factorii individuali se referă la caracteristicile martorului: vârsta, stilul cognitiv, personalitatea, rasa, genul, ocupaţia;

▪ Factorii interogaţionali se referă la caracteristicile şi particularităţile metodelor folosite pentru a se obţine şi valorifica informaţia pe care o deţine martorul. În calitate de exemple pentru astfel de


281

factori autorul indică reconstituirea cursului infracţiunii cu ajutorul unor artişti, utilizarea computerului, identificarea prin prezentarea mai multor persoane, folosirea portretului robot.

Alţi autori au propus clasificări similare celor prezentate deja: Ellis (1975) distinge între factorii ce ţin de stimul (de exemplu, durata evenimentului) şi factorii ce ţin de subiect (de exemplu, genul subiectului); Loftus (1981) propune de asemenea o clasificare dihotomică a factorilor în factori ce ţin de eveniment şi factori ce ţin de martor. Este uşor să se remarce faptul că, în mare parte, clasificările factorilor se aseamănă foarte mult.

Variabile care influenţează fidelitatea mărturiei judiciare Am sintetizat diferitele clasificări / taxonomii ale factorilor / variabilelor care intervin în mărturia

judiciară în tabelul de mai jos.

Categorie factori Exemple de variabile Eveniment frecvenţa, timpul, durata, cantitatea de lumina, tipul de eveniment, prezenţa

armei, etc. Martor oboseala, starea de excitaţie fiziologică, anxietate cronică, neuroticism,

extraversiune, reflexivitate-impulsivitate, nevoia de aprobare / afiliere, tipul de dimineaţă („priveghetoare”) / seară („bufniţa”), auto-monitorizarea, dependenţa de câmpul perceptiv, profunzimea categorizării, starea afectivă, alcoolemia, vârsta, rasa, genul, scheme / stereotipuri, gradul de atractivitate fizică, dacă a fost anterior victimă, încrederea în sine, dacă este poliţist, martorul colaborează sau nu, etc.

Agresorul genul, talia, greutatea, etnia, maniera de a se mişca etc. Interogare durata stocării informaţiei, tipul de rememorare, cât de mult efort este necesar

pentru a se rememora, întrebări directoare, terapie de rememorare, interviu cognitiv, etc.

Pentru cele patru tipuri de categorii de factori – eveniment, martor, agresor, interogare – am indicat drept exemple o serie de variabile particulare. Unele dintre acestea vor fi analizate în continuare.

Caracteristicile evenimentului

Frecvenţa Powel & Thomson (1994) au constatat că cu cât un eveniment se produce mai des cu atât mai

uşor oamenii îşi aduc aminte că el s-a produs indicând mai multe detalii. Totuşi, dacă sunt întrebaţi despre o ocazie specifică, când a avut loc acel eveniment, acurateţea reamintirii scade odată cu creşterea frecvenţei acelui eveniment.

Timpul Curtea Supremă americană consideră că există o corelaţie între posibilitatea şi abilitatea

martorului de a observa şi acurateţea mărturiei (Williams et al., 1992), astfel încât de foarte multe ori reamintirea cu exactitate a momentului în care a avut loc un eveniment dă un plus de credibilitate martorului atunci când relatează alte detalii despre acel eveniment. Credibilitatea unui astfel de martor (care-şi aduce aminte de detalii temporale) creşte şi în cazul în care el participă subsecvent la procedura identificării infractorul în persoana suspectului.

DORIN NASTAS

282

Atât cercetările realizate în laborator cât şi studiile în teren au identificat existenţa unui fenomen de „apropiere de viitor” (forward telescoping). Acest fenomen se referă la faptul că, atunci când oamenii îşi aduc aminte de evenimentul critic asupra căruia sunt chestionaţi, există tendinţa ca detaliile care sunt cele mai distante în timp să fie percepute ca fiind mult mai apropiate în timp de detaliile subsecvente (Friedman, 1993). Acest fenomen presupune un soi de comasare, compresie a timpului, compresie care „apropie de viitor” tocmai cele mai îndepărtate evenimente.

De asemenea s-a demonstrat faptul că rememorarea aspectelor temporale este mult mai bună în cazul în care activitatea desfăşurată de martor este structurată pe intervale temporale; dacă activitatea desfăşurată de martor este omogenă, acurateţea estimărilor temporale ale martorului descreşte semnificativ (Tzeng & Cotton, 1980).

Durata Timpul necesar pentru a se produce o infracţiune poate varia de la câteva secunde până la

câteva minute sau chiar mai mult. Factorul timp este foarte important pentru a se putea decide asupra fidelităţii mărturiei. În dreptul englez credibilitatea procedurii de identificare a suspectului este determinată şi de timpul derulării evenimentului: se consideră, pe bună dreptate, că un martor trebuie să dispună de timp pentru a fixa faţa infractorului în momentul derulării crimei. Un sondaj realizat pe o populaţie de potenţiali juraţi americani a identificat faptul că durata evenimentului este considerată ca fiind unul din cele mai importante criterii (se afla pe locul 4 într-o listă de 25 de criterii) pentru a judeca fidelitatea mărturiei în procedura identificării făptuitorului (Lindsay, 1994a).

Într-un experiment realizat de Clifford & Richards (1977) un grup de poliţişti a fost rugat să descrie persoana care se apropiase recent de ei şi purtase o discuţie de 15 secunde sau 30 secunde. Memoria despre persoana necunoscută a fost mai bună în condiţia experimentală în care interacţiunea a fost de 30 de secunde.

Totuşi, având în vedere şi faptul că atenţia este selectivă, pentru anumite categorii de infracţiuni, creşterea duratei evenimentului sau expunerii nu determină o creştere proporţională a acurateţei rememorării.

Lumina Infracţiunile se petrec la orice oră, unele chiar mai frecvent odată cu scăderea intensităţii luminii.

În studiul pe care l-am amintit anterior potenţialii juraţi au considerat cantitatea de lumină ca fiind pe locul 5 în lista celor mei importante caracteristici de natură să influenţeze fidelitatea mărturiei (Lindsay, 1994a).

Kuehn (1974) a descoperit faptul că martorii rememorează mai dificil detaliile unui incident care are loc în amurg decât atunci când acelaşi incident se petrece ziua sau noaptea. Un alt autor confirmă acelaşi fenomen în legătură cu acurateţea identificării autorului (Yarmey, 1986b). Faptul că infracţiunea se petrece noaptea nu influenţează încrederea martorilor în declaraţiile sale. Adaptarea analizatorului optic la condiţiile de întuneric se realizează în funcţie de durata expunerii la lumină şi intensitatea acesteia în faza anterioară; adaptarea poate dura maximum 30 de minute (Loftus et al, 1989). În consecinţă, martorii care au trecut rapid de la lumină puternică la întuneric pot avea mari dificultăţi în a vedea desfăşurarea evenimentelor pe perioada de adaptare. Oboseala cumulată cu o slabă iluminare de asemenea sunt responsabile pentru o calitate îndoielnică a memorării (Horne, 1992).


283

Wagenaar & van der Schrier (1994) au realizat un experiment în care au variat sistematic lumina şi distanţa subiecţilor faţă de persoana pe care urma ulterior să o identifice. Experimentatorii au ajuns la concluzia că identificarea unei persoane pe timp de noapte, cu un maximum de iluminare naturală (noapte cu lună plină) este foarte dificilă dacă distanţa este mai mare de 3 metri. În practica judiciară străină psihologii judiciari au fost invitaţi deseori să realizeze experimente în teren pentru a stabili dacă martorul care afirma că a văzut ceva, la o anume distanţă şi în anume condiţii de iluminare slabă, chiar a putut să facă acest lucru.

Buckhout (1974) menţionează un caz în care o instanţă americană a realizat un astfel de experiment pentru a se convinge de faptul că declaraţia unui poliţist este veridică. Poliţistul implicat în caz afirma că a văzut cum agresorul a împuşcat mortal victima care se afla la 70 de metri de poliţist. Ghidându-se după locul şi ora petrecerii incidentului, psihologii judiciari au organizat un experiment sub forma de reconstituire la faţa locului unde au fost invitaţi să participe şi juraţii. Nimeni dintre cei prezenţi nu a putut distinge faţa persoanelor implicate în accident în condiţiile în care întunericul era aproape deplin. Bineînţeles că, în lipsa de alte probe, juraţii l-au achitat pe suspect în acest caz.

Tipul de eveniment Infracţiunile diferă foarte mult între ele sub aspectul modului de desfăşurare. Cercetările realizate

nu au găsit diferenţe în reuşita identificării suspectului de către martor în funcţie de natura penală a faptei. S-a remarcat totuşi că femeile martori sunt de aproape 7 ori mai bune decât bărbaţii martori în a descrie suspectul unui atac violent sau a unui atac sexual. De asemenea femeile sunt de 3 ori mai bune în a oferi indicii în legătură cu persoanele implicate în răpirea copiilor.

Folosirea armei Armele de foc, în special pistoalele, sunt foarte frecvent folosite în crimele din SUA şi alte ţări

occidentale. În general, pentru multe sisteme penale, inclusiv pentru sistemul penal românesc, folosirea de arme în producerea crimei constituie o circumstanţă agravantă atunci când instanţa decide mărimea pedepsei.

Desigur, în calitate de armă nu sunt considerate doar armele de foc sau armele albe. Codul penal românesc defineşte ca fiind arme „instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziţii legale (în sensul armelor de foc şi armelor albe, nota noastră); sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac” (C. Pen., art. 151). Astfel, de exemplu, o sticlă sau un scaun folosit în timpul unei bătăi într-un bar, bătaie care se poate solda cu omorul unei persoane, sunt considerate arme datorită faptului că obiectele respective au fost folosite pentru a ataca o persoană sau mai multe persoane.

În codul penal românesc folosirea armei nu se numără expres printre circumstanţele agravante legale (art. 75), însă, ori de câte ori instanţa găseşte de cuviinţă că folosirea armei a folosit esenţial infractorului pentru a comite infracţiunea poate decide considerarea acestui fapt ca o circumstanţă agravantă de natură judiciară.

Atunci când martorul asistă la comiterea unei infracţiuni în care sunt folosite arme, se observă efectul „centrării asupra armei” (weapon focus): datorită faptului că atenţia martorului este concentrată asupra armei, celelalte detalii legate de infracţiune se înregistrează defectuos şi incomplet astfel încât martorul ulterior îşi reaminteşte incomplet şi cu dificultate persoana agresorului sau alte circumstanţe relevante ale faptei.

DORIN NASTAS

284

Pentru a demonstra prezenţa acestui efect, Loftus (1987a) a condus un experiment de laborator în care a prezentat unui grup de subiecţi o serie de imagini dintr-un fast-food. Jumătate dintre subiecţi au urmărit imagini în care un client îndrepta un pistol asupra casierului, în timp ce ceilalţi au urmărit aceeaşi persoană în calitate de client care însă, de data aceasta, da bani casierului. Cercetătorii au folosit camere de vederi asistate de calculator pentru a monitoriza mişcările oculare ale subiecţilor în timpul urmăririi imaginilor. S-a observat că subiecţii au fixat mai des şi pentru mai mult timp ochii asupra armei decât asupra banilor. Evident, ulterior, în testul de recunoaştere facială a clientului subiecţii din condiţia „fără armă” au avut o performanţă mai bună în comparaţie cu cei din condiţia „cu armă”.

Eveniment violent / traumatic Datele acumulate de cercetători în legătură cu impactul evenimentelor violente asupra martorului

sunt deseori contradictorii. Cercetările experimentale au demonstrat faptul că evenimentele ce determină un stres puternic – inclusiv cele violente – au un impact negativ asupra memoriei (Deffenbacher, 1983; Loftus, 1979). Aceste rezultate sunt similare opiniilor împărtăşite de experţii americani în mărturie judiciară: 79 % din experţii anchetaţi consideră că în cazul crimelor violente memoria martorilor oculari este afectată (Kasssin et al., 1989).

Alţi cercetători, însă, au raportat rezultate contrare conform cărora stresul contribuie la o îmbunătăţire a memoriei (Yuille & Cutshall, 1986, 1989; Yuille & Tollestrup, 1992). Într-un studiu realizat de Yuille & Cutshall (1986) martorul unui omor care avea şi cel mai înalt nivel al stresului (în total au existat 13 martori) a avut o acurateţe de 93 % în relatările sale, fiind intervievat de poliţie la două zile după accident. Acurateţea martorului a rămas ridicată şi la 5 luni după comiterea infracţiunii (s-a înregistrat o scădere a acurateţei detaliilor de la 93% la 88%).

Un alt studiu de teren realizat de Christinason & Hubinette (1993) a cercetat efectul stresului asupra memoriei persoanelor care au fost martori la un număr de 22 jafuri armate asupra băncilor. Lotul de participanţi a fost compus din casieri (victime), personal auxiliar angajat, clienţi. Autorii au ales anume acest gen de infracţiune pentru că ea presupune implicit folosirea armelor pentru intimidarea personalului şi clienţilor, se derulează aproximativ 3 minute (timp suficient ca fiecare persoană să resimtă stresul cauzat de frică), implică criminali de temut, există un risc major ca persoanele prezente să fie rănite. Datele obţinute au indicat faptul că activarea afectivă a victimelor nu diferă de stresul resimţit de martori. Pentru toţi cei prezenţi la eveniment memoria celor petrecute a rămas vie mult timp după comiterea infracţiunilor. Reamintirea detaliilor din timpul interviului cu cercetătorii a fost foarte consistentă cu datele declarate la poliţie. Cel mai fidel au fost reamintite astfel de detalii precum acţiunile întreprinse de atacatori, armele folosite, îmbrăcămintea acestora. În acelaşi timp astfel de detalii precum data şi timpul producerii evenimentului sau prezenţa altor persoane sunt reamintite cu inexactitate.

Într-un alt studiu realizat de Yuille et al. (1994) experimentatorii au lucrat cu 120 de asistenţi în serviciul de probaţiune. Subiecţii au fost supuşi unor simulări realiste a unor posibile circumstanţe profesionale. Cei care au participat la simulări stresante au rememorat mai puţine elemente despre eveniment, dar amintirile despre aceste evenimente au fost mai bine conservate în timp.


285

Î N T R E B A R E Care sunt caracteristicile evenimentului ce pot exercita influenţă asupra mărturiei?

Cât de veridice pot fi declaraţiile martorilor? Am enumerat deja o serie de limite ale funcţionării proceselor cognitive de bază, în special ale

memoriei. Este firesc să ne întrebăm cât de veridice sunt depoziţiile martorilor? Iată câteva date în acest sens.

Experimentele realizate la începutul secolului trecut, care au investigat eficienţa recunoaşterii persoanei după fotografii, indicau o rată foarte ridicată a succesului: 90 % din subiecţi reuşesc o identificare corectă a persoanei în baza pozei, aceasta întâmplându-se chiar şi la un interval de 35 de zile după eveniment (Chance, 1975). Pentru că aveau însă o validitate ecologică scăzută, studiile experimentale timpurii au fost criticate, pe bună dreptate, şi pe acest motiv au fost considerate puţin concludente pentru practica legală.

Studii mai recente, cu o mare validitate ecologică şi rigoare experimentală, indică cifre mult mai modeste: acurateţea identificării după fotografii este de aproximativ 12-13 % (Buckhout, 1974; Dent, 1977).

Alte cercetări au identificat faptul că memoria pentru detalii în sarcini şi situaţii relativ simple este fidelă în 25% de cazuri atunci când subiecţii sunt simpli cetăţeni şi de 47, 5 % în cazul subiecţilor poliţişti (Clifford & Richards, 1977).

Cât de influente pot fi uneori declaraţiile martorului? Cercetările psiho-legale au vizat cu precădere impactul identificării agresorului de către martor

sau victimă asupra deciziei juraţilor sau judecătorilor. Un număr mic de studii au analizat efectul non-identificării asupra deciziilor în procesul legal. Leippe (1985) a realizat un experiment în care a manipulat identificarea într-un proces cu juraţi fictivi. Autorul menţionat a constatat că atunci când unul din cei trei martori nu a recunoscut în persoana inculpatului pe autorul faptei, procentul juraţilor care l-au considerat vinovat pe inculpat a scăzut dramatic: de la 53% la 14%. Interesant este de remarcat faptul că în situaţia în care martorul care nu a recunoscut agresorul refuză să depună mărturie, iar informaţia despre faptul că martorul ce s-a retras nu l-a recunoscut pe inculpat este comunicată juriului de către judecător, nu s-a observat o scădere semnificativă a procentului de verdicte defavorabile inculpatului. Impactul cercetărilor psiho-legale asupra mărturiei

Deşi cercetările asupra aspectelor psihologice ale mărturiei se realizează de aproape un secol, este surprinzător că impactul acestor cunoştinţe asupra contextului legal al înfăptuirii justiţiei este relativ mic.

De exemplu, atunci când McConkey şi Roche (1989) au administrat un chestionar studenţilor în ani terminali (studenţi la drept şi la psihologie la universităţile din Australia) pentru a testa gradul de cunoaştere a erorilor şi limitelor mărturiei judiciare, s-a constatat că ei au doar idei vagi în legătură cu acest subiect. Rezultate similare au fost raportate şi pe populaţii compuse din studenţi americani şi britanici. Mai mult decât atât, Bennett & Gibling (1989) au identificat că publicul larg şi poliţiştii deţin la fel de puţine cunoştinţe în legătură cu limitele mărturiei.

DORIN NASTAS

286

În ultimii ani se semnalează o creştere semnificativă a cazurilor în care psihologii judiciari sunt chemaţi în instanţă în calitate de experţi pentru a oferi informaţii şi concluzii inclusiv în legătură cu diferite aspecte ale mărturiei. Chiar şi în România au început să apară cazuri în care psihologii sunt invitaţi în procese penale. Acest lucru este îmbucurător pentru faptul că mărturia are un impact deosebit asupra judecătorilor şi juraţilor şi, în consecinţă, asupra deciziilor legale, mai ales în cazul proceselor penale.

Părerea relativ unanimă a experţilor în psihologie judiciară este că prezenţa tot mai frecventă a psihologilor în instanţă nu a reuşit deocamdată să convingă pe jurişti şi poliţişti, şi, în ansamblu, publicul larg, că mărturia nu este mai convingătoare decât alte mijloace de probă (Kapardis, 1999). În opinia autorului menţionat „cercetările psiho-legale nu au reuşit deocamdată să-i convingă pe oameni că percepţia şi memoria umană nu funcţionează precum un magnetofon sau o cameră video” (p. 24).


287

VI. DETECTAREA MINCIUNII ÎN PROCESUL JUDICIAR

„Fiinţele umane nu suportă să fie minţite. Faptul de a fi minţiţi ne face să ne simţim violaţi, abuzaţi şi stupizi … Tradiţia morală şi culturală a societăţilor occidentale a fost modelată şi motivată de o teamă explicită şi consistentă de minciună … dar … fără minciuni umanitatea nu poate supravieţui” (Rue, 1994, p. 4-5).

IV.1. CERCETAREA MINCIUNII ÎN PSIHOLOGIE

Am putea defini minciuna ca fiind acea situaţie sau stare de lucruri în care o persoană spune sau

face ceva în mod intenţionat pentru a produce o credinţă falsă unei alte persoane (Ekman, 1985; Miller & Stiff, 1993). În opinia lui Miller & Stiff (1993) o modalitate eficientă de a aborda teoretic şi empiric minciuna este de a o conceptualiza ca o strategie de persuadare, adică, ca şi un mijloc de a produce o schimbare prin persuasiune.

Psihologii au încercat abordarea minciunii încă în etapa de debut a psihologiei. Astfel de autori precum Binet (1898), Dessoir (1893), Jastrow (1990), Triplett (1900) au abordat tema minciunii, în special considerând aspectele psihologice prezente în scamatoriile iluzioniştilor. Primele abordări ale problematicii minciunii însă nu au fost dezvoltate datorită ascensiunii şi dominării behaviorismului care a exclus pentru o perioadă suficient de lungă preocuparea psihologilor de procesele mentale. Ulterior intuiţiile clasicilor nu au fost nici până astăzi dezvoltate într-un domeniu special de cunoaştere în psihologie. Din păcate la ora actuală nu putem vorbi despre o veritabilă psihologie a minciunii de genul psihologiei memoriei.

Preocupările moderne legate de minciună, existente pe alocuri, s-au concentrat în special asupra minciunii ca proces şi detectarea acesteia (Ekman, 1985). Pentru că nu există un domeniu distinct al psihologiei minciunii pentru a ne contura discursul, vom vi nevoiţi pe parcurs să facem trimitere la o serei de discipline psihologice precum psihofiziologia, psihologia clinică, psihologia dezvoltării, psihologia cognitivă şi psihologia socială.

IV.2. TESTE DE INTEGRITATE ŞI ONESTITATE Criminologia ne arată că înşelăciunile comise de angajaţi cauzează mari probleme financiare în

sectorul public şi privat în toată lumea, uneori determinând chiar colapsul unor companii. Din această cauză este foarte important pentru angajatori să poată identifica printre persoanele candidate pentru a ocupa un loc de muncă pe potenţialii hoţi, delapidatori, etc.

Una din cele mai uşoare proceduri în acest scop este folosirea poligrafului sau, cum i se mai spune în cotidian, a „detectorului de minciuni”. A folosi acest aparat la angajare nu este tocmai etic: înseamnă să suspectezi candidaţii de la prima întâlnire. Pentru a proteja actualii şi potenţialii angajaţi contra unui astfel de tratament nedemn şi abuziv din partea angajatorului în SUA s-a emis un act normativ, Employee Polygraph Protection Act (datează din 1988). Acest act normativ deşi nu elimină în

DORIN NASTAS

288

totalitate testul poligrafului, limitează drastic posibilitatea folosirii acestuia de către angajatori. Conform prevederilor actului, poligraful este interzis în procesul de selectare a angajaţilor în sectorul privat; se admite însă folosirea lui la angajarea personalului pentru administraţia locală, administraţia statului şi cea federală. Poligraful este folosit şi pentru angajările din armată, serviciile secrete, personalul care asigură paza unor obiective strategice, personalul serviciului de securitate financiară (Camara & Schneider, 1994).

Odată cu introducerea acestor limitări în utilizarea poligrafului s-a făcut resimţită necesitatea punerii la punct a unor modalităţi alternative pentru verificarea onestităţii la angajare. S-a revenit asupra tradiţionalelor teste creion-hârtie care sunt numite teste de integritate sau teste de onestitate. Aceste teste sunt foarte larg răspândite şi au drept scop de a măsura gradul de încredere pe care îl poate avea angajatorul atunci când decide angajarea unei persoane (Goldberg et al., 1991). De asemenea ele pot fi folosite şi atunci când compania are probleme pentru a se stabili gradul de implicare a angajatului în cauzarea unor pagube angajatorului.

La baza acestor teste se află convingerea precum că în personalitatea umană există anumite caracteristici stabile care sunt responsabile de producerea sau posibilitatea producerii unor comportamente nedemne (Sackett, 1985). Alţi autori consideră însă că mai curând factorii situaţionali sunt cei care îi determină pe oameni în mod hotărâtor să trişeze, să mintă, să înşele (Hartshorne & May, 1928).

Categorii de teste La ora actuală există două mari categorii de teste de integritate:

1. Teste care măsoară integritatea direct, nemijlocit. Aceste teste vizează, de fapt, atitudinile faţă de minciună şi înşelăciune;

2. Teste de integritate ca trăsătură de personalitate. Aceste teste sunt elaborate în baza credinţei că există anumite componente ale personalităţii – trăsături – care pot fi responsabile pentru apariţia unor comportamente nedemne. Ele pot măsura, de exemplu, o astfel de trăsătură de personalitate precum conştienciozitatea (Wooley & Hakstian, 1992).

Bineînţeles că testele reprezintă doar o parte din mijloacele pe care le folosesc angajatorii în căutarea personalului de încredere. În acest sens se foloseşte interviul, se face verificarea datelor, eventual se apelează la grafologie (Ben-Shakhar, 1989; Murphy, 1994).

Goldberg et al. (1991) au realizat o cercetare având ca scop trecerea în revistă a constructelor psihologice măsurate de testele de integritate existente la acea dată pe piaţă. Autorii au analizat 24 de teste şi au identificat faptul că acestea măsurau următoarele constructe psihologice (în paranteze este indicată frecvenţa apariţiei constructelor în lotul de teste): ▪ contra-productivitate (construct prezent în 15 teste); ▪ onestitate (9); ▪ performanţa în lucru (9); ▪ atitudini (8); ▪ integritate (6); ▪ fidelitate (4); ▪ alte constructe (1): absenteism / întârziere repetată, acceptarea comportamentelor nedemne,

acceptarea folosirii drogurilor, credibilitatea, conştienciozitatea / gradul de independeţă-dependenţă,


289

stabilitate afectivă, potenţial managerial / în vânzări / pentru lucrul în birou, probabilitatea demisionării rapide, rezistenţa la stres, rezistenţa în faţa tentaţiilor de a consuma alcool.

Testele „directe” de integritate de regulă au la baza construcţiei lor cinci concepte (Bernardin & Cooke, 1993): ▪ Frecvenţa gândurilor că ai putea fura ceva; ▪ Toleranţă pronunţată faţă de cei care fură de la alţi oameni; ▪ Credinţa în faptul că majoritatea oamenilor comit înşelăciuni în mod frecvent; ▪ Credinţa în loialitatea dintre hoţi (credinţa într-un „cod al bunelor maniere” în rândul infractorilor); ▪ Acceptarea raţionalizărilor oferite pentru comiterea înşelăciunilor.

Bernardin & Cook (1993) susţin faptul că aceste constructe sunt prezente în toate testele „directe”, fiecare dintre ele oferind informaţii suplimentare măsurării nemijlocite a onestităţii.

Utilitatea testelor şi aspectele etice Utilizarea frecventă a acestor teste a impus o analiză detaliată a validităţii şi fidelităţii acestora. Cercetătorii au întâmpinat mari dificultăţi în privinţa estimării principalelor caracteristici

psihometrice ale testelor de integritate. Opiniile sunt diferite, însă, în general, majoritatea consideră că, cel puţin la ora actuală, testele de integritate au o utilitate predictivă îndoielnică. De exemplu, cercetările asupra fidelităţii testelor de integritate indică un coeficient de fidelitate de la .03 la .62.

De asemenea se discută intens despre faptul dacă nu cumva aceste teste atacă drepturile fundamentale ale omului, reprezentând o violare a dreptului persoanei la o viaţă privată.

Se fac auzite tot mai des opinii conform cărora ar fi cazul să se renunţe la aceste teste atât din considerente etice cât şi din considerente psihometrice (Stone & Stone, 1990).

A C T I V I T A T E Ce credeţi dvs. personal despre oportunitatea utilizării testelor de integritate în România?

IV.3. PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI SOCIALE Spre deosebire de abordarea psihometrică şi personalistă a problemelor legate de minciună,

psihologia socială s-a concentrat asupra investigării conduitei persoanelor în contexte sociale. Pentru aceasta cercetările s-au orientat în special asupra investigării caracteristicilor particulare ce apar în comportamentul verbal şi nonverbal atunci o persoană minte.

Indicatori nonverbali şi para-verbali ai minciunii Atunci când o persoană minte, de cele mai multe ori trăieşte anumite sentimente neplăcute,

printre care teama de a fi descoperit şi sentimentul de vină sunt cele mai frecvente. Bineînţeles nu toţi oamenii care mint trăiesc astfel de sentimente. De exemplu, persoanele care sunt diagnosticate ca având o „personalitate antisocială” nu au remuşcări şi nu trăiesc un sentiment de ruşine atunci când mint (Hare, 1970). Mulţi diplomaţi sau criminali de carieră sunt de asemenea impenetrabili pentru astfel de trăiri afective. Totuşi, pentru majoritatea oamenilor este stresant să mintă. Sentimentul de vină determinat de intenţia de a minţi subminează eficienţa minciunii în momentul producerii acesteia prin

DORIN NASTAS

290

faptul că o dezvăluie prin comportamente nonverbale sau alţi indicatori (Ekman & Friesen, 1972). Pentru ca să poţi să alegi momentele în care trăieşti emoţii şi să controlezi posibilitatea detectării acestor trăiri de către ceilalţi trebuie să fii un foarte bun actor, un actor profesionist.

Astfel, minciuna, pentru marea majoritate a oamenilor, este cu certitudine acompaniată de teama de a nu fi descoperit. Ekman şi O’Sullivan (1989) indică o serie de condiţii sau circumstanţe care cresc teama de a nu fi descoperit: ▪ persoana căreia îi minciuneşti are o reputaţie de a fi greu de înşelat; ▪ persoana căreia îi minţi este de la bun început suspicioasă; ▪ persoana care minte nu prea are experienţă în a minţi şi, mai ales, nici nu prea a avut succes

anterior, ori de câte ori a încercat să o facă; ▪ persoanei care minte, din anumite considerente, îi este în mod special frică să nu-i fie descoperită

minciuna; ▪ persoana care minte nu prea are talent pentru aşa ceva; ▪ consecinţele unei eventuale descoperiri a minciunii sunt grave sau se aplică o pedeapsă

consistentă; ▪ cel care minte nu are raţiuni să spună adevărul pentru că pedeapsa pentru lucrurile tăinuite este

foarte mare; ▪ persoana care este minţită nu are nici un beneficiu de pe urma minciuni spuse de interlocutor.

Pentru studiul experimental al indicatorilor verbali şi nonverbali care însoţesc şi indică minciuna au fost propuse mai multe paradigme experimentale (Miller & Stiff, 1993). Printre cele mai cunoscute se află paradigma „reacţiilor monitorizate” şi cea a „trişărilor induse”. În cadrul experimentelor realizate în paradigma „reacţiilor monitorizate” subiecţii sunt rugaţi ca în timp ce audiază un mesaj să ofere reacţii veridice sau false în legătură cu conţinutul acestuia. În cazul experimentelor de „trişare indusă” subiecţilor li se creează motivaţia de a trişa în timpul derulării experimentului, trişare pe care trebuie să o ascundă de experimentator (Exline, 1970).

În opinia lui Ekman şi O’Sullivan (1989) experimentele de laborator realizate în paradigmele menţionate au o foarte slabă validitate externă, aflându-se mult prea departe de modul în care se produce minciuna în contextele legale. Criticile autorilor sunt foarte pertinente dacă e să ţinem cont de faptul că majoritatea acestor cercetări au fost realizate pe studenţi care trebuiau să spună minciuni uşoare, inofensive (de genul că îi plac pe colegii pe care în realitate îi urau, etc.) sau să trişeze în sarcini fără relevanţă în viaţa cotidiană.

Analiza mai multor studii de acest gen, cu toate limitele pe care le au, a permis să se ajungă la concluzia precum că există anumiţi parametri nonverbali şi para-verbali care pot semnala prezenţa minciunii. Printre aceştia se numără următorii indicatori ai minciunii: ▪ latenţă în a răspunde la o întrebare; ▪ rostirea unor replici mai scurte în timpul conversaţiei; ▪ încetinirea ritmului vorbirii; ▪ creşterea timpului în care se menţine contactul vizual cu interlocutorul (aceasta este oarecum opus

a ceea ce credem în cotidian că se întâmplă cu privirea celui care minte: în mod normal credem că persoana care minte ar trebui să evite contactul vizual);

▪ atunci când minte, omul zâmbeşte mai des: nu este un zâmbet care indică emoţii pozitive, ci este


291

un zâmbet forţat, care are drept scop ascunderea, mascarea emoţiilor negative care însoţesc minciuna (Ekman şi O’Sullivan, 1989);

▪ creşte motricitatea mâinilor: în special se comit mişcări de atingere a corpului (de cele mai multe ori, atingerea se realizează în zona feţei sau capului) sau mişcări ritmice de lovire, de genul unor ciocăniri cu degetele, etc. (Ekman & Friesen, 1972);

▪ o serie de mişcări care se produc simultan: reducerea mişcărilor capului, schimbări în postură, schimbări a poziţiei picioarelor (DePaulo et al., 1985);

▪ există o tendinţă de a clipi mai des atunci când cineva resimte o stare afectivă intensă şi acelaşi lucru se întâmplă de regulă când cineva minte (Zuckerman & Driver, 1985).

Zuckerman şi Driver (1985) au stabilit că timpul pe care îl are la dispoziţie o persoană pentru a-şi planifica minciuna nu influenţează asupra indicatorilor menţionaţi mai sus. Bazându-se pe cunoştinţele de psihologie cognitivă, Cody et al. (1984) afirmă că producerea şi emiterea unui mesaj mincinos este mult mai dificil de realizat decât un mesaj ce conţine adevăr. Autorii astfel explică, de exemplu, de ce pentru o persoană ce minte sunt necesare latenţele pentru a răspunde la întrebări şi pauzele din timpul discuţiei.

Indicatori verbali ai minciunii În comparaţie cu cercetările asupra indicatorilor nonverbali şi para-verbali ai minciunii, rezultatele

investigaţiilor asupra caracteristicilor verbale ce însoţesc minciuna sunt uneori contradictorii. Aceasta se datorează în parte utilizării diferitor paradigme de cercetare. Astfel, conform rezultatelor unor cercetări, putem considera drept indicatori verbali ai minciunii următoarele aspecte: ▪ prezenţa pauzelor în discurs: cu cât mai multe pauze sunt prezente cu atât este mai mare

probabilitatea că persoana minte (Yerkes & Berry, 1909; Alonso-Quecuty, 1992); ▪ mesajele false sunt mai lungi, conţin mai multe cuvinte faţă de cele adevărate (Harrison et al.,

1978); opinia exprimată de Miller şi Stiff (1993) este însă opusă: mesajele false sunt mai scurte decât cele veridice;

▪ mesajele false sunt mai generale, conţin mai puţine detalii cum ar fi referinţe la persoane, locuri, la secvenţele de derulare a evenimentelor (Miller & Stiff, 1993);

▪ mesajele false conţin mai multe cuvinte de generalizare de genul „toţi”, „oricine”, „fiecare”, ”niciunul”, „nimeni” (Stiff şi Miller, 1986).

Doi cercetători spanioli au propus recent o abordare experimentală foarte ingenioasă a minciuni. Este important de remarcat că paradigma experimentală propusă are o validitate mai mare a rezultatelor pentru înţelegerea minciunii în contextul procesului judiciar. Hernandez-Fernaud şi Alonso-Quecuty (1995) au prezentat unor subiecţi o casetă video ce conţinea înregistrarea unei infracţiuni simulate - o tentativă de furt a unui autoturism. Caseta conţinea secvenţe în care hoţii încercau să fure autoturismul, urmând imagini cu scene de ameninţare cu agresiune la adresa proprietarului care apare la faţa locului; pe casetă se regăseau şi imagini care prezentau un martor care asistă la incident. Subiecţii sunt rugaţi, în funcţie de condiţia experimentală, să dea declaraţii veridice în calitate de martori sau să dea declaraţii mincinoase în care să protejeze pe unul din hoţi. O altă variabilă independentă utilizată în acest experiment a fost tipul de interviu folosit de anchetator pentru a obţine mărturia: o parte din subiecţi au fost anchetaţi prin tehnica interviului tradiţional utilizat de poliţia spaniolă, în timp ce

DORIN NASTAS

292

ceilalţi participanţi au fost interogaţi, folosindu-se tehnica interviului cognitiv (Fisher & Geiselman, 1992). Conform ipotezelor emise de autori, depoziţiile veridice comparativ cu cele false au conţinut mai multe informaţii contextuale, mai multe detalii senzoriale (am văzut, am auzit, el a spus). În acelaşi timp, depoziţiile false au fost mai generale şi se făcea mai mult trimitere la procese cognitive superioare. De asemenea, comparativ cu interviul clasic folosit de poliţişti, interviul cognitiv s-a dovedit a fi mai eficient pentru departajarea mărturiilor false de cele veridice.

T E M Ă D E E V A L U A R E Care dintre indicatorii minciunii discutaţi anterior vi se par mai relevanţi pentru contextul românesc? Minte oare, din punct de vedere al indicatorilor verbali şi non-verbali, altfel românul

decât americanul?

IV.4. OAMENII ÎN CALITATE DE DETECTORI DE MINCIUNĂ Datele empirice acumulate sugerează că, în general, oamenii sunt mai iscusiţi în a-i minţi pe

ceilalţi decât a-i detecta pe cei care încearcă să-i mintă (DePaulo et al., 1980; Kalbfleisch, 1985). De asemenea, se pare că nici profesioniştii special pregătiţi pentru a detecta minciuna nu sunt cu mult mai buni decât oamenii obişnuiţi. Detectarea minciunii la adulţi

Kraut şi Poe (1980) au realizat un experiment de teren în care au rugat 110 persoane de origine americană, care urmau să plece cu avionul din Hancock spre New York, să joace rolul de pasager „inocent” sau pasager „traficant”. Pasagerii „traficanţi” urmau să poarte asupra corpului o marfă de contrabandă: o cameră video portabilă, o cutie mică ce conţinea pudră albă (pudra simula drogul) etc. Cei care reuşeau să treacă de controlul vamal cu bine, fără a li se descoperi marfa, urmau să câştige 100$. Chestionarea pasagerilor de către agentul vamal pe aeroportul din New York a fost filmată cu o cameră ascunsă. Bineînţeles că vameşul nu ştia nimic despre experimentul în derulare. Vameşul a dispus controlul personal în cazul persoanelor care erau tineri, păreau să facă parte din clasa de jos, păreau nervoşi, ezitau înainte de a răspunde, ofereau răspunsuri scurte, evitau contactul vizual, îşi schimbau mereu postura. Altfel spus, decizia pentru un control personal se lua în baza comportamentului. Cel mai interesant lucru însă a fost descoperit atunci când ulterior înregistrarea video de la punctul de control vamal a fost arătată unor subiecţi care, urmărind înregistrarea trebuiau să decidă dacă e cazul să facă un control personal a celui chestionat sau nu. Astfel s-a stabilit că deciziile vameşului asupra oportunităţii controlului personal nu au fost semnificativ diferite de deciziile unor persoane fără pregătire specială: atât vameşul cât şi persoanele neavizate au folosit aceleaşi criterii.

Un alt studiu interesant a fost realizat de Ekman & O’Sullivan (1991). Cercetătorii şi-au propus de asemenea să verifice cât de buni sunt în detectarea minciunii persoanele angajate în serviciile secrete (CIA, FBI, agenţi în Serviciul Naţional de Securitate), persoane angajate în armată, examinatorii ce lucrează cu poligraful, anchetatorii specializaţi în tâlhării, judecătorii, psihiatrii. Pentru a avea un lot de comparaţie, au fost invitaţi în calitate de participanţi studenţi şi persoane angajate în diferite domenii (toţi subiecţii din lotul de control nu aveau tangenţă cu sistemul judiciar).


293

Datele obţinute au permis cercetătorilor să stabilească că nu există nici o legătură între gradul de încredere în judecata emisă şi identificarea celor care mint. În acelaşi timp s-a observat că agenţii sunt semnificativ mai buni în a detecta minciuna (agenţii au identificat 64 % din toate cazurile în care o persoană minte). Personalul angajat în sistemul judiciar a avut aceeaşi performanţă ca şi persoanele fără pregătire specială.

Cercetătorii au găsit şi o serie de explicaţii pentru „incapacitatea” personalului din sistemul judiciar. Analizând datele, fără a ţine cont de ocupaţia participanţilor, s-a observat că cei mai buni „detectori” au fost acei subiecţi care s-au folosit deopotrivă de indicatorii verbali şi nonverbali ai minciunii. Succesul agenţilor s-ar datora faptului că, de cele mai multe ori, ei sunt nevoiţi să se bazeze în special pe indicatori nonverbali, indicatori consideraţi mai importanţi pentru detectarea minciunii. Pe de altă parte, persoanele care lucrează în sistemul judiciar interacţionează preponderent cu persoane care au suficiente motive să mintă, astfel încât li se formează, datorită unui proces de „deformare profesională”, o tendinţă de a suspecta pe toţi că ar spune minciuni. În cercetarea realizată personalul judiciar a pierdut din eficienţă prin a suspecta prea multe persoane ca spunând minciuni.

Vrij şi Winkel (1993) au realizat un studiu similar în Olanda, folosind în calitate de subiecţi un grup compus din 19 persoane (8 barbaţi şi 11 femei), toţi detectivi cu o experienţă profesională considerabilă (media experienţei pentru tot grupul era de 17 ani). Toţi participanţii au urmărit o înregistrare video care prezenta persoane ce au fost instruite să mintă cu privire la faptul că erau în posesia unui obiect (o pereche de căşti pentru radio). Bineînţeles că pe aceeaşi înregistrare erau şi persoane cărora efectiv li s-au dat căşti pentru radio şi care nu minţeau. Detectivii au avut de fiecare dată la dispoziţie 15 secunde pentru a decide dacă persoana care a fost urmărită pe banda video minte sau nu. Pe lângă verdictul asupra faptului dacă cineva minte sau nu, subiecţii trebuiau să menţioneze şi gradul de încredere pe care îl au în estimarea făcută. Având în vedere că majoritatea participanţilor au indicat faptul că au foarte multă experienţă în a ancheta persoane rezultatele au indicat un înalt grad de încredere în judecăţile emise.

Însă, cu toată încrederea pe care o aveau în abilitatea de a detecta minciuna, detectivii au reuşit să identifice corect doar 49 % din cazurile în care persoanele depuneau mărturie mincinoasă (procentul atribuit şansei este de 50 %, respectiv rezultatul indică faptul că detectivii nu sunt mai buni decât persoanele care ar ghici pur şi simplu cine minte şi cine nu). Autorii indică faptul că de cele mai multe ori participanţii au căzut de comun acord asupra persoanelor care mint, folosind pentru identificarea acestora o serie de indicatori precum: ţinută vestimentară neglijentă, zâmbeşte rar, anxietate socială ridicată, comportament puţin cooperant, mişcări frecvente ale membrelor în timpul comunicării. Altfel spus, se pare că judecata detectivilor avea la bază un stereotip al persoanei care minte.

Rezultatele obţinute de astfel de studii precum cele relatate de Vrij şi Winkel (1993) şi Ekman şi O’Sullivan (1991) trebuie tratate cu prudenţă. Atunci când încercăm o generalizare a rezultatelor, trebuie să ţinem cont de faptul că aceste studii au o slabă validitate ecologică. Condiţiile de desfăşurare a acestor experimente nu reuşesc să reproducă cu veridicitate situaţiile reale în care, de exemplu, detectivii ajung la concluzia corectă că persoana anchetată minte. În realitatea activităţii profesionale această convingere nu se naşte în doar 15 secunde, ci ca rezultat al unor interacţiuni dinamice şi prelungite cu persoana anchetată.

DORIN NASTAS

294

Detectarea minciunii la copii şi adolescenţi Există situaţii în care în calitate de martori într-un proces penal apar minori: copii şi adolescenţi.

Se cunoaşte faptul că producţiile fantastice ale copiilor sunt abundente, astfel încât este important să se poată identifica când un copil minte sau confabulează. Abilitatea de a detecta minciuna spusă de copil este importantă nu neapărat doar pentru contextul legal: ea este utilă în primul rând părinţilor, educatoarelor, învăţătorilor, asistenţilor sociali şi altor persoane care interacţionează în mod frecvent cu copii în virtutea obligaţiilor profesionale. Datele existente sugerează faptul că majoritatea adulţilor sunt ferm convinşi că sunt abili în a detecta momentele în care copii mint. Adevărul însă este altul: rezultatele indică faptul că abilitatea adulţilor pentru detectarea minciunii la copii depăşeşte doar cu puţin rata probabilităţii de a ghici la întâmplare (ea reprezintă doar 59 % din cazuri; Westcott et al., 1991).

Vrij şi Wijngaarden (1994) au realizat doua experimente în care au prezentat unor studenţi înregistrări video cu copii cu vârsta de 5-6 ani şi 8-9 ani care spuneau lucruri adevărate sau minciuni. Spre deosebire de cercetările anterioare, în acest caz copii erau filmaţi în întregime, minciunile pe care le spuneau erau alese de copii (nu li se spunea să mintă şi, bineînţeles nici nu li se dădeau instrucţiuni cu privire la conţinutul minciunilor), iar cercetătorii au acordat o importanţă majoră estimării abilităţilor sociale a micuţilor. Rezultatele obţinute au fost similare: deşi foarte încrezători că estimările pe care le fac sunt corecte studenţii au reuşit să identifice doar 57 % din cazurile în care copiii minţeau în primul experiment şi, respectiv 58 % în cel de-al doilea experiment (iarăşi, raportat la 50 % de succes în cazul unor estimări aleatorii, rezultatul nu este semnificativ diferit). Vrij şi Wijngaarden (1994) au remarcat faptul că participanţii au fost mai abili în a detecta minciuna copiilor de o vârstă mai mică (rezultate explicabile datorită evoluţiei abilităţilor sociale la copii). Autorii studiului au încercat să explice slaba performanţă în a detecta minciuna de care au dat dovadă studenţii prin faptul că ei nu au beneficiat de o pregătire specială în acest sens.

Această explicaţie, plauzibilă de altfel, este combătută de rezultatele cercetării realizate de Chahal şi Cassidy (1995). Autorii care au încercat să verifice cât de abili sunt în a detecta minciunele copiilor persoanele care urmează o pregătire specială. Ei au lucrat cu subiecţi studenţi aflaţi în ultimul an de pregătire şi care urmau să devină asistenţi sociali şi învăţători. În calitate de grup de control au fost folosiţi studenţi din ani terminali dar care urmau specializări ce nu presupunea în viitor interacţiuni repetate cu copiii. S-a folosit acelaşi procedeu ca şi în experimentul relatat anterior – prezentarea înregistrărilor video.

Rezultatele au arătat că nici un grup de subiecţi nu a fost semnificativ mai abil în detectarea minciunii. Analizând datele, ţinând cont doar de faptul dacă studenţii participanţi erau sau nu şi părinţi, s-a descoperit o performanţă semnificativ mai bună în detectarea minciunii în cazul studenţilor cu copii. Altfel spus, nu pregătirea teoretică, ci experienţa efectivă de interacţiune cu copiii este importantă pentru detectarea minciunii.

O posibilă implicaţie şi recomandare pentru contextul legal este aceea de a realiza ascultarea unui copil într-un proces cu ajutorul unui expert care, datorită obligaţiilor profesionale, are experienţă în relaţionare cu aceştia.


295

T E M Ă D E E V A L U A R E Care sunt indicatorii după care vă ghidaţi dvs. atunci când suspectaţi o persoană că vă minte? Cum procedaţi în cazul detectării minciunii la adulţi? Ce faceţi ca să depistaţi

minciunile copiilor?

Posibilităţile şi limitele „detectorului uman” Stone (1991) consideră că efortul de a încerca să stabileşti dacă o persoană minte în instanţă,

bazându-te doar pe observarea comportamentului acestea sau, judecând doar după calmul sau anxietatea manifestă, este inutilă şi lipsită de perspectivă. El afirmă expres că „nu există fundamente pentru estimarea credibilităţii, urmărind comportamentul persoanei” (Stone, 1991, p. 827-828). Wellborn III (1991) ajunge la aceeaşi concluzie după ce a analizat contribuţiile ştiinţelor sociale în studiul minciunii.

Totuşi, Ekman şi O’Sullivan (1989), nefiind la fel de pesimişti, consideră că este util ca cei care încearcă identificarea minciunii prin observarea comportamentului să ţină cont de câteva recomandări ce ar putea să-i protejeze de comiterea unor erori: 1. Să nu uităm de existenţa diferenţelor interindividuale; 2. Să emitem judecăţi doar în baza comportamentelor observate; 3. Să ne străduim să identificăm propriile noastre preconcepţii în legătură cu suspectul; 4. Să ţinem cont de faptul că o persoană poate să prezinte semnele unei stări afective nu doar pentru

faptul că îi este frică să nu-i fie descoperită minciuna, ci şi pentru simplul fapt că … este supărată de însăşi faptul că nimeni n-o crede; autorii menţionaţi consideră că persoanele care ţin cont de ultima recomandare au mai puţine şanse să comită ceea ce numesc ei ca fiind „eroarea lui Othello”: o persoană care spune adevărul în condiţii de stres poate să ne creeze impresia că vrea să ne înşele.

IV.4. INDICATORI FIZIOLOGICI AI MINCIUNII

Cea mai sigură modalitate de detectare a minciunii constă în identificarea acestea în baza

modificării unor parametri fiziologici. Fundamentul unei astfel de detecţii este simplu: minciuna produce emoţii, iar emoţiile se manifestă fiziologic. După cum menţionează Ekman & O’Sullivan (1989) „atunci când intervin emoţiile, modificările fiziologice se produc automat, fără posibilitatea de a alege sau delibera” (p. 299).

Stresul şi caracteristicile vocii Deja am indicat faptul că unii cercetători consideră variaţiile în intensitatea vocii ca fiind indicatori

ai minciunii. În occident se găseşte în vânzare un aparat numit The Psychological Stress Evaluator (PSE) despre care, conform unor opinii, se crede că poate indica dacă o persoană minte sau nu (Horvath, 1979). Acest aparat este capabil să identifice mici variaţii a nivelului stresului resimţit de o persoană prin identificarea unor micro-vibraţii ale vocii, cauzate de tremurul imperceptibil al muşchilor coardelor vocale. Mai întâi vocea persoanei este înregistrată, urmând ca apoi să fie audiată la o viteză foarte mică, astfel încât să se poată realiza un grafic al intensităţii vocii (Brenner et al., 1979).

Unul din avantajele nete pe care le are PSE faţă de clasicul poligraf este acela că, în cazul în care metoda este în sine validă, cu acest aparat se poate detecta minciuna persoanei fără să se

DORIN NASTAS

296

realizeze o laborioasă conectare a omului la „detectorul de minciuni”. Mai mult decât atât, acest aparat poate fi folosit şi în cazul unor mesaje telefonice înregistrate, în cazul unor probe sub forma de înregistrări video sau audio. Acest aparat oferă şi avantajul de a putea fi folosit pentru a analiza un discurs sau o frază şi nu doar răspunsuri scurte gen „da-nu” folosite în cazul poligrafului.

Este adevărat că perspectivele folosirii PSE sunt ademenitoare, dar acurateţea estimărilor oferite de acest aparat este deocamdată îndoielnică. Brenner et al. (1979) au realizat un experiment în care au creat două condiţii de stres: una presupunea realizarea unui calcul aritmetic complicat şi comunicarea rezultatului corect, iar cealaltă presupunea o sarcină de cunoaştere tăinuită (subiecţii urmau să ascundă răspunsul corect de experimentator). Acurateţea identificării celor care ascundeau adevărul prin utilizarea PSE nu a depăşit semnificativ rata estimării aleatorii. Şi alte studii indică o eficienţă redusă a PSE în identificarea minciunii (Horvath, 1979; Hollien, 1980). Desigur, cercetările realizate suferă de o slabă validitate externă, însă, conform lui Podlesny şi Raskin (1977) rezultate negative au fost obţinute şi atunci când au fost folosite crime simulate şi chiar în cazul evaluării unui lot de criminali.

Datorită faptului că nu există suficiente date empirice, care să susţină eficienţa PSE la ora aceasta, aparatul nu reprezintă o modalitate credibilă şi eficientă în identificarea minciunii prin analiza stresului ce transpare în voce (Bartol & Bartol, 1994). De asemenea, din punct de vedere etic, folosirea acestui aparat fără acordul persoanei este discutabilă.

Poligraful sau „detectorul de minciuni”

Date generale despre poligraf După cum ştim cu toţii din experienţa personală, anxietatea este acompaniată de o serie de

senzaţii şi manifestări neplăcute precum transpiraţia, senzaţia de uscăciune în gură, palpitaţii cardiace, tremur, etc. Poligraful a apărut şi există datorită faptului că atunci când mint majoritatea oamenilor devin anxioşi, lucru care se poate pune în evidenţă prin reacţii fiziologice vizibile. Cunoştinţele despre reacţiile fiziologice ale minciunii au fost utilizate şi înaintea apariţiei poligrafului. De exemplu, ştiind că persoanele cărora le este frică, inclusiv pentru că spun minciuni, au gura uscată ca rezultat al întreruperii temporale a salivaţiei, judecătorii hinduşi le cereau suspecţilor să ia o gură de orez, să-l umecteze şi să-l scuipe. Dacă suspectul nu reuşea să facă acest lucru era considerat vinovat (Harnon, 1982). Cesare Lombroso, părintele criminologiei, a remarcat în secolul al 19-lea faptul că atunci când o persoană minte au loc modificări în presiunea arterială şi ritmul pulsului (Palmiotto, 1983).

Aşadar, poligraful este un aparat care măsoară, monitorizează modificările ce intervin într-o serie de indicatori ai reacţiilor fiziologice. Printre indicatorii utilizaţi cel mai frecvent se numără:

▪ presiunea arterială; ▪ activitatea electrică a pielii (reflexul galvanic al pielii) şi; ▪ respiraţia.

Reflexul galvanic al pielii (RGP) se referă la rezistenţa galvanică a pielii. Ea se măsoară de regulă în zonele fără pilozitate precum palmele. Variaţii ale RGP sunt un indicator eficient a modificărilor în activitatea sistemului nervos simpatic.

În mod tradiţional poligraful este utilizat pentru trei scopuri majore: 1. Investigaţii criminologice; 2. Selecţia candidaţilor la angajare; 3. În scopuri de securitate.

În SUA utilizarea poligrafului este reglementată şi de un act juridic, The Employee Polygraph Act (1988) despre care am discutat deja. În anumite ţări, ca de exemplu, în Marea Britanie, Germania, Franţa, utilizarea poligrafului este interzisă. O serie de ţări precum SUA, Turcia, Israel, Canada, Coreea


297

de Sud, Filipine, Japonia utilizează intens poligraful. În România poligraful este utilizat din anul 1975. Conform informaţiilor oferite de Mitrofan,

Zdrenghea şi Butoi (1992) utilizarea poligrafului se realizează în special în cazurile de omor. Utilizarea poligrafului se face de către personalul specializat care funcţionează în cadrul Institutului de Criminalistică.

În SUA există un Institut al Poligrafului acreditat pe lângă Departamentul de Stat al Apărării unde sunt pregătiţi anual 100 de examinatori federali. Proba cu poligraful este admisă în 32 din cele 50 de state (Honts & Perry, 1992).

Faptul că poligraful nu este utilizat pretutindeni indică indirect că există suficiente controverse în legătură cu fidelitatea acestei metode în a detecta comportamentul simulat. De asemenea utilizarea poligrafului prezintă şi o serie de probleme etice.

Tehnici de utilizare a poligrafului

Tehnica întrebărilor relevante-nonrelevante Prima tehnică care a fost utilizată se numeşte tehnica întrebărilor relevante-nonrelevante.

Această tehnică se mai utilizează şi astăzi, în special în scopul de scanare preliminară a candidaţilor la angajare. Folosirea acestei tehnici porneşte de la premiza că persoana care minte va avea reacţii fiziologice accentuate la întrebările relevante. Se poate întâmpla ca o persoană onestă, însă puternic anxioasă (chiar şi pentru simplul fapt că este testată cu poligraful) şi care aspiră foarte mult la un anume post, să prezinte aceleaşi reacţii fiziologice accentuate ca şi o persoană care efectiv minte. La ora actuală, datorită unei detecţii pozitive excesive, această tehnică de utilizare a poligrafului nu mai este folosită în practica judiciară decât foarte rar (Honts & Perry, 1992).

Tehnica întrebărilor de control Ulterior, pentru a înlătura limitele tehnicii întrebărilor relevante-nonrelevante, a fost propusă

tehnica întrebărilor de control. La ora actuală anume această tehnică este folosită în contextul procesului judiciar.

Această tehnică presupune ca în testarea subiectului să se folosească o paletă extinsă de întrebări. Întrebările folosite se grupează în trei categorii (Raskin, 1989b): 1. Întrebări relevante, „fierbinţi” (de exemplu, „Este adevărat faptul că tu ai condus maşina cu care s-a

fugit de la locul crimei?”); 2. Întrebări nonrelevante, „reci” (de exemplu, „Este adevărat că te numeşti Ion Andrei Asandei?”); 3. Întrebări de control, (de exemplu, „În primii tăi douăzeci de ani ai luat vreodată ceva care nu-ţi

aparţinea?”).

Introducerea întrebărilor de control are o anume raţiune: ele sunt plasate pentru a distrage atenţia subiectului inocent de la întrebările relevante. Drept consecinţă subiectul inocent, însă puternic anxios, reacţionează mult mai intens la întrebările de control decât atunci când este confruntat cu întrebările relevante. Pentru persoana care minte situaţia este inversă: ea reacţionează mai intens la întrebările relevante decât la cele de control.

Datele furnizate de unii cercetători indică o rată de succes în identificare a minciunii care variază între 93% şi 97%. De asemenea s-a constat că atunci când în timpul anchetei este folosit poligraful rata criminalilor care recunosc fapta este semnificativ mai ridicată (cifrele variază între 30% şi 80%) (Raskin,

DORIN NASTAS

298

1989b). Alţi cercetători indică pentru această metodă o rată de succes mai moderată, cuprinsă între 80%

şi 90%.

Tehnica întrebărilor de control directe Pentru a contracara limitele tehnicii întrebărilor de control, s-a propus să se folosească

suplimentar întrebări de control directe în legătură cu onestitatea subiectului (Honts & Raskin, 1988). De exemplu, subiectului i se poate adresa următoarea întrebare: „Înainte de a fi împlinit vârsta de 18 ani ai minţit vreo persoană?” Suspectul este instruit ca la orice întrebare de acest gen să răspundă negativ. De asemenea subiectului i se comunică că, răspunzând negativ la această întrebare, el sau ea de fapt minte.

Această tehnică se bazează pe considerentul că persoana care spune adevărul va avea reacţii fiziologice mai amplificate atunci când i se pun întrebările de control directe decât în cazul în care i se adresează întrebări relevante.

O cercetare în teren realizată de Honts şi Raskin (1988) a urmărit să verifice utilitatea acestei tehnici. Cercetătorii au adunat timp de patru ani graficele mai multor examinări în baza cărora au considerat subiectul nevinovat (ulterior, în proces, pentru fiecare subiect s-a confirmat cu certitudine, prin probe suplimentare, nevinovăţia). Atunci când au realizat examinările, cercetătorii au folosit tehnica clasică a întrebărilor de control însă, de fiecare dată, au înserat în timpul examinării şi câte o întrebare de control directă. Ulterior au cerut altor examinatori să se pronunţe asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei subiecţilor examinaţi doar în baza graficelor. O parte din examinatori au primit graficele aşa cum au fost obţinute, ceilalţi însă şi-au expus opinia pe baza aceloraşi grafice, însă de data aceasta puţin modificate: din grafice au fost excluse reacţiile la întrebările de control directe. Honts şi Raskin indică faptul că includerea unei singure întrebări de control directe a fost suficientă pentru a elimina eroarea de identificare pozitivă excesivă, adică eroarea care cauza incorecta identificare a persoanelor oneste ca fiind vinovate.

Raskin (1989b) consideră că tehnica întrebărilor de control directe are o serie de avantaje în comparaţie cu tehnica întrebărilor de control:

1. Ca şi structură este mai standardizată; 2. Este mai uşor de administrat; 3. Necesită mai puţine manipulări ale subiectului şi este mai uşor de suportat pentru acesta; 4. Este mai uşor să explici rezultatele obţinute acelor persoane care se ocupă de caz (avocaţi,

judecătorii, etc.) şi juraţilor; 5. Reduce drastic procentul de persoane inocente care sunt considerate eronat ca fiind

vinovate de mărturie mincinoasă.

Eficienţa poligrafului în cazul infractorilor psihopaţi Deja am menţionat faptul că, deşi marea majoritate a persoanelor, când mint trăiesc emoţii

intense, există şi persoane „imune” în acest sens. Ne referim în special la acele persoane care sunt diagnosticate de către psihiatri ca având o tulburare a personalităţii. Printre variatele forme pe care le poate îmbrăca o personalitate structurată patologic pentru practica judiciară de un interes deosebit sunt indivizii cu „personalitate antisocială”. Ei se caracterizează prin faptul că au tendinţa de a minţi (a minţi


299

pentru aceste persoane este mai firesc decât a spune adevărul). În general, infractorii psihopaţi mint „cu sânge rece”, fără să resimtă anxietate sau remuşcări.

Parrick & Iacono (1989) au oferit unor infractori încarceraţi câte 20$ dacă reuşeau să păcălească poligraful. Au fost selectaţi în calitate de participanţi un număr de 48 de deţinuţi. Jumătate dintre aceştia au fost diagnosticaţi ca fiind psihopaţi, astfel constituindu-se două grupuri: infractori-psihopaţi şi infractori-normali. Fiecare din cele două grupuri a fost împărţit aleatoriu în două subgrupuri: o parte urmau să joace rolul de „infractori mincinoşi” în timp ce ceilalţi urmau să constituie un grup de control, fiind „suspecţi nevinovaţi”. Cei care urmau să fie infractori mincinoşi au fost instruiţi să fure nişte bani din haina doctorului care se găsea în cabinetul acestuia. Testul cu poligraful a fost condus de un examinator experimentat: el avea o experienţă de peste 30 de ani în utilizarea aparatului. Pe ansamblul lotului de subiecţi s-au obţinut următoarele rezultate: 45 % din cei inocenţi au fost în mod eronat depistaşi ca fiind vinovaţi, în timp ce persoanele care au comis furtul au fost identificate în proporţie de 86 %. Infractorii-psihopaţi care au comis furtul au fost semnificativ mai greu de depistat.

Rezultatele prezentate anterior precum şi alte date similare sugerează faptul că tehnica întrebărilor de control este ineficientă pentru discriminarea subiecţilor inocenţi: aproape jumătate dintre persoanele nevinovate care au fost examinate prin această tehnică sunt depistate incorect ca depunând mărturie mincinoasă. Utilizarea tehnicii întrebărilor de control directe poate fi o modalitate de a reduce eficient depistarea pozitivă exagerată a persoanelor inocente.

Î N T R E B A R E Care sunt tehnicile de testare cu poligraful? Prin ce diferă aceste tehnici?

DORIN NASTAS

300

BIBLIOGRAFIE

▪ Arrigo, B.A., 2000, Introduction to Forensic Psychology, San Diego, Academic Press. ▪ Bogdan, T., 1973, Probleme de psihologie judiciară, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică. ▪ Ciopraga, A., 1996, Criminalistica. Tratat de tactică, Iaşi, Gama. ▪ Florian, G., 1996, Psihologie penitenciară, Bucureşti, Oscar Print ▪ Florian, G., 1998, Dinamică penitenciară. Reforma structurilor interne, Bucureşti, Oscar Print. ▪ Gudjonsson, G.H., 1985, Psychological evidence in court: results from the BPS survey. Bulletin of

the British Psychological Society, 38, 327-330. ▪ Gudjonsson, G.H., 1995, Psychology and Assesment. În R. Bull, & D. Carson (coord.). Handbook of

Psychology in Legal Contexts, Chichester, John Wiley & Sons, 55-66. ▪ Gudjonsson, G.H., Sartory, G., 1983, Blood-injury phobia: a ‚reasonable excuse’ for failing to give a

specimen in a case of suspected drinken driving, Journal of the Forensic Science Society, 23, 197-201.

▪ Haward, L.R.C., 1981, Forensic Psychology, London, Blatsford. ▪ Haward, L.R.C., 1990, A Dictionary of Forensic Psychology, Chichester, MediLaw / Barry Rose. ▪ Kapardis, A., 1999, Psychology and Law, Cambridge, University Press. ▪ Loftus, E., 1979, Ewewitness Testimony, London, Harward University Press. ▪ Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., 1992/1997, Psihologie judiciară, Bucureşti, Şansa. ▪ Păunescu, C., 1994, Agresivitatea şi conduita umană, Bucureşti, Ed. Tehnică. ▪ Petcu, M., 1999, Delincvenţa. Repere psihosociale, Cluj, Dacia. ▪ Prună, T., 1992, Prelegeri de psihologie judiciară. Note de curs, Iaşi, Chemarea. ▪ Roşca, A., 1934, Psihologia martorului, Cluj, Ed. Institutului de Psihologie a Universităţtii din Cluj. ▪ Sutherland, E.H., Cressey, D., 1966, Principles of Criminology, N.Y., J.B. Lippincott Comp. ▪ Wicklund, R.A., 1978, Objective Self-Awareness. In: L. Bercowitz (coord.). Cognitive Theories in

Social Psychology, 465-521.

k-nastas psih judiciara

Documents