Învierea morțilorLucrare de seminar

Cuprins

Introducere

Învierea morţilor

1. Ce înseamnă învierea morţilor?

1.1 Învierea lui Hristos, ”început al învierii celor adormiţi”

2. Când şi cum se va întâmpla ea?

3. Învierea morţilor este universală

4. Prefacerea trupurilor la învierea de obşte după Revelaţie

4.1 Natura trupurilor înviate

4.2 Cum va fi vieţuirea de după Înviere

4.3 Învăţături greşite privind prefacerea trupurilor la învierea de obşte

5. Argumentarea raţională a învierii universale

2

Introducere

Moartea este singurul lucru de neocolit din viaţa noastră, şi totuşi nu ştim ce este cu

adevărat şi unde ne duce. Sfânta Scriptură spune despre moarte că vine pe neaşteptate, („Nu ştiţi

ziua, nici ceasul” Mt.25, 13), că pricina ei este păcatul cel dintâi (Rom. 5, 12).

Moartea este un moment necesar şi plin de sens pe traiectoria vieţii începută la naştere,

prin care viaţa noastră trece in faza eshatologică, unde se reveleaza sensul deplin al vieţii

pământeşti. Fără moarte, înţeleasă ca trecere la sensul deplin al existenţei, raţionalitatea vieţii

pământeşti apare ca un nonsens şi ca inexplicabil. Din acest punct de vedere creştinismul

consideră moartea ca un eveniment necesar şi universal. Această necesitate şi universalitate a

morţii se explică prin necesitatea împlinirii existenţei umane în Dumnezeu cel transcendent.

Astfel înţelegerea învierii de obşte devine posibilă prin înţelegerea morţii ca o întâlnire cu

Hristos ce permite trezirea conştiinţei, libertatea, pentru decizia finală asupra destinului final al

fiecaruia.

Viaţa omului îşi găseşte un sens numai dacă trece prin moarte la plenitudinea unei vieţi

veşnice. Dar această plenitudine nu o poate obţine omul dacă nu o poate trăi şi în trupul său

înviat şi eliberat de coruptibilitate. Căci viaţa completă umană e viaţa în trup, care dă o

complexitate specifică existenţei umane şi îl face pe om apt să dea vieţii spirituale o frumuseţe în

bogăţia şi armonia formelor văzute.1

Pentru a înfăţişa lumea de dincolo, Sfinţii Părinţi se folosesc de un limbaj simbolic.

Aceasta pentru că este vorba de o realitate existenţialăimposibil de experiat în veacul de acum şi

deci cu neputinţă de redat ca atare. Astfel, potrivit principiilor simbolismului, cele ce nu se văd şi

duhovniceşti se închipuie prin cele ce se văd în această lume. De exemplu, atunci când vorbesc

de loc şi durată, această exprimare nu trebuie luată după literă, ci , mai degrabă, cugetată

duhovniceşte, pentru că este vorba de stări ce nu cunosc nici timp, nici loc.2

Importanţa studiului Eshatologiei este deosebită în vederea înţelegerii reale a întregii

Teologii Dogmatice. În manualele scolastice, unde se examinează judecata particulară a fiecărui

1 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 223-2242 Jean-Claude Larchet, Tradiţia Ortodoxă despre viaţa după moarte, traducere din limba franceză de Marinela Bojin, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p. 11-12

3

om după moarte şi evenimentul judecăţii finale în timpul celei de-a doua Veniri a Mântuitorului

Iisus Hristos, Eshatologia constituie ultimul capitol sau paragraf al Teologiei Dogmatice şi

simbolice. Această poziţionare nu este deloc proprie Teologiei Dogmatice Ortodoxe. Învăţătura

despre Eshatologie, alături de cosmologie şi antropologie, se îîncadrează organic în teologie şi

iconomie, motiv pentru care în cele trei capitole principale ale unei Dogmatici ortodoxe,

Teologia, Hristologia şi Ecclesiologia, ea ocupă o poziţie centrală.

Cele de la început (protologia) şi eshatologia se armonizează, se manifestă împreună şi,

prin urmare, se examinează împreună. Acest lucru se întâmplă însă doar în Teologia ortodoxă

pentru că aceasta examinează întregul conţinut al Dogmaticii în conformitate cu dinamismul

istoriei dumnezeieştii iconomii într-un mod care arată dinamicitatea vieţii şi a gândirii. Într-un

mod static, după cum am spus, manualele scolastice văd eshatologia ca pe un capăt şi

consemnează răsplăţile şi pedepsele.3

Învierea morţilor3 Nikos Matsoukas, Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. 2, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 401-402

4

1. Ce înseamnă învierea morţilor?

Învierea morţilor este actul creator al majestăţii şi puterii dumnezeieşti care surpă

împărăţia morţii şi adună pe toţi morţii împreună cu viii înaintea scaunului judecăţii

dumnezeieşti. Precum a creat Dumnezeu toate din nimic, tot astfel readuce, prin puterea Sa

creatoare, corpurile omeneşti în prima lor formă substanţială.4

Cuvântul „înviere” înseamnă revenirea la viaţă a unei fiinţe care a mai existat odată.

Învierea morţilor va însemna deci revenirea la viaţa a tuturor oamenilor care au trăit pe pamânt şi

au decedat înainte de a doua venire a Domnului.

Sufletul omului este nemuritor, prin urmare nu se poate vorbi de o înviere a lui. Ceea ce

este muritor in persoana omului este numai trupul. De aceea, vorbind de învierea morţilor, se

înţelege, propriu-zis, învierea trupurilor5.

Învăţătura Bisericii despre învierea morţilor o gasim exprimată în articolul 21 al

Simbolului Credinţei şi în Mărturisirea Ortodoxă, I, 121. ea este întemeiată pe Sfânta Scriptură şi

Sfânta Tradiţie. În Vechiul Testament se afirma clar învierea morţilor. Proorocul Isaia scrie:

„Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia” (Is. 26, 19); Iezechiel: „Fost-a mâna Domnului

peste mine şi m-a dus Domnul cu Duhul şi m-a aşezat în mijlocul unui câmp plin de oase

omeneşti, şi m-a purtat împrejurul lor; dar iată oasele acestea erau foarte multe pe faţa

pământului şi uscate peste tot. Şi mi-a zis Domnul: Fiul omului, vor învia, oasele acestea? Iar eu

am zis: Dumnezeule, numai Tu ştii acestea.”(Iez. 37, 1-3) Şi proorocul spune mai departe „Aşa

grăieşte Domnul Dumnezeu: Iată Eu voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi,

poporul Meu, din mormintelevoastre şi vă voi duce în ţara lui Israel. Astfel veţi şti că Eu sunt

Domnul, când voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi,poporul Meu din

mormintele voastre. Şi voi pune în voi Duhul Meu şi veţi învia şi vă voi aşeza în ţara voastră şi

veţi şti că Eu, Domnul, am zis aceasta şi am făcut, zice Domnul”(Iez. 37, 12-14). Iar proorocul

Daniel spune: „Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula , unii la viaţă

veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică” (Daniel 12, 2). Proorocul Daniel compară moartea

4 Hristu Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, Ed. Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1930, p. 4675 Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică. vol.II, Manual pentru Insitutele Teologice, EIBMO, Bucureşti, 1958, p. 978

5

cu somnul. În ambele cazuri trupul îşi păstreză viaţa fizică: în timpul somnului el îşi recapătă

forţele sale, iar în moarte este supus lucrarii vegetale; iar după cum, după somn, trupul işi reia

noi forţe pentru viaţă, tot astfel, după înviere se arată trup nou, mai bun şi spiritual pentru a

începe o viaţă nouă.6

Fericitul Iov, în necazurile lui se mângâie cu nădejdea învierii: „Dar eu ştiu că

Răscumpărătorul Meu este viu şi că El în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această

piele a mea ce se destramă. şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu”(Iov 19, 25-26)

Credinţa în înviere o aveau şi evreii de pe timpul Mântuitorului, după cum se poate

constata din convorbirea Domnului cu Marta, sora lui Lazăr din Betania. În această convorbire,

Domnul caută să o mangâie pe Marta, cu promisiunea că fratele ei va învia. Marta îi raspunde:

„Ştiu că va învia, în ziua cea de apoi, la înviere” (In. 11, 24). Cu toate acestea, un evreu nu era

obligat să împărtăşească credinţa în înviere, pentru a fi socotit membru al poporului lui

Dumnezeu. Dacă secta saducheilor nu admiteau învierea morţilor, pentru grija tradiţiei, ea era

profesată cu ardoare de farisei.7

Într-o formă şi mai lămurită şi cu explicări mai detaliate adevărul despre învierea morţilor

este expus în Noul Testament. Domnul zice că „vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi

glasul Lui, şi vor ieşi cei ce au facut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele,

spre învierea osândei” (In. 5, 28-29). Sfinţii Apostoli, la rândul lor, propovăduiesc cu multă

căldură şi convingere că va fi „învierea drepţilor şi a nedrepţilor” (FA 24, 15). Acelaşi lucru îl

fac şi urmaşii lor.

Sfântul Apostol Pavel analizează şi dezvoltă cel mai mult problema morţii şi a învierii de

obşte făcând din aceasta din urmă o problemă esenţială. Gândirea asupra învierii este absolut

fermă. El o proclamă cu curaj înaintea sinedriului, după arestarea sa, spunând că este judecat

pentru nădejdea în învierea morţilor.8

Sfântul Iustin Martirul scrie că „noi aşteptăm să primim îndărăt şi trupurile noastre care

au murit şi au fost aruncate în pământ”. Sfântul Ioan Damaschin vorbeşte amănunţit despre

înviere, spunând că ea se va întâmpla prin atotputernicia lui Dumnezeu.9

6 Mitrofan de Konewets, Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2003, p. 2187 Pr. Constantin I. Gheorghe, Moarte şi Înviere după Sfânta Scriptură în ”Studii Teologice”, XXX(1978), nr. 1-2, p. 238 Ibidem, p.289 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 248

6

Atenţia deosebită ce s-a dat învăţaturii despre înviere, din cele mai vechi timpuri şi până

azi, se datorează faptului că ea este una din pietrele de temelie pe care e zidită Biserica

Domnului. Într-adevăr cu credinţa în înviere stă sau cade întreg creştinismul: „Dacă nu este

înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este predica

noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (I Cor. 15, 13-14).10

1.1 Învierea lui Hristos, ”început al învierii celor adormiţi”

Completare şi încoronare a operei mântuirii sufletelor, învierea morţilor este strâns legată

de învierea lui Hristos şi intr-un fel oarecare ea costituie primul act al reîntoarcerii Sale

glorioase. În acelaşi timp ea este primul obiect al credinţei noastre, fiind, în acelaşi timp, baza

nadejdii noastre, care determină ţinta vieţii noastre. Iisus a înviat făcându-se începătură a învierii

celor adormiţi (I Cor. 15, 20) şi învierea Lui chezăşuieşte aşteptarea învierii noastre în ziua cea

de apoi.11

Învăţătura despre învierea trupurilor la judecata universală constitue una din premisele

fericirii desăvârşite a drepţilor, ca şi a nefericirii complete a celor păcătoşi. Ea înseamnă

reconstituirea integralităţii fiinţei umane, şi prin aceasta, restabilirea echilibrului dintre faptă şi

răsplată, prin reconstituirea subiectului răsplăţii la dimensiunile exacte ale subiectului faptelor.

Cine a săvârşit cele bune cu sufletul şi cu trupul, în amândouă va primi răsplata, şi invers, cine a

săvârşit cele rele cu sufletul şi cu trupul, în amândouă va primi pedeapsa, ca nu cumva, lipsind

unul din acestea două, mîsura dreptăţii să fie cumva sau nedreaptă, sau incompletă.12

Potrivit învăţăturii Sfântului Maxim Mărturisitorul, învierea trebuie privită ca finalitate şi

plenitudine a vieţii.

Logosul divin, care recapitulează în Sine şi călăuzeşte întreaga zidire, o desăvârşeşte şi o

transfigurează prin înviere. În mod natural, Logosul lucrează prin cauze ce acţionează din afara

fiinţei create, ca principiu dumnezeiesc, creator şi păstrător al ei. Singur Dumnezeu în calitate de

persoană absolută, nu este supus unei mişcări involuntare, pentru că numai El nu are nevoie de

un temei deosebit de Sine care să-L susţină sau prin care să se manifeste. În ordinea învierii însă,

Logosul divin exercită o acţiune lăuntrică asupra făpturilor reunite în plinătatea Trupului Său 10 Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică...., p. 97911 Pr. Constantin I. Gheorghe, Moarte şi Înviere…, p. 2412 Drd. Ierom. Antonie Plămădeală, Învăţătura ortodoxă despre rai şi iad, în ”Studii Teologice”, XX(1968), nr.7-8, p. 565

7

tainic. El dăruieşte bogăţia energiilor dumnezeieşti prin Sfântul Duh, fiinţele create fiind astfel

chemate să se unească cu Dumnezeu, izvorul vieţii. Acest fapt nu înlătură în viaţa noastră

pământească acţiunea proniatore, dar aceasta este numai o lucrare pregătitoare, după Sfântul

Maxim, adică ea se retrage pe măsură ce făptura se aprinde ea însăşi de lumina învierii.

Realitatea creată rămâne pe cele două planuri obiect al voinţei şi iubirii dumnezeieşti

neschimbate. Inaugurarea ordinii învierii corespunde trecerii făpturii din modul existenţei

naturale în noul mod al existenţei veşnic fericite.13

Învierea constituie forma perfectă şi desăvârşită a creaţiei, comuniunea ei desăvârşită cu

Dumnezeu, într-o stare transcendentă existenţei naturale. În ordinea vieţii noastre fireşti nu-l

obţinem pe Hristos, ci numai în ordinea învierii, în starea cea nouă de dincolo de fire, în Biserică.

Lumina dumnezeiască a învierii, cu toată puterea ei infinită, nu mistuie rugul mărginit al făpturii

noastre, oricât ar arde de puternic pe acest altar. În noul mod al existenţei veşnic fericite, Hristos

însuşi e cel ce ne dă putera de a-l primi, căci altfel Cel infinit nu ar putea fi cuprins de puterile

noastre finite, „neavând putere naturală pentru ceea ce este mai presus de noi”.

Sfântul Simeon Noul Teolog va dovedi, mai târziu că această stare depăşeşte contrastul

dintre transcendenţa totală şi imanenţă. Făptura nu dispare în Hristos, ci întrucât este

„circumscrisă” în El, e ridicată în planul învierii şi transfigurată prin iubirea Lui neţărmurită. În

această stare nouă, între Hristos şi credincios nu mai este o distanţă separatoare, după cum nu

mai există nici distanţa făpturii faţă de sine, ci credinciosul, unindu-se cu Hristos, a apus în

Dumnezeu, sporind în El, ca într-un loc continuu de eternă desăvârşire. Dacă Logosul, în chip

providenţial, a susţinut mai întâi puterea naturală în lucrare şi S-a făcut pe Sine subiectul lucrării

naturale a omului, prin înviere, omul devine subiect de lucrare dumnezeiască. În felul acesta,

învierea ca finalitate a creaţiei e viaţa cea nouă, viaţa cea adevărată în înţelesul religios.14

2. Când şi cum se va întâmpla ea?

13 Drd. Pr. Ilie D. Moldovan, Teologia Învierii în opera Sfântului Maxim Mărturisitorul, în ”Studii Teologice”, XX(1968), nr. 7-8, p. 51714 Ibidem, p.519

8

Învierea morţilor va avea loc la cea de-a doua venire a lui Hristos (la Parusie) (Mt.24, 29-

31; Mc.13, 24, 27; Lc. 21, 25, 27), în ziua şi cesul pe care numai Tatăl le ştie (Mt.24, 36) şi

singur Dumnezeu le hotărăşte.

Dumnezeu va reda viaţa celor morţi (Rom. 8, 11) prin Hristos (I Tes. 4, 16), cu Hristos (I

Tes. 4, 14) şi în Hristos (I Cor. 15, 22), prin puterea Sfântului Duh (Rom. 8, 11).

Trupul înviat va fi exact acela care a fost pe pământ, după afirmaţia lui Tertulian:

”Resurget igitur caro, et quidem omnis, et quidem ipsa, et quidem integra”(Acest trup va invia,

tot trupul, acelasi trup, în întregimea lui). Va avea aceeaşi formă, numai că trupul celor aleşi va fi

lipsit de defecte, iar la cei păcătoşi îşi va păstra urâţenia, infirmităţile şi mizeria. Pământul, zice

Sfântul Efrem Sirul, va da corpul omenesc, aşa fel, după cum l-a primit, deşi l-ar fi sfâşiat fiarele,

l-ar fi mâncat păsările, sau l-ar fi sfărâmat peştii; nu vor lipsi nici chiar perii capului.15

Sfântul Grigorie de Nyssa consacră problemei modului in care vor învia trupurile

descompuse, o parte a tratatului său, Despre suflet şi înviere. Învierea, zice el, va însemna

întoarcerea, restituirea stării în care era Adam înainte de păcat. Prin urmare, va fi exclus din corp,

tot ceea ce e consecinţa păcatului, a morţii, a infirmităţilor, a bolilor, a slăbiciunilor, a bătrâneţii,

etc. Natura umană, nu va înceta de a fi umană, dare ea va trece într-o stare superioară şi

nepătimitoare superioară.16

Autorii ortodocşi susţin, în general, că învierea va avea loc în acelaşi trup care a murit,

dar la cei drepţi acest trup va fi spiritual, pentru că nu va mai avea trebuinţe naturale. El va sluji

numai funcţiile spirituale ale sufletului. În acest sens trebuie înţeleasă şi afirmaţia Sfântului

Chiril al Ierusalimului, că trupul înviat va avea prorietăţi supranaturale, şi că, deşi va fi acelaşi,

nu va fi identic cu cel de pe pământ.17

Dar cum îşi va găsi sufletul corpul in masa comună de materie?

Sfântul Grigorie de Nyssa răspunde că sufletul stă oarecum în preajma corpului său, şi la

înviere îşi va lua din el ceea ce îi va trebui.18

La aceeaşi întrebare, Sfântul Ioan Gură de Aur crede că trebuie să răspundem mai simplu:

”Unde intervine puterea si voinţa lui Dumnezeu, nu mai încape nici un cum. Răspunsul este de la

sine înţeles”.

15 Drd. Ierom. Antonie Plămădeală, Învăţătura ortodoxă…, p. 56516 Sf. Grigorie de Nyssa, Despre suflet și înviere, în PSB. Vol. 30, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 35317 Drd. Ierom. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 56618 Mitrofan de Konewets, Viaţa repausaţilor noştri…, p. 222

9

Dintre scriitorii bisericeşti, Origen are unele pasaje în care pune la îndoială dacă cei

drepţi vor avea un corp în cer, dar în alte locuri din scrierile sale, învierea cu trupul este afirmată

neîndoielnic. Totuşi, origenismul a luat uneori forme destul de bizare (aşa-numitul origenism

popular al unora dintre pretinşii ucenici ai lui Origen) învăţând că Mântuitorul ar fi înviat cu un

corp eterat şi sferic, şi că, oamenii la înviere vor avea unul la fel, şi aceasta încă în secolul al VI-

lea. E de la sine înţeles că astfel de învăţături nu au prins rădăcini în Biserică şi au şi dispărut cu

timpul.

Trupurile vor învia pentru a fi solidare cu sufletul la fericire sau la nefericire în veşnicie.

Vor învia, prin urmare, atât drepţii, cât şi păcătoşii. Cei care vor fi găsiţi în viaţă, la ceasul

judecăţii, vor suferi aceeaşi schimbare pe care o vor suferi trupurile celor morţi. Sfântul Efrem

Sirul adaugă ideea că trupurile vor învia în stare de majorat, dar părerea sa nu s-a impus în

Biserică, ci a rămas generală credinţa că trupurile vor învia în starea în care au murit, şi în starea

aceasta vor rămane în veşnicie. (Apoc. 20,12)19

Cum vor învia morţii rămâne taină neştiută. Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Toate

acestea sunt minunate şi nu ştim cum se vor petrece, dar pentru Creator e limpede că e un lucru

uşor şi cu totul simplu de făcut”. În proorocia lui Iezechiel, faptul învierii e înfăţişat în chip

metaforic şi simbolic. Învierea nu este deloc simbolică. Răspunzând criticilor făcute de adepţii

altor religii, apologeţii primelor veacuri au arătat că pentru creştinism învierea este o realitate, nu

o metaforă; este vorba cu adevărat de o înviere cu trupul, iar nu de o înviere lăuntrică, spirituală,

în duh.. mai înainte de ei, Sfântul Apostol Pavel a spus că, fără înviere, credinţa noastră e deşartă

(I Cor.15, 1-18).

Argumentele patristice (Tertulian, Atenagora Atenianul) rămân valabile şi cât priveşte

înfruntarea curentelor sceptice care au străbătut creştinismul apusean în sec. XX, şi mai cu seamă

a tentativei unor teologi catolici şi protestanţi (îndeosebi R. Bultmann) de „demitologizare” a

învierii, dat fiind că, în esenţă, criticile moderne sunt identice cu cele aduse de inamicii

creştinismului din primele veacuri.20

Celor ce spun că e cu neputinţă să învieze trupul, care la moarte se desface în cele din

care a fost alcătuit, putrezeşte şi se risipeşte în pulbere ca şi când n-ar fi fost niciodată, Sfinţii

Părinţi le răspund că la Dumnezeu cel Atotputernic toate sunt cu putinţă: Oare nu va putea Cel ce

19 Drd. Ierom. Antonie Plămădeală, Învăţătura ortodoxă…, p.56620 Jean-Claude Larchet, Tradiţia Ortodoxă despre viaţa după moarte, traducere din limba franceză de Marinela Bojin, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p. 289

10

a zidit întreaga lume din nimic să refacă şi să prefacă făptura care s-a bucurat cândva de darul

vieţii? „Sau Dumnezeu a făcut toate din nimic – spune Tertulian – , şi atunci va putea tot aşa să

scoată din nimic trupul întors în ţărână; sau El le-a creat dintr-o altă materie, şi atunci iarăşi are

puterea să readucă trupul la viaţă, oricare ar fi locul în care a dispărut.”21

Înainte de aceasta, înainte de a trece chipul lumii actuale, nici nu poate fi vorba de

învierea morţilor. Cei înviaţi, având o formă nouă de existenţă, au nevoie şi de o lume nouă, de o

formă nouă a lumii pentru a putea trai în ea.

După spusele Sf. Evanghelist Ioan, morţii vor învia la auzul „glasului Fiului Omului”(In.

5, 28), iar după Sfântul Apostol Pavel, la auzul „trâmbiţei celei de apoi”(I Cor. 15, 52). Ambele

expresii arată aceeaşi idee: că un sunet supranatural va aduce la viaţă pe cei morţi, aşa cum

căldura primăverii aduce la viaţă întrega natură. Şi după cum această căldură aduce la viaţă nouă,

altfel spus, crează din nou natura, tot aşa şi glasul Domnului aduce la viaţă nouă pe cei adormiţi.

3. Învierea morţilor este universală

Învierea morţilor va fi universală. Vor învia atât drepţii, cât şi păcătoşii (FA 24, 15). Vor

învia toţi cu aceleaşi corpuri cu care au trăit pe pământ. Căci dacă Mântuitorul care este

prototipul învierii noastre, a înviat cu acelaşi trup cu care a murit, la fel trebuie să se întâmple şi

cu noi.

Toţi oamenii vor învia, fiind ei drepţi sau păcătoţi. Mântuitorul Hristos Însuşi a spus:

„vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Fiului Omului, şi vor ieşi cei care au

făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea Judecăţii” (In. 5,

28-29). Iar Biserica cântă: „Tot cel ce se aduce la maica sa pământul, iarăşi se va alcătui, ca să ia

chinuri sau daruri pentru cele ce a făcut în viaţă”.22

Cei aflaţi în viaţă la Parusie vor sta alături de cei ridicaţi din morţi, trupurile lor

preschimbându-se într-o clipă şi ele în trupuri înviate. „Pentru că de credem ca Iisus a murit şi a

înviat, tot aşa credem că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Căci

21 Jean-Claude Larchet, Tradiţia Ortodoxă ..., p. 28922 Jean-Claude Larchet, Tradiţia Ortodoxă ..., p. 289

11

aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea

Domnului, nu vom lua-o înainte celor adormiţi, pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul

arhanghelului şi la trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor

învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei în văzduh, şi

aşa pururea vom fi cu Domnul” (I Tes. 4, 14-17). Iar în altă parte spune: „Nu toţi vom muri, dar

toţi ne vom schimba” (I Cor. 15, 51). 23

Cineva ar putea limita învierea numai la drepţi, pornind de versetele dela Ps 1, 5; Is. 43,

17; II Macab. 7, 14; I Cor. 15, 50; Rom. 14, 17; I In. 3, 14. Primele două locuri nu se referă la

învierea morţilor, cele ale Sf. Ap. Pavel spun numai că viaţa după înviere nu va fi fizică şi după

simţuri, ci mai degrabă spirituală, iar celelalte două locuri exclud pe păcătoşi de la învierea spre

mărire. Păcătoşii vor învia spre judecată, iar drepţii spre viaţa veşnică.24 Trupurile celor în viaţă

se vor schimba în truputi nestricăcioase şi spirituale ca ale celor ce vor învia.

Deşi trupurile înviate vor fi, substanţial şi după ipostasul lor material, identice cu ale

celor ce mor, totuşi se vor deosebi prin însuşirile lor, fiind spirituale, adică nepărtaşe de uniune

conjugală(Mc. 13, 35), nesusceptibile de stricăciune şi de moarte şi în general conforme întru

toate cu starea spirituală a fiecăruia după învierea comună. În astfel de trupuri se vor schimba şi

trupurile celor vii în momentul învierii (I Cor.15, 53).25

Părintele Dumitru Staniloae, vorbind despre învierea morţilor, afirmă că învierea cu

trupul a persoanei omeneşti individuale se poate face doar în solidaritate cu prefacerea întregii

creaţii. Mântuitorul Iisus Hristos singur a înviat mai înainte, facându-se astfel început şi nădejde

a învierii tuturor oamenilor şi izvor al puterii de transfigurare a cosmosului actual.

Unul dintre motivele pentru care învierea cu trupul nu se poate întâmpla în mod separat

de prefacerea lumii şi de învierea tuturor este acela că istoria, ca opera a umanităţii, are o

importanţă deosebită în actualizarea bună sau rea a virtualităţilor întregii naturi umane şi are

menirea să facă din lume în transparent al raţiunilor divine sădite în ea de la creaţie. Dar aceste

virtualităţi nu se pot actualiza în izolare de ceilalţi, ci într-o colaborare şi lucrare în planul

cosmic.

Aşa cum în timpul vieţii, activitatea omenească individuală are un rost şi o semnificaţie

pentru viaţa întregii omeniri, în planul plenitudinii ei eterne, în acelaşi sens, învierea cu trupul ca

23 Ibidem, p.29024 Hristu Andrutsos, Dogmatica..., p.46725 Ibidem, p. 468

12

revelare şi actualizare finală a raţiunilor divine ascunse în creaţie de la facere, trebuie şi va fi

universală.26

4. Prefacerea trupurilor la învierea de obşte după Revelaţie

4.1 Natura trupurilor înviate

a. Tot omul îşi va afla propriul trup

La Înviere oamenii îşi vor afla trupurile în care şi-au petrecut viaţa pământească. Acelaşi

trup, şi nu altul va învia27. „E sigur, spune Tertulian, că nu alt trup, ci chiar acela pus în mormânt

va reveni la viaţă”. Sfântul Ioan Gură de Aur, la rândul său, scrie: „Alt trup cade în pământ şi alt

trup înviază? Dar cum ar fi atunci înviere? Căci învierea este a trupului căzut şi mort. şi dacă alt

trup cade, şi altul înviază, apoi atunci unde este biruinţa aceea minunată şi preaslăvită împotriva

morţii? Cum se va vedea atunci că moartea dă înapoi ce a luat în robie”; n-ar fi nedrept şi fără

sens ca trupul ce se bucură de slava Împărăţiei să fie altul decât cel ce s-a nevoit în necazuri şi

osteneli pe acest pământ? Aşadar, trupul înviat va avea aceeaşi natură sau esenţă – va fi, adică,

trup omenesc; pe lângă aceasta, îşi va păstra identitatea personală, va fi cu adevărat trupul unei

anumite personae, care poate fi astfel recunoscută, şi nu al alteia. Fiecare va rămâne, trup şi

suflet, „în propria-i natură şi în propriul ipostas. Petru va fi Petru, Pavel va fi Pavel şi Filip va fi

Filip”, spune Sfântul Macarie Egipteanul.28 Aşadar nu este vorba nici de metempsihoză, nici de

reîncarnare. Atenagora Atenianul afirmă că învierea probează unicitatea şi dăinuirea persoanei şi

a existenţei omeneşti, în pofida sfâşierii şi nestatorniciei la care au fost supuse, mai cu seamă

prin moarte. El spune limpede că numai prin înviere trupul şi sufletul care au vieţuit împreună se

regăsesc, redând persoanei identitatea ei, de-acum pentru vecie. „Preţuirea deopotrivă a sufletului

şi a trupului postulează în mod obligatoriu şi învierea trupurilor moarte şi descompuse, fără de

care o nouă împreunare firească a celor două componente – suflet şi trup – nu s-ar putea concepe.

Cel care a primit minte şi raţiune este omul întreg, nu numai sufletul singur. Datorită acestui fapt

omul trebuie să dăinuiască etern sub forma ambelor elemente, fapt care ar fi de neconceput fără

înviere. Căci dacă n-ar exista înviere, atunci nici omul ca atare n-ar putea dăinui. Nu poţi spune

26 Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 368-36927 Jean-Claude Larchet, Tradiţia Ortodoxă ..., p. 29028 Ibidem, p.291

13

că oamenii se vor înnoi dacă sufletele nu se întorc în aceleaşi trupuri (ca să putem vorbi de

aceeaşi oameni). şi iarăşi, e cu neputinţă ca trupul şi sufletul să fie din nou împreună dacă nu

admitem învierea”.

b. Trupul înviat va fiinţa într-un alt mod decât cel din viaţa pământească

Trupul înviat va fi cel care a fost şi totuşi altul. Sau, altfel spus, îşi va păstra esenţa,

substanţa, natura, dar fiinţarea lui va fi cu totul alta. Folosind vocabularul Sfântului Maxim

Mărturisitorul, vom spune că-şi va păstra logosul naturii sale, dar un alt mod de a fi29. Tertulian

explică acest lucru astfel: „un lucru poate să se schime, iar substanţa lui să rămână aceeaşi; de

altfel omul în întregime, în vremea de aici, rămâne acelaşi în ceea ce priveşte firea, însă se

schimbă din multe puncte de vedere: îşi schimbă ţinuta, greutatea, sănătatea, situaţia, vârsta,

ocupaţiile, profesiile, regulile de viaţă, purtările, fără să se piardă nimic din omul care este, fără

să devina alt om; el nu încetează astfel de a fi acelaşi om şi nu se schimbă într-altul, ci i se

schimbă doar felul vieţuirii. La înviere tot aşa, ne preschimbăm, ne primenim şi ne înnoim fără

ca firea noastră să se schimbe”. Învierea ne schimbă starea, iar nu natura, spune în continuare

Tertulian. Iar Sfântul Isaac Sirul zice că la înviere, Hristos „ne va ridica în altă înfăţişare... şi ne

va duce într-o nouă alcătuire”.

Trupul înviat, ca acela al Mântuitorului Iisus Hristos, va fi deosebit de trupurile noastre

cele pământeşti, în sensul că va avea mai mare subţirime şi va fi mai asemănător firii îngereşti,

fără de care nu ar putea sălăşlui în Împărăţia cerurilor, unde nu se află moarte sau stricăciune.30

Felul în care va fiinţa trupul înviat rămâne o taină, abia luminată de cuvântul Scripturii

atunci când ni-L înfăţişează pe Hristos după Învierea Sa, căci El înviind cu trupul nostru

omenesc, înseamnă că trupul nostru înviat va fi asemenea cu trupul Lui. Vedem astfel că trupul

lui Hristos după Înviere transcende legile materiei, trecând prin „porţile încuiate, unde erau

adunaţi ucenicii” (In. 20, 19, 26) sau făcându-se dintr-o dată nevăzut (Lc. 24, 31)31. Hristos

mănâncă, e drept, cu ucenicii (Lc.24, 41-43), însă nu silit de foame, ci din iconomie, ca să-i

încredinţeze că nu e o nălucă (Mc. 6, 49; Lc. 24, 37), după cum se spune la o stihiră de la Utrenia

29 Jean-Claude Larchet, Tradiţia Ortodoxă ..., p. 29230 Ierom. Serafim Rose, Sufletul după moarte, Iaşi, 2006, p. 16231 Jean-Claude Larchet, Tradiţia Ortodoxă ..., p. 293

14

din duminici: „înfricoşaţi i-ai arătat pe ucenici, părându-li-se că văd duh... şi necrezând ei..., prin

părtăşie la mâncare... le-ai deschis lor minta să creadă că Tu eşti”. Dar toate acestea încă se

petrec în această lume, în care Hristos înviat rămâne până la Înălţarea Sa la cer; pe când lumea ce

va să fie e neasemănată, şi altul va fi traiul nostru în trup înnoit; a o cunoaşte nu-i cu putinţă cât

ne aflăm încă în trupul de lut.(Octoihul mare, stihira Evangheliei a şasea, gl. al şaselea).

Din vorbele Apostolului Pavel putem doar întrezări cum va fi trupul acela, cu totul aparte

de cel de-acum: „Nu toate trupurile sunt acelaşi trup, ci unul este trupul oamenilor şi altul este

trupul dobitoacelor şi altul este trupul păsărilor şi altul este trupul peştilor. Sunt şi trupuri cereşti

şi trupuri pământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti. Alta este

strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se

deosebeşte în strălucire. Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă trupul întru stricăciune, înviază

întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune,

înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, est

eşi trup duhovnicesc... Omul cel dintâi este din pământ pământesc; omul cel de-al doilea este din

cer... toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa

va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba.32 Căci trebuie ca acest trup

stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire” (I Cor.

15, 39-53).

Din toate cele de mai sus se înţelege că trupul înviat este trup duhovnicesc, nesupus

legilor care guvernează acum materia, spaţiul şi timpul, plin de putere, netricăcios, nemuritor.

Sfinţii Părinţi, întemeindu-se pe aceste cuvinte ale Scripturii, înfăţişează învierea drept

„restaurare a omului întreg”, când sufletul se va însoţi din nou cu trupul, de astă dată trup înnoit.

Sfântul Grigorie de Nyssa spune că restaurarea aceasta înseamnă reaşezarea omului în starea lui

din vreamea când petrecea în Rai. „Învierea nu este altceva decât restaurarea firii noastre în

starea ei de la început”; „Dumnezeu, prin înviere, va aduce firea omenească la starea ei dintâi”.

Trupul înviat, izbăvit de neputinţele şi beteşugurile sale moştenite prin cădere, îşi va afla

desăvârşirea esenţială; iar „desăvârşirea restatornicită nu mai poate fi în nici un fel ştirbită odată

ce i se dă înapoi tot ceea ce pierduse”. Vieţuirea lui nu va mai fi atunci pământească, supusă

îngustărilor, strâmtorărilor şi mărginirilor acestei lumi.33 Va deveni „eterat şi fin, şi nu se va mai

vedea ca trup material”; atunci “se va face asemenea sufletului”,dar nu va fi sufletesc, ci

32 Ibidem, p. 29433 Jean-Claude Larchet, Tradiţia Ortodoxă ..., p.295

15

duhovnicesc. Nemaipurtând chipul celui pământesc, ci chipul Celui ceresc (cf. 1 Cor. 15, 49), el

va fi nepătimitor şi nestricăcios, nu va duce lipsă de hrană ori de somn, nu va şti de boală, de

durere ori de neputinţă, şi nimic nu-l va putea vătăma. Şi pentru că Hristos a nimicit definitive

moartea, trupul va fi de-acum şi el nemuritor.34 Nestricăciunea si nemurirea nu le primeşte omul

ca simplă cinstire ori răsplată, ci pentru ca sa-şi poată duce viaţa lui cea nouă, ce nu cunoaşte

schimbare ori sfârşit, fie că-i fericită, fie că-i vrednică de plâns.

La înviere, trupul se va uni desăvârşit cu sufletul, scăldându-se împreună în lumina

dumnezeieştilor haruri.

4.2 Cum va fi vieţuirea de după Înviere

Învierea nu înseamnă doar înnoirea şi preschimbarea trupului; ea îl mută pe om în viaţa

cea nouă şi neasemănată, în care, eliberat din strâmsoarea materiei, nu mai are nevoie de aer, de

hrană, sau de împreunare trupească, ca să nu se stingă. De aceea, pe drept cuvânt Sfinţii Părinţi s-

au întrebat dacă trupul va învia cu toate ale sale – din care multe nu-i vor mai fi de folos -, dacă

aşadar va fi cu adevărat restaurant în întregimea sa, în deplinătatea firii sale. Părinţii spun că

trupul îşi va păstra toate organelle sale35. Însă, adaugă Tertulian, lucrarea lor va încetaş de altfel,

arată el, şi în viaţa aceasta “e cu putinţă să nu te foloseşti de stomac sau de părţile trupului ce

slujesc îmreunării dintre bărbat şi femeie ” în vreme de post şi înfrânare, fără ca deplinătatea

omului să fie în vreun fel vătămată. Folosindu-se de un vocabular mai precis, Părinţii

capadocieni, Sfinţii Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschin şi cei care le-au urmat afirmă că

trupul îşi va păstra puterile (sau facilităţile), dar că ele nu vor fi active. Dar chiar Tertulian vine şi

spune că s-ar putea ca puterile trupului să nu rămână “nelucrătoare, căci nimic nu-I lipsit de

folos înaintea Lui Dumnezeu”. Cu judecată ar fi să spunem că organelle trupului devenit

duhovnicesc şi ceresc sunt şi ele transfigurate, şi tot aşa vor fi şi lucrările lor (cf. Filip. 3, 21),

după cum ne lasă să întrezărim Sfânta Scriptură şi experienţa mistică atunci când vorbesc despre

simţiri duhovniceşti sau de folosirea în chip duhovnicesc a mădularelor trupului.

Viaţa cea nouă înseamnă şi schimbare a legăturilor dintre oameni: cele trupeşti, dintre

bărbat şi femeie, şi cele de rudenie vor pieri, fără să piară însă unirea, apropierea şi iubirea, cu

34 Ibidem, p.29635 Jean-Claude Larchet, Tradiţia Ortodoxă ..., p.297

16

totul spiritualizate. “Când vor învia din morţi, nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci

sunt ca îngerii în ceruri”, spune Mântuitorul Hristos (Mc. 12, 15; cf. Mt. 22, 30; Lc. 20, 35-36).36

Trupurile înviate, fiind identice cu cele actuale, urmează ca cei înviaţi se vor deosebi unii

de alţii, atât după vârstă, cât şi după gen. Sf. Evanghelist Ioan spune că a văzut înaintea tronului

de judecată „pe cei mari şi pe cei mici”(Apoc. 20, 12). Adică a văzut pe fiecare înviat la vârsta la

care a murit: copiii copii, iar bătrânii bătrâni. Deosebirea aceasta nu va fi însă piedică pentru

drepţi ca să ajungă la măreţia dumnezeirii şi să o preamărească împreună cu îngerii, deoarece

puterile lor sufleteşti vor fi sporite într-o măsură mare. Fiinţa celor înviaţi deci, deşi va fi identică

cu fiinţa din lumea de acum, totuşi va mai fi înzestrată şi cu unele însuşiri de care e lipsita viaţa

pamântească.37 Trupurile înviate, fiind asemănătoare cu Trupul Domnului de după înviere,

urmează că şi ele vor avea aceleaşi însuşiri. Deci vor fi nestricăcioase, preamărite, puternice,

spirituale şi nemuritoare. Aceasta ne-o spune Sf. Apostol Pavel, care scrie: „Se seamănă trupul

întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru mărire; se

semănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc”(I

Cor. 15, 42-44). Şi „trebuie ca acest trup muritor să se îmbrace întru nemurire”. (I Cor. 15, 53).38

Trupurile înviate, fiind nestricăcioase, vor rămâne pentru totdeauna aceleaşi, fără a se

altera vreodată. Ele nu vor putea fi nimicite nici prin boală, nici prin moarte. Nestricăciunea lor

provine din faptul că nu vor avea nevoie de hrană materială pentru a se întreţine. Neavând nevoie

de o asemenea hrana, care prin descompunerea şi asimilarea ei alimentează corpurile în viaţa

pământească, ele nu vor conţine nimic stricăcios. Având o asemenea calitate, cei buni vor putea

trăi din plin viaţa spirituală, pe când cei răi vor suferi neîncetat. Trupurile celor răi, deşi vor

suferi, totuşi nu se vor nimici, ci vor ramane pururea aceleaşi. Dacă trupurile lor ar fi

stricăcioase, atunci ele la un moment dat ele s-ar nimici şi fiinţa acelor oameni ar disparea. Dar

în acest caz nu s-ar adeveri cuvintele Sfintei Scripturi, potrivit cărora cei răi „vor merge la

pedeapsa veşnică”(Mt. 25, 46).

Din cuvintele Sfintei Scripturi, care ne spun că Domnul a mâncat şi a băut după învierea

Sa (Lc. 24, 43; FA 10, 41), nu se poate trage concluzia că trupurile celor înviaţi vor avea nevoie

de hrană şi de băutură pentru a se întreţine, deoarece Domnul a mâncat şi a băut, nu din

36 Ibidem, p.29837 Pr. Conf. Dr. Ştefan Buchiu, Dogmă şi Teologie. Vol II, Ed. Sigma, Bucureşti, 2006, p. 21238 Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică..., p. 980

17

necesitatea de a-şi alimenta şi întreţine viaţa trupească, ci numai pentru a dovedi ucenicilor Săi

adevărul învierii Sale. Deci alimentarea Sa a avut un scop cu totul special.

Trupurile înviate vor fi strălucitoare prin aceea ca vor radia curăţenia morală şi sfinţenia

drepţilor. Vor fi luminoase ca facliile aprinse ale fecioarelor înţelepte. Ba mai mult: vor străluci

ca soarele, luna şi stelele, fiecare după gradul sfinţeniei sale. Ele vor fi preamărite ca şi trupul

Domnului după înviere(Filip. 3, 21) aceasta le va face să fie atât de fine, încât vor putea străbate

cu uşurinţă şi repeziciune, ori unde, după cum şi Mântuitorul a putut intra la Sfinţii Apostoli prin

uşile încuiate. (In. 20, 19,26)

Trupurile înviate vor fi spaţiale, după cum spaţial a fost şi trupul Domnului Hristos dupa

înviere, dar de o alta spaţialitate decât a lumii materiale.39

Oamenii mor întru slabiciune, însă vor învia întru putere. Slăbiciunea trupească din viaţa

de pe pamânt rezultă din faptul ca trupul este supus la o mulţime de boli şi este dependent de

hrană, din care cauză el este împiedicat şi nu poate face tot binele pr care îl vrea sufletul.

Trupurile înviate însă, neavând nevoie de nici un fel de bun material, nefiind supuse nici unui fel

de influenţă a fenomenelor şi forţelor naturii şi fiind scutite de orice boală, vor fi puternice şi

astfel vor putea totdeauna să realizeze dorinţele bune ale sufletului.

Spre deosebire de trupurile actuale, care sunt într-o luptă permanentă cu sufletul şi care

constâng uneori sufletul la acţiuni potrivnice legii morale, tăindu-i avânturile de înălţare spre

Dumnezeu, trupurile înviate vor fi libere de aceste defecte. Ele vor fi într-o permanentă armonie

cu sufletul; vor fi supuse sufletului întru toate; vor fi spiritualizate sau spirituale. Cu o astfel de

însuşire ele vor fi demne de avedea faţa lui Dumnezeu şi de a trăi împreună cu îngerii.40

Mântuitorul Hristos, prin învierea Sa din morţi a învins pentru totdeauna moartea, în

trupul Său. O învingere similară, referitoare la toţi oamenii, va fi la învierea generală. De aici

încolo, cei înviaţi nu vor mai muri. Nemurirea lor rezultă, de altfel, si din însuşirile

nestricăciunii, căci având corpurile in veci nestricăcioase, ele vor fi în veci şi nemuritoare.

Corpurile celor înviaţi nu vor mai putea să moară vreodată (Lc. 20, 26), deoarece puterea

mortii va fi definitiv distrusă odată cu învierea generală (I Cor. 15, 26). Aceasta stare de a nu mai

putea muri, în care se vor afla cei înviaţi, se deosebeste de starea de a putea să nu moară, în care

se găseau protopărinţii înainte de caderea în păcat. Protopărinţii aveau posibilitatea de a alege

39 Pr. Conf. Dr. Ştefan Buchiu, Dogmă…, p. 21240 Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică..., p. 981

18

între moarte şi nemurire, pe când cei înviaţi nu vor mai avea această posibilitate. Ei vor fi

nemuritori prin însăşi firea lor.41

Toate însuşirile descrise mai sus le vor avea doar trupurile drepţilor, iar ale păcătoşilor vor

avea numai însuşirea nestricăciunii, care cuprinde în sine şi pe cea a nemuririi. Însă deşi drepţii

vor avea toate aceste însuşiri, totuşi nici trupurile lor nu vor fi toate la fel. Între ele vor exista

deosebiri determinate de vrednicia vieţii lor de pe pământ. Fiecare va străluci după vrednicia sa,

căci „alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Iar stea de stea

se deosebeşte în strălucire. Aşa este şi cu învierea morţilor” (I Cor. 15, 41-42).

Defectele trupeşti ce le au drepţii în viaţa actuală (orb, şchiop, surd, etc.) nu vor mai exista

în viaţa viitoare. Ele vor fi îndreptate prin atotputernicia şi bunătatea lui Dumnezeu.

Cei ce vor fi în viaţă la a doua venire a Domnului nu vor mai învia, deoarece ei nici nu vor

muri, ci vor trece numai, într-o clipă, din viaţa actuală, într-o stare asemănătoare celor înviaţi.

Deci corpurile lor vor fi transformate, în mod fulgerător, în corpuri noi nemuritoare şi cu toate

însuşirile corpurilor înviate. (I Cor. 15, 51-53). Posibilitatea unei transformări rapide a corpului,

dintr-o stare în alta, o vedem şi în lumea actuală. În cazul celor electrocutaţi, corpurile lor sunt

carbonizate într-o clipă. Desigur că aici nu este vorba de o transformare într-o stare superioară, ci

dimpotrivă. Dar tot transformare este şi aceasta.42

Aceste identităţi formale şi materiale ale trupurilor înviate, sunt susţinute energic de

Sfinţii Părinţi ca impuse de noţiunea învierii adevărate(Sf. Chiril al Ierusalimului XVIII „va fi

înviat deci trupul acesta, dar nu rămâne aşa ci devine etern. Căci nu mai are trebuinţă de mâncări

de felul acesta pentru viaţă, nici de scări spre a se urca. El devine spiritual, ceva minunat şi cum

nu avem puterea să spunem”), ii contrazice teoria lui Origen şi cele înrudite din timpul mai nou,

inventate pentru a explica învierea trupurilor. Aşa este teoria că sufletul are din fire un principiu

sau o putere de modelare(forma corporeitatis), care modelează la înviere un trup nou, cu care se

uneşte ipostatic, şi aceea că sufletul primeşte la înviere un trup eteric sau foarte fin, ori are din

fire un organ ce se dezvoltă din sine, treptat, în trup eteric. Desigur, ideea trupurilor cu însuşiri

spirituale stă în contrazicere directă cu rezultatele ştiinţelor naturale şi e imposibil să împace

cineva însuşirile trupurilor înviate cu legile fizicii, chimiei şi ale anatomiei, cât timp se pleacă de

la principiul că materia cu puterile ei este ceva etern şi necesar. Altfel stă însă lucrul când admite

41 Pr. Conf. Dr. Ştefan Buchiu, Dogmă…, p. 21242 Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică..., p. 982

19

cineva prin credinţă că, peste puterile, acţiunile şi fenomenele lumii empirice exista puteri

supranaturale ce pot să schimbe şi să înlăture pe cele dintâi.43

4.3 Învăţături greşite privind prefacerea trupurilor la învierea de obşte

Posibilitatea şi realitatea învierii morţilor a fost contestată în trecut şi este tăgăduită şi

astăzi din partea multora, invocându-se mai ales motivul că ea ar veni în contradicţie cu legile

naturii şi cu puterea de înţelegere a omului. Pe timpul Mântuitorului o negau saducheii (Mt. 22,

23), pe timpul Sfinţilor Apostoli se gaseau unii chiar în mijlocul Corintenilor, care ziceau că nu

este învierea morţilor (I Cor. 15, 12). Mai târziu învăţau acelaşi lucru maniheii, spunând că

trupul, fiind de la principiul cel rău, nu poate învia. La fel spuneau, în Evul Mediu, valdenzii şi

albigenzii. Azi învierea morţilor este negată de anumite curente filosofice.

Obiecţia cea mai de seamă, ce se aduce acestei învăţături, este că trupul omenesc, după

moarte, se desface în elementele ce-l compun, elemente care împrăştiindu-se în diferite părţi, nu

e posibil să se mai reunească şi să formeze din nou un corp viu. Cei îngropaţi se descompun în

interiorul pământului; cei incineraţi se prefac în cenuşă, care poate fi strânsă în urnă şi aruncată

în bătaia vântului şi împrăştiată în toate părţile; cei sfâşiaţi şi devoraţi de fiare intră în constituţia

organică a acestora; la fel se întâmpla cu cei înghiţiţi de peşti, etc. Deci atomii din care se

compune corpul omenesc se răspândesc în toate părţile şi se găsesc la mari distanţe unii de alţii.

Ceea ce înseamnă că e imposibilă o unire organică a lor, în corpul în care au mai existat. Şi

aceasta cu atât mai mult cu cât, mulţi atomi au putut ajunge, rând pe rând, în mai multe corpuri

omeneşti...

La aceste observaţii au căutat să răspundă, într-o formă raţională, teologii scolastici.

Lăsând la o parte teoriile lor şi rămânând la revelaţia dumnezeiască, vom constata că cu

ajutorul acesteia putem explica, în mod mulţumitor, posibilitatea învierii morţilor. Într-adevăr,

aici găsim mărturii despre învierea Domnului, despre învierea fiicei lui Iair, a lui Lazăr din

Betania, etc. Găsim deci învieri reale ale unor morţi. E adevărat că trupurile respectivilor, in

afară de al lui Lazăr, nu intraseră în putrefacţie şi, deci, nu dispăruseră ca formă, totuşi din

exemplele de mai sus putem conclude că dacă în trecut a fost posibilă învierea unor persoane

moarte de trei sau patru zile (In. 11, 39), această posibilitate există şi pentru viitor, întrucât

43 Hristu Andrutsos, Dogmatica..., p. 468-469

20

atotputernicia lui Dumnezeu este aceeaşi în veac. Şi dacă Dumnezeu a putut crea lumea din

nimic, El poate aduce la viaţă, cu atât mai uşor, trupurile care au trăit odată pe pământ, căci e mai

uşor a reface ceea ce a existat odată, decât a crea din nimic. Astfel „Dumnezeu care a înviat pe

Domnul şi pe noi ne va învia prin puterea Sa” (I Cor. 6, 14)

Sfântul Apostol Pavel, pentru a face cât mai înţeleasă posibilitatea învierii morţilor, face o

frumoasă comparaţie între trupul omenesc şi un grăunte. El spune că după cum e posibil ca un

grăunte aruncat în pământ, după ce putrezeşte, adică după ce moare într-un anumit fel, să ajungă

la o viaţă nouă, tot aşa e posibil ca şi omul să învieze după ce moare, adică după ce trupul său se

descompune ca şi grăuntele aruncat în pământ (I Cor. 15, 35-38). La comparaţii similare se referă

şi Sf. Părinţi şi scriitori bisericeşti, pentru a explica posibilitatea învierii morţilor.

Această posibilitate poate fi oarecum explicată şi pe cale raţională. Bazându-ne pe

principiul ştiinţific, după care în natură nimic nu se pierde, putem afirma că nici elementele care

compun trupul omenesc nu se pierd. Iar dacă nu se pierd atunci ele pot fi adunate iar laolaltă, -

bineînţeles că prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu – şi pot alcătui din nou trupul omului. Oricât

de împrăştiate ar fi pe faţa pământului, ele pot fi reunite, pot fi adunate la un loc, aşa cum poate

fi adunată pilitura de fierdintr-un amestec de ţărână, atunci când se apropie de ea un magnet.

Pilitura se adună în jurul magnetului, iar ţărâna rămâne la locul ei. Aşa se vor aduna la înviere şi

elementele trupului omenesc, pentru a forma din nou trupul în care au mai fost. Această adunare

se va face într-o clipă. (I Cor. 15, 52). Şi întrucât trupurile de atunci se vor deosebi într-o anumită

măsură de cele actuale şi totul se va întâmplaprin atotputernicia lui Dumnezeu, e de prisos să se

mai pună întrebarea că unde, în care trup se vor aduna atomii ce au existat succesiv în mai multe

corpuri.

5. Argumentarea raţională a învierii universale

Dumnezeu L-a creat pe om, trup şi suflet in perspectiva nemuririi. Nu l-a creat spre

moarte sau distrugere. Moartea trupului şi sufletului nu este decat o situatie particulară, contrară

naturii lor, ca urmare a neascultarii de Dumnezeu. În acest chip moartea se arată ca fiind o taină,

un act misterios de descompunere, dar şi de eliberare de grosietatea trupului marcat de urmările

păcatului spre reconstituirea într-un trup nou, spiritual, preamărit, puternic şi nemuritor, precum

21

a fost dat primilor oameni şi pe care ei l-au pierdut, atât pentru ei, cât şi pentru întrega omenire

de după ei. Aşadar moartea este indispensabilă pentru reconstituirea omului primordial, trup şi

suflet, aşa cum a fost el aşezat la început în rai.44

Învierea morţilor este unul din cele mai mari acte de dreptate ce se face omului. Omul

trăieşte pe pământ cu trup şi suflet. De aceea este drept ca el să fie răsplătit în întreaga sa natură,

în trup şi suflet. Dacă trupul n-ar învia, omul şi-ar primi răsplata sau pedeapsa faptelor sale

numai în suflet, ceea ce nu ar corespunde ideii de dreptate. Precum în lumea aceasta nu se poate

spune că se face dreptate când pentru munca îndeplinită de doi oameni este răsplătit doar unul,

iar celălalt este desconsiderat; sau pentru fapta rea săvârşită de două persoane, ambele fiind la fel

de vinovate, e pedepsită numai una, iar cealaltă e lăsată fără pedeapsă, aşa ar fi situaţia cu omul

şi în lumea de dincolo, dacă n-ar fi răsplătit sau pedepsit în întreaga sa natură. Dacă răsplata sau

pedeapsa ar primi-o numai sufletul, ea nu ar fi dreaptă, căci nu sufletul singur este autorul

faptelor omului, ci şi trupul. De aceea e drept ca atât trupul cât şi sufletul să fie părtaşi la răsplată

sau la pedeapsă.

Dar de aici mai rezultă şi aceea că trupurile înviate vor trebui să fie identice cu cele de pe

pământ, deoarece nu ar fi just ca răsplata sau pedeapsa pentru virtuţile sau pentru păcatele din

viaţa terestră, să fie primite de alte corpuri, decât cele ce au fost împodobite de virtuţile

respective, sau au fost înjosite de păcatele respective. Dacă cineva a suferit martiriul pentru

credinţă, dreptatea cere ca acelaşi trup, care a fost umilit şi torturat prin martiriu, acelaşi să fie

preamărit la înviere.

Sfântul Clement Romanul inaugurează partea dogmatică a Epistolei I catre Corinteni prin

cea mai mare dogma a credinţei creştine: învierea morţilor. Argumentarea în favoarea învierii

morţilor se sprijina pe faptul istoric al învierii lui Hristos, pe elemente de ordin natural.45 Sfântul

Clement Romanul foloseşte ca argument şi vestita legendă a păsării Phoenix, culeasă din tradiţia

culturii orientale46. Sensul general al acestei legende este că reînnoirea vieţii nu este posibilă fără

moarte. „Phoenixul nu are nevoie de împreunare pentru a se perpetua. Dorinţa lui este să moară

pentru că numai prin moarte el işi află plăcerea spre a se putea naşte. Prin bunul morţii el

dobândeşte o viaţă veşnică”.47

44 Mitrofan de Konewets, Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte, Bucureşti, 1881, p. 33845 Scrierile Părinţilor Apostolici, Colecţia P.S.B., vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p.3546 Ibidem, p. 5947 Ioan G. Coman, Patrologia, vol. I, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1984, p. 119-120

22

Bibliografie

Andrutsos, Hristu, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, Ed. Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1930

Pr. Conf. Dr. Ştefan Buchiu, Dogmă şi Teologie. Vol II, Ed. Sigma, Bucureşti, 2006

Chiţescu, Prof. N., Todoran, Pr. Prof. Isidor, Petreuţă, Pr. Prof. I., Teologia Dogmatică şi Simbolică. vol.II, Manual pentru Insitutele Teologice, EIBMBOR, Bucureşti, 1958,

Gheorghe, Pr. Constantin I., Moarte şi Înviere după Sfânta Scriptură în ”Studii Teologice”, XXX(1978), nr. 1-2

Larchet, Jean-Claude, Tradiţia Ortodoxă despre viaţa după moarte, traducere din limba franceză de Marinela Bojin, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006

Matsoukas, Nikos, Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. 2, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006

Mitrofan de Konewets, Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte. Vol I-II.,Ed. Anastasia, Bucureşti, 2003

23

Moldovan, Drd. Pr. Ilie D., Teologia Învierii în opera Sfântului Maxim Mărturisitorul, în ”Studii Teologice”, XX(1968), nr. 7-8

Plămădeală, Drd. Ierom. Antonie, Învăţătura ortodoxă despre rai şi iad, în ”Studii Teologice”, XX(1968), nr.7-8

Rose, Ierom. Serafim, Sufletul după moarte, trad. de Prof. Graţia Lungu Constantinescu, Iaşi, 2006

Scrierile Părinţilor Apostolici, Colecţia P.S.B., vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1979

Sf. Grigorie de Nyssa, Despre suflet și înviere, în PSB. Vol. 30, EIBMBOR, Bucureşti, 1998

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, EIBMBOR, Bucureşti, 2005

Staniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003

24