istoria dreptului românesc -curs în · pdf filefacultatea de drept Şi...

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC

-CURS ÎN TEHNOLOGIE ID/IFR-

Realizator curs în tehnologie IDIFR

Lect. univ. dr. LIONELA MADESCU

ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC

INTRODUCERE....................................................................................................................... 1

Unitatea de învăţare 1

OBIECTUL ISTORIEI STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC

1.1. Introducere............................................................................................................................5

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...................................................................5

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare...............................................................................................6

1.3.1. Necesitatea studierii istoriei statului şi Dreptului Românesc..........................................6

1.3.2. Periodizarea istoriei Dreptului Românesc.......................................................................7

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare.............................................................................8


STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC

2.1. Introducere..........................................................................................................................11

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.................................................................11

2.3. Conţinutul unităţii de invăţare.............................................................................................12

2.3.1. Organizarea statului geto-dac........................................................................................12

2.3.1.1. Organele centrale ale statului...............................................................................14

2.3.1.2. Organizarea locală................................................................................................14

2.3.1.3. Organizarea militară.............................................................................................15

2.3.1.4. Organizarea religioasă..........................................................................................15

2.3.2. Dreptul geto-dac............................................................................................................15

2.3.2.1. Legislaţia statului geto-dac..................................................................................15

2.3.2.2. Instituţiile juridice................................................................................................16

2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare...........................................................................20


STATUL ŞI DREPTUL ÎN DACIA PROVINCIE ROMANĂ

3.1. Introducere..........................................................................................................................23


3.3. Conţinutul unităţii de învăţare.............................................................................................24

3.3.1. Constituirea şi structura provinciei Dacia.....................................................................24

3.3.1.1. Organizarea fiscală..................................................................................................25

3.3.1.2.Organizarea militară.................................................................................................25

3.3.1.3.Organizarea locală....................................................................................................26

3.3.1.4.Organizarea centrală................................................................................................26

3.3.2. Dreptul în Dacia romană...............................................................................................27

3.3.2.1. Izvoarele dreptului...............................................................................................27

3.3.2.2. Instituţiile juridice................................................................................................28

3.3.2.2.1. Statutul juridic al persoanelor..................................................................28

3.3.2.2.2. Regimul juridic al proprietăţii..................................................................31

3.3.2.2.3 Obligaţii şi contracte.................................................................................33

3.3.2.2.4. Tripticele din Transilvania.......................................................................33



APARIŢIA ŞI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC

4.1. Introducere..........................................................................................................................39



4.3.1 Etnogeneza poporului român.........................................................................................40

4.3.2. Organizarea socio-politică............................................................................................42

4.3.2.1. Desfiinţarea administraţiei centrale.....................................................................42

4.3.2.2. Obştea sătească teritorială....................................................................................43

4.3.2.3. Normele de conduită specifice obştilor săteşti teritoriale....................................47

4.3.3. Legea Ţării ( ius valachicum )......................................................................................51

4.3.3.1. Conceptul de lege.................................................................................................51

4.3.3.2. Trăsăturile caracteristice ale Legii Ţării..............................................................52



FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI

5.1. Introducere..........................................................................................................................56



5.3.1.Ţările Româneşti de sine stătătoare...............................................................................57

5.3.1.1. Ţara Românească a Munteniei.............................................................................58

5.3.1.2. Întemeierea Moldovei..........................................................................................59

5.3.1.3. Voievodatul Transilvaniei....................................................................................60

5.3.1.4. Statul feudal al Dobrogei.....................................................................................61



INSTITUŢIA DOMNIEI

6.1. Introducere..........................................................................................................................65



6.3.1. Apariţia şi originalitatea Domniei.................................................................................66

6.3.2. Sistemul electivo-ereditar.............................................................................................67

6.3.3. Organele centrale ale statului........................................................................................69

6.3.4. Organizarea de Stat şi Dreptul în Transilvania.............................................................73



ORGANIZAREA JUSTIŢIEI

7.1. Introducere..........................................................................................................................79


7.3. Conţinutul unităţii de învăţare............................................................................................80

7.3.1. Organizarea judecătorească..........................................................................................80

7.3.2. Procedura de judecată...................................................................................................81

7.3.3. Instituţiile dreptului privat medieval.............................................................................85

7.3.4. Ideile politico-juridice în feudalism..............................................................................96



EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS PÂNĂ ÎN SEC. XVII

8.1. Introducere..........................................................................................................................99


8.3. Conţinutul unităţii de învăţare...........................................................................................100

8.3.1. Primele pravile şi importanţa lor.................................................................................100

8.3.2. Cartea românească de învăţătură.................................................................................105

8.3.3. Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare.......................................................................106

8.3.4. Dreptul scris al Transilvaniei în perioada Voievodatului şi a Principatului...............106

8.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare.........................................................................107


DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA REGIMULUI FANARIOT PÂNĂ LA 1821

9.1. Introducere........................................................................................................................109

9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...............................................................109

9.3. Conţinutul unităţii de învăţare...........................................................................................110

9.3.1. Reformele lui Constantin Mavrocordat.......................................................................110

9.3.1.1. Reforma socială..................................................................................................110

9.3.1.2. Reforma fiscală..................................................................................................111

9.3.1.3. Reforma justiţiei.................................................................................................112

9.3.1.4. Reforma administrativă......................................................................................113

9.3.1.5. Reforma militară............................................................................................ ....113

9.3.2. Evoluţia dreptului scris. Primele Codificări.................................................................113

9.3.3. Regulamentele Organice - expresie a luptei dintre nou şi vechi .................................118

9.3.3.1. Organizarea de stat în conformitate cu Regulamentele Organice.......................119

9.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare.........................................................................124


DREPTUL ROMÂNESC ÎN EPOCA MODERNĂ

10.1. Introducere......................................................................................................................128

10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.............................................................129

10.3. Conţinutul unităţii de învăţare........................................................................................129

10.3.1. Formarea statului naţional român.............................................................................129

10.3.2. Evoluţia organizării de Stat în perioada 1859-1864..................................................130

10.3.3. Politica lui Alexandru I.Cuza de apărare a suveranităţii naţionale de Stat...............132

10.3.4. Organizarea Statului unitar român............................................................................134

10.3.4.1. Convenţia de la Paris 1864...............................................................................134

10.3.5. Formarea sistemului de drept Român modern..........................................................135

10.3.5.1. Reforma agrară.................................................................................................135

10.3.5.2. Reforma electorală...........................................................................................136

10.3.5.3. Opera legislativă a lui Alexandru I.Cuza.........................................................136

10.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare.......................................................................140


STATUL ŞI DREPTUL MODERN ÎN PERIOADA 1866-1918

11.1. Introducere......................................................................................................................144


11.3. Conţinutul unităţii de învăţare.........................................................................................145

11.3.1. Scurtă privire asupra situaţiei economice, sociale şi politice....................................145

11.3.2. Caracterizarea generală şi izvoarele dreptului..........................................................146

11.3.3. Organizarea de stat şi instituţii juridice ...................................................................148

11.3.4. Transformările intervenite în ramurile dreptului......................................................148

11.3.4.1. Dreptul Constituţional.....................................................................................148

11.3.4.2. Dreptul Civil....................................................................................................151

11.3.4.3. Dreptul Penal...................................................................................................153

11.3.4.4. Dreptul Procesual.............................................................................................153

11.3.4.5. Legislaţia Muncii.............................................................................................154

11.3.4.6.Legislaţia Învoielilor Agricole..........................................................................157



STATUL ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA 1918-1938

12.1. Introducere......................................................................................................................161



12.3.1. Constituţia din 1923..................................................................................................162

12.3.2. Modernizarea dreptului după Constituţia din 1923...................................................164

12.3.2.1. Drept Administrativ.........................................................................................164

12.3.2.2. Drept Civil........................................................................................................164

12.3.2.3. Drept Penal.......................................................................................................167

12.3.2.4. Modificări ale Procedurilor civile şi penale.....................................................168



STATUL ŞI DREPTUL ROMÂN MODERN ÎN PERIOADA DICTATURILOR

13.1. Introducere......................................................................................................................171


13.3. Conţinutul unităţii de învăţare........................................................................................172

13.3.1. Perioada dictaturilor de dreapta 1938-1944..............................................................172

13.3.2. Perioada dictaturii regale 1938-1940........................................................................172

13.3.3. Perioada dictaturii totalitare 1940-1944....................................................................177




14.1. Introducere......................................................................................................................188




1

INTRODUCERE

"Ce este istoria?" sau "Quid sit historia?". Iată o întrebare la care lumea ştiinţifică a

încercat de nenumărate ori să dea un răspuns, cu mai mult sau mai puţin succes. Etimologic,

cuvântul ,,istorie" vine din grecescul historia, care –în textele antice- avea trei semnificaţii:

- Cercetare şi relatare a evenimentului sau a evenimentelor cercetate;

- Povestire poetica;

- Descriere exactă a faptelor.

Istoria dreptului, din prisma obiectului pe care îl studiază, se integrează în domeniul

ştiinţelor socio-umane, aflându-se la graniţa dintre ştiinţele istorice şi juridice. Evoluţia

trecută a dreptului trebuie studiată pentru că ,,natura non facit saltus" şi în dezvoltarea istorică

a societăţii totdeauna o instituţie are rădăcini adânci în instituţiile trecute. De aceea viitorul

jurist trebuie să studieze şi istoria dreptului. A cunoaşte o instituţie juridică fără a cunoaşte

împrejurările istorice din care a ieşit este un nonsens

Istoria Dreptului Românesc reprezintă o parte a ştiinţelor juridice istorice, ce analizează şi

explică evoluţia fenomenului juridic al poporului român, din cele mai vechi timpuri şi până în

prezent. Făcând parte din categoria ştiinţelor despre societate, istoria dreptului românesc

prezintă interdependenţe cu ştiinţele istorice: istoria României, arheologia, paleografia,

epigrafia, sigilografia, heraldica, numismatica, arhivistica, genealogia, etc.

Istoria este cea care ne reaminteşte astăzi faptul că, în tot parcursul civilizaţiei umane, a

existat o realitate, o stare socială complexă şi dinamică, cu evoluţii lineare, dar şi cu profunde

rupturi şi crize, specifice perioadelor analizate. Istoria ne înfăţişează procesul de formare şi

evoluţie a statului şi dreptului, fixând rolurile determinante ale religiei, moralei şi obiceiurilor

în organizarea şi funcţionarea societăţilor.

Vechiul drept care a guvernat relaţiile sociale în diversele perioade ale istoriei poporului

român reprezintă trecutul dreptului actual. Cu toate schimbările survenite, există unele

elemente care s-au transmis de la o epocă la alta, ceea ce a dat dreptului nostru o identitate

specifică faţă de dreptul altor popoare, chiar dacă de-a lungul timpului a asimilat şi ceva din

creaţia juridică a acestora.

Obiectivele cursului

Cursul Istoria dreptului românesc îşi propune drept obiective principale să dezbată

noţiuni, concepte şi teorii ce privesc latura istorică a sistemului de drept naţional român,

precum şi metode de cercetare istorică, elemente de diferenţiere între instituţiile juridice

existente în fiecare epocă, influenţe exercitate asupra dreptului românesc de către alte sisteme,

elemente preluate de la alte popoare, etc.

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilităţi privind:

- definirea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice domeniului juridic;

2

- explicarea şi interpretarea conceptelor, normelor, orientărilor, conţinuturilor teoretice

şi practice ale disciplinei;

- utilizarea dezbaterii şi a studiului de caz în evaluarea contribuţiei diferitelor

evenimente socio-politice la evoluţia sistemului de drept român;

- manifestarea unei atitudini pozitive, deschise faţă de diversele instituţii juridice;

- manifestarea empatiei şi respectului interrelaţional;

- înţelegerea particularităţilor grupului de studenţi şi abilităţilor de cunoaştere a

individualităţii studenţilor;

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi

de material publicat pe Internet sub formă de sinteze şi teste de autoevaluare, necesare

întregirii cunoştinţelor în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului

sunt folosite metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru

conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.

Structura cursului în tehnologie IFR

Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1 : Obiectul istoriei Statului si Dreptului Românesc (2h)

Unitatea de învăţare 2 : Statul şi dreptul geto-dac (2h)

Unitatea de învăţare 3 : Statul şi dreptul în Dacia-provincie romană (2h)

Unitatea de învăţare 4 : Apariţia şi formarea Dreptului Românesc (2h)

Unitatea de învăţare 5 : Formarea statelor feudale româneşti (2h)

Unitatea de învăţare 6 : Instituţia Domniei (2h)

Unitatea de învăţare 7 : Organizarea justiţiei (2h)

Unitatea de învăţare 8 : Evoluţia dreptului scris până în sec. al XII-lea (2h)

Unitatea de învăţare 9 : Dreptul Românesc în perioada Regimului Fanariot până la 1821 (2h)

Unitatea de învăţare 10 : Dreptul Românesc în epoca modernă (2h)

Unitatea de învăţare 11 : Statul şi Dreptul modern în perioada 1866-1918 (2h)

Unitatea de învăţare 12 : Statul şi Dreptul în perioada 1918-1938 (2h)

Unitatea de învăţare 13 : Statul şi Dreptul român modern în perioada dictaturilor (2h)

Unitatea de învăţare 14 : Statul şi dreptul în perioada 1945-1989 (2h)

3

Teme de control (TC)

Desfăşurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi

prezentări şi dezbateri pe unitatea de învăţare programată, iar în a doua parte, aplicaţii

practice, studii de caz, simulări de teste/teme de control după tematica de mai jos:

1. Abordări explicative ale instituţiilor juridice. (4 ore)

2. Doctrină şi jurisprudenţă. (4 ore)

3.Elemente din practică. (4 ore)

Bibliografie

1. ARDELEANU I., PETRU MUŞAT, De la statul geto-dac, la statul naţional unitar

român, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1983

2. CERNEA EMIL, MOLCUT EMIL, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, 1991

3. CETERCHI I., Istoria dreptului românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1987

4. CHIŞ IOAN, Istoria Statuluil Şi Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2012

5. CLIPA CRISTIAN, MICULESCU PETRU, Istoria Instituţiilor Juridice În Spaţiul

Românesc, Editura Worldteach, Timişoara, 2007

6. CONSTANTIN FLORIN, O istorie sinceră a poporului român,, Univers

enciclopedic, Bucureşti, 1997

7. CRONŢ GHEORGHE, Editarea izvoarelor vechiului drept românesc. Revistă de

istorie 1960

8. FIROIU DUMITRU V., Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1976

9. GOGEANU PAUL, Istoria Dreptului Românesc, Bucureşti, 1985

10. GRECU ALEXANDRU, Începuturile dreptului scris în limba română, Revistă de

istorie, 1954

11. HANGA VLADIMIR, Istoria dreptului românesc. Dreptul cutumiar, Editura

Chemarea, Iaşi, 1993

12. HERLEA ALEXANDRU, Studii de istorie a dreptului, vol. II, Editura Dacia, Cluj-

Napoca, 1997

13. MARCU LIVIU P., Istoria Dreptului Românesc, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

1997

14. MOLCUŢ EMIL, OANCEA DAN, Drept roman, Casa de Editură şi Presă "Şansa",

Bucureşti, 1997

15. NEAGU DJUVARA, Între orient şi occident. Ţările române la începutul epocii

moderne, Editura Humanitas, 2002

16. NEGOIŢĂ FLORIN, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2013

17. OROVEANU MIHAI T., Istoria Dreptului Românesc Şi Evoluţia Instituţiilor

Constituţionale, Editura Cerma, Bucureşti, 1995

4

18. PERETZ IOAN, Curs de istoria dreptului român, Bucureşti, 1926

19. VOICU COSTICĂ, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, Editura Universul


20. VULCĂNESCU ROMULUS, Etnologie Juridică, Bucureşti, 1970

Metoda de evaluare :

Examenul final se susţine sub formă electronică, pe bază de grile, ţinându-se cont de

activitatea şi evaluarea pe parcurs la seminar/proiect a studentului.

5


OBIECTUL ISTORIEI STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC

Cuprins:

1.1. Introducere

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Necesitatea studierii istoriei Dreptului Românesc

1.3.2. Periodizarea istoriei Dreptului Românesc

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

1.1.Introducere

În studiul apariţiei şi evoluţiei dreptului românesc este

necesară cercetarea atentă şi profundă a realităţilor sociale, cu

toate componentele : politică, economică, demografică,

spiritual-culturală, militară şi juridică, aşa cum ele s-au derulat

în istoria noastră. Această cercetare, absolut necesară celor ce

vor avea ca misiune elaborarea şi aplicarea dreptului, nu poate

începe decât cu studiul vechiului drept românesc, continuând cu

investigarea etapelor din perioada modernă şi contemporană.


Obiectivele unităţii de învăţare : - înţelegerea specificului domeniului juridic;

- cunoaşterea importanţei domeniului juridic;

- identificarea metodelor şi tehnicilor de studiu în drept;

- cunoaşterea contribuţiilor aduse la dezvoltarea sistemului

de drept român.

Competenţele unităţii de învăţare : - studenţii se vor familiariza cu conceptele fundamentale

ale domeniului juridic;

- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza metodele şi tehnicile

6

de studiu specifice dreptului;

- dezvoltarea unor abilitaţi de a operaţionaliza concepte

specifice istoriei dreptului românesc.

Timpul alocat unităţii : 2 h


1.3.1. Necesitatea studierii istoriei Dreptului Românesc

Studiul ,,Istoriei dreptului românesc " are o importanţă

deosebită întrucât un popor care nu-şi cunoaşte istoria,

rădăcinile, împrejurările din care a ieşit, nu reprezintă altceva

decât un nonsens. Prin cercetarea istoriei dreptului, studenţii se

vor familiariza cu termenii juridici, cu conceptele specifice

acestui domeniu, cu instituţiile şi toate ramurile de drept.

De asemenea, aceste elemente ce definesc ,,dreptul", nu

pot fi înţelese fără a cunoaşte evoluţia lor de-a lungul diferitelor

perioade istorice ce au ajutat la formarea statului român. Această

cercetare este absolut necesară în ceea ce priveşte aplicarea

dreptului, începând cu studiul istoriei dreptului românesc şi

continuând cu analiza etapelor din epoca modernă.

Istoria este cea care ne reaminteşte astăzi faptul că, în tot

parcursul civilizaţiei umane, a existat o realitate, o stare socială

complexă şi dinamică, cu evoluţii lineare, dar şi cu profunde

rupturi şi crize, specifice perioadelor studiate. Istoria ne

înfăţişează procesul de formare şi evoluţie a statului şi dreptului,

fixând rolurile determinante ale religiei, moralei şi obiceiurilor în

organizarea şi funcţionarea societăţilor.

Nevoia imperioasă de studiere a istoriei dreptului

rezultă din faptul că domeniul în discuţie are o îndelungată

existenţă şi o mare importanţă culturală şi de civilizaţie.

Dreptul ocupă un rol primordial în viaţa unui popor, acesta

punându-si amprenta în direcţionarea faptelor sociale,

promovând valori precum siguranţa juridică, proprietatea,

libertatea, etc.

Studiul istoriei dreptului românesc este important din mai multe

puncte de vedere. Mai întâi pentru că se pune problema

etnogenezei şi a parcursului istoric al poporului român, iar

dreptul, ca fenomen de suprastructură, se împleteşte organic cu

viaţa social-economică şi politică.

Un al doilea motiv pentru care se impune studierea

7

istoriei dreptului românesc este acela că alături de dreptul

român, constituie alfabetul ştiinţei dreptului. Prin intermediul

acestei discipline are loc familiarizarea cu terminologia

juridică, realizând semnificaţia aparte a unor concepte.

În al treilea rând, fără a cunoaşte evoluţia istorică a

instituţiilor de drept, nu se pot înţelege în toată plenitudinea lor.

Rezumând asupra importanţei studierii istoriei dreptului

românesc, se impune reţinerea câtorva trăsături:

- dreptul constituie o componentă a culturii şi civilizaţiei

poporului român;

- elementele de drept au definit pe strămoţii românilor,

geto-dacii faţă de alte etnii din antichitate, ca şi mai

târziu. Aceleaşi elemente de drept au sprijinit procesul

de romanizare a dacilor şi de etnogeneză a poporului

român;

- românii au contribuit cu valori ale creaţiei proprii la

patrimoniul universal al dreptului;

- şcoala românească de drept constituită în a doua

jumătate a sec. al XIX-lea, se va impune, în continuare,

până în zilele noastre cu valori apreciabile pe plan

internaţional. Asemenea acumulări valoroase vor trebui

să constituie un îndemn pentru viitorii lucrători în

domeniul dreptului, precum şi pentru toţi cei care

concură la temeinicia justiţiei în spaţiul românesc;

- dreptul constituie o valoroasă instituţie de educaţie

cetaţenească şi morală.

Studiind în mod obiectiv şi pe baze ştiinţifice,, Istoria

dreptului românesc", o primă rezultantă ar fi aceea că

generaţiile actuale şi viitoare vor putea evalua gradul de

dezvoltare a suprastructurii societăţii româneşti în momentele ei

importante, precum şi modul cum a evoluat dreptul la români;

de asemenea, se urmăreşte cunoaşterea contribuţiei românilor la

cultura juridică universală.

1.3.2 Periodizarea istoriei dreptului românesc

Periodizarea constă în împărţirea timpului istoric în

intervale delimitate de anumite evenimente semnificative şi

caracterizate prin anumite trăsături politice, economice,

culturale şi sociale specifice.

Este o problemă ce poate fi îndelung controversată, datorită

în principal, legăturii indisolubile a dreptului cu instituţia statală, în

care sens, în mod obligatoriu trebuie să se ţină seama de tipul de stat, pe

de o parte, şi pe de altă parte, că, deşi nu se contrapune cu periodizarea

istoriei României, nu se poate identifica cu aceasta. Aşa fiind, a

face o periodicizare a istoriei dreptului fără a ţine seama de tipul

de stat, ar fi o poveste a istoriei dreptului şi nu o teorie ştiinţifică.

Astfel, perioadele istoriei dreptului românesc sunt următoarele :

1. Dreptul monarhiei dacice, care cuprinde perioada de la

8

formarea statului dac centralizat, culminând cu perioada regelui

Burebista şi Decebal şi până la cucerirea Daciei de către

Romani (106 e.n).

2. Dualismul juridic în Dacia - provincie a imperiului Roman

(106-271/274 e.n.).

3. Dreptul feudal, care cuprinde perioada fărâmiţării feudale,

respectiv de la retragerea aureliană, până la formarea statelor

române centralizate şi în care are loc procesul de formare a

Legii ţării (Ius Valachium - vechiul drept cutumiar - agrar), şi

perioada monarhiei centralizate, care cuprinde perioada de la

formarea statelor româneşti şi până la revoluţiile din 1821, în

care se săvârşesc dreptul cutumiar român (Ius Valachium), şi

apar primele legiuri scrise.

4. Dreptul capitalist, care cuprinde perioada de la revoluţiile

burgheze din 1821 şi 1848, până în anul 1947, un rol important

în răspândirea relaţiilor şi noilor instituţii capitaliste avându-l

Regulamentele Organice .

5. Dreptul socialist, care cuprinde perioada 30 decembrie 1947-

22 decembrie 1989 . Această ultimă perioadă a parcurs 2 etape :

1) etapa 23 august 1944- 30 decembrie 1947 în care, prin

măsurile politice de stânga, către extrema stângă, s-a pregătit

terenul pentru trecerea la cea de-a doua etapă .

2) etapa 30 decembrie 1947- 22 decembrie 1989, când în

România a fost instaurată dictatura totalitară de extrema stânga-dictatura

comunistă .

6. Dreptul de tranziţie, de după 22 decembrie 1989 .

Istoria statului şi dreptului românesc înseamnă trecutul,

prezentul şi viitorul poporului român, înseamnă conştiinţa

morală, politică şi juridică, precum şi instituţiile aferente

acestora, din comuna primitivă şi până astăzi .

Analiza istorico-juridică trebuie făcută sine ira et studio,

pentru că este vorba de trecutul poporului român, care analizat

şi înţeles aşa cum se cuvine, poate ajuta mult la perceperea şi

slujirea corectă a adevărului şi prezentului, la prosperarea cu

înţelepciune, inteligenţă şi succes a viitorului


Sinteza unităţii de învăţare 1

Dreptul, ca element de conştiinţa şi morala, ocupă un loc esenţial în viaţa unui

popor. De-a lungul istoriei, acesta s-a manifestat pregnant, contribuind substanţial la

direcţionarea faptelor sociale. Raporturile dintre oameni nu pot exista decât pe baza

9

unor reglementări juridice.

Numărându-se printre principalele componente ale ştiinţelor umaniste, dreptul

influenţează societatea şi suportă la rându-i impulsurile acesteia. Dreptul reprezintă o

metodă, un mijloc de coordonare a relaţiilor sociale, promovând valori receptate de

către societate ca: proprietatea, siguranţa juridică, securitatea libertăţilor individuale,

societatea civilă etc. Construindu-şi un mecanism adecvat societăţii umane, dreptul

operează în raport cu evoluţia acesteia. Ca şi alte ştiinţe sociale dreptul reprezintă

generalizarea experienţei umane şi influenţează în mod pozitiv comportamentul

membrilor societăţii.

Creaţia juridică a popoarelor se circumscrie nemijlocit marelui proces cultural al

omenirii, contribuind şi depinzând de gradul de civilizaţie a fiecărui popor în parte.

Totodată, ideile juridice se transmit de la o etapă istorica la alta şi se propagă pe arii

geografice întinse, determinând adesea, în mod firesc, contaminarea juridică între

state. Este un fapt îndeobşte cunoscut ca există arii/zone întinse de cultură şi civilizaţie

juridică, precum există epoci, stadii, trepte în evoluţia culturii şi civilizaţiei juridice.

La apariţia statului ca fenomen social-politic un rol determinant l-a avut dreptul.

Generalizarea nevoii de guvernare a normelor de drept, deja în funcţiune, a impus

măsuri de implementare şi respectare a acestora, chiar în condiţiile în care comunitatea

respecta de bună voie anume norme de drept.

Concepte şi termeni de reţinut

Istorie, periodizare, drept socialist, drept de tranziţie.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Explicaţi conceptele : istorie, drept, istoria dreptului românesc.

2. Care sunt perioadele istoriei dreptului românesc ?

3. Ce înţelegeţi prin drept capitalist ?

4. Definiţi noţiunea de drept de tranziţie.

5. Ce reprezintă noţiunea de periodizare a dreptului românesc?

Teste de evaluare/autoevaluare

Alegeţi varianta corectă:

1. Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă

consideraţi că propoziţia este falsă) :

a) Dreptul monarhiei dacice, cuprinde perioada de la formarea statului dac centralizat,

culminând cu perioada regelui Burebista şi Decebal şi până la cucerirea Daciei de către

Romani (106 e.n).

b) Dreptul constituie o componentă a culturii şi civilizaţiei poporului român.

c) Românii nu au contribuit cu valori ale creaţiei proprii la patrimoniul universal al dreptului.

2. Alegeţi varianta corectă:

Istoria statului şi dreptului românesc înseamnă conştiinţa morală, politică şi :

a) juridică;

b) economică;

10

c) financiară.

Bibliografie :



2. VOICU COSTICĂ, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, Editura Universul


11


STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC

Cuprins :

2.1. Introducere


2.3. Conţinutul unităţii de invăţare

2.3.1. Organizarea statului geto-dac

2.3.1.1. Organele centrale ale statului

2.3.1.2. Organizarea locală

2.3.1.3. Organizarea militară

2.3.1.4. Organizarea religioasă

2.3.2. Dreptul geto-dac

2.3.2.1. Legislaţia statului geto-dac

2.3.2.2. Instituţiile juridice


2.1. Introducere

Studiul va contribui la cunoaşterea şi însuşirea de către

studenţi a evoluţiei dreptului autohton şi a interedependenţelor

acestuia cu dreptul contemporan în plan european, la

înţelegerea specificului normelor, instituţiilor şi conceptelor

juridice ale poporului român din cele mai vechi timpuri şi

până astăzi.

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare : - înţelegerea specificului noţiunii de stat geto-dac;

- cunoaşterea noţiunii de drept;

- calificarea organizărilor în stat.

Competenţele unităţii de învăţare : - studenţii se vor familiariza cu conceptele juridice;

- dezvoltarea unor abilităţi de a identifica noţiunile de

drept.

12

Timpul alocat unităţii : 2 h


2.3.1. Organizarea statului geto-dac

Strămoşii omului au trăit în cete, asigurându-şi hrana

prin pescuit, cules, vânătoare. Odată cu trecerea de la

paleolitic la neolitic, ceata primitivă s-a structurat în ginţi, ce

reprezentau grupuri umane în care descendenţa se urmărea pe

linie maternă, adică ginţi matrilineale.

Ginta matrilineală este o formă de organizare, ce are

caracter personal, în fruntea ei aflându-se femeia cea mai în

vârstă. La rândul lor, mai multe ginţi matrilineale formau

fratriile, iar mai multe fratrii formau un grup.

Triburile încep să se specializeze, unele axându-se pe

crescutul animalelor, altele pe cultivarea pământului. În cadrul

tribului, rolul cel mai important va reveni familiei patriarhale,

aceasta reprezentând celula economică a societăţii, având

dreptul la un lot propriu din pământul comun, produsele

muncii, uneltele şi vitele fiind proprietate personală. Familia

patriarhală era condusă de bărbatul cel mai în vârstă, iar mai

multe familii de acest gen formau ginta patriarhală ce era

condusă de şeful celei mai vechi familii, sfatul ginţii fiind

alcătuit din copiii celorlalte familii, adunarea generală a ginţii

cuprinzând toţi membrii acelei ginţi.

Fratria patriarhală era alcătuită din mai multe ginţi

patriarhale şi avea ca atribuţii rezolvarea conflictelor, reunea

ginţile, organiza armata. Sistemul de pedepse aplicat în cadrul

acestor triburi patriarhale avea la bază legea talionului, cel

care se afla la judecată fiind obligat să părăsească comunitatea

sau chiar să se sinucidă.

Geto-dacii, din punct de vedere politic, se împărţeau în

mai multe triburi, ce erau aşezate pe teritorii diferite. Cea mai

veche menţiune despre aşezările geto-dacilor vine din partea

părintelui istoriei , Herodot, care ne relatează expediţia

împăratului Persiei, Darius, împotriva sciţilor, numindu-i " cei

mai viteji şi mai drepţi dintre traci".

În timpul domniei lui Dromihete , considerat cel dintâi

monarh al geţilor, organizarea acestora va evolua pe plan

economic şi militar.

Timp de 16 ani (60-44 î.H) Burebista a fost considerat

" cel dintâi şi cel mai mare dintre regii care au domnit peste

13

Tracia, stăpân al tuturor ţinuturilor din stânga şi din dreapta

Dunării." Sfârşitul violent al lui Burebista, fiind asasinat în 44

î.H., a fost urmat de destrămarea statului său, ca reacţie

negativă împotriva unificării desfăşurată de regele dac.

Trei au fost elementele care au jalonat drumul parcurs

de la structurile gentilico-tribale la structura statului-dac :

- organizarea pe baze teritoriale;

- formarea şi consolidarea armatei proprii cu misiuni

clar definite faţă de comunităţile respective;

- instaurarea unui sistem fiscal.

Burebista a realizat unificarea politică a triburilor de

daci, teritoriul rezultat fiind un teritoriu statal locuit de acelaşi

popor. Este perioada în care se dezvoltă centrele urbane de

proporţii mari (dave) cu fortificaţii solide, în care populaţia nu

mai era grupată pe criterii gentilice, iar în mediul rural

comunităţile sunt organizate după criterii teritoriale şi nu de

rudenie.

Istoricul Strabo, vorbind de atmosfera acelor timpuri,

afirmă " Burebista ,getul, luând conducerea poporului său, a

ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a

îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci,

aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o mare stăpânire şi a supus

geţilor aproape pe toţi vecinii."

În ceea ce priveşte producţia de arme şi unelte, geto-

dacii au realizat progrese, prelucrând fierul, ceea ce a dus pe

de o parte la dezvoltarea economică şi comerţ prosper, iar pe

de altă parte a crescut puterea armatei, existând mai multe

lupte şi mai mulţi sclavi capturaţi.

Ierarhizarea socială a început astfel să prindă contur, în timp

formându-se o aristocraţie în jurul regelui, ce a dus la

dezvoltarea proprietăţii private.

Procesul formării statului dac a fost influenţat şi de

faptul că popoarele din imediata vecinătate, cu care dacii s-au

aflat în conflict, au decăzut în urma luptelor îndelungate cu

romanii. Dacă în perioada anterioară relaţiile cu romanii au

fost paşnice, caracterizându-se printr-o tendinţă de pătrundere

economică, după sec. al II-lea, când Macedonia şi Greciau au

fost supuse, geto-dacii au devenit conştienţi de pericolul

pătrunderii militare a romanilor şi s-au unit, în vederea

înfruntării ce avea să fie.

Cu privire la politica externă, Burebista a sprijinit toate

acţiunile ce aveau drept scop slăbirea Imperiului Roman, cel

mai de temut adversar al statului dac.

14

2.3.1.1. Organele centrale ale statului

Puterea supremă în stat era deţinută de rege. Această

perioadă a fost guvernată de monarhie la începuturi, în fruntea

statului aflându-se regele, ajutat de un vice-rege, ce era ales

din rândul clerului. La succesiunea tronului puteau veni şi

fraţii regelui, precum şi marele preot, astfel, la moartea lui

Scorillo tronul a revenit fratelui acestuia, pe nume Durpaneus,

care a fost succedat de către Decebal, fiul lui Scorillo, iar după

moartea lui Burebista, tronul i-a revenit lui Deceneu, care era

mare preot.

Timp de aproape două secole, monarhia dacică a

cuprins următoarele elemente :

- regele dac reprezenta vârful ierarhiei aparatului de stat,

provenit din pătura cea mai înstărită a nobilimii

evidenţiată de succesele militare dobândite în timp;

- regele dac provenea din rândul personalităţilor cu

preocupări pe linia organizării militare, care au dovedit

capacităţi diplomatice în relaţiile cu celelalte triburi

geto-dace, capabili să facă faţă agresiunilor;

- regele dac exercita şi puterea religioasă de unul singur

sau în cuplu cu o altă persoană;

regele dac deţinea monopolul asupra minelor de aur, atribut

care îi conferea o mare autoritate şi o evidentă stabilitate în

planul susţinerii financiare a demersurilor sale de conducător

suprem.

De asemenea, la nivel central regele organiza un Consiliu, ce

era format din sfetnici şi dregători, aleşi din cadrul nobilimii şi

armatei, care se bucurau de stabilitate şi continuitate în funcţia

deţinută.

În cadrul statului dac, un rol deosebit de important l-a

avut autoritatea religioasă, deoarece se considera că puterea

regelui cât şi legile, sunt de origine divină, astfel, aceasta a

adus o contribuţie fundamentală la formarea sistemului de

drept geto-dac. Întrucât, în concepţia de atunci preoţii erau

singurii în măsură să interpreteze voinţa zeilor, tot lor le

reveneau şi principalele atribuţiuni judecătoreşti.

Diferenţierea socială existentă între tarabostes şi comati,

sclavia, precum şi apartenenţa la colectivitate, nu în funcţie de

gradul de rudenie, ci în funcţie de teritoriul locuit, ne

demonstrează că geto-dacii erau organizaţi într-un sistem de

sine stătător.


Puţine izvoare istorice ne furnizează date cu privire la

organizarea locală a Daciei. Un text al medicului grec Criton,

care l-a însoţit pe Traian în războaiele dacice, confirmă

existenţa unor dregători care îndeplineau diferite atribuţiuni

15

stabilite de regalitate, " iar unii erau puşi mai mari peste

treburile agricole, iar alţii erau împărţiţi la paza cetăţilor".

Aşadar, distingem două categorii de dregători locali : cei care

exercitau atribuţiuni de ordin administrativ, iar alţii care

deţineau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului. Ar

rezulta de aici că teritoriul statului era împărţit în unităţi

administrativ-teritoriale.


Unul din elementele de bază ale statului dac, l-a

constituit armata, aceasta dându-i stabilitate şi forţă, în faţa

agresiunilor îndreptate asupra Daciei.

Armata avea misiunea de a duce războaiele, fiind

formată din bărbaţi capabili de luptă, ce erau organizaţi în

detaşamente conduse de dregători cu atribuţii militare. Existau

următoarele tipuri de arme : spada lungă şi suliţele, topoare,

furci, praştii, coase, ciomege. De asemenea, stindardul de

luptă al dacilor, era realizat din metal, având forma unui

balaur cu cap de lup şi trup ondulat.

2.3.1.4. Organizarea religioasă

Viaţa socială din Dacia era dominată de religie, Clerul

jucând un rol important atât pe plan religios cât şi pe plan

politic.

Conducătorul spiritual al populaţiei era marele preot,

primul înlocuitor al regelui. Religia era baza divină a legilor, a

regulilor de convieţuire socială impuse de autoritatea statului

dac, marii preoţi deţinând şi atribuţii judecătoreşti.

2.3.2. Dreptul geto-dac

2.3.2.1. Legislaţia statului geto-dac

Pe lângă dreptul nescris, se presupune că există şi un

sistem de legi de autoritate statală, mai ales că ele sunt

menţionate de istoricii Strabon şi Iordanes, ca fiind elaborate

de Burebista. Ele au fost transmise din generaţie în generaţie,

în formă scrisă, păstrându-se până în vremea lui Iordanes.

Normele juridice aveau la bază obiceiurile din epoca

democraţiei militare, ce erau convenabile nobilimii şi clerului.

Mai mult decât atât, istoricul Iordanes aminteşte faptul că pe

lângă aceste obiceiuri, de-a lungul timpului, în statul geto-dac

a fost elaborat şi un sistem de legi, ce provenea de la rege,

fiind inspirat de zei.

Poruncile regilor aveau rolul unor adevărate norme

juridice, ce protejau interesele claselor sociale privilegiate şi

asigurau supunerea populaţiei în faţa autorităţii.

16

Legile scrise proveneau de la regi şi marii preoţi, astfel

că în conştiinţa poporului exista teama faţă de zei, cei care

transmiteau poruncile. De asemenea, autorii antici spun că

regii daci căutau, prin înşelăciune şi magie, să se asigure de

respectarea legilor de către popor.

2.3.2.2. Instituţiile juridice

Instituţiile juridice reglementate de dreptul geto-dac nu

ne sunt cunoscute în amănunt, datorită faptului că textele

vechilor legi nu au ajuns până la noi, însă primele izvoare ale

dreptului dacic care au reglementat instituţiile juridice au fost

cutuma şi legile.

În primul rând este de menţionat faptul că odată cu

extinderea relaţiilor sclavagiste, s-a accentuat inegalitatea de

avere şi s-a constituit marea proprietate privată. Existenţa în

Dacia a unor mari proprietari de pământuri şi vite este atestată

de numeroase izvoare istorice. Pe de altă parte, faptul că

vânzarea sclavilor pe pieţele imperiului roman era o practică

frecventă la geto-daci, ne indică amploarea procesului de

aservire a poporului. Izvoarele istorice ne vorbesc despre

existenţa unor mari proprietăţi de pământ, exploatarea intensă

a minelor de aur, argint şi sare, creşterea vitelor şi exploatarea

pădurilor.

Instituţiile juridice mai bine cunoscute pentru această

perioadă sunt : proprietatea, familia, precum şi normele penale

care le apărau.

Informaţiile sunt sărace cu privire la societatea şi statul

dac, nepermiţând cunoaşterea în detaliu a instituţiilor juridice

şi a normelor de drept ale geto-dacilor.

Existenţa marii proprietăţi latifundiare, a marilor

proprietari de vite şi sclavi este cunoscută din descrierea

vânzărilor de sclavi de pe pieţele imperiului roman, ceea ce

demonstrează aservirea unei largi părţi a populaţiei.

Apariţia proprietăţii private şi consolidarea acesteia a

scos în evidenţă nevoia unor măsuri de combatere a faptelor

antisociale, în primul rând furtul (resimţit mai puternic în noua

situaţie a existenţei proprietăţii private) care constituia o

încalcare deosebit de gravă a normelor de convieţuire la geto-

daci.

Principala formă de proprietate geto-dacică a fost

proprietatea imobiliară, adică asupra pământului. În cadrul

obştii săteşti sau vicinale exista proprietatea comună asupra

terenurilor arabile, a păşunilor, a pădurilor, apelor şi

proprietatea privată a individului sau a familiei sale. Până a

deveni pământul proprietate privată, trebuia să fie depăşită şi o

fază intermediară, când terenul deşi rămânea proprietate

17

colectivă, se împărţea periodic între membrii obştii, pe termen

de un an, fiecare având dreptul asupra roadelor muncite. În

anul următor, aceste loturi de pământ se redistribuiau în cadrul

obştei prin tragere la sorţi.

Familia dacică în perioada prestatală era poligamă,

fiecare dac având dreptul la mai multe neveste. Pe măsură ce

instituţia proprietăţii s-a consolidat şi au apărut diferenţele

sociale, familia a devenit monogamă din simplul motiv că

bunurile dobândite să poată fi transmise prin moştenire unei

anumite clase de succesori. Un alt aspect al normelor de

drept familiale este acela al moştenirii. Herodot furnizează

ştirea potrivit căreia fiii aveau dreptul la moştenirea

părinţilor. Ei puteau cere de la aceştia partea ce li se

cuvenea din proprietatea părintească. Faptul pune în

evidenţă temeinicia pe care era clădită familia geto-dacă.

Femeia era cumpărată de la părinţii ei, având întotdeauna o

zestre care îi arăta poziţia socială, diferenţierea între familii.

Privitor tot la dreptul de moştenire la geto-daci,

lucrări de specialitate observă faptul că existenţa

proprietăţii private şi a familiei monogame presupunea un

sistem succesoral riguros menit să asigure continuitatea

patrimoniului familiei de către urmaşii acesteia. Averea

rămânea în cadrul aceleiaşi familii, cu posibilitatea de a o

mări prin căsătorii, prin adăugirea bunurilor dotale ale

miresei.

Monogamia, consolidând poziţia bărbatului în familie

şi în societate, a dus la înlăturarea definitivă a elementelor

matriarhale din cadrul relaţiilor sociale. Familia geto-dacă este

patriliniară şi patrilocală, soţia locuia la soţ, descendenţa se

stabilea după tată, copiii rămânând în familia acestuia.

Astfel, în domeniul dreptului penal, principalele

dispoziţii aveau în vedere apărarea statului şi a proprietăţii

private. Deşi formal, atribuţiile realizării justiţiei au fost

preluate integral de către organele statului, în practică se mai

aplica legea răzbunării sângelui. Judecarea faptelor penale se

aflau în sarcina regelui sau a marelui preot şi era însoţită de un

ceremonial laic, religios. Sistemul pedepselor cuprindea

sancţionarea cu moartea a unor infracţiuni considerate grave,

precum încălcarea interdicţiilor religioase sau a celor stabilite

de autoritatea centrală. Asprimea acestui sistem deriva din

îngrijorarea că populaţia geto-dacă s-ar fi împotrivit noii

ordini politice instaurate.

În ceea ce priveşte capacitatea juridică a persoanelor în

statul geto-dac, aceasta se aprecia în funcţie de poziţia socială,

existând aşadar, deţinători de bunuri cu capacitate juridică

lărgită sau mai restrânsă, dar şi sclavajul cu trăsăturile sale

patriarhale, sclavii fiind excluşi de la drepturile civile şi

politice. Cu alte cuvinte, nobilii, tarabostes sau pileati, aveau

18

capacitate juridică deplină, putând deveni regi, preoţi, pe când

populaţia de rând, comati sau capilati, aveau o capacitate

juridică restrânsă.

Relaţiile externe ale geto-dacilor pun în evidenţă

politica de alianţe ce era promovată de regii daci, cu scopul de

a le apăra independenţa şi integritatea teritorială. Cea mai

importantă problemă pe plan extern a regelui Burebista a fost

dată de raporturile cu Imperiul Roman, acesta preocupându-se

de păstrarea independenţei.

În anul 96, Domitian este asasinat, cârma Imperiului

Roman fiind încredinţată împăratului Traian, un militar de

carieră, ce avea ca principal obiectiv transformarea Daciei în

provincie romană. Cucerirea Daciei se dorea datorită faptului

că pe teritoriul ei se aflau zăcăminte de aur, argint, fier, sare,

că avea o poziţie ce garanta siguranţa graniţei de nord a

Imperiului Roman, geto-dacii aveau o viaţă economică,

dinamică, precum şi datorită nivelului ridicat de civilizaţie ce

exista în coloniile greceşti amplasate pe malul dobrogean al

Mării Negre.

În susţinerea unor teorii privind practica şi evolutia

comerţului la geto-daci, mărturiile istoriei sunt mai puţin

generoase. Totuşi, se poate estima că una dintre formele de

comerţ a fost „trocul”, schimbul direct, marfă contra marfă. O

astfel de piaţă cunoscută în plan universal, nu se putea să nu

fie practicată şi de geto-daci. Mai sigur se ştie spre exemplu,

potrivit mărturiei lui Pompeius Mela, că învoielile dintre părţi

la aceşti înaintaşi ai românilor, îmbrăcau forma jurământului

însoţit de un anume ceremonial: părţile turnau vin într-o cupă

în care amestecau câteva picături din sângele lor iar după ce

înmuiau în acel amestec săgeţile, sabia şi celelalte arme,

consumau conţinutul cupei. Astfel înţelegerea era încheiată.

De asemenea, există consemnări ce susţin că oamenii

liberi care aveau datorii şi nu le puteau onora, deveneau sclavi,

în virtutea unui obicei pe care, se bănuie că geto-dacii l-au

împrumutat de la greci. Deşi societatea dacică nu a cunoscut

sclavajul instituţionalizat, existau anumite manifestări

sporadice, într-un cadru cu totul particular. Se regăseşte şi în

această situaţie o normă de drept.

Armata a constituit şi ea o probă a vieţii organizate,

potrivit unor norme riguroase ce funcţionau în societatea

dacică, norme generale ce trebuiau respectate de bunăvoie sau

ca rezultat al unor măsuri de constrângere. Datoria de a merge

la razboi şi de a lupta cu abnegaţie pentru apărarea ţării

constituia fără dubii una din normele juridice cele mai

râspândite şi mai autoritare. Armata era una dintre instituţiile

cel mai bine organizate în timpul lui Burebista, şi cea mai

puternică. Se ştie prea bine că Burebista putea aduna o armată

de până la 200.000 de oameni, ceea ce-l făcea de temut şi

19

pentru romani. O astfel de armată, posibilă în condiţiile

întinderii şi populării statului condus de marele rege dac,

presupunea o organizare temeinică, reguli de comportament, o

structură de comandă şi existenţa unei ordini şi discipline

puternice. Cu certitudine, în cadrul acelei armate au funcţionat

legi specifice bazate pe norme de drept. Religia a avut de

asemenea un rol important în educarea armatei, prin

întreţinerea spiritului militar de apărare. A cultivat dispreţul

faţă de moarte şi vitejia (eroismul) în lupta pentru apărarea

ţării de pericolul din afară. Cu siguranţă în cadrul acestui

program educativ, se practica şi acel jurământ de dinaintea

luptei prin care soldaţii daci jurau să nu se întoarcă la părinţii

lor decât învingători.

Exemplul oferit de Oroles de a pedepsi pe luptătorii săi pentru

că au fost înfrânţi constituie o dovadă revelatoare a disciplinei

militare ce trebuia respectată, nu batjocorită. Deducem de aici

că regulile militare erau stricte nu numai în caz de război, dar

şi în alte cazuri cum era paza cetăţilor.

Existenţa războaielor, consemnate de mărturiile

antichităţii, presupunea, fără tăgadă, şi exercitarea unor norme

cu caracter judiciar. Funcţionau norme de drept privind

captivii, împărţirea prăzii de război, şi altele. Toate acestea

presupun existenţa unor reguli sau norme juridice constante,

nu ocazionale. Când plecau la război, geto-dacii jurau să nu se

întoarcă la familii decât după ce vor învinge pe duşman.

Religia era cel mai direct legată de manifestările a

diferite forme „legislative” la geto-daci. Practicile religioase

foarte vechi şi ele s-au împletit cu cele juridice, adesea

confundându-se. Multă vreme în istoria antică, mai marele

religios (marele preot) era şi judecător suprem, omul dreptaţii.

Totodată, multe norme religioase au constituit în acelaşi timp

şi norme de drept. În perioada democraţiei militare la geto-

daci, factorul religios a jucat un rol deosebit de important în

viaţa socială şi politică.

În concluzie, până aici, se poate spune că poporul dac

în pofida multor vicisitudini ale vremii s-a afirmat puternic în

toate domeniile: economic, militar, religios, politic şi juridic.

S-a impus în lumea antică cu o cultură şi civilizaţie viguroase,

contribuind la patrimoniul istoric al umanităţii.

Ascensiunea romană în Dacia şi cucerirea unei mari

părţi din aceasta, a întrerupt dezvoltarea firească a civilizaţiei

şi a statului dac centralizat, a instituţiilor politico-juridice ale

acestuia. Cucerirea şi stăpânirea romană, vreme de 165 de ani

în vestul Daciei, cu toate părţile ei dramatice a condus la

transformări de substanţă în evoluţia istorică a acestui popor.

Cu toată împotrivirea eroică a autohtonilor, ocupaţia romană

fie ea şi parţială, a dat un nou curs istoric poporului dac, prin

romanizarea lui şi prin introducerea de noi norme juridice.

20

2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare:

Sinteza unităţii de învăţare 2

Este bine ştiut că marele neam al tracilor a constituit o realitate etno-culturală în

mileniul al III-lea î.e.n.. Această civilizaţie, corespunzătoare în plan material cu

faimoasa cultură a bronzului, cuprindea spaţiul dintre Carpaţii Păduroţi şi Podişul

Boemiei (în nord-vest), până la vărsarea Bugului în Marea Neagră în est, şi de la

Marea Egee în sud până la izvoarele Nistrului - în nord. Despre traci, istoricul Herodot a

lăsat mărturia potrivit căreia, neamul tracilor era cel mai numeros după inzi. Tracii

alcătuiau, în mileniul II î.e.n., un popor cu o cultura şi civilizatie distincte: limba

proprie şi teritoriu stabil, ocupând în istoria antică un loc de necontestat.

Din acest mare neam al tracilor s-a desprins, începând cu anul 1000 î.e.n.,

ramura de nord a acestora, intrând în istorie cu numele de geţi la început (cum îi

numeau grecii), apoi şi de daci (cum le-au zis romanii). Istoria îi consemnează pe geto-daci,

începând cu secolele VIII-VII î.e.n., având ca „graniţă” de sud povârnişul nordic al

munţilor Haemus (Balcani), restul graniţelor din vest, nord şi est rămânând aceleasi,

menţionate mai sus, la traci.

Viaţa economică şi politică a geto-dacilor era temeinic conturată în prima jumătate a

mileniului I î.e.n., când în spaţiul dacic au apărut coloniştii greci. Stabilirea comercianţilor

greci, începând cu sfârşitul secolului al VIII–lea – începutul celui de-al VII-lea î.e.n., în

teritoriul dacic s-a facut cu consimţământul localnicilor în scopul de a-şi extinde sfera lor

comercială. Noii veniţi au găsit aici o bună piaţă de desfacere a produselor lor scumpe

(ceramică, ulei de măsline, arme, pânzeturi etc), ceea ce pune în evidenţă potenţialul

economic şi rafinamentul clasei „nobiliare” dacice şi al armatei. Totodată, şi dacii ofereau

spre schimb (cumpărare) produse la fel de importante (grâu, animale, miere de albine,

ceară, sare etc).


Ginta matrilineală, fratria, fratria patriarhală, proprietatea imobiliară, poligamia,

capacitatea juridică.


1. Ce înţelegeţi prin ginta matrilineală?

2. Definiţi noţiunea de familie patriarhală.

3. Cu ce se ocupau triburile?

4. Explicaţi conceptele: monogamie, moştenire, zestre, proprietate privată.

5. Ce reprezenta marele preot?

21



1. Cine a afirmat: „dacii sunt de acelaşi neam cu geţii?”:

a. Strabon

b. Trogus Pompeius

c. Caesar

2. Cele mai vechi vestigii ale existenţei şi activităţii omului Carpato-Danubian datează din

epoca:

a. Neolitic

b. Mezolitic

c. Paleolitic

3. În timpul lui Burebista, populaţia era grupată pe criterii:

a. gentilice

b. teritoriale

c. de rudenie

4. Cum trăiau geto-dacii până la formarea statului lor?

a. în triburi.

b. în uniuni de triburi.

c. în regate.

5. De către cine era deţinută puterea supremă în statul dac până la cucerirea Daciei de către

romani?

a. vicerege.

b. rege.

c. preoţi.

6. Cui îi era încredinţată puterea judecătorească în statul geto-dac?

a. Regelui.

b. Nobilimii.

c. Preoţilor.

22

Bibliografie :

1. CERNEA EMIL, MOLCUT EMIL, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, 1991

2. CHIŞ IOAN, Istoria Statuluil Şi Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2012


Juridic, Bucureşti, 2013 4. VOICU COSTICĂ, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, Editura Universul


23


STATUL ŞI DREPTUL ÎN DACIA-PROVINCIE ROMANĂ

Cuprins :

3.1. Introducere

3.2. Obiectivele ș i competenț ele unităț ii de învăț are

3.3. Conț inutul unităț ii de învăț are

3.3.1. Constituirea ș i structura provinciei Dacia

3.3.1.1. Organizarea fiscală

3.3.1.2.Organizarea militară

3.3.1.3.Organizarea locală

3.3.1.4.Organizarea centrală

3.3.2. Dreptul în Dacia romană

3.3.2.1. Izvoarele dreptului

3.3.2.2. Instituț iile juridice

3.3.2.2.1. Statutul juridic al persoanelor

3.3.2.2.2. Regimul juridic al proprietăț ii

3.3.2.2.3 Obligaț ii ș i contracte

3.3.2.2.4. Tripticele din Transilvania


3.1. Introducere

Creaţia juridică a popoarelor se circumscrie nemijlocit

marelui proces cultural al omenirii, contribuind şi depinzând de

gradul de civilizaţie a fiecărui popor în parte. Totodată, ideile

juridice se transmit de la o etapă istorică la alta şi se propagă pe arii

geografice întinse, determinând adesea, în mod firesc, contaminarea

juridică între state. Este un fapt îndeobşte cunoscut că există

arii/zone întinse de cultură şi civilizaţie juridică, precum există

epoci, stadii, trepte în evoluţia culturii şi civilizaţiei juridice.

24


învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare :

- înţelegerea conceptelor de stat şi drept în Dacia-provincie

romană;

- cunoaşterea teoretică a diferitelor tipuri de organizări în

Dacia-provincie romană;

- cunoaşterea elementelor ce au dus la formarea acestui stat.

Competenţele unităţii de învăţare :

- studenţii se vor familiariza cu noţiunile specifice acestei

perioade istorice;

- dezvoltarea unor abilităţi de a operaţionaliza concepte

juridice noi.

Timpul alocat unităţii : 2h

3.3. Continuţul unităţii de învăţare

3.3.1. Constituirea şi structura provinciei Dacia

Înfruntarea militară dintre daci şi romani, datând

din sec. I î.e.n. a dat expresie pe de o parte, tendinţei expansioniste a

Romei, iar pe de altă parte, hotărârii neclintite a dacilor de a-şi apăra

independenţa.

Deşi cea mai mare parte din Dacia a fost cucerită de romani,

doar o parte a acestuia a fost inclusă în provincia Dacia. Provincia

Dacia, aşa cum a fost organizată de către împăratul Traian, îşi avea

graniţa de apus la confluenţa Tisei cu Dunărea, spre nord graniţa

urma linia Mureşului în amonte până la Deva, de unde urca, prin

Munţii Apuseni, până la pasul Oituz. Spre est şi sud-est, hotarul

continua pe versantul transilvan al Carpaţilor meridionali, apoi

cobora pe valea Oltului până la Dunăre, de la confluenţa cu Oltul

până la confluenţa cu Tisa.

Câtă vreme a trăit împăratul Traian, la hotarele Daciei a fost

linişte, deoarece celelalte triburi şi dacii liberi cunoşteau puterea

acestuia. După moartea acestuia se produce o schimbare negativă,

iazigii au început să atace dinspre apus, iar roxolanii dinspre răsărit.

25

Succesorul lui Traian, şi anume împăratul Hadrian,

a reuşit să oprească armatele ce năvăleau, împărţind provincia în

Dacia Superioară ce era formată din Transilvania şi Banatul, cu

capitala la Ulpia Sarmisegetuza şi Dacia Inferioară ce era formată

din Oltenia şi sudul Transilvaniei cu capitala la Drobeta.

Această împărţire însă nu durează mult, întrucât împăratul

Hadrian a decis o nouă împărţire:

- Dacia Malvensis (Banatul şi Oltenia cu capitala la Malva-

Celei);

- Dacia Apulensis ( sudul şi centrul Transilvaniei cu capitala

la Apulum-Alba Iulia);

- Dacia Porolissensis (nordul Transilvaniei cu capitala la

Napoca-Cluj şi apoi la Porolissum-Moigrad).

Fiecare provincie dispunea de un administrator financiar

numit procuratores, însărcinat cu strângerea impozitelor şi

supravegherea cheltuielilor; el avea în subordine un aparat

administrativ format din contabili, registratori şi tabulari numiţi din

categoria socială a liberţilor imperiali.

3.3.1.1. Organizarea fiscală

În Dacia se percepeau următoarele impozite directe:

capitaț ia, ce reprezenta un impozit personal, pe care îl plăteau toț i

locuitorii; censul, ce era un impozit asupra pământului plătit de către

toț i cei care deț ineau un lot de pământ, excepț ie făcând veteranii

care luptaseră în războaie ș i fuseseră împroprietăriț i. Se mai

plăteau de asemenea ș i impozite indirecte, cum ar fi impozitul pe

moș teniri, pe eliberările ș i vânzările de sclavi precum ș i pe

vânzările de mărfuri.

Administraț ia provinciilor folosea aceste impozite

directe pentru a achita cheltuielile necesare întreț inerii

localităț ilor ș i salariile funcț ionarilor. Nu toate impozitele se

strângeau, unele din ele fiind arendate.

Monedele care circulau în Dacia erau : de aur-

aureus, de argint-denarius ș i quinarius, de aramă galbenă-sestertius,

de aramă roș ie-as.


Pentru cucerirea Daciei au fost angrenate nouă

legiuni, zece detaș amente de cavalerie, treizeci ș i cinci

detaș amente de infanterie, la care s-au adăgat cohortele pretoriene

care l-au însoț it pe împărat, trupele neregulate ș i marinarii celor

două flote de pe Dunăre.

Toate trupele ce staț ionau pe teritoriul Daciei

Romane au format armata regulată, legatul imperial fiind

comandantul superior, sau guvernatorii provinciali. Armata romană

care staț iona în Dacia era formată din legiuni, trupe auxiliare ș i

trupe neregulate. Nucleul armatei romane era format din legiuni, în

jurul cărora erau grupate alte corpuri de trupă. Soldaț ii romani

proveneau din toate părț ile Imperiului roman: britani, lusitanieni

ș i asturi din Spania, mauri din nordul Africii, Iturieni din Palestina,

26

etc.

Armata apela la trei metode militare pentru apărarea

provinciei Dacia : prin valuri, prin castre ș i prin castele.


În Dacia provincie romană au existat aș ezări

urbane ș i rurale. Primele se împărț eau la rândul lor în colonii ș i

municipii.

Coloniile reprezentau centre urbane, romanizate, în

care locuitorii lor aveau drepturi politice ș i civile.

Municipiile erau inferioare coloniilor, locuitorii

acestora având un statut intermediar între cel de cetăț eni ș i

peregrini, diferenț a dintre ele scăzând semnificativ cu timpul.

Ulpia Traiana este singura ctitorie ce a aparț inut

exclusiv romanilor, fiind redenumită ca ș i Coloana Augusta Dacica

Sarmisegetusa, în perioada lui Hadrian.

Celelalte oraș e au fost întemeiate, începând din

vremea lui Hadrian, numai în sens formal, deoarece în realitate

împăratul nu fonda noi localităț i, ci acorda statutul juridic de

municipii aș ezărilor mai dezvoltate, în care trăiau cetăț enii romani

mai colonizaț i sau veniț i din proprie iniț iativă. Astfel, Drobeta a

fost declarată municipiu de către Hadria ș i a fost ridicată la rangul

de colonie de către Septimiu Sever.

Oraș ele s-au bucurat de o conducere autonomă,

aceasta fiind exercitată doar de către cetăț eni, nu ș i de peregrini,

deș i chiar ș i aceș tia plăteau impozite.

Conducerea supremă în colonii ș i municipii era

exercitată de către un consiliu, asemănător senatului roman, numit

ordo decuriorum.

Edilii erau magistraț i municipali, ce aveau drept atribuț ii

asigurarea poliț iei oraș elor, aprovizionarea pieț elor ș i

întreț inerea clădirilor publice.

Questorii conduceau administrarea finanț elor ș i

bunurilor oraș elor.

Preoț ii municipali făceau parte din categoria

magistraț ilor sacerdotali, fiind aleș i de către ordinul decurionilor.

De asemenea, cea mai mare parte a locuitorilor din

Dacia trăiau în localităț i rurale, ce aveau la bază fie modelul

roman, fie erau organizate după forma tradiț ională a obș tilor

săteș ti. La graniț e au luat ființ ă posturi fiscale, vamale sau de

poș tă, numite stationes.

Mai mult decât atât, în jurul castrelor s-au format canabele,

de către meș teș ugarii sau negustorii care însoț eau trupele, dar ș i

de către veterani sau familiile soldaț ilor.

3.3.1.4. Organizarea centrală

Dacia a fost condusă de un guvernator cu titlu de legatus

Augusti pro praetore, fiind provincie imperială. Acesta era numit de

către împărat din rândul membrilor ordinului senatorial de rang

consular, având sub comanda sa mai multe legiuni.

27

Având rang consular, guvernatorul era investit cu

imperium, în virtutea căruia exercita, la nivel central, atribuț ii

militare, administrative ș i judecătoreș ti. Această formulă s-a

menț inut până la prima reorganizare a Daciei. Odată cu reformele

succesive, care au modificat structura organizatorică a Daciei, au

survenit modificări ș i în sistemul conducerii ei. După prima

reorganizare a provinciei, înfăptuită în anii 118-119 de către

Hadrian, Dacia superior ocupa un loc mai important, fiind condusă

tot de un legatus Augusti pro praetore, numit dintre membrii

ordinului senatorial, dar numai de rang pretorian.

3.3.2. Dreptul în Dacia romană

3.3.2.1. Izvoarele dreptului

În acelaș i timp cu formarea statului geto dac au luat

ființ ă normele juridice înlocuind obiceiurile din epoca

democraț iei militare. Obiceiurile care s-au dovedit în timp a fi utile

au fost păstrate în continuare, fiind sancț ionate de stat.

Cutuma locală putea fi aplicată în măsura în care nu

venea în contradicț ie cu principiile generale ale dreptului roman.

La început, cele două rânduieli juridice se aplicau în paralel, apoi, în

cadrul unui proces de întrepătrundere ș i de influenț are reciprocă, a

luat naș tere un sistem de drept nou, daco-roman, în cadrul căruia

conceptele ș i instituț iile juridice au dobândit noi funcț ii ș i noi

finalităț i.

Imperiul roman ș i-a adus în Dacia nu doar

armatele, administraț ia ș i sistemul financiar, ci ș i dreptul roman

scris. Dreptul dac a coexistat cu dreptul roman, urmându-se

principiul că se poate aplica cultura locală dacă ea nu contravine

dreptului roman.

În virtutea lui ius civile, cetăț enii deț ineau toate

drepturile politice ș i civile. Aceș tia se bucurau de jus comercii sau

comercium, în baza căruia puteau încheia acte de comerț ,

schimburi ș i transferuri de proprietate.

Căsătoriile se încheiau prin folosirea lui jus conubii, odată

instituit garanta transferul cetăț eniei urmaș ilor lor, la fel ca în

metropola romană.

Dreptul de a alege era reglementat de jus suffragii,

iar jus honorum se referea la dreptul de a fi ales într-o magistratură,

era un drept al onoarei.

Un rol deosebit l-a avut Constituț ia lui Caracalla

din anul 212, prin care s-a acordat dreptul de cetăț enie peregrinilor.

Aceș tia, ce reprezentau majoritatea populaț iei dace, dar ș i străinii

ce nu erau cetăț eni sau latinii, foloseau jus gentium atunci când

încheiau acte juridice. Jus gentium era cel care rezolva relaț iile

dintre autohtoni ș i cetăț eni sau latini.

Cu timpul, odata cu estomparea conflictelor dintre

daci ș i romani, în cadrul convieț uirii comune, cu interese comune

ș i familii mixte, cu raporturi economice, având interese concrete ce

necesitau o rezolvare rapidă, s-a folosit atât dreptul civil cât ș i

dreptul ginț ilor, cutumele locale. Astfel a luat naș tere sistemul de

drept daco-roman.

28

3.3.2.2. Instituț iile juridice

3.3.2.2.1. Statutul juridic al persoanelor

Concepută destul de profesionist pentru acele

vremuri, legislaț ia romană s-a dovedit a fi greoaie în formulări ș i

nu lipsită de ambiguităț i. Complexitatea realităț ilor imperiului

justifica întrucâtva conț inutul prea încărcat al acesteia. În mare

măsură, legile romane au fost transpuse ș i în Provincia Dacia.

În privinț a persoanelor, se ș tie că locuitorii liberi (adică

mai puț in sclavii) din Dacia romană erau împărț iț i în trei

categorii principale ș i anume: cetăț eni, latini, peregrini. În

temeiul acelei împărț iri, regimul juridic al persoanelor era

reglementat în mod diferit, respectiv în funcț ie de încadrarea

acestora într-una din cele trei categorii, după cum urmează:

Cetăț enii erau socotite persoanele ce se bucurau de

aceleaș i drepturi ca ș i cetăț enii rezidenț i din Roma sau Italia

(adică de toate drepturile). Locuiau în majoritate la oraș e, care

căpătaseră dreptul de ius italicum (calitatea de sol roman). Aceș ti

cetăț eni aveau dreptul de proprietate romana. În Dacia au existat

câteva oraș e care se bucurau de ius italicum ș i anume:

Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca ș i Dierna.

Latinii reprezentau majoritatea populaț iei colonizate în

Dacia, stabiliț i de regulă în oraș e. Era cea de a doua categorie de

locuitori ai Daciei cucerite de romani ș i ocupau o poziț ie

intermediară între cetăț eni ș i peregrini. Aceș tia beneficiau de

dreptul latin, aveau aceleaș i drepturi patrimoniale ca ș i romanii

(ius comerci). În schimb nu se bucurau de ius connubii – dreptul de

a se căsători în conformitate cu dispozitiile legii romane – ș i nu

aveau drepturi politice. În cadrul acestei categorii, ca ș i cetăț enii

de altfel, existau unele deosebiri. Spre exemplu, nu toț i latinii

coloniari aveau acelaș i statut juridic, deci nici aceleaș i drepturi,

mai ales politice. Latinii din Dacia romană erau deci latini coloniari,

ca urmare a aducerii acestora pentru apărarea ș i consolidarea

puterii romane din Dacia. Drepturile lor erau prevăzute de dreptul

latin, mai puț in cele civile ș i politice. Puteau primi totuș i

cetăț enie romană printr-o naturalizare individuală sau colectivă.

Peregrinii constituiau marea masă a populaț iei libere din

provincie (toț i locuitorii liberi ai Daciei Romane, adică autohtoni

ș i străini stabiliț i în spaț iul dacic, dar care nu erau cetăț eni sau

latini. Situaț ia lor era reglementată prin legea de organizare a

provinciei (lex provinciae) ș i prin edictele guvernanț ilor.

Existau două categorii de peregrini: peregrinii obiș nuiț i

ș i peregrinii dediticii. Cei dintâi erau străinii ale căror cetăț i n-au

fost desființ ate din punct de vedere politic, ei se bucurau de ius

gentium. Aceș tia puteau să obț ină individual sau colectiv

cetăț enie romană sau chiar să intre în raporturi juridice cu

cetăț enii romani, mai ales în domeniul comerț ului. Peregrinii

dediticii erau acei ale căror cetăț i au fost, după cucerire,

desființ ate din punct de vedere juridic ș i administrativ. Aceasta

mai ales în cazurile unei rezistenț e înverș unate faț ă de cuceritorii

romani, capitulând în cele din urmă fără condiț ii.

29

În anul 212 e.n. împăratul roman Caracalla a dat edictul

imperial cu privire la naturalizarea peregrinilor.

Reglementări de drept au introdus romanii ș i în ceea ce

privea alte două categorii de cetăț eni ș i anume: sclavii ș i colonii.

Deș i în societatea dacă nu a fost instituț ionalizată sclavia, ea s-a

practicat totuș i, dar în mod sporadic. În documentele vremii ș i în

lucrări de specialitate privitoare la Dacia Romană se fac referiri la

cei ce aveau dreptul să aibă sclavi sau la eliberarea acestora din

urmă, precum ș i la drepturile sau interdicț iile ce rezultau din

căsătoria dintre oamenii liberi ș i sclavi, precizări privitoare la

urmaș ii acestora etc.

Sclavii, puteau fi proprietatea împăratului, proprietatea unor

oraș e, colegii, temple, dar ș i proprietatea unor persoane

particulare. În cazul celor din urmă, situaț ia juridică era

reglementată de dreptul roman dacă aparț ineau cetăț enilor romani

sau de normele juridice locale dacă proprietarul era peregrin.

Căderea în sclavaj era cauzată prin naș tere, prin

neachitarea obligaț iilor ca urmare a insolvabilităț ii, în urma

războaielor, prin prinderea hoț ului de către cel păgubit. Sclavul era

socotit un lucru, stăpânul său putând să-l vândă, să-l pedepsească ș i

chiar să-l omoare. Era lipsit de orice personalitate, neputând avea

drepturi ș i obligaț ii juridice, neputând să se căsătorească, orice

legătură de a sa cu o sclavă, indiferent cât era de serioasă, nu putea

fi considerată decât o stare de fapt.

Exista o categorie de sclavi publici, ce aveau funcț ii

importante ș i o putere financiară destul de ridicată. Aceș tia, deș i

erau lipsiț i de drepturi, aveau totuș i o poziț ie superioară

oamenilor liberi.

Modul de dezrobire a sclavilor din Roma era în general

manumisio – renunț are la dreptul de proprietate asupra sclavului

prin procese, prin înscrierea sclavului pe listele censului de către

stăpân, prin testamentul stăpânului în care se preciza dezrobirea lui

sau prin declaraț ii în faț a guvernatorului.

Ca urmare a eliberărilor de sclavi, ei vor deveni liberț i.

Despre cealaltă categorie, colonii se ș tie că „între oamenii

liberi ș i sclavi se găseau în provincii, ca ș i la Roma o categorie de

locuitori care, deș i liberi în drept, se aflau de fapt într-o situaț ie

asemănătoare cu sclavia. Colonatul, constatat documentar în

diverse părț i ale Imperiului Roman, nu putea lipsi în Dacia, unde,

datorită începutului de declin al sistemului sclavagist,

proprietăț ile mai mari urmau a fi lucrate pentru creș terea

rentabilităț ii lor" de către aceș tia care nu erau altceva decât

ț ăranii săraci din împrejurimile oraș elor.

Colon, om liber în drept, dar în fapt apropiat de statutul

sclavului, era acel muncitor agricol care la începutul republicii lucra

ca ț ăran liber, mai târziu lua un pământ în arendă de la micii

proprietari, pentru care plătea dijmă, iar spre sfârș itul imperiului,

când se cristalizează starea de colonat, începe să fie legat de pământ.

Rezumând, trebuie reț inut faptul că, cetăț enii, latinii,

peregrinii, sclavii sau alț ii, reprezentau tot atâtea categorii juridice

în tabloul societătii provinciale din Dacia.

Regimul juridic al persoanelor era reglementat diferit, în

30

funcț ie de statutul de care beneficia persoana respectivă.

Problemele se ridicau doar la căsătoria unui cetăț ean roman cu o

peregrină, sau a unui locuitor de un anumit statut cu o persoană cu

un statut inferior. În mod tradiț ional, atunci când se realizau astfel

de căsătorii ele aveau ca efect decăderea celui cu statut mai înalt în

poziț ie inferioară.

Cetăț enii romani îș i întemeiau o familie potrivit normelor

dreptului roman, în baza lui jus conubii.

Peregrinii nu se bucurau de jus conubii, ei neavând dreptul

de a încheia o căsătorie între ei conform dreptului roman, ci doar

potrivit normelor locale. În cazil în care cei doi soț i erau peregrini

deditici, căsătoria era reglementată de dreptul poprului. În schimb,

dacă un cetăț ean roman se căsătorea cu o peregrină, ce beneficia de

jus conubii, căsătoria era perfect legală, iar copiii care se năș teau

intrau sub puterea lui pater familias. Dacă peregrina nu beneficia de

jus conubii, atunci căsătoria era ilegală, iar copiii născuț i intrau sub

regimul juridic al mamei.

În condiț iile create de cucerirea romană, familia dacică îș i

va păstra caracterul ei monogam ș i de element determinant în

viaț a economico-socială. Totodată au apărut elemente noi impuse

de regulile romane. Instituț ia familiei la cetăț enii romani stabiliț i

în Dacia urma regulile dreptului roman.

Căsătoriile dintre sclavi nu erau recunoscute, convieț uirea

dintre ei fiind considerat concubinaj.

Alături de persoanele fizice, dreptul roman cunoș tea ș i

persoanele juridice care puteau avea drepturi ș i obligaț ii, fiind

înzestrate cu personalitate juridică. Persoanele juridice existente în

Dacia Romană erau grupările teritoriale (coloniile, municipiile,

satele) ș i colegiile.

Celelelate instituț ii ale dreptului familiei, precum curatela,

tutela ș i adopț iunea erau organizate după normele juridice ale

dreptului roman, cu trăsăturile specifice dreptului provinciei.

Succesiunea este cunoscută, realizându-se fie prin

testament, fie ab intestat (fără testament). Testamentul era de regulă

oral. Îm provoncie, un cetăț ean roman putea să aibă ca moș tenitor

pe un autohton, aceș tia având un drept pasiv. Peregrinii dedetici nu

aveau dreptul să dobândească nimic prin testament, pe când ostaș ii

romani puteau să-ș i instituie ca moș tenitori persoane peregrine sau

latine.

Procedura de judecată în Dacia era exact ca ș i în celelalte

provincii. În cazul săvârș irii unui delict, peregrinilor li se acorda în

mod fictiv calitatea de cetăț ean roman, cu scopul de a se rezolva

problema juridică. În domeniul penal, guvernatorul deț inea jus

gladii, putând astfel să condamne la moarte pe locuitorii provinciei,

excepț ie făcând cei care se aflau în fruntea populaț iei, deoarece în

aceste situaț ii pedeapsa capitală putea fi dată doar de împărat.

În fruntea piramidei administrative ș i judecătoreș ti se afla

împăratul, ca ș ef al statului ș i judecător suprem, urmând prefecț ii

pretorului ș i apoi guvernatorii sau ș efii de provincie. Judecata are

un caracter public, este etatizată, soluț ionarea cauzei realizându-se

de către organele statului. Rezultă astfel că, peregrinii din Dacia

romană erau judecaț i după procedura extraordinară de către

31

guvernatorul provinciei sau reprezentantul său. Guvernatorul putea

să aplice ș i pedeapsa capitală. În litigiile dintre un cetăț ean roman

ș i un peregrin, acesta din urmă era socotit pe durata procesului ca

ș i când ar fi fost cetăț ean roman.

3.3.2.2.2. Regimul juridic al proprietăț ii

În ceea ce priveș te regimul juridic al proprietăț ii,

peregrinii din Dacia nu puteau avea o proprietate decât dacă aveau

ius comerci. Proprietatea peregrină era insuficient apărată în cazul în

care ea provenea de la o persoană ce nu avea calitatea de proprietar.

Pentru apărarea proprietăț ii peregrine în aceste condiț ii s-

a instituit sistemul numit prescriptio longi temporis, prin care

peregrinii ce au dobândit cu ius titlu un fond funciar puteau fi

apăraț i împotriva oricăror pretenț ii de posesie. Prescripț iunea era

un mijloc de apărare, ș i nu un mijloc de dobândire a proprietăț ii,

peregrinii devenind proprietari după scurgerea timpului prevăzut de

lege. Pentru remedierea acestei situaț ii, s-a acordat ș i peregrinului

deposedat dreptul de a intenta o acț iune reală prin care să reclame

bunul în mâna oricui s-ar afla. Peregrinii din Dacia aveau ș i o

proprietate reglementată de dreptul geto-dacic, în măsura în care

normele acestui drept fuseseră acceptate de cuceritori.

Interesul fundamental pentru cucerirea Daciei de către

romani a fost cel economic, care se manifesta în principal prin

instituț ia proprietăț ii. Dreptul de proprietate, în toată deplinătatea

lui, se ilustrează prin cele trei atribute : ius utendi ( dreptul de a

folosi), ius fruendi ( dreptul de a culege fructele), ș i ius abutendi (

dreptul de a dispune).

Întreaga Dacie cucerită a devenit proprietatea deplină a

împăratului. Ager publicus se exercita asupra pământurilor cucerite

de armata romană. În baza acestui principiu suprem al dreptului

roman, imediat după instaurarea domniei împăratului Traian, s-a

trecut, în mod riguros, la măsurarea ș i cadastrarea pământurilor

cucerite în Dacia, în scopul repartizării celor îndreptăț iț i.

Veteranii ș i cetăț enii romani au primit în proprietate

terenuri fertile, păș uni ș i păduri, militarii din cadrul legiunilor

romane au primit terenuri necesare unei existenț e normale, ele

aflându-se sub jurisdicț ia comandanț ilor militari. Statul roman a

trecut în proprietatea împăratului toate exploatările miniere.

Legile romane ce acț ionau în Provincia Dacia priveau mai

ales proprietatea, ca instituț ie de bază în Imperiu. Aceste legi vizau

în principal pe romanii rezidenț i din Dacia. Exista ș i o excepț ie,

anume aceea ca aceș tia nu puteau avea în materie imobiliară o

adevarată proprietate romană (dominium ex iure Quiritium), afară

numai dacă pământul coloniei respective nu primise, printr-o

ficț iune calitatea de „sol roman” (ius italicum), ca ș i cum ar fi

fost situat în Italia.

În Dacia provincie romană au existat două tipuri de

proprietate ș i anume proprietatea provincială ș i cea quiritară.

Proprietatea provincială se exercita de către locuitorii liberi

asupra pământurilor din provincii. Aceș tia deț ineau doar

posesiunea ș i uzufructul, dar în fapt aveau drepturi foarte largi.

32

Astfel, la moartea proprietarului provincial, pământul trecea asupra

urmaș ilor, fondul provincial putând fi transmis ș i prin simplă

tradiț iune.

Adevaratul proprietar al acestor fonduri era fie statul

roman, daca era vorba de provincii senatoriale (provinciae senatus

populi), fie împaratul, daca provincia era imperiala (provinciae

Caesaris, principis), cum era cazul Daciei.

Mult timp pământurile Daciei s-au aflat într-o dublă

proprietate : proprietatea supremă ș i proprietatea subordonată

exercitată de către provinciali. Proprietatea supremă a statului era

recunoscută de către provinciali prin faptul că plăteau impozit

funciar.

Dreptul de proprietate quiritară era exercitat doar de

cetăț enii romani în virtutea calităț ii lor de cetăț eni speciali, care

beneficiau de toate drepturile politice ș i civile. Bucurându-se de ius

italicum, cetăț enilor romani li se aplicau, printr-o ficț iune

juridică, drepturi de proprietate ca ș i în Latium, considerându-se că

pământul provinciei poate fi asimilat cu pământul Italiei. Acest tip

de proprietate conferea drepturi suplimentare cetăț enilor romani,

care nu plăteau taxe sau impozite pe aceste terenuri.

Proprietarii îşi puteau menţine proprietatea ca urmare a

edictelor obţinute de la guvernatorul provinciei. În baza acestui

drept de posesie, proprietarul putea dispune de fondul respectiv până

la a-l înstrăina. Succesiunile la cetăţenii romani din Dacia erau

reglementate de legea romană. În cazul că rolul în domeniul

moştenirilor revenea pretorilor sau consulilor, atunci acest rol îl

aveau guvernatorii de provincii.

În cazul provinciilor se puteau face exproprieri mai uşor

decât cele italice, în situaţia de interes public. Legislaţia mai

prevedea că pământurile nelucrate puteau fi ocupate de alte

persoane, ca de altfel şi terenurile părăsite de către proprietari. Am

reţinut că dreptul la proprietăţi imobiliare îl aveau cetăţenii romani,

cei ce se bucurau de cetăţenie romană. S-a aratat mai sus că bunurile

imobiliare în provincii aparţineau fie împăratului, fie

senatului/statului. Cum pământul trebuia muncit ca să dea roade, era

lăsat proprietarului iniţial sau erau împroprietăriţi veteranii, ori era

concesionat celor interesaţi. Peregrinii nu puteau avea o astfel de

proprietate decât dacă se bucurau de ius comercii. Cu toate acestea,

guvernatorii de provincii ocroteau proprietatea peregrinilor, pe care

o considerau un domenium ce ţinea de dreptul ginţilor.

După anul 212, când majoritatea locuitorilor liberi ai

provinciilor obț in cetăț enia romană, iar pământul provinciei este

supus în totalitate taxelor ș i impozitelor, diferenț ele dintre

proprietatea quiritară ș i provincială se estompează în cadrul unui

proces de unificare a celor două forme. Din moment ce deț inătorii

de terenuri plăteau toate taxele ș i impozitele asupra terenului, ideea

de proprietate supremă a statului se reduce în favoarea adevăraț ilor

proprietari, care îl deț in ș i-l exploatează, pot să-l înstrăineze sau

să-l lase moș tenire.

Pe lângă forma de proprietate aplicabilă terenurilor, exista

proprietatea peregrină, ce se aplica bunurilor ș i lucrurilor

aparț inând populaț iei autohtone. Asupra actelor ș i faptelor

33

juridice peregrine acț ionau instituț iile dreptului ginț ilor jus

gentium, în baza căruia peregrinii îș i protejau bunurile ș i-ș i

conservau drepturile, ei neavând beneficiul dreptului comercial. Cu

toate acestea, în ceea ce priveș te furtul sau unele pagube cauzate pe

nedrept, se foloseau, printr-o ficț iune juridică, prevederile dreptului

civil sau comercial, considerându-i pe peregrini ca cetăț eni.

Ca mijloc de dobândire a proprietatii peregrinii foloseau

ocupaţiunea şi mai ales tradiţiunea. Această din urmă instituţie de

drept a ginţilor, putea fi utilizată între peregrinii, ca şi în raporturile

dintre aceştia şi cetăţenii romani, fie pentru mobile, fie pentru

imobile. Potrivit legislaţiei romane se foloseau: prescripţia,

servituţile, succesiunea, etc. Important este, însă, faptul că peregrinii

din Dacia aveau şi o proprietate reglementată de vechiul lor drept,

adică de dreptul geto-dac. Acest fapt se întâmplă numai în măsura în

care dispoziţiile acestui drept fuseseră recunoscute de Roma, fapt ce

s-a petrecut în realitate.

3.3.2.2.3. Obligaț ii ș i contracte

Materia obligaț iilor cunoaș te o reglementare

amănunț ită ș i evoluată datorită faptului că în Dacia, ca ș i în alte

provincii, această epocă se caracterizează printr-o mare înflorire a

producț iei ș i schimbului de mărfuri. Obligaț iile, în special

obligaț iile contractuale, sunt supuse unui regim juridic extrem de

complex, rezultat din împletirea unor elemente de drept civil, de

drept al ginț ilor ș i de drept autohton.

Forma, elementele ș i efectele contractelor de

vânzare, locaț iune, asociere sau împrumut, care s-au aplicat

frecvent în Dacia, ne indică faptul că o serie de reguli ș i principii

ale dreptului roman au fost deviate de la menirea lor originară,

căpătând în noile condiț ii o serie de funcț ii ș i de finalităț i noi.

Obligaț ia este definită ca un raport juridic, în care

o parte numită creditor poate să ceară altei persoane numită debitor

să dea, să facă sau să nu facă ceva, sub sancț iunea constrângerii

statale.

În privinţa obligaţiilor între părţi, problema aplicării

dreptului roman în Dacia este bine ilustrată de mărturii

documentare, deosebit de convingătoare pentru istoria dreptului.

Avem în vedere în primul rând tăbliţele cerate, descoperite la Roşia

Montană şi care provin din anul 167 e.n.. Dată fiind importanţa

acestora, precum şi raritatea lor vom da câteva detalii.

3.3.2.2.4. Tripticele din Transilvania

Tăbliţele la care ne referim sunt alcătuite fiecare din câte

trei mici scândurele din lemn de brad, legate între ele. Faţa primei

tăbliţe şi dosul celei de a treia nu sunt scrise. Celelalte trei feţe sunt

acoperite cu un strat de ceară pe care este scris prin incizie. Au fost

descoperite 25 de asemenea tăbliţe, dintre care la 14 s-a păstrat

textul inteligibil. În perioada războiului purtat, în anul 167, de către

legiunile romane din Dacia împotriva triburilor marcomanice,

tăbliț ele cerate au fost ascunse în minele de aur, care apoi au fost

34

distruse. Din cele 25 de tăbliț e descoperite, doar 14 au putut fi

descifrate.

Ce conţin aceste tăbliţe de sunt atât de importante?!

· referiri la un cortegiu funerar

· registru privind veniturile unei societăţi şi cheltuielile

acesteia, făcute cu ocazia unui banchet

· contracte de vânzare-cumpărare; redăm conţinutul unora

dintre acestea: un copil sclav (fetiţă de 6 ani) era cumpărat pentru

205 denari. Drept garanţie se prevedea faptul că în cazul unei

eventuale evicţiuni şi vicii ascunse, vânzătorul se obliga, printr-o

stipulaţie, faţă de cumpărător, că-i va restitui preţul dublu. Într-un

alt caz, un tânăr sclav era cumpărat pentru suma de 600 de denari.

Vânzătorul declara sclavul lipsit de vicii ascunse. Pentru aceasta ăi

pentru o eventuală evicţiune, el promitea, printr-o stipulaţie (fide

promissio) o sumă îndoită (dublă) faţă de paguba ce putea fi

pricinuit. Drept chezăşie privind respectarea obligaţiilor

vânzătorului (id fide sua esseiussit), intervenea (drept garant) Vibius

Longus. În cazul vânzării unei jumătăţi de casă, se folosea

mancipaţiunea. Vânzarea se făcea pentru 300 de denari. Drept

garanţie pentru cazul de evicţiune, vânzătorul se obliga să plătească

despăgubiri cumpărătorului o sumă echivalentă cu paguba pricinuită

(tantam pecuniam). Deci, pe de o parte se folosea despăgubirea în

cazurile unor eventuale neconcordanţe în privinţa stipulărilor din

contract, iar în alte cazuri acesta (contractul) era întărit de prezenţa

unei persoane garante.

Contractele erau încheiate fie între romani, fie între

peregrini, iar vânzările erau însoţite de mancipaţiune, folosindu-se

adesea cel puţin cinci martori. Deşi astfel de acte, de transferare a

proprietăţii, nu erau valabile decât pentru cetăţenii romani,

peregrinii, din nevoia de imitare, foloseau şi ei asemenea acte şi

formulări.

În dreptul clasic, mancipaț iunea era un mod de dobândire a

proprietăț ii asupra lucrurilor mancipi numai de către cetăț enii

romani. Lucrurile mancipi erau cele considerate importante:

fondurile agrare, carele, sclavii, animalele de povară, iar cele nec

mancipi erau lucrurile mai puț in importante, precum roadele

pământului, animalele mici.

Mancipaț iunea presupunea :

- părț ile din contract să fie cetăț eni romani;

- obiectul contractului să fie un lucru roman;

- existenț a a cinci martori cetăț eni romani;

- rostirea unei formule sacramentale;

- existenț a cântarului de aramă ș i a cantaragiului.

Toate condiț iile trebuiau îndeplinite în mod cumulativ,

lipsa uneia ducând la nulitatea actului.

Din punct de vedere juridic tripticile la care ne-am referit

serveau ca acte probatorii ale contractelor intervenite între părţi

(instrumenta), având valoarea unor probationes. În tăbliţele

respective mai apar contracte de locaţiune, persoane care-şi

închiriază munca lor pentru o sumă oarecare (ceea ce se poate numi

astăzi contract de muncă). Se prevede faptul că dacă cel ce se angaja

nu ar fi putut să îşi îndeplinească lucrul, se angaja să plătească

35

despăgubiri. La fel şi angajatorul se obliga să plătească lucrătorului

5 serteţi pentru fiecare zi întârziere a retribuţiei. Din conţinutul

contractelor rezulta, în cazul de mai sus, că lucrătorul trebuie să

presteze o muncă sănătoasă şi să fie priceput în meserie.

Asemenea contracte se încheiau nu numai în cazurile când

părţile erau persoane, ci şi în acelea în care era vorba de societăţi.

Spre exemplu, un astfel de contract era încheiat în cazul unei

societăţi (societas danistraia) menită să ofere celor interesaţi

împrumuturi cu dobândă. Doi cămătari care au pus în comun un

capital pe care apoi l-au exploatat luând dobândă. Interesant de

relevat este faptul că susmenţionatul contract, ca orice contract

consensual, obliga prin însuşi consimţământul părţilor la

îndeplinirea clauzelor prevăzute şi în consecinţă nu mai era nevoie

de o stipulaţie specială.

Una din tăbliţe conţinea un contract de depozit. Peregrinul

Lupus al lui Careus, declara că a primit în depozit de la Iulius al lui

Alexander, de asemenea peregrin, suma de 50 de denari. Aici este

vorba de un fel de depozit de bancă deoarece cămătarul depozitar,

jucând rolul unui bancher, putea folosi banii în alte scopuri, fiind

însă obligat să-i restituie la cererea deponentului.

Prezintă interes şi faptul că tăbliţele cerate sunt scrise în

alfabetul latin cu litere cursive şi redactate în latina vulgară.

Întocmirea lor este făcută potrivit practicilor încetăţenite în lumea

romană.

În privinţa conţinutului juridic al acestora, se dovedeşte

faptul că dreptul roman clasic nu se aplica în Dacia, aşa cum nu se

aplica nici în alte provincii, în toată puritatea lui, ci într-o formă

uneori simplificată, însă spiritul de promovare a romanităţii era

nelipsit în provincii.

Cât priveşte alte instituţii din domeniul obligaţiilor, câteva

texte amintesc de reguli de drept al ginţilor, aplicabile în egală

măsură romanilor şi peregrinilor daci. Dintre acestea sunt amintite

în lucrări de specialitate, cele referitoare la îmbogăţirea fără cauză,

stingerea obligaţiilor prin acceptilatio, convenţia de precar şi aceea

de împrumut.

Dar nu numai tripticele constituie dovezi juridice în Dacia

Romană, ci şi unele inscripţii funerare, cum este epitaful de la

Sucidava, socotite de specialişti adevărate documente de drept

testamentar. Din studiul contractelor încrustate în tăbliț ele de la

Roș ia Montană se pot desprinde următoarele concluzii:

- în dreptul daco-roman existau instituț ii juridice noi, în

structura cărora elementele de drept roman au dobândit o

funcț ionalitate originală prin absorbț ia elementelor

specifice dreptului autohton;

- în dreptul daco-roman actele sunt semnate ș i de către

martori ș i de către părț i, ceea ce probează o formă

intermediară, diferită de cea specifică dreptului roman în

care actele redactate în forma obiectivă erau semnate numai

de către martori;

- actele juridice cuprinse în tăbliț ele cerate au o fizionomie

aparte, originală, modul lor de formulare fiind expresia unei

sinteze realizate prin utilizarea unor elemente de tehnică

36

juridică extrem de variate, cu scopul pragmatic de a rezolva

interesele părț ilor. În felul acesta, părț ile care aveau statut

juridic diferit, au înlăturat elementele de maximă rigiditate

ș i formalism al unor acte de drept roman ș i au creat, într-

un timp relativ scurt, instituț ii juridice noi, specifice

climatului lor de muncă ș i viaț ă comună;

- tăbliț ele cerate sunt cel mai puternic argument al

evidentelor tendinț e de unificare a dreptului roman cu

dreptul dac, expresie a sintezei globale realizate între cele

două mari civilizaț ii pe parcursul a cinci generaț ii.


Sinteza unităț ii de învăț are 3

Rezultat al maturizării societăț ii dacice, unirea tuturor formaț iunilor politice

existente într-un singur stat centralizat a constituit apogeul evoluț iei dacilor din mai

multe puncte de vedere: economic, militar, religios, al conș tiinț ei politice ș i al

dreptului. De altfel, la începutul secolului I î.e.n. societatea dacică era unită prin tăria

etnicului ce o întruchipa, prin religie, cultură, lingvistică, viaț a economică.

Statul dac centralizat s-a constituit în jurul anului 80 î.e.n. sub conducerea

regelui Burebista ș i a marelui preot Deceneu, prin unificarea tuturor formaț iunilor

(regatelor) locale, fără excepț ie. Importanț a acestui moment a fost deosebită prin aceea ca

ș i politicul se alinia spiritului unitar ce funcț iona deja în celelalte domenii.

Legitatea centralizării politice a dacilor a fost confirmată de ascensiunea rapidă a

acestora în direcț ia dezvoltării tuturor domeniilor enunț ate. În noile condiț ii, atât

economicul, cât ș i politicul, religia, armata, politica externă, justiț ia, într-un cuvânt

societatea dacică a cunoscut noi trepte de afirmare sub ocrotirea puternicului stat

centralizat.

Statul creat sub conducerea lui Burebista a avut un larg ecou în lumea antică.

Evenimentul a fost remarcat cu respect ș i îngrijorare de cronicarii contemporani ș i de

către oamenii politici. Strabon (58 î.e.n.–25 e.n.), istoric ș i geograf contemporan cu

acel eveniment, scria: „Burebista, getul, luând conducerea poporului său, a ridicat pe

oamenii aceș tia...ș i i-a îndreptat prin abstinenț a, sobrietate ș i ascultare de porunci,

aș a încât, în câț iva ani a întemeiat o mare stăpânire”. De asemenea, potrivit

inscripț iei de pe monumentul ridicat de autorităț ile oraș ului Dyonisopolis

concitadinului lor Acornion, fost ambasador pe lângă Burebista, rezultă că acesta din

urmă (Burebista) era „cel dintâi ș i cel mai mare rege din Tracia…”.

Un important element în definirea unui stat, atunci, precum ș i în zilele noastre, îl

constituie teritoriul. În procesul de realizare a statului, teritoriul pe care se formează acesta

(statul) leagă pe individ de noua structură politico-statală, îi insufla siguranț a ș i

demnitate; individul devine o componentă organică a comunităț ii statale. Dacia lui

Burebista s-a circumscris acestui proces. Iată care era întindirea acelui stat: spre apus

37

atingea Cadrilaterul Boem–Dunărea de mijloc ș i Moravia; spre nord se mărginea cu

Carpaț ii Păduroș i ș i izvoarele Nistrului; spre răsărit cu Bugul ș i ț ărmul nordic al Mării

Negre, iar spre miazăzi graniț a statului condus de Burebista atingea lanț ul munț ilor

Haemus (Balcani).


Ulpia Traiana, questor, preoţi municipali, imperium, jus conubii, jus honorum, jus gentium,

cetăţeni, latini, peregrini, sclavi, liberţi.


1. Enumeraţi impozitele directe.

2. Ce reprezentau coloniile?

3. Enumeraţi monedele care circulau în Dacia.

4. Ce atribuţii aveau edilii?

5. Definiţi noţiunea de pregrini deditici?



1. Termenul de “zestre” are origine:

a. romană

b. slavă

c. geto-dacă

2. În Imperiul Roman, peregrinii erau:

a. străini aflaţi în relaţii cu statul roman, situaţia lor juridică fiind recunoscută şi ocrotită de

acesta;

b. oameni liberi cu o condiţie juridică specială;

c. oameni semiliberi care la origine fuseseră arendaşi.

3. În Dacia romană, canabaele erau :

a. aşezări civile cu statut quasi-urban întemeiate în jurul castelor de către meşteşugari,

negustori, bancheri, veterani;

b. aşezări rurale de tip roman constituite pe teritoriul unei colonii, fiind conduse de unul sau

doi magistraţi ori de praefectus ;

c. comune rurale mai mici cu pământuri, fonduri şi magistraţi proprii, depinzând de unitatea

administrativă pe al cărei teritoriu era situată.

38

4. Latinii se bucurau de următoarele drepturi:

a. patrimoniale (ius comerci)

b. politice.

c. dreptul de a se căsători după legile romane (ius connubii).

5. De câte feluri erau peregrinii ?

a. provinciali,obişnuiţi

b. obişnuiţi, deditici

c. provinciali, deditici.

6. Ce categorii cuprindea proprietatea privată in Dacia romană ?

a. proprietatea provincială

b. proprietatea quiritară (romană) si proprietatea peregrină

c. toate.

Bibliografie:

1. CERNEA EMIL, MOLCUT EMIL, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, 1991

2. CHIȘ IOAN, Istoria Statuluil Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,

Bucureș ti, 2012

3. NEGOIȚĂ FLORIN, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul

Juridic, Bucureș ti, 2013

4. VOICU COSTICĂ, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul


39

Unitatea de învăț are 4

APARIȚ IA Ș I FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC

Cuprins:

4.1. Introducere



4.3.1 Etnogeneza poporului român

4.3.2. Organizarea socio-politică

4.3.2.1. Desființ area administraț iei centrale

4.3.2.2. Obș tea sătească teritorială

4.3.2.3. Normele de conduită specifice obș tilor săteș ti teritoriale

4.3.3. Legea Ț ării ( ius valachicum )

4.3.3.1. Conceptul de lege

4.3.3.2. Trăsăturile caracteristice ale Legii Ț ării


4.1.Introducere

Părăsirea Daciei de către romani în anii 271-275

e.n. a constituit şi mai constituie o preocupare constantă

pentru istorici, momentul dovedindu-se de un interes aparte

pentru istoriografia românească şi cea generală. Retragerea

romană s-a petrecut destul de repede şi într-un moment

când raporturile dominator –– dominaţi treceau printr-o

perioadă liniştită, iar apropierea dintre cele două părţi

căpătase o direcţie nouă în procesul de romanizare.

4.2.Obiectivele ș i competenț ele unităț ii de

învăț are

Obiectivele unităț ii de învăț are:

- înț elegerea conceptului de lege;

- cunoaș terea caracteristicilor obș tei săteș ti;

- identificarea particularităț ilor Legii Ț ării.

40

Competenț ele unităț ii de învăț are:

- studenț ii se vor familiariza cu conceptul de normă;

- dezvoltarea unor abilităț i de a utiliza noi concepte

juridice;

- conș tientizarea factorilor ce au contribuit la formarea

dreptului românesc.

Timpul alocat unităț ii : 2h

4.3. Continutul unitatii de invatare

4.3.1. Etnogeneza poporului român

Odată cu părăsirea Daciei de către romani s-a spulberat

diviziunea impusă de către cucerirea imperială. Dacia s-a

refăcut aşadar teritorial, demografic şi spiritual, economic, aşa

cum fusese la începutul domniei lui Decebal. Războiul cu

romanii nu a secătuit teritoriul dacic de populaţia autohtonă,

cum susţin, cu rea intenţie, unii pseudoistorici, încercând astfel

să acrediteze ideea vidului demografic, privind continuitatea

românilor în acest spaţiu.

Adevărul, confirmat de numeroase mărturii scrise şi

arheologice, susţinut de logică, este acela că în pofida

pierderilor mari de oameni, în Dacia cucerită de romani a

continuat să vieţuiască şi să muncească o populaţie dacă

numeroasă, acceptând procesul de romanizare şi de schimbare

a destinului istoric.

După retragerea autorităţilor romane din teritoriul

fostei Provincii Dacia, s-a înregistrat un fenomen de ruralizare

a vieţii sociale, ca efect al încetării existenţei puterii

administrative centrale şi locale, precum şi ca urmare

decăderii oraşelor. Astfel, în fosta Dacie a lui Decebal au

apărut o multitudine de obşti teritoriale, lipsite însă de clasa

dominantă conducătoare şi fără structuri administrative

centralizate sau locale.

În Dacia post-romană factorul demografic majoritar cel

mai vechi ș i de bază este cel al geto-dacilor aborigeni, acum

latinizaț i. Contopiț i cu ei sunt coloniș tii romani, veteranii

ș i celelalte elemente locale care nu au urmat autorităț ile ș i

legiunile retrase de Aurelian. Prezenț a lor este permanent

documentată prin izvoare istorice scrise, documente epigrafice

41

ș i numismatice, prin trupele dace recrutate în armata romană,

prin toponimie ș i antroponimie, ca ș i prin numeroase

materiale arheologice care conț in în linii mari, modul de

viaț ă tradiț ional.

Roma a organizat un complex de aș ezări fortificate cu

scopul de a întări graniț a la Dunăre, libertăț ii ș i securităț ii

locuitorilor săi împotriva popoarelor migratoare. Pe lângă

aceste legături militare cu lumea romană au continuat ș i

relaț iile economice, dovadă fiind monedele, podoabele ș i

alte materiale preț ioase găsite pe teritoriul ț ării noastre.

După sec. III e.n. populaț ia daco-romană devine

omogenă, cetăț enii având ocupaț ii tradiț ionale comune,

precum ș i scopul de a ț ine piept popoarelor migratoare.

Procesul romanizării continuă ș i în noile condiț ii, prin

legăturile cu lumea romano-bizantină. Un alt element

important al romanizării geto-dacilor este formarea unei noi

limbi, prin îmbinarea limbii autohtonilor cu latina, o limbă

romanică cu substrat tracic.

Spre sfârș itul sec. III e.n. populaț ia dacă ș i greco-

romană adoptă religia creș tină, aceasta devenind un element

distinctiv pentru populaț ia daco-romană în faț a popoarelor

barbare. Creș tinarea a făcut parte din etnogeneza românilor,

aceș tia născându-se ca un popor creș tin.

Rezultatul procesului de etnogeneză prin desăvârș irea

fuziunii elementului autohton geto-dac cu coloniș tii romani,

în condiț iile contactelor cu lumea romano-bizantină ș i ale

creș tinării a fost formarea poporului român, cu o limbă

latinofonă, singurul popor care a păstrat numele de romani,

nume ce a servit drept mijloc de diferenț iere faț ă de păgâni.

Romanizarea s-a dovedit un fenomen ireversibil ș i

niciodată nu s-a mai revenit la ceea ce a fost. Ea a continuat

mai accentuat în perioada migraț iunilor când, din cauza

riscurilor la care a fost supusă, populaț ia daco-romană de la

oraș e, mai puternic romanizată, s-a deplasat spre ț inuturile

rurale, lăsându-se astfel pecetea definitiv ș i, cum spuneam,

ireversibil, asupra fostului univers dacic, inclusiv asupra

dacilor liberi, care în timpul stăpânirii romane atacau mereu

noua provincie la gândul unei posibile izgoniri a romanilor din

vechile lor hotare.

După celebrul edict din Milan, (313) al lui Constantin

cel Mare, creș tinismul s-a răspândit cu o mare iuț eală în tot

Imperiul Roman, mai ales la oraș e, unde comunicaț iile ș i

schimbul de idei între oameni s-au realizat cu mare uș urinț ă.

Enclave de păgâni au mai rămas la sate. Termenul de paganus,

care înseamnă sat, caracterizează pe locuitorii satelor care au

rămas greci ș i romani: adică cei ce mai ț ineau cultui zeilor.

În materia dreptului cutumiar românesc, evidenț iem

următoarele precepte creș tine la fundamentarea principalelor

42

instituț ii de drept:

- dispariț ia oricăror urme de poligamie în cadrul

familiei daco-romane ș i româneș ti, încheierea

acesteia potrivit canoanelor bisericii, este o dovadă

certă a elementului creș tin la fundamentarea căsătoriei

ș i familiei;

- spiritul de solidaritate la nivelul obș tii ș i păstrarea

îndelungată a primatului dreptului de proprietate

devălmaș ă este strâns legat de preceptele creș tine,

chiar dacă proprietatea devălmaș ă a existat ș i anterior

creș tinismului;

- procedura de judecată, sistemul probator, în mod

deosebit, sunt strict înrâurite de preceptele ș i

credinț a creș tină;

- de la înscăunarea domnitorului ș i legitimitatea de

necontestat a acestuia, ca provenind de la divinitate,

până la exercitarea prerogativelor sale absolute ș i

respectarea conș tientă a poruncilor sale în rândul

maselor, preceptele creș tine au fundamentat întreaga

instituț ie fundamentală ș i centrală a dreptului

românesc;

- în existenț a statelor româneș ti, biserica a fost reazem

de nădejde al statelor, iar statele au organizat biserica

pentru a le servi interesele. A existat o împreunare

fundamentală între aceste două instituț ii de

importanț ă vitală pentru poporul român.

4.3.2. Organizarea socio-politică

4.3.2.1. Desființ area administraț iei centrale

Părăsirea Daciei de către legiunile romane ș i

aparatului administrativ, acompaniate de pătura de autohtoni

îmbogăț iț i, a avut ca primă consecinț ă desfiiț area

administraț iei centrale. Fiind abandonată ș i aflându-se într-o

stare de dezorganizare din cauza presiunii popoarelor

migratoare, populaț ia s-a aflat în situaț ia de a renunț a la

viaț a din oraș e ș i a trebuit să se retragă în zona de câmpie,

de deal ș i munte, pentru a putea să-ș i continue viaț a

cultivând ș i păstorind.

Astfel s-a produs ruralizarea, sau mai bine zis,

decăderea centrelor urbane. Satul va rămâne principala formă

de organizare administrativă a populaț iei rurale, unele

aflându-se pe locul vechilor ruine ș i cetăț i, altele de-a lungul

apelor curgătoare.

Marile centre urbane rămase pe teritoriul Daciei

romane ș i-au continuat viaț a socială ș i economică o

perioadă îndelungată de timp, mai ales că erau locuite de o

populaț ie densă, bine apăarată ș i organizată. Atracț ia spre

43

aceste oraș e a migratorilor este dată de bogăț iile ce se

găseau aici ș i de posibilitatea de a procura rapid hrană, arme,

cai ș i robi. Atacurile permanente asupra oraș elor au dus la

întărirea lor ca adevărate cetăț i înconjurate de ziduri de

apărare, de turnuri de observare, de fortificaț ii cuprinzând

ș anț uri cu apă, porț i întărite în faț a unor poduri mobile,

care să oprească hoardele migratoare de a devasta. Cu toate

acestea, oraș ele decad.

De la mândrele metropole, municipii ș i falnicele

colonii, se ajunge treptat la o abandonare sau distrugere a

oraș elor ș i ruralizarea lor, existând exodul populaț iei către

centre mai mici sau sate, în care puteau mai uș or să se

ascundă din faț a trecerii devastatoare a migratorilor. Rămân

oraș e ca Apulum, Ampelum, Potaisa, Napoca, Porolisum, dar

celelalte se pierd treptat. Pe ruinele fostelor oraș e rămân sate,

uneori cu denumirea originală a oraș ului sau cu denumiri noi.

În procesul de decădere a oraș elor, atribuț iunile

administrative ș i de judecată rămân acelor juzi sau judeci, de

unde ș i denumirea teritorială de județ e.

4.3.2.2. Obș tea sătească teritorială

Vreme de câteva secole obştea sătească va constitui

fundamentul existenţei populaţiei daco-romane în spaţiul

fostei Dacii. Ea (obştea) va face şi va promova legea în acest

răstimp în spaţiul amintit. Chiar dacă migraţiile au afectat (mai

puternic la început) procesul de organizare socială a

autohtonilor, ele nu au putut opri acest proces.

Comunităţile locale, cu timpul, s-au consolidat, astfel

încât obştea teritorială a căpătat adevărate competenţe

economico-sociale şi administrative.

Cercetarea istorică şi sociologică a reuşit să pătrundă

tainele obştii româneşti şi să dea un răspuns coerent. Obştile

au avut o existenţă îndelungată. Mai întâi a fost obştea

gentilică, structurată pe rudenie de sânge. Apoi a urmat obştea

teritorială bazată pe stăpânirea în comun a pământului. Obştea

teritorială a existat şi în societatea dacică sub forma aşezărilor

rurale cu denumirea de davă. Acestea au devenit fossattum în

timpul stăpânirii romane în Dacia, termen păstrat în limba

română cu denumirea binecunoscută de sat.

Obştea, ca formă de organizare teritorială nu trebuie

înţeleasă ca fiind oponenţa organizaţiei de stat, dimpotrivă ea

a dovedit disponibilităţi de încadrare în forme statale, aşa cum

a fost în cazul Daciei centralizate sau în situaţia provinciei

Dacia Romană, iar mai târziu în statul feudal. Comparând

obştea teritorială cu statul, se constată că există o trăsătură

comună, şi anume aceea că ambele sunt constituite pe temeiul

unor grupări teritoriale, nu de rudenie.

Totodată obştile se deosebesc esenţial de stat prin

44

aceea că numai statul dispune de o forţă publică

instituţionalizată (cu organisme de constrângere etc), ce se

situează deasupra societăţii, în timp ce obştea este lipsită de

astfel de instituţii. Ea păstrează forme arhaice de conducere,

realizate prin participarea tuturor membrilor săi. Obştea

teritorială constituie, prin aceasta prismă, primul pas spre

organizarea de stat, prin prezenţa criteriului teritorial, ca

temelie de constituire, fapt pentru care obştea devine prima

grupare socială a oamenilor liberi, nelegaţi prin legături de

sânge.

Saltul calitativ realizat încă din ultima perioadă a

statului dac definitivat de stăpânirea romană, şi anume

generalizarea organizării teritoriale a comunităţilor vicinale nu

a putut fi lichidat de noii cuceritori.

Aşadar, înfruntând vitregiile provocate de migraţiile

barbare, obştea strămoşească s-a păstrat şi s-a dezvoltat,

evoluând către închegarea unor noi forme de convieţuire

socială, economică şi politică. Existenţa satelor obşte este

atestată arheologic şi prin scrieri contemporane, în întreg

spaţiul vechii Dacii.

Creşterea demografică, oglindită în extinderea

teritorială a obştilor existente, precum şi apariţia de obşti noi

s-a reflectat în apropierea dintre acestea, dând naştere la

formaţiuni mai mari, mai cuprinzătoare. În cadrul acestui

proces, unele obşti şi-au pierdut identitatea în noile

comunităţi, numite uniuni de obşte, cu o capacitate economică

mai mare şi cu o eficienţă sporită în apărarea fiinţei lor faţă de

pustiitoarele migraţii care nu conteneau.

Uniunile de obşti, unele mai puternice, altele mai

firave, vor constitui temelia a ceea ce s-au numit ţări, apoi

cnezate şi voievodate, formaţiuni mult mai cuprinzatoare şi

mai clar exprimate în plan politic, administrativ şi militar.

Încadrarea obştilor săteşti în formaţiuni politice mai

largi nu a modificat structura internă tradiţionala a fiecareia

dintre ele. Obştea teritorială a rămas celula de bază a

organizării administrative rurale, adică satul cu particularităţile

şi meritele lui în susţinerea formaţiunilor mai mari din care

vor face parte.

Obştea sătească a fost singura formă de organizare

social-economică a populaţiei daco-romane în acest răstimp,

de la părăsirea Daciei de către romani, până la integrarea în

structurile statale feudale. Obştea nu şi-a încetat existenţa nici

în timpul stăpânirii romane şi nu a putut fi distrusă nici de

marile migraţii.

Forma tradiţională dacică, apoi daco-romană de

organizare social-economică, obştea sătească a supravieţuit şi

s-a dezvoltat corespunzător, în secolele ce au urmat, pe tot

teritoriul fostei Dacii, constituind una din liniile de forţă ale

45

unităţii românilor, un adevărat bastion etnic, social-economic,

juridic şi religios al populaţiei autohtone în lupta pentru

dăinuire pe pământul strămoşesc.

Deşi lipsită de conducere administrativ-politică

centrală sau zonală, obştea strămoşească a cunoscut totuşi

organizarea, o organizare sui generis ce particularizează în

comparaţie cu perioada dacică sau cea feudală de mai târziu,

precum şi faţă de alte obşti.

Locul primordial l-a avut criteriul teritorial susţinut de

cel economic. La temelia trăiniciei obştii a stat întotdeauna

solidaritatea de interese, nevoia de apărare şi supravieţuire. În

virtutea celor de mai sus, membrii ai obştii erau numai cei ce

stăpâneau prin voinţa întregii comunităţi o parte din teritoriul

comun. În obştea teritorială, vicinală sau sătească, teritoriul

avea atât funcţie economică, precum şi semnificaţie socială de

determinare a apartenenţei la obşte.

Din punct de vedere politic, obştea teritorială

reprezenta o democraţie care folosea principiul colectiv şi se

autoadministra. Obştea îşi alegea singură organele de

conducere prin consimţământ general şi pe care membrii

comunităţii le respectau, supunându-se de bunăvoie

dispoziţiilor acestora.

Asemenea organisme de conducere erau:

a) Adunarea Megieşilor, membrii stăpânitori de-a valma;

b) Oamenii Buni şi Bătrâni, aleşi dintre megieşi, şi care aveau

împuterniciri judiciare; “Ceata de bătrâni - arată Romulus

Vulcănescu - era dătătoare şi păstrătoare de datini, cutume şi

tradiţii juridice. Ea constituia organul suprem de

reglementare obişnuielnică a obştei şi totodată de judecata

fără apel...”

c) Juzii, şefi militari ai satului (obştii); un fel de strajă

permanentă. Şi aceştia aveau împuterniciri judiciare.

În cadrul procesului de teritorializare a obştilor, un rol

important l-a avut economicul, evoluţia „tehnicilor agricole”

şi pastorale – cum se demonstrează în lucrări de specialitate.

Obştea a fost în primul rând o comunitate de muncă,

într-un teritoriu dat, constituită într-un prim stadiu pe baza

legăturilor de rudenie. Destrămarea relaţiilor gentilice

(familiale) a dus la slăbirea legăturilor de rudenie, locul

acestora luându-l criteriile teritorial şi economic. În acest fel,

în cadrul obştii teritoriale, vicinală sau sătească principiul

teritorial va căpăta şi o funcţie economică.

Principalele îndeletniciri ale obştilor au rămas aceleaşi,

ca şi în vremea geto-dacilor: agricultura, păstoritul, creşterea

animalelor, meşteşugurile etc. În privinţa muncii agricole se

poate afirma că era bine organizată, pe bază de normative

speciale cum erau: repartiţia câmpurilor de cultură pentru

membrii obştii; folosirea asolamentului pe culturi şi câmpuri;

46

stabilirea momentelor privind declanşarea campaniilor de arat-

semănat şi recoltat; fixarea rezervelor agricole pentru sămânţă,

schimburi comerciale, dări etc.

În paralel cu agricultura se desfăşura o substanţială

activitate în domeniul creşterii vitelor (bovine, cabaline,

porcine), precum şi a păstoritului. Existau şi aici norme, bine

delimitate şi respectate ca atare, legate mai ales de păstorit:

pornirea turmelor, împărţirea produselor în cazul turmelor

comune; stabilirea locurilor şi perioada de păşunat etc.

Alte activităţi, comune sau individuale, la fel de

importante, care intrau, de asemenea, în răspunderea şi

atribuţiile obştii erau: mineritul, vânătoarea, pescuitul,

executarea cailor de acces (drumuri), defrişări de păduri,

amenajări hidrotehnice sau construcţia de aşezăminte publice

(de rugăciune).

Această organizare solidară s-a realizat ș i ca urmare a

rudeniei dintre membrii săi, dar ș i ca urmare a unităț ii de

limbă , tradiț ii, cutume ș i religie, precum ș i din necesitatea

muncii eficiente pentru exploatarea agricolă a teritoriului.

Obș tea sătească are în principal o trăsătură economică, chiar

dacă există încă puternice relaț ii de rudenie de sânge, ca ș i

în obș tea gentilică. Stăpânirea teritorială, agricultura ș i

creș terea vitelor- baza existenț ei comunităț ii – face să se

schimbe accentul pe latura economică a tipului de relaț ii ce

se stabilesc între membrii colectivităț ii. Puternicele tradiț ii

monogame ale relaț iilor de familie generează o diferenț iere

a familiei mari, în frunte cu pater familias, în favoarea familiei

individuale, formate din perechea de soț i ș i copiii lor.

Procesul de unire a obș tilor teritoriale este evidenț iat

în cele trei forme de organizare socială ș i politică:

CNEZATUL- existau cnezi de stat, care stăpâneau de regulă

un sat sau două, ș i cnezi de vale, care ajungeau să

stăpânească un grup de patru până la optsprezece sate situate

într-o regiune unitară din punct de vedere geografic. Deoarece

cneazul a fost conducător al satului, el a luat locul politic de

judec sau jude. Cnezatul de vale este o formă intermediară

între cnezatul de sat ș i voievodat, uneori cneazul de vale fiind

numit jupan, de unde derivă mai târziu denumirea de

domeniu-jupanat.

VOIEVODATUL- este o formă cu un caracter ereditar mai

puț in consolidat ca ș i cnezatul de vale, dar are atribuț iuni

administrative mai întinse. Voievozii au provenit din familiile

cnezilor celor puternici, erau aleș i ș i îndeplineau trei tipuri

de atribuț ii: militare, judiciare, religioase. Autoritatea

voievodului era limitată de adunarea cnezilor, aș a cum mai

târziu va fi limitată de sfatul boierilor.

ȚARA- uniunea a ș ase sau ș apte uniuni de obș ti, situate din

punct de vedere geografic în aceeaș i zonă; sunt cunoscute în

47

izvoarele istorice : Ț ara Bârsei, Haț egului, Făgăraș ului,

Oaș ului, Loviș tei, Vrancei.

4.3.2.3. Normele de conduită specifice obș tilor săteș ti

teritoriale

Principala avuţie a obştii era pământul pe care locuia şi

îl lucra, păşunile, pădurile, apele, tot ce intra sub incidenţa

teritorială a obştii. Proprietatea era comună; o stăpânire în

devălmăşie care nu era suma proprietăţilor individuale ci un

întreg asupra căruia aveau drepturi egale toţi membrii

colectivităţii, cu excepţia bunurilor personale. De precizat

faptul că doar pământul era în proprietate comună, roadele

acestuia reveneau fiecărei familii potrivit lotului ce i se

atribuia la începutul fiecărui an agricol.

În cadrul proprietăţii devălmaşe, membrii obştii,

individual sau în grup, nu aveau voie sa înstrăineze părţi din

moşie. Proprietatea obştească era sacră, intangibilă. Turmele

de oi, vite, cai etc., erau socotite, de asemenea, bunuri comune

(devălmaşe). În această categorie intrau bunurile din subsol

(diferite minereuri), morile, precum şi alte instalaţii. În aceste

condiţii se pare că a luat naştere dreptul de preemţiune,

cunoscut prin durabilitatea lui. Înstrăinarea de bunuri imobile

privea pe cei ce nu făceau parte din clanul respectiv. Dacă

cineva renunţa la drepturile lui asupra lotului de pământ se

impunea consultarea mai întâi a rudelor doritoare de a

cumpăra, iar în cazul că nu se găsea cineva dintre rude, urmau

vecinii, obştea. Ideea era aceea de a nu înstrăina părţi ale

comunităţii.

Dacă pământul era în devălmăşie, existau şi bunuri ale

familiei, cum erau casa şi curtea, unelte şi alte bunuri

personale, care vor sta la temelia viitoarelor proprietăţi

feudale. Casa a fost prima desprindere de obşte. Fără îndoială

că şi uneltele personale aveau acelaşi statut, legiferat de către

comunitatea de obşte. Semnul trecerii gospodăriei în stăpânire

personală l-a constituit gardul cu care a fost izolată de

proprietatea comună a obştii. Modul de îngrădire a casei şi a

curţii este constatat începând cu secolul al IV-lea e.n. Un

proces asemănător s-a petrecut cu câmpul, ajungându-se la

delimitări de loturi numite sort. Probabil pentru încurajarea

unei mai bune organizări a muncii şi pentru randament mai

mare, conducerile obştilor au stimulat loturile familiale sau

personale. Se ivea astfel o valoare nouă în domeniul

proprietăţii şi o normă legislativă proprie viitoarelor forme de

proprietate feudală.

Lărgindu-se treptat, proprietatea va deveni una dintre

instituţiile fundamentale ale dreptului feudal şi burghez de mai

48

târziu.

Fapt enunţat deja la alte capitole, regimul fundamental

al obştii era egalitatea dintre membrii acesteia. Egalitatea era

determinată de caracterul de devălmăşie asupra pământului şi

de participarea tuturor la muncă de producere a bunurilor, în

condiţiile absenţei elementului economic dominant, care să nu

muncească dar să aibă mai mult decât cei ce lucrau. Prin

dispariţia stăpânirii romane de tip sclavagist, şi când încă nu

apăruseră deosebirile de avere, oamenii erau toţi egali.

Calităţile personale de inteligenţă, vitejie, buna comportare –

aşa cum erau de exemplu, oamenii buni şi bătrâni, puteau să

evidenţieze pe unii membrii din cadrul comunităţii săteşti, dar

nu să-i suprapună celorlalţi. Prin sarcinile obşteşti pe care le

îndeplineau, aceştia aduceau foloase întregii obşti.

În perioada la care ne referim (sec. IV-IX) familia mică

devine celula de bază a societăţii. Familia avea atribuţii

economice, paternale, biologice, educative, sociale etc. Există

o solidaritate familială rezultată din aceste atribuţii şi

răspunderi. Există îndatorirea de întreţinere reciprocă între soţi

şi între părinţi şi copii. Asemenea principii tradiţionale la daci

vor fi întărite de religia creştină, răspândită în lumea daco-

romană încă din secolul al III-lea e.n..

Căsătoria se încheia prin liber consimţământ al soţilor,

iar după răspândirea creştinismului şi prin binecuvântarea

religioasă. Divorţul era admis la cererea oricăruia dintre soţi

pe baza aceloraşi principii de egalitate, în ceea ce privea

motivele invocate. De asemenea, succesiunea: descendenţii

aveau drepturi egale la moştenirea părinţilor. Dreptul de

moştenire era recunoscut şi sotului supravieţuitor.

De necrezut că într-o lume atât de zbuciumată, expusă la

permanente retrageri din calea năvălitorilor şi revenirea la

vetrele iniţiale, o lume în care orice lucru se realiza anevoios,

s-a găsit forţa necesară menţinerii şi promovării vieţii

specifice, a normelor morale şi de drept, condiţie fără de care

nu se poate vorbi de societate organizată sau civilizaţie.

Ştiinţa istoriei evidenţiază faptul că obştea sătească

străromânească, în tainica ei evoluţie a răspuns multor cerinţe

ale momentului, reuşind să se încadreze în normele fireşti de

ascensiune ale unui popor. A creat şi acumulat valori noi,

reuşind chiar să asimileze numeroase grupuri de populaţie

străine, risipite în acest spaţiu de tăvălugul migraţiilor,

populaţii cu care autohtonii adesea au conlucrat sau pe care le-

au înfruntat. Asimilarea de populaţii migratoare explică

diferenţa istorică dintre autohtoni (mai evoluaţi) şi năvălitori,

aflaţi într-un stadiu mult înapoiat. În astfel de condiţii, foarte

succint prezentate, daco-romanii, mai exact străromânii, au

menţinut legea pământului, adică norme şi instituţii de drept.

Obiceiul pământului nu este o creaţie a unui moment

49

oarecare din trecut, ci este produsul unui îndelungat proces

istoric care, în linii mari, coincide cu însuşi drumul urmat de

poporul ce l-a aplicat. Într-o formă iniţială, acest sistem

normativ a corespuns societăţii fără clase, iar după înglobarea

comunităţilor săteşti în organisme politice de tip statal ––mai

întâi de tip sclavagist, apoi feudal––– ele au căpătat caracter

de formaţiune juridică, în cadrul unui proces dialectic specific,

prin care dreptul clasei dominante, impus maselor populare ca

drept pozitiv, a continuat să fie aplicat de acestea şi după

dispariţia acestor clase, a modului de producţie şi a sistemului

de drept respectiv, transformându-se din drept pozitiv în obicei

juridic.

Dreptul civil s-a manifestat sub diferite forme de

exprimare juridică. În primul rând, că persoane libere şi egale,

membrii obştii puteau încheia diverse tranzacţii sub formă de

contracte. Vânzarea era contractul cel mai răspândit, cu efect

translativ de proprietate prin simplul consimţământ al părţilor.

Numeroase tezaure monetare scoase la iveală de arheologi

pentru epoca respectivă, precum şi exemplarele de balanţe

pentru cântărirea obiectelor de vânzare, fac dovada unui

comerţ intens şi implicarea persoanei în afaceri, care atrăgea

după sine responsabilităţi şi respectarea de norme comerciale,

juridice de piaţă. Contractele verbale erau precumpănitoare,

iar cuvântul dat leagă părţile, ca şi datul mâinii, ambele

procedee având sensuri magice. Jurământul era folosit şi în

înţelegerile particulare şi în cele cu alte popoare.

În condiţiile din acele vremuri este aproape

surprinzător faptul că au existat norme de drept care au

funcţionat cu eficienţa. Cu certitudine, la menţinerea şi

impunerea normelor juridice în societate a contribuit biserica,

precum şi spiritul foarte puternic de comuniune. Există o

supunere totală faţă de voinţa colectivităţii.

Aşadar au existat instituţii şi activităţi legislative pe

care trebuie să le descifrăm din multitudinea ştirilor despre

alte domenii. Adesea, actul juridic putea fi confundat cu faptul

economic, religios, militar sau politic.

Totuşi, cu toată perfecţiunea pe care, din

sentimentalism încercăm să o atribuim înaintaşilor noştri,

trebuie relevat faptul că existau şi abateri de la normele de

conduită socială stabilite prin tradiţie sau impuse de

colectivitate (direct ori prin conducătorii ei). Complexitatea

fiinţei umane, imprevizibilul social au cauzat şi anomalii care

la rândul lor au determinat măsuri pentru stoparea şi

eradicarea lor.

Spre deosebire de perioada anterioară retragerii

aureliene formalismul caracteristic dreptului roman a dispărut,

impunându-se formele mai vechi, simple şi directe.

Se poate susţine că tradiţia dacică a fost destul de

50

puternică, dacă avem în vedere următoarele:

- după retragerea romană, statul cu organismele lui a

lipsit; clasele dominante nu existau; lumea daco-

romană s-a refăcut în mediul rural;

- populaţiile migratoare au frânat evoluţia societăţii

daco-romane. Menţinerea şi revigorarea cutumei

dacice s-a datorat faptului că dreptul roman nu a fost

aplicat marii majorităţi a populaţiei din Dacia Romană.

Această populaţie avea statutul de peregrin, iar

cetăţenii romani colonizaţi în provincie au păstrat în

bună măsură propriul lor drept provincial, pe care apoi

l-au luat cu ei odată cu retragerea din Dacia.

Dreptul acţiona atunci când normele de conduită socială

stabilite prin obiceiul pământului sau ad-hoc, erau încălcate.

Conflictele dintre membrii obştii se rezolvau în cadrul

acesteia. În alte cazuri nefericite se recurgea la Legea

talionului. În cazul în care o persoană sau mai multe dintr-o

obşte provocau daune altei obşti, răspunderea o prelua obştea

vinovatului. Aşadar răspunderea era solidară din partea

comunităţii, care îşi aroga dreptul de a pedepsi pe vinovat

potrivit regulilor din obştea respectivă, răspunzătoare de

educaţia lui. În cazul că existau daune, de asemenea, obştea

căreia îi aparţinea vinovatul plătea despăgubiri.

În vechiul sistem punitiv popular românesc pedeapsa

maximă era nu moartea, ci izgonirea vinovatului din

colectivitate (sat, obste). Opinia publică exercita astfel un

control şi o înrâurire puternică şi permanentă asupra celor ce

nu respectau regulile de convieţuire. S-au păstrat până târziu

în evul mediu şi epoca modernă, şi alte pedepse cum erau

strigarea peste sat, sau cu ocazia unor întruniri atribuirea de

porecle făptaşilor vinovaţi.

În general, în lumea obştilor predominau infracţiuni

contra persoanelor, şi nu cele contra bunurilor, furtul fiind

considerat un lucru lipsit de sens. Însuşirea roadelor pentru

consumul pe loc nu era socotită furt, ci numai culegerea lor

pentru alte scopuri (înstrăinare). Sancţiunea pentru hoţ era

purtarea lui prin sat cu lucrul furat, ceea ce echivala cu

moartea civilă a celui vinovat. Se aplica şi vendeta

(răzbunarea) dar în zonele rămase în urmă, unde relaţiile

gentilice au durat mai multă vreme. În zonele în care obştile

teritoriale s-au dezvoltat mai de timpuriu, începuse să se

admită compoziţia.

Normele de convieţuire aplicate în vechime, în relaţiile

materiale dintre membrii comunităţilor vecine de pe teritoriul

ţării noastre au îmbrăcat forme multiple: organizare,

administraţie, regimul persoanelor, bunuri, obligaţii, pedepse,

relaţii intercomunitare publice şi private etc. având caracter de

sistem normativ ce corespundea, în conţinut şi forma, nevoilor

51

concrete ale acestor comunităţi, stadiului lor de dezvoltare.

Toate relatările subliniază vechimea acestor practici, ce au

avut o aplicare îndelungată, pe baza convingerii că ele

reprezentau o ordine juridică şi că aveau deci o raţiune de a

exista.

Nerespectarea obiceiului juridic, înzestrat cu sancţiune

materială, însemna, în acelaşi timp, nesocotirea voinţei întregii

comunităţi, fapt pentru care cel vinovat se excludea automat şi

fără drept de apel din mijlocul ei, fiind “desconsiderat şi

povestit peste tot satul”, “rămânea toată viaţa batjocura

satului”, “nu mai scăpa de gura satului” –formulări de

expresie juridică venite din vechime şi care s-au păstrat până

în contemporaneitate.

Obştea sătească a cunoscut, în perioada de care ne

ocupăm, şi relaţii interetnice publice. Aceste elemente de drept

intercomunitar privat se regăsesc în modul de tratare a

străinilor, care în sistemul popular tradiţional nu erau neapărat

neromâni ci “om din alt sat”. Relaţiile intercomunitare

publice se stabileau pentru nevoi de apărare.

4.3.3. Legea Ț ării ( ius valachicum)

4.3.3.1 Conceptul de lege

Despre Legea Ţării trebuie spus că aceasta însemna o

multiseculară practică a vieţii sociale, bazată pe îndeletnicirile

fundamentale, ce acopereau întreg spaţiul locuit de români.

Asemenea legi nescrise, de sorginte străveche, cu numeroase

elemente de drept cutumiar, agrar şi pastoral, cuprind şi

organismele de aplicare a normelor juridice.

Referindu-se la această tradiţie juridică, istorici ai

dreptului românesc susţin că Jus Valachicum constituie

apogeul unei îndelungate evoluţii, în cadrul obştilor săteşti.

Ascensiunea organizării teritoriale şi politice către ceea ce s-a

numit „ţară”, la un moment dat, urmată apoi de cnezat şi

voievodat, s-a făcut pe temeiul consolidării şi perfectării

normelor de drept proprii.

Jus Valachicum constituie dovada faptului că instituţia

dreptului la români era puternică prin vechimea, logica şi

răspândirea ei. Nu numai că a supravieţuit vicisitudinilor

istoriei, ci mai mult decât atât, s-a perfectat într-un sistem,

ceea ce nu a putut fi dislocat de migratori sau de către

influenţe din afară. Un lucru, îndeobşte cunoscut, anume acela

că procesul cristalizării societăţii feudale româneşti a căpătat

trăsături proprii mult diferite faţă de feudalismul popoarelor

vecine, care de la stadiul de barbarie au trecut direct la

feudalism. Datorită acestui fapt autohtonii au exercitat o

puternică influenţa asupra vieţii populaţiilor migratoare,

grăbindu-le procesul de trecere spre feudalism şi chiar

sedentarizarea geopolitică.

52

Comunităţile gentilice ale populaţiilor migratoare, din

prima fază a pătrunderii lor pe teritoriul fostei Dacii, nu au

putut influenţa, cum eronat le-a fost atribuit, organizarea

social-economică a autohtonilor, cu atât mai puţin în plan

juridic, dimpotrivă, modul de organizare în unităţi teritoriale a

populaţiei localnice a grăbit sedentarizarea noilor veniţi.

„Ca atare – conchid Vl. Hanga şi L. P. Marcu -terminologia

social organizatorică a populaţiilor migratoare, ce au trecut

vremelnic pe teritoriu dacic n-au reprezentat decât un

paralelism cu ceea ce exista deja…

Potrivit dicţionarelor, Jus Valachicum sau Jus

Valachorum, se traduce prin dreptul românesc. Acesta a fost

sistemul de reglementare în cadrul obştilor săteşti ale

românilor, pe când nu se numea aşa (Jus Valachicum) şi care,

pe măsura cristalizării societăţii feudale în Europa de est, state

din preajma românilor au receptat Jus Valachicum,

recunoscându-i aplicabilitatea. Jus Valachicum este de fapt

Legea Românească, lege păstrată şi aplicată în toate teritoriile

locuite de români. Adică, statele feudale din vecinătatea ţărilor

Române, pe teritoriul cărora existau colectivităţi româneşti, au

recunoscut acestora dreptul de a se folosi de normele juridice

proprii, numindu-le Jus Valachicum, ca un drept personal şi

colectiv.

După cum se va vedea în continuare, Legea Ţării va fi

tot mai îngrădită de către normele de drept medievale, norme

elaborate de clasa feudală, şi servind în principal această clasă.

Jus Valachicum face în plan legislativ trecerea de la societatea

de obşte, la cea feudală. Elemente ale lui Jus Valachicum sunt

prezente în lumea obştilor, care încă nu erau vlahe (ci mai

mult daco-romane). Aceste elemente au pregătit şi au făcut

trecerea la următoarea societate structurată pe clase şi

organisme administrativ politice de stat. Se poate conchide

astfel că au existat două stări diferite, şi anume: obştea şi

societatea feudală, care au avut ca numitor comun Legea Ţării,

Legea Românească sau Jus Valachicum.

4.3.3.2. Trăsăturile caracteristice ale Legii Ț ării

Caracterul teritorial imobiliar avea în vedere faptul că

vechiul drept românesc a luat ființ ă în aș ezările rurale, cele

care ș i-au păstrat continuitatea chiar ș i după retragerea

romanilor din Dacia. Acest caracter exprimă legarea Legii de

un teritoriu locuit de o populaț ie organizată politic pe un

anumit teritoriu.

Această caracteristică a Legii Ț ării este întărită ș i de

atenț ia cu care este reglementată proprietatea imobiliară, în

primul rând asupra pământului. Din timpuri străvechi ea este

precis hotărnicită, iar normele prevăd proceduri speciale

53

pentru stabilirea ș i apărarea hotarelor ș i rezolvarea

conflictelor rezultate din încălcarea sau stricarea lor. Toate

acestea sunt semne ale caracterului sedentar al populaț iei

româneș ti, cu proprietăț i stabile, agrare, ce se transmiteau

din generaț ie în generaț ie.

Caracterul original al Legii Ț ării- se referă la faptul că

aceasta este o creaț ie românească, ce izvorăș te din modul de

viaț ă al strămoș ilor, dezvoltată de români în condiț iile

organizării lor în obș ti ș i în formaț iuni politice cu caracter

feudal.

Normele juridice referitoare la cnezat ș i voievodat

alcătuiesc începutul dreptului public al ț ărilor române.



Cercetarea istorică ș i sociologică a reuș it să pătrundă tainele obș tii româneș ti ș i

să dea un răspuns coerent. Obș tile au avut o existenț ă îndelungată. Mai întâi a fost

obș tea gentilică, structurată pe rudenie de sânge. Apoi a urmat obș tea teritorială

bazată pe stăpânirea în comun a pământului. Obș tea teritorială a existat ș i în societatea

dacică sub forma aș ezărilor rurale cu denumirea de dava. Acestea au devenit fossattum în

timpul stăpânirii romane în Dacia, termen păstrat în limba româna cu denumirea

binecunoscută de sat.

Obș tea, ca formă de organizare teritorială nu trebuie înț eleasă ca fiind oponentă

organizaț iei de stat, dimpotrivă ea a dovedit disponibilităț i de încadrare în forme

statale, aș a cum a fost în cazul Daciei centralizate sau în situaț ia provinciei Dacia

Romana, iar mai târziu în statul feudal. Comparând obș tea teritorială cu statul, se

constată că există o trăsătură comună, ș i anume aceea că ambele sunt constituite pe

temeiul unor grupări teritoriale, nu de rudenie.

Totodată obș tile se deosebesc esenț ial de stat prin aceea că numai statul dispune de

o forț ă publică instituț ionalizată (cu organisme de constrângere etc), ce se situează

deasupra societăț ii, în timp ce obș tea este lipsită de astfel de instituț ii. Ea păstrează

forme arhaice de conducere, realizate prin participarea tuturor membrilor săi. Obș tea

teritorială constituie, prin această prismă, primul pas spre organizarea de stat, prin

prezenț a criteriului teritorial, ca temelie de constituire, fapt pentru care obș tea devine

prima grupare socială a oamenilor liberi, nelegaț i prin legături de sânge.


54

Romanizare, ruralizare, obştea sătească, cnezat, voievodat, ţară, proprietate devălmaşă,

drept de preemţiune.


1. Daţi exemplu de bunuri în devălmăș ie.

2. Care era regimul fundamental al obştii?

3. Ce reprezintă obiceiul pământului?

4. Detaliaţi în câteva cuvinte Legea talionului.

5. Definiţi Jus Valachicum.



1. Semnificaţia noţiunii de ius valachicum sau ius valachorum sau „dreptul românesc” este:

a. obiceiul pământului;

b. dreptul cel nou, cel scris ;

c. obiceiul pământului şi dreptul scris.

2. Atât obştea teritorială, cât şi satul s-au constituit pe baza unor grupări teritoriale şi nu de

rudenie. Satul avea o forţă publică instituţionalizată, cu organe de constrângere, în timp ce

obştea păstra o formă de conducere arhaică realizată prin participarea tuturor membrilor săi.

Această “democraţie” îşi alegea organele de conducere:

a. Adunarea obştii, oamenii buni şi bătrâni (homines boni et veterani), juzii (cnezii) ;

b. magistraţii, Adunarea obştii ;

c. preoţii, magistraţii.

3. În cadrul obştilor săteşti, proprietatea asupra pământului se împărţea în :

a. proprietate individuală asupra casei şi proprietate comună asupra terenului arabil ;

b. proprietate individuală asupra terenurilor de cultură şi proprietate comună asupra celorlalte

terenuri ;

c. proprietate individuală asupra izlazului, pădurilor şi apelor şi proprietate comună asupra

terenului arabil.

4. În cadrul obştilor săteşti, puterea judecătorească se exercita de :

a. judele sătesc şi Adunarea obştii ;

b. familia implicată ;

c. judele sătesc şi Sfatul oamenilor buni şi bătrâni.

55

5. Ius valachicum se referă la:

a. dreptul vlahilor, legea ţării, obiceiul pământului ;

b. numai norme din dimeniul dreptului public ;

c. numai norme de drept privat referitoare la raporturile agrare.

6. Legea ţării a adus o reglementare amănunţită asupra infracţiunilor. Cele mai grave erau

considerate :

a. furtul şi violenţa ;

b. infracţiunile împotriva statului, proprietăţii şi persoanei ;

c. infracţiunile de omucidere.

Bibliografie :



Bucureș ti, 2012





56


FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI

Cuprins :

5.1. Introducere



5.3.1.Ț ările Româneș ti de sine stătătoare

5.3.1.1. Ț ara Românească a Munteniei

5.3.1.2. Întemeierea Moldovei

5.3.1.3. Voievodatul Transilvaniei

5.3.1.4. Statul feudal al Dobrogei


5.1. Introducere

Feudalismul sau evul mediu reprezintă orânduirea

care face legătura dintre clasicismul antic şi epoca

modernă. Începuturile evului mediu în Europa s-au conturat

pe fundalul destrămării (prăbuşirii) Imperiului Roman,

începând cu secolul al IV-lea era noastră şi în condiţiile

năvălirilor barbare ce vor dura aproape o mie de ani.

Această epocă istorică - feudalismul - care a durat peste 12

secole (sec. V-XVIII) prezintă unele caracteristici care o

deosebesc de antichitate, dar şi de epoca modernă care a

succedat-o.

5.2. Obiectivele ș i competenț ele unităț ii de

învăț are

Obiectivele unităţii de învăţare:

- înţelegerea conceptului de stat feudal;

- cunoaşterea formării statelor feudale româneşti;

- identificarea fiecărui stat.

57

Competenţele unităţii de învăţare:

- studenţii se vor familiariza cu conceptele de state

feudale româneşti;

- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza noile noţiuni

juridice.



5.3.1.Ț ările Româneș ti de sine stătătoare

Moment remarcabil în istoria românilor,

constituirea celor trei state centralizate (Transilvania,

Ţara Româneasca şi Moldova) a marcat începutul unei

noi etape istorice, deosebit de importantă în procesul

de afirmare şi consolidare a românismului. Formarea

statelor feudale centralizate a constituit momentul de

încheiere a procesului de reunire a vechilor

formaţiuni de dimensiuni mai mici (cum erau ţările,

cnezatele, voievodatele).

Dacă alte popoare s-au regăsit de la începutul evului

mediu în state unice, românii, ca şi alte etnii, au cunoscut

vreme de mai multe secole pluralismul statal. Din cauza

presiunilor şi ameninţărilor externe, venite din mai multe

direcţii deodată, românii au fost nevoiţi să se

constituie mai întâi în cunoscutele formaţiuni centralizate

(Transilvania, Moldova şi Ţara Românească).

Românii, prin tradiţia lor dacică, prin evoluţia lor

unitară în perioada migraţiilor, aveau dreptul la o

organizare feudală centralizată într-un singur stat pe toată

întinderea fostei Dacii. Însă, vicisitudinile istoriei nu au

58

permis acest lucru, realizându-se astfel cele trei state

româneşti cu puternice şi permanente legături între ele. În

pofida unor atari realităţi politice pluraliste, românii vor

evolua unitar prin spirit, limba şi conştiinţa originii

comune. Unirea politică deplină se va înfăptui, după

încercarea lui Mihai Viteazul la 1600, mai târziu, în epocile

modernă şi contemporană.

5.3.1.1. Ț ara Românească a Munteniei

A fost constituită ca stat feudal centralizat de sine

stătător în prima parte a secolului al XIV-lea, rezultat

firesc al unui proces complex şi îndelungat de unificare

a tuturor formaţiunilor politice româneşti prestatale existente

de secole între Carpaţi şi Dunăre. Pe parcursul veacului al

XIII-lea s-a realizat pe întreg teritoriu amintit o

omogenizare etnică în condiţiile asimilării de către autohtoni

a ultimilor migratori (slavi, pecenegi, cumani, tatari). Se

constata o maturizare politica a formatiunilor existente din

spatiul de la sud de Carpati.

Pe plan intern se înregistrează o creştere numerică a

populaţiei , aşezată în sate şi tîrguri, precum şi o stare

economică satisfăcătoare, marcată de creşterea producţiei

agricole, extinderea relaţiilor comerciale, dezvoltarea

meşteşugurilor şi creşterea reţelei de drumuri.

Dezvoltarea acestor cnezate şi voievodate a fost

stânjenită, de asemenea, de tendinţele expansioniste ale

regatului maghiar, care râvnea cu insistenţă la supunere

faţă de Coroana Maghiară a acestei ţări româneşti.

Periodic, aceste formaţiuni au avut statut de vasalitate faţă

de regii unguri. Aceştia din urmă, fără să aibă vreun drept,

cu atât mai puţin accepţiunea românilor, se considerau

suzerani ai cnezatelor şi voievodatelor de la sud de Carpaţi.

Nu puţine şi nu uşoare au fost confruntările

voievozilor români cu regatul maghiar, în tendinţa şi

dorinţa lor firească de a-şi menţine independenţa

deplină.

Exemplul cel mai atrăgător îl oferă voievodul

Litovoi, care în anii 1272-1277 a refuzat să recunoască

suzeranitatea regelui maghiar Ladislau Cumanul.

Intervenţia militară a ungurilor a fost întâmpinată de

români cu rezistenţa armată. Litovoi a căzut în luptă (1277)

iar fratele său Bărbat, succesor la domnie, a fost nevoit să

recunoască pentru un timp suzeranitatea regelui maghiar.

Cel care a conferit românilor de la sud de Carpaţi

independenţa şi un larg prestigiu a fost Basarab (fiul lui

Tihomir) care a domnit între anii 1310-1352, recunoscut

ca mare voievod, apoi ca domnitor (unificator) de toţi

59

ceilalţi cnezi şi voievozi dintre Dunare şi Carpaţii sudici.

Victoria armatelor sale la Posada (9-12 noiembrie

1330) asupra regelui maghiar Carol Robert a reprezentat

actul de naştere a Ţării Româneşti ca stat independent,

unitar, centralizat şi de sine stătător.Acest fapt a asigurat

pentru o perioadă de circa o sută de ani, organizarea şi

dezvoltarea liberă a acestei ţări. Totodată, noul stat

european se va bucura de un real prestigiu în rândul ţărilor

vecine şi în Europa.

5.3.1.2. Întemeierea Moldovei

Începând cu secolul al XI-lea sunt atestate, la est de

Carpaţi, mai multe formaţiuni politice româneşti, care au ieşit

în evidenţă, fiind consemnate în cronicele vremii. Izvoarele

poloneze ce stau la baza Cronicii lui Jan Dlugosz dovedesc

faptul că în anul 1070 “valahii” au luptat alături de Viaceslav

de Polotk împotriva lui Boleslav al II-lea, “cel îndrăzneţ”,

regele Poloniei.

Formaţiunile politice româneşti de la est de munţii

Carpaţi au urmat aceeaşi cale ca şi Ţara Românească, în

efortul lor de constituire a statului feudal centralizat de sine

stătător, existând în acest caz multe asemănări. Realităţile

social-economice şi politice, existenţa mai multor formaţiuni

politice în regiunea la care ne referim confirmă gradul evoluat

la care ajunsese această zonă. La fel ca în Ţara Românească şi

în Moldova, slăbirea dominaţiei Hoardei de Aur (tătarii)

crease condiţii mai bune procesului de unificare a românilor.

În primii ani ai secolului al XIV-lea este pomenită în

zona o “ţară a românilor” (Vlachenlant), dar şi aici

pătrunsese regalitatea maghiară, care a organizat în părţile

nord-estice ale Moldovei începând din anul 1352 o Marcă

(administrativ-politică) cu capitala la Baia. Conducerea ei a

fost încredinţată lui Dragoş (boier român din Maramureş) care

a căpătat titlu de voievod supus coroanei maghiare.

Lichidarea vasalităţii ce o impuseseră maghiarii aici s-a

înfăptuit prin lupta armată a românilor localnici, în alianţă cu

oştenii maramureşeni conduşi de către căpetenia lor, Bogdan

de Cuhea. Acesta era un aprig luptător român împotriva

tendinţelor şi practicilor expansioniste ale feudalitaţii

maghiare.

Profitând de faptul că ungurii se găseau în conflict cu

Ţara Românească şi cu bulgarii, Bogdan din Maramureş a

trecut munţii cu o mică armată, şi în conlucrare cu oştile

boierilor moldoveni l-a alungat pe voievodul Balk (1359),

urmaşul lui Dragoş la tronul Moldovei, aflat şi el sub

suzeranitate maghiară. Drept urmare a îndepărtării

“împuternicitului” maghiar, boierii moldoveni l-au ales pe

Bogdan domn al ţării Moldovei. Astfel se alcătuia o nouă ţară

60

românească ca stat independent de sine stătător centralizat.

Concluzionând asupra organizării statelor feudale

centralizate româneşti, se poate aprecia că, românii, prin

tradiţia dacică a statului lui Burebista şi Decebal, precum şi

prin evoluţia unitară, după retragerea romană, aveau dreptul la

realizarea unui stat centralizat pe întreg spaţiul fostei Dacii.

Nu s-a putut realiza acest lucru din două motive şi anume:

1. Ameninţările externe venite din mai multe direcţii deodată

i-a obligat pe români să se apere spate-n-spate;

2. În al doilea rând i-a împiedicat şi mentalitatea feudală de

pluralism statal, care se regaseşte şi la alte popoare europene.

Cu toate acestea, în contextul dat, realităţile politice româneşti

au ieşit din anonimatul stăpânirilor străine temporare,

observându-se creşterea efortului formaţiunilor statale din

spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic de a se organiza şi de a se

stabiliza. Faptul nu convenea însă intereselor statelor vecine

care urmăreau să se folosească de pluralitatea statală creată,

precum şi de urmările dezastruoase lăsate de ultimele năvăliri

barbare. Statele centralizate româneşti create în secolele XII-

XIV, având în fruntea lor domnitori destoinici, vor reuşi să se

consolideze şi să promoveze instituţii tipice, precum domnia,

care s-a afirmat puternic în secolele următoare.

5.3.1.3. Voievodatul Transilvaniei

Cum anume s-a produs actul de unificare a

cnezatelor şi voievodatelor din Transilvania, dând naştere la

o puternică formaţiune politică centralizată, nu se ştie prea

bine. Ceea ce se cunoaşte cu exactitate este faptul că în

secolele XI-XIII teritoriul românesc a cunoscut ultimele

valuri ale populaţiilor migratoare: pecenegi, uzi, cumani,

mongoli şi tătari. Acestea au cauzat enorme distrugeri

materiale şi pierderi de vieţi omeneşti, au frânat dezvoltarea

societăţii româneşti, aflată în acea vreme într-o perioadă de

avânt economic şi de consolidare a vieţii politice şi de stat.

Notarul anonim al regelui maghiar Bela aminteşte

în cronica sa Gesta Hungarorum de existenţa, la sfârşitul

secolului al IX-lea, a trei formaţiuni politice - ducate

(voievodate) ––sau “ţări”–– în Banat, Crisana şi Podişul

Transilvaniei, conduse de: Glad, Menumorut, Gelu,

urmate la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului

al XI-lea de alte doua ducate sau voievodate: unul cu centru

la Alba-Iulia, iar al doilea în Banat, având cetatea de

scaun la Morisena (Cenad, jud. Timis).

Aceste două voievodate cuprindeau teritoriile unor “ţări”

ale românilor, fiind mai întinse decât cele precedente,

mai bine organizate şi mai bogate. Totodată, săpăturile

arheologice au scos la iveală cetăţi ca Moigrad şi Moresti,

61

reşedinte ale unor căpetenii politice.

Un alt izvor convingător este epopea intitulată

Viaţa sfântului Gerard de Cenad, scrisă în prima jumătate

a secolului al XII-lea, în care se dau informaţii despre

organizarea voievodatului “bănăţean”, precum şi despre

legăturile lui politice şi religioase cu Bizanţul.

În această etapă, voievodatele româneşti au evoluat

de la formaţiuni de mică întindere spre forme statale mai

cuprinzătoare, mai bine organizate, adică spre realizarea

centralizării într-un singur voievodat.

Lucru, de asemenea ştiut, este faptul că în anul

1176, Leustachius apărea ca voievod al întregii

Transilvanii, ceea ce atrage atenţia asupra unificării care

avusese loc în acest spaţiu românesc. Au urmat alţi

voievozi ca Roland Borsa (1284-1293) sau Ladislau Kan

(1294-1315), care au asigurat unitatea înfăptuită, precum şi

un cuprinzător statut de autonomie românească.

5.3.1.4. Statul feudal al Dobrogei

Între Dunăre şi Marea Neagră, pe tot timpul secolelor

XI-XIII au existat formaţiuni politice, dintre ai căror

conducători sunt cunoscuţi Tatos, Sestlav, Satza. Continuă să

existe marile porturi Constanţa şi Mangalia, precum şi

porturile fluviale Sulina, Chilia, Tulcea, Vicina, Măcin,

Hârşova, Cernavodă şi Dîrstor. Teritoriul dobrogean a format

un stat feudal sub autoritatea împăraţilor bizantini, sub numele

de Paristrion. După ce o perioadă se află sub suzeranitatea

ţaratului bulgar, profitând de destrămarea acestuia se

întemeiază Ţara Cavarnei, în 1346, când această formaţiune

politică este condusă de Balica, apoi de Dobrotici. Aceştia

aveau titlu de despot şi erau recunoscuţi de împăraţii

Constantinopolului. După Dobrotici, de la care se moşteneşte

şi toponimia regiunii, urmează la tron Invanco, în anul 1386.

Domnii munteni se vor lupta pentru a apăra Dobrogea şi a o

include în Ţara Românească, aşa cum reuşeşte Mircea în 1386

şi în 1404, dar, mai apoi, Dobrogea cade sub stăpânirea

turcească timp de patru secole şi jumătate..

62



Dreptul românesc vechi, nescris, a cărui origine trebuie căutată în practicile

populare de la nivelul obș tii săteș ti, agrare ș i pastorale, este o creaț ie originală a

poporului nostru, o sinteză de norme juridice formată treptat în secolele de trecere la

feudalism. Acest drept oglindeș te un sistem juridic de sat (rural) bazat pe stăpânire,

folosinț ă ș i responsabilitate colectivă.

Primele norme ale cutumei priveau, desigur, organizarea ș i ordinea socială,

proprietatea, folosirea pământului, relaț iile de familie etc. S-au constituit ș i instituț ii de

judecată specifice, alese după anumite rânduieli; s-au instituit dări ș i pedepse

concepute după o datină proprie.

Factorul juridic reprezentat prin dreptul nescris, obiceiul, legea cea vie „care

trăieș te în conș tiinț a tuturor ––aprecia istoricul Ioan Lupas–– a constituit o creaț ie

originală a românilor, care a evoluat în direcț ia spiritului de unitate, întreț inut de

limba ș i religia româă”. Pe calea „dreptului românesc” (Jus Valachicus), a dreptului

consuetudinar sau obiș nuielnic, s-au transmis multe tradiț ii ș i instituț ii ancestrale

româneș ti, socotite cu temei, contribuț ii la patrimoniul ș tiinț ific universal.


Feudalismul, cutuma, populaţii migratoare.


1.Daţi exemplu de formaţiuni politice.

2. În ce secol a fost întemeiată Moldova?

3. Între ce ani a domnit Basarab?

4. Când a avut loc Lupta de la Posada?

5. Daţi exemplu de popoare migratoare în Transilvania.



1. Legislaţia medievală din Ţara Românească a fost influenţată profund de:

a. tradiţia bizantină;

b. obiceiul pământului;

c. tradiţia romană.

63

2. În statele feudale româneşti, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, regenţa a

fost înlocuită de :

a. locotenenţa domnească ;

b. Sfatul domnesc ;

c. Adunarea stărilor privilegiate.

3. În statele feudale româneşti, Adunarea ţării, convocată periodic în secolele XV-XVI :

a. aproba doar politica fiscală ;

b. aproba doar tratatele şi trimiterea de soli;

c. alegea domnii, aproba politica fiscală, aproba tratatele.

4. Conducerea politică centrală a Transilvaniei, în perioada cât s-a aflat sub stăpânirea

Ungariei, a aparţinut:

a. principelui;

b. guvernatorului ;

c. voievodului.

5. În perioada feudalismului, în Ţara Românească şi Moldova, instanţele judecătoreşti se

împărţeau în:

a. instanţe supreme, instanţe locale ;

b. domnul şi Sfatul domnesc;

c. instanţa sătească, instanţa seniorială.

6. În perioada feudală, în Ţările Române, rudenia îmbrăca următoarele forme :

a. rudenia după mamă, rudenia după căsătorie ;

b. rudenia naturală (de sânge), rudenia prin alianţă (căsătoria), rudenia spirituală (prin botez),

rudenia prin înfrăţire şi înfiere;

c. rudenia prin adopţiune fără consimţământul părinţilor, rudenia între naşi şi fini.

7. În feudalism, dreptul de proprietate, la români, s-a caracterizat prin limitări, complexitate,

suprapunere şi diversificarea proprietăţilor după titulari, ceea ce a dus la crearea următoarelor

categorii :

a. proprietatea domnească, proprietatea ţărănească ;

b. proprietatea feudalilor laici, proprietatea bisericească;

c. proprietatea domnească, proprietatea feudalilor laici, proprietatea bisericească, proprietatea

funciară urbană, proprietatea ţărănească.

8. În feudalismul românesc, principalele contracte reale au fost:

a. donaţia, schimbul ;

b. împrumutul şi vânzare;

c. donaţia, schimbul, împrumutul.

64

9. În feudalismul românesc, principalele contracte consensuale erau :

a. vânzarea-cumpărarea, arendarea, asocierea, mandatul ;

b. protimisul, donaţia, schimbul;

c. garanţiile, răscumpărarea.

10. În perioada feudală, în Ţările Române, căsătoria nu se încheia printr-un act scris. Ea

începea cu :

a. logodna contractată, de obicei, cu prilejul peţitului;

b. ceremonialul de nuntă ;

c. cununia religioasă, ocazie cu care tinerii jurau credinţă.

Bibliografie:


Bucureș ti, 2012





65


INSTITUŢIA DOMNIEI

Cuprins:

6.1. Introducere



6.3.1. Apariț ia ș i originalitatea Domniei

6.3.2. Sistemul electivo-ereditar

6.3.3. Organele centrale ale statului

6.3.4. Organizarea de Stat ș i Dreptul în Transilvania


6.1. Introducere

Ca instituţie centrală, reprezentativă pentru societatea

feudală românească, domnia la români a constituit elementul

de referinţă în evaluarea unor norme juridice. Această

instituţie, asemănătoare altora de acest fel din alte ţări, are

unele trăsături specifice, originale prin reprezentativitatea şi

funcţionalitatea ei.



- înţelegerea instituţiei Domniei;

- cunoaşterea particularităţilor instituţiei Domniei;

- identificarea organelor centrale ale statului.


- studenţii se vor familiariza cu noţiunile specifice

acestei instituţii;

- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza noile noţiuni

specifice instituţiei Domniei.

66



6.3.1. Apariț ia ș i originalitatea Domniei

Domnia constituie o creaţie instituţională

românească, originală. Ea a apărut ca treaptă superioaă în

evoluţia organizării de stat la români, sintetizând forma

“ţărilor”, cnezatelor şi voievodatelor. O asemenea

instituţie, cum era domnia, nu a avut corespondent la

statele vecine. Denumirea însăşi este românească, pusă de

cărturari în legătură cu latinescul dominus, mare conducător

militar. Asocierea, în cazul românilor, a titlului de voievod şi

domn, în succesiunea lor, subliniază tradiţia dar şi inovaţia.

În consolidarea autorităţii lor, domnitorii români

s-au folosit de sprijinul bisericii ortodoxe, ceea ce

însemna asentimentul (voinţa) întregii ţări, a creştinilor

ortodocşi. Şi nu în ultimul rând, domnii celor două ţări

româneşti (Moldova şi Muntenia) s-au sprijinit în

activitatea şi afirmarea instituţiei domniei pe normele de

drept româneşti, bine înrădăcinate şi cunoscute la acea

vreme. Aşa cum s-a mai arătat în paginile acestei cărţi,

normele de drept (legea) au constituit întotdeauna un

element important în afirmarea unor momente şi instituţii

româneşti. Normele de drept au fost acelea care au

stimulat conştientizarea factorului politic de prezenţa

momentului oportun pentru a acţiona într-o direcţie sau alta.

După întemeierea statelor feudale româneşti, Ţara

Românească şi Moldova, s-a impus constituirea unor noi

instituţii juridice noi, cu scopul de garanta funcţionarea

normală a societăţii. Astfel a apărut Instituţia Domniei, odată

cu întemeierea Ţării Româneşti şi Moldovei, fiind rezultatul

unui proces de lungă durată, având la bază cnezatele şi

voievodatele.

Titularul instituţiei domniei era domnul sau marele

voievod, primul termen referindu-se la calitatea sa de stăpân,

de proprietar, al întregului pământ al ţării, pe când cel de-al

doilea are în vedere caracterul militar al instituţiei.

Acesta deţinea toate puterile statale, atât pe plan intern

cât şi pe plan extern, limitele acestora aflându-se în principiul

electivităţii, în normele juridice din Lgea Ţării, în pravilele şi

canoanele bisericeşti.

Cadrul juridic pentru instituţia domniei este dat de

67

Legea Ţării, care cuprinde un ansamblu de norme juridice ce

s-au format de-a lungul timpului.

Potrivit concepţiei şi practicii vremii, încă de la

primele începuturi, domnia şi puterea domnească erau

considerate ca puteri ale statului, ca întruchipând ideea de stat.

Domnul a apărut încă de la început ca reprezentant al statului,

al ţării, prin ţară înţelegându-se diversele categorii sociale,

care erau consultate uneori de domn, sub forma unor adunări

asupra problemelor de importanţă mai deosebită. Prin urmare,

la început, domnul se confunda cu statul, iar puterile

domnului, cu puterile statului.

Domnul exercita o putere care se pretindea că vine de

la Dumnezeu, ceea ce impunea respect şi veneraţie. Ungerea

cu mir de către patriarhul Constantinopolului sau mitropolitul

ţării, încoronarea în cadrul bisericii, însoţită de rugăciuni,

aveau o încărcătură mistică deosebită. Încoronarea domnului

s-a realizat până în sec. al XVI-lea, când coroana a fost

înlocuită cu cuca, dar ceremonialul s-a păstrat. Acesta

depunea un jurământ pe cruce şi evanghelie, puterea sa era

limitată de regulile obiceiului pământului şi de pravile, iar mai

târziu de suzeranitatea otomană.Puterea domnului era

indivizibilă şi personală, netransmisibilă.

6.3.2. Sistemul electivo-ereditar

Principiile care au stat la baza legitimităţii domniei

aveau o puternică tradiţie la români. Astfel de principii

rezultau din două trăsături fundamentale şi anume: alegerea

domnitorului, cu respectarea eredităţii.

a. Alegerea era un principiu întemeiat de vechea obşte,

încă din vremea dacilor, respectat în timpul cuceririi

romane şi consolidat după retragerea romanilor din

Dacia (275 e.n.). Ca atare, pe fundalul unei

îndelungate tradiţii, noua instituţie, domnia a putut

fi acceptată cu uşurinţă. Aceasta cu atât mai mult cu

cât ea (domnia) nu a fost impusă din afară, ci

dimpotrivă, s-a afirmat în luptă cu agresorii

străini, pentru apărarea valorilor româneşti.

Reprezentarea principiului legitimităţii a făcut ca mulţi

domnitori români să domnească perioade îndelungate.

Astfel, Basarab I a domnit 42 de ani în Ţara

Românească; de asemenea, Mircea cel Batrân a domnit 32 de

ani, Alexandru cel Bun a condus Ţara Moldovei 32 de ani iar

Ştefan cel Mare 47 de ani.

Legitimitatea trebuia să rezulte din acceptarea

domnitorului de către marea majoritate a boierilor

(boierimii) de la curte şi din teritoriu, principiu care, în cele

mai multe cazuri, s-a respectat la români.

b. Ereditatea, unul din cele două principii

68

fundamentale amintite mai sus, constituia un

element nou în practica instituţională feudală

românească. Fără să se renunţe la principiul

eligibilităţii s-a introdus, odată cu domnia, şi acela

al eredităţii, ajungându-se la împletirea celor două

modalităţi, deopotrivă de utile şi trainice.

Funcţiile de cneaz şi voievod au devenit cu timpul

ereditare, modalitate transmisă şi la instituţia

domniei. Deci instituţia voievodală, foarte

puternică la români, s-a transformat treptat în una

domnească, titlul de voievod menţinându-se alături

de acela de domnitor, în cele mai multe cazuri.

Principiul domniei ereditar – elective, bazat pe legitimitate,

a cunoscut şi unele variante cum erau asocierea la domnie

sau recomandarea. Urmărindu-se prin acestea transmiterea

paşnică a puterii dar şi o mai sigură modalitate de a se

păstra domnia în cadrul aceleaşi familii domnitoare.

c. Asocierea era atunci când domnitorul proclama din

timpul vieţii una din rudele sale (fiu, nepot, frate) ca asociat

la domnie, alături de el, urmând ca asociatul să domnească în

continuare după decesul sau îndepărtarea domnitorului.

d. Recomandarea a fost o altă modalitate de asigurare

paşnică a succesiunii, exemplul cel mai elocvent şi mai

cunoscut este acela când Ştefan cel Mare, la o vârstă

înaintată şi suferind, a adunat Sfatul Ţării, recomandându-i

să aleagă ca succesor pe tronul Moldovei pe fiul său

Bogdan al III-lea. Mai târziu, peste ani, Ştefaniţă Vodă a

recomandat ca succesor pe Petru Rareş.

Prin recomandare, ca şi prin asociere nu se încălcau

normele sistemului electiv – ereditar. Ambele modalităţi

aveau un caracter paşnic, sprijinindu-se pe

consimţământul Sfatului Ţării. Era totodată, şi o

recunoaştere din partea domnitorului a prerogativelor

adunării stărilor, o dovadă de respect faţă de normele impuse

de Legea Ţării cu privire la domnie, ceea ce întărea acesteia

caracterul ei de legitimitate.

Intensificarea luptelor interne pentru tron, lupte

întreţinute abil de puterea Otomană, devenită din secolul

al XV-lea suzerană Ţărilor Române, a dus la slăbirea

sistemului electiv – ereditar. În acelaşi timp un nou neajuns

l-a constituit larga vocaţie succesorală (prea mulţi aveau

dreptul la domnie) fapt ce a provocat numeroase

fricţiuni, patimi, violenţe, cheltuieli inutile şi păguboase.

Toate acestea au şubrezit sistemul traditional, adică legea.

Pe măsură ce puterea Otomană se consolida şi se

extindea (sec. XV-XVIII) iar lupta pentru putere în Ţările

Române căpăta forme acute, s-a deschis posibilitatea ca

domnitorii români să fie mai întâi confirmaţi de Poartă,

69

după care Sfatul Ţării se pronunţa „pentru”. Şi mai gravă a

devenit situaţia când domnitorii români erau numiţi direct

de către Constantinopol. Faptul a constituit o atingere

gravă a demnităţii româneşti, erodată între timp cu

concursul marii boierimi.

6.3.3. Organele centrale ale statului

Domnul. Statele feudale româneşti de sine stătătoare

s-au format prin unirea cnezatelor şi voievodatelor în jurul

unui mare voievod care purta titlul de domn al ţării. Instituţia

domniei a ajuns la deplina cristalizare prin preluarea unor

tradiţii formate în cadrul primelor formaţiuni politice feudale,

ca şi prin asimilarea unor trăsături ale monarhiei bizantine care

păstrau amintirea organizării politice romane, aveau ca

fundament ideologic creştinismul ortodox şi aveau premisele

necesare ăentru centralizarea puterii şi apărarea independenţei

de stat.

În calitatea sa de şef al statului, de vârf al ierarhiei

feudale în sistemul vasalităţii, domnul exercita atribuţii

privind conducerea politico-administrativă, militară,

judecătorească şi legislativă.

În calitatea sa de şef suprem al administraţiei, domnul

hotăra în domenii ca : împărţirea teritorial-administrativă a

statului, numirea dregătorilor, încasarea dărilor, şi efectuarea

prestaţiilor către domnie sau baterea monedei. În viaţa

religioasă domnul exercita o o tutelă asupra bisericii, având

dreptul de a confirma pe mitropoliţi, episcopi şi egumeni. În

domeniul vieţii internaţionale el încheia tratate de alianţă sau

comerciale şi declara starea de război sau de pace în relaţiile

cu alte state.

Comanda militară era exercitată de către domn în

calitate de voievod, denumire păstrată din epoca feudalismului

timpuriu. Dacă iniţial rolul militar al domnului consta în

coordonarea armatei, formată în principal din steagurile

boierilor, începând cu sec. al XV-lea, ca o expresie a

centralizării puterii, domnul îşi creează o armată proprie,

condusă de dregători cu atribuţiuni speciale în acest sens.

În acelaşi timp, domnul era judecător suprem al tuturor

supuşilor săi. Hotărârile judecătoreştiale domnului se bucurau

de forţă juridică numai pe timpul vieţii acestuia, urmaşii la

tron având dreptul de a rejudeca procesele. De regulă, domnul

judeca procesele împreună cu sfatul domnesc.

Sfatul Ţării. În cele două ţări româneşti, Muntenia

şi Moldova, funcţiona ca organism reprezentativ

Adunarea celor mai de seamă boieri, organism căruia i s-a

spus Sfatul Ţării. Această adunare, constituită încă de

la întemeierea statelor centralizate româneşti, era menită

70

să asigure conducerea treburilor ţării alături de domnitor.

Din operele cronicarilor moldoveni rezultă faptul logic,

potrivit căruia domnitorul nu conducea singur ţara, ci el

trebuia să consulte Sfatul în problemele principale.

Importanţă deosebită a Sfatului Ţării rezultă din

atribuţiile sale în conducerea treburilor statului. Acest

organism avea îndatoriri asemănătoare cu cele ale

domnitorului. Ca exponent al clasei feudale, Sfatul Ţării

consilia pe domnitor în probleme juridice, financiare,

religioase, militare, de politica externă etc.

Ca organism de conducere superioară, Sfatul Ţării,

era rezultatul, nu a unei invenţii sau creaţii de moment,

ci a unei evoluţii îndelungate, marcând odată cu

instituţionalizarea domniei, o treaptă nouă, superioară în

afirmarea politică şi juridică a românilor. Sfatul Ţării

semnifică într-un plan superior ceea ce altă dată, în lipsa

clasei feudale era Sfatul oamenilor buni şi bătrâni, iar mai

târziu adunările voievodale.

Până în secolul al XVI-lea adunările boiereşti

(Sfatul Ţării) au acţionat în concordanţă cu voinţa

voievodului (domnitorului), perioadă în care puterea

domnească reuşea cu uşurinţă să o domine pe cea a

boierilor. De altfel, între cele două puteri centrale erau

legături fireşti, “originare de solidaritate între domn şi

marii boieri”. Faptul se explică prin menţinerea, un timp,

nealterată a vechilor tradiţii care constau în interdependenţa

dintre cele două instituţii. Adunarea boierilor alegea pe

domnitor, iar acesta la rându-i ocrotea interesele clasei

feudale, din mijlocul căreia provenea şi el.

Instituţia Sfatul Ţării a înregistrat cu timpul

transformări şi modificări de atribuţii, în sensul creşterii

acestora, la un moment dat, dar şi pierderea lor mai târziu,

când situaţia politicaă a celor două state (Moldova şi Tara

Românească) se va deteriora ca urmare a amestecului

turcesc în viaţa lor internă. Începând din a doua jumătate a

sec. al XVI-lea se va impune termenul de divan, de

origine turcească (însemnând consiliul sultanului,

domnitorului în cazul românilor). S-a menţinut însă şi

termenul de sfat, care era folosit alternativ.

Ca instituţia cea mai prestigioasă, după domnie,

Sfatul Ţării îşi asigurase atribuţii dintre cele mai

importante. Mai mult decât atât, ca prerogativă politică

Sfatul avea în primul rând pe aceea a alegerii

domnitorului, participând apoi deopotrivă la actul de

conducere şi gospodărire a ţării.

Avea atribuţii în politica externă, contribuind

împreunaă cu domnitorul la încheierea tratatelor cu alte

ţări, şi chiar semnându-le alături de şeful statului. În cele

71

mai multe situaţii domnitorul se consulta cu membrii

Sfatului în privinţa direcţiilor de orientare a politicii externe.

În domeniul juridic Sfatul era implicat ca element de

consiliere a domnitorului, dar şi de soluţionare a unor

procese importante. Membrii Sfatului erau aceia care

cunoşteau normele dreptului consuetudinar sau al

pravilelor, asigurând, prin intervenţia lor, acurateţea şi

obiectivitatea actului de drept. Sfatul domnesc nu era o

instanţă de judecată. Membrii săi ajutau pe domnitor în

cercetarea şi judecarea cazurilor “pe rol”. Ei nu votau,

nu hotărau, ci îşi dădeau doar cu părerea (vot

consultativ).

Una dintre atribuţiile relevante ale Sfatului

Domnesc a fost acea judiciară, atribuţie despre care s-a

amintit doar tangenţial. Este locul să detaliem aceste

atribuţii deoarece interesează în mod deosebit lucrarea de

faţă. Există opinia, sprijinită de mărturii documentare,

potrivit căreia în Moldova în secolele XIV-XVIII

Sfatul Domnesc “conlucra cu domnitorul în dezbaterile

judiciare”.

Alte opinii mai recente, converg către ideea că

Sfatul Domnesc şi domnitorul constituiau “instanţa supremă

de judecată”. Acest fapt nu înseamnaă că orice şedinţă de

judecată se derula neapărat în aceastaă componentă.

Existau situaţii când domnitorul judeca şi dădea sentinţele

singur, probabil asistat doar de unii membrii ai Sfatului. În

principiu însă, consultarea de către domnitor a Sfatului

Ţ ării la judecăţi constituia o necesitate politică, dar şi o

cerinţă „profesională”, întrucât între membrii Sfatului

existau buni cunoscători ai legilor. Se explică, astfel,

principiul că unde judecă mai mulţi nu poate fi încălcată

(ştirbită) dreptatea.

Sfatul Domnesc avea în secolul XVII atribuţii

judiciare mai clar exprimate. Dacă până în secolul al

XVII-lea judecata se desfăşura în prezenţa domnitorului,

începând cu acest veac, Sfatul Domnesc judecă în absenţa

acestuia (şeful statului). Se crede că domnitorul nu mai

participă la toate instanţele, acordând în mod tacit gir

sfatului sau reprezentanţilor acestuia. De altfel, se constată

ca hotărâri judiciare ale instanţei boierilor, formată din

membrii Sfatului Domnesc erau întărite de către

domnitor prin semnătura şi sigiliul său.

În secolul al XVIII-lea participarea Divanului la

judecata domnească a căpătat noi forme de organizare şi

manifestare juridică. Un colectiv restrâns, de data aceasta,

format din membri ai Divanului, din dregători sau foşti

dregători primea misiune de la domnitor de a cerceta pricina

şi de a propune soluţii. Actul emis se va numi anafora, şi

72

dobândea putere executorie numai după ce era întărită,

semnată (confirmată) de către domnitor. Acesta putea

modifica hotărârea propusă.

Secolul al XVIII-lea a fost secolul luminilor şi era

de aşteptat ca şi în practica juridică să se facă simţit acest

lucru. Faptul a coincis cu instituirea în Ţările Române a

domniilor turco-fanariote. Noii “domnitori” veniţi din

Constantinopol au adus cu ei şi practici noi în domeniul

juridic. S-a impus dreptul scris, răspândirea lui fiind mai

largă şi mai expresivă.

O alta instituţie centrală cu puteri destul de mari

a fost dregătoria. Aceste dregătorii erau numeroase, fiind

conduse de către un dregător sau doi; dregătorii erau înalţii

demnitari ai Tării, numiţi de către domnitor din rândul

marilor boieri, mulţi dintre ei având un exerciţiu îndelungat

în Sfatul Domnesc. Aceşti dregători exercitau diverse

atribuţii în cadrul Curţii Domneşti, dar unii dintre ei

funcţionau cu răspunderi pe plan administrativ în teritoriu.

Adesea, competenţele dregătorilor se încrucişau dând naştere

la confuzii şi suprapuneri de atribuţii.

Sistemul dregătoriilor este mai bine cunoscut din

vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) în Tara

Românească, şi Alexandru cel Bun (1400-1432) în

Moldova. Dregătoriile au fost, în mare, aceleaşi atât în

Moldova cât şi în Ţara Româneasă. Acest fapt se datora

tradiţiilor comune şi a limbii române, precum şi a ideii

de apartenenţa la acelasi trecut de cultura şi civilizaţie.

Nefiind aleşi, ci numiţi de către domnitor, după

preferinţele şi interesele sale, dregătorii trebuiau să fie

ataşaţi Domniei. Aceasta cu atât mai mult cu cât ei depuneau

jurământ de fidelitate. Nu erau retribuiţi în aceste funcţii, în

schimb beneficiau de danii domneşti, care constau din

moşii, păduri, iazuri etc. Totodată, dregaătorii primeau

daruri consistente de la cei pe care-i păstoreau.

Existau două categorii de dregători: marii dregători,

care şi participau la Sfatul Domnesc (Divan) şi micii

dregători, cu funcţii mai mici, nu lipsite însă de importanţă.

Amintim câteva dintre dregătoriile mai importante şi mai

cunoscute: logofătul–şeful

cancelariei, având şi atribuţii de ordin judiciar; marele

vornic–conducătorul slujitorilor curţii, judeca anumite

procese penale; postelnicul––care coordona politica

externă;

vistiernicul–avea răspundere în domeniul strângerii venitului

la stat, între altele judeca procese cu privire la stabilirea şi

perceperea darilor. Începând cu secolul al XVIII-lea, visteria

statului s-a separat de cămara domnească, veniturile

domnitorului fiind administrate de camarasi; spatarul–cu

73

atribuţii militare; banul (specific Olteniei)– coordona

dregătoria Baniei, dar era subordonat domnitorului Ţării

Româneşti, avea roluri administrative, militare şi

judecătoreşti în Oltenia.

Au mai funcţionat şi alte dregătorii însă de mai mică

importanţă, mai ales în ceea ce priveşte atribuţiile

judecătoreşti.

Vornicul. Era conducătorul slujitorilor curţii, judeca

anumite procese penale şi asigura paza graniţelor. În Ţara

Românească vornicul îşi exercita atribuţiunile numai în

stânga Oltului, iar în Moldova erau dor mari vornici : al Ţării

de Sus şi al Ţării de Jos.

Postelnicul. Era tâlmaciul domnului şi coordona

relaţiile cu alte state. Totodată el exercita jurisdicţia asupra

funcţionarilor inferiori de la curtea domnească.

Vistiernicul. Avea atribuţiuni în domeniul strângerii

veniturilor statului, asigura mijloacele necesare pentru

întreţinerea curţii şi a armatei, păstra catastifele visteriei,

judeca procesele cu privire la stabilirea şi perceperea dărilor,

iar după instaurarea dominaţiei otomane coordona şi

activitatea de strângere a haraciului.

6.3.4. Organizarea de Stat ș i Dreptul în Transilvania

Dacă în cele două ț ări româneș ti (Moldova ș i

Muntenia) instituț iile de drept ș i exprimarea juridică au

evoluat identic, în cea de-a treia Ț ară Românească

(Transilvania) au existat particularităț i cauzate de imixtiunea

mai îndelungată a maghiarilor în arcul Carpatic. În

Transilvania, Voievodul (voievodatul) a fost prima instituț ie

centrală românească pe care cucerirea maghiară a găsit-o

funcț ionând, din vechime. Voievodatul s-a menț inut ș i în

timpul dominaț iei Regatului Maghiar, până în anul 1526.

Cucerirea maghiară a însemnat impunerea unor limite

în prerogativele voievodului, care va fi numit de către rege, în

noua conjunctură, spre deosebire de faptul că până atunci

voievozii erau aleș i.

Cu toată dominaț ia lor, regii maghiari nu vor reuș i

totdeauna să-ș i impună autoritatea. Au fost momente în care

Voievodul Transilvaniei ș i-a manifestat tendinț a ș i chiar

independenț a totală faț ă de regele maghiar. La finele

secolului al XII-lea ș i pe parcursul secolelor XIV ș i XV

voievozii Transilvaniei au încercat să înlocuiască numirea cu

ereditatea (românească), conș tientizând faptul că voievodatul

pe care îl conduceau constituia altceva decât Ungaria: o altă

entitate politică. Un asemenea statut de independenț ă,

încercat de către voievozii Roland Borsa, Ladislau Kan, Iancu

de Hunedoara, nu a putut dura din motive lesne de înț eles.

74

Autoritatea politică ș i jurisdicț ională a voievodului a fost

treptat redusă, ca urmare a intervenț iei puterii regale.

Un alt organism central în Transilvania, după rege ș i

voievod era congregaț ia nobililor, adunare reprezentativă pe

stări corespunzătoare adunărilor extraordinare din Ț ara

Românească ș i Moldova. La lucrările acesteia participau

reprezentanț i ai categoriilor locale privilegiate, adică

neromânii. Un fapt demn de reț inut, privitor la raporturile

dintre Regatul Maghiar ș i Transilvania, îl constituie actele

legislative adoptate de Dieta Ungariei, care nu puteau fi

aplicate în Voievodatul Transilvaniei fără însuș irea acestora

de către congregaț ia nobililor. Era un semn de autonomie ș i

personalitate juridică.

Congregaț ia transilvană adopta hotărâri în domeniul

administrativ, fiscal ș i judiciar. Pentru început, la lucrările

Congregaț iei participau ș i nobili români. După 1438 când s-

a constituit Unio Trium Nationum a fost interzisă în mod

expres participarea românilor la viaț a politică.

După prăbuș irea Regatului Maghiar, ce a urmat

înfrângerii suferite în războiul cu turcii la Mohacs (1526)

Transilvania a ieș it de sub dominaț ia acestuia, intrând în

schimb sub suzeranitatea otomană, ca Principat autonom,

condus de către un principe (1541). Important este faptul că

principele, noua denumire luată de conducătorii Transilvaniei,

era ales de Dietă, spre deosebire de voievod care era numit de

către rege. Dieta întrunită la Cluj în anul 1543 declara că i s-a

recunoscut dreptul de a alege “orice principe ar voi”. După

alegere, principele trebuia confirmat de Înalta Poartă. În fapt

însă, Puterea Otomană se va amesteca din ce în ce mai mult în

problemele Principatului Transilvaniei, ajungându-se până la

numirea principelui, contrar cerinț elor iniț iale ș i împotriva

voinț ei Dietei, pe care o nesocoteau.

Un nou moment în istoria Transilvaniei cu consecinț e

asemănătoare l-a constituit trecerea acesteia de sub

suzeranitatea otomană în componenț a Imperiului Austriac.

Schimbarea a fost consemnata în Diploma Leopoldina din

anul 1691, prin care se stipula că împăratul Leopold al II-lea

devenea ș i principe al Transilvaniei. În această situaț ie

conducerea efectivă a Principatului o exercita un locț iitor al

său care se numea guvernator, acesta fiind ales dintre nobilii

ț ării ș i aparț inând uneia dintre cele trei naț iuni

autodeclarate încă de la 1438 ca dominante.

Este vorba despre nobilimea maghiară, saș ă ș i secuie

care s-a constituit în Unio Trium Nationum (uniunea celor trei

naț iuni). Aceasta uniune ș i-a asumat cu de la sine dreptul

condamnabil de a conduce Transilvania fără nobilimea

română, care era socotită, dimpreună cu întreaga populaț ie

românească (majoritară) ca tolerată pe propriul pământ. De

75

altfel, nobilimea română fusese supusă de mai înainte de 1438

unui proces sistematic de decimare printr-o draconică politică

de maghiarizare ș i marginalizare a acesteia. Nobilii

români care n-au acceptat maghiarizarea sau trecerea la

biserica catolică au ajuns oameni de rând, denobilizaț i.

Stăpânirea habsburgică a menț inut ș i cultivat regimul Unio

Trium Nationum, cu toate consecinț ele lui nefaste,

antiromâneș ti. Guvernatorul îș i avea reș edinț a în provincia

pe care o conducea ș i de care era legat printr-un jurământ

solemn faț ă de legile patriei atât în probleme bisericeș ti cât

ș i laice. El era ajutat de un sfat intim.

În cazul Transilvaniei, puterea legislativă era

împărț ită între împărat ș i adunările dietale, iar cea executivă

îi revenea numai împăratului, care o exercita potrivit

Constituț iei Imperiale.

Activitatea judecatorească era independentă,

păstrându-se vechea organizare ș i legiuirile introduse între

timp de maghiari, cum erau Aprobatele, Compilatele,

Decretele regale, Tripartitul lui Werböczi etc. Însă au fost

păstrate ș i folosite elementele de drept românesc

tradiț ionale, îndeosebi pe plan local; altele se regăsesc în

codurile enunț ate.

Românii din Transilvania ș i-au păstrat ș i în

condiț iile stăpânirii străine instanț ele judecătoreș ti proprii.

Acestea erau scaunele de judecată a căror competenț ă avea

să fie restrânsă prin impunerea sistemului juridic al Regatului

maghiar, ș i apoi al celui austriac. De remarcat faptul că în

timpul dominaț iei otomane în Transilvania (1541-1691) nu

au fost implementate norme de drept turcesc, păstrându-se cele

existente.

Scaunul de judecată era compus dintr-un preș edinte

ș i mai mulț i membri (de obicei 12), aleș i în mod obiș nuit

dintre cnezi, boieri (mai rar dintre preoț i sau ț ărani) în

calitate de juraț i ș i asesori. Referitor la scaunele de judecată

româneș ti, în Sara Chioarului (Cetatea de Piatră) existau trei

foruri de judecată: Scaunul sătesc, Scaunul voievodal, ș i

Scaunul cetăț ii (Căpităniei). Cele opt districte româneș ti

privilegiate din Banat aveau fiecare câte un Scaun de judecată

propriu.

Rezistenț a scaunelor săteș ti de sorginte românească

se explică prin aceea că satul românesc a fost puternic ș i a

conservat multe din formele de viaț ă autohtone. Scaunul

sătesc de judecată avea în frunte pe judele satului, asistat de

vicejude (acolo unde exista) ș i de “oamenii buni ș i bătrâni”

ca reprezentanț i ai comunităț ii.

În ț ara Făgăraș ului sau în ț ara Oltului existau două

categorii de instituț ii judiciare:

Scaunul superior sau Scaunul căpităniei, constituit din

76

doisprezece asesori, un notar, doi juzi ai nobililor ș i căpitanul

ca preș edinte. La acest nivel erau judecaț i boierii,

reprezentanț ii clerului, negustorii ș i militarii, pentru pricini

civile ș i penale grave.

Scaunul inferior, constituit din doisprezece boieri

asesori ș i un notar. Aici judecata se făcea după statute proprii.

De competenț a acestui tribunal erau pricinile dintre ț ăranii

iobagi, ș i acele ce priveau persoanele libere ș i pe supuș ii

lor. Conscripț ia urbarială a satului Ileni, din anul 1788

precizează că “judecata pricinilor se făcea după legile ș i

obiceiurile satului, de către forul inferior al localitatii

...compus din ș ase membrii: cinci juraț i, aleș i de către

bătrânii comunităț ii, ș i judele satului”. Scaunele de judecată

săteș ti se păstrau ș i la sfârș itul secolului al XVIII-lea ș i

începutul celui următor, pe domeniul Gurghiului. Între anii

1652-1715 existau acolo trei foruri de judecată ș i anume:

a. Scaunul de judecată sătesc, care judeca pricini mărunte, ș i

în fruntea căruia se afla judele;

b. Scaunul de judecată al crainicului, crăinicia fiind o

instituț ie tradiț ională românească;

c. Există ș i o instanț ă intermediară, între scaunul de judecată

sătesc, al judelui ș i cel al provizoriului domenial;

d. Scaunele de judecată ecleziastice protopopeș ti, episcopale

ori vicariale. Acestea din urmă funcț ionau în cadrul bisericii

româneș ti unite. În atribuț iile tuturor scaunelor de judecată

ecleziastice intrau cauzele ce ț ineau de domeniile confesiunii

respective.

Privitor la menț inerea ș i funcț ionarea normelor de

drept româneș ti în Transilvania istoria a reț inut faptul că ș i

pe această cale românii din arcul carpatic au dovedit o

rezistenț ă deosebită faț ă de elementul alogen dezintegrator.

6.4. Îndrumar pentru verificare-autoverificare


Domnia constituie o creaț ie instituț ională românească, originală. Ea a apărut ca

treaptă superioară în evoluț ia organizării de stat la români, sintetizând forma “ț ărilor”,

cnezatelor ș i voievodatelor. O asemenea instituț ie, cum era domnia, nu a avut

corespondent la statele vecine. Denumirea însăț i este românească, pusă de cărturari în

77

legătura cu latinescul dominus, mare conducător militar. Asocierea, în cazul românilor, a

titlului de voievod ș i domn, în succesiunea lor, subliniază tradiț ia dar ș i inovaț ia.

În consolidarea autorităț ii lor, domnitorii români s-au folosit de sprijinul

bisericii ortodoxe, ceea ce însemna asentimentul (vointa) întregii ț ări, a creș tinilor

ortodocș i. Si nu în ultimul rând, domnii celor două ț ări româneș ti (Moldova ș i

Muntenia) s-au sprijinit în activitatea ș i afirmarea instituț iei domniei pe normele de

drept româneș ti, bine înrădăcinate ș i cunoscute la acea vreme. Aș a cum s-a mai arătat în

paginile acestei cărț i, normele de drept (legea) a constituit întotdeauna un element

important în afirmarea unor momente ș i instituț ii româneș ti. Normele de drept au fost

acelea care au stimulat conș tientizarea factorului politic de prezenț a momentului

oportun pentru a acț iona într-o direcț ie sau alta.


Domnia, ereditatea, Sfatul Ţării, voievodul, dregătoria, logofătul, postelnicul, banul,

vornicul, Scaunul de judecată.



1. Funcţiile şi prerogativele domniei sunt date de:

a. funcţia legiuitoare;

b. funcţia executivă;

c. funcţia legiuitoare, funcţia executivă şi funcţia judecătorească.

2. În etapa monarhiei centralizate a statelor feudale româneşti, domnul era deţinătorul puterii,

exercitând o multitudine de atribuţii în domeniul politicii externe:

a. iniţiază politica externă a statului, întreţine relaţii de cooperare cu statele vecine, semnează

tratate, trimitea şi primea soli.

b. declara război şi fixa tributul şi sumele ce trebuiau plătite de cei învinşi ;

c. trimitea daruri în numele şării la cei învinşi.

3. În etapa monarhiei centralizate a statelor feudale româneşti, domnul era deţinătorul puterii,

exercitând o multitudine de atribuţii în domeniul politicii interne:

a. administrative (numea dregătorii în funcţii, acorda privilegii şi ranguri nobiliare, bătea

monedă, instituia sistemul de impozite etc.), militare (comandant suprem al armatei),

legislative (emitea hotărâri şi norme juridice cu caracter general care erau adoptate, de regulă,

cu acordul Sfatului domnesc), judecătoreşti (reprezenta suprema instanţă judecătorească) ;

78

b. dirija numirea dregătorilor în funcţii şi emiterea de norme juridice de către Sfatul domnesc

şi Adunarea stărilor ;

c. emitea hotărâri şi norme juridice care aveau forţă juridică şi atunci cînd nu mai era în viaţă.

4. În statele feudale româneşti, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, regenţa a

fost înlocuită de :

a. locotenenţa domnească ;

b. Sfatul domnesc ;

c. Adunarea stărilor privilegiate.

5. Organele centrale comune instaurate în Transilvania aflată sub stăpânire străină au

a. parlamentul

b. ministerele

c. ambele

Bibliografie:


Bucureș ti, 2012

NEGOIȚĂ FLORIN, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,

Bucureș ti, 2013

79


ORGANIZAREA JUSTIŢIEI

Cuprins:

7.1 Introducere


7.3. Conţinutul unităţăţii de învăţare

7.3.1. Organizarea judecătorească

7.3.2. Procedura de judecată

7.3.3. Instituț iile dreptului privat medieval

7.3.4. Ideile politico-juridice în feudalism


7.1. Introducere În perioada feudalismului, în Ț ara Românească ș i

Moldova, justiț ia era exercitată de următoarele organe:

domnul, divanul, anumiț i dregători centrali sau locali, stăpânul feudal, clericii, megieș ii (justiț ia obș tii libere),

anumite organe de conducere a oraș ului ș i de breaslă orăș enească.

Justiț ia feudală a avut următoarele caracteristici:

dominaț ia de clasă; separaț ia puterilor în stat era

necunoscută; confuzia jurisdicț iei civile cu cea penală;

aducea venituri importante pentru domn ș i dregători;

autoritatea lucrului judecat era inexistentă; autonomia

justiț iei faț ă de puterea suverană.

.


învăţare


- Studierea ș i aprofundarea acestor noț iuni;

- Însuș irea cunoș tinț elor juridice;

80

- Definirea acestora cu uș urinț ă


- Înț elegerea anumitor termeni juridici;

- Argumentarea cu date ș i fapte oferite de acest capitol

Timpul alocat unităţii: 2h

7.3. Conţinutul unităţăţii de învăţare

7.3.1. Organizarea judecătorească

În perioada feudalismului, în Ț ara Românească şi

Moldova, justiț ia era exercitată de următoarele organe:

domnul, divanul, anumiț i dregători centrali sau locali,

stăpânul feudal, clericii, megieș ii (justiț ia obș tii libere),

anumite organe de conducere a oraș ului ș i de breaslă

orăș enească.

Justiț ia feudală a avut următoarele caracteristici:

- dominaț ia de clasă;

- separaț ia puterilor în stat era necunoscută;

- confuzia jurisdicț iei civile cu cea penală;

- aducea venituri importante pentru domn ș i dregători;

- autoritatea lucrului judecat era inexistentă; autonomia

justiț iei faț ă de puterea suverană.

Organizarea judecătorească ș i procedura judiciară au fost

dominate de justiț ia domnească, exercitată de domn ca

judecător suprem.

Instanț ele judecătoreș ti se împărț eau în: instanț e

supreme (domnul ș i sfatul domnesc, scaunul de judecată al

voievodului), instanț e locale (sătească, seniorială, județ ene,

ț inutului, comitatului).

Domnul era judecătorul suprem al ț ării, reprezentând

instanț a de ultim control judiciar; hotărârile sale erau

definitive, nefiind supuse căilor de atac (apel, recurs,

revizuire); numai el însuș i putea să revină asupra hotărârilor.

81

Pe lângă atribuț iile de control judiciar, domnul avea

competenț a să preia, de pe rolul dregătoriilor, orice cauză

civilă sau penală.

Volumul de cauze fiind foarte mare, domnul putea

delega dreptul de judecată unor dregători: banul ș i vornicul –

în Ț ara Românească; vornicul ș i conducătorii ț inuturilor

(pârcălabii, oltuzii ș i pârgarii) – în Moldova. Judecata se

făcea însă tot în numele domnului, iar hotărârile date de

dregători puteau fi atacate în faț a domnului, care le judeca

singur sau în Divan (avea vot consultativ).

Hotărârile domnului, date de acesta singur sau în

Divan, aveau o autoritate de lucru judecat numai relativă,

procesul putând fi redeschis sub o nouă domnie.

7.3.2. Procedura de judecată

În dreptul penal medieval, infracț iunea era

considerată fapta apreciată ca periculoasă de către

reprezentanț ii puterii politice; de aceea ea era sancț ionată de

către organele publice cu pedeapsă. Comparat cu alte sisteme

de drept ale altor popoare în această etapă, dreptul penal

feudal românesc a fost un drept destul de progresist.

În statele feudale s-au întâlnit resturi de justiț ie

privată, cum ar fi: compoziț iunea (înț elegerea dintre vinovat

ș i victimă ori rudele acesteia, prin care vinovatul plătea o

sumă de bani sau dădea unele bunuri pentru a-i răscumpăra

vina) ș i răzbunarea sângelui. În istoria medievală a

poporului român se cunosc două forme de răspundere penală

colectivă (de ș ugubină): răspunderea penală colectivă a

satului pentru omorul sau furtul săvârș it pe teritoriul lui ș i

răspunderea penală familială.

Dreptul penal român a făcut deosebire între

infracț iuni intenț ionate ș i neintenț ionate, a incriminat

tăinuirea ș i chiar tentativa; recidiva era pedepsită mai aspru,

iar legitima apărare asigura impunitatea. Pedepsele erau

aplicate individual vinovaț ilor. Termenul de „proces”

din limba română provine din latinescul processus, ce

desemna activitatea de înaintare, progres, activitate progresivă.

Deș i, la început, în dreptul roman a fost folosit termenul de

judicium, prin intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea,

termenul de processus s-a generalizat, desemnând ceea ce

înț elegem astăzi prin proces, adică o activitate desfăș urată

de organe judiciare, anume desemnate, cu participarea

părț ilor, în conformitate cu legea, în scopul rezolvării

pricinilor de natură civilă, al identificării, tragerii la

răspundere penală ș i pedepsirii celor care se fac vinovaț i de

comiterea unor infracț iuni.

82

Pentru pornirea unui proces era nevoie să existe un

conflict (litigiu) născut prin încălcarea dispoziț iilor legale

(acest litigiu purta numele de „pricină”, „gâlceavă”).

Părț ile în proces purtau diferite denumiri: reclamantul

se numea „pârât ”, „jăluitor”, „prigonitor”, iar pârâtului i se

spunea „prigonit” şi în penal „învinuit” sau „învinovăț it”; în

Transilvania reclamantul purta numele de „actor”.

Potrivit normelor dreptului feudal, aveau capacitatea de

a sta în justiț ie toț i oamenii liberi ș i persoanele juridice

(cei dependenț i puteau sta numai în anumite cazuri, ca ș i

robii, ț iganii sau femeia căsătorită).

Chemarea în judecată se făcea în urma plângerii orale

sau scrise adresată de reclamant, în general, domnului ț ării.

Această plângere purta denumirea de „pâră”, „jalbă”. Divanul

sesizat prin plângere fixa termenul de judecată („punea soroc”,

„sorocea pricina”).

La termenul fixat erau ascultate susț inerile părț ilor,

se administrau probele, se trecea la judecată ș i se pronunț a

hotărârea judiciară. Rezultatul proocsului consta într-o

hotărâre (carte de judecată) sau într-o încheiere a Divanului

(anafora). De regulă, părț ile nemulț umite se puteau adresa

instanț elor superioare, iar în ultimă instanț ă domnului ț ării.

Probele se clasificau în:

- probele scrise erau cele oficiale (hrisoavele, cărț ile

domneș ti ș i zapisele particulare), cercetate cu

atenț ie în procesele privitoare la proprietate; ele

puteau fi reconstituite de către sfatul domnesc, pe baza

martorilor, în caz de deteriorare sau pierdere;

- probele orale erau, pe lângă mărturia simplă, jurătorii

ș i jurământul cu brazda. Biserica a căutat să

înlocuiască această credinț ă păgână cu jurământul

creș tinesc (pe Biblie, carte de blestem);

- probele preconstituite (adălmăș arii din contractele de

vânzare).

În epoca medievală nu exista o diferenț iere netă între

procedura civilă ș i procedura penală. Normele juridice

privind judecata proceselor penale erau nescrise, aparț inând

obiceiului. Neexistând instanț e penale speciale, dregătorii

judecau pricinile penale ș i pricinile civile; arma îi aduceau la

îndeplinire hotărârile penale, iar aprozii hotărârile civile.

Acuzaț ia era pornită de către partea vătămată sau din oficiu

de către dregători. Cercetarea se făcea de către judecător.

Martorii ș i jurătorii constituiau mijloacele de probă, de

regulă.

Procedura de judecată se desfăș ura, de obicei, în public. Cu

ocazia instrumentării procesului penal nu se redactau acte

scrise. Graț ierea a fost folosită, dreptul de graț iere

individuală aparț inând cu predilecț ie ș efului statului.

83

Evoluț ia reglementărilor în domeniul dreptului penal

poate fi evidenț iată, în general, prin trei mari aspecte:

- identificarea unor anumite categorii de fapte, care, prin

esenț a lor, sunt îndreptate împotriva unor valori

umane fundamentale ș i au un pericol social sporit

prin urmările lor.

- problema tragerii la răspundere penală pentru comiterea

unor astfel de fapte ș i procedura acestei activităț i judiciare.

- pedepsele aplicate pentru comiterea unor astfel de fapte.

Infracț iunile erau numeroase, putând fi grupate în

următoarele categorii:

Infracț iuni îndreptate împotriva statului ș i ș efului statului:

- înalta trădare, denumită hiclenie, viclenie, vicleș ug

ș i hainie;

- lesmajestate – atingerea adusă onoarei ș efului statului

prin insultă sau calomniere;

- osluhul - neascultarea faț ă de poruncile domnului;

- călpuzenia - falsificarea de monedă.

Infracț iuni contra vieț ii:

- omorul („moartea de om” sau uciderea) – competenț a

de judecată revenea în exclusivitate domnului;

- patricidul - suprimarea vieț ii copiilor, părinț ilor sau

a fraț ilor soț iei; era considerată o infracț iune

deosebit de gravă, fiind pedepsită cu arderea de viu.

Infracț iuni contra proprietăț ii:

- furtul (furtiș agul) – era infracț iunea cea mai frecvent

întâlnită în Evul Mediu. „Furtul cu burta”, adică furtul

din livezi sau vii, constând în consumaț ia imediată a

fructelor însuș ite, nu era pedepsit. Mai aspru pedepsit

era furtul flagrant;

- tâlhăria („jaf”, „jac”, „tâlhuș ag”) – consta în furtul

săvârș it prin violenț ă. Datorită gravităț ii faptei, erau

pedepsiț i ș i cei care îi găzduiau pe infractori în mod

conș tient;

- încălcarea hotarelor – consta în distrugerea,

nesocotirea sau mutarea semnelor de hotar;

incendierea caselor ș i holdelor, prin „punerea de foc”

– era considerată o infracț iune uș oară, pedeapsa constând în

plata dublului sau triplului despăgubirilor.

Infracț iuni contra integrităț ii corporale: în această categorie

intrau rănile simple cu palma sau cu toiagul, precum ș i

sluț irile de orice fel.

Infracț iuni împotriva normelor de convieț uire socială

(împotriva moralei):

- răpirea de fată sau de femeie – consta în lipsirea

efectivă de libertate a fetei sau femeii, prin

transportarea victimei dintr-un loc în altul ș i

„necinstirea” acesteia prin violenț ă; .

84

- seducț ia – consta în „ademenirea victimei” cu

„dezmierdăciune”, cu „zburdălniciuni” ori cu

„făgăduinț e” în scopul întreț inerii de raporturi

sexuale;

sodomia – consta în întreț inerea de raporturi sexuale între

persoane de acelaș i sex, atât de sex masculin, cât ș i de sex

feminine;

curvia sau desfrânarea – consta în întreț inerea de

raporturi sexuale în afara căsătoriei sau a unui concubinaj de

notorietate (care nu era pedepsit). Pentru aceeaș i faptă,

femeile erau mai aspru pedepsite decât bărbaț ii. O

infracț iune deosebit de gravă, putând fi pedepsită chiar cu

moartea, era fapta femeii măritate de a avea o relaț ie sexuală

constantă în afara căsătoriei (preacurvia);

- incestul („amestecarea de sânge”) – consta în

întreț inerea de relaț ii sexuale fireș ti de către

persoane care, potrivit obiceiului pământului, nu se

puteau căsători, din cauza gradului de rudenie;

- defăimarea – consta în denunț area calomnioasă a unei

persoane, prin învinovăț irea pe nedrept de comiterea

unei infracț iuni. În funcț ie de persoana vătămată

(persoană importantă sau obiș nuită) sau de autoritatea

în faț a căreia se realiza ori se reclama infracț iunea, a

îmbrăcat două forme: „sudalma mare” ș i „sudalma

mică”.

Infracț iuni care împiedicau înfăptuirea Justiț iei:

- vicleș ugul sau înș elăciunea (falsul) – consta în

falsificarea înscrisurilor prin plăsmuirea sau alterarea

acestora în scopul de a produce anumite consecinț e

juridice. Uzul de fals, adică utilizarea unor înscrisuri

false, era, de asemenea, pedepsit;

- neascultarea – se săvârș ea prin nesupunerea la

executarea unei hotărâri judecătoreș ti sau a poruncilor

domneș ti cu valoare judiciară;

- jurământul mincinos („mărturia strâmbă” sau „limba

strâmbă”) – era fapta martorului care, într-o cauză

penală sau civilă, făcea declaraț ii mincinoase ori nu

spunea tot ce ș tia în legătură cu obiectul procesului în

care fusese chemat ca martor;

- vrăjitoria – consta în întrebuinț area diferitelor

procedee oculte de magie în vederea atingerii anumitor

scopuri; era pedepsită numai dacă aducea atingere

intereselor statului sau dacă realiza „stricăciunea”

oamenilor.

Infracț iuni îndreptate împotriva religiei:

- erezia – consta în îndepărtarea, abaterea conș tientă de

la preceptele bisericii dominante;

- apostazia – consta în părăsirea condiț iei de călugăr

85

ș i reintrarea în viaț a laică;

- ierosilia – consta în profanarea valorilor bisericeș ti,

sacrilegii, cum ar fi furturile din biserică, împreunarea

trupească în biserică sau întreț inerea de raporturi

sexuale cu călugăriț e.

Pedepsele au avut următoarele caracteristici:

- urmăreau intimidarea;

- nu erau limitate prin lege, căci domnul aplica

sancț iuni ș i „peste pravilă”;

- cumulul de pedepse era admis;

- pedepsele erau inegale în raport de clasa socială;

- erau stabilite de judecător;

- erau aducătoare de venituri pentru domni ș i dregători;

- răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală;

erau în general expiatorii etc.

Sistemul pedepselor se caracteriza prin cruzimea ș i

varietatea lor. Ele pot fi clasificate în:

- pedepse corporale: pedeapsa cu moartea (prin

spânzurare, decapitare, arderea de viu, înnecare,

sugrumare, îngroparea de viu);

- mutilarea (scoaterea ochilor, tăierea limbii, tăierea

mâinilor, tăierea picioarelor, tăierea nasului, tăierea

organului sexual); înfierarea cu fierul roș u pe frunte,

pe mâini sau crestarea nasului; bătaia (cu toiagul, cu

buzduganul, la tălpi, pe uliț a satului);

pedepse privative de libertate: ocna (munca silnică în

saline, pe timp limitat sau pe viaț ă); temniț a; gnosul

(închisoare pentru arestaț i înainte de a fi judecaț i);

surghiunul (izgonirea făptuitorului din localitate);.

- pedepse pecuniare: duș egubina (infracț iune de aprob

la început, apoi amendă care se aplica ș i unei

colectivităț i în cadrul răspunderii colective); gloaba

(amendă care se plătea domniei în bani sau în natură;

„certare cu bani sau cu dobitoc”); confiscarea (anumite

bunuri ale vinovatului sau chiar totalitatea

patrimoniului acestuia treceau în patrimoniul domniei

sau al victimei).

Graț ierea a fost practicată încă de la începutul feudalismului

ș i a aparț inut nu numai ș efului statului, ci ș i unor foruri

superioare celui care pronunț ase sentinț a. Amnistia însă a

apărut numai spre sfârș itul perioadei medievale, fiind un

drept exclusiv al ș efului statului.

7.3.3. Instituț iile dreptului privat medieval

Persoanele. Pentru a desemna persoana fizică, în înț elesul

modern de titular de drepturi ș i obligaț ii, autorii pravilelor

din Evul Mediu românesc utilizat termenii de „om”, „obraz”,

„laic” sau „cleric”. Elementul esenț ial de identificare a

86

persoanei era numele, dobândit prin filiaț ie legitimă sau prin

adopț ie. Numele dublu (prenumele ș i numele de familie) a

apărut începând cu a doua jumătate a sec. al XV-lea, înlocuind

treptat numele unic. Numele oamenilor se afla într-o strânsă

legătură cu locul naș terii ș i domiciliul lor, elemente

fundamentale ale identităț ii ș i definirii capacităț ii juridice a

persoanelor fizice. Persoanele juridice continuă să existe, ca

ș i în timpurile mai vechi, fiind asociaț ii cu patrimoniu

propriu, constituite în vederea exercitării drepturilor ș i

obligaț iilor membrilor lor.

Capacitatea juridică era recunoscută tuturor oamenilor

liberi, dar varia în funcț ie de poziț ia lor socială, inegalitatea

subiecț ilor de drept fiind o trăsătură definitorie a dreptului

medieval românesc. Cu cât rangul era mai înalt, cu atât

persoana respectivă se bucura de mai multe drepturi.

Consecinț a a fost existenț a unei pluralităț i de poziț ii ș i

capacităț i juridice: marea boierime de curte ș i clerul înalt,

boierii de ț ară ș i clerul inferior, orăș eni, ț ărani liberi ș i

aserviț i, robi. În Transilvania, capacitatea juridică a

persoanelor depindea ș i de apartenenț a la catolicism sau

ortodoxism; apartenenț a românilor la ortodoxism a dus la

eliminarea lor din stările privilegiate.

Alte elemente care au influenț at capacitatea de

exercitare a drepturilor au fost vârsta ș i sexul. Conform

obiceiului, incapacitatea pricinuită de vârstă înceta odată cu

căsătoria tinerilor. Potrivit pravilelor din sec. al XVII-lea,

majoratul se atingea la vârsta de 25 de ani, persoana

dobândind dreptul de a face „tot lucrul”.

În Transilvania, existau trei categorii de vârstă:

impubertatea, pubertatea ș i majoratul, care se atingea la 24 de

ani (pentru băieț i) ș i la 16 ani (pentru fete), conferind ș i

capacitatea deplină de exerciț iu al drepturilor. În ceea ce

priveș te sexul, femeia avea o poziț ie inferioară în

exercitarea drepturilor sale.

Tutela nevârstnicilor era încredinț ată rudelor celor

mai apropiate: părinț i, bunici, fraț i mai mari, legea

prevăzând îndatoririle tutorelui faț ă de minori, orfani,

văduve, precum ș i sancț iunile administrării necinstite a

tutelei.

Actele de stare civilă erau întocmite ș i păstrate în

registre de evidenț ă, de către biserică, care avea competenț a

de a oficia taina botezului, căsătoria ș i înmormântarea.

Rudenia îmbrăca următoarele forme:

- Rudenia naturală (de sânge) – se stabilea după tată (iar,

în lipsa acestuia, după mamă), pe linie directă

(ascendenț i ș i descendenț i) ș i colaterală, după

numărul generaț iilor până lgradul al ș aptelea („a

ș aptea spiț ă”) în dreptul popular ș i al optulea în

87

dreptul scris. Acest gen de rudenie a creat drepturi ș i

obligaț ii de ajutor reciproc ș i întreț inere, precum ș i

de vocaț ie succesorală, dar a impus ș i anumite

interdicț ii la căsătoria persoanelor înrudite prin sânge,

întărite de biserică, condamnându-se căsătoria între

rude până la un anumit grad.

- Rudenia prin alianț ă avea la bază căsătoria.

Rudenia spirituală rezulta din botez ș i implica

îndatoriri reciproce între naș i ș i fini, cum erau ascultarea

celor dintâi ș i ocrotirea celor din urmă.

Alte forme de rudenie derivau din înfrăț ire ș i înfiere

(adopț iunea sau „luarea de suflet”), cu consimț ământul

părinț ilor, în urma căreia copilul adoptiv avea aceleaș i

drepturi ca ș i copiii naturali.

Căsătoria nu se încheia printr-un act scris. Ea începea

cu logodna, contractată de obicei cu prilejul peț itului, ș i se

încheia cu ceremonialul de nuntă, precedat de cununia

religioasă, ocazie cu care tinerii îș i jurau credinț ă ș i

primeau binecuvântarea bisericii. Femeia lua, de regulă,

domiciliul ș i numele soț ului.

O practică tradiț ională, de tradiț ie geto-dacă, a fost

consimț ământul liber al tinerilor, concretizat în „vederea în

ființ ă” ș i „urmarea de vorbă”, care ajutau acestora să se

cunoască mai bine, spre deosebire de unele legiuiri bizantine

care dădeau numai părinț ilor dreptul de a decide.

O variantă a căsătoriei a fost cea făcută „cu fuga”, prin

răpirea fetei, dar cu consimț ământul ei, pentru a forț a

încuvinț area părinț ilor. Dota sau zestrea a fost iniț ial un

drept al ambilor tineri, pentru a deveni ulterior o obligaț ie

exclusivă a viitoarei soț ii, ș i consta îndeosebi în bunuri

mobile.

Foile de zestre au apărut abia în sec. al XVII-lea, când

părinț ii fetelor au început să-i asigure măsuri juridice de

protecț ie a integrităț ii dotei, concretizate în regimul dotal

modern. Impedimentele la căsătorie rezultau din rudenia de

sânge până la un anumit grad, din deosebirile de confesiune,

nevârstnicie, legea îngăduind însă unele dispense.

Relaț iile de familie. În familie, raporturile dintre soț i

erau dominate de inegalitatea sexelor, femeia fiind obligată să-

ș i urmeze bărbatul, să-i fie fidelă. Bărbatul îi putea aplica

corecț ii, îndeosebi bătaia. Puterea părintească îmbrăca forme

absolute, părintele putând dispune în timpul vieț ii de copiii

săi după bunul plac. În ceea ce priveș te statutul copiilor din

afara căsătoriei, Sintagma lui Matei Vlastare (1335) făcea

deosebire între copiii legitimi (născuț i dintr-o căsătorie

legală) ș i copiii nelegitimi (născuț i din părinț i

necăsătoriț i), pe care îi împărț ea în trei categorii:

- copilul născut dintr-o femeie necăsătorită, dar care

88

convieț uieș te permanent cu tatăl copilului se numea

fiu natural;

- copilul născut dintr-o femeie care nu convieț uieș te

cu tatăl copilului se numea bastard;

- copilul a cărui mamă nu-l cunoaș te pe tatăl lui se

numea copil „întunecat”.

Divorț ul. Căsătoria înceta prin moartea unuia dintre

soț i sau prin divorț . Conform dreptului scris, divorț ul putea

fi cerut atât de către bărbat, cât ș i de către femeie, în temeiul

unei „cărț i de despărț enie”, situaț ie în care se proceda la

împărț irea bunurilor.

Recăsătorirea nu era posibilă decât în lipsa copiilor

minori, iar, după legea scrisă, numai după trecerea termenului

de viduitate (văduvie). Nu se îngăduiau mai mult de trei

căsătorii succesive.

Dreptul medieval românesc a admis situaț ia morț ii

prezumate a soț ului aflat în captivitate sau care, părăsind

domiciliul conjugal pentru a căuta de muncă, nu mai comunică

vreme de 5 ani.

cu soț ul rămas acasă; în ambele cazuri, se permitea

recăsătorirea celui care dovedea cu martori moartea

prezumtivă a celui absent.

Proprietatea ș i dreptul de proprietate. Din vechime s-a

păstrat şi cultivat la români procedeul ca înstrăinarea unei

moşii să nu se facă la întâmplare. Cel ce voia să vândă un

teren era dator (obligat) să se adreseze pentru cumpărare mai

întâi rudelor, spre a vedea dacă acestea sunt interesate în

cumpărarea acelui teren; numai dacă nu erau amatori în rândul

rudelor se putea adresa (în al doilea rând) celor ce se învecinau

cu proprietatea în discuţie. În cazul când nici aceştia nu erau

interesaţi, caz foarte rar întâlnit, atunci proprietatea respectivă

putea fi vândută la oricine vroia să o cumpere. În situaţia când

vânzătorul nu proceda la consultarea mai întâi a rudelor şi a

vecinilor şi făcea vânzarea altcuiva, cei dintâi puteau acţiona

în judecată pe vânzător pentru dreptul de preemţiune. Cel ce

acţiona, cu temei, în judecată obţinea câştig de cauză cu

obligaţia de a răsplăti cumpărătorului valoarea achitată.

Chiar şi proprietatea mare (domeniul feudal) era

supusă în privinţa înstrăinarii aceloraşi norme de drept. Mai

multe documente adeveresc faptul că nici proprietarii de case

sau de moşii nu puteau vinde proprietăţile lor fără a întreba

mai întâi rudele sau vecinii( în sensul dacă nu vroiau ei să le

cumpere cu preţul oferit de străini).

O altă formă a comunităţii şi unităţii de proprietate era

înfrăţirea; doi sau trei posesori de pământ, care nu aveau

urmaşi, se angajau să fie fraţi testamentari. Adică, averea celui

ce deceda mai întâi trecea la următorul (următorii) în viaţă.

89

Asemenea înţelegeri se făceau tot în ideea de a nu fi înstrăinat

pământul moştenit de la străbuni. Aceste înfrăţiri aveau

probabil un caracter perpetuu în timp; ultimul rămas în viaţă,

dacă nu avea nici el copii, realiza o altă înfrăţire, încheindu-se

în cele din urmă cu donaţii la mănăstiri din ţară.

Înfrăţirile aveau putere doar atunci când lipseau copii,

adică în cazurile când nu existau moştenitori; altcumva nu se

încheiau astfel de înţelegeri. Acest aspect ermetic privind

neînstrăinarea pământului căpăta conotaţii mai largi. Aşa se

explică miracolul supravieţuirii românilor în perioada

migraţiilor şi a evului mediu, perioadă în care românii au fost

năpăstuiţi de agresiuni, unele mai puternice decât altele.

Românii au făcut acea distincţie necesară între

pământenii băştinaşi care aveau o ţară moştenită de la

înaintaşii lor, şi acele populaţii sau popoare instabile, aflate în

permanentă mişcare, în căutarea unui loc stabil. Românii au

vazut în aceştia din urmă un pericol, constatând că noii veniţi

să se aşeze printre ei urmăreau pe diverse căi să-i alunge de pe

pământul şi din drepturile lor. Aşa, şi numai aşa se explică

grija la strămoşii noştri de a nu înstrăina principalul lor bun

economic, pământul cu bogaţiile lui. Cu timpul, acest

simţământ a slăbit la români, mai ales în perioadele modernă

şi contemporană. Lucru ştiut, românii n-au dus lipsă de intruşi,

de diverse etnii, care au încercat să devină ei stăpâni pe

pământul şi bogăţiile românilor. Mai mult decât atât, în zilele

noastre, încălcându-se în mod dureros această normă de lege

străveche, se constată ca fiind preferenţială înstrăinarea, atunci

când este vorba de valorile statului, respectiv ale poporului

român. Acest concept de a nu înstrăina, nu contravenea

reputaţiei românilor de ospitalitate. Dimpotrivă, ei tratau pe

străini cu multă grijă şi cinste, crezând ca aceştia (străinii) erau

la fel de bine intenţionaţi.

Între normele de drept civil ce merită a fi reţinute este

şi aceea referitoare la hotarul dintre moşii sau sate. În cazul în

care se schimba matca unui râu ce slujea de hotar între sate

sau moşii, se impunea o reglementare, pe care o întâlnim

funcţionând în vremea domniei lui Vasile Lupu. Un hrisov al

acestui domnitor, expresie a unor practici mai vechi, hotărăşte

cum că o atare schimbare nu poate să atingă drepturile

proprietarilor afectaţi, dispunându-se că hotarul dintre moşii

(sate) să fie, cu toată schimbarea, tot matca veche (de mai

înainte) idee venită din dreptul roman.

Obligaţiile – angajamentele între părţi constituie de

asemenea un alt aspect al dreptului medieval românesc. Marea

majoritate a afacerilor în acea perioadă se raporta la drepturi

de proprietate, restul fiind de neluat în seamă. Ceea ce s-a

păstrat din vechiul drept de pe teritoriul Ţărilor Române se

referă la schimbările contractate (vânzare – cumpărare) de

90

terenuri, zălogire (amanetare) etc. Vânzările, deşi erau

numeroase, nu au dat naştere la procese, deoarece se făceau

mai întotdeauna pe bani şi printr-o învoială prealabilă.

Practica amanetării şi a sechestrului rezultă dintr-un

document din anul 1619. Această practică venea şi ea din

vechimea dreptului românesc. Moşia unui boier a fost pusă

zălog (garanţie) unui creditor. Întrucât cel ce s-a învoit a

împrumuta nu a putut restitui la timp banii, a pierdut moşia

prin judecată, fapt ce pune în evidenţa funcţionarea sistemului

ca atare.

În feudalism, dreptul de proprietate s-a caracterizat

prin limitări, complexitate ș i suprapunere, deosebindu-se,

esenț ial, de proprietatea din dreptul roman comun. De

asemenea, se mai caracterizează prin diversificarea

proprietăț ilor după titulari, ceea ce a dus la crearea

următoarelor categorii:

- proprietatea domnească a cuprins terenurile neintrate

în proprietatea individuală, pământurile pustii,

pământurile făcând parte din moș teniri vacante,

pământurile confiscate ca pedeapsă pentru trădare,

cetăț ile ș i milele; ea era scutită de dări, iar moș iile

au fost lucrate de ț ăranii dependenț i;

- proprietatea feudalilor laici consta din bunuri mobile

ș i imobile; ea putea fi dobândită originar (prin luarea

în stăpânire a bunurilor fără stăpân, defriș are,

ocupaț iune) sau derivat (prin moș tenire, donaț ie

domnească, uzucapiune, acte între vii ș i acte mortis

causa);

- proprietatea bisericească, aparț inând episcopiilor,

mănăstirilor, parohiilor, a provenit mai ales din danii

domneș ti, regale sau princiare, dar ș i din donaț ii

particulare; era scutită de dări, însă în caz de criză

financiară se cerea ajutorul bisericii prin împrumuturi

ș i contribuț ii directe;

- proprietatea funciară urbană cuprindea vatra oraș elor

ș i un teritoriu din apropiere, ce a fost folosit în comun

de către toț i membrii comunităț ii pentru agricultură

ș i creș terea vitelor;

- proprietatea ț ărănească nu reprezenta o formă de

exploatare. În Ț ara Românească ș i Moldova au avut

drept de proprietate atât ț ăranii liberi, cât ș i

producătorii dependenț i. În obș tea liberă,

proprietatea imobiliară a ț ărănimii libere avea un

caracter mixt: devălmaș ă sau individuală.

Vechea obș te sătească exercita un drept de stăpânire

superioară (dominium eminens) asupra întregului teritoriu din

cuprinsul hotarelor sale, care privea dreptul de păș unat pe

izlaz, munț ii, miriș tea obș tei, dreptul de a pescui în apele

91

curgătoare ș i bălț ile obș tei, dreptul de a folosi pădurea

comună.

Dreptul de stăpânire personală avea drept obiect

pământul desprins din devălmăș ie prin desț elenire ș i

defriș are pentru a dobândi vatra de casă, ogorul, poiana,

grădina, via, prisaca, vadul de moară, dar mai cu seamă

câmpul (ț arina) reprezentând pământul de arătură (delniț ă,

ocină, moș ie), care era transmis ereditar.

Odată cu intensificarea aservirii satelor de răzeș i din

Moldova ș i de moș neni din Ț ara Românească (sec. XVII-

XVIII), dreptul de proprietate în obș tea aservită a revenit

stăpânului feudal. Ț ăranii aserviț i (rumâni ș i vecini)

dispuneau de o proprietate mai consolidată asupra casei ș i

bunurilor create de ei (terenuri desț elenite, pădure scoasă din

stăpânirea devălmaș ă, prisăci ș i vii, grădini ș i livezi), cât ș i

de dreptul de proprietate deplină asupra vitelor ș i uneltelor

lor.

Iobagii ș i jelerii din Transilvania dispuneau de dreptul

nelimitat de folosinț ă asupra sesiei (teren de cultură) ș i de

stăpânire deplină asupra casei, proprietăț ii imobiliare ș i

curăturilor (pădure scoasă din stăpânirea devălmaș ă)

obț inute prin munca lor.

În legătură cu proprietatea imobiliară, o importanț ă

deosebită a avut-o ș i procedura hotărniciei moș iilor, utilizată

fie cu ocazia ieș irilor din indiviziune, fie pentru precizarea

limitelor moș iilor divize, în caz de controversă, cu alte ocazii.

Această procedură consta în fixarea, în prezenț a martorilor, a

unor semne durabile (movile, pietre de hotar etc.). În urma

efectuării acestei proceduri, în Transilvania se redactau cărț i

funciare rurale sau urbane. În Ț ara Românească ș i Moldova,

transmiterea de proprietate era consemnată în catastiful

târgului.

Obligaț ii ș i contracte. În sistemul dreptului popular,

obligaț iile luau naș tere fie cu ocazia unor evenimente

majore din viaț a omului (nuntă, botez, înmormântare), fie în

cazul întrajutorării la diverse munci agricole; în toate aceste

cazuri se urmărea realizarea unui echilibru între prestaț ii.

Principalele contracte reale au fost: donaț ia, schimbul

ș i împrumutul. Cel mai important contract real a fost

donaț ia. Donatori puteau fi domnul, regele ungur, apoi

principele pentru Transilvania, persoane private (nmai cu

confirmarea domnului, în calitatea sa de emitent). În

Transilvania, concomitent cu domeniul primit, beneficiarul

dobândea ș i rangul de nobil. Schimbul putea avea ca obiect

pământul, dar ș i ț ărani ș erbi sau robi. Împrumutul avea

drept obiect, în special, sume de bani, garantate cubunuri

imobiliare (zălog).

Dintre contractele consensuale amintim: vânzarea-

92

cumpărarea, arendarea, asocierea mandatul. Obiectul

contractului trebuia să fie determinat, preț ul era stabilit în

bani sau în natură, iar consimț ământul nu trebuia să fie viciat.

Dreptul de preemț iune (protimisul) se realiza sub două

modalităț i diferite: precumpărarea sau protimisul propriu-zis

ș i răscumpărarea sau retractul. Vânzarea pământurilor

ț ăranilor liberi atrăgea ș i pierderea libertăț ii, aceș tia

devenind ș i ei dependenț i ș i continuând să lucreze

pământul vândut în folosul noului proprietar. Contractul de

vânzare-cumpărare se putea încheia în scris sau verbal, dar

întotdeauna în prezenț a martorilor, adălmarilor ș i

chezaș ilor.

Actul scris încheiat între particulari cuprindea numele

părț ilor, martorilor, adălmăș arilor, forma de plată, zălogul

etc. Hrisovul domnesc de întărire a vânzării se putea obț ine

ș i după încheierea contractului, în baza prezentării zapisului.

Actele scrise distruse sau pierdute puteau fi reconstituite de

către domn ș i sfatul domnesc pe bază de martori ș i jurători.

Contractele nenumite mai importante au fost depozitul

ș i comodatul. Dintre contractele amintite, numai donaț iile

constituiau acte cu titlu gratuit, celelalte contracte constituind

acte cu titlu oneros.

În dreptul feudal, garanț iile au fost de două feluri:

personale ș i reale. Dintre garanț iile reale, cea mai utilizată a

fost gajul (zălogul), cuprinzând bunuri imobiliare sau

mobiliare.

Delictele ș i cvasidelictele erau ș i ele obligaț ii în

sistemul dreptului feudal, o serie de abateri putând fi

răscumpărate în bani sau în natură. De asemenea, paguba

adusă pe nedrept era creatoare de obligaț ii.

Pentru dovedirea înț elegerilor ș i a contractelor,

dreptul feudal prevedea o serie de probe, în principal de ordin

testimonial. În vederea asigurării publicităț ii actelor, exista

procedeul adălmaș ului, pe care de obicei îl da cumpărătorul,

fără a fi o condiț ie esenț ială pentru validitatea operaț iei

juridice. Se mai practicau darea mâinii ș i jurământul, care

aveau atât o valoare simbolică, cât ș i una magică,

considerându-se că încălcarea lor putea avea urmări nefaste.

Succesiuni. În Evul Mediu românesc, dreptul

consuetudinar succesoral cunoaș te importante deosebiri în

Ț ara Românească faț ă de Moldova. Dacă în Moldova,

transmisiunea moș tenirii se făcea după principiul egalităț ii

sexelor, în Ț ara Românească funcț iona privilegiul

masculinităț ii.

În vechiul drept românesc moştenirea legală (ab intestato)

revenea mai multor îndreptăţiţi la aceasta, pe care putem să-i

nuanţăm astfel:

Descendenţii erau cei coborâtori în linie directă din

93

aceiaşi părinti, dar erau luaţi în calcul şi colateralii

defunctului în ordinea apropierii ca grad de rudenie cu cel

decedat.

Ascendenţii sunt părintii, bunicii, străbunicii

defunctului. Aceştia erau chemaţi la succesiune numai în

cazul că nu existau descendenţi. Părinţii moşteneau pe

copiii înfiaţi ca şi pe cei legitimi în caz de deces.

Colateralii, erau o altă categorie de succesori la

moştenire. Se aveau în vedere rudele coborâtoare dintr-un

autor comun, chemate la moştenire, în cazul absenţei

descendenţilor şi ascendenţilor. Existau două clase de

colaterali şi anume:

Privilegiaţii, adică fraţii şi surorile, precum şi

descendenţii acestora;

Ordinarii, însemnând celelalte rude alăturate până la

un anume grad. Aici intrau copiii din afara căsătoriei,

copiii înfiaţi, soţul supravieţuitor, autoritatea publică

(domnia, fiscul, cutia milei). Nu e lipsit de interes să

amintim şi de acea parte a sufletului, obicei ce se

practica în Ţările Române. O porţiune din averea

defunctului se păstra pentru împlinirea grijilor sufleteşti,

după datină, adică necesarele cheltuieli de înmormântare şi

pomenire până la ceremonialul de dezgropăciune de la şapte

ani.

Privitor la succesiune (moştenire) existau şi alte

aspecte, din care consemnăm:

- Dacă defunctul lăsa copii din mai multe căsătorii,

succesiunea se împărţea între ei astfel: copiii de la tată

moşteneau averea acestuia, iar copiii de la mamă averea

mamei.Copiii nelegitimi erau chemaţi doar la averea

mamei. Există şi alte opinii bazate pe documente, ca şi

aceştia se bucurau de averea ambilor părinţi în cazul că

tatăl era cunoscut. Altcumva „copilul din flori”, nelegitim,

era înfiat de tatăl vitreg şi intră în drepturi ca şi ceilalţi copii.

- În privinţa soţului supravieţuitor existau mai multe

judecăţi contradictorii, dintre care ne vom rezuma la

aspectele cele mai cunoscute şi mai răspândite. În Ţara

Românească, dacă deceda soţia şi nu existau urmaşi, averea

acesteia trecea jumătate în posesia soţului şi jumătate în

posesia mamei ei. În cazul altei judecăţi, participă la

moştenire soţul, mama şi verişoara (verişoarele)

defunctei, primind fiecare câte o treime din succesiune.

Potrivit aceloraşi reglementări, cuprinse şi în Îndreptarea

legii (vezi mai jos) dacă defunctul soţ nu avea rude de

sânge până la gradul al şaselea, ci numai soţie, aceasta

moştenea jumătate din averea succesorală, iar jumătate

devenea domnească. Domnia era ultima (în ordine) parte

succesorală. Din lipsa de rude ale defunctului şi de

94

testament, averea celui decedat revenea legal domniei

(domnitorului).

O succesiune nerevendicată de nimeni era

Desherenţa. Aceasta revenea, din oficiu, autorităţii publice,

ca o consecinţă a ideii fundamentale potrivit căreia bunurile

fără stăpân îi aparţin. Acea autoritate publică nu putea fi

decât domnia, care la rândul ei putea înzestra cu acea

succesiune o mănăstire.

În aceeaşi perioadă a evului mediu românesc

funcţiona dreptul de opţiune ca una dintre normele nescrise

la început, apoi scrise, căpătând caracter de lege. Acest

fapt, dreptul de opţiune, însemna că succesorul putea

să accepte sau să refuze moştenirea.

Dezmoştenirea. O consecinţă opusă moştenirii era

dezmoştenirea moştenitorului, aspect destul de

frecvent în evul mediu românesc. Dezmoştenirea

înseamna modificarea ordinii succesorale de către de

cuius. Urmarea acestui fapt, mosştenirea revenea celorlalţi

chemaţi de lege, în absenţa excluşilor. În cazul că erau

înlăturaţi toţi virtualii moştenitori fără a fi indicaţi altţii,

succesiunea revenea, de asemenea, domniei.

Atunci când bunurile ereditare erau amanetate sau

decedatul avea datorii se proceda la lichidarea succesiunii.

O asemenea acţiune comporta două operaţiuni şi anume:

lichidarea activului şi lichidarea pasivului succesoral. În

primul caz se făcea raportul dărilor şi a dotei, adică

masa succesorală şi restabilirea egalităţii între

descendenţi; în al doilea caz, moştenitorii trebuiau să onoreze

obligaţiile contractate de către de cuius. Ei nu puteau

pretinde să primească bunuri succesorale înainte de a fi

achitat datoriile şi obligaţiile succesorale (moştenitorul nu

dobândea bunurile ereditare decât după lichidarea pasivului

succesoral). Se plăteau creditorii, achitau legaliatrii etc.

Transmiterea averii pe cale testamentară este atestată

documentar înainte chiar de apariţia termenului de diată

(testament), ca urmare a consolidării proprietăţii private

şi a individualizării stăpânirii şefului de familie cu

sprijinul bisericii. Până la consolidarea proprietăţii

individuale, nu se putea vorbi despre dreptul de a dispune

de avere prin testament. În secolul al XIV-lea întâlnim o

asemenea transmitere în Ţara Românească, una dintre

primele atestări documentare cunoscute în această privinţă.

În secolele următoare testamentele s-au înmulţit.

Înainte de consacrarea prin pravile a testamentului se

obişnuia ca acest act să se facă în faţa notarilor, ceea ce

dădea un caracter solemn momentului. Între martori

figurau adesea preoţi sau cărturari, dar şi prelaţi cu funcţii

mai înalte, sau chiar în faţa domnitorului şi a Divanului.

95

Dacă există testament scris şi semnat, nu mai

erau necesari martorii. De asemenea, se avea în vedere că

testatarul să fie în toate facultăţile sale mintale pentru ca

voinţa lui să nu poată fi viciată. Îndreptarea legii prevedea

că testatarul trebuie să fie cu “mintea întreagă şi

sănătoasă” şi declaraţia sa de ultima voinţă să fie facută în

faţă a şapte martori, care în anumite cazuri puteau fi reduşi

până la trei. Numeroase testamente conţineau şi blesteme,

în dorinţa dispunătorilor de a le face astfel

respectabile.

Un testament putea fi revocat prin altul ulterior.

Îndreptarea legii mai stipula faptul ca femeia nu putea lăsa

testament decât în mod excepţional. Se mai prevedea că în

cazul voinţei menţionate, bunurile primite să fie păstrate şi

transmise altui urmaş, şi aşa mai departe.

Şi aici se observă preocuparea ca averea s ă nu fie

înstrăinată (să nu devină prădalnică), ci să rămână în

familie. Ideea păstrării în familie (şi în ţară) a averii a jucat

un rol important în orânduirea feudală în general.

Preluată de la romani, această concepţie şi practică “a dat

familiilor cele mai ilustre din Franţa şi de aiurea mjlocul de

a-şi menţine strălucirea” prin impunerea păstării averii în

familie.

Dacă în ceea ce priveș te excluderea totală a fiicelor de

la moș tenirea părintească atunci când veneau în concurs cu

descendenț i pe linie masculină nu există probe suficient de

relevante, în literatura de specialitate părerile fiind divergente,

numeroase documente ale epocii atestă faptul că, atunci când

moș tenirea se transmitea descendenț ilor de gradul al doilea

(nepoț i) ai defunctului/defunctei (moș tenirea prin

reprezentare), descendenț ii din fii ai acestora aveau un drept

mai mare decât descendenț ii din fiice.

Din aplicarea acestui privilegiu s-a născut prădalica, instituț ie

proprie Ț ării Româneș ti, constând în dreptul domniei care

deț inea dominium eminens de a-i însuș i moș iile celor

decedaț i fără urmaș i pe linie masculină. Ș i în Moldova au

existat cazuri de preluare de către domnie a unei moș ii

rămase de pe urma cuiva care a rămas fără urmaș i sau cazuri

de desheredare a fiicelor, unice moș tenitoare, în favoarea

domniei, dar acestea nu au purtat numele de prădalică.

În Ț ara Românească, principiul egalităț ii sexelor avea

să se instaureze treptat, prin derogări de la principiul

masculinităț ii, prin înzestrările fiicelor cu moș ii, prin

„aș ezările fiicelor în loc de fii”, prin înfrăț iri prin care fiicele

dobândeau vocaț iune succesorală la bunurile părinț ilor lor.

O altă trăsătură care diferenț iază societatea feudală

românească de cea occidentală este aceea că, potrivit dreptului

consuetudinar român, căminul părintesc nu revenea

96

primogeniturii, ci mezinului. Copiii nelegitimi („copii din

flori”, „bastarzi”, „copii întunecaț i”) nu moș teneau pe tatăl

lor. Soț ul ș i soț ia aveau dreptul de a se moș teni reciproc.

Se făcea deosebire între bunurile de baș tină ș i bunurile

agonisite în timpul convieț uirii, văduvul sau văduva având,

atunci când veneau în concurs cu celelalte rude ale

defunctului, precădere la moș tenirea bunurilor agonisite.

7.3.4. Ideile politico-juridice în feudalism

Între cele trei facultăț i ale Universităț ii din Cluj,

înființ ate în anul 1581, se număra, la sfârș itul secolului al

XVI-lea, ș i o facultate de drept; alte instituț ii de

învăț ământ superior în care se predau cursuri cu profil juridic

s-au înființ at ulterior la Oradea, Sibiu ș i Braș ov. În

bibliotecile particulare se aflau, de asemenea, numeroase

cărț i de drept, între care predominau cele de drept roman.

Identitatea obiceiurilor juridice, circulaț ia largă a

principalelor monumente scrise ale dreptului românesc în toate

provinciile locuite de români ș i existenț a unei puternice

conș tiinț e a unităț ii naț ionale, promovată de strânsele

legături economice ș i culturale între cele două versante ale

Carpaț ilor ș i fundamentate teoretic de marii cărturari ai

vremii, au făcut ca ideologia politico-juridică să fie unitară pe

tot cuprinsul pământului românesc ș i să constituie un factor

activ în acț iunile comune care vor duce, o dată cu

redeș teptarea naț ională, la construirea unui edificiu politico-

instituț ional unic.



Instanț ele judecătoreș ti se împărț eau în: instanț e supreme (domnul ș i sfatul

domnesc, scaunul de judecată al voievodului), instanț e locale (sătească, seniorială,

județ ene, ț inutului, comitatului).

97

Domnul era judecătorul suprem al ț ării, reprezentând instanț a de ultim control

judiciar; hotărârile sale erau definitive, nefiind supuse căilor de atac (apel, recurs, revizuire);

numai el însuș i putea să revină asupra hotărârilor. Pe lângă atribuț iile de control judiciar,

domnul avea competenț a să preia, de pe rolul dregătoriilor, orice cauză civilă sau penală.

Volumul de cauze fiind foarte mare, domnul putea delega dreptul de judecată unor

dregători: banul ș i vornicul – în łara Românească; vornicul ș i conducătorii ț inuturilor

(pârcălabii, oltuzii ș i pârgarii) – în Moldova. Judecata se făcea însă tot în numele domnului,

iar hotărârile date de dregători puteau fi atacate în faț a domnului, care le judeca singur sau în

Divan (avea vot consultativ).

Hotărârile domnului, date de acesta singur sau în Divan, aveau o autoritate de lucru

judecat numai relativă, procesul putând fi redeschis sub o nouă domnie.


Justiţie feudală, infracţiune intenţionată, proces, organe judiciare, probe scrise, probe orale,

probe preconstituite, pedepse.



1. Legislaţia medievală din Ţara Românească a fost influenţată profund de:

a. tradiţia bizantină;

b. obiceiul pământului;

c. tradiţia romană.

2. O formă de căsătorie admisă de Legea ţării era căsătoria cu fuga, care presupunea :

a. un simulacru de răpire a fetei de către viitorul soţ, cu consimţământul fetei ;

b. o răpire cu forţa a fetei, cu consimţământul familiei sale ;

c. o răpire a fetei de către familia băiatului, fără consimţământul fetei şi băiatului.

3. În perioada feudală, în Ţările Române, rudenia îmbrăca următoarele forme :

a. rudenia după mamă, rudenia după căsătorie ;

b. rudenia naturală (de sânge), rudenia prin alianţă (căsătoria), rudenia spirituală (prin

botez), rudenia prin înfrăţire şi înfiere;

c. rudenia prin adopţiune fără consimţământul părinţilor, rudenia între naşi şi fini

4. În feudalismul românesc, principalele contracte reale au fost:

98

a. donaţia, schimbul ;

b. împrumutul şi vânzare;

c. donaţia, schimbul, împrumutul.

5. În feudalismul românesc, principalele contracte consensuale erau :

a. vânzarea-cumpărarea, arendarea, asocierea, mandatul ;

b. protimisul, donaţia, schimbul;

c. garanţiile, răscumpărarea.

Bibliografie:



Bucureș ti, 2012

99


EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS PÂNĂ ÎN SEC. AL XVII-LEA

Cuprins:

8.1. Introducere



8.3.1. Primele pravile ș i importanț a lor

8.3.2. Cartea românească de învăț ătură

8.3.3. Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare

8.3.4. Dreptul scris al Transilvaniei în perioada Voievodatului ș i a Principatului


8.1. Introducere

Dreptul scris în feudalismul românesc se

defineşte într-un capitol separat, deoarece scrierea în

slavona veche a ocupat un loc însemnat în cultura

medievală europeană şi românească, începând din secolul al

X-lea până către mijlocul secolului al XVII-lea, cu anumite

particularităţi de la o ţară la alta. În această perioadă a fost

creată o bogată literatură slavo-română religioasă şi laică,

în ambele găsindu-se şi noţiuni de drept.









100

Timpul alocat unităţii: 2h.


8.3.1. Primele pravile ș i importanț a lor

Pentru înţelegerea mai în profunzime a procesului

de coabitare a scrisului slavon cu latinitatea românilor,

vom reda succint modul de apariţie şi a evoluţiei acestui

proces. Alfabetul şi scrisul în limba slavă veche a fost

inventat de cărturarii de origine slavă din Salonic, Chiril şi

Metodiu, în deceniile 7-8 ale secolului IX, utilizând alfabetul

grecesc. Ei au tradus mai multe cărţi bisericeşti creştine din

limba greacă în cea slavonă, punând astfel bazele limbii

literare slave şi a literaturii slavone.

Răspândirea acestor două componente ale culturii

slavone (scrisul şi literatura) în spaţiul statelor slave în

formare ca Moravia Mare, Serbia şi Bulgaria a condus la

întemeierea unor importante centre de cultură scrisă

slavonească. Astfel, s-au pus bazele unor literaturi

naţionale ale popoarelor slave din jurul Ţărilor Române.

Către sfârşitul secolului al X-lea scrisul chirilic-slavon a

prins rădăcini şi în Rusia Kieveana, una dintre cele mai mari

ţări din acea vreme; vecina de nord-est a românilor.

Aşadar, treptat şi pe neobservate, românii au devenit

o insulă latină înconjurată de ţări şi popoare care vorbeau

şi scriau limba slavonă veche, scrierea fiind cu caractere

chirilice. Această situaţie geopolitică şi cultural-

religioasă a dus la răspândirea scrisului chirilic-slavon în

mediul românesc. Un rol substanţial în această privinţa l-a

avut biserica creştin-bizantină, care îşi consolidase poziţia în

această parte a Europei.

Începuturile scrisului slavon în Ţările Române

datează din secolul al X-lea. Însă, cele mai vechi

manuscrise bisericeşti din spaţiul românesc, în slavonă, care

101

s-au păstrat până în zilele noastre, datează din secolele

XIII-XV. Importante centre ale culturii scrise în Ţările

Române au devenit mănăstirile ortodoxe, între care

amintim Tismana, Vodiţa, Neamţ, Bistriţa, Moldoviţa, Putna,

precum şi o serie de mănăstiri din Transilvania. Pe lângă

unele dintre acestea au fost întemeiate scriptorii, în care

era copiat un larg spectru de literatură bisericească, istorică,

juridică, scrieri populare de înţelepciune etc.

Constituirea statelor feudale centralizate româneşti şi

consolidarea bisericii au accelerat impunerea scrisului ca

expresie a identităţii statal-religioase. Din păcate pentru

români, vreme de câteva secole, în Moldova şi Ţara

Românească scrisul nu a fost conform cu limba vorbită,

română, ci s-a impus cel slavon, implementat în

cancelariile domneşti şi cărţile religioase. Vorbirea

românilor, însă, de la domnitor până la sătean a fost cea

românească. A. D. Xenopol susţine existenţa în acea

perioadă şi a scrierii româneşti alături de cea slavonă.

„Românii vor fi menţinut în toate timpurile şi cărţi pe

înţeles”, adică în limba vorbită de poporul român, care însă

„nu

vor fi fost întrebuinţate decât prin excepţiune în slujba

bisericească şi vor fi fost citite de acei doritori de a

cunoaşte prin ei înşişi obiectul credinţei lor. Asemenea

trebuinţe fiind totdeauna simţite de poporul român, întâlnim

la el cărţi de religie scrise în limba lui din vremuri îndestul

de vechi, alături de cele slavone”.

În aceeaşi perioadă, în care s-au înfăptuit statele

centralizate feudale româneşti s-a înregistrat şi o amplificare

a fenomenului juridic. Pe lângă menţinerea şi folosirea

cutumei, în Ţările Române a început să se răspândească şi

literatura juridică bizantină. Din această perioadă (secolul

al XIV-lea) datează cele mai vechi copii slavone ale

traducerilor unor coduri de legislaţie bizantină

bisericească, numite nomocanoane. Totodată, au fost

răspândite traduceri ale codului bizantin, cunoscut sub

denumirea de Sintagma lui Matei Vlastares. Acel cod

conţinea norme de drept bisericesc, dar şi norme ale

dreptului civil şi penal. Substanţa codului în discuţie

o constituia codificările lui Iustinian şi ale descendenţilor

săi.

În ceea ce priveşte Transilvania subscriem la ideea

susţinută de Andrei Eşanu, potrivit căreia în această

provincie românească, deşi s-a simţit puternic cultura şi

scrierea latină, în secolele XIV-XVI, cultura scrisă slavonă

a avut o largă răspândire. Cercetările din ultima vreme,

valorificarea depozitelor de manuscrise slavone

transilvănene de la Cluj, Braşov, Sibiu, Arad şi Năsăud,

102

confirmă acest lucru. Faptul constituie o dovadă a unităţii

etno-culturale şi teritoriale româneşti.

Fiind în contact cu Bizanţul multă vreme, Ţările

Române ar fi putut ca prin intermediul Bisericii Ortodoxe

să fi preluat elemente de drept scris bizantin, mai de

timpuriu decât se cunoaşte, aşa cum s-a mai arătat în

această lucrare. Iniţial, astfel de scrieri erau în manuscris,

fiindcă nu apăruse tiparul. Ele erau multiplicate de către

gramatici-călugări de pe la mănăstiri. După introducerea

tiparului în Ţările Române (1508) şi aici au început să se

răspândească şi pravile tipărite, în paralel cu scrierile de

mână.

Cele mai vechi izvoare de drept se regăsesc în

lucrările canonice (dreptul canonic) scrise în limba slavonă,

limba oficială în Ţările Române. Privitor la asemenea

manuscrise slave în spaţiul românesc, Mircea Păcurariu

dovedeşte, cu date noi, faptul ca în secolele X-XI au fost

scrise pe teritoriul românesc lucrări ca Sovina Kniga şi

Codex Suprasliensis. Pentru secolul al XIII-lea există, de

asemenea, suficiente dovezi privitoare la scrieri pe

teritoriul românesc, în aceiaşi limbă slavonă, cum erau:

Tetraevanghelul de la Putna; un alt Tetraevanghel (fără să

se cunoască autorul sau locul realizării lui); o lucrare

intitulată Apostol (Ibidem); Octoihul de la Caransebeş;

Tetraevangheliar, descoperit la Râşnov -Braşov etc.

Numărul manuscriselor slave a crescut apoi în

secolul al XIV-lea. Asemenea scrieri în slavonă ––susţine

M. Păcurariu–– infirmă vechea părerea a istoriografiei

româneşti, potrivit căreia cultura românească în limba

slavă, deşi apăruta mai târziu (secolele XV-XVI) ar fi o

simplă continuare a culturii bulgare de limba slavă, prin

cărturarii bulgari refugiaţi la nord de Dunăre, după

căderea ţării lor sub turci (sec. XIV).

Mai bine cunoscute sunt lucrările din secolul al XV-lea şi

următorul. Astfel amintim câteva dintre acestea:

- Tetraevanghelul lui Alexandru cel Bun, 1429;

- Pravila de la Târgovişte, scrisă de gramaticul Dragomir, în

anii 1451-1452, din porunca domnitorului Ţării Româneşti,

Vladislav al II-lea;

- Tetraevanghelul de la Humor, scris şi decorat de către

miniaturistul Nicodim;

- Pravila de la Mănăstirea Neamţ -1474, copie a lucrării

bizantine de drept, Syntagma;

- Liturghier slavon, copiat în anul 1481 la

Mănăstirea Feleacului din Transilvania;

- Evangheliarul, copiat şi ornamentat de monahul Filip,

în Moldova, la anul 1502;

- 1518-1521 Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti, a

103

redactat Învăţăturile către fiul sau Teodosie, în care îl sfătuia

pe acesta din urmă cum să judece („să nu pedepseasca la

beţie, ci să judece la trezie, dimineaţa cu boierii în divan”);

- Pravila de la Mănăstirea Bistriţa (Moldova) redactată

aproximativ în anul 1618 şi altele;

Este greu de precizat numărul manuscriselor slavo-

române, păstrate până în zilele noastre, dat fiind

multitudinea lor. Ce se poate preciza, este faptul că în

Moldova s-au emis cele mai multe lucrări de acest gen. Un

număr mai redus s-a înregistrat în Ţara Românească. În

Transilvania şi Banat se estimează la 150 manuscrisele

slavone din secolele al XIII-lea până în secolul al XVII-lea.

Dacă în prima parte a mileniului II scrierile aveau

în principal un caracter religios, treptat în cea de doua

jumătate a aceluiaşi mileniu se vor contura scrieri a căror

conţinut era evident juridic. Complexul de practici şi

norme care alcătuiau obiceiul juridic feudal, „legea ţării”,

dreptul nescris a devenit la un moment dat insuficient în

raport cu realităţile unei societăţi în proces de maturizare

feudală. În acest context s-a impus legea scrisă de sorginte

bizantină, bisericească şi laică, care era mai completă şi mai

bine structurată, putând fi uşor generalizată.

Dreptul dispunea astfel de noi posibilităţi de

informare şi cunoaştere necesare atât reconstituirii drumului

parcurs de la cutumă la dreptul tipărit, cât mai ales pentru

evaluarea relaţiei dintre dreptul laic şi cel ecleziastic, dintre

dreptul consuetudinar şi pravilă etc.

Prin anii 1580-1581 a fost realizată de către un copist

o culegere de manuscrise din literatura apocrifă şi

hagiografică, tradusă în româneşte. Această culegere a fost

continuată, până în anul 1620 de către preotul Grigore din

Mahaci, rezultând un Codex (sturdzanus) în care se

presupune că erau consemnate şi norme de drept

românesc, intercalate cu lucrări din dreptul bizantin.

Secolul al XVII-lea cu marile lui realizări

culturale, a înscris procese remarcabile în domeniul

dreptului scris, conceput corespunzător cu stadiul de

dezvoltare a societăţii româneşti. La jumătatea acestui

veac au fost tipărite primele coduri în limba română.

Eustratie Logofatul, cronicar moldovean, contemporan cu

Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, a realizat, în 1632, o

colecţie de legi intitulată Pravila aleasă, compilaţie din

operele mai multor scriitori greci; o altă lucrare de drept a lui

Eustatie a fost Şapte taine ale bisericii, tipărită la Iaşi în anul

1644. Se presupune a fi tot o traducere din limba greacă,

însă avea o prefaţă semnată de mitropolitul Moldovei,

Varlaam. Lucrarea este un Codice penal şi civil clerical,

conţinând sfaturi şi pedepse care priveau botezul, mirul,

104

liturghia, preoţia, pocăinţa, cununia şi maslele. În

anul 1640 apărea Codul juridic în limba română, cunoscut

sub denumirea de Pravila de la Govora. Acest cod a fost

întocmit la porunca domnitorului Munteniei, Matei

Basarab. În Predoslovie se spune între altele: „Socotita-

am ca mai toate limbile popoarelor au carte pre limba

lor…” din care motiv s-a editat „această carte, anume

Pravila pre limba românească”. Cunoscută şi sub numele

de Pravila cea mică sau Prăvilioara, această legiuire a

apărut în doua ediţii: una pentru Ţara Româneasăa alta

pentru Transilvania. Pe o listă de cărţi, cunoscute şi

folosite în ţara Haţegului, întocmită pe la 1857 este

înregistrat şi un exemplu din Prăvilioara –Direptoru de lege,

Govora 1640.

În anul 1646 apărea în Iaşi Pravilele împărăteşti,

numite şi Pravila lui Vasile Lupu, o adevărată operă

juridică, care este cunoscută în istorie, potrivit subtitlului

acesteia, de Carte românească de învăţătură. Dat fiind

importanţa deosebită a acestei lucări vom insista puţin

asupra ei. A fost elaborată din dispoziţia domnitorului Vasile

Lupu şi tipărită cu cheltuiala acestuia. În prefaţă se arată că

s-a tipărit din următoarele motive: „să se cultive poporul,

pentru ca astfel să-şi corigeze răutăţile, pentru ca poporul

să-ţi dea seama de ceea ce este rău şi de ceea ce e bine;

pentru ca cei ce judeca, să judece drept”. La acest cod au

lucrat Eustatie Logofatul, care a tradus unele date şi norme

de drept din greceşte, şi diverşi „dascăli şi filozofi” tocmiţi

de Vasile Lupu.

Pentru a dimensiona cât mai exact valoarea juridică

a Pravilei lui Vasile Lupu subliniem faptul că aceasta avea la

bază trei izvoare şi anume:

1. Pravilele împărăteşti ale lui Iustinian şi jurisprudenţele

lui Prosper Farinaccius, învăţat italian din secolul al XVI-lea.

2. Obiceiurile obşteşti şi localnice.

3. Însăşi judecata personală a judecătorului.

Izvoarele de la punctul 1 au fost apoi adecvate

cerinţelor de atunci ale Ţărilor Române, iar între izvoarele

de la punctul doi intră şi Pravila netipărită, şi pierdută a lui

Alexandru cel Bun, domnitorul Moldovei (1400-1432).

Pravila lui Vasile Lupu a influenţat multă vreme

dreptul românesc, rezultând a fi fost folosită ca unicul

codice penal bun. Matei Basarab, domnitor al Ţării

Româneşti, contemporan cu Vasile Lupu, a copiat într-un

codice al Ţării Româneşti, intitulat Îndreptarea legii şi

tiparit la Târgoviste în anul 1652. Astfel, lucrări de

specialitate observă pe bună dreptate ca Pravila din

Moldova a fost aplicată în Ţara Românească şi

Transilvania, prin extinderea legislaţiei moldoveneşti în

105

Muntenia, ca şi în Transilvania s-a realizat o operă

românească remarcabilă „menită să afirme şi să servească

unitatea juridică a românilor…”- susţine Val. Al. Georgescu.

Concluzionând asupra acestui ultim aspect se

poate susţine că importanţa Codicelui Vasilian rezultă şi

din răspândirea lui în cele trei ţări româneşti, precum şi din

aceea că a rezistat multă vreme. Spre exemplu, Nicolae

Mavrocordat cerea în 1724 să i se facă o copie după Pravila

lui Vasile Lupu. O altă copie era utilizată la Iaşi în 1817.

Dimitrie Cantemir a consemnat faptul că Vasile Lupu

„a poruncit câtorva bărbaţi , cunoscători de legi, să adune

într-o colecţiune toate legile scrise şi nescrise, şi a făcut din

toate un singur Codice, care este norma de astăzi pentru

judecători, pentru a judeca drept.”.

8.3.2. Cartea românească de învăț ătură

La mijlocul secolului al XVII-lea au fost adoptate

pravilele laice. Prima pravilă laică în istoria dreptului nostru

este Cartea românească de învăţătură. Această legiuire a fost

elaborată de către logofătul Dragoş Eustraţie din ordinul

domnitorului Vasile Lupu şi tipărită în 1646 la tipografia

Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi.

Izvoarele acestei legiuri au fost:

- Legea Ţării;

- basilicalele (legiuirile împărăteşti);

- legea agrară bizantină, apărută în sec. al V I I I - lea sub

domnia lui Leon Isaurul;

- tratatul modern de drept penal şi de procedură penală scris de

italianul Prosper Farinnaci la începutul secolului al XVII-lea,

tratat care se bucura de o mare faimă în Europa acelei vremi.

Unii autori au afirmat în mod greşit că această legiuire

ar fi avut un scop didactic, întrucât au interpretat în mod

eronat termenul de "învăţătură". În realitate, termenul de

"învăţătură" a fost utilizat cu înţelesul de normă juridică. De

altfel, logofătul Eustraţie precizează în introducere că toţi cei

care nu vor urma acele învăţături vor fi loviţi de urgia

domnească.

Drepturile persoanelor sunt pe larg tratate: felurile,

exerciţiul, dobândirea şi pierderea lor. Persoanele fizice sunt

tratate în raport de statutul lor şi de poziţia de clasă. Pravila

cuprinde şi reglementări cu privire la familie şi persoane,

poziţia fiului de familie, capacitatea persoanelor, poziţia lor în

funcţie de clasă, religie, vârstă, stare mintală, înrudire,

profesiune, domiciliu şi stare civilă. Pravila cuprinde reguli cu

privire la proprietatea bunurilor, posesiune şi uzufruct. Un alt

domeniu se referă la problema obligaţiilor (izvoare, garanţii,

contracte), a faptelor ilicite (dolul şi culpa), actelor juridice şi

106

a reprezentării. Calea judecătorească de apărarea drepturilor

subiective este tratată în mod deosebit, vorbindu-se despre

judecători, împricinaţi, instanţe, înscrisuri, martori, experţi,

jurământ, prezumţii, hotărâri şi executarea acestora.

Sunt reglementate de asemenea, tentativa, recidiva,

complicitatea, cumulul de infracţiuni, cauzele care apără de

pedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul

superiorului, legitima apărare, denunţul).

Printre circumstanţele care micşorează pedeapsa sunt

prevăzute: mânia, vârsta, beţia, obiceiul locului, ignoranţa,

somnambulismul, somnul, dragostea, iscusinţa sau destoinicia

făptaşului şi aprecierea judecătorului.

De asemenea, pravila se ocupă în amănunt de unele

infracţiuni, cum sunt trădarea, rebeliunea, ultragierea solilor,

calpuzania, omorul, paricidul, otrăvirea, bigamia, biandria,

adulterul, hotria, răpirea, atentatul la pudoare, sosomia şi

injuria. Acţiunea penală porneşte la iniţiativa victimei sau a

reprezentantului acesteia şi se încheie sau se pierde prin

prescripţie, executarea hotărârii sau prin împăcare.

8.3.3. Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare

Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare a fost tipărită în

anul 1652. La fel ca şi în ,,Cartea românească de învăţătură de

la pravilele împărăteşti şi de la alte judeţe cu zisa şi cu toată

cheltuiala a lui Vasile voievodul şi domnul Ţării Moldovei, de

multe scripturi tălmăcite de limba italienească pre limba

românească,,.

Porunca lui Matei Basarab determină această

Îndreptare a legii să aibă acelaşi conţinut. Întregul cuprins al

lucrării este mai bine sistematizat, iar traducerea este mai

bună. Partea a doua, cea cu privire la partea penală, este luată

întocmai din Cartea românească de învăţătură.

Pravila este împărţită în 417 articole sau glave, fiecare

articol fiind divizat în zaceale, care reprezintă alineatele. Faţă

de modelul moldovean, sunt şi unele prevederi noi cu privire

la închiriere, asociere, donaţie, căsătorie, divorţ, moştenire şi

unele prevederi procedurale.

8.3.4. Dreptul scris al Transilvaniei în perioada

Voievodatului ș i a Principatului

În perioada feudalismului timpuriu şi în prima perioadă

a feudalismului dezvoltat, dreptul scris a cuprins o seamă de

norme prevăzute în Decretele regale. Dacă la început aceste

decrete emanau de la Regatul feudal maghiar, în perioada

Principatului acest izvor de drept se completează cu legile

107

elaborate de principi în colaborare cu Dietele, iar sub împăraţii

Habsburgi, prin legile generale ale imperiului şi cele

particulare ale Transilvaniei. Decretele regale au reglementat

atât dreptul public, cât şi cel privat. Acestea au consolidat

drepturile şi privilegiile clasei nobiliare, dau au cuprins şi

norme procesuale de drept civil, drept administrativ şi

bisericesc.

În timpul Voievodatului, în Transilvania, ca urmare a

tendinţei de autonomie, au apărut, ca o desfacere de autoritate

centrală, activităţi intense de legiferare, conduse de voievozi.

Totuşi, decretele au fost principalul izvor de drept până la

desprinderea de statul ungar.

.



Dezvoltarea economiei, a producț iei de mărfuri ș i a schimbului, precum ș i

prefacerile din domeniul relaț iilor sociale au impus schimbări în domeniul suprastructurii,

printre care ș i în domeniul instituț iilor juridice. Vechile reglementări nu mai corespundeau,

iar obiceiurile juridice, diversificate, neprecise ș i deseori necunoscute de cei chemaț i să le

aplice, mai ales când aceș tia erau străini, reclamau ș i ele noi reglementări pe plan juridic.

După formarea statelor româneș ti de sine stătătoare, domnii s-au preocupat de organizarea

bisericii, de propagarea ideologiei religioase, de introducerea unor regulamente juridice care

să le asigure stabilitate. Pravilele bisericeș ti au un caracter oficial deoarece au fost întocmite

din ordinul domnului sau al mitropolitului. Potrivit concepț iei autorilor de pravile

bisericeș ti, reglementările de drept civil, penal sau procesual ț ineau de domeniul religios,

dispoziț iile din pravile fiind impuse atât clerului, cât ș i laicilor ș i în domeniul juridic.


Cartea românească de învăţătură, pravilele împărăteşti, circumstanţe atenuante.

Întrebări de control şi teme de dezbatere:

1. Explicaț i conceptele : pravilele împărăteşti, decretele regale, pravila .

2. Care sunt izvoarele Cărţii româneşti ?

3. Ce înț elegeț i prin Cartea românească de învăţătură?

4. Daţi exemplu de circumstanţe atenuante.

5. Cum era structurată Pravila cea mare?

108



Răspundeț i adevărat (dacă consideraț i că propoziț ia este adevărată) sau fals (dacă

consideraț i că propoziț ia este falsă) :

a) Cele mai vechi izvoare de drept se regăsesc în lucrările canonice scrise în limba

slavonă, limba oficială în Ţările Române.

b) Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare a fost tipărită în anul 1652.

c) Printre circumstanţele care micşorează pedeapsa sunt prevăzute: mânia, vârsta, beţia,

obiceiul locului, ignoranţa, somnambulismul, somnul, dragostea, iscusinţa sau destoinicia

făptaşului şi recunoaşterea vinovăţiei.

Bibliografie:



2. CLIPA CRISTIAN, MICULESCU PETRU, Istoria Instituț iilor Juridice În

Spaț iul Românesc, Editura Worldteach, Timiș oara, 2007


Bucureș ti, 2012

109


DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA REGIMULUI FANARIOT PÂNĂ LA 1821

Cuprins:

9.1. Introducere



9.3.1. Reformele lui Constantin Mavrocordat

9.3.1.1. Reforma socială

9.3.1.2. Reforma fiscală

9.3.1.3. Reforma justiț iei

9.3.1.4. Reforma administrativă

9.3.1.5. Reforma militară

9.3.2. Evoluț ia dreptului scris. Primele Codificări

9.3.3. Regulamentele Organice - expresie a luptei dintre nou ș i vechi

9.3.3.1. Organizarea de stat în conformitate cu Regulamentele Organice


9.1. Introducere

Deşi unele aspecte au mai fost discutate în capitolele

de mai înainte, în subiectul de faţă ne vom ocupa de

redarea în mod mai sistematizat a evoluţiei şi organizării

judecătoreşti în condiţiile unei perioade (epoci) de mari şi

consistente transformări din societatea românească.








110




9.3.1. Reformele lui Constantin Mavrocordat

9.3.1.1. Reforma socială

Primul domnitor care a încercat o reformă radicală

în materie de justiţie a fost Constantin Mavrocordat, care a

domnit succesiv în Ţara Românească şi Moldova.

Reformele concepute de el au fost puse în aplicare mai

întâi în Muntenia, apoi şi în Moldova, ceea ce a dat unitate

şi consistenţa începutului înnoitor. În cadrul reformelor sale

au fost create posturi de ispravnici ai judeţelor în Ţara

Românească, şi ai ţinuturilor în Moldova. În aceste posturi

au fost numiţi boieri (de rangul I sau II) cu deplină

competenţă administrativă şi judecătorească, chiar dacă

împricinaţii erau de rang similar sau mai mare.

Erau luate atribuţiile administrative şi judecătoreşti

de la căpitanii de judeţ (Ţara Românească), şi de la

pârcălabi (conducătorii ţinuturilor) în Moldova,

realizându-se astfel despărţirea acestor atribuţii de cele

militare, care rămâneau vechilor conducători. Au fost

stabilite norme de organizare, competenţă şi procedură

pentru jurisdicţia ispravnicilor, aceştia având obligaţia de

a judeca neîntârziat şi cu „uşile deschise” etc. Totodată, se

interzicea ispravnicilor să fie judecători şi globnici.

Constantin Mavrocordat a încercat să creeze

instituţia modernă a judecătorilor de profesie, salarizaţi de

stat, nu de către ispravnici, instituind pe lângă fiecare

isprăvnicie câte un judecător sau doi, care puteau judeca şi

în absenţa ispravnicului. În acest caz se făcea un pas real

în direcţia separaţiei puterii judecătoreşti de cea

executivă. A fost un început care se va adânci prin

reforma lui Alexandru Ipsilanti. Separarea completă a

puterii judecătoreşti de cea executivă a constituit un proces

anevoios, pe care nici Regulamentul Organic nu-l va

clarifica în întregime.

111

Pentru instituţionalizarea justiţiei, domnitorul

Constantin Mavrocordat a mai prevăzut şi alte măsuri, între

care introducerea procedurii scrise, înfiinţarea condicilor în

care erau copiate hotărârile în ordine cronologică, cu

trimiterea în fiecare lună a unui exemplar domnitorului

spre dovedire. Asemenea măsuri (reforme) au fost

acceptate cu greu de către ispravnici, care, să nu se uite, erau

boieri de rangul I sau II. Remarcabil este faptul că

domnitorii care au urmat lui Mavrocordat au continuat

măsurile acestuia.

Reforma socială realizată de Constantin Mavrocordat a

urmărit două obiective fundamentale:

- Eliminarea autorităţii senioriale exercitate de boieri şi

egumeni asupra ţăranilor şerbi;

- Uniformizarea regimului de obligaţii faţă de stăpânii

de domenii pentru a înlătura una din cauzele deplasării

ţăranilor de pe o moşie pe alta.

Această reformă a fost iniţiată prin desfiinţarea ,,rumâniei şi

veciniei,,. În Ţara Românească, rumânia a fost desfiinţată şi

înlocuită cu starea de clăcaş, prin Hotărârea Obşteştii Adunări

din 5 august 1746. Prin această hotărâre, boierii rîmâneau

proprietari ereditari, iar rumânii primeau dreptul de a se

răscumpăra, plătind câte zece taleri de cap.

Astfel, ţăranii deveneau liberi, dar fără pământ în

proprietate, care urma să fie folosit în schimbul a

douăsprezece zile de clacă.

Desfiinţarea veciniei în Moldova s-a făcut la 6 aprilie

1749, dar dreptul de strămutare de pe moşii era limitat, iar

zilele de clacă erau stabilite la douăzeci şi patru; în schimb

ţăranii moldoveni nu plăteau taxe pentru eliberare. Se poate

aprecia că prin această reformă ţăranii deveniţi liberi au rămas

în continuare pe moşii, iar zilele de clacă au fost mărite din ce

în ce mai mult, exploatarea ţărănimii începând să aibă trăsături

capitaliste.

9.3.1.2. Reforma fiscală

Prin măsurile fiscale, marii boieri ai ţării, dregătorii şi

mazilii au fost scutiţi de impozite şi dări către stat. În acelaşi

timp, ţăranii erau obligaţi să plătească banii steagului şi

capitaţia într-o sumă fixă de 105 parale pe fiecare familie, sau

35 parale pentru nefamilişti, sumă care se achita în patru rate

anuale numite sferturi.

Ţăranii au primit fiecare, în urma unui recensământ, o

fişă de impunere, prin aceasta fiind feriţi de abuzurile

agenţilor fiscali. Dregătorii şi agenâii fiscali primeau leafă

pentru serviciile de strângere a dărilor şi nu puteau cere dări

abuzive de la ţărani, toate sumele fiind vărsate la trezoreria

statului. Chiar şi preoţii care nu ştiau carte erau trecuţi la

112

impozitare, prin aceasta obligându-i să se ridice din punct de

vedere al pregătirii. Fiecare localitate era recezată, iar

slujbaşul vistieriei, vatmanul sau vornicelul, întocmea o listă

de cisluire, în urma căreia fiecare cap de familie primea o

pecete, respectiv o fişă cu impozitul ce trebuia achitat.

Ispravnicii trebuiau să facă ulterior un control, pentru a

vedea dacă toţi locuitorii aveau fişele de impozitare. Ei făceau,

de asemenea, recensăminte fiscale, pe care le raportau

cancelariei domneşti. În Moldova, inspectorii fiscali se

numeau zapcii. Cele mai mari perturbări erau în cazurile în

care ţăranii îşi schimbau domiciliul, domnitorul cerând

limitarea unor asemenea tendinţe.

9.3.1.3. Reforma justiț iei

După anul 1741, organizarea justiţiei centrale şi locale

a intrat în atenţia domnitorului pentru a fi reformată. Ca

urmare, s-au înmulţit instanţele de judecată şi s-a renunţat la

normele Obiceiului pământului, care erau interpretate în mod

subiectiv.

Dintre boierii fără dregătorii au fost numiţi judecători,

funcţie care a devenit o profesie ce depindea de o pregătire

ştiinţifică. Între septembrie 1741-martie 1743, domnitorul a

trimis tuturor ispravnicilor circulare cu privire la atribuţiunile

judecătorilor, procedura scrisă ce trebuia folosită în mod

obligatoriu, modul de redactare şi consemnare a hotărârilor,

precum şi procedura de ascultare a părţilor. Domnul a hotărât

ca dreptatea să nu se vândă, procedura să fie consemnată în

cartea de judecată, care urma să fie întocmită în două

exemplare.

S-a stabilit pentru toate instanţele ca judecata să se facă

la termen, iar cărţile de judecată, respectiv hotărârile

instanţelor, să fie înscrise în registre duble, din care unul era

trimis la domnie, iar celălalt era lăsat la isprăvnicie.

Judecătorii nu puteau refuza judecarea unei pricini, iar

judecata din capitalele de judeţ s-a stabilit să fie de fond.

Divanul era instanţă de apel, dar putea judeca unele pricini şi

în fond. Atribuţii judecătoreşti aveau şi marii dregători, iar

pentru decongestionarea Divanului a fost constituită la Iaşi o

instanţă formată din trei judecători, cu competenţe similare cu

cele ale Divanului. Între funcţiile domnului intra şi aceea de a

studia, tria şi repartiza plângerile adresat Divanului,

trimiţându-le către judecători. Punerea în executare a unei

hotărâri a Divanului se realiza printr-o dispoziţie domnească,

care era înscrisă într-o carte domnească.

113

9.3.1.4. Reforma administrativă

Măsurile luate de domnitorul Constantin Mavrocordat

pe linia activităţii administrative urmăreau să elimine

suprapunerea atribuţiunilor administraţiei centrale şi locale. În

aceste condiţii, ispravnicii au luat locul pârcălabilor, cărora li

s-au fixat atribuţiunile în mod clar.

Ispravnicii trebuiau să detalieze modul cum se aplică

măsurile luate de domn. Prin aceasta s-a format un limbaj şi o

terminologie specifice administraţiei în limba română, s-a

uniformizat practica elaborării actelor administrative şi

notariale, au fost create arhive unde se puteau găsi copii

autentice ale unor acte importante ale persoanelor fizice şi

juridice. Faptul că înlocuirea ispravnicilor din funcţie crea

obligaţia acestora de a lăsa înlocuitorilor toate instrucţiunile a

statornicit principiul continuităţii în administraţie, eliminându-

se marile abuzuri din acest domeniu.

9.3.1.5. Reforma militară

Trebuie avut în vedere că domnitorul Constantin

Mavrocordat a fost un fanariot sprijinit de Poartă, având

interesul să dispună măsuri convenabile acesteia. În acest

context, desfiinţarea armatei permanente este pe deplin în

concordanţă cu interesele otomane, care vedeau în această

măsură eliminarea unei surse de primejdie.

Odată cu micşorarea costurilor întreţinerii unei armate,

domnitorul a luat măsura diminuării aparatului de stat, prin

reducerea numărului slujitorilor de la curte, care măreau

cheltuielile. Pentru realizarea ordinii interne, în fiecare judeţ

funcţiona câte un steag, respectiv o formaţie poliţienească

subordonată ispravnicului, precum şi în capitală, cu rol de

apărare a domnitorului. Aceste steaguri erau plătite din cisle,

nu din vistieria statului.

9.3.2. Evoluț ia dreptului scris. Primele Codificări

În perioada 1711-1821, legislaţia scrisă dobândeşte o

importanţă tot mai pronunţată faţă de dreptul cutumiar,

înmulţindu-se numărul şi categoriile scrierilor cu caracter

normativ ce tind să cuprindă ş să reglementeze cele mai

diverse compartimente ale vieţii sociale. Deoarece pravilele nu

cuprindeau soluţii pentru toate cazurile ivite în practică, în

1797, Alexandru Ipsilanti a înfiinţat Logofeţia de obiceiuri,

însărcinată să culeagă normele de drept consuetudinar.

114

Confruntaţi cu existenţa unor sisteme legale multiple, spre

sfârşitul sec. al XVIII-lea, domnii au luat primele măsuri de

unificare a acestora, înfăptuind o reformă generală a normelor

i procedurilor judiciare. Cele mai importante codificări au fost: - Capetele de porunci (1714 – Muntenia) – au fost

întocmite de mitropolitul Munteniei, Antim Ivireanul,

în scopul reglementării uniforme a materiei

succesiunilor, redactarea testamentelor (diate) ţinând

exclusiv de competenţa clerului. Lucrarea constituia un

îndreptar pentru preoţi şi diaconi privind condiţiile de

întocmire a testamentelor. Formată din şapte capitole,

lucrarea cuprindea dispoziţii de ordin general:

Testamentul trebuia făcut când omul este cu mintea întreagă;

Testamentul trebuia să se facă fără vicleşug şi fără pismă, atât

din partea celui care îl făcea, cât şi din partea celui care îl

întocmea;

La întocmirea testamentului trebuiau avute în vedere rudele cu

drept de moştenire; acestea nu puteau fi lipsite de acest drept

pe motiv că testatorul nu a fost îngrijit la nevoie sau că au

existat vrajbe între dânşii; încălcarea acestor dispoziţii nu

producea nici un efect deoarece rudele aveau dreptul la

moştenirea lor legală;

În diată trebuiau menţionate: zestrea soţiei, după foaia de

zestre, darurile dinaintea nunţii şi podoabele; datoriile

testatorului, arătându-se cui îi este dator; cheltuielile de

înmormântare; cheltuielile cu pomenile până la un an; alte

milostenii şi „sărindare”. Restul moştenirii se împărţea la

moştenitori;

Pentru a fi valabil, testamentul trebuia să cuprindă numele

testatorului, satul în care locuia, semnătura testatorului şi a

şapte sau cel puţin trei martori.

- Codul lui Mihai Fotino (1765 – Muntenia) – a

reprezentat prima încercare de codificare, întocmită de

juristul Mihai Fotino din porunca domnitorului Ţării

Româneşti, Ştefan Racoviţă. Destinat să cuprindă toate

normele imperiale şi canonice bizantine, poruncile

legale şi obiceiurile pământului, Codul se adresa

tuturor judecătorilor, atât ai divanului domnesc, cât şi

ai ţării, care erau obligaţi să aplice legea „fără patimă”,

fără părtinire şi „fără răsturnare a dreptăţii”, în caz

contrar fiind pedepsiţi. Lucrarea este alcătuită din trei

părţi care conţin dispoziţii de drept penal referitoare la

regimul infracţiunilor şi pedepselor, dispoziţii de drept

civil privind căsătoria, contractele, succesiunile,

statutul judecătorilor, procedura de judecată, precum şi

fragmente din diferite canoane, din legile agrare şi

maritime bizantine.

115

- Pravilniceasca condică (Manualul de legi – 1780 –

Muntenia) – a fost redactată din porunca lui Alexandru

Ipsilanti, domnitorul însuşi colaborând la întocmirea şi

redactarea lucrării. Pravilniceasca condică a

reprezentat un cod complet de legi cu privire la

organizarea instanţelor judecătoreşti şi procedura

judiciară pe care Ipsilanti le reorganizase, cu cinci ani

în urmă, prin Hrisovul intitulat „Pentru rânduiala

departamenturilor de judecăţi”. Astfel, domnul îi

sfătuia pe boierii judecători să judece fără zăbavă,

numai după pravilă, cu toată dreptatea, ca să nu

cheltuiască oamenii luptând cu judecăţi multă vreme

(principiul procedural modern al celerităţii). Pravila s-a

aplicat până la intrarea în vigoare a Legiuirii Caragea,

când a fost abrogată tacit prin dispoziţiile contrare ale

legiuirii. Anumite dispoziţii referitoare la succesiuni,

hotărnicii, zestre au continuat să se aplice şi după

această dată, până la intrarea în vigoare a Codului civil,

la 1 decembrie 1865.

- Sobornicescul hrisov (1785 – Moldova) – dat de

Alexandru Mavrocordat, cuprinde două hrisoave

domneşti de întărire a unor anaforale ale Sfatului de

obşte. Este o legiuire specială, prima parte cuprinzând

dispoziţii referitoare la danii de moşii, vii, case, locuri

de case etc. pentru care urma să se aplice dreptul de

protimis şi prin care se urmărea protecţia răzeşilor de

cei care vroiau să le ia proprietăţile, iar partea a doua

fiind alcătuită din norme privitoare la ţigani, situaţia

lor, căsătoriile dintre robii ţigani, căsătoriile dintre

moldoveni şi ţigani etc. Conform prevederilor primei

părţi, daniile trebuiau să se facă numai între rude şi

între cei care aveau un statut social egal, de către cei

bogaţi celor săraci şi de către toată starea către sfintele

mănăstiri şi biserici. Partea a doua prevedea că, în

cazul căsătoriilor dintre robi ţigani aparţinând unor

stăpâni diferiţi, stăpânul ţiganului era obligat a da

stăpânului de la care pleacă ţiganca altă ţigancă în

schimb, astfel încât cei căsătoriţi să rămână în sălaşul

ţiganului, să nu fie despărţiţi, nici ei şi nici copiii lor.

Atunci când stăpânul ţiganului nu avea o altă ţigancă

să dea în schimb, stăpânul ţigăncii avea dreptul să

primească un alt ţigan în schimb şi să ia şi sălaşul

acestuia. Toate aceste dispoziţii erau menite să

păstreze unitatea familiilor de robi ţigani. Căsătoriile

116

dintre moldoveni şi ţigani erau interzise, iar dacă

interdicţia era încălcată, căsătoria se desfăcea.

- Pandectele lui Toma Carra (1806 – Moldova) –

redactată de către paharnicul Toma Carra, la porunca

domnului Alexandru Moruzi, lucrarea era destinată să

se constituie într-un cod civil, alcătuit din trei părţi,

referitoare la persoane, lucruri şi acţiuni. Moartea

autorului a împiedicat finalizarea lucrării, neputând fi

terminată decât prima parte care cuprinde trei cărţi.

Prima carte se referă la drepturile persoanei, libertate,

cetăţenie, raporturile dintre soţi, drepturile şi

privilegiile tatălui asupra copiilor, succesiuni,

drepturile şi privilegiile copiilor faţă de tată, drepturile

reciproce ale mamei şi copiilor faţă de tată, drepturile

reciproce ale mamei şi copiilor, drepturile reciproce ale

celorlalte rude în materie succesorală etc. În cartea a

doua sunt tratate logodna, căsătoria şi divorţul, zestrea

şi regimul ei, datoria bărbatului de a-şi recunoaşte

copiii, datoria de întreţinere reciprocă dintre părinţi şi

copii etc. Cartea a treia este dedicată în întregime

tutelei.

- Manualul juridic al lui Andronache Donici (1814 –

Moldova) – tipărit la tipografia mitropoliei din Iaşi, manualul cuprinde dispoziţii de drept civil şi penal, organizare judecătorească şi procedură civilă. În ceea ce priveşte organizarea judecătorească şi procedura civilă, Manualul fixează regulile privind numirea judecătorilor şi arbitrilor, conduita judecătorilor, statutul reclamantului şi pârâtului. Dispoziţiile de drept civil privesc obligaţiile şi izvoarele acestora, contractele, precum şi norme de dreptul familiei

referitoare la căsătorie, logodnă, zestre, rudenie, succesiuni etc. Manualul juridic al lui Andronache Donici s-a aplicat în Moldova, până la intrarea în vigoare a Codului Calimach – 1817.

- Codul civil al lui Scarlat Calimach (1817 – Moldova)

– numit şi Codul Calimach sau Codica Ţivilă a

Moldovei, a intrat în vigoare la 1 iunie 1817 şi

reprezenta o sinteză a tot ceea ce era mai valoros în

domeniul dreptului civil pentru epoca respectivă,

având ca izvoare Codul civil francez de la 1804 şi

Codul civil austriac de la 1811. Ideea alcătuirii codului

aparţine domnitorului Alexandru Calimach (1795-

1799), dar a fost pusă în practică de fiul său, Scarlat

117

Calimach (1812-1819). Redactat iniţial în limba

greacă, abia în anul 1838 a fost tradus în limba

română. În partea introductivă se vorbeşte despre legi,

puterea lor şi modul lor de interpretare. Partea I

(„Pentru dritul persoanelor”) reglementează drepturile

persoanelor, căsătoria, raporturile dintre părinţi şi

copii, epitropii de orfani, curatori. Tot în această parte,

în varianta originală (greacă), este inclus şi un hrisov

dat de Scarlat Calimach în iulie 1817 prin care înfiinţa

un tribunal pentru problemele orfanilor, compus din

mitropolit sau episcopii locali, câte doi boieri şi doi

negustori. Tribunalul avea să funcţioneze în Iaşi,

Roman şi Huşi. Partea a II-a („Pentru dritul

lucrurilor”) cuprinde două secţiuni referitoare la

drepturile reale. În prima secţiune sunt reglementate

regimul bunurilor, proprietatea şi modurile de

dobândire a proprietăţii, succesiuni, amanet,

indiviziune, „împreunarea proprietăţii şi alte drepturi

reale. Secţiunea a doua tratează drepturile personale

asupra lucrurilor, diferite obligaţii şi contracte

(vânzarea-cumpărarea, împrumutul, donaţia,

depozitul), căsătoria, zestrea, darurile de nuntă,

darurile dintre soţi, dreptul de despăgubire etc. Partea a

III-a („Pentru înmărginirile ce privesc către dritul

persoanelor dimpreună şi a lucrurilor”) reglementează

obligaţiile, modurile de stingere a obligaţiilor,

diferitele garanţii (chezaşi, gajul, ipoteca). Codul

cuprindea şi două anexe, una referitoare la concursul

creditorilor, cealaltă la licitaţie sau mezat, după

obiceiul pământului.

- Legiuirea lui Caragea (1818 – Muntenia) - întocmită şi

publicată în anul 1818, din ordinul domnitorului Ţării Româneşti, Ioan Gheorghe Caragea, urmând a intra în vigoare cu un an mai târziu, s-a aplicat, ca şi Codul Calimach, până la intrarea în vigoare a Codului civil român (1 decembrie 1865). Deşi a avut la bază şi unele coduri europene ale vremii (în special dispoziţiile

Codului civil napoleonian din 1804 referitoare la contracte şi moşteniri), principala sursă de inspiraţie a Legiuirii au constituit-o obiceiul pământului şi pravilele mai vechi (Pravilniceasca Condică). Fiind în cea mai mare parte a sa „o pravilă a pământului”, Legiuirea reprezintă un cod civil aproape complet (primele patru părţi), ca şi Codul Calimach, la care se adaugă şi dispoziţii de drept penal (partea a cincea), organizare judecătorească, procedura de judecată şi probe (partea a şasea). Partea I („Pentru obraze”)

118

cuprinde dispoziţii privind persoanele sub raportul statutului lor social, sexului, vârstei, stării sănătăţii. Partea a II-a („Pentru lucruri”) se referă la bunuri,

proprietate, servituţi şi vecinătăţi. Partea a III-a („De obşte pentru tocmeli”) este cea mai cuprinzătoare, referindu-se la diferite contracte (vânzare-cumpărare, schimb, închiriere, împrumut), garanţii contractuale (zălogul, chezaşii), logodnă, căsătorie, zestre. Partea a IV-a este dedicată donaţiilor, succesiunilor şi testamentelor. Partea a V-a („Despre vini”) cuprinde dispoziţii de drept penal. Partea a VI-a („Pentru ale judecătorilor”) reglementează organizarea judecătorească, procedura de judecată şi probele.

9.3.3. Regulamentele Organice - expresie a luptei dintre

nou ș i vechi

Organizarea centrală, în conformitate cu principiul

separării puterilor în stat în Ţările Române, opera de reformare

a lui Constantin Mavrocordat (începutul modernizării

dreptului) şi încercările de formulare a unei legi fundamentale

(Cererile norodului românesc, Constituţia cărvunarilor) i-au

găsit împlinirea în adoptarea Regulamentelor Organice, prima

lege fundamentală a Principatelor. Opera legislativă a lui

Napoleon (Codul civil francez) s-a bucurat de autoritate şi în

Ţările Române, ca de altfel în întreaga Europă. Regulamentele

au fost redactate de două comisii speciale care au funcţionat la

Bucureşti şi Iaşi, au fost aprobate de puterea protectoare şi

puterea suzerană şi au servit drept constituţie a Ţărilor

Române până în anul 1858 (cu întrerupere în Ţara

Românească în perioada iunie-septembrie 1848).

Regulamentele Organice reprezintă primele legi

fundamentale de organizare a Ţărilor Române, prin care, s-a

stabilit, după modelul constituţiilor burgheze, o organizare de

stat întemeiată formal pe principiul separaţiei puterilor,

prevăzându-se norme referitoare la alegerea domnului şi la

limitarea într-o oarecare măsură a puterii domneşti. Înfiinţarea

adunării obşteşti, organizarea administrativă şi judecătorească,

precum şi alte măsuri au contribuit la progresul Ţărilor

Române şi au creat condiţii favorabile pentru unirea lor.

Regulamentele Organice au înfiinţat ministerele şi au

organizat învăţământul în limba română, care a fost declarată

limbă oficială.

Prevederile Regulamentelor Organice pot fi

nominalizate succint: -separarea puterilor în stat:

- puterea executivă era deţinută de domn, ales pe viaţă de Adunarea Obştească Extraordinară;

119

acesta avea iniţiativa legislativă şi guverna prin decrete-legi;

- puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească care elabora legi şi prezenta rapoarte domnului;

- sistemul judecătoresc reprezentat prin tribunalele judeţene, instanţele de apel şi instanţa supremă – Înaltul divan domnesc; s-a înfiinţat corpul de avocaţi şi procuratura;

-reorganizarea administraţiei (crearea departamentelor);

-modernizarea sistemului fiscal i instituirea bugetului;

-reorganizarea armatei;

-reorganizarea colilor;

-instituirea Comitetului sănătăţii publice; -instituirea Comitetului central al pensiilor şi a Casei milelor, destinată ocrotirii văduvelor şi familiilor sărace; -întocmirea unui nou Regulament al temniţelor.

9.3.3.1. Organizarea de stat în conformitate cu

Regulamentele Organice

Adunarea Obştească Ordinară -În Valahia (Muntenia),

Obişnuita Obştească Adunare se compune din 42 de membri,

iar aceea a Moldovei din 35 de membri. Mitropoliţii şi

episcopii erau membri de drept în adunări, datorită funcţiunii

pe care o deţineau. Ceilalţi deputaţi erau aleşi dintre boieri, iar

corpul electoral era alcătuit numai din boieri, după cum arată

art. 45 şi art. 46 din Regulamentul Organic al Valahiei, ca şi

art. 48 şi 49 din Regulamentul Organic al Moldovei.

Alegătorii deputaţi de judeţe erau boierii şi feciorii de boieri,

în vârstă de cel puţin 25 de ani, proprietari de moşie şi

domiciliaţi în judeţul respectiv. Preşedintele Adunării era

Mitropolitul ţării.

Membrii erau: 1) episcopii; 2) 20 de boieri de treapta I în

Muntenia şi 6 de treapta I şi a II-a în Moldova, în vârstă de 30

de ani, pământeni sau împământeniţi, după vechiul obicei şi

aleşi numai în capitală de semenii lor; 3) 19 deputaţi ai

judeţelor în Muntenia (câte unul de judeţ şi unul al Craiovei),

16 în Moldova, boieri proprietari, feciori de boieri, în vârstă de

cel puţin 30 de ani. Adunarea îşi constituia biroul alegând

dintre membrii săi doi secretari şi doi secretari supleanşi.

Miniştrii nu puteau fi membri ai adunării. Deputaţii puteau fi

numiţi în orice alte slujbe ale statului, fără să-şi piardă

mandatul.

Domnul avea iniţiativa legilor, el trimite Adunării

proiectele de legi prin pitac domnesc (art. 48 lit. e din

Regulamentul Organic al Valahiei) sau ţidula domnească în

Moldova (art. 51 lit. a).

120

Proiectele de lege se votau în întregime sau cu modificări, Adunarea putând să respingă proiectul. Hotărârile Obişnuitei Obşteşti Adunări nu aveau însă putere de lege decât prin întărirea domnului (sancţionare), care rămânea liber de a le întări, fără arătarea de motive. Amendamentele la diverse articole trebuiau să fie sprijine de cel puţin 6 membri ai Adunării.

Adunarea avea dreptul să atragă atenţiunea domnului

prin anaforale asupra chestiunilor de interes obştesc, asupra

nedreptăţilor şi plângerilor locuitorilor, putea să le facă

cunoscute doar celor două Curţi. Sintetizând atribuţiile

Adunării obşteşti, am putea reliefa cea dintâi atribuţie, şi

anume aceea de a aviza proiectele de legi care se trimiteau

spre dezbatere la Domn, prin mesaj contrasemnat de secretarul

statului. Legile se votau cu majoritate absolută. Rezultatul

votului era comunicat Domnului prin adresă semnată de toţi

deputaţii care participaseră la şedinţă. Nici o lege nu putea

intra în vigoare fără sancţiune domnească. Adunarea nu avea

iniţiativa legilor. Ea putea numai să exprime domnului

deziderate. Adunarea era aleasă pe 5 ani. Domnul putea să o

dizolve, raportând celor două Curţi motivele dizolvării şi

cerându-le autorizaţia de a realege o nouă adunare, ceea ce era, evident, o încălcare a autonomiei ţării, pe care tratatele o

consacraseră.

Domnul era obligat să convoace Adunarea în fiecare

an la 1 decembrie. Sesiunea ordinară era de două luni, iar domnul o putea

prelungi. La începutul fiecărei sesiuni se cita ofisul domnesc

de deschidere; se numea apoi comisia pentru cercetarea titlurilor deputaţilor aleşi, se fixa numărul şedinţelor pe

săptămână, se alegeau comisiunile: financiară, administrativă,

bisericească, judecătorească. În fine, Adunarea răspundea ofisului domnesc de deschidere.

Pentru validarea dezbaterilor, prezenţa a 2/3 din numărul membrilor Adunării era necesară. Dreptul recunoscut

adunărilor de „a se tângui celor două Curţi” era însă o uşă deschisă, mai ales Rusiei, pentru a interveni în afacerile

noastre, întreţinea intrigile în interiorul clasei conducătoare şi slăbea autoritatea domnească.

Alegerea domnului era încredinţată Adunării Extraordinare compusă din mitropolit (preşedinte), episcopi (3 în Muntenia, 2 în Moldova); 50 de boieri de rangul I în Muntenia şi 45 în Moldova, luaţi din arhondologie în ordine ierarhică, de la vel ban la vel cămăra, de la vel logofăt la vel agă, născuţi români şi locuitori în ţară; 73 de boieri de treapta

a II-a, de la clucer la comis în Muntenia, 30 de la agă la ban, în Moldova, feciori de boieri şi proprietari de moşii; 36 de deputaţi ai judeţelor – boieri proprietari în Muntenia; 32 de

121

boieri proprietari, feciori de boieri în Moldova, 27 de deputaţi ai isnafurilor orăşeneşti în Muntenia, 21 în Moldova.

Domnia. Prin Regulamentele Organice, alegerea

domnilor se făcea în fiecare principat de către Obşteasca

Adunare Extraordinară, având în Muntenia 190 de membri

(art. 2), iar în Moldova 132 de membri (art. 2 şi 3). Prezenţa a

3/4 din membrii Adunării era necesară pentru a se putea

proceda la alegerea domnului. Înainte de apă şi la alegere, deputaţii depuneau

următorul jurământ: „Jur că la alegerea ce voi face nu voi fi

amăgit de vreun interes în parte, sau de vreo îmbulzire străină,

nici de vreo altă cugetare, ci binele şi fericirea obştii îmi va fi

cel dintâi scop”. Domnul se alegea la primul tur de scrutin

dacă întrunea 2/3 din voturi sau cu majoritate simplă din cei

zece candidaţi mai favorizaţi, în caz de balotaj. După alegere

se făceau în aceeaşi şedinţă un arz către Poartă, cerându-se

confirmarea domniei, cât şi o notă oficială de informaţiune

către Curtea proteguitoare. Ambele adrese se iscăleau de toţi

membrii Adunării (art. 42 Regulamentul Organic al Valahiei),

care se dizolva imediat. Domnul era uns la Curtea Veche din Bucureşti,

respectiv la Sf. Nicolae din Iaşi, şi jura pe Evanghelie „în

numele Prea Sfintei şi nedespărţitei Treimi”, de a păzi cu

sfinţenie atât legile, cât şi aşezămintele Principatului după

Regulamentul statornicit. Domnul era ales pe viaţă, el putea fi

destituit de Curţile suzerană şi protectoare, în urma unei

anchete. Putea abdica, dar abdicarea trebuia primită de cele

două curţi. La orice vacanţă de domnie, puterea domnească era

imediat exercitată de Vremelnica Ocârmuire a caimacamilor.

Candidaţii la domnie trebuiau să aibă vârsta de cel puţin 40 de

ani împliniţi, să fie dintr-o familie boierească a cărei

notabilitate „să suie cel puţin la moşul său”. Caimacamii

prezidau alegerile; votarea candidaţilor se făcea cu bile.

După numirea în scaun a Domnului, caimacamii

trebuiau să dea socoteală domnului şi Obişnuitei Obşteşti

Adunări. După confirmare, domnul depunea jurământul cerut

de art. 44 al Regulamentului Organic al Valahiei şi art. 48

Regulamentul Organic al Moldovei. Domnul avea dreptul de

iniţiativă legislativă. Trimitea prevederile de legi cu pitacuri

domneşti , în terminologia modernă, mesaje. Adunarea avea

dreptul de a aproba proiectul, a-l modifica sau a-l respinge.

După ce era votat, proiectul se supunea Domnului spre intrare,

care echivala sancţionarea. Dacă refuza întărirea, domnul

putea să trimită proiectul Adunării „spre o nouă chibzuinţă”.

Dacă îl sancţiona, dădea ordin de executare, ceea ce echivala

cu promulgarea. Sub noua aşezare, Domnul nu mai avea drept

decât la lista civilă, care era fixată la 1,2 milioane pe an.

Miniştrii. Prin noua organizare, întâlnim pentru prima

122

dată numele de miniştri. În sistemul regulamentar, domul

numea şi revoca pe colaboratorii săi, fără să ţină seama de alte

considerente decât acelea care-l interesau pe el. Miniştrii nu

puteau urmări o altă politică decât aceea a domnitorului, care

dădea directivele şi impulsurile necesare.

Miniştrii făcând parte din Adunare, aceasta nu le putea da vot

de blam, putea însă prin anaforale adresate către domn să

„arate” reaua administraţie, marile nedreptăţi înfăptuite de

anumiţi miniştri. Adunarea avea posibilitatea legală de a

comunica aceste „arătări” şi celor două Curţi, care puteau

ordona o anchetă, al cărei rezultat putea fi destituirea

domnului, cum s-a întâmplat în 1841 cu domnitorul Alexandru

Ghica. După Regulamentul Organic al Valahiei, miniştrii erau:

- Ministrul Trebilor dinlăuntru sau Marele Vornic,

Ministrul Finanţelor sau Vistierul, - Marele Postelnic sau Secretarul de Stat,

Logofătul sau Ministrul dreptăţii, Logofătul (ministrul) trebilor bisericeşti, Spătarul sau Ministrul oştirii.

Sfatul Administrativ era alcătuit din principalii dregători, reuniţi sub preşedenţia domnului sau a marelui vornic dinlăuntru. Îmbrăca două forme:

- Sfatul administrativ ordinar era compus din miniştrii de interne, de finanţe şi secretarul statului, avînd rolul de sfătuire a domnului şi de pregătire a materialelor lucrărilor Adunării Obşteşti. De asemenea, elabora proiectele de legi care, după aprobarea lor de către domn, erau supuse deliberării Adunării Obşteşti Ordinare;

- Sfatul administrativ extraordinar („marele sfat

al mini trilor”) era compus din membrii Sfatul

administrativ ordinar şi din şefii celorlalte

departamente al dreptăţii, al credinţei şi şeful

miliţiei. A funcţionat numai în Muntenia. Se

aduna numai în împrejurări importante şi era

prezidat de către domn.

Regulamentele Organice au înfiinţat departamentele: -Departamentul internelor, cu atribuţii în politica generală, supravegherea municipalităţilor, împiedicarea scumpirii preţurilor şi asigurarea îndestulării publice; -Departamentul finanţelor, „rezervorul” în care se strângeau toate veniturile şi din care se plăteau toate cheltuielile statului.

Regulamentele Organice au creat, în Ţara Românească, Înaltul divan, iar în Moldova, Divanul domnesc ca a treia şi cea mai înaltă instană, competentă să judece pricinile civile, comerciale sau penale.

Prin Regulamentele Organice din Ţara Românească

123

(1831) şi Moldova (1832) s-a încercat despărţirea puterii

judecătoreşti de cea executivă, laicizarea justiţiei, stabilirea

modului de recrutare a judecătorilor, scurtarea cursului

judecăţii. Se stabilesc două categorii de instanţe judecătoreşti:

ordinare şi extraordinare. Din prima categorie făceau parte

instanţele civile, iar din cea de-a doua, instanţele militare şi

cele ecleziastice. Instanţele civile erau şi ele ordinare şi

speciale.

Instanţele civile ordinare erau de trei grade:

- primul grad de jurisdicţie era reprezentat de

judecătoriile „du prin sate” sau de împăciuire, compuse

din preotul satului şi trei juraţi aleşi de obşte pentru

rezolvarea pricinilor minore, şi judecătoriile de judeţ,

respectiv tribunalele de ţinut, ca instanţe de prim grad

compuse dintr-un preşedinte şi doi membri, iar în Ţara

Românească şi un procuror, numiţi de domn,

competente să judece pricini civile, comerciale şi

plângerile clăcaşilor împotriva boierilor;

- divanurile judecătoreşti sau divanurile de apelaţiune,

instanţe de al doilea grad de jurisdicţie, înfiinţate la Bucureşti (unul civil şi altul penal) şi Craiova (unul civil şi altul penal),

competente să judece apelurile declarate împotriva hotărârilor civile, comerciale şi penale;

- Înaltul divan în Ţara Românească sau Divanul

domnesc în Moldova constituiau al treilea grad de jurisdicţie, fiind competente să judece apelurile declarate împotriva

deciziilor divanurilor judecătoreşti şi ale tribunalelor de

comerţ.

Din categoria instanţelor civile speciale făceau parte: -judecătoriile „du prin sate” sau de împăciuire, ca primă

instanţă;

-Judecătoria Poliţiei, tot instanţă de prim grad; -Tribunalul de pricini comerciale, instanţă de apel, în competenţa căruia intrau apelurile în pricinile comerciale.

În ceea ce priveşte moralizarea justiţiei, Regulamentele Organice realizează un progres, creând o justiţie cu magistraţi de carieră şi funcţionari judecătoreşti, toţi retribuiţi de stat cu salarii şi nu plătiţi de împricinaţi. Procedura de judecată. În ceea ce priveşte procedura de

judecată, Regulamentele Organice au adus următoarele

inovaţii: a) abrogarea dreptului deţinut de domn de a judeca,

lăsându-i-se numai dreptul de întărire a hotărârilor definitive;

b) admiterea principiului autorităţii de lucru judecat; c) desfiinţarea caznei ca mijloc de aflare a adevărului în

materie penală.

124

Judecata începea cu expunerea plângerii reclamantului,

urma apărarea pârâtului, se administrau probele cerute de

părţi, a căror discuţie se făcea şi apoi se da hotărârea.

Mijloacele de probă erau: jurământul, martorii, blestemul şi

cartea de blestem, înscrisurile, cercetarea la faţa locului,

expertiza, prezumţiile, cunoaşterea personală a judecătorului,

măsurile de asigurare.

Căile de atac erau:

- opoziţia – dreptul împricinatului nemulţumit de soluţia

dată de a o ataca în faţa aceleiaşi instanţe în termen de

8 zile;

- apelul – dreptul de a ataca hotărârea la instanţa

superioară;

- apelul la apel – se introducea la Înaltul Divan, ca a

treia şi cea mai înaltă instanţă. Hotărârea acestuia urma

să fie întărită de domn şi pusă în executare.

.



Caracterul de lege feudală, de clasă, a Regulamentelor Organice rezultă atât din

condiţiile în care au fost pregătite şi elaborate, cât şi din conţinutul lor. Comisiile de elaborare şi

redactare a regulamentului au fost compuse numai din reprezentanţii ai marii boierimi, preocupaţi să-

şi apere interesele de clasă şi să-şi întărească privilegiile.

Considerăm că Regulamentele Organice au fost o lege fundamentală care a modernizat

unele instituţii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. El reorganizat vechile servicii publice şi a creat

şi altele noi, a determinat componenţa şi competenţa lor, a organizat un corp de funcţionari

permanenţi, a fixat condiţiile de numire, de salarizare şi de pensionare, a constituit miliţia naţională,

a simplificat şi modernizat sistemul financiar, a abolit venalitatea funcţiilor, a format o adunare

legislativă, a introdus domnia pe viaţă şi a reglementat raporturile dintre proprietari şi chiriaşi.

Meritul dispoziţiilor Regulamentelor Organice a constat în reorganizarea vechilor aşezăminte,

înzestrând ţările noastre cu o serie de instituţii susceptibile de a favoriza dezvoltarea capitalismului şi

organizându-le într-o formă aproape identică, a pregătit unirea lor într- un stat modern şi centralizat".

Valoarea şi noutatea principiilor introduse au relevanţă cu privire la asigurarea domniei

naţionale prin alegere şi pe viaţă, separaţia puterilor, aşezarea statului pe temelii noi, moderne,

organizarea judecătorească pe cele mai bune baze şi după model european, organizarea

învăţământului până la facultăţi şi triumful limbii româneşti în şcoli şi în toată viaţa oficială.

125

Regulamentele Organice şi epoca lor reprezintă timpul încercărilor grele de adaptare a

vieţii noastre întârziate la viaţa şi progresul Europei, adaptarea noilor concepţii la împrejurările de

la noi.

Regulamentele Organice constituie o tranziţie dintre feudalism şi epoca modernă,

prefaţând organizarea modernă a statului român, a viitoarelor structuri ale statului modern. Ele

reprezintă o verigă în tranziţia de la feudalism la capitalism, reprezintă un proces în care aportul

elementului autohton la elaborarea Regulamentelor Organice este evident şi pregnant. În linii generale,

Regulamentele Organice au oferit un câmp larg de afirmare a relaţiilor capitaliste, au stimulat

dezvoltarea acestora, au pus bazele unor noi relaţii ce au determinat schimbări de mentalitate, au

reuşit să creeze cadrul ideologic şi instituţional necesar formării statului naţional român modern.


Reformă, testament,, pravilniceasca condică, Legiuirea lui Caragea, Regulamentele

Organice, puterea executivă, puterea legislativă, sistemul judecătoresc.


1. Care au fost obiectivele reformei sociale?

2. Ce funcţii avea domnul?

3. Enumeraţi primele codificări.

4. Ce reprezintă Regulamentele Organice?

5. Care erau căile de atac?



1. Regulamentele Organice au înfiinţat:

a. tribunalele săteşti ca judecătorii de pace ;

b. Tribunalul administrativ la Bucureşti şi Iaşi şi Înaltul Divan ;

c. tribunale de apel în probleme de comerţ, tribunalul de pricini comerciale, judecătoria

poliţiei, judecătorii de pace, judecătorii la judeţe în Ţara Românească şi tribunale în Moldova;

forul judecătoresc suprem devenind Înaltul Divan în Ţara Românească şi Divanul domnesc în

Moldova.

2. În istoria medievală a românilor, infracţiunile au fost numeroase, putând fi grupate în

următoarele categorii:

a. infracţiuni contra vieţii, contra proprietăţii, contra justiţiei, contra statului şi şefului

statului;

126

b. infracţiuni îndreptate împotriva statului şi şefului statului, infracţiuni contra vieţii,

infracţiuni contra proprietăţii, infracţiuni contra integrităţii corporale, infracţiuni împotriva

normelor de convieţuire socială, infracţiuni care împiedicau înfăptuirea justiţiei, infracţiuni

îndreptate împotriva religiei;

c. înalta trădare, încălcarea hotarelor, răpirea de fată sau de femeie.

3. În Evul Mediu românesc, sistemul pedepselor s-a caracterizat prin cruzimea şi varietatea

lor. Pedepsele pecuniare constau în:

a. ocna, înecare, sugrumare, îngropare de viu;

b. confiscarea, cnosul, surghiunul, bătaia cu toiagul;

c. duşegubina, gloaba, confiscarea anumitor bunuri sau în totalitate a patrimoniului

vinovatului.

4. Începuturile ştiinţei dreptului, în Ţările Române, se identifică cu primele codificări

ale unor norme de drept. Printre pravilele scrise în limba slavonă se numără :

a. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său – Teodosie, Pravila de la Ieud, Pravila aleasă

scrisă de logofătul Eustraţie;

b. Îndreptarea legii, Pravila de la Mănăstirea Bistriţa;

c. Pravila de la Târgovişte, Pravila de la Putna, Pravila de la Mănăstirea Bistriţa (Oltenia),

Pravila de la Galaţi.

5. Îndreptarea legii (Pravila cea Mare) tipărită la Târgovişte în anul 1652 a constituit:

a. prima încercare de codificare a nomocanoanelor bizantine, prelucrate într-o viziune

proprie, cu trăsături originale;

b. prima pravilă oficială tipărită la tipografia Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi ;

c. traducerea nomocanonului grecesc al lui Mihail Mlaxos.

6. În perioada regimului fanariot, domnii Ţărilor Române erau numiţi :

a. direct de către Poartă din rândul familiilor influente româneşti sau greceşti;

b. direct de către Poartă numai din rândul familiilor greceşti;

c. direct de către ţarul Rusiei din rândul familiilor influente româneşti sau greceşti.

7. În Principatele Romane, până la Regulamentele Organice s-a realizat trecerea treptată de la

pedepsele expiatorii (cele care urmăreau ispăşirea vinei) la pedepsele educative (cele care

urmăreau reeducarea făptuitorului). Dintre pedepsele pecuniare, confiscarea averii a fost

interzisă tacit, prin omisiune. Unde întâlnim această omisiune?

a. Legiuirea lui Caragea;

b. Manualul juridic al lui Andronache Donici;

c. Criminaliceasca Condică din Moldova.

127

8. Legiuirea lui Caragea (1818, Muntenia) a avut la bază unele coduri europene ale vremii (în

special dispoziţiile Codului civil napoleonian din 1804 referitoare la contracte si moşteniri).

Care a fost principala sursă de inspiraţie a acestei legiuiri?

a. obiceiul pământului şi pravilele mai vechi;

b. Codul Civil al lui Scarlat Calimah;

c. Pandectele lui Toma Carra.

9. Regulamentele Organice stabileau două categorii de instanţe judecătoreşti: ordinare si

extraordinare. Care erau instanţele care făceau parte din prima categorie?

a. instanţele militare şi cele ecleziastice;

b. instanţele civile (ordinare si speciale);

c. divanurile judecătoreşti înfiinţate la Bucureşti şi instanţele militare.

10. Potrivit Codului Calimach, care sunt izvoarele obligaţiilor?

a. legea, contractul, delictul;

b. tocmeala, vătămarea, neîndeplinirea obligaţiilor;

c. tocmeala, prejudiciile cauzate de intenţie.

Bibliografie:



Bucureș ti, 2012



128


DREPTUL ROMÂNESC ÎN EPOCA MODERNĂ

Cuprins:

10.1. Introducere



10.3.1. Formarea statului naț ional român

10.3.2. Evoluț ia organizării de Stat în perioada 1859-1864

10.3.3. Politica lui Alexandru I.Cuza de apărare a suveranităț ii naț ionale de Stat

10.3.4. Organizarea Statului unitar român

10.3.4.1. Convenț ia de la Paris 1864

10.3.5. Formarea sistemului de drept Român modern

10.3.5.1. Reforma agrară

10.3.5.2. Reforma electorală

10.3.5.3. Opera legislativă a lui Alexandru I.Cuza


10.1. Introducere

Al. I. Cuza, neputând exercita o domnie efectivă în

condiț iile fixate prin Convenț ia de la Paris, a fost nevoit să

impună o nouă lege fundamentală, prezentată drept un act

constituț ional al Convenț iei de la Paris. Cu toate că, în

realitate, convenț ia a fost încălcată, puterile garante au

acceptat politica faptului împlinit.

Potrivit Statului Dezvoltător, domnul cumula atribuț ii

executive ș i legislative, putând emite decrete fără consultarea

Parlamentului. De asemenea, iniț iativa legislativă aparț inea

în exclusivitate domnului, care pregătea proiectele de legi cu

concursul Consiliului de Stat. Domnul avea i dreptul de veto

absolut, putând să refuze sancț ionarea proiectelor votate de

adunările legislative. Atunci când legislativul, nu se afla în

sesiune, domnul putea emite decrete, fără obligaț ia ratificării

ulterioare a acestor decizii.

129

10.2. Obiectivele ș i competenț ele unităț ii de

învăț are







- Argumentarea cu date ș i fapte oferite de acest capitol.



10.3.1. Formarea statului naț ional român

Începutul epocii moderne în ţările române constă în

progresele realizate în plan economic şi social în a doua jumătate

a sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea manifestate prin

extinderea producţiei meşteşugăreşti şi creşterea celei

manufacturiere, volumul sporit al schimbului de mărfuri pe piaţa

internă şi externă, prin acumulări lente de capitaluri printr-o accentuare a

legăturilor dintre exploatările agricole de diferite dimensiuni şi piaţă.

Începuturile epocii moderne , marcate de revoluţia de la 1821

condusă de Tudor Vladimirescu, au arătat hotărârea şi voinţa limpede

exprimată a unor categorii sociale mijlocii pentru înnoirea

organizării interne, pentru revenirea la domniile pământene,

act care în perspectiva timpului constituia cel dintâi pas spre

restaurarea suveranităţii depline a celor două ţări româneşti.

Revoluţia din 1821 ne apare ca un moment istoric în care

idealurile naţionale s- au împletit cu cele sociale. Dintre toate

documentele revoluţiei cel mai reprezentativ este cel intitulat: „

Cererile norodului românesc", un adevărat proiect de

constituţie în care sunt formulate propunerile de organizare politică a

ţării:

- dregătoriile nu se vor mai da pe bani şi nici după naştere, ci după

vrednicie;

130

- privilegiile străinilor se desfiinţează;

- domnii nu vor mai aduce cu ei decât cel mult patru boieri greci şi

numai pentru curte;

- clericii să fie pământeni şi să întreţină şcoli româneşti;

- miliţia naţională a ţării se va alcătui din 4000 de panduri şi 200 de

arnăuţi;

- vămile interne se desfiinţează;

- numărul căpitanilor de judeţe se reduce;

- se păstrează numai dările din vremea lui Vodă Caragea;

- Tudor Vladimirescu devine ocârmuitor al ţării şi este scutit de dări;

- se reinstaurează domniile pământene după mai bine de un secol.

În concluzie, Tudor Vladimirescu preconiza organizarea

unei vieţi naţionale, politice şi administrative, de cinste şi dreptate,

bazate pe idei de emancipare naţională. Bazată pe o strategie şi tactică

pregătită din timp, având un program politic, un nucleu conducător şi o

forţă armată proprie, a fost o revoluţie naţională democratică pentru

liberttate şi dreptate socială, rezultând intenţia lui Tudor Vladimirescu

de a introduce un regim constituţional modern întemeiat pe principii

şi instituţii avansate.

10.3.2. Evoluț ia organizării de Stat în perioada 1859-1864

Convenţia de la Paris din anul 1858 a dat posibilitatea

Principatelor Romane să-şi statornicească instituţiile statale

politico-juridice, ele căutand chiar să cucerească şi restul

libertăţilor ce nu au fost consacrate în acest act constituţional.

Adunările elective instituite prin Convenţie aveau sarcina să-1

aleagă pe domnitor. Adunarea electivă din Moldova,

constituită la 28 decembrie 1858, a rezolvat mai întâi situaţia

alegerii ca deputat a principelui Grigore Sturdza, care era

contestat de alegători deoarece slujise Porţii Otomane cu grad

de general de divizie, după care, în şedinţa din 5 ianuarie

1859, a ales pe colonelul Alexandra loan Cuza, fostul prefect,

iar ulterior, deputat de Covurlui, cu unanimitate de voturi, în

funcţia supremă de Domn. În aceeaşi şedinţă Domnul A. I.

Cuza a depus următorul Jurămant: „Jur, în numele Prea Sfintei

Treimi şi în faţa ţării mele, că voi păzi cu sfinţenie drepturile

şi interesele Patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi

spiritul ei, că în toată Domnia mea voi priveghea la

respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată

prigonirea şi toată ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi

pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei decât binele

şi fericirea naţiunii române. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi

compatrioţii mei sa-mi fie de ajutor".

În Muntenia, Adunarea Electivă se constituie între 8 şi 12

ianuarie, iar întrunirea are loc în 20 ianuarie. În data de 24

ianuarie 1859, prin voinţa deputaţilor, Principatul Muntenia

131

alege în funcţia de Domn pe domnitorul Moldovei, reuşind să

depăşească cu mult prevederile Convenţiei de la Paris.

Domnia lui A.I. Cuza începe cu difilcultăţi şi excepţii ridicate

de Comisia centrală, care punea problema validării alegerii

domnitorului conform Legii electorale. De asemenea, pe plan

politic Cuza conducea de fapt două state, cu două parlamente,

cu două guverne, având ca instituţii comune Comisia centrala

de la Focşani, Curtea de casaţie şi armata. În scopul creării

unui singur stat, prin Proclamaţia din 11 decembrie 1861, el

prorogă Adunările Moldovei şi Munteniei, alese potrivit Legii

electorale stabilite de Convenţia de la Paris până la 24 ianuarie

1862, când trebuiau să se reunească, ca un adevarat Parlament,

în capitala ţării, la Bucureştti. Dubla alegere a lui A.I. Cuza nu

a fost recunoscută imediat de puterile garante. Franţa, Sardinia

şi Rusia aveau interese care favorizau unirea, Anglia a

manifestat o atitudine inconsecvenţă, Austria şi Turcia erau

opuse procesului unificator.

Domnitorul A.I. Cuza nu a cerut confirmarea sa de către

Poartă, decât după ce, la Conferinţa din august 1859, Turcia

Austria au recunoscut dubla alegere. Trecând peste

prevederile Convenţiei de la Paris, A.I. Cuza a procedat la

unificarea treptată a organelor centrale ale statului. În cele

două guverne a numit persoane originare din cele două state,

iar ministerele moldovene au fost transformate în Directorate

subordonate celor bucureştene. În Adunările elective ale

fiecărui principat au fost aleşi deputaţi în mod altemativ, dintr-

un principat sau celălalt.

În privinţa armatei, domnitorul a stabilit că modul de instruire şi regulamentele militare să fie identice, armamentul de acelaşi tip, iar ministrul şi statul major să fie unice pentru întreaga oştire. Intărirea armatei a fost necesară pentru cazul intervenţiei puterilor străine, ca urmare a încălcarii prevederilor Convenţiei de la Paris, precum şi pentru o

eventuală reizbucnire a revoluţiei în Transilvania, care ar fi putut crea posibilitatea unirii acesteia cu ţara mamă.

În ceea ce priveşte unificarea administrative, s-au întreprins

măsuri pentru crearea unei reţele extinse de telegraf, de

transport şi a unei reţele sanitare. S-a simplificat procedura de

transmitere a ordinelor şi directivelor de la organele centrale

la cele locale, corespondenţa flind trimisa direct celor

interesati, nu prin intermediul ministerelor de externe.

În vederea unirii spirituale a bisericii ortodoxe, s-a trecut la

înlăturarea egumenilor greci şi s-a realizat secularizarea

averilor manastireşti. La Poarta Otomană s-a trecut la un

singur organism de reprezentare pentru ambele principate,

activitatea diplomatic rezolvând problemele tuturor românilor

din Moldova şi Muntenia.

Turcia, ca putere suzerană, a acceptat cu multă greutate aceste

132

măsuri, dar la Conferinţa de la Constantinopole, din

septembrie 1861, puterile garante au fost de acord cu toate

măsurile, dar condiţionându-le aplicabilitatea pe timpul

domniei lui A.I. Cuza.

Ca urmare, domnitorul a proclamat constituirea statului

România şi a anunţat unirea Guvernelor în anul 1861 şi a

Adunărilor Elective în anul 1862.

10.3.3. Politica lui Alexandru I.Cuza de apărare a

suveranităț ii naț ionale de Stat

Domnitorul Al. I. Cuza a fost nevoit să depună mari

eforturi şi să recurgă frecvent la politica faptului împlinit

pentru asigurarea autonomiei legislative, judecătoreşti şi

administrative a statului. Autonomia legislativă a fost

recunoscută mai întâi prin Convenţia de la Paris, care cerea

Principatelor române să-şi revizuiască întreaga legislaţie

pentru a o pune de acord cu cerinţele moderne, ca şi prin

recunoaşterea internaţionaşă a organizării de stat impusă prin

reformele succesive ale lui Cuza; cu alte cuvinte,

recunoaşterea internaţională a sistemului legislativ creat de

către Cuza echivala cu recunoaşterea autonomiei legislative.

De asemenea, tot pentru a apăra suveranitatea de stat,

Principatele nu au mai recunoscut valabilitatea paşapoartelor

eliberate de Turcia pentru Principate, nici valabilitatea în

Principate a paşapoartelor eliberate de alte state pentru Turcia.

Aşadar, Principatele au început să elibereze paşapoarte

proprii şi le-au acceptat pe cele străine numai dacă erau

eliberate pentru Principate.

O altă problemă care afecta suveranitatea şi interesele

statului nostru, a fost aceea a secularizării averilor

mănăstireşti.

Perioada care a urmat reprimării revoluţiei române de

către forţele intervenţioniste străine a fost marcată de

încheierea şi semnarea următoarelor documente:

- Convenţia de la Balta-Liman (1849) care restaura dominaţia tradiţională comună a Rusiei şi Turciei asupra Principatelor şi modifica în mod restrictiv Regulamentele Organice astfel: domnia nu mai era electivă şi viageră; domnii erau consideraţi înalţi funcţionari otomani, numiţi pe un termen de 7 ani de puterea suzerană, cu acordul puterii protectoare;

a. căimăcămia formată din trei persoane s-a redus

la una singură; b. Adunarea Obştească Legiuitoare şi Adunarea

Obştească Extraordinară erau dizolvate şi

înlocuite cu Consilii (Divanuri Obşteşti),

compuse din notabili de încredere şi membri ai

133

clerului înalt, numiţi de domn şi având ca

prerogative adoptarea bugetului, a proiectelor de legi, controlul finanţelor publice şi al

gestiunii statului; c. Armata şi poliţia erau astfel reorganizate încât

să slujească puterea suzerană în apărarea ordinii sociale i politicii existente.

- Tratatul de la Paris (30 martie 1856) menţinea

suzeranitatea otomană asupra Principatelor, însă

desfiinţa protectoratul unilateral rusesc, instituind

protecţia colectivă a puterilor garante semnatare în

următoarele condiţii: - Orice intervenţie militară în Principate trebuia să

întrunească acordul prealabil colectiv al puterilor

garante, în unanimitate;

- Cele trei judeţe din sudul Basarabiei au fost retrocedate

Moldovei;

- Principatelor li s-a recunoscut independenţa

administrativă, dreptul fiecăruia de a întreţine o armată

naţională, de a emite legi şi de a se angaja liber în

comerţul cu alte state;

- A fost instituită o Comisie permanentă a statelor

riverane Dunării, incluzând şi Principatele, care urma

să elaboreze regulamentele de navigaţie;

Voinţa populaţiei cu privire la viitorul statut al Principatelor

urma să fie consultată prin convocarea unor adunări ad-hoc

reprezentative pentru toate stările sociale. În scopul

cunoaşterii stării interne şi a propunerilor adunărilor ad-hoc se

instituia o comisie specială de informare a puterilor semnatare,

cu sediul la Bucureşti. O conferinţă ulterioară a garanţilor

urma să decidă statutul definitiv, intern şi internaţional, al

Principatelor, sub forma unui hati şerif al sultanului.

Depăşind prevederile restrictive ale Tratatului, Adunările ad-

hoc (1857) au funcţionat ca organe împuternicite de alegători

să consacre pe cale legală imperative naţionale. Rezoluţiile

adoptate de adunări au cerut:

- autonomia şi neutralitatea celor două ţări;

- unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat cu

numele de România;

- guvern responsabil şi constituţional;

- adunare legiuitoare reprezentativă;

- prinţ străin dintr-o dinastie europeană domnitoare ai

cărui urma şi să fie crescuţi în religia ţării.

134

10.3.4. Organizarea Statului unitar român

10.3.4.1. Convenț ia de la Paris 1864

În perioada anilor 1859-1866, organizarea statului

unitar român s-a întemeiat pe Convenţia de la Paris din anul

1858 şi Statul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, din anul

1864.

Prevederile acestor convenţii internaţionale au fost aplicate

prin intermediul legilor ordinare edictate de statul român

suveran şi independent. Potrivit legilor adoptate, organele

centrale ale statului au fost:

Parlamentul ţării. Acest organ a fost format potrivit

dispoziţiilor Convenţiei de la Paris, care au prevăzut câte o

Adunare Electivă pentru fiecare principat, organizată

unicameral. Inovaţiile Statului dezvoltăror al Convenţiei de la

Paris au determinat organizarea bicamerală a parlamentului

român şi într-o oarecare măsură lărgirea corpului electoral,

fără a se introduce votul universal, egal, direct şi secret.

Cele două camere ale parlamentului român au fost:

- Adunarea electivă, formată din deputaţi aleşi prin

scrutin de două grade, corpul electoral fiind împărţit,

după avere, în alegători primari indirecţi şi alegători

direcţi cu dispensă de cens, format mai ales din

intelectuali români. Alegătorii din ambele grade

trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani, iar cetăţenii

români aleşi ca deputaţi trebuiau să aibă 30 de ani şi un

venit anual de 200 de galbeni.

- Adunarea Ponderatrice, Senatul, formată din 64 de

membrii numiţi, 32 fiind desemnaţi de Al. I. Cuza din

rândul unor personalităţi române, restul de 32 fiind

desemnaţi din rândul consiliilor judeţene, câte unul din

fiecare judeţ din cele trei propuneri făcute de către

fiecare judeţ.

Şeful statului român. Cu ocazia Unirii şi întemeierii

statului naţional unitar Român, în funcţia de şef al statului a

fost ales Alexandru Ioan Cuza. Convenţia de la Paris a

prevăzut între organele centrale investite cu exerciţiul puterii

publice şi Domnitorul , ales pe viaţă de către Adunarea

Electivă, moldovean sau muntean în vârstă de cel puţin 35 de

ani, cu un venit financiar minim de 3000 de galbeni, dispoziţii

pe care Statutul dezvoltător nu le-a schimbat.

Potrivit acestui Statut al Convenţiei de la Paris, şeful

statului cumula atribuţii executive şi legislative, putând emite

decrete fără consultarea parlamentului, ori de câte ori situaţia

impunea măsuri urgente.

Guvernul României. Contopirea efectivă a guvernului

celor două principate şi formarea în decembrie 1861 a

Guvernului României, urmată de unificarea deplină a

administraţiei centrale a statului şi proclamarea oraşului

135

Bucureşti drept capitala ţării, sunt acţiuni menite să

consolideze puterea statului naţional unitar modern, se

impunea organizarea unui sistem administrativ unitar. Acest

sistem de organe administrative a fost organizat, la început, pe

baze centralizate, tocmai din necesitatea aplicării uniforme a

legilor ţării, după care în evoluţia organizării puterii executive,

urma să-şi facă loc descentralizarea administrativă şi

îngustarea prerogativelor guvernului.

În această perioadă, pe plan central, puterea executivă

era încredinţată domnitorului, care o exercita prin guvernul

său şi prin miniştri ce erau numiţi şi revocaţi de el.

Întemeiat în condiţii istorice favorabile, statul unitar

romţn dispunea de instituţii politico-juridice moderne.

10.3.5. Formarea sistemului de drept Român modern

10.3.5.1. Reforma agrară

Prin art. 1 al Legii rurale promulgate la 14 august 1864

se dispunea că ţăranii sunt şi rămân proprietari pe loturile pe

care le foloseau. În baza acestei legi, „sătenii clăcaşi sunt şi

rămân deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în

întinderea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă”. Suprafaţa

pământului asupra căruia se recunoştea dreptul de proprietate

al ţăranilor era fixată în funcţie de numărul de vite pe care ace

tia le stăpâneau. Acest criteriu a împărţit proprietarii de

pământ în trei categorii: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi.

Pământul dobândit nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În

acelaşi timp, s-a desfiinţat şi regimul clăcăşiei (dijma,

podvezile, zilele de meremet), în schimbul unei despăgubiri pe

care ţăranii urmau să o plătească în termen de 15 ani, prin

sume repartizate anual.

După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte

din pământurile moşierilor (aproximativ 2/3) au trecut în

proprietatea ţăranilor, ceea ce a constituit o puternică lovitură

dată poziţiilor economice ale boierimii şi, în acelaşi timp, o

măsură prin care s-au deschis largi perspective dezvoltării

capitaliste în ţara noastră.

Cu toate limitele sale, reforma din anul 1864 înseamnă,

în esenţă, primul pas istoric de amploare al aplicării

programului social al revoluţiei din anul 1848, cu efecte

determinante asupra structurilor social-economice ale ţării,

marcând momentul generalizării relaţiilor capitaliste în

ansamblul economiei româneşti, nu numai în agricultură.

136

10.3.5.2. Reforma electorală

Noul aşezământ electoral, pe care fosta Adunare nu a

vrut să-l dezbată, a fost aprobat prin plebiscit. Legea electorală din

1864 a menţinut censul pe avere, condiţia de 25 ani împliniţi şi

prevedea că legătorii sunt fie primari, fie direcţi. Erau incluşi în

categoria alegătorilor primari cei care plăteau un impozit de 48 de

lei în comunele rurale, cei ce plăteau un impozit de 80 sau 100 lei

în comunele urbane (în funcţie de numărul acestora), precum şi

patentarii, până la clas a V-a inclusiv. Cincizeci de alegători

primari numeau un alegător direct. Erau alegători direcţi cei ce aveau

un venit de 100 de galbeni, indiferent de provenienţă, venit ce se

putea dovedi prin biletele de plata impozitului sau în alt chip.

Puteau fi alegători direcţi, fără a justifica venitul de 100 de

galbeni, preoţii, profesorii academiilor şi colegilor, doctori şi

licenţiaţii facultăţilor, avocaţi, ingineri, arhitecţi, cei ce aveau

diplome recunoscute de guvern sau erau conducătorii unor instituţii.

Alegătorii de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani.

S-a desfiinţat împărţirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că unii

alegători îşi exercitau drepturile în comunele tribale, ir alţii în

comunele rurale (colegii de oraşe şi colegii de judeţe).

10.3.5.3. Opera legislativă a lui Alexandru I.Cuza

De numele lui Alexandru Ioan Cuza sunt legate şi

Codul civil, Codul de procedură civilă, Codul penal şi Codul de

procedură penală, elaborate în vremea şi din dispoziţia lui Cuza. Aceste

coduri au constituit sistemul de drept burghez, au creat cadrul juridic

necesar dezvoltării legislaţiei româneşti. Prin adoptarea acestor coduri,

România a intrat în rândul ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie.

Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza a influenţat pozitiv teoria

şi practica juridică, a stimulat dezvoltarea învăţământului juridic, a ştiinţei

dreptului, a dus la afirmarea gândirii juridice româneşti în ţară şi peste

hotare.

Codul civil a fost redactat de Comisia Centrală de la

Focşani din ordinul lui Cuza. Comisia, ale cărei lucrări au durat până

în 1864, a folosit ca principale izvoare legiuirile româneşti anterioare,

Codul civil francez din 1804, care se bucura la acea vreme de

un imens prestigiu şi care servise drept model celor mai

multe coduri burgheze, proiectul Codului civil italian Pisaneli,

care fusese atunci elaborat şi care se bucura în Europa acelor

vremuri de o deosebită apreciere, legislaŃia civilă a Belgiei şi

doctrina juridică a vremii. Codul civil român a fost adoptat în 1864 şi a intrat în

vigoare la 1 decembrie 1865. În momentul publicării, s-a numit Codul

civil Alexandru Ioan, iar după abdicarea lui Cuza s-a republicat sub

titlul de Codul civil român. Legislatorii lui Cuza au avut ca principală

sursă de inspiraţie Codul civil francez, dar principiile şi dispoziţiile

137

acestuia nu au fost preluate în mod mecanic, ci selectiv, prin adaptarea

lor la realităţile româneşti. Codul civil elaborat în vremea lui Cuza a preluat

mod selectiv şi dispoziţii din alte coduri străine şi a avut

permanent în vedere dispoziţiile din legiuirile româneşti anterioare, de

sorginte bizantină. Dreptul bizantin a fost dreptul roman adaptat la

condiţiile feudalismului.

Codul civil român este format dintr-un preambul, care se

referă la lege în general, precum şi la aplicarea ei în timp şi spaţiu, din

trei cărţi şi din partea privitoare la Dispoziţiile finale. Prima carte era

consacrată persoanelor, cea de a doua era consacrată bunurilor, iar

ultima modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.

Codul civil din 1865 are următoarea structură:

- Un titlu preliminar cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi

spaţiu;

- Cartea I-a despre persoane;

- Cartea a II-a despre lucruri;

- Cartea a III-a despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii;

- Dispoziţiile finale în legătură cu intrarea în vigoare a codului şi

abrogarea

altor legiuiri mai vechi.

Preambulul este format din 5 articole care se referă la lege în

general, precum şi la aplicarea ei în timp şi spaţiu. Cartea întâia este

consacrată persoanelor, cea de-a doua bunurilor, iar cea de-a treia

modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.

În tratarea materiei principalul accent cade asupra materiei

proprietăţii, cartea a doua se referă în întregime la bunuri, iar cartea a

treia la modurile prin care proprietatea se poate dobândi. Codul

civil român ca şi cel francez, a fost denumit şi "Codul

patronilor şi al proprietarilor", deoarece cartea a II-a şi a III-a

reglementau regimul proprietăţii private capitaliste, mai mult de

2/3 din articolele codului fiind consacrate proprietăţii, precum şi

datorită dispoziţiilor cuprinse în două articole (1471 şi 1472) care

aveau o deosebită importanţă practică.

Astfel, articolul 1471 interzicea încheierea pe timp

nedeterminat a unei convenţii prin care o persoană îşi angajează

munca sau serviciile. Această prevedere urmărea să împiedice

vânzarea sau închirierea forţei de muncă pe toată viaţa, căci o

asemenea practică ar fi dus la reînvierea relaţiilor de tip

feudal. Articolul 1472 prevedea că în litigiile dintre patroni şi

muncitori cu privire la condiţiile salarizării şi la plata salariului,

patronul va fi crezut pe cuvânt. Examinarea acestui text ne dă

posibilitatea să constatăm, în sens negativ, că în elaborarea Codului

civil român nu s-a procedat pur şi simplu la copierea celui

francez. Astfel, în textul corespunzător francez pentru cuvântul

patron este utilizat cuvântul stăpân, iar pentru cuvântul muncitor este

utilizat cuvântul servitor.

Aşadar, Codul civil francez se referea la contractele

încheiate între stăpâni şi servitori, având ca obiect servicii casnice,

138

pe când Codul civil român se referă la relaţiile de muncă din

întreprinderile capitaliste.

În cartea I-a, la baza reglementării condiţiei juridice a

persoanelor fizice este pus principiul egalităţii tuturor în faţa

legilor. Codul face distincţie între capacitatea de folosinţă şi

capacitatea de exerciţiu. Cu privire la capacitate de folosinţă, codul

prevede că ea începe în momentul naşterii, dacă copilul s-a născut

viu, pe când codul francez cere ca noul născut să fie şi viabil.

Majoratul a fost fixat la 21 de ani, dar se prevede şi o procedură a

emancipării persoanei de la 18 ani când are capacitate apropiată de

a majorilor, potrivit cu care emancipatul poate încheia anumite

acte şi îşi poate angaja răspunderea chiar înainte de această dată.

Persoanele juridice se împărţeau în două categorii: cu

scop lucrativ şi fără scop lucrativ. Cele cu scop lucrativ urmau

a fi reglementate prin Codul de comerţ. Cele fără scop lucrativ

care îşi propuneau obiective culturale, sportive, de binefacere sau

politice, se înfiinţau prin decret domnesc, deoarece se socotea că

persoana juridică nu are o relaţie proprie, ci este o ficţiune a legii.

Codul penal a fost publicat în 1865 şi a rămas în

vigoare până în 1937. La elaborarea acestui cod, legislatorii lui

Cuza s-au inspirat din legiuirile româneşti anterioare, din Codul

penal francez din 1810 şi din Codul penal prusian din 1851.

La baza Codului penal român a fost pusă concepţia clasică a

dreptului penal, profund individualistă, care îl priveşte pe om ca pe o fiinţă

abstractă, desprinsă din mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Această

concepţie priveşte infractorul ca pe un om raţional, conştient de

urmările faptei sale, care are porniri antisociale, motiv pentru care

trebuie a fi exclus din societate prin aplicarea pedepselor cu un

pronunţat caracter de intimidare. Abia mai târziu, odată cu apariţia noilor

concepţii cu privire la faptă şi făptuitor, precum şi cu privire la rolul

pedepselor, au început a fi luaţi în considerare şi factorii sociali care

determină comportamentul uman, ceea ce a dus la o serie de

modificări ale codului în cauză, cu accent pe necesitatea reeducării

infractorilor în vederea reintegrării lor în viaţa socială.

Codul penal de la 1865 a fost structurat în trei cărţi:

- Cartea I - Dispoziţii cu privire la pedepse şi la felul lor;

- Cartea a II-a - Norme cu privire la crime şi delicte;

- Cartea a III-a - Contravenţii.

Infracţiunile cuprinse în cod erau de trei feluri:

- crime - erau sancţionate cu pedepse criminale;

- delicte - erau sancţionate cu pedepse corecţionale;

- contravenţii - erau sancţionate cu pedepse poliţieneşti.

În Codul penal de la 1865 sunt considerate ca fiind cele

mai grave, avându-se în vedere gradul lor de pericol social,

infracţiunile contra statului: răsturnarea ordinii de stat şi trădarea.

Apoi urmează în funcţie de gravitatea lor infracţiunile contra

Constituţiei: faptele contra sistemului parlamentar şi a celui electoral.

Sunt apreciate ca făcând parte din categoria infracţiunilor mai

139

grave infracţiunile contra intereselor publice, care priveau

exercitarea funcţiilor administrative de către funcţionari: abuzul

de putere şi delapidarea. Alte infracţiuni sunt îndreptate

împotriva funcţionarilor publici: ultrajul, opunerea faţă de ordinele

autorităţilor. Cele mai multe dintre infracţiunile cuprinse în codul

penal de la 1865 erau cele îndreptate împotriva vieţii, a

integrităţii corporale, a onoarei şi a patrimoniului.

Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în

vigoare odată cu Codul civil. Plecând de la concepţia

fundamentală, conform căreia normele de procedură civilă sunt

cele care dau viaţă întregului sistem de drept privat, legislatorii lui

Cuza au acordat o atenţie deosebită elaborării acestui cod. Pentru aceasta,

s-au inspirat din Codul de procedură civilă francez, Codul de procedură

civilă belgian, precum şi din legiuirile româneşti anterioare.

Codul în cauză este structurat în şapte cărţi:

- Cartea I - Procedura înaintea judecătorului de plasă;

- Cartea a II-a - Tribunalele de judeţ;

- Cartea a III-a - Curţile de apel;

- Cartea a IV-a - Arbitri;

- Cartea a V-a - Executarea silită;

- Cartea a VI-a - Proceduri speciale;

- Cartea a VII-a - Dispoziţii speciale.

Procedura de judecată este orală, publică şi

contradictorie. Codul arată că în

procesul civil pot fi administrate ca probe actele scrise,

martorii, expertizele, jurământul judiciar şi prezumţiile. Erau prevăzute

următoarele căi de atac: apelul, când se proceda la o nouă judecată de

fond, opoziţia, care se utiliza împotriva hotărârilor date în lipsă,

contestaţia şi recursul. Prin recurs se stabilea dacă legea a fost bine

interpretată şi aplicată.

Codul de procedură penală a fost elaborat şi a intrat în

vigoare odată cu Codul penal. Principalele surse de inspiraţie

pentru legislatorii lui Cuza au fost legiuirile româneşti anterioare,

Codul de instrucţie criminală francez din 1808 şi doctrina juridică a

vremii. Codul în cauză prevedea că procesul penal cuprindea două faze.

Prima fază, cea premergătoare judecăţii, avea ca obiective

descoperirea, urmărirea şi instrucţia

infractorilor. Faza a doua era cea a judecăţii. Codul de procedură penală era

structurat în două cărţi, corespunzătoare celor două faze ale procesului.

Prima fază a procesului era realizată de către ofiţerii de poliţie

judiciară, care aveau ca sarcină descoperirea infracţiunilor, de

către procurori, care aveau ca sarcină urmărirea infractorilor şi de către

judecătorii de instrucţie, ce aveau ca sarcină anchetarea infractorilor, numită

instrucţie.

Faza a doua a judecăţii era realizată de către judecătoriile de plasă,

tribunalele judeţene, curţile cu juri şi de către Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie. Datorită lipsei personalului calificat, judecătoriile de plasă

140

nu au funcţionat, atribuţiile lor fiind încredinţate subprefecţilor ce

administrau plasa respectivă. În competenţa tribunalelor intrau delictele, iar

în competenţa curţilor cu juri intrau crimele. Curţile cu juri erau

formate dintr-un complet de judecători şi dintr-un juriu compus

din cetăţeni.

Juriul era chemat să răspundă prin da sau nu la două

întrebări:

- Dacă persoana este sau nu vinovată? În ipoteza în care persoana era găsită

vinovată, se proceda la a doua întrebare.

- Dacă acea persoană merită sau nu circumstanţe atenuante? Dacă juriul

răspundea afirmativ la prima întrebarea, judecătorii făceau încadrarea

faptei în textul de lege corespunzător şi fixau pedeapsa în funcţie de

dispoziţiile legii şi de părerea juriului în ceea ce priveşte circumstanţele

atenuante.

.



Statul naț ional unitar român s-a constituit în cadrul unui proces revoluț ionar intern,

prin adunări plebiscitare, într-un context internaț ional favorabil, când dreptul de

autodeterminare a devenit drept internaț ional, când marile imperii au dispărut în urma primei

conflagraț ii mondiale. Odată cu făurirea statului naț ional unitar, potenț ialul economic al

României a crescut, permiț ând consolidarea relaț iilor capitaliste ș i dezvoltarea forț elor de

producț ie, evoluț ia vieț ii politice într-o democraț ie din păcate neconsolidată. Făurirea statului unitar român a impus adoptarea unei noi Constituț ii care să reflecte

transformările ce au avut loc în organizarea statului român. Prin Constituț ia de la 1923 a

României întregite s-a realizat unificarea organizării de stat ș i a legislaț iei ca urmare a

înfăptuirii unităț ii naț ionale; ea corespundea angajamentelor luate de statul român prin

tratatele internaț ionale postbelice.


Emancipare naţională, Adunare Electivă, Convenţia de la Paris, Şeful statului român,

Guvernul României.


1. Ce înţelegeţi prin autonomie legislativă?

2. Ce reprezintă suveranitatea de stat?

3. Cum era împărţit Parlamentul ţării?

141

4. Cum s-a format Guvernul României?

5. Ce atribuţii avea Şeful statului?



1. Conform dispoziţiilor Convenţiei de la Paris din anul 1858, Parlamentul a fost organizat ca

organ:

a. bicameral;

b. unicameral;

c. la latitudinea domnitorului.

2. Conform Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) s-a instituit sistemul

parlamentar bicameral, format din :

a. Camera Lorzilor şi Camera de Jos ;

b. Adunarea Electivă şi Adunarea Ponderatrice ;

c. Senat şi Camera de Sus.

3. Prin Constituţia din anul 1866, cele trei puteri în stat erau declarate independente una

de alta. Puterea legislativă era exercitată de către :

a. domn şi Camera deputaţilor;

b. domn şi Senat;

c. domn şi reprezentanţa naţională.

4. Conform Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864), de cine era

exercitată puterea legislativă?

a. domn şi Adunarea Electivă;

b. Parlament şi Adunarea Electivă;

c. domn şi Parlament.

5. Conform Codului Civil (1865), căsătoria era privită ca un contract, o tranzacţiejuridică,

precedată de cele mai multe ori de logodnă. Întocmirea actelor de stare civilă a fost dată în

competenţa ofiţerului de stare civilă. Ce reprezenta căsătoria?

a. un act religios;

b. un act religios şi un act civil;

c. un act pur civil.

142

6. Conform Codului Civil (1865), proprietatea era cel mai important drept real. Dreptul

de proprietate era considerat sacru şi inviolabil. Prin ce fel de acte putea fi transmisă

proprietatea?

a. acte juridice încheiate între persoane în viaţă sau prin acte juridice încheiate pentru

cauză de moarte;

b. acte juridice încheiate între persoane în viaţă;

c. acte juridice încheiate pentru cauză de moarte.

7. Conform Codului de procedură civilă (1865) căile de atac erau ordinare si extraordinare.

De câte ori putea fi utilizată o cale de atac?

a. o singură dată;

b. de două ori;

c. de patru ori.

8. Conform Codului de procedură penală (1865) de câte feluri erau sentinţele Tribunalului?

a. de condamnare şi de achitare;

b. de condamnare şi de absolvire;

c. de condamnare, de achitare, de absolvire, de incompetenţă.

9. Potrivit Codului Penal (1865), crimele si delictele au fost grupate în patru categorii.

Care erau acestea?

a. trădarea, calomnia, distrugerea de bunuri, furtul;

b. infracţiuni îndreptate împotriva statului, infracţiuni împotriva Constituţiei, infracţiuni

împotriva intereselor publice, infracţiuni îndreptate contra intereselor particulare;

c. omorul, abuzul de putere, falsificarea operaţiunilor electorale, infracţiuni contra

libertăţii.

10. În istoria medievală a românilor se cunosc două forme de răspundere penală colectivă

(deşugubină):

a. răspunderea penală colectivă a satului pentru omorul sau furtul săvârşit pe teritoriul lui şi

răspunderea penală familială ;

b. răspunderea penală individuală şi răspunderea penală familială;

c. răspunderea penală familială şi răspunderea autorităţilor.

143

Bibliografie:



Bucureș ti, 2012



144


STATUL ŞI DREPTUL MODERN ÎN PERIOADA 1866-1918

Cuprins:

11.1. Introducere



11.3.1. Scurtă privire asupra situaț iei economice, sociale ș i politice

11.3.2. Caracterizarea generală ș i izvoarele dreptului

11.3.3. Organizarea de stat ș i instituț ii juridice

11.3.4. Transformările intervenite în ramurile dreptului

11.3.4.1. Dreptul Constituț ional

11.3.4.2. Dreptul Civil

11.3.4.3. Dreptul Penal

11.3.4.4. Dreptul Procesual

11.3.4.5. Legislaț ia Muncii

11.3.4.6.Legislaț ia Învoielilor Agricole


11.1. Introducere

Dreptul român din perioada monarhiei constituț ional-

parlamentare a fost un drept burghez. El a consacrat

proprietatea particulară, pe care a decretat-o „sacră ș i

inviolabilă”, dându-i toate garanț iile. Principalele izvoare ale

dreptului au fost Constituț ia din 1866 ș i Codurile adoptate în

epoca lui Cuza, care constituiau temelia sistemului de drept

modern. Alături de acestea s-au aflat o serie de legi speciale

care au fost adoptate în scopul promovării principiilor

progresiste din epocă. În istoriografia de specialitate din România din această

etapă se evidenț iază faptul că izvoarele dreptului au fost:

legea, cutuma, contractul, doctrina ș i jurisprudenț a

145









Timpul alocat unităţii:2h


11.3.1. Scurtă privire asupra situaț iei economice, sociale

ș i politice

Constituţia din anul 1866 a fundamentat în România un regim politic democratic. În anul 1895 s-a inaugurat rotativa guvernamentală, constând în alternanţa la guvernare a conservatorilor şi liberalilor, rolul de arbitru revenind monarhiei.

Dreptul român din perioada monarhiei constituţional-

parlamentare a fost un drept burghez. El a consacrat

proprietatea particulară, pe care a decretat-o „sacră şi

inviolabilă”, dându-i toate garanţiile. Principalele izvoare ale

dreptului au fost Constituţia din 1866 şi Codurile adoptate în

epoca lui Cuza, care constituiau temelia sistemului de drept

modern. Alături de acestea s-au aflat o serie de legi speciale

care au fost adoptate în scopul promovării principiilor

progresiste din epocă. În istoriografia de specialitate din România din această

etapă se evidenţiază faptul că izvoarele dreptului au fost: legea, cutuma, contractul, doctrina şi jurisprudenţa.

Sistemul de drept a evoluat în această etapă în strânsă

legătură cu transformările sociale şi economice, vizând

modernizarea vieţii sociale şi de stat. Întreaga perioadă luată

146

în discuţie a fost dominată de problema agrară şi problema

electorală. După obţinerea independenţei totale de stat,

România a primit un nou statut juridic internaţional, fapt

relevant în evoluţia societăţii. Constituţia din anul 1866 a

fundamentat în România un regim politic democratic. În Transilvania, victoria reacţiunii a determinat

abrogarea Constituţiei din anul 1849 şi instaurarea regimului

neoabsolutist (1851-1861), bazat pe centralizare, putere

armată, cenzură, germanizare şi catolicizare. Sub presiunea

unor factori externi şi interni, a fost instaurat un regim de

guvernare liberală de scurtă durată, după care a fost instaurat

regimul dualist austro-ungar (1867-1918) care a reprezentat „o

recrudescenţă a politicii de discriminare şi oprimare a naţiunii

române”. Anexarea Banatului (1860) şi a Transilvaniei (1867)

a declanşat politica de deznaţionalizare la care românii s-au

pronunţat prin ample manifestări: - Pronunciamentul de la Blaj (1868), mişcarea

memorandistă etc. Integrarea forţată şi politica de rusificare şi deznaţionalizare a Transilvaniei a declanşat o amplă mişcare de emancipare naţională a cărei finalizare a dus la Unirea cu ţara în martie 1918. Eliminarea jurisdicţiei consulare şi recunoaşterea

legilor româneşti, înfiinţarea agenţiilor diplomatice ale

României, renunţarea la paşaportul otoman, convenţiile internaţionale poştale, telegrafice şi comerciale şi, mai ales,

Tratatul de la Berlin (1878) au conferit României un nou statut internaţional în concertul popoarelor suverane europene.

Prefacerile structurale şi instaurarea monarhiei constituţionale au reclamat o nouă lege fundamentală, materializată în Constituţia promulgată la 1/13 iulie 1866 (8 titluri împărţite în capitole şi secţiuni).

11.3.2. Caracterizarea generală ș i izvoarele dreptului

Dreptul României din perioada monarhiei

constituţional-parlamentare a fost un drept burghez. Acesta a

consacrat proprietatea particulară, pe care a decretat-o ,,sacră

şi inviolabilă,, , dându-i toate garanţiile.

A fost reglementată şi libertatea şi egalitatea pentru toţi

cetăţenii, fapt ce atestă caracterul democraţiei burgheze,

adesea limitat, situaţie confirmată de dispoziţii ca acestea: ,,

Libertatea individuală este garantată. Nimeni nu poate fi

urmărit,, .

Este de subliniat că, deşi s-a înscris în Constituţia

României un anumit număr de drepturi şi libertăţi, au fost

înscrise foarte puţine drepturi fundamentale, fiindu-le

147

preferate libertăţile.

Dreptul etapei pe care o analizăm a fost împărţit în

drept public şi drept privat. De asemenea, în structura

sistemului dreptului din această etapă nu au fost cunoscute o

serie de ramuri de drept: dreptul muncii, dreptul familiei,

dreptul financiar. Aceasta s-a datorat felului cum au fost

apreciate raporturile sociale din aceste domenii, legiuitorul

preferând reglementarea prin legi, şi nu prin coduri. Aşa de

exemplu, datorită faptului că raporturile de familie au fost

considerate a fi numai de ordin patrimonial, iar căsătoria un

contract, normele care au reglementat această importantă

instituţie juridică au fost incluse în ramura dreptului civil.

În concepţia doctrinarilor din România, din această

etapă izvoarele dreptului au fost:

- Legea care, după concepţia timpului, a fost emanaţia

puterii legiuitoare, elaborată cu respectarea unei

anumite proceduri. Pentru acest punct de vedere s-au

invocat textele constituţionale care prevedeau că orice

lege cere învoirea a câtor trele ramuri ale puterii

legiuitoare, accentul căzând pe aspectul formal şi nu pe

conţinut.

s-a adoptat, în legătură cu legea ca diviziune principală,

împărţirea în legi fundamentale şi legi ordinare, cunoscându-

se şi categoria legilor excepţionale a fost practicată în

România de la un moment dar, generalizându-se în condiţiile

stării de asediu.

- Cutuma, în legislaţia României etapei pe care o

analizăm nu s-a statuat expres că obiceiul juridic este

izvor al dreptului, fiind texte de lege care l-au admis

însă.

În ceea ce priveşte contractul, acesta a existat mai mult în

domeniul dreptului internaţional. Pe plan intern, contractul a

fost, în reglementarea anumitor relaţii sociale, izvor al

dreptului admis în limitele legilor în vigoare şi al politicii

promovate de clasele dominante.

- Jurisprudenţa, a fost socotită izvor al dreptului. De

asemenea, s-a admis precedentul judiciar ca izvor al

dreptului, judecătorul putând crea noi norme de drept,

acoolo unde legea nu prevede nimic.

- Doctrina, poate fi de asemenea un izvor formal al

dreptului pozitiv.

Invocarea jurisprudenţei şi a doctrinei a fost adesea uzitată de

instanţe judecătoreşti din România, în principal din cauza unor

lacune ale legislaţiei, cu toate că uneori, pe această cale s-a

realizat şi eludarea legii.

148

11.3.3. Organizarea de stat ș i instituț ii juridice

Între 1859 şi 1918, în România au avut aplicabilitate

trei acte constituţionale:

Convenţia de la Paris, din 7 august 1858, Statutul dezvoltător al

Convenţiei de la Paris din 1864 şi Constituţia din 1866, ultima

reprezentând acel compromis dintre marea burghezie şi

moşierime, modificată de mai multe ori. Până la ultimul război

mondial, două modificări au fost mai importante: în 1879 s-a

modificat art.7, prevăzându-se de acum posibilitatea naturalizării

tuturor străinilor, indiferent de religie, cu precizarea că numai

românii şi cei naturalizaţi români puteau dobândi imobile

rurale în România, iar în 1884 modificarea făcută a avut loc

după proclamarea ţării ca regat, pe noi interesându-ne, în

principal, schimbările aduse în regimul electoral.

11.3.4. Transformările intervenite în ramurile dreptului

11.3.4.1. Dreptul Constituț ional

Parlamentul a fost organizat, prin dispoziţiile Convenţiei de la

Paris, ca organ unicameral, prevăzându-se câte o Adunare

Electivă pentru fiecare principat, aleasă pe 7 ani prin vot bazat

pe un cens de avere foarte ridicat, care a făcut ca Adunările

Elective să fie organele marilor proprietari, ale negustorilor şi

industriaşilor bogaţi. Conflictul care s-a născut între domn şi

asemenea adunări elective, conflict care reflecta, de fapt, o

realitate obiectivă – lupta dintre elementele adepte ale

progresului şi cele retrograde – nu s-a putut rezolva decât prin

lovitura de stat din mai 1864.

Inovaţiile Statutului dezvoltător al Convenţiei de la

Paris au constat în organizarea bicamerală a Parlamentului şi

într-o oarecare lărgire a corpului electoral, fără a se fi introdus

votul universal, egal, direct şi secret.Cele două camere ale

Parlamentului au fost:

- Adunarea Electivă, compusă din deputaţi aleşi prin

scrutin de două grade, corpul electoral fiind împărţit,

după avere, în alegători primari – ce alegeau indirect –

şi alegători direcţi, fiind cunoscuţi şi alegători direcţi

cu dispensă de cens, mai ales dintre intelectuali.

- Adunarea Ponderatoare, compusă din: membri de drept

şi membri numiţi; din cei 64 de membri numiţi, 31

erau numiţi de domn, restul fiind numiţi din rândul

consiliilor judeţene, câte unul din fiecare judeţ, din

cele trei propuneri făcute de fiecare judeţ.

Corpul ponderator a fost conceput de Cuza ca un organ

permanent, care-şi reînnoia componenţa la anumite intervale

149

de timp (Statutul dezvoltător a stabilit că la fiecare doi ani se

reînnoia 1/3 din numărul membrilor acestui organ, iar în art. XVIII din „Modificaţiunile îndeplinătoare Statutului”, din

preambulul Statutului s-a stabilit că reînnoirea se făcea din trei

în trei ani pentru o doime a lui). - Dispoziţiunile Statutului dezvoltător au rămas în vigoare

până la Constituţia din 1866, care a prevăzut în art. 31 că:

„Toate puterile statului emană de la naţiune care nu le poate

exercita decât numai prin delegaţiune”. De asemenea, se

proclamau o serie de principii fundamentale de drept:

drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului,

suveranitatea naţională, separaţia puterilor în stat,

responsabilitatea ministerială. - Conform principiului separaţiei puterilor în stat, cele trei

puteri erau declarate independente una de alta. Puterea legislativă se exercita de către domn şi Reprezentanţa

Naţională. Puterea executivă era încredinţată domnului care o exercita prin organele administrative. Puterea judecătorească

revenea curţilor şi tribunalelor. - Legiuitorul constituţional din anul 1866 a optat tot pentru

organizarea bicamerală a Parlamentului. Parlamentul se numea Reprezentanţa Naţională (Corpurile Legiuitoare) şi era format din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Iniţiativa legislativă aparţinea domnului, Adunării Deputaţilor şi Senatului. Dispoziţiile privind compunerea şi alegerea membrilor Parlamentului erau inserate în Constituţie şi în legea electorală (modificată în 1864).

Domnul avea dreptul de a convoca, amâna şi dizolva Corpurile Legiuitoare, precum şi dreptul de a sancţiona şi promulga legile. Domnul nu mai avea dreptul de a guverna prin decrete, dar putea să supună Parlamentului proiecte de legi sau să opună altora dreptul său de veto absolut. Conform Constituţiei, Reprezentanţa Naţională avea dreptul de autoconducere, interpelare a miniştrilor şi anchetă parlamentară. Principala funcţie a Reprezentanţei era legiferarea, constând în dezbaterea şi aprobarea legilor, dar Adunarea Deputaţilor îndeplinea şi o atribuţie executivă: dezbaterea şi adoptarea bugetului de stat.

Şeful statului. Convenţia de la Paris a prevăzut, în art. 3, între organele învestite cu „puterile publice”, şi Domnitorul

(Hospodarul), ales pe viaţă de către Adunarea Electivă (art. 10), moldovean sau muntean, în vârstă de cel puŃin 35 de ani,

cu un venit funciar public timp de 10 ani, sau care să fi fost membru al Adunării, dispoziţii pe care Statutul dezvoltător nu

le-a schimbat. Puterea executivă revenea, potrivit art. 35 din

Constituţie, domnitorului (Alteţă Regală din anul 1879, rege

din 1881, după proclamarea României ca regat). Domnitorul

(şeful statului) era un organ unipersonal, ales sau ereditar, ale

150

cărui atribuţii erau limitativ consacrate în textele

constituţionale şi care se bucura de anumite privilegii. Domnul

beneficia de privilegiul irevocabilităţii, al inamovibilităţii şi

neresponsabilităţii, în sensul că răspunderea revenea

miniştrilor care contrasemnau toate actele sale. Domnul

numea şi confirma în toate funcţiile publice, era capul oştirii

(calitate în baza căreia conferea gradele militare), avea dreptul

de a declara război, de a încheia tratate şi convenţii cu alte

state, de a bate monedă şi de a conferi decoraţii. Între 1859 şi

1918 au fost cunoscute, în România, şi alegerea şi realegerea

în funcţia de şef al statului, ultima fiind cea mai lungă ca

durată. Constituţia a reglementat locotenenţa domnească,

pentru caz de vacanţă a tronului, şi regenţa, instituită atunci

când succesorul la tron era minor sau monarhul se afla în

imposibilitatea de a domni din diferite motive, în special

boală. Miniştrii şi guvernul. Toate actele constituţionale ale

României din etapa aceasta l-au declarat pe şeful statului

neresponsabil şi au stabilit că acesta îşi exercită atribuţiile sale de ordin administrativ-executiv cu ajutorul miniştrilor,

declaraţi răspunzători pentru actele monarhului, pe care le-au contrasemnat (Convenţia de la Paris în art. 14-15; Constituţia

din 1866 în art. 92 şi 93).Miniştrii erau titulari ai departamentelor – ministerelor, care nu se înfiinţează decât

prin lege. Potrivit Constituţiei, Guvernul era format din miniştri

aparţinând partidului care deţinea majoritatea parlamentară (regulă deseori încălcată).

Puterea judecătorească era exercitată de instanţele judecătoreşti, dar toate hotărârile acestora se executau în numele domnitorului, care avea şi dreptul de amnistie şi de graţiere.

În art. 36 al Titlului al III-lea din Constituţia din 1866 se sublinia că activitatea judecătorească era exercitată de curţi

şi tribunale, iar, potrivit art. 104, alin. 3, pe întregul teritoriul statului român avea competenţă o singură Curte de Casaţie.

Instanţele judecătoreşti erau:

- judecătoriile de plasă;

- tribunalele judeţene; - curţile de apel; - curţile cu juri, în materie criminală; - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La activitatea judecătorească mai participau şi alte organe,

precum Ministerul Public sau Parchetul. Conform art. 128 din Constituţie, instanţele

judecătoreşti erau competente să controleze

constituţionalitatea legilor. Astfel, în caz de contradicţie între o lege sau o prevedere legală şi o dispoziţie constituţională,

151

judecătorul era obligat să dea prioritate textului constituţional,

acesta reprezentând norma legislativă supremă căreia toate celelalte norme juridice îi erau subordonate.

Legile de organizare judecătorească au instituit inamovibilitatea magistraţilor.

Sistemul electoral. Conform Constituţiei din 1866 şi

dispoziţiilor Legii electorale din 30 iulie 1866, sistemul

electoral se baza pe votul cenzitar al censului de avere, în

principal. Pentru Adunarea Deputaţilor, corpul electoral era

împărţit în 4 colegii: de la un venit funciar de 300 de galbeni

(colegiul I) la un venit de 80 de lei (industriaşii şi comercianţii

din colegiul III). Erau scutiţi de îndeplinirea acestei condiţii

privind venitul liber-profesioniştii, ofiţerii în retragere,

profesorii şi pensionarii statului, care erau alegători direcţi.

Colegiul IV îi includea pe toţi cei care plăteau un impozit cât

de mic. Dintre aceştia, 50 de alegători (consideraţi primari)

alegeau un delegat, iar aceştia îl alegeau pe deputat. În anul

1881, prin modificarea Constituţiei, numărul colegiilor a fost

redus la trei, fapt care avantaja burghezia şi liberalismul

politic.

11.3.4.2. Dreptul Civil

Dreptul civil cunoaşte o serie de transformări

substanţiale în domeniile proprietăţii, persoanei, condiţiei

juridice, contractelor. La baza acestei ramuri de drept a rămas

Codul civil român adoptat în vremea lui Cuza.

Proprietatea. În materia proprietăţii statul a manifestat

o preocupare specială, intervenţia lui făcându-se simţită, mai

ales după cucerirea independenţei de stat. A fost creat un regim

general cuprinzând măsuri ce vizau dezvoltarea industriei

naţionale. În anul 1887 s-a adoptat o primă lege de încurajare a

industriei naţionale care prevedea condiţiile necesare pentru

crearea unei întreprinderi, avantajele de care beneficiau cei

care înfiinţau întreprinderi industriale, precum şi o formă

specială a dreptului de proprietate – dreptul de proprietate

industrială.

În anul 1912, o nouă lege de încurajare a industriei

naţionale a extins înlesnirile şi ajutorul statului şi la meseriaşii

care utilizau cel puţin 4 calfe şi meşteri, la societăţile

cooperatiste de meseriaşi cu un capital de cel puţin 2000 lei,

cu îndeplinirea anumitor condiţii stabilite de lege, la

cooperativele săteşti şi întreprinderile care întrebuinţau, fie la

un loc, fie la domiciliu, 30 de lucrători în industria casnică.

Alte reglementări importante cu implicaţii în domeniul

proprietăţii industriale au fost Legea asupra mărcilor de

fabrică şi de comerţ din anul 1879 şi Legea asupra brevetelor

de invenţiune din ianuarie 1906 care reglementa dreptul de

152

proprietate pentru inventatori. În temeiul acestei legi,

inventatorul avea drepturi exclusive şi temporare de exploatare

în România, brevetul conferindu-i dreptul exclusiv de a

exploata în folosul său brevetul şi de a urmări înaintea

tribunalului pe uzurpatori. Dezvoltarea capitalismului a determinat consolidarea

proprietăţii bancare, prin intermediul căreia s-a înfăptuit controlul băncilor asupra industriei. În anul 1880 a fost înfiinţată Banca Naţională a României, ca un centru de control asupra întregii vieţi bancare. Între 1894 şi 1911 au fost create toate băncile comerciale mari, un rol foarte important jucându-l capitalul străin care reprezenta, în perioada 1881-1903, 41% din totalul capitalului bancar.

În domeniul proprietăţii miniere a fost adoptată Legea din anul 1895 prin care s-a admis separarea proprietăţii asupra

solului de cea asupra subsolului, statul devenind proprietarul substanţelor miniere (cu excepţia celor din cariere) pe care le

putea şi concesiona. Proprietatea funciară a ţăranilor s-a fărâmiţat deoarece

Codul civil prevedea împărţirea bunurilor decedatului în părţi

egale moştenitorilor. Legea învoielilor agricole din anul 1866,

cu modificările sale ulterioare, deroga de la principiile Codului

civil. Contractele (învoielile) dintre proprietarii de moşii şi

ţăranii lipsiţi de pământ aveau ca obiect arendarea unei

suprafeţe de teren, în schimbul prestării unor zile de muncă pe

moşia proprietarului. Aceste învoieli erau transcrise într-un

registru al primăriei comunale, înscrisul fiind investit cu

formulă executorie la simpla cerere a proprietarului, fără

judecată. Moşierul dispunea de trei căi de executare: plata unei

despăgubiri în contul obligaţiei neexecutate sau, în caz de

neplată, scoaterea la vânzare; angajarea altei persoane, a cărei

plată era suportată de cel obligat prin învoiala încheiată;

obligaţia autorităţii administrative de a „îndemna” pe ţăran să

presteze muncile pentru care s-a obligat.

Legea a fost modificată în anul 1872 în sensul constrângerii

cu forţa armată a formaţiunilor de dorobanţi, dispoziţie

ulterior abrogată. Alte clauze abuzive ale legii prevedeau

probarea în justiţie a datoriilor ţăranilor exclusiv în baza

registrului propriu al moşierului, precum şi o procedură

specială de executare pe motivul că muncile agricole trebuiau

efectuate la timpul optim. Răscoala ţăranilor din anul 1907 a

impus modificarea legislaţiei agricole şi adoptarea unei noi

Legi a învoielilor agricole (23 decembrie 1907/5 ianuarie

1908) care interzicea munca sau dijma la tarla (obligaţia

ţăranului de a lucra pentru moşier o suprafaţă egală cu cea

arendată). Contractele colective între moşieri şi ţărani erau

încheiate potrivit unor formulare elaborate de Ministerul

Agriculturii, autentificate de procuror şi supuse înregistrării

153

obligatorii. O comisie specială fixa preţul maxim şi un plafon

minim la preţurile plătite ţăranilor pentru muncile efectuate.

Legea trusturilor arendăşeşti din anul 1908 limita dreptul de a

ţine în arendă mai multe moşii, conractele ce depăşeau 4000

ha putând fi anulate de procuror. Cu toate acestea, arendaşii au

găsit mijloace de eludare a legii, închiriind moşii fără a-i trece

numele în contracte. În perioada 1866-1918 au fost adoptate, de asemenea,

reglementări cu privire la persoanele juridice care au fost

introduse prin Codul de comerţ şi prin unele legi speciale ce

priveau cu prioritate dreptul de asociere. Codul comercial din

1887 a suferit o serie de modificări în anii 1895, 1900, 1902,

1906. Reglementări noi au fost făcute şi în alte domenii ale

dreptului civil (răspunderea civilă, contractele, contractul de

închiriere, contractul de muncă etc.). Căsătoria civilă era obligatorie şi se încheia înaintea

ofiţerului de stare civilă. Legea nr. 31/1894 prevedea

impedimentele la căsătorie, a căror nerespectare făcea

căsătoria nulă sau atacabilă.

11.3.4.3. Dreptul Penal

Principalul izvor de drept l-a constituit Codul penal din

anul 1865, la care s-au adăugat o serie de legi speciale. Acest

cod a fost modificat, completat i aplicat ulterior a a cum le-a

convenit mai bine claselor dominante din România.

Cea mai importantă modificare a Codului penal până în

anul 1918 a fost făcută la 17 februarie 1874, când 18 crime au

fost transformate în delicte. Scopul acestei modificări nu a fost

îndulcirea pedepselor pentru aceste fapte, ci scoaterea lor de

sub competenţa curţilor cu juri, guvernanţii timpului fiind

nemulţumiţi de faptul că, în cazurile respective, aceste instanţe

decideau cel mai adesea achitarea infractorilor.

Legi penale au fost adoptate şi în legătură cu starea de

război.

11.3.4.4. Dreptul Procesual

Codurile de procedură civilă şi penală s-au aplicat pe

întreaga perioadă de care ne ocupăm, adoptându-se însă şi legi

noi prin care s-au introdus proceduri speciale.

Dreptul procesual civil. În domeniul procedurii civile, în anul

1900, cu ocazia republicării Codului din anul 1865, s-au

introdus modificări vizând îmbunătăţirea tehnicii de redactare

a textelor, modificări de conţinut care vizau soluţionarea

rapidă a litigiilor etc.

154

Dreptul procesual penal. În materia dreptului procesual penal,

cele mai importante modificări suferite de Codul de procedură

penală până la izbucnirea primului război mondial au fost:

- Legea privitoare la libertatea individuală din 15 martie

1902, prin care inculpatul a primit, printre altele,

dreptul de a avea un apărător în cursul instrucţiei şi de

a comunica cu el „conformându-se regulilor

închisorii”;

Legea privitoare la instrucţiunea şi judecarea în faţa

instanţelor corecţionale a flagrantelor delicte (1913), care se

referea la instrucţiunea şi judecarea flagrantelor delicte (cu

excepţia delictelor de presă şi politice) săvârşite în oraşele

reşedinţă de judeţ, în gări, în porturi, în bâlciuri ce ţineau de

aceste ora e „chiar atunci când acele gări, porturi şi bâlciuri ar

fi fost situate în afară de raza oraşului”. Astfel, s-a introdus o

procedură specială prin care persoanele puteau fi arestate pe

loc şi aduse în faţa procuraturii, care le interoga şi le trimitea

în faţa judecătoriilor de ocoale sau a tribunalelor (în aceeaşi zi,

fără parcurgerea fazelor premergătoare, se pronunţa o hotărâre

urgentă de judecare). S-a mai prevăzut că „la trebuinţă,

tribunalul sau judecătoria de ocol se puteau convoca dinadins

(art. 3), că martorii puteau fi chemaţi şi verbal prin orice ofiţer

de poliţie, judecător sau agent al forţei publice, că se putea

acorda pevenitului timp de cel puţin 3 zile pentru a- i putea

pregăti apărarea (art. 5), că „instanţa de apel va judeca de

urgenţă şi cu precădere, facerile prevăzute prin legea de faţă,

în termen de cel mult 20 de zile de la data primirii apelului”

(art. 8).

În anul 1909, conform noii Legi pentru organizarea

judecătorească, instanţele judecătoreşti erau:

- judecătoriile de ocoale (urbane şi rurale);

- tribunalele de judeţ;

- curţile de apel;

- curţile de juraţi;

- Curtea de Casaţie (instanţă supremă).

11.3.4.5. Legislaț ia Muncii

Desi în domeniul relaţiilor de muncă nu exista, în

România, o ramură de drept propriu-zisă, perioada 1866-1918

a fost caracterizată de elaborarea unei vaste legislaţii în

domeniu.

Constituţia din anul 1866 a reglementat dreptul de

asociere în organizaţii profesionale (art. 27), urmând ca

regimul juridic al acestora să fie concretizat prin legi ordinare,

legi care însă s-au lăsat mult timp a teptate. Încălcând

dispoziţiile art.27 din Constituţie, guvernanţii au adoptat

155

Legea meseriilor („Legea Misir”) din anul 1902 prin care s-a

stabilit obligativitatea muncitorilor şi patronilor de aceeaşi

meserie de a se grupa şi a constitui laolaltă o corporaţie, sub

lozinca „comunităţii de interese”. Prin instituirea acestei

obligaţii s-a urmărit ca muncitorii „să nu- i poată vedea

interesele lor de lucrători care sunt potrivnice patronilor şi să

rămână în robie şi în întunericul de mai înainte” (I.C. Frimu).

O altă lege din anul 1909 –Legea contra sindicatelor,

asociaţiunilor profesionale a funcţionarilor statului, judeţelor,

comunelor şi stabilimentelor publice („Legea Orleanu”) – a

interzis funcţionarilor, meseriaşilor, muncitorilor şi oricărui

salariat al statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor

publice cu caracter economic, industrial şi comercial, precum

şi tuturor celor cărora le era încredinţată asigurarea unui

serviciu public de această natură, „să facă parte din vreo

asociaţie profesională”, guvernul neadmiţând sub nici un

motiv ca acestea să fie considerate persoane juridice. Această

lege a declan at un şir neîntrerupt de proteste, manifestaţii

muncitoreşti, greve, demonstraţii prin care se cerea abolirea ei. În anul 1912 a fost adoptată Legea pentru organizarea

meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti, prin care s-

au dezvoltat principiile legii din anul 1902, dar care conţinea şi o parte referitoare la asigurările muncitoreşti – prima

reglementare juridică în materie, menită să asigure condiţii de

muncă şi de trai mai omeneşti. Primele legi care cuprindeau reglementări în materia

duratei zilei de muncă au fost Legea pentru organizarea

serviciului sanitar (iunie 1874), Regulamentul pentru industria

insalubră (1875) şi Legea sanitară (1885), ultimele două

referindu-se şi la reglementarea muncii minorilor în sensul

neadmiterii copiilor sub 12 ani la lucru. Prin Regulamentul

industriei insalubre din anul 1894 s-a stabilit că, pentru copii şi

femei, atât în atelierele mici, cât şi în fabrici, în cariere, la

antiere, munca zilnică nu putea începe înainte de orele 5 a.m.

şi nu putea dura decât cel târziu pânăla orele 8.30 p.m. Pentru

lucrătorul major însă, care „este stăpân pe timpul şi pe felul

muncii sale” (art. 12), nu s-a stabilit nici un fel de măsură de

limitare a timpului de lucru, acesta fiind obligat în continuare

să accepte condiţiile impuse de patroni. Prin Legea din 6 martie 1897, repausul duminical a

fost reglementat la o jumătate de zi, de la orele 12 către seară – pentru lucrătorii şi ucenicii din mediul urban şi până la orele 12 – pentru cei din mediul rural. Ulterior, Legea repaosului duminical din anul 1910 a reglementat acest aspect mai amănunţit.

Opoziţia burgheziei faţă de recunoaşterea dreptului la

grevă al muncitorilor s-a manifestat prin interzicerea, chiar

dacă nu făţişă, a acestui drept. Astfel, Legea minelor din anul

156

1895 a prevăzut pierderea dreptului la pensie a „lucrătorului

care va fi dovedit că a silit pe un alt lucrător să participe la

grevă, sau că a împiedicat lucrul acelora care nu vor să se

asocieze la grevă” (art. 130). Prin Legea din 1906 s-a interzis

expres minerilor folosirea dreptului la grevă, iar prin Legea

contra sindicatelor, asociaţiunilor profesionale a funcţionarilor

statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice

(„Legea Orleanu”) din 1909 s-a interzis funcţionarilor,

meseriaşilor şi muncitorilor statului, judeţelor, comunelor şi

stabilimentelor publice cu caracter economic, industrial şi

comercial şi tuturor celor cărora le fusese încredinţată

asigurarea unui serviciu public de natura celor de mai sus să

utilizeze dreptul la grevă, instituind şi pedepse aspre în cazul

nerespectării acestei prevederi.

Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi a

asigurărilor muncitoreşti din 1912 a stabilit posibilitatea

patronului de adesface oricând contractul de muncă dacă

muncitorii, calfele sau meşteşugarii „primejduiesc siguranţa

fabricii, atelierului sau casei”, formulare a cărei ambiguitate

dădea uşor prilejul patronilor de a o putea folosi împotriva

mişcării revendicative a muncitorimii. În ceea ce priveşte asigurările pentru accidentele de

muncă, Codul civil din 1864 statua teoria responsabilităţii

delictuale potrivit căreia, pentru a-i valorifica dreptul la

indemnizaţie, victima unu accident de muncă trebuia să facă

proba că accidentul s-a produs din culpa patronului, lucru

practic irealizabil în condiţiile legislaţiei existente în acel

moment. Mai târziu, s-a făcut apel la teoria răspunderii

contractuale, în baza căreia patronul trebuia să facă proba

nevinovăţiei lui, muncitorul accidentat fiind scutit de probă.

Un mare progres l-a constituit adoptarea Legii pentru

organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor sociale din

anul 1912 care a introdus teoria riscului profesional i s-a

conturat, pentru prima dată, regimul asigurărilor sociale. Prin

această lege s-au asigurat muncitorii pentru accidente

survenite cu ocazia şi în timpul muncii i s-a instituit

obligativitatea acestor asigurări pentru toate întreprinderile şi

meseriile care utilizau maşini cu motoare de tot felul, pentru

întreprinderile de construcţii, pentru mine, diferite exploatări

etc. Existau însă şi categorii de salariaţi ai întreprinderilor ce

intrau în sistemul asigurărilor sociale, lucrătorii din domeniul

meseriilor care nu întrebuinţau motoare, lucrătorii din comerţ

şi muncitorii agricoli care nu beneficiau de dispoziţiile legii.

Beneficiau de asigurări numai cei care plăteau cotizaţia

stabilită de lege. Iniţial, contractul individual de muncă a fost guvernat

de principiile Codului civil care îi lăsa pe muncitori la

dispoziţia patronilor. Odată acceptat, contractul avea putere de

157

lege între părţile contractante, iar, în cazul izbucnirii unui

conflict între muncitori şi patroni, art. 1472 din Codul civil

dispunea că „patronul se crede pe cuvântul său: pentru câtimea

salariului, pentru plata salariului anului expirat şi pentru

aconturile date pe anul curgător”, făcând ineficace orice mijloc

de probă invocat de muncitor. Contractul de ucenicie a fost reglementat foarte vag,

pentru prima oară, de Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor sociale din anul 1912.

În ceea ce priveşte jurisdicţia muncii, Legea meseriilor

a înfiinţat comisia de arbitri, cu sarcina de a împăca lucrătorul

cu patronul în caz de conflict. Legea pentru organizarea

meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti a dat această

sarcină comisiilor de împăcare. Dacă aceste comisii nu

realizau împăcarea părţilor, competenţa de a judeca conflictul

de muncă revenea judecătoriilor de ocol.

11.3.4.6.Legislaț ia Învoielilor Agricole

În legislaţia românească din perioada analizată, un loc

aparte l-a ocupat Legea învoielilor agricole din 1866. Această

lege, care se aplica ţărănimii, deci majorităţii populaţiei,

afecta profund condiţia juridică a acesteia, precum şi starea ei

materială. Legea reglementa contractele sau învoielile dintre

moşieri şi ţărani, care aveau ca obiect arendarea unor

suprafeţe de pământ.

Învoiala încheiată între moşier şi ţăran era transcrisă

într-un registru special ţinut de către primăria comunei. Din

momentul transcrierii, contractul devenea autentic şi era

învestit cu formulă executorie, la simpla cerere a moşierului.

Primarul îl punea în executare fără vreo judecată, printr-un

sistem care se abătea în mod vădit de la dispoziţiile Codului

civil şi ale Codului de procedură civilă. În anul 1872 s-a adus,

prin modificarea legii, o precizare importantă, constând în

aceea că, pentru a-i determina pe ţărani să-şi îndeplinească

obligaţia de a munci pe moşia boierului, autorităţile

administrative locale pot recurge la constrângerea cu forţa

armată. După marea răscoală a ţăranilor din 1907, au fost

aduse Legii învoielilor

agricole mai multe modificări.

Dintre acestea menţionăm:

-desfiinţarea dijmei la tarla (formă de arendare pe care ţăranii

erau nevoiţi să lucreze pentru moşieri o suprafaţă de teren

egală cu cea arendată);

-dreptul ţăranului de a contesta, în termen de 5 zile, la

judecătoria de ocol, hotărârea autorităţilor administrative;

-stabilirea anumitor limite la preţurile plătite pentru pământ şi

pentru muncile agricole;

158

-controlul respectării dispoziţiilor legale în relaţiile dintre

moşieri şi ţărani de către inspectori regionali;

-încheierea contractelor potrivit unor formulare împărţite de

ministerul Agriculturii şi autentificate de către primar, asistat

de către executorul comunal.

.



Sistemul de drept a evoluat în această etapă în strânsă legătură cu transformările

sociale ș i economice, vizând modernizarea vieț ii sociale ș i de stat. Întreaga perioadă luată

în discuț ie a fost dominată de problema agrară ș i problema electorală. După obț inerea

independenț ei totale de stat, România a primit un nou statut juridic internaț ional, fapt

relevant în evoluț ia societăț ii. Constituț ia din anul 1866 a fundamentat în România un

regim politic democratic. În Transilvania, victoria reacț iunii a determinat abrogarea Constituț iei din anul 1849

ș i instaurarea regimului neoabsolutist (1851-1861), bazat pe centralizare, putere armată,

cenzură, germanizare ș i catolicizare. Sub presiunea unor factori externi ș i interni, a fost

instaurat un regim de guvernare liberală de scurtă durată, după care a fost instaurat regimul

dualist austro-ungar (1867-1918) care a reprezentat „o recrudescenț ă a politicii de

discriminare ș i oprimare a naț iunii române”. Anexarea Banatului (1860) ș i a Transilvaniei

(1867) a declanș at politica de deznaț ionalizare la care românii s-au pronunț at prin ample

manifestări: Pronunciamentul de la Blaj (1868), miș carea memorandistă etc. Integrarea forț ată ș i

politica de rusificare ș i deznaț ionalizare a Transilvaniei a declanș at o amplă miș care de emancipare naț ională a cărei finalizare a dus la Unirea cu Ț ara în martie 1918.

Concepte şi termeni de reţinut Drept public, drept privat, ramuri de drept, lege, cutumă, contract, jurisprudenţă, doctrină, instanţe judecătoreşti, proprietate.

Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Daţi exemplu de câteva ramuri de drept. 2. Enumeraţi izvoarele dreptului. 3. Ce reprezintă jurisprudenţa?

4. Care erau instanţele judecătoreşti conform Noii Legi? 5. Ce reglementa Legea învoielilor agricole din 1866?

159



1. Codul penal a fost publicat in anul 1865. Până când a rămas in vigoare?

a. 1937 ;

b. 1990 ;

c. 1948.

2. Între anii 1859 şi 1918, în România, au avut aplicabilitate 3 acte constituţionale :

a. Regulamentele Organice, Constituţia din 1866 şi Convenţia de la Paris;

b. Convenţia de la Paris, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi Constituţia din 1866;

c. Constituţia din 1866, Convenţia de la Paris şi Convenţia de la Balta-Liman.

3.În anul 1895, în România s-a inaugurat:

a. rotativa guvernamentală;

b. pluralismul politic;

c. monarhia constituţională.

4. Consiliul de Miniştri, ca organ suprem al administraţiei de stat, îndeplinea următoarele

atribuţii:

a. stabilirea măsurilor generale pentru îndeplinirea politicii interne şi externe a statului,

asigurarea executării legilor, elaborarea proiectului planului de stat şi a proiectului bugetului

de stat;

b. stabilirea măsurilor generale pentru îndeplinirea politicii interne şi externe a statului,

stabilirea datei alegerilor de deputaţi, acordarea cetăţeniei;

c. stabilirea măsurilor generale pentru îndeplinirea politicii interne şi externe a statului,

stabilirea gradelor militare, acordarea decoraţiilor şi titlurilor de onoare.

5. Ca organe locale ale puterii de stat, Sfaturile populare aveau următoarele atribuţii:

a. supraveghea respectarea legii de către ministere, adopta bugetul şi planul economic local;

b. controla activitatea comitetelor executive ale Sfaturilor populare inferioare ierarhic;

c. adopta bugetul şi planul economic local, alegea şi revoca comitetul executiv al sfatului

popular.

160

Bibliografie:



Bucureș ti, 2012



161



Cuprins:

12.1. Introducere



12.3.1. Constituț ia din 1923

12.3.2. Modernizarea dreptului după Constituț ia din 1923

12.3.2.1. Drept Administrativ

12.3.2.2. Drept Civil

12.3.2.3. Drept Penal

12.3.2.4. Modificări ale Procedurilor civile ș i penale


12.1. Introducere

În perioada 1918-1938 problema fundamentală care s-a

pus pe planul reglementării juridice a fost aceea a unificării

legislative, pentru a se realiza acordul necesar dintre unitatea politică

şi cea juridică.

Procesul unificării a fost de lungă durată, în unele domenii

prelungindu-se până în preajma celui de al doilea război mondial.


învăţare








162



12.3.1. Constituț ia din 1923

În materia dreptului constituţional a rămas în vigoare

Constituţia din 1866 până în anul 1923, când a fost adoptată o

nouă Constituţie. Aceasta a fost promulgată la 28 martie şi

publicată la 29 martie 1923.

În procesul de elaborare a noii constituţii s-a pornit de

la textele Constituţiei din 1866, dintre care aproximativ 60%

au fost preluate. De aceea, în doctrina juridică s-a afirmat că,

în realitate, Constituţia din 1923 este doar o modificare a celei

din 1866. Consfinţind făurirea statului naţional unitar român,

Constituţia prevedea că "România este un stat naţional, unitar

şi indivizibil" şi că "teritoriul României este inalienabil".

Constituţia a consfinţit regimul parlamentar

democratic, a recunoscut drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi a

consacrat principiul separaţiei puterilor în stat. Potrivit

Constituţiei, activitatea legislativă urma a fi exercitată de către

rege şi Reprezentanţa naţională (formată din Senat şi Camera

Deputaţilor), cea executivă de către rege şi Guvern, iar cea

judiciară de către instanţele judecătoreşti.

Iniţiativa legislativă aparţinea fie regelui, fie uneia

dintre cele două adunări ale Reprezentanţei naţionale. După

aprobarea de către majoritatea membrilor ambelor adunări,

legile urmau a fi sancţionate de către rege.

Constituţia din 1923 a introdus controlul

constituţionalităţii legilor, exercitat de către Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, care avea dreptul să declare inaplicabile

legile contrare Constituţiei, dar numai cu privire la cazul

judecat.

De asemenea, a fost introdus şi principiul controlului

legalităţii actelor administrative, potrivit căruia instanţele

judecătoreşti puteau cenzura actele emanate de la administraţia

de stat şi puteau obliga statul la plata unor despăgubiri către

persoanele particulare.

Prin Legea electorală din martie 1926 s-a reglementat,

163

pe larg, dreptul de a alege şi de a fi ales, desfăşurarea

alegerilor, structura Adunării Deputaţilor şi a Senatului.

În perioada 1927-1930 a funcţionat, conform

prevederilor constituţionale, instituţia regenţei . Instituirea

regenţei a fost determinată d e renunţarea lui Carol, fiul cel

mare al regelui Ferdinand, la prerogativele de moştenitor al

tronului .

În ianuarie 1926 Corpurile legiuitoare au ratificat

actul renunţării , proclamându-l moştenitor pe Mihai, fiul lui

Carol. Totodată, a fost creată o regenţă, formată din trei

persoane, care urma a-şi exercita prerogativele, în

eventualitate a în care Mihai ar fi ajuns rege înainte a major

atului . Regenţa a început să îşi exercite atribuţiile din iunie

1927, ca urmare a morţii regelui Ferdinand. În anul 1930

Carol a revenit în ţară şi s-a proclamat rege (restauraţia ),

astfel încât regenţa şi-a încetat activitatea.

12.3.2. Modernizarea dreptului după Constituț ia din 1923

12.3.2.1. Drept Administrativ

În perioada de referinţă au fost adoptate noi legi de

organizare administrativă atât pe plan central, cât şi pe plan

local . Menţionăm în acest sens Legea pentru organizarea

ministerelor din 2 august 1929, prin care s-a creat cadrul

general de organizare al ministerelor într-un sistem unitar.

Potrivit acestei legi, regele desemna persoana care urma să

formeze Guvernul, îi numea şi îi revoca pe miniştri. Legea mai

prevedea înfiinţarea Directoratelor ministeriale locale, în

număr de şapte, pentru fiecare minister, ca centre de

administraţie şi inspecţie locală.

La 14 iunie 1925 a fost adoptată Legea pentru

unificarea administrativă, prin care s-a stabilit un sistem unitar

de organizare teritorială a statului naţional şi s-a prevăzut

constituirea organelor locale eligibile. Conform legii, teritoriul

României se împărţea din punct de vedere administrativ, în

judeţe şi comune. Comunele erau de două feluri: rurale şi

urbane. Comunele rurale se puteau forma din unul sau mai

multe sate, în funcţie de numărul locuitorilor pe care îl aveau.

Comunele urbane erau centre de populaţie recunoscute ca

atare prin lege; la rândul lor, ele se împărţeau în comune

reşedinţă de judeţ şi comune nereşedinţă de judeţ. Unele

comune urbane reşedinţă de judeţ, de mai mare importanţă,

puteau fi declarate prin lege ca municipii.

Judeţele erau împărţite în plăşi, iar comunele urbane în

sectoare. Administraţia judeţului se afla sub conducerea

perfectului, numit prin decret regal, la propunerea Ministerului

de Interne. În fruntea administraţiei comunale se afla primarul,

care executa hotărârile Consiliului local şi ale Delegaţiei

164

permanente comunale. Primarul era ales de către Consiliul

comunal.

Conducerea plăşii era exercitată de către un pretor,

numit prin decizie ministerială.

La nivelul comunelor şi judeţelor funcţionau consilii şi

delegaţii permanente, competente să decidă potrivit legii. Prin

Legea pentru organizarea administraţiei locale din 3 august

1929 s-au adus o serie de modificări sistemului organizării

administrative. Această lege prevedea că toate comunele,

urbane sau rurale, puteau fi împărţite în sectoare şi că se

bucurau de personalitate juridică atât judeţele şi comunele, cât

şi sectoarele comunale.

Satele care făceau parte dintr-o comună rurală earu

considerate ca fiind sectoare ale acesteia şi aveau conducere proprie.

În perioada de referinţă, au fost adoptate o serie de legi privind

crearea:

- Consiliului Legislativ;

- Consiliului Superior Administrativ;

- Casei Pensiilor;

- Camerelor Agricole;

- Camerelor de Muncă;

- precum şi reorganizarea Camerelor de Comerţ şi Industrie.

De asemenea, a fost adoptat Statutul funcţionarilor publici.

12.3.2.2. Drept Civil

În domeniul dreptului civil a rămas în vigoare codul

adoptat în anul 1864, dar s-au aplicat şi unele legi speciale, a

căror adoptare a fost impusă de transformările economico-

sociale.

Unificarea legislaţiei civile s-a realizat în mod treptat şi

diferenţiat de la o provincie la alta. Astfel, dacă la sfârşitul

deceniului al treilea, în vechea Românie şi în Basarabia se

aplicau aceleaşi norme de drept civil, în Transilvania au

continuat să se aplice unele norme specifice până în timpul

celui de al doilea război mondial.

În anumite domenii ale dreptului civil au intervenit noi

reglementări şi au fost introduse noi principii. Astfel, în

materia proprietăţii, dacă potrivit concepţiei clasice, exprimată

în art. 480 din Codul civil, dreptul de proprietate are un

caracter absolut, Constituţia din 1923 şi legislaţia civilă

specială au consacrat concepţia proprietăţii ca funcţie socială.

Pe această cale s-a creat baza juridică în vederea exproprierii

pentru cauză de utilitate naţională. Prin Constituţia din 1923 a

fost reformulat conceptul de "utilitate publică", dându-i-se o

accepţiune mult mai largă faţă de cea consacrată prin

Constituţia din 1866. Pe această bază au fost adoptate o serie

165

de măsuri în vederea limitării dreptului de proprietate

absolută. Aceste măsuri au fost necesare, întrucât,

potrivit concepţiei romane clasice, preluată de codurile civile

burgheze, proprietarul unui teren avea drepturi depline atât

asupra subsolului, cât şi asupra spaţiului aerian aflat asupra

acelui teren.

Constituţia 1923 a prevăzut, însă, că bogăţiile

subsolului trec în proprietatea statului,

ceea ce echivalează cu o naţionalizare a subsolului. De

asemenea, s-au adus îngrădiri cu privire la dreptul asupra

spaţiului aerian, în interesul societăţilor de navigaţie aeriană.

Totodată, s-a procedat la naţionalizarea unor întreprinderi de

armament şi a unor uzine metalurgice.

În fapt, după naţionalizare au fost trecute în folosinţa

unor particulari, sub pretextul că particularii pot pune mai bine

în valoare decât statul bogăţiile subsolului şi întreprinderile.

Cu privire la proprietatea funciară s-a adoptat o serie de legi

pentru înfăptuirea reformei agrare. Aceste legi au fost distincte

pentru vechea Românie şi pentru vechile provincii. Reforma

agrară, legiferată în anul 1921, a presupus două operaţii

distincte.

Prima operaţie a fost aceea a trecerii terenurilor

expropriate în proprietatea statului, cu plata unor substanţiale

despăgubiri. Preţul răscumpărării era egal cu preţul regional al

arendei înmulţit cu 40 în vechea Românie, şi cu 20 pentru

restul ţării. Această primă operaţie s-a putut efectua într-o

perioadă scurtă de timp, cu atât mai mult cu cât despăgubirile

urmau a fi plătite de către stat.

Cea de a doua operaţiune consta în vânzarea

pământurilor de către stat ţăranilor. Această formulă juridică

prin care s-a făcut împroprietărirea a avut menirea să dea

impresia că pământurile nu au trecut din proprietatea

moşierilor în cea a ţăranilor, ci că au fost vândute de către stat.

Legile de împroprietărire au prevăzut că pământurile

repartizate ţăranilor nu puteau fi vândute sau ipotecate înainte

de stingerea datoriilor către stat.

Regimul juridic al proprietăţii asupra subsolului a fost

stabilit prin Legea minelor din 3 iulie 1924. Această lege a

reafirmat principiul constituţional privind proprietatea statului

asupra bogăţiilor subsolului, cu unele excepţii. Astfel legea a

recunoscut drepturile câştigate asupra bogăţiilor subsolului,

cunoscute şi exploatate în acel moment, ceea ce a constituit o

importantă limită a reglementării. Aşa se face că dispoziţiile

legii urmau a se aplica integral numai pentru concesionarea

terenurilor terenurilor aflate în rezerva statului şi pentru

terenurile persoanelor particulare care nu puteau exploata subsolul

pe teren propriu.

Regimul juridic al proprietăţii statului a suferit o serie

166

de modificări prin Legea pentru exploatarea minelor din 29

martie 1929 şi prin Legea privitoare la comercializarea şi

controlul întreprinderilor economice ale statului din 6 iunie

1929. Prevederile acestor legi au fost astfel formulate încât să

favorizeze capitalul privat, inclusiv capitalul străin. Aşa, de

pildă, proporţia participării capitalului privat nu era fixată,

astfel încât acesta, în baza unei participări simbolice,

dobândea acces la exploatarea bunurilor statului.

În perioada de referinţă, prevederile dreptului civil cu privire

la condiţia juridică a persoanei au fost completate cu noi

reglementări.

Menţionăm în acest sens:

- Legea din 1928 cu privire la actele de stare civilă;

- Legea din 1929 asupra contractelor de muncă;

- Legea din 1932 cu privire la ridicarea incapacităţii femeii

măritate.

Prin aceste legi s-a atenuat inegalitatea dintre bărbat şi

femeie în domeniul dreptului civil. Astfel, s-a prevăzut că

femeia nu mai trebuie să ceară consimţământul soţului în

vederea încheierii unei convenţii de muncă şi că femeia are

dreptul de a-şi încasa salariul şi de a dispune de el, precum şi

dreptul de a-şi înstrăina bunurile fără autorizaţia soţului.

În materia persoanelor juridice, au intervenit modificări

impuse de transformările din viaţa social-economică. Astfel,

prin Legea din 26 mai 1921 se autoriza organizarea

sindicatelor, cu condiţia ca acestea să se preocupe numai de

problemele cu caracter strict profesional, economic, social şi

cultural ale membrilor lor. Se interzicea sindicatelor

desfăşurarea oricărei activităţi politice, ca şi dependenţa

faţă de vreun partid politic.

Prin Legea pentru persoanele juridice din 6 februarie

1924, vechiul sistem, potrivit cu care personalitatea juridică se

acorda prin lege, a fost înlocuit cu sistemul acordării

personalităţii juridice pe baza unei proceduri speciale, care se

desfăşura în faţa instanţelor judecătoreşti. Reglementările noi

ce au intervenit în materia obligaţiilor au dat statului

posibilitatea de a dirija raporturile dintre creditori şi debitori,

mai ales în perioada crizei e conomice. Menţionăm în acest

sens Legea din 20 august 1929 pentru libera circulaţie a

bunurilor agricole (Legea Mihalache), prin care loturile

provenite din împroprietăriri puteau fi scoase la vânzare de

către creditori. Pentru soluţionarea datoriilor agricole ale

ţăranilor, care au generat adânci nemulţumiri, statul a

intervenit cu o serie de măsuri vizând reducerea datoriilor

ţăranilor, prelungirea scadenţelor pentru datoriile care mai

rămâneau de plătit, organizarea creditului agricol şi

suspendarea executării silite asupra ţăranilor.

Asemenea dispoziţii cuprind Legea pentru asanarea

167

datoriilor agricole din 19 aprilie 1933, Legea pentru

reglementarea datoriilor agricole şi urbane din 14 aprilie 1932,

precum şi Legea conversiunii datoriilor agricole din 7 aprilie

1934. În perioada de referinţă au intervenit modificări şi în

fizionomia contractului de vânzare-cumpărare. Potrivit

codului civil, contractul de vânzare-cumpărare era translativ

de proprietate, fapt care, în condiţiile crizei, genera serioase

inconveniente pentru capitalişti.

Aceasta întrucât, în momentul falimentului, bunurile

aflate în magazinele comercianţilor erau vândute la licitaţie,

iar suma rezultată era împărţită în mod proporţional între

creditorii falitului. În practica relaţiilor comerciale, mărfurile

erau procurate periodic prin contractul de vânzare-cumpărare,

iar plata urma a se face la scadenţele prevăzute: marii

comercianţi deveneau proprietari ai mărfurilor în momentul

primirii lor, chiar dacă preţul nu era plătit. Iar dacă mărfurile

rămâneau nevândute, în condiţiile generate de criza

economică, comercianţi cu amănuntul dădeau faliment, iar

creditorii le scoteau bunurile la vânzare pentru a se despăgubi.

Urmarea era că industriaşii şi angrosiştii nu-şi mai

puteau valorifica drepturile de creanţă născute din contractele

încheiate cu micii negustori, aşa încât dădeau şi ei faliment.

Pentru a se evita asemenea consecinţe s-a recurs la vânzarea

bunurilor fără transferul dreptului de proprietate, dacă preţul

nu era plătit în momentul remiterii mărfurilor.

În domeniul relaţiilor de muncă au fost adoptate, în

acea perioadă, noi reglementări, inclusiv de unificare

legislativă. Au fost adoptate o serie de legi care cuprindeau

dispoziţii cu privire la soluţionarea conflictelor colective de

muncă, la repausul duminical, la durata zilei de muncă,

ocrotirea minorilor şi a femeilor, la contractele de muncă, la

jurisdicţia muncii.

12.3.2.3. Drept Penal

În domeniul dreptului penal a rămas în vigoare codul

adoptat în anul 1864.

După făurirea statului naţional unitar român s-a trecut la

elaborarea unui nou cod penal, care a fost adoptat, după

îndelungate tergiversări, la 18 martie 1936 şi a intrat în

vigoare la 1 ianuarie 1937.

Noul cod penal a fost sistematizat în trei părţi:

- Cartea I - Dispoziţii generale;

- Cartea a II-a - Dispoziţii privitoare la crime şi delicte;

- Cartea a III-a - Dispoziţii privind contravenţiile.

În perioada la care ne referim au fost adoptate şi o serie de legi

penale speciale care se refereau la apărarea liniştii şi creditului ţării

168

(1930), la reprimarea concurenţei neloiale (1932), la reprimarea

unor infracţiuni contra liniştii publice (Legea Mârzescu - 1924), la

apărarea regimului monarhic din România (1927), la introducerea stării

de asediu (1933) şi la apărarea ordinii (1934).

12.3.2.4. Modificări ale Procedurilor civile ș i penale

În domeniul procedurii civile a continuat să se aplice

codul adoptat în anul 1864.Unificarea legislativă în această

materie s-a realizat atât prin extinderea unor dispoziţii de procedură

civilă din vechea Românie în noile provincii, cât şi prin adoptarea

unor noi legi. Menţionăm în acest sens Legea din din 19 mai

1925, care viza unificarea unor dispoziţii de procedură civilă şi

comercială, înlesnirea şi accelerarea judecăţilor, precum şi competenţa

judecătorilor.

Şi în domeniul dreptului procesual penal a rămas în

vigoare vechiul cod. În anul 1935, la 19 martie, a fost adoptat

un nou cod de procedură penală, care a intrat în vigoare la 1

ianuarie 1937. Noul cod a preluat numeroase dispoziţii din cel

anterior, dar a prevăzut şi unele reglementări noi. În scopul creării unui

cadru unitar pentru aplicarea dreptului a fost dată, la 25 ianuarie 1924,

Legea pentru unificarea organizării judecătoreşti.

Conform dispoziţiilor acestei legi, instanţele

judecătoreşti erau constituite într-un sistem format din:

- judecătorii;

- tribunale;

- curţi de apel;

- curţi cu juri;

- Curtea de Casaţie.

Judecătoriile erau rurale, urbane şi mixte.

În fiecare judeţ funcţiona un tribunal, compus din una sau mai

multe secţiuni.

Curţile de apel, în număr de 14, erau compuse din una sau mai

multe secţiuni.

Curţile cu juri judecau numai procese penale.

Instanţa supremă era Curtea de Casaţie.

În vederea unificării modului de compunere a corpului de

avocaţi s-a dat o lege specială în anul 1923, modificată în anul 1925..

169



În noua Constituț ie găsim mai bine formulat ș i exprimat principiul egalităț ii ș i

supremaiei, prin art. 103 reglementându-se problema controlului constituț ionalităț ii legilor.

Mai precis a fost formulat ș i principiul suveranităț ii prin prevederea potrivit căreia puterea

de stat aparț ine naț iunii, care o exercita prin delegaț iune ș i nu direct. Cu privire la

organizarea judecătorească, recursul a fost declarat de ordin constituț ional, iar justiț iei

militare i s-a rezervat o organizare separată. A fost organizat Consiliul legislativ cu scopul de

a asigura supremaț ia Constituț iei ș i a legalităț ii. De asemenea, s-a introdus instituț ia

contenciosului administrativ. Organizarea administrativă a suferit modificări atât în privinț a

unităț ilor administrativ-teritoriale, cât ș i în privinț a înț elesului descentralizării

administrative.


Constituţie, regim parlamentar, separaţia puterilor în stat, comune urbane.


1. Ce regim parlamentar a consfinţit Constituţia?

2. La ce se referă principiul separaţiei puterilor în stat?

3. De câte feluri erau comunele?

4. Ce reprezintă naţionalizarea subsolului?

5. Care este instanţa supremă?



1. Cele mai importante principii prevăzute de Constituţia din anul 1923 au fost:

a. principiul egalităţii şi supremaţiei

b. principiul suveranităţii

c. principiul egalităţii, principiul supremaţiei, principiul suveranităţii, principiul

controlului constituţionalităţii legilor

170

2. Constituţia din anul 1923 proclama votul universal, egal, direct şi secret, pentru toţi

locuitorii, începând cu vârsta de 25 de ani, dar exercitat în limitele Decretului-lege din 16

decembrie 1918 care nu permitea participarea la vot a :

a. femeilor;

b. magistraţilor;

c. femeilor, magistraţilor, ofiţerilor .

3. În planul puterii judecătoreşti, Constituţia din anul 1923 a proclamat principiul supremaţiei

legii şi principiul statului de drept care, în vederea punerii în practică, au necesitat organizarea

controlului de constituţionalitate a legilor. Competenţa exercitării acestui control a fost

încredinţată:

a. contenciosului administrativ;

b. Curţii de Casaţie;

c. Înaltei Curţi de justiţie.

4. Constituţia din anul 1923 a promovat o nouă concepţie cu privire la proprietate.

Proprietatea privată trebuia să dobândească :

a. o funcţie socială, fiind subordonată interesului naţional;

b. o funcţie socială, fiind subordonată individului proprietar;

c. o funcţie economică, fiind subordonată statului.

5. Conform Constituţiei din 1923, miniştrii erau numiţi şi revocaţi de către:

a. rege;

b. Parlament;

c. guvern.

Bibliografie:



Bucureș ti, 2012



171


STATUL ŞI DREPTUL ROMÂN MODERN ÎN PERIOADA DICTATURILOR

Cuprins:

13.1. Introducere



13.3.1. Perioada dictaturilor de dreapta 1938-1944

13.3.3.1. Perioada dictaturii regale 1938-1940

13.3.3.2. Perioada dictaturii totalitare 1940-1944


13.1. Introducere

Neîndrăznind să consacre desfiinţarea parlamentului şi

aceasta în primul rând, datorită voinţei imensei majorităţi a

poporului român - adept al democraţiei şi instituţiilor ei,

Constituţia din 1938 a menţinut această instituţie tradiţională a

democraţiei burgheze în structura bicamerală - Adunarea

deputaţilor şi Senatul. Au fost luate însă o serie de măsuri

legislative prin care s-a căutat să se facă din această instituţie

(denumită încă "Reprezentanţă Naţională") un auxiliar al

regelui. În viaţa politică, Carol al II-lea şi cercurile din jurul

său nu au reuşit să transforme parlamentul într-un reazim al

politicii lor. Parlamentul constituit în urma alegerilor din

1939, în scurta-i existenţă, a devenit mai degrabă o tribună a

răbufnirii unor puternice nemulţumiri ce existau în cercurile

largi ale opiniei publice.

172


învăţare








Timpul alocat unităţii: 2 h


13.3.1. Perioada dictaturilor de dreapta 1938-1944

13.3.3.1. Perioada dictaturii regale 1938-1940

Conjunctura politico-diplomatică şi-a pus amprenta

asupra evoluţiei societăţii româneşti în ansamblul său. La 11/12 februarie 1938, printr-o lovitură de stat s-a făcut trecerea de la democraţia parlamentară la instaurarea dictaturii autoritare a regelui şi a unei părţi a cercurilor burgheziei şi moşierimii adepte a politicii de dreapta, neofasciste, pro-anglo-franceze.

Cauzele instaurării monarhiei autoritare le găsim în

plan intern (situaţia economică dificilă din timpul crizei din

anii 1929-1933, divergenţele dintre partidele politice,

sciziunile din cadrul partidelor, legile din 1934 care obligau

partidele şi grupările politice să-şi desfăşoare activitatea „de

acord” cu legile ţării, ignorarea Parlamentului ca for legislativ,

guvernarea prin decrete-legi, prelungirea stării de asediu şi a

cenzurii, rezultatele campaniei electorale din anul 1937 etc.) şi

173

în plan extern ( primele agresiuni ale puterilor fasciste, politica

de conciliatorism dusă de Anglia şi Franţa, creşterea tensiunii

în relaţiile internaţionale etc. ). Atributele monarhiei autoritare au fost exprimate de o

guvernare de mână forte „peste partide”, de un regim al puterii

personale a regelui, în care antagonismele sociale s-au

amplificat, datorită caracterului nedemocratic al dictaturii

regale, al practicării politicii de lichidare a drepturilor şi

libertăţilor cetăţeneşti, de un regim care a încercat să

instituţionalizeze principiile dictaturii, inspirându-se din

doctrina fascismului italian, de introducerea pedepsei cu

moartea, pe timp de pace, pentru atentate politice. În perioada dictaturii regale, fără a se fi schimbat

concepţia doctrinei cu privire la izvoarele dreptului, câteva trăsături importante sunt de amintit: a fost elaborată o nouă constituţie; au dobândit prioritate decretele-legi – operă a regimului dictatorial, în raport cu legea – operă a Parlamentului etc. În 20 februarie 1938 s-a publicat o nouă constituţie, redactată de Istrate Micescu, prin care s-a menţinut

formal principiul separaţiei puterilor în stat. În perioada regimului autoritar, camarila regală s-a

aflat în apogeul influenţei sale politice. Până către anul 1939,

regele a sperat să se folosească de legionari ca de o masă de manevră, fapt nerealizat. Începând cu aprilie 1938, printr-un

decret-lege, aceştia au fost incriminaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare (executaţi 13 legionari sub pretextul fugii de

sub escortă). La 30 martie 1938 s-a creat Consiliul de Coroană, ca

un organ consultativ al regelui, alcătuit din membri numiţi de acesta din rândul demnitarilor statului, ai bisericii, ai armatei şi dintre personalităţile de seamă ale ţării. În aprilie 1938 au fost dizolvate toate partidele şi grupările politice şi închise cluburile şi localurile de întrunire prin decrete-lege. În august 1938 a fost decretată o nouă reformă administrativă: pe lângă judeţ, plasă, comună, s-a adăugat ţinutul, condus de un rezident regal (10 la nivelul ţării).

În decembrie 1938 s-au pus bazele Frontului Renaşterii

Naţionale, unica formaţiune politică autorizată care, în anul 1940, i-a schimbat denumirea în Partidul Naţiunii. Sub

presiunea legionarilor în plan intern, a revizionismului, fascismului şi nazismului în plan extern, sistemul autoritar al

lui Carol al II-lea s-a prăbuşit nu înainte ca România să piardă importante teritorii: Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul

Herţei, Nord-Vestul Transilvaniei, Cadrilaterul.

Constituţia din 24 februarie 1938 Noua Constituţie a introdus pentru prima dată principii

împrumutate din legislaţia corporatismului fascist italian. Constituţia din 1938 păstra, formal, principiul conform căruia toate puterile statului emană de la naţiunea română; prin

174

această Constituţie se asigura conducerea autoritară a regelui şi supremaţia executivului.Regele era decretat în mod expres capul statului, iar prerogativele lui nu mai erau limitate. Regele numea guvernul, regele exercita puterea legislativă prin Reprezentanţa Naţională; el era capul oştirii, el confirma decoraţiile, el declara război, el numea ambasadorii, el încheia pace. Regele guverna prin decrete-legi. Art. 33 al Constituţiei preciza că activitatea judecătorească se exercită „de organele ei”, dar hotărârile instanţelor, pronunţate în numele legii, „se execută în numele regelui”.

Parlamentul a fost menţinut însă, era un auxiliar al

regelui. Senatul era compus din senatori numiţi, senatori de

drept şi senatori aleşi, dar nu era stabilit niciun criteriu pentru

desemnarea lor, regele numindu-i după bunul său plac. Forul

legislativ era considerat dizolvat în intervalul dintre sesiuni,

iar rolul său (predominant decorativ) se reducea doar la

dezbaterea proiectelor de lege iniţiate de rege şi de guvernul

său. Dreptul de vot se exercita de la vârsta de 30 de ani.

Dreptul de vot era condiţionat de apartenenţa la una dintre

următoarele categorii de profesiuni: agricultură şi muncă

manuală, comerţ şi industrie, ocupaţii intelectuale. Instituirea

sistemului parlamentar corporatist şi creşterea limitei de vârstă

au restrâns în mod simţitor votul universal, deşi Legea

electorală din 9 mai 1939 a recunoscut femeilor dreptul de a

alege, nu însă şi de a fi alese. Miniştrii erau numiţi şi revocaţi de către rege.

Constituţia din 1938 a abandonat regula după care miniştrii

erau recrutaţi din rândul majorităţii parlamentare, numirea

acestora de către rege după bunul său plac transformându-i în

simpli funcţionari. În relaţiile dintre rege şi miniştri se preciza

că persoana regelui era inviolabilă, iar miniştrii de resort erau

răspunzători. În domeniul judiciar, principiul inamovibilităţii

magistraţilor a fost relativizat, Constituţia prevăzând doar că urma să fie statornicit printr-o lege specială.

În ceea ce priveşte libertatea individuală, art. 12 din

Constituţie prevedea garantarea acesteia în sensul că nimeni

nu putea fi urmărit şi percheziţionat, nu putea fi deţinut sau

arestat decât în temeiul legii şi în puterea unui mandat

judecătoresc, motivat şi comunicat în momentul arestării sau

cel mai târziu în 24 de ore după arestare, în afară de cazurile

de vină vădită sau urgenţă.

Monarhia constituţională a păstrat însă şi unele

elemente de democraţie parlamentară (Parlamentul cu atribuţii reduse, presă însă cenzurată, o oarecare posibilitate de acţiune

a partidelor politice şi chiar o confruntare de idei), fapt care nu

permite clasificarea regimului politic din această perioadă ca fiind o dictatură clasică sau o dictatură de tip fascist.

Trăsăturile fundamentale ale Constituţiei din 1938 au

175

fost: • confuziunea puterilor statului în persoana regelui şi

primatul executivului asupra legislativului; • transformarea Parlamentului într-un organ auxiliar al

regelui în materie legislativă; • drepturile şi libertăţile democratice, precum şi

instituţiile corespunzătoare regimului parlamentar au fost fie ciuntite, fie lichidate complet;

• s-a proclamat primatul datoriilor în raport cu

drepturile; • centralismul birocratic i autoritar în administraţia de

stat, stabilit în Constituţie în linii directoare, a fost ulterior concretizată de legislaţia ordinară;

• Constituţia a introdus pentru prima dată principii

constituţionale împrumutate din legislaţia

corporatismului fascist italian.

Constituţia carlistă a înscris şi principiul suveranităţii

naţionale, apărarea proprietăţii particular-capitaliste, monarhia

ereditară, menţinând chiar şi anumite aspecte ale regimului

reprezentativ, fapt care a clasat regimul drept autoritar şi nu

totalitarist.

Organizarea judecătorească Prin Decretul-lege din februarie 1938, starea de asediu

a fost extinsă pe tot cuprinsul ţării, statuându-se că „starea de

asediu se va ridica când se va crede oportun”. Competenţa autorităţilor militare a crescut, instanţele de acest gen

devenind pentru multe infracţiuni reglementate de Codul penal din anul 1937, instanţe ordinare de judecată. Instanţele

Justiţiei militare au devenit instrumente ale regimului dictaturii regale şi ale politicii ei represive.

Legea pentru organizarea judecătorească din august 1938 a creat două feluri de judecătorii, înfiinţând judecătoria

comunală, a lichidat inamovibilitatea magistraţilor, a exclus curţile de juraţi. Hotărârile organelor puterii judecătore ti se

pronunţau în numele legii i se executau „din ordinul regelui”. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial şi

cesiunile teritoriale din anul 1940 au determinat accentuarea

crizei regimului politic al dictaturii regale, înlocuirea acesteia cu dictatura legionar-antonesciană, concretizată prin Decretul-

lege din 14 septembrie 1940, când România a fost proclamată stat naŃional-legionar. După înăbuşirea rebeliunii legionare din ianuarie 1941, s-a instaurat dictatura militaro-antonesciană, puterea de stat concentrându-se în mâinile mare alului Ion Antonescu. Regimul de dictatură militară s-a menţinut până la 23 august 1944, el având şi caracterul unui regim de război.

În planul dreptului internaţional, România ia act de

noua ordine europeană, asistând neputincioasă la pierderile

176

teritoriale din vara anului 1940. În noiembrie 1940 aderă la

Pactul Tripartit şi intră, în iulie 1941, în cel de-al doilea război

mondial, ca partener al acestei coaliţii. Atragerea României în

război avea să influenţeze organizarea de stat şi organizarea

instituţiilor juridice după norme totalitare. România, izolată de aliaţii ei tradiţionali şi mutilată

teritorial în urma Pactului Ribbentrop-Molotov (august 1939),

a fost nevoită să adopte un regim de factură personală, transformat într-un regim legionar prin Constituţia din 14

septembrie 1940.

Dreptul constituţional Elementele noi, proprii acestei perioade de dictatură,

au fost aduse prin decretele-lege din septembrie 1940. Prin

Decretul-lege nr. 3052, din 5 septembrie 1940, s-a suspendat

Constituţia din 1938; guvernarea ţării s-a făcut fără o lege

fundamentală, Parlamentul fiind dizolvat. Legiferarea s-a

concretizat în decrete-legi – operă a mareşalului Ion

Antonescu. Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu führeri şi

duci), prin Decretul-lege nr. 3053, din 5 septembrie 1940, s-a

creat instituţia Conducătorului statului, „cu depline puteri în

conducerea statului român” (art. 1), căruia funcţionarii publici

îi jurau „credinţă şi supunere”. Monarhia s-a menţinut, iar în privinţa guvernului,

numirea miniştrilor şi a subsecretarilor de stat s-a făcut la început de către rege, decretele regale fiind contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri, iar la Decretul regal nr. 3067, din 6 septembrie 1940, acest drept a fost asumat de către Conducătorul statului.

De la 14 septembrie 1940, România a fost declarată „stat naţional-legionar” (art. 1), mişcarea legionară „singura mişcare recunoscută în noul stat” (art. 2), iar generalul Ion Antonescu, „Conducătorul statului legionar şi şeful regimului legionar” (art. 3).

Regimul dictatorial din acea perioadă s-a caracterizat

prin concentrarea în mâinile conducătorului statului a întregii

conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în domeniile

legislativ şi executiv. Conducătorul statului şi Preşedinte al

Consiliului de Miniştri, devenit apoi Mareşal al României, era

unicul legiuitor al statului şi se ocupa, totodată, şi de

executarea legilor; era şeful guvernului şi al aparatului

administrativ, decidea direcţiile politicii statului, miniştrii

lucrând sub directa lui conducere. Generalul a ţinut sub control instituţia monarhică, el

având puteri depline, nefiind răspunzător în faţa vreunui for. În urma conflictului din ianuarie 1941 dintre legionari şi Antonescu, prin Decretul 314 din 15 februarie 1941, s-a abrogat denumirea de stat naţional-legionar. România a

177

adoptat non-beligeranţa, aderând la Axă în perioada septembrie 1940-iunie 1941 şi a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice prin cunoscuta comandă „Vă ordon: Treceţi Prutul!”. Liderii politici ai partidelor istorice au considerat acest lucru o gravă eroare. România a ieşit din războiul împotriva Aliaţilor prin actul din 23 august 1944, luptând alături de SUA, URSS, Anglia şi Franţa, până la capitularea necondiţionată a Germaniei naziste din 9 martie 1945.

Monarhia, cu toate că i-au fost reduse atribuţiile, a avut, totuşi, o anumită participare la conducerea statului. Între atribuţiile regelui a figurat şi numirea „primului ministru, însărcinat cu depline puteri”.

Organizarea judecătorească nu a suferit modificări

structurale în timpul regimului antonescian. A crescut însă

rolul instanţelor militare; starea de asediu a fost generalizată şi

permanentizată, iar din iunie 1941 şi starea de război. Au fost

create instanţe militare speciale, compuse din generali numiţi

de către Ministerul de Război, iar în cazuri urgente, de către

Comandamentul Armatei sau al Corpului de Armată de la

locul comiterii faptei incriminate.

Guvernarea instaurată în septembrie 1940 s-a caracterizat, în domeniul dreptului penal, printr-o amplificare a incriminărilor şi o înăsprire drastică a sancţiunilor.

După intrarea României în război, în anul 1941, o serie

de noi infracţiuni au fost reglementate: împotrivirea la

încorporare, nesupunerea la mobilizarea agricolă, dezertarea

din armată. În condiţiile stării de război, pe măsura

înregistrării de înfrângeri militare, legislaţia penală a cunoscut

o înăsprire fără precedent a regimului pedepselor: internarea în

lagăre, domiciliul forţat, pedeapsa capitală – care a fost

pronunţată tot mai frecvent, deşi a fost pusă în aplicare în

destul de puţine cazuri.

13.3.3.2. Perioada dictaturii totalitare 1940-1944

La 6 septembrie 1940, în împrejurările înrăutăţirii

serioase a situaţiei internaţionale şi a crizei profunde a

regimului politic al dictaturii regale (datorită şi politicii de

cedare şi capitulare în faţa Germaniei pe plan internaţional, cât

şi politicii greşite a unor cercuri din interior) a fost instaurată

în România dictatura totalitară de către generalul T.

Antonescu, în colaborare cu Garda de Fier — organizaţie

fascistă, teroristă, agentură a Germaniei hitleriste în ţara

noastră. S-a considerat atunci, în condiţiile de haos politic în

care se găsea ţara, că generalul I. Antonescu era singura

persoană capabilă să redreseze situaţia, atât politic, cât şi

economic.

178

Evenimentele ce s-au derulat începând cu această zi —

6 septembrie 1940, dată la care a abdicat regele Carol al II-lea

în favoarea fiului său Mihai, au marcat şi începutul imixiunii

grosolane, făţişe a Germaniei hitleriste în treburile noastre

interne. Lucreţiu Pătrăşcanu arăta că regele ar fi fost incapabil

să impună ţării, cu autoritatea necesară, încadrarea în Axă a

României şi de aceea Germania hitleristă a făcut tot ce i-a stat

în putinţă şi a reuşit să impună un regim care să-i facă .jocul"

aici, la gurile Dunării, într-un punct vital pentru politica ei

războinică. „O echipă guvernamentală recrutată din

conducătorii legionari oferea această siguranţă. Crescuţi la

şcoala nazismului, stipendiaţi la Berlin, foştii bursieri din

timpul emigraţiei ai lui Goebbeis şi Himmler erau tocmai

oamenii de care avea nevoie Germania. Ea nu căuta în

România aliaţi, ci doar servile instrumente pentru atingerea

ţelurilor politice. Vechea şi noua generaţie de conducători

gardişti ofereau deplina garanţie că dorinţele lui Hitler vor fi

executate întocmai".

A început prima subetapă a dictaturii totalitare, anume:

dictatura legionar- antonesciană, concretizată şi în faptul că

prin Decretul-lege nr. 3151, din 14 septembrie 1940, România

a fost proclamată „stat naţional-legionar", având un guvern în

care marea majoritate a portofoliilor erau deţinute de legionari,

guvernare care s-a bazat pe abuz şi teroare (crimele comise de

acea poliţie legionară paralelă cu poliţia de stat, deci

neutralizată, funcţionând ilegal, au înspăimântat, au arătat faţa

adevărată a acestei agenturi străine, trădătoare de neam şi ţară,

dar nu s-a întreprins nimic pentru a fi stopată în activitatea ei

şi cei vinovaţi n-au fost traşi la răspundere).

După înăbuşirea rebeliunii legionare (23 ianuarie 1941),

rebeliune ce a fost expresia tipică pentru putere, decizia finală

adoptându-se la Berlin şi fiindu-i favorabilă generalului

Antonescu, s-a instaurat în România a doua subeetapă a

dictaturii totalitare, anume: dictatura militaro-antonesciană.

„După înlăturarea legionarilor din guvern, Ion Antonescu a

concentrat puterea de stat în mâinile sale, dispunând în mod

dictatorial asupra problemelor economice, sociale şi politice

ale statului, monarhia fiind trecută pe un plan secundar în

elaborarea deciziilor importante privind conducerea statului,

dar, pe care, în majoritatea situaţiilor, regele le-a validat". Nu

se poate născoci faptul că regele Mihai I, chiar şi în această

postură, poartă o mare răspundere pentru guvernarea din

timpul regimului antonescian, ca de altfel şi în guvernarea

până în 1947, inclusiv, când a propulsat pe scena istoriei

româneşti regimul comunist.

La sfârşitul lunii ianuarie 1941, Ion Antonescu a creat

un nou regim politic în ţară, şi anume un regim de dictatură

militară, care s-a menţinut până la 23 august 1944, regim care,

179

de la 22 iunie 1941, a avut şi caracterul unui regim de război.

Elementele noi, proprii dictaturii totalitare, au fost

aduse prin decretele-lege din septembrie 1940. Prin Decretul-

lege nr. 3052, din 5 septembrie 1940, s-a suspendat Constituţia

din 1938, de acum guvernarea ţării facându-se fară o

constituţie şi a fost dizolvat parlamentul, legiferarea s-a

concretizat în decrete-legi — operă a dictatorului.

Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu fuhreri şi

duci), prin Decretul-lege nr. 3053, din 5 septembrie 1940, s-a

creat instituţia Conducătorului statului, „cu depline puteri în

conducerea statului român", (art. 1), căruia i se jura de către

funcţionarii publici „credinţă şi supunere".

Monarhia s-a menţinut, iar în privinţa guvernului,

numirea miniştrilor şi a subsecretarilor de stat s-a făcut la

început de către rege, decretele regale fiind contrasemnate de

preşedintele Consiliului de Miniştri, iar de la Decretul regal nr.

3067, din 6 septembrie 1940, acest drept a fost asumat de către

Conducătorul statului.

De la 14 septembrie 1940, România a fost decretată

„stat naţional-legionar" (art. 1), mişcarea legionară „singura

mişcare recunoscută în noul stat" (art. 2), iar generalul Ion

Antonescu, „Conducătorul statului legionar şi şeful regimului

legionar" (art. 3).

Regimul dictaturii totalitare s-a caracterizat prin

concentrarea în mâinile conducătorului statului a întregii

conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în domeniul legislativ

şi executiv. Se poate spune, fără a greşi, că Conducătorul

statului şi preşedinte al Consiliului de Miniştri, devenit apoi şi

Mareşal al României — dictatorul — a fost unicul legiuitor al

statului şi s-a ocupat de executarea legilor, a fost şeful

guvernului şi al aparatului administrativ, a decis direcţiile

politicii statului, miniştrii lucrând sub directa lui conducere.

Monarhia, cu toate că i-au fost reduse din atribuţii, a avut

totuşi o anumită participare la conducerea statului. între

atribuţiile regelui a figurat şi numirea „primului- ministru,

însărcinat cu depline puteri".

Pe plan central, funcţia de preşedinte al Consiliului de

Miniştri a fost deţinută de Conducerea statului, art. 1 al

Decretului regal nr. 3053, citat mai sus, statuând: „învestim pe

dl. general Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de

Miniştri, cu puteri depline în conducerea statului român". De

fapt, toate actele normative ale timpului apar sub formula

„Conducătorul Statului şi Preşedinte al Consiliului de

Miniştri".

Pornindu-se de la teza falsă că România devenise „un

stat al Conducătorului", „o maşină tehnică care trăieşte mai

ales prin puterea tehnică pe care ştie s-o impună executivului

coeziuniunii maselor", în care administraţia publică trebuia

180

înlocuită cu administraţia tehnică, nefiind necesar ca această

administraţie să fie pe placul „celor mulţi", să fie „populară",

au fost luate măsuri de organizare pe principiul denumit al

comandamentului unic, caracterizat nu numai prin puterile

nelimitate ale Conducătorului statului, ci şi prin puterile

depline ale subordonaţilor săi — centrali şi locali —

împuterniciţi să conducă fară a ţine seama de popor.

Răspunderea acestora era numai faţă de superiorii ierarhici şi

faţă de „conducătorul unic".

Pe linia aplicării în practică a unei astfel de concepţii, au fost

create, în cadrul aparatului de stat, organe ca Consiliul de

cabinet, Ministerul Propagandei Naţionale, precum şi diferite

organisme şi organizaţii, ca: Oficiul Muncă şi Lumină, cu

misiunea „educării" funcţionarilor, patronilor şi

comercianţilor în spiritul doctrinei totalitare; Consiliul de

Patronaj, Grupul etnic german, Munca tineretului român,

Uniunea naţională a studenţilor creştini ş.a.

Constituirea Grupului etnic german a însemnat consacrarea,

pentru minoritatea germană din România, a unei situaţii

privilegiate din punct de vedere politico-juridic, în raport cu

celelalte minorităţi şi chiar în raport cu poporul român.

Decretul din 20 noiembrie 1940, punând în aplicare

pseudoteoria fascismului hitlerist, a existenţei comunităţii

germane de sânge şi rasă, şi de aceea nu a avut situaţia

minorităţii naţionale în cadrul statului nostru, ci pe cea de

grup etnic, cu drepturi şi privilegii corespunzătoare

„superiorităţii de rasă". în al doilea rând, Grupul etnic german

a format o unitate politică distinctă, având faţă de statul

român atribute de suveranitate, iar faţă de statul german

atribute de formaţie politică, cu sarcina de a duce la

îndeplinire politica agresivă, fascistă a Germaniei hitleriste.

S-a mers aşa de departe încât s-a dat, prin art. 4 al Decretului

de organizare a Grupului etnic german, dreptul ca această

organizaţie să emită acte cu forţă juridică, obligatorii pentru

membrii grupului, după ce erau aprobate de Conducătorul

statului. De asemenea, din noiembrie 1914, s-a recunoscut

Grupului etnic german dreptul de a-şi organiza învăţământul

primar şi secundar (cu numirea cadrelor didactice şi stabilirea

programelor analitice), precum şi dreptul de a organiza

instituţii de educaţie de orice categorie. S-a creat, în cadrul

Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor, o direcţie

specială, al cărui şef a fost desemnat de Grupul etnic german.

Două lucruri mai trebuie menţionate în legătură cu această

organizaţie, pentru a vedea până unde au fost împinse

lucrurile. S-a permis ca în teritoriile „Grupului" să fie abordat,

alături de tricolorul românesc, drapelul Germaniei fasciste şi,

în timp ce toate partidele şi organizaţiile politice române erau

interzise, în cadrul Grupului etnic german a fiinţat un partid

181

— filială a partidului fascist german.

A avut loc reorganizarea masivă a aparatului represiv (poliţia,

jandarmeria, dar mai ales siguranţa) care, alături de alte

măsuri, a avut menirea de a constrânge, prin teroare, populaţia

ţării să participe la politica regimului.

Dictatorul Ion Antonescu s-a sprijinit la început pe elementele

legionare şi i-a fost în intenţie să facă din Garda de Fier baza

politică a regimului impus poporului român. Lupta izbucnită

între Antonescu şi căpeteniile legionare a spulberat aceste

planuri. Garda de Fier s-a compromis şi s-a demascat ca

agentură a Gestapoului.

Neputând realiza dorinţa căpeteniilor hitleriste de a crea un

partid fascist, care urma să dea un anumit suport dictaturii

totalitare din România, Antonescu, pentru a lăsa impresia că

politica sa se bucură de sprijinul poporului român, a recurs la

practica „plebiscitului".

Actele normative pentru convocarea adunării obşteşti

plebiscitare subliniau că se urmărea prin această practică

exprimarea aprobării sau dezaprobării faţă de politica

dictatorului şi să se „exprime încrederea ca Mareşalul

Antonescu şi procedeze la reforma naţională a statului şi la

apărarea drepturilor neamului".

Participarea la votul plebiscitar a fost obligatorie pentru toţi

cetăţenii români de la vârsta de 21 de ani împliniţi, legea

prevăzând expres excluderea evreilor. Votul se exprima pe

faţă, prin da sau nu.

Adunările plebiscitare (două la număr) s-au ţinut sub teroare,

organizarea şi desfăşurarea lor fiind de competenţa, expres

stabilită a, Ministerului de Justiţie, a Ministerului de Interne şi

a Ministerului de Război.

Calea prin care generalul Antonescu a ajuns să acapareze cele

două demnităţi de stat a fost cea a învestiturii.

în privinţa Consiliului de Miniştri, acesta s-a compus din

membri numiţi, de la Decretul nr. 3067, din 6 septembrie

1940, de către dictator, în calitatea sa de conducător al

statului, pe care i-a putut destitui când a crezut de cuviinţă, pe

baza deplinelor puteri pe care şi le-a asumat.

În concepţia sa totalitară, Ion Antonescu, printr-un Decret din

21 iunie 1941 şi-a desemnat un înlocuitor, un urmaş. Prin art.

II al acestui decret s-a statuat că: „Pe timpul absenţei mele...

atributele conducerii guvernului vor fi exercitate în locul meu

şi pentru mine de domnul profesor M. Antonescu", care era

vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.

În conducerea statului, în exercitarea puterii nelimitate pe care

şi-a asumat-o, dictatorul a fost ajutat de un număr de auxiliari.

Această aşa-numită elită avea, în afară de conducerea

organelor de stat, în fruntea cărora se afla, puteri proprii de

decizie.

182

În privinţa responsabilităţii pentru activitatea desfăşurată,

dictatorul nu a dat socoteală nimănui, niciunui organ. Pe plan

local, considerând nesatisfacătoare organizarea local-

administrativă din timpul dictaturii regale, generalul

Antonescu a desfiinţat-o şi s-a revenit la organizarea în judeţe

şi comune. Aceasta n-a însemnat renunţarea la centralismul

birocratic excesiv şi la organizarea administraţiei pe principii

totalitare. Dimpotrivă, prefectul a fost numit prin decret de

către Conducătorul statului şi pe aceeaşi cale a putut fi revocat

şi destituit. La început au fost numiţi prefecţi şi primari şi din

rândul legionarilor. După rebeliunea legionară conducerea

judeţelor şi oraşelor mari a fost încredinţată militarilor de

carieră, ataşaţi regimului.

Este de subliniat că Germania hitleristă, prin Legislaţia sa de

la Bucureşti, s-a amestecat în mod grosolan şi continuu în

treburile noastre interne şi „sugestiile", „sfaturile" date de

diferiţi „experţi şi „tehnicieni" veniţi din Germania aveau

menirea de „a ajuta" regimului dictaturii totalitare în a „înnoi"

aparatul administrativ, aparatul economic, pe cel de

propagandă şi educaţie, după modelul celui din Reichul

german.

Eram trataţi, în urma politicii dictaturii totalitare, la mijlocul

secolului al XX-lea, aşa cum fusesem trataţi în feudalism, sub

dominaţia Imperiului Otoman. Se căuta, de fapt, a se realiza

ceea ce căpeteniile Reichului german îşi propuseseră de mult:

transformarea răsăritului Europei în teritorii vasale Germaniei

fasciste. Organizarea judecătorească nu a cunoscut schimbări structurale. Ceea ce reţine atenţia a fost creşterea deosebită a rolului instanţelor militare, starea de asediu generalizată şi permanentizată, iar din iunie 1941 şi starea de război, fiind factorii determinanţi. Pe această linie menţionăm că au fost create, încă din 1941, instanţe militare speciale, compuse din generali numiţi de Ministerul de Război (trei la număr), iar în cazuri urgente de Comandamentul Armatei sau al Corpului de armată de la locul comiterii faptei încriminate, competenţa acestor instanţe fiind foarte bine determinată.Semnificativ pentru măsurile adoptate în domeniul organizării de stat a fost contribuţia acestor organe la birocratizarea, militarizarea şi chiar o anumită aliniere la unele teze ale fascismului. Cu toată teroarea, opoziţi poporului român s-a manifestat de

la începutul acaparării puterii de către dictatorul totalitar şi

clica sa: poporul român - duşman de moarte al fascismului -

nu numai că s-a opus cu hotărâre politicii şi măsurilor

dictaturii totalitare, dar a trecut şi la acţiuni concrete

împotriva regimului instaurat în septembrie 1940, pentru a-1

înlătura.

Cu toate că a rămas în vigoare Codul civil român de la 1864 şi

legile elaborate ulterior în vederea modificării şi completării

183

acestui cod, etapa dictaturii totalitare s-a caracterizat prin

adoptarea multor acte normative în acest domeniu.

1. Proprietatea şi dreptul de proprietate. Caracteristic pentru

etapa dictaturii totalitare a fost sprijinul substanţial, indiferent

de mijloace, dat marii proprietăţi, întăririi, dezvoltării şi

consolidării ei. Foarte semnificative au fost măsurile adoptate

în vederea organizării, apărării şi încurajării capitalului

monopolist, dezvoltându-se în această etapă nu numai

capitalul monopolist particular (au fost creat organisme

monopoliste ca ODESFER, OFAUL, ORAP, Oficiul

bumbacului ş.a.) toate puse sub controlul şi îndrumarea unui

şir de ministere, iar nerespectarea dispoziţiilor legale cu

privire la activitatea lor ducea după sine sancţiuni civile şi

penale, ci şi capitalului monopolist de stat (statul a fost

acţionar la o serie de întreprinderi ca: ASTRA, Societatea

Româno- Germană, Societatea Anonimă Romalcool ş.a. In al doilea rând, trebuie să menţionăm că au fost întreprinse o serie de acţiuni care au însemnat un atac direct la dispoziţiile cu privire la dreptul de proprietate - ca un drept absolut şi exclusiv -, categoric în defavoarea proprietăţii mici şi mijlocii. Două din aceste acţiuni ni se par foarte semnificative. Mai întâi, problema rechiziţiilor. Luând ca bază dispoziţiile Decretului-lege nr. 583 din februarie 1940, regimul dictaturii totalitare le-a adus o serie de modificări şi completări; de acum, dispoziţiile în materie s-au

aplicat nu numai în mediul rural, ci şi la imobile, mergându-se

la rechiziţionarea constantă a forţei de muncă. S-a instituit un

regim sancţionator foarte aspru în cazul nerespectării

dispoziţiilor elaborate în materie. În al treilea rând, trebuie să arătăm că regimul dictaturii

totalitare de dreapta a legalizat preluarea de către stat a bunurilor (proprietăţilor) evreilor, sub pretextul politicii de românizare.

2. Capacitatea juridică a persoanelor a fost, în reglementarea ei juridică, influenţată de o serie de factori, ca: lipsa unei constituţii care, fie şi formală, să mai fi proclamat drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, permanentizarea stării de asediu, cu toate consecinţele ei, starea de război şi chiar unele influenţe ale ideologiei fasciste, politica faţă de cetăţenii români de etnie evreiască neconcretizându-se în România în punerea în aplicare a „soluţiei totale".

Dictatura totalitară s-a caracterizat prin lichidarea totală a oricăror drepturi şi libertăţi, printr-o politică antipopulară şi prin metode teroriste de guvernare. Dreptul de vot a fost lichidat. Dreptul de organizare şi asociere a fost şi el lichidat, dictatura totalitară desfiinţând şi organizarea profesională de tipul breslelor din timpul dictaturii regale, camerele de muncă, reorganizate din 1940 cu caracter permanent statal, fiind singurele admise în acest domeniu.

În privinţa întrunirilor şi manifestaţiilor, în noiembrie 1940 s-a stabilit prin Decretul-lege nr. 3802 că: „Acei care determină sau iau parte la întruniri sau manifestaţiuni cu

184

caracter politic, potrivnic prevederilor Decretului-lege nr. 3151, din 14 septembrie 1940, vor fi internaţi într-un lagăr de muncă sau li se va fixa domiciliu obligatoriu" (art. 1), că pedepsele se stabileau de organe ale administraţiei centrale a statului (Ministerul Afacerilor Interne, pe baza unui jurnal al Consiliului de Miniştri, art. 1 alin. 2), iar aceste acte ale organelor administraţiei centrale a statului au fost „considerate ca acte de guvernământ şi nu sunt generatoare de daune" (art. 1 alin. 4). Abuzul a fost astfel pe deplin legalizat.

Dispoziţiile de mai sus au fost amplificate prin Decretul-lege nr. 142 din 23 ianuarie 1941, care a interzis: „orice fel de întruniri, adunări de orice fel în pieţe publice sau case particulare, localuri închise, fară autorizaţia Comandamentelor militare respective" (art. II) şi a stabilit, pentru cei ce încălcau aceste dispoziţii, „pedeapsa cu muncă silnică de la 5 la 12 ani şi degradarea civilă de la 3 la 5 ani, iar în caz de violenţă, muncă silnică de la 8 la 15 ani cu degradarea civilă de la 5 la 8 ani" (art. III).

Menţionăm, pe linia atentatului la libertatea persoanei, folosirea ca pedepse a: domiciliului obligatoriu şi internarea în lagăre de muncă.

Atentatul ia inviolabilitatea domiciliului a fost consacrat prin dispoziţiile care au dat de acum percheziţiile în competenţa organelor militare.

În legislaţie s-au introdus prevederi în care se arată că, de pildă: „Când infracţiunile de mai sus sunt comise de persoane de altă origine etnică decât cea română, sancţiunile prevăzute se vor dubla". Aceste dispoziţiuni nu s-au aplicat locuitorilor României de origine etnică germană, care au avut o situaţie privilegiată, În materie s-au stabilit fără rezerve dispoziţiile Decretului-lege

nr. 2650, din 8 august 1940, dar mai ales cele ale Decretului-

lege nr. 2651, din aceeaşi zi, pentru oprirea căsătoriilor între

români de sânge şi evrei.

Dispoziţiile actelor normative mai sus citate au fost

amplificate printr-o serie de decrete date de dictator, dintre

care amintim: Decretul-lege nr. 3804 din 12 noiembrie 1940

pentru căsătoria funcţionarilor, modificat în 7 aprilie 1941,

prin care s-a stabilit că funcţionarii publici şi cei care

funcţionau în temeiul unor legi speciale nu se putea căsători cu

persoane de origine etnică străină şi cei ce se căsătoreau

„împotriva prevederilor acestei legi vor fi puşi în

disponibilitate pe data căsătoriei, iar acei care se vor căsători

împotriva prevederilor decretului-lege pentru oprirea

căsătoriilor între români de sânge şi evrei vor fi destituiţi".

.

185



Elementele noi, proprii dictaturii totalitare, au fost aduse prin decretele legii din

septembrie 1940. Prin Decretul-lege nr. 3052, din 5 septembrie 1940, s-a suspendat Constituţia din

1938, de acum guvernarea ţării făcându-se fără o constituţie şi a fost dizolvat parlamentul, legiferarea

s-a concretizat în decrete-legi — operă a dictatorului.

Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu führeri şi duci), prin Decretul-lege nr. 3053, din 5

septembrie 1940, s-a creat instituţia Conducătorului statului, "cu depline puteri în conducerea statului

român", (art. 1), căruia i se jura de către funcţionarii publici "credinţă şi supunere".

Monarhia s-a menţinut, iar în privinţa guvernului, numirea miniştrilor şi a

subsecretarilor de stat s-a făcut la început de către rege, decretele regale fiind contrasemnate de

preşedintele Consiliului de Miniştri, iar de la Decretul regal nr. 3067, din 6 septembrie 1940, acest drept

a fost sumat de către Conducătorul statului.

De la 14 septembrie 1940, România a fost decretată "stat naţional-legionar" (art. 1), mişcare legionară

"singura mişcare recunoscută în noul stat" (art. 2), iar generalul Ion Antonescu, "Conducătorul statului

legionar şi şeful regimului legionar" (art. 3).

Regimul dictaturii totalitare s-a caracterizat prin concentrarea în mâinile

conducătorului statului a întregii conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în domeniul legislativ şi

executiv. Se poate spune, fără a greşi, că Conducătorul statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri,

devenit apoi şi Mareşal al României — dictatorul — a fost unicul legiuitor al statului şi s-a ocupat

de executarea legilor, a fost şeful guvernului şi al aparatului administrativ, a decis direcţiile

politicii statului, miniştrii lucrând sub directa lui conducere.


Monarhie autoritară, partide politice, dictatură regală, monarhie constituţională, dictatură

totalitar.


1. Ce prevedea Constituţia cu privire la libertatea individuală?

2. Enumeraţi trăsăturile fundamentale ale Constituţiei din 1938.

3. Caracterizaţi regimul dictatorial.

4. Prin ce s-a caracterizat dictatura totalitară?

5. În ce dată România a fost decretată ca fiind un stat naţional-legionar?

186



1. Conform Constituţiei din februarie 1938, iniţiativa legilor aparţinea:

a. regelui care aproba legile votate de cele două adunări ;

b. celor două adunări care votau şi impuneau legile fără aprobarea regelui ;

c. regelui care avea dreptul să propună legi celor două adunări.

2. Organele centrale ale statului român în etapa 23 august 1944 – 6 martie 1945 au fost:

a. guvernele Sănătescu, Rădescu;

b. monarhia constituţională, neparlamentară;

c. guvernele Sănătescu, Rădescu şi monarhia constituţională, neparlamentară.

3. În perioada 23 august 1944 – 30 decembrie 1947, din punct de vedere al tipului istoric

de stat, România a fost:

a. un stat capitalist;

b. un stat comunist;

c. un stat dictatorial.

4. Obiectivele politicii partidului şi statului comunist în domeniul economic în perioada

1945-1953 au fost:

a. dirijarea producţiei particulare, a circulaţiei şi desfacerii producţiei, preluarea de către stat

a tuturor pârghiilor economice;

b. libertatea producţiei particulare, a circulaţiei şi desfacerii producţiei;

c. neintervenţia statului în problemele economice.

5. Aplicând articolul 209 din Codul Penal, între anii 1957-1959, activitatea Partidului

Comunist se evidenţiază prin:

a. întemniţarea opozanţilor politici şi a proprietarilor de pământ care au manifestat ezitări faţă

de intrarea în gospodăriile agricole colective;

b. confiscarea parţială sau totală a averilor celor care manifestau atitudine ostilă faţă de

intrarea în gospodăriile agricole colective; pedepsirea actelor de nesupunere

şi răzvrătire faţă de ordinea socială;

c. toate variantele sunt corecte.

187

6. Conform Constituţiei din anul 1938, capul statului era decretat :

a. regele;

b primul ministru;

c. mitropolitul.

7. În timpul regimului antonescian, organizarea judecătorească nu a suferit modificări

structurale. A crescut, însă, rolul instanţelor militare, fiind create :

a. Tribunale politice;

b. Judecătoriile de judeţ;

c. Instanţele militare speciale.

8. Conform Constituţiei din anul 1938 şeful statului era decretat:

a. primul ministru

b. mitropolitul

c. regele

9. În decembrie 1938 s-au pus bazele Frontului Renaşterii Naţionale, care în anul 1940

şi-a schimbat denumirea în:

a. Partidul Poporului

b. Garda de Fier

c. Partidul Naţiunii

10. În 14 septembrie 1940 România a fost declarată:

a. stat de drept

b. monarhie constituţională

c. stat naţional-legionar

Bibliografie:



Bucureș ti, 2012



188

Unitatea de învăț are 14

STATUL Ș I DREPTUL ÎN PERIOADA 1948-1989

Cuprins :

14.1. Introducere




14.1. Introducere

Acest capitol îș i propune să ofere studenț ilor date

esenț iale referitoare la instituț iile juridice din perioada

1948-1989, în conexiune cu realităț ile economice, sociale ș i

politice.


învăţare








189

Timpul alocat unităţii: 2 h


Noile condiţii politice şi social-economice, precum şi

conjunctura internaţională după 23 august 1944 au făcut ca

România să rămână singură şi neputincioasă în faţa ofensivei

sovietice. Părăsită de aliaţii tradiţionali şi monedă de schimb

în tratativele de pace şi Conferinţa de la Paris, România a

suferit o serie de transformări începând cu 6 martie 1945, când

a fost instaurat guvernul dr. Petru Groza, „guvern hotărât să

rămână neclintit la postul său, pentru a continua şi desăvârşi

opera constructivă începută la 6 martie 1945", se spunea într-

un comunicat conform cu punctai de vedere exprimat de

Partidul Comunist.

Crearea Frontului Naţional Democrat, rolul principal

jucându-1 PCR, partid ce număra în 1944 maximum 1.000 de

membri. Frontul Naţional Democrat şi-a asigurat colaborarea

unei importante fracţiuni a burgheziei liberale conduse de Gh.

Tătărăscu şi a grupării naţionalist-ţărăniste conduse de Anton

Alexandrescu.

După ce în februarie 1945, din iniţiativa PCR, Frontul

Plugarilor a lansat lozinca ocupării cu forţa a pământurilor

moşiereşti de către ţărani, la 23 martie 1945, în baza legii

pentru înfăptuirea reformei agrare au fost expropriate

1.468.946 ha teren aparţinând elementelor fasciste şi celor ce

au colaborat cu Germania nazistă, criminalilor de război şi

celor vinovaţi de dezastrul ţării, precum şi terenurile agricole

ce depăşeau suprafaţa de 50 ha aparţinând celorlalţi moşieri.

Un număr de peste 400.000 de familii ţărăneşti fără pământ şi-

au întemeiat gospodării, iar alte aproximativ 500.000 şi-au

întărit puterea economică, în detrimentul marilor proprietari şi

în condiţiile în care Constituţia din 1923 era valabilă şi decreta

în art. 16 că este inviolabilă şi că „nimeni nu poate fi

190

expropriat decât pentru cauze de utilitate publică şi după o

dreaptă şi prealabilă despăgubire" (loan Muraru şi Gh. lancu -

Constituţiile române - 1995).

Conferinţa Naţională a PCR din 16-21 octombrie 1945

şi alegerile din 19 noiembrie 1946 vor schimba raportul de

forţe în România. Acordul sinucigaş de colaborare şi

participare comună în alegeri al partidelor istorice conduse de

Gh. Tătărăscu (PNL) şi Anton Alexandrescu (PNŢ) va face ca

PCR, mai întâi cu Partidul Social Democrat, apoi cu Frontul

Plugarilor, Partidul Naţional Popular, apoi cu PNL şi PNŢ să

constituie, la 17 mai 1946, Blocul Partidelor Democrate

(BPD). Tăvălugul bulgărelui de zăpadă şi febra schimbărilor

direcţionate de la Moscova avea să culmineze începând cu

alegerile din 19 noiembrie 1946 când au avut loc alegeri

parlamentare, la care au participat 7 milioane de cetăţeni

români, alegeri în care forţele având în frunte PCR au obţinut

o „victorie,,.

Au fost abrogate normele constituţionale existente (art. 2),

urmând ca o Adunare constituantă să elaboreze o nouă

constituţie (art. 5).

În privinţa organelor centrale ale statului, legea a stabilit că

activitatea legislativă urma să fie exercitată de Adunarea

deputaţilor, până la dizolvarea ei şi formarea Adunării

constituante (art. 4), iar activitatea executivă a fost

încredinţată unui Prezidiu al Republicii, compus din cinci

membri, aleşi cu majoritate de voturi de Adunarea deputaţilor,

„dintre personalităţile vieţii publice, ştiinţifice şi culturale ale

Republicii Populare Române" (art. 6). Promulgarea legilor a aparţinut Consiliului de Miniştri (art. 9). Prin Legea nr. 364/1947 au fost numiţi cei cinci membri ai

Prezidiului Republiicii Populare Române: C. I. Parhon, M.

Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh. Stere, şi loan Niculi. Proiectul

a fost adoptat în unanimitate (295 bile albe).

Cu anul 1948 poporal român a păşit pe calea socialistă.

Partidul Social-Democrat, reorganizat în anii 1944-1945,

promovând lideri adepţi ai Frontului Unic cu comuniştii,

printre care L. Rădăceanu, Ştefan Voitec, Th. Iordăchescu ş.

a., aripa PSD legată de democraţia social-democrată din

Europa centrală şi apuseană va fi diminuată ca reprezentare în

viaţa politică, prin marginalizarea liderului acesteia, C. Titel-

Petrescu, de către social-democraţii de stânga. în 21-23

februarie 1948 se realizează unificarea Partidului Comunist

Român cu Partidul Social Democrat, luând naştere Partidul

Muncitoresc Român (ulterior, la Congresul al IX-lea al

partidului, a fost adoptată hotărârea schimbării denumirii

partidului în aceea de Partidul Comunist Român, Congresul I

al Partidului Muncitoresc Român devenind Congresul al VI-

lea al PCR).

191

România va deveni o anexă a sistemului sovietic. în

România, lideri instruiţi în URSS, comunişti aflaţi în emigraţie

în Uniunea Sovietică, „activişti" precum Ana Pauker, L.

Laszlo, I. Chişinevschi, C. Drăghici, L. Pressman ş. a. vor

domina conducerea partidului comunist, înconjurându-se de

slujitori semidocţi şi de mulţi neromâni, care vor fi modelaţi

după orientările date de „tătucul" Stalin. „Cu rândurile

strânse", Gh. Gheorghiu-Dej va reuşi după 1948, să dezvolte

ofensiva pentru a zdrobi „duşmanul de clasă". Aparatul

represiv se perfecţionează, în anii 1948-1950, prin prezenţa

oficială a consilierilor sovietici profesionişti şi prin folosirea

vechilor agenţi ai NKVD-ului în România. între aceştia se

detaşau:P. Bogdarenko, Pantiuşa, Nikonov, Posteuka,

Babenko şi mulţi alţii. După Congresul PMR din 1948,

Pantiuşa îşi va lua numele de Gheorghe Pintilie, fiind

„eminenţa cenuşie" a serviciilor secrete staliniste din România

şi mâna dreaptă a lui Theohari Georgescu, ministrul de

interne, şi apoi a lui C. Drăghici.

Arestarea liderilor de frunte ai partidelor democrat-burgheze a

fost urmată de o adevărată vânătoare de lideri regionali,

comunali etc. ai acestor partide, cărora li s-au intentat procese,

mulţi dintre ei fiind întemniţaţi şi prea puţini reuşind să fugă

în Occident. Comandanţi militari, generali renumiţi,

participanţi la întregirea României, apoi la războiul

antisovietic şi la războiul antihitlerist, au fost declaraţi

criminali de război. Sute de ofiţeri superiori au fost

condamnaţi, în procese, sub această acuză, când e de ştiut că

în alte ţări ale Europei, până şi în Germania, stigmatul de

„criminal de război" a fost aplicat numai factorilor

responsabili ai ţării. Astfel, mulţi dintre ofiţerii superiori au

fost condamnaţi la numeroşi ani de temniţă grea în lagărele de

la Aiud, Râmnicu-Sărat, Sighet, Caracal. Aici ei s-au găsit

laolaltă cu lideri politici, scriitori, profesori, jurişti, medici,

actori, cercetători. Asemenea acţiuni profund ilegale şi

inumane au lipsit atunci catedrele facultăţilor, spitalele,

scenele teatrelor, laboratoarele de mari capacităţi şi somităţi

de care ţara, poporul, ştiinţa aveau nevoie spre a se redresa

după război. Represiunea a cuprins toate palierele societăţii,

inclusiv pe unii lideri comunişti. In februarie 1948, Lucreţiu

Pătrăşcanu a fost demis din funcţia de ministru al justiţiei,

arestat, anchetat, judecat şi omorât în aprilie 1954.

La 21 noiembrie 1948 s-a început acţiunea de verificare a

întregului activ de partid, în perioada 1948-1953 au fost

arestate peste 60. 000 de persoane, o parte condamnate pentru

că au fost „demascaţi" ca legionari, fascişti, trădători.

Ocupaţia sovietică până în 1958 şi impunerea unui regim

străin de spiritul poporului român a generat o amplă mişcare

de rezistenţă care a luat forme multiple, inclusiv lupta cu arma

192

în mână, lupta de partizani în munţi Represiunea a vizat cu

precădere distrugerea acestei mişcări. în martie 1948 a fost

arestat grupul de comandă a Mişcării Naţionale de Rezistenţă

în frunte cu Gheorghe Mânu şi Horia Măcelariu. Sub

îndrumarea consilierilor sovietici are loc anchetarea şi

condamnar ea la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii.

La 22 mai 1948 guvernul Petru Groza i-a retras regelui Mihai

I şi familiei sale cetăţenia română, iar cinci ani mai târziu au

fost trecute în proprietatea statului toate bunurile Casei

Regale.

În 1949-1950 au fost arestaţi toţi foştii lideri politici care au

ocupat funcţii de stat înainte de 1945 şi au fost închişi la

Sighet, Arad, Gherla, Râmnicu-Sărat, etc. Mulţi dintre ei şi-au

pierdut viaţa în închisori: luliu Maniu, Ion Mihalache, Gh.

Brătianu, Constantin Argetoianu. Numeroşi foşti lideri politici

şi alţi adversari ai regimului comunist au fost supuşi unui

regim de exterminare în lagărele sovietice sau la Canalul

Dunăre-Marea Neagră. O altă formă de represiune a celor ce

se opuneau regimului de sovietizare a fost deportarea în

Bărăgan a celor circa 50 de mii de familii.

Spre a impune aceste prefaceri, spre a crea „omul nou",

principiu anunţat cu emfază de Ana Pauker şi Iosif

Chişinevschi, în discursurile lor demagogice din anii 1947-

1948, ca şi în broşurile de propagandă ale partidului comunist,

s-a desfăşurat o vastă campanie de propagandă şi diversiune.

Unul dintre obiectivele acestei campanii 1-a constituit

desprinderea României de structurile occidentale. Această

desprindere a făcut paşi repezi prin legarea economică, în

primul rând de Uniunea Sovietică, şi renunţarea, în parte, la

tradiţionalele raporturi economice cu ţările avansate. Spiritual,

desprinderea a fost mult mai dificilă şi, practic, nu s-a realizat

decât în cadrul unui număr restrâns de adepţi ai

internaţionalismului dirijat de la Moscova. Perenitatea

patriotismului a fost piesa de rezistenţă, decenii la rând, după

1948.

Emisarii cultivării în România a nonpatriotismului

internaţionalist s-au înscris, în primul deceniu postbelic, într-

un registru variat, incluzând consilieri sovietici, lideri

comunişti pregătiţi în URSSS, specializaţi la Moscova, Kiev,

Leningrad, în diferite domenii ale ştiinţei, economiei, culturii,

armatei, securităţii statului, învăţământului, presei ş. a.,

efectele activităţii acestei cohorte de exponenţi ai noii

societăţi şi ai „omului nou", efecte care se cereau a fi rapide,

au fost însă diminuate de prezenţii, în toţii porii societăţii, a

valorilor naţionale şi creştin-ortodoxe. Creşterea reticenţei

investitorilor occidentali faţă de noile tipuri bizare în

economia românească, reducerea creditelor occidentale,

datoriile de război faţă de URSS au împins România în braţele

193

comunismului. Ministrul român al afacerilor externe, Gh.

Tătărăscu, în Memoriul adresat guvernului în mai 1947

reliefa: „O cercetare mai obiectivă a stării care stăpâneşte azi

toate categoriile sociale şi toate categoriile producătoare duce

la concluzia că în ţara întreagă se ridică un val de

nemulţumire care sporeşte zi de zi şi în ultimul timp în

proporţii îngrijorătoare". Ministrul liberal (omul politic care a

pus interesul ţării mai presus de interesul de partid şi de cel

personal şi care a încercat să salveze tot ce se mai putea salva

în faţa tăvălugului sovietic) şi fost prim-ministru (2 ianuarie

1934-28 decembrie 1937) arăta în primul rând că este vorba

de „rezultate negative ale întregii noastre politici economice...

După doi ani de guvernare producţia generală a ţării

reprezintă abia 48% din producţia anului 1938... Suntem

singura ţară în care nu s-a putut începe un plan de refacere".

Ministrul de Externe arăta şi implicaţiile situaţiei grele prin

care trecea ţara pentru relaţiile economice internaţionale,

punctând concis şi real natura raporturilor cu URSS: „Intre o

producţie reprezentând 48% din producţia anului 1938 şi între

sarcinile Armistiţiului, care reprezintă 50% din veniturile

statului, era fatal ca flagelul inflaţiei, scumpirea vieţii să ducă

la ruină şi suferinţe, la adevărate stări de exasperare... şi cât

timp acest climat va dura orice tentativă de refacere va eşua,

ţara va continua să se zbată în cleştele nemulţumirilor

provocate de o economie falimentară." La aceste cauze el

adăuga şi „excesele regimului de excepţie care mai dăinuieşte

şi în primul rând excesele arestărilor preventive... şi care

instaurează în întreaga ţară un regim de nelinişte şi

nesiguranţă..." Sunt arestaţi oameni absolut nevinovaţi şi din

considerente care nu au nici o legătură cu liniştea şi ordinea

publică. Se creează o atmosferă prielnică înfiripării unei legi

după care nu am fi decât un regim care se menţine prin forţă şi

teroare, un regim impopular şi nedemocratic. „

După proclamarea Republicii au fost constituite organele

supreme ale puterii de stat: Marea Adunare Naţională şi

Sfaturile populare (denumite ulterior consilii populare).

Pentru constituirea Marii Adunări Naţionale au avut loc, la 28

martie 1948, alegeri generale. La 13 aprilie 1948 Marea

Adunare Naţională adopta Constituţia în care înscria

principalele „cuceriri ale poporului român", libertăţile şi

drepturile democratice.

Plenara PCR din 10-11 iunie 1948 şi actul votat de Marea

Adunare Naţională la 11 iunie 1948 face să aibă loc

naţionalizarea principalelor mijloace de producţie industriale,

miniere, bancare, de asigurări, de transport. Ca urmarea

acestui act, în proprietatea statului socialist au trecut peste 8.

500 de întreprinderi siderurgice şi metalurgice, şantiere

navale, căi ferate particulare, întreprinderi petroliere, chimice,

194

textile etc. Naţionalizarea a avut un rol hotărâtor în

desfăşurarea ulterioară a evenimentelor şi lichidarea

burgheziei industriale şi financiare, înlăturând investiţiile de

capital străin în ţara noastră şi creând sectorul socialist în

economia României. În procesul de organizare a statului, un

loc important 1-a avut constituirea organelor administraţiei,

menite să organizeze şi să dezvolte economia şi cultura

socialistă. Astfel, au fost constituite unele organe centrale

necunoscute în trecut, cum au fost Comitetul de Stat al

Planificării şi Comisia Controlului de Stat. S-a desfăşurat

procesul de creare a unei noi armate, iar în locul poliţiei şi

jandarmeriei a fost creată miliţia, ca „instrument al dictaturii

proletariatului, a cărei misiune era menţinerea ordinii publice

şi apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. „în vederea

„reprimării comploturilor, a sabotajului şi a altor acţiuni

duşmănoase" au fost create în anul 1948 organele de

securitate ale statului.

Un rol deosebit în viaţa statului îl are şi Consiliul de Miniştri -

organ suprem al puterii executive şi administrative, care avea

rolul de a înfăptui politica internă şi externă a PCR, asigura

executarea legilor, conducea, coordona şi controla activitatea

ministerelor şi a celorlalte organe ale puterii de stat. Consiliul

de Miniştri ca organ colectiv şi fiecare membru al său

răspundea în faţă MAN pentru întreaga activitate desfăşurată.

Cel dintâi preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost după

1945 dr. Petru Groza. în anul 1952, când acesta a devenit

preşedintele Prezidiului MAN, a fost „ales" preşedinte al

Consiliului de Miniştri Gheorghe Gheoghiu-Dej, care era şi

prim-secretar al PMR (PCR). Din 1955, MAN l-a ales pe

Chivu Stoica, iar din 1961, pe Ion Gheorghe Maurer, care a

deţinut funcţia până în 1974.

„Multe din greşelile noastre ne-au fost impuse, s-a ascuns

adevărul înţelegerilor de la Yalta; ni s-a promis repudierea lor,

am crezut în înţelepciunea, moralitatea şi abilitatea

conducătorilor Occidentului în faţa pericolului rusesc. Ne-am

înşelat şi am fost înşelaţi" (Istoricul exilat N. Baciu în „Istoria

Românilor" de Titu Geogescu). „Din Stettin la Baltica, la

Triest pe Adriatica o cortină de fier a căzut asupra

continentului", declara, încă din 1946, preşedintele SUA,

Truman. „Cortina de fier", tragica realitate a Europei

postbelice, s-a menţinut de nepătruns, timp de un sfert de

veac, pentru a trebui, ulterior, încă pe atâta timp pentru a fi,

treptat, demontată.

„Fenomenul Piteşti", prin care victima era transformată în

călău, deţinutul era torturat de către un alt deţinut şi individul

dezumanizat, «stil» ce a fost extins şi la închisorile de la

Gherla, Ocnele Mari, Târgu-Ocna, la Canal, monstruozităţi

diabolice ale securităţii conduse de Nikolski care dorea

195

lichidarea rezistenţei morale a tinerilor deţinuţi politici, în

special studenţi, slujindu-se de un grup (nucleu) de deţinuţi,

un comando având în frunte pe Eugen Ţurcanu. în 1952,

Ministerul de Interne a decis să interzică asemenea practici şi

a trimis în judecată şi condamnat la moarte grupul Ţurcanu.

Moartea lui Stalin în martie 1953 a fost urmată de o scurtă

destindere. Noul lider de la Kremlin, N. S. Hruşciov a

acceptat o anumită libertate de mişcare a liderilor ţărilor

satelite. La congresul al XX-lea al PCUS (feb. 1956) el a

criticat cultul personalităţii lui Stalin. Cu toate acestea

Hruşciov a decis ca Armata Roşie să înfrângă revoluţia din

Ungaria (oct, 1956). în acest context extrem de complex,

Gheorghe Gheoghiu-Dej a iniţiat unele măsuri pozitive:

desfiinţarea sistemului de cote obligatorii, eliberarea unor

deţinuţi politici, a dat dreptul unor deportaţi politici să se

întoarcă în localităţile lor de origine.

În relaţiile cu URSSS, Dej a reuşit să obţină, la 24 mai 1958,

o victorie importantă: acordul de la Moscova privind

retragerea definitivă din ţară a trupelor Armatei Roşii.

Oarecum paradoxal, acest act a fost urmat de un nou val de

arestări politice, fiind condamnaţi scriitorii: Vasile

Voiculescu, Vladimir Streinu, Ion Caraion, Edgar Papu etc.

Din 1960, dm ordinul lui Dej au fost emise mai multe decrete

de graţiere, culminând cu cel din 1964 când au fost eliberaţi

din închisori ultimii 10. 000 de deţinuţi politici. Această

hotărâre a fost adoptată pe fondul unei evidente detaşări faţă

de linia Moscovei, reflectată pregnant în Declaraţia PMR din

aprilie 1964.

România, ţară membră a CAER şi a Tratatului de la

Varşovia, aflată în faţa perspectivelor de a-şi pierde identitatea

economică şi independenţa (lideri ca Ion Gherghe Maurer şi

Al Bârlădeanu au obiectat la integrarea socialistă europeană a

României). Rezultatele vor fi modeste, dar ele învederau o

anumită dispunere a forţelor interne, o stare de spirit a

populaţiei peste care nu se putea trece uşor.

„Planul Valev", conceput în anii 1962-1963, preconiza

„adâncirea integrării" statelor socialiste est-europene, odată cu

transformarea unor importante atribute ale suveranităţii lor

naţionale către un forum internaţional patronat de Moscova.

Unul dmtre „argumentele" necesităţii acestei „confrerii"

supranaţionale îl reprezintă imperativul unirii eforturilor

statelor socialiste, spre a lua de către Europa occidentală spre

consolidarea „Pieţei Comune".

Declaraţia din aprilie 1964 a respins cu hotărâre orice acţiuni

sau tendinţe de încălcare a independenţei naţionale, de ştirbire

a integrităţii teritoriale, pronunţându-se împotriva formelor şi

practicilor care aduceau atingere atributelor fundamentale ale

suveranităţii statului. Se respingea categoric existenţa unui

196

centru unic conducător al statelor socialiste. România arăta că

„orice ştirbire sau încălcare a lor nu poate decât să creeze

surse de neînţelegeri şi diversiuni". „Fenomenul românesc" se

manifesta într-o perioadă când se accentua „schisma chineză"

în „lagărul socialist". Confruntarea chino- sovietică a adus

Bucureştiul în postura de mediator, România câştigând astfel

o relativă libertate de mişcare în direcţia unui „ socialism

independent".

Constituţia din august 1965 votată de MAN consacra

trăsăturile fundamentale ale orânduirii sociale şi de stat din

ţara noastră: caracterul unitar al statului; deţinerea

suveranităţii, a întregii puteri de către întregul popor;

proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie; rolul

conducător al clasei muncitoare în viaţa întregii societăţi;

alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea; participarea activă a

intelectualităţii la munca desfăşurată de poporul nostru;

egalitatea deplină a tuturor cetăţenilor. Art. 3 stipula: „In

Republica Socialistă România, forţa politică conducătoare este

Partidul Comunist Român".

Moartea lui Dej la 19 martie 1965 a dus la desemnarea lui

Nicolae Ceauşescu, ca prim-secretar, la 22 martie 1965, apoi

secretar general al partidului. Ales statutar la Congresul al IX-

lea al PCR, Nicolae Ceauşescu, timp de aproape 25 de ani va

angaja România pe un drum al „dezvoltării societăţii socialiste

multilateral dezvoltate", în totală disonanţă cu teza „ţară în

curs de dezvoltare". Cutezanţa sa, mai ales după „Primăvara

de la Praga", a dus la câştigarea unui sprijin popular al

maselor şi simpatia unor lideri occidentali. „Epoca Nicolae

Ceauşescu" se conturează în tot acest timp, atingând apogeul

în anii '80, ea reprezentând monopolizarea puterii de către

clanul prezidenţial (devenit preşedinte de stat după 1974) şi

punerea tuturor mijloacelor de propagandă în mâinile

„conducătorului iubit", executarea cu servilism şi obedienţă a

tuturor indicaţiilor şi hotărârilor, unele chiar aberante, ale

secretarului general.

Aparatul de partid, şcolit la Academia „Ştefan Gheorghiu",

creatorul revoluţionarilor de profesie, activiştii şi-au stabilit ca

principal obiectiv idolatrizarea cuplului Nicolae şi Elena

Ceauşescu.

Regimul totalitar comunist a făcut ca viaţa personală să se afle

sub controlul statului care îşi asuma rolul nu numai de a stabili

unităţile economice, activităţile de producţie, dar şi modul de

organizare a timpului liber (munci agricole, manifestaţii

procomumste etc.), dar şi a vieţii intime. Cu deosebire în anii

'50-'60 viaţa cotidiană a românilor a fost extrem de dificilă. Cu ajutorul aparatului de represiune hiperdezvoltat s-a reuşit

ca poporul să fie înregimentat şi uniformizat ideologic.

înregimentarea începea cu preşcolarii în organizaţia „Şoimii

197

patriei", cei de la ciclul primar şi gimnazial deveneau

„pionieri", iar liceenii se înscriau în UTC; studenţii erau

membrii Asociaţiei Studenţilor Comunişti, unii deveneau

membri PCR sau ai Frontului Democraţiei şi Unităţii

Socialiste.

În mediul rural munca se desfăşura în CAP-uri şi IAS-uri, fără

tragere de inimă, cu câştiguri modeste şi cu greul pe elevi,

muncitori şi funcţionari, ţăranii fiind aproape dispăruţi ca

vârstă şi preocupare.

La oraşe, oamenii lucrau în 2-3 schimburi pentru îndeplinirea

planului anual şi cincinal, după deviza „Ei se fac că ne plătesc,

noi ne facem că muncim".

Pe străzi, în comune şi oraşe, la fiecare loc de muncă, în

fiecare sală de festivităţi erau lozincile de o „inestimabilă

valoare" a lui Nicolae Ceauşescu sau sloganuri cu: „Partidul,

Ceauşescu, România", „Partidul, Ceauşescu, Pace", „Trăiască

PCR centru! vital al întregii naţiuni" etc.

Ignorarea legilor evoluţiei istorice, ignorarea stării de spirit a

întregului popor, ignorarea şi marginalizarea intelectualităţii, a

culturii şi învăţământului, scăderea drastică a nivelului de trai

şi a dreptului la informaţii, la accesul la cultură şi libertatea de

opinie şi de exprimare, încălcarea flagrantă a drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor (de altfel stipulate în

mare parte în Constituţia României, dar nerespectate),

fanatismul islamic în identificarea tuturor realizărilor

poporului român cu cuplul prezidenţial, complicitatea tacită şi

expresă a clicii înconjurătoare, a întregului aparat de partid şi

de stat, identificarea dintre „partid şi stat", dintre „lege şi

hotărâri de partid", somnul instituţiilor statului în faţa

prăpastiei ce-i separa pe cei din „vârful piramidei" de

realităţile zilnice, propaganda deşănţată şi paranoică, cultul

personalităţii ce se accentua şi atinsese paranoia cu cât situaţia

generală a ţării se degrada, sunt fapte de istorie şi de justiţie ce

au generat o puternică stare de nemulţumire în rândurile

întregii populaţii.

În mod cert, între conducătorii regimului comunist şi poporul

român se crease o prăpastie, care va genera revolta şi

evenimentele din Decembrie 1989.

.

198



Cucerirea puterii de către comuniș tii români s-a încadrat perfect în tiparul general

european al Democraț iilor Populare, proiectat de către Stalin. Peste tot Partidul Comunist a

sprijinit iniț ial politica guvernelor de coaliț ie în care i-a mărit treptat influenț a ș i

ponderea până ce, prin protecț ia sovietică ș i intimidare, a reuș it să-ș i înlăture adversarii,

în etape succesive, pentru a rămâne singur stăpân pe putere. Ideologia a fost folosită, de cei

care deț ineau monopolul filozofiei marxiste ca obligaț ie de a ș i-o asuma ș i de a trăi

conform preceptelor ei. Restructurarea radicală ș i iraț ională a vechiului sistem de valori ș i

a instituț iilor administrative, ș iinț ifice ș i culturale pe care acesta se întemeiase avea ca

finalitate construirea omului nou.

Punerea de acord a caracterului relaț iilor de producț ie cu caracterul puterii politice

s-a realizat prin crearea proprietăț ii socialiste, ca proprietate a întregului popor.

Sistemul de drept a fost substanț ial modificat astfel încât să corespundă noului său

conț inut social ș i noilor sale finalităț i. Unitatea de esenț ă socialistă s-a realizat treptat,

fiind conturată prin Constituț ia din anul 1948, prin cea din anul 1952, prin cea din anul 1965,

precum ș i prin legislaț ia elaborată pe baza acestora. Etapa 1948-1989 a prezentat o serie de trăsături specifice regimurilor totalitare

comuniste, în special stalinismului importat în primii ani postbelici, într-o serie de state care

au adoptat forma de „republică populară”. Organizarea piramidală a puterii politice,

concentrarea prerogativelor decizionale la un pol al conducerii, desființ area sistemului

pluripartidist, lichidarea opoziț iei politice, instaurarea „puterii partidului unic”, adoptarea

procedurilor electorale formale, întărirea aparatului represiv al statului, stabilirea unei

ideologii oficiale ș i dominante în susț inerea teoriei absolutizării luptei de clasă ș i a teoriei

liderului charismatic cu un prestigiu social de neatacat, demagogia drepturilor ș i libertăț ilor

fundamentale formale ș i, nu în ultimul rând, socializarea principalelor mijloace de producie

prin restrângerea sau lichidarea proprietăț ii private au constituit caracteristicile regimului

comunist care a condus România circa o jumătate de secol.


Frontul Naţional Democrat, Marea Adunare Naţională, Sfatul popular.


1. Ce reprezenta Frontul Naţional Democrat?

2. Caracterizaţi regimul totalitar comunist.

3. În ce an a luat naştere Partidul Muncitoresc Român?

4. Care au fost organele supreme ale statului?

5. Care a fost rolul Consiliului de Miniştri?

199

Teste de evaluare /autoevaluare


1. Obiectivele politicii partidului şi statului comunist în domeniul economic în perioada

1945-1953 au fost:

a. dirijarea producţiei particulare, a circulaţiei şi desfacerii producţiei,

preluarea de către stat a tuturor pârghiilor economice;

b. libertatea producţiei particulare, a circulaţiei şi desfacerii producţiei;

c. neintervenţia statului în problemele economice.

2. Conform Constituţiei din anul 1965, organele supreme ale puterii de stat erau

următoarele:

a. Marea Adunare Naţională şi Partidul Comunist Român;

b. Marea Adunare Naţională şi Consiliul de Miniştri;

c. Marea Adunare Naţională şi Consiliul de Stat.

3. Constituţia din 24 februarie 1938 a introdus, pentru prima dată, principii împrumutate

din legislaţia :

a. URSS;

b. Germaniei naziste;

c. corporatismului fascist italian.

4. În timpul regimului antonescian, organizarea judecătorească nu a suferit modificări

structurale. A crescut, însă, rolul instanţelor militare, fiind create :

a. Tribunale politice;

b. Judecătoriile de judeţ;

c. Instanţele militare speciale.

5. Conform Constituţiei din anul 1965, cine avea atribuţia de a reglementa sistemul electoral,

de a organiza Consiliul de Miniştri, de a adopta şi de a modifica Constituţia, de a adopta

bugetul de stat?

a. Consiliul de Stat;

b. Consiliul de Miniştri;

200

c. Marea Adunare Naţională.

6. Conform Constituţiei din anul 1952, cine înfăptuia puterea judecătorească ?

a. Tribunalul Suprem al RPR, tribunalele populare şi instanţele judecătoreşti speciale ;

b. Tribunalul Suprem al RPR, tribunalele regionale, tribunalele populare şi instanţele

judecătoreşti speciale ;

c. Tribunalul Suprem al RPR, tribunalele populare, instanţele judecătoreşti speciale şi

Arbitrajul de Stat.

7. Potrivit Constituţiei din anul 1948, instanţele judecătoreşti erau:

a. judecătoriile populare, sfaturile populare

b. Curtea Supremă, miliţia

c. judecătoriile populare, tribunalele, Curtea Supremă

8. În decembrie 1938 s-au pus bazele Frontului Renaşterii Naţionale, care în anul 1940 şi-a

schimbat denumirea în:

a. Partidul Poporului

b. Garda de Fier

c. Partidul Naţiunii

9. În 14 septembrie 1940 România a fost declarată:

a. stat de drept

b. monarhie constituţională

c. stat naţional-legionar

10. În ianuarie 1933 Hitler a depus jurământul pe Constituţia de la Weimar şi a devenit:

a. preşedintele Germaniei

b. cancelar al Germaniei

c. preşedinte al Partidului Nazist

201

Bibliografie:



Bucureș ti, 2012



ANEXA

Raspunsurile la testele de evaluare/autoevaluare

Unitatea de invatare 2: 1-a; 2-c; 3-b; 4-a; 5-b; 6-c.

Unitatea de invatare 3: 1-c; 2-a ; 3-a; 4-a; 5-b; 6-c.

Unitatea de invatare 4 : 1-a; 2-a; 3-b; 4-c; 5-a; 6-b.

Unitatea de invatare 5: 1-b; 2-a; 3-c; 4-c; 5-a; 6-b;7-c; 8-c; 9-a; 10-a.

Unitatea de invatare 6: 1-c; 2-a; 3-a; 4-a; 5-c.

Unitatea de invatare 7: 1-b; 2-a; 3-b; 4-c; 5-a.

Unitatea de invatare 9: 1-c; 2-b; 3-c; 4-c; 5-a; 6-a; 7-c; 8-a; 9-b; 10-a.

Unitatea de invatare 10: 1-b; 2-b; 3-c; 4-c; 5-c; 6-a; 7-a; 8-c.

Unitatea de invatare 11: 1-a; 2-b; 3-a; 4-a; 5-c.

Unitatea de invatare 12: 1-c; 2-c; 3-b; 4-a; 5-a.

Unitatea de invatare 13: 1-c; 2-c; 3-a; 4-a; 5-c.

Unitatea de invatare 14: 1-a; 2-c; 3-c; 4-c; 5-c; 6-b; 7-c; 8-c; 9-c; 10-b.

istoria dreptului românesc -curs în · pdf filefacultatea de drept Şi...

Documents