COLECȚIE COORDONATĂ DE

Magdalena Mărculescu

Pierre Lemaitre

Irène

Traducere din franceză și note deAlina Diana Ene

Editori:Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:Magdalena Mărculescu

Redactor:Ioana Socolescu

Coperta colecției: Faber StudioFoto copertă: © Aleksandar Nakic

Director producție:Cristian Claudiu Coban

Dtp: Eugenia Ursu

Corectură: Lorina ChițanSînziana Doman

Copyright © Editura Trei, 2015 pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, BucureștiTel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20e‑mail: comenzi@edituratrei.rowww.edituratrei.ro

ISBN: 978‑606‑719‑183‑7

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiLEMAITRE, PIERRE Irène / Pierre Lemaitre ; trad.: Alina Diana Ene. – Bucureşti : Editura Trei, 2015 ISBN 978‑606‑719‑183‑7I. Ene, Alina Diana (trad.)821.133.1‑31=135.1

Titlul original: IrèneAutor: Pierre Lemaitre

Copyright © 2006 Pierre Lemaitre et Éditions du Masque, département des éditions Jean‑Claude Lattès, 2006

Lui Pascaline

Tatălui meu

Scriitorul este cel care pune cap la cap „felii de existență“,

înlăturând ghilimelele.

Roland BaRthes

PRIMA PARTE

11

Luni, 7 aprilie 2003

1

— Alice… începu el, privind către femeia care oricui, în afară de el, i‑ar fi părut tânără.

Îi spusese pe nume pentru a crea o atmosferă de com‑plicitate, dar nu reuși să‑i stârnească nici cea mai mică reacție. Își coborî privirea spre notițele luate în grabă de Armand în timpul primului interogatoriu: Alice Van‑denbosche, douăzeci și patru de ani. Încercă să‑și ima‑gineze cum ar fi trebuit să arate în mod normal o Alice V. de douăzeci și patru de ani: o tânără cu fața prelungă, încadrată de plete șaten‑deschis, cu o privire directă, des‑chisă. Ridică ochii și ceea ce văzu i se păru neverosimil. Fata din fața lui nu semăna cu ea însăși: părul, odini‑oară blond, cu rădăcinile închise, paloare bolnăvicioasă, o vânătaie mare și violacee pe obrazul stâng, un fir de sânge uscat la colțul gurii… și mai ales privirea, rătăcită și buimacă, lipsită de orice fărâmă de umanitate, în afara spectrului unei spaime teribile, care o mai făcea încă să tremure ca și cum ar fi ieșit fără palton într‑o zi de iarnă.

Pierre Lemaitre

fiction connection12

Ținea cana de cafea cu amândouă mâinile, agățându‑se de ea ca de un colac de salvare.

În mod normal, simpla apariție a lui Camille Ver‑hœven stârnea o reacție chiar și din partea celor mai im‑pasibile persoane. Nu și în cazul acestei Alice, cuprinsă de frisoane și prizonieră a propriei spaime.

Era 8:30 dimineața.Încă de la intrarea în sediul Brigăzii Omoruri, cu câ‑

teva minute în urmă, Camille se simțise obosit. Cina din ajun, cu niște indivizi pe care nu îi cunoștea, prietenii lui Irène, se terminase cam pe la unu dimineața. Se vorbiseră verzi și uscate, se povestiseră anecdote pe care Camille le‑ar fi găsit probabil nostime, dacă în fața lui n‑ar fi stat o femeie care îi amintea prea mult de mama lui. Pe tot parcursul mesei se chinuise să îndepărteze această impre‑sie, dar privea parcă aceiași ochi, aceeași gură și inhala parcă duhoarea acelorași țigări, fumate una după alta. Se pomenise brusc în urmă cu douăzeci de ani, în momen‑tul binecuvântat în care mama lui ieșea din atelier cu bluza pătată de vopsele, cu țigara între buze și cu părul vâlvoi, în epoca în care el o mai urmărea lucrând: o fe‑meie puternică, solidă și taciturnă, mânuind pensula cu o ușoară înverșunare. Trăia în lumea ei, încât uneori părea că nici nu‑i simte prezența. Momente lungi și grele de tăcere, când el îi privea cu adorație tablourile și îi pândea atent fiecare gest, ca și cum acesta ar fi reprezentat cheia unei taine care se dezvăluia doar pentru el. Dar asta se întâmpla înainte. Înainte ca miile de țigări fumate să‑i declare ei un război fățiș, dar cu mult după ce aceleași țigări cauzaseră hipotrofia fetală care marcase nașterea lui Camille. De la înălțimea celor doar 1,45 metri ai săi, Camille nu știa în acele vremuri pe cine ura mai mult:

Irène

13

pe mama otrăvită de nicotină, care făcuse din el o pa‑lidă copie a unui Toulouse‑Lautrec mai puțin diform, pe acel tată calm și neputincios care își privea nevasta cu adorația celor slabi ori pe sine, așa cum se vedea în oglindă: tânărul de șaisprezece ani parcă neterminat. În timp ce mama umplea atelierul cu tablouri și tatăl se ocupa de farmacie, Camille învăța să se împace cu statura sa, îmbătrânind ca oricare altul, încetând la un moment dat să pășească pe vârfuri, obișnuindu‑se să‑i privească pe ceilalți de jos în sus, renunțând să încerce să ajungă la etajere fără să se urce pe un scaun, aranjându‑și spațiul personal la înălțimea unei case de păpuși. Și acest bărbat în miniatură privea, fără să le înțeleagă mesajul, imensele pânze pe care mama sa trebuia să le ruleze pentru a le putea scoate din casă și duce la galeriile de artă. Uneori ea îi spunea: „Camille, vino la mine…“ Așezată pe scaun, îi mângâia părul tăcută și Camille simțea că o iubește, credea chiar că nu ar putea iubi pe nimeni altcineva.

Dar asta se întâmpla în vremurile bune, reflectase Camille în timpul mesei, privind‑o pe femeia din fața lui care râdea în hohote, bea puțin, dar fuma cât patru. Se întâmpla pe când mama lui încă nu petrecea toată ziua în genunchi, la picioarele patului, cu fața lipită de cuverturi, în singura poziție în care cancerul îi oferea o clipă de răgaz. Boala o îngenunchease. Și acelea erau pri‑mele momente când privirile lor, devenite de nepătruns și pentru unul, și pentru altul, se întâlneau la aceeași înălțime. Pe atunci Camille desena mult. Petrecea ore întregi în atelierul ei, acum părăsit. Când în sfârșit se ho‑tăra să se întoarcă în cameră, își găsea acolo tatăl, care își petrecea cealaltă jumătate a vieții tot în genunchi, agățat de soția lui, în tăcere, cu brațul petrecut în jurul umerilor

Pierre Lemaitre

fiction connection14

ei, respirând în același ritm cu ea. Camille era singur. Camille desena. Camille își făcea de lucru și aștepta.

Când el intrase la Facultatea de Drept, mama lui cân‑tărea aproape cât o pensulă de‑a ei. Când venea acasă, își găsea tatăl înfășurat parcă în adânca tăcere a durerii. Tot acest chin se prelungise. Camille își aplecase corpul de etern copil asupra textelor de lege, așteptând sfârșitul.

Și acesta venise pur și simplu, într‑o zi de mai. Primise un telefon, ca din partea unui străin. Tatăl lui spusese doar atât: „Ar trebui să vii“, și Camille avusese brusc certitudinea că de atunci încolo urma să fie absolut singur.

La patruzeci de ani, bărbatul în miniatură, cu fața prelungă, cu trăsături pronunțate, chel ca un bec, crezuse că nu valorează nimic. Până când Irène intrase în viața lui. Totuși, bântuită de fantomele trecutului, seara aceea i se păruse epuizantă.

Și apoi, vânatul nu‑i cădea bine la stomac.Pe la ora când obișnuia să‑i aducă lui Irène micul

dejun la pat, o patrulă de poliție o culesese pe Alice de pe bulevardul Bonne‑Nouvelle.

Camille se ridică de pe scaun și trecu în biroul lui Armand, un bărbat slab, cu urechi mari, de o zgârcenie proverbială.

— Peste zece minute, zise Camille, vii și mă anunți că l‑au găsit pe Marco într‑o stare deplorabilă.

— L‑au găsit…? Unde? întrebă Armand.— Nu știu unde, descurcă‑te.

Camille se întoarse în biroul său, cu pași mici și apăsați.

— Deci, reluă el apropiindu‑se de Alice. Vom lua totul, în liniște, de la capăt.

Irène

15

Stătea în picioare, în fața ei, și privirile lor se încru‑cișau cam la aceeași înălțime. Alice părea că începea să iasă din acea stare de prostrație. Îl privea ca și cum l‑ar fi văzut pentru prima oară și probabil simțea, mai mult decât oricând, absurdul situației, conștientizând că ea, Alice, snopită în bătaie cu două ore în urmă, cu mărun‑taiele făcute zob, se găsea la poliție, la Omoruri, stând în fața unui bărbat de 1,45 metri, care îi sugera să ia totul de la zero, ca și cum ea n‑ar fi fost deja redusă la zero.

Camille trecu în spatele biroului și culese mașinal un creion din duzina care se găsea într‑un vas de sticlă, cadou de la Irène. Își ridică apoi ochii spre Alice. Chiar nu era urâtă. Era mai degrabă drăguță, cu trăsături fine, ușor nedefinite, pe care neglijența și nopțile pierdute le ofiliseră parțial. O adevărată pietà, imaginea unei fe‑cioare deznădăjduite, fata semăna cu o falsă operă de artă antică.

— De când lucrezi pentru Santeny? întrebă el, schi‑țându‑i dintr‑o mișcare profilul pe un carnet.

— Nu lucrez pentru el!— Bine, să zicem că de doi ani. Tu lucrezi pentru el și el

îți furnizează necesarul zilnic, nu‑i așa?— Nu.— Și ai impresia că te și iubește puțin. Așa crezi, nu?

Îl privi fix. El îi dărui un surâs și apoi se concentră din nou asupra desenului. Se lăsă un lung moment de tăcere. Camille își aminti vorbele mamei lui: „În corpul fiecărui model bate o inimă de artist“.

Din câteva linii de creion, pe caiet începu să răsară o altă Alice, mai tânără, fără vânătăi, dar la fel de tragică. Bărbatul ridică ochii și păru să ia o decizie. Alice îl privi trăgându‑și un scaun lângă ea și săltându‑se pe el ca un

Pierre Lemaitre

fiction connection16

copil, cu picioarele legănându‑se la treizeci de centimetri de podea.

— Pot să fumez? întrebă ea.— Santeny s‑a băgat în rahat până‑n gât, anunță el, ca

și cum nu ar fi auzit întrebarea. Toată lumea îl caută. Tu ar trebui să știi cel mai bine, adăugă el, gesticulând spre vânătăile de pe fața ei. Nu sunt o fericire, nu? Ar fi bine să‑l găsim, nu crezi?

Alice privea ca hipnotizată balansul de pendulă al picioarelor lui Camille.

— Nu are destule relații ca să poată scăpa. Nu‑i dau mai mult de două zile, în cel mai bun caz. Pe tine, care n‑ai atâ‑tea cunoștinte, te vor găsi și mai curând… Unde e Santeny?

Ea se încăpățâna, asemenea copiilor care comit gre‑șeli cu bună știință.

— În regulă, o să te las în pace, spuse Camille ca pentru sine. Sper ca data viitoare când ne vom întâlni să nu te găsesc într‑o pubelă de gunoi.

În acel moment intră Armand.— Tocmai l‑au prins pe Marco. Și aveați dreptate, e

într‑o stare vrednică de milă.Camille îl privi cu mirare prefăcută.

— Unde l‑au găsit?— La el acasă.

Dezolat, Camille își privi colegul. Armand era laconic chiar și când mințea.

— Păi atunci putem să‑i dăm drumul micuței, trase el concluzia, sărind de pe scaun.

Panicată, fata lăsă să‑i scape dintr‑o răsuflare:— E în Rambouillet…— O, făcu Camille, cu o voce neutră.— Bulevardul Delagrange numărul 18.

Irène

17

— Optsprezece, repetă el, ca și cum pronunțarea numă‑rului ar fi echivalat cu un „mulțumesc“.

Fără să ceară voie, Alice scoase un pachet mototolit de țigări și își aprinse una.

— E un obicei prost, spuse Camille.

2

În timp ce telefonul suna, Camille îi făcu semn lui Armand să trimită de urgență un echipaj la adresa indicată.

La celălalt capăt al firului, Louis respira precipitat:— Am fost chemați în Courbevoie…— Spune… îi ceru scurt Camille, luând un stilou.— Am primit un telefon anonim. Sunt la fața locului.

E… cum să spun…— Spune odată, i‑o tăie Camille, agasat.— Oribil, se decise Louis, cu voce distorsionată. Un mă‑

cel. Nu‑i ceva obișnuit, dacă înțelegeți ce vreau să spun…— Nu prea înțeleg, Louis…— N‑am mai văzut așa ceva…

3

Linia sa telefonică fiind ocupată, Camille se îndreptă spre biroul comisarului‑șef Le Guen. Ca urmare, bătu scurt în ușă, permițându‑și să nu aștepte răspunsul.

Le Guen era un tip solid, care, după ce ținuse timp de douăzeci de ani dietă după dietă, fără să piardă însă niciun gram, adoptase resemnarea care i se citea acum pe

Pierre Lemaitre

fiction connection18

față și în întreaga înfățișare. De‑a lungul anilor, Camille îl văzuse adoptând treptat o atitudine posacă, de monarh detronat. Ca urmare, comisarul îl întrerupse din princi‑piu pe Camille după primele cuvinte, sugerându‑i că nu avea timp să se ocupe de toate cazurile. Totuși, după ce Camille îi dădu câteva detalii, hotărî să se deplaseze la locul faptei.

4

Louis îi spusese la telefon că nu mai văzuse așa ceva și Camille intră la idei, deoarece adjunctul său nu era ge‑nul panicard. Era chiar de un optimism agasant și tocmai de aceea Camille nu se aștepta la nimic bun în legătură cu acea deplasare neprevăzută. În timp ce bulevardele de la periferia orașului rămâneau în urmă, Camille Verhœ‑ven nu‑și putu reține un surâs gândindu‑se la adjunct.

Louis era blond, pieptănat cu cărare pe o parte, cu o șuviță care se cerea aranjată cu acea mișcare neglijentă a capului sau a mâinii care trădează linia genetică a copi‑ilor din clasele privilegiate. De‑a lungul timpului, Ca‑mille învățase să deslușească mesajele subtile pe care le transmitea gestul de aranjare a șuviței, veritabil barome‑tru al stărilor sufletești ale adjunctului. După el, mișcarea mâinii stângi sugera o gamă care mergea de la „să fim corecți“ la „așa ceva nu se face“. Mâna dreaptă însemna disconfort, jenă, timiditate, confuzie. Privindu‑l, nu era greu să‑ți imaginezi un băiețel la prima împărtășanie. Louis avea încă intacte tinerețea, grația și fragilitatea co‑pilăriei. Într‑un cuvânt, din punct de vedere fizic, Louis era un tip elegant, subțire, delicat, genul foarte enervant.

Irène

19

Colac peste pupăză, mai era și bogat. Cu tot farmecul bogătașilor veritabili: o anumită ținută, un anumit fel de a vorbi, de a pronunța și de a‑și alege cuvintele, pe scurt, întruchiparea vie a „băiatului de bani‑gata, educat“. Louis făcuse studii strălucite (puțină economie, drept, istoria artei, estetică, psihologie), lăsându‑se în voia pa‑siunilor sale, mereu pe primul loc, tratând disciplinele universitare ca pe o artă a petrecerii timpului liber. Apoi, se întâmplase ceva. Din câte înțelesese Camille, fusese vorba despre o combinație de prea mult whisky și intuiție carteziană. Tânărul se imaginase înghețat într‑un viitor din care făceau parte superbul apartament de șase camere din arondismentul IX, etajerele înțesate cu tone de cărți, vesela prețioasă din dulapurile stil, veniturile din închi‑rierea de apartamente, care îi parveneau mai sigur decât salariul unui înalt funcționar, vacanțele din casa mamei, la Vichy, mesele la restaurantele de fițe din zonă și, pe deasupra, o frământare interioară pe cât de ciudată, pe atât de neașteptată, o adevărată doute existentielle1, pe care oricine altcineva ar fi rezumat‑o în cuvintele: „Ce naiba caut eu aici?“

În opinia lui Camille, cu treizeci de ani mai devreme Louis ar fi devenit un revoluționar de extremă stângă. Dar în prezent această ideologie nu mai reprezenta o alternativă. Louis ura sentimentul religios și, automat, voluntariatul și actele de caritate. Se gândi deci la un loc obscur în care ar fi putut evada. Și dintr‑odată avusese revelația: va intra în poliție. La Omoruri. În vocabularul său nu exista expresia „nu se poate“ — ideea însăși nu figura în moștenirea sa genetică — și, în plus, dispunea

1 Incertitudine existenţială, scepticism. Principiu filosofic promovat de Descartes.

Pierre Lemaitre

fiction connection20

de suficient talent ca realitatea de toate zilele să nu‑i dezmintă încrederea. Susținu un concurs și se înrolă în poliție. Hotărârea sa avea drept surse dorința de a „sluji“ (nu patria sau interesul public, ci de a fi de folos), teama de existența care amenința să se transforme în monoma‑nie, dar și datoria pe care își imagina că o are față de cla‑sele de jos, în rândul cărora, printr‑un joc al sorții, nu se născuse. Odată examenele luate, Louis intrase într‑o lume care nu semăna deloc cu ceea ce își imaginase: nici vorbă de eleganța și disciplina britanice din cărțile Agathei Christie sau de metodele deductive în stil Conan Doyle, ci bordeluri sordide populate de târfe stâlcite în bătaie, vânzători de droguri care sângerează până la moarte, ză‑când prin gunoaiele din Barbes, încăierări între cuțitari drogați, toalete fetide — loc de refugiu pentru infractorii fugari, pederaști care se vindeau pentru o doză și clienți care, spre dimineață, plăteau doi euro pentru o felație. La început, pentru Camille fusese un adevărat spectacol să‑l privească pe Louis, cu bretonul său blond, cu pri‑virea îngrozită îndărătul căreia mintea rămânea totuși lucidă, cu vocabularul lui scorțos, redactând rapoarte peste rapoarte. Louis strângea imperturbabil depoziții în hărmălaia unor imobile duhnind a urină, lângă cada‑vrul unui copil de treisprezece ani spintecat cu lovituri de cuțit chiar în fața mamei sale. Adjunctul se întorcea la două dimineața în apartamentul lui de 150 de metri pătrați din strada Notre‑Dame‑de‑Lorette, trântindu‑se pe canapeaua îmbrăcată în catifea, sub privirea color a unui acvaforte de Pavel, între biblioteca de designer și colecția de ametiste a defunctului său tată.

Când Louis se alăturase Brigăzii Omoruri, inspec‑torul‑șef Verhœven nu se dăduse în vânt după tinerelul

Irène

21

spilcuit, cu discurs afectat, pe care nimic nu părea să‑l miște. Ceilalți colegi însă, care nu se simțeau bine împărțind spațiul cu Făt‑Frumos, nu‑l cruțaseră. În mai puțin de două luni, bietul Louis fusese ținta tuturor festelor destinate bobocilor din orice mediu social… Suportase totul cu un zâmbet strâmb în colțul gurii, fără să riposteze ori să se plângă.

Camille Verhœven intuise înaintea tuturor potenți‑alul unui bun polițist în acest tânăr inteligent și plin de surprize, dar, având încredere în ideea darwiniană a selecției naturale, alesese să nu intervină. Cu morga sa britanică, Louis începuse să‑i placă. Într‑o seară, plecând de la serviciu, șeful îl văzuse repezindu‑se în barul de peste drum și dând pe gât două sau trei pahare cu tărie și îi venise în minte Luke Mână‑Rece, care, sub ploaia de lovituri, incapabil să se mai apere, continuă să se ridice, până când publicul potrivnic e descurajat și adversarul ajunge la epuizare. În final, așa se și întâmplă. Colegii dădură înapoi în fața profesionalismului cu care își făcea treaba și a calității sale remarcabile, care aducea foarte mult a bunătate. De‑a lungul anilor, Louis și Camille se întâlniseră undeva la mijloc și, cum șeful se bucura de o incontestabilă autoritate morală, nimeni nu se miră când băiatul răsfățat de soartă deveni încet‑încet unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi. Camille îl tutuise întotdeauna, așa cum proceda cu întreaga echipă. Dar în timp și odată cu schimbările survenite în secție, înțelesese că doar cei mai în vârstă continuau să‑i vor‑bească lui Verhœven fără ceremonie. Și pentru că cei mai mulți erau acum tineri, începuse să se simtă ca un uzurpator al scaunului de patriarh, pe care nu îl râvnise niciodată. I se adresau cu „dumneavoastră“, ca unui