intrebari si raspunsuri mediu
TRANSCRIPT
Intrebari-Dreptul mediului1.Definitia atmosferei si compozitia atmosferei.
Atmosfera terestră reprezintă învelişul gazos, alcătuit din aer, care
înconjoară Pământul fără o limită superioară precisă, având o compoziţie
şi proprietăţi aproximativ constante până la circa 3000m altitudine.
Aerul reprezintă un amestec de gaze şi ocupă în atmosferă cca 96% din volum, restul de 4% fiind ocupat de vapori de apă
2.Poluarea atmosferica-definitie.
eliberarea în aer de către oameni, mijlocit sau nemijlocit, de substanţe, sau energie cu efecte nocive, precum şi periclitarea sănătăţii, daune comorilor vii sau ecosistemelor sau altor bunuri, precum şi o limitare a finefacerilor mediului sau a altor drepturi de folosire de drept a mediului.
3.Poluarea atmosferica transfontaliera pe distante lungi.
Poluarea atmosferică transfrontalieră pe distanţe lungi este de asemenea definită ca fiind acea poluare a cărei sursă fizică este cuprinsă total sau parţial în zona supusă jurisdicţiei naţionale a unui stat şi care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă jurisdicţiei naţionale a altui stat, la o distanţă la care nu este în general posibil să se distingă contribuţiile surselor individuale sau a grupurilor de surse de emisie
4.Poluantii atmosferei –clasificare si enumerare.
1. POLUANŢI PRIMARI: sunt emişi direct din surse identificate sau
identificabile
2. POLUANŢI SECUNDARI: sunt produşi în aer prin interacţiunea a doi
sau mai mulţi poluanţi sau prin reacţia cu anumiţi constituenţi ai
aerului.
Principalii poluanţi ai atmosferei sunt:
- poluanţi sulfurici;
- poluanţi carbonici;
- hidrocarburile;
- compuşii azotului;
- poluanţii minerali;
- substanţele radioactive;
- praful bacterian.
Oxidul de carbon este cel mai răspândit, provenind 60% de la vehiculele
ce folosesc drept combustibil benzina şi motorina, iar restul din industria
siderurgică, petrochimică, etc.
Bioxidul de sulf se consideră că este cea mai dăunătoare substanţă din aer:
50% din arderea cărbunilor, 30% din arderea petrolului, 20% din alte
procese.
5.Distrugerea stratului de ozon.
Distrugerea progresivă a stratului de ozon intensifică proprietăţile de
absorbţie ale atmosferei lăsând astfel posibilitatea radiaţiilor solare de a
trece în cantităţi exagerate şi, impicit trecând şi o parte din radiaţiile
infraroşii. Consecinţa directă a acestui fenomen va fi creşterea numărului
de îmbolnăviri de cancer de piele şi cataractă oculară, dar şi afectarea
producţiei de grâu, orez, porumb, soia şi a planctonului oceanelor.
6.Ploile acide-definitie si efecte.
Particulele emise în atmosferă prin arderea combustibililor proveniţi din
cărbune, petrol, gaze naturale, acţionează ca un nucleu de condensare a
apei, iar caracteristicile acestor aerololi se regăsesc în proprietăţile ploii.
Efectele ploilor acide sunt:
1. DIRECTE: intervin atunci când depunerile acide vin în contact
direct cu mediul receptor(plante, animale, construcţii);
2. INDIRECTE: se produc atunci când depunerile acide induc
schimbări chimice în sol şi plante.
Alte efecte:
- despăduririle;
- pierderea de nutrienţi în stratul superior al solului;
- impurificarea apelor subterane şi de suprafaţă;
- la nivel acvatic este afectată viaţa multor specii de peşti;
-asupra sănătăţii umane:tractul respirator etc
7.Obiectivele strategiei nationale in domeniul protectiei atmosferei.
- menţinerea calităţii aerului înconjurător în zonele şi aglomerările în
care acestea se încadrează, în limitele prevăzute de normele în
vigoare pentru indicatorii de calitate;
- îmbunătăţirea calităţii aerului înconjurător în zonele şi aglomerările în
care acestea nu se încadrează, în limitele prevăzute de normele în
vigoare pentru indicatorii de calitate;
- adoptarea măsurilor necesare în scopul limitării până la eliminare a
efectelor negative asupra mediului, inclusiv în context
transfrontalier;
îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile şi tratatele internaţionale la care România este parte şi participarea la cooperarea internaţională în domeniu
8.Definiti valoarea limita.
Valorile limită reprezintă nivelul fixat pe baza cunoştinţelor ştiinţifice, în
scopul evitării, prevenirii sau reducerii efectelor dăunătoare asupra
sănătăţiii omului sau mediului, care se atinge într-o perioadă dată şi nu
trebuie depăşit după ce a fost atins.
9.Definiti valorile de prag.
Valorile de prag constituie nivelul pragurilor de alertă care odată ce au
fost depăşite determină luarea de măsuri de către autorităţile
competente, conform legislaţiei în vigoare.
10.Sistemul national de evaluare si gestionare integrala a calitatii aerului
În vederea evaluării calităţii aerului s-a creat Sistemul naţional de
evaluare şi gestionare integrată a calităţii aerului, care asigură cadrul
organizatoric, instituţional şi legal de cooperare a autorităţilor şi
instituţiilor publice cu competenţe în domeniul protecţiei atmosferei şi al
evaluării şi gestionării calităţii aerului în România.
Acest sistem include Sistemul Naţional de monitorizare a calităţii aerului
şi Sistemul naţional de inventariere a emisiilor de poluanţi în atmosferă.
11.Definiti pragul de alerta.
Pragul de alertă reprezintă nivelul peste care există un risc pentru
sănătatea oamenilor în urma expunerii de scurtă durată şi faţă de care
trebuie să se ia măsuri urgente cf. legislaţiei în vigoare.
12.Acordul de mediu.
Acordul de mediu se emite cu respectarea următoarelor condiţii:
- să fie prevăzute toate măsurile de prevenire a poluării aerului,
inclusiv folosirea celei mai bune tehnici disponibile care nu implică
costuri excesive;
- să se menţioneze că funcţionarea unităţii de producţie nu determină
poluarea semnificativă a aerului;
- nu sunt depăşite valorile limită de emisie pentru poluanţii rezultaţi
din activitate;
- sunt avute în vedere valorile limită privind calitatea aerului pentru
toţi poluanţii rezultaţi din activitate.
13.Monitorizarea calitatii aerului.
În vederea monitorizării calităţii aerului s-a înfiinţat Sistemul naţional de
evaluare şi gestiune integrată a calităţii aerului, sistem care include:
a. Sistemul Naţional de monitorizare a calităţii aerului
b. Sistemul naţional de inventariere a emisiilor de poluanţi
atmosferici.
Pentru prima dată Legea 243/2000 a prevăzut că emisiile de poluanţi în
atmosferă cu impact asupra sănătăţii omului şi mediului se supun taxării în
condiţiile prevăzute de lege.
14.Clasificarea apelor.
a) din punct de vedere al administrării lor:
- ape internaţionale;
- ape teritoriale (maritime interioare);
- ape naţionale (fluvii, râuri, canale, lacuri);
b) din punct de vedere al situării lor:
- ape de suprafaţă;
- ape subterane;
c) din punct de vedere al folosinţei:
- apa ca obiect de consum individual;
- ape de folosinţă generală (satisfacerea cerinţelor);
- apa ca obiect al muncii;
- apa destinată agriculturii (pentru irigaţii);
- apa cu destinaţie specială (navigaţie, producere de energie electrică)
apa ca mijloc de producţie.
15.Sursele de poluare a apelor.
Sursele care produc poluarea apelor de suprafaţă se pot împărţi în
surse de poluare concentrate sau organizate, reprezentate de apele
uzate orăşeneşti ce deversează continuu sau apele uzate
industriale cu descărcare continuă sau intermitentă;
- surse de poluare neorganizate, dispersate pe suprafaţa bazinului
hidrografic al cursului de apă, constituite din apele de precipitaţii
care spală localităţile şi drumurile, depozitele de reziduuri,
terenurile agricole pe care s-au aplicat îngrăşăminte sau pesticide.
Pentru apele subterane, sursele de impurificare provin, în principal,
din:
- impurificare cu ape saline, gaze sau hidrocarburi produse ca
urmare a unor lucrări miniere sau de foraje;
- impurificări produse de infiltraţiile d ela suprafaţa solului a tuturor
categoriilor de ape care produc şi impurificarea dispersată a
surselor superficiale;
- impurificări produse în secţiunea de captare, din cauza nerespectării
yonei de protecţie sanitară sau a condiţiilor de execuţie.
16.Protectia juridica a apelor:aspect cantitativ si aspect calitativ.
În ceea ce priveşte aspectul cantitativ, utilizatorii de apă sunt obligaţi să
economisească apa prin folosirea acesteia în mod judicios, urmărindu-se
luarea tuturor măsurilor în scopul reducerii pierderilor în reţelele de
distribuţie sau la beneficiari.
Sub aspect calitativ, se interzice în orice mod poluarea resurselor de apă.
Poluarea intenţionată se plăteşte.
17.Zona costiera.
a). Marea teritorială, apele maritime interioare, inclusiv fundul mării
aferent acestora, resursele naturale ale zonei economice exclusive şi ale
platoului continental, insulele formate în marea interioară/teritorială,
lucrările şi instalaţiile hidrotehnice pentru combaterea eroziunii costiere,
incintele portuare şi lucrările de protecţie aferente, lucrările şi instalaţiile
de semnalizare navală, precum şi terenul necesar funcţionării acestora;
b). Zona de protecţie cu regim sever:
- zona dintre limita minimă şi cea maximă de înaintare a valurilor în cazul
celor mai puternice furtuni înregistrate;
- uscatul invadat de mare, din orice cauză, devenit o parte a fundului
mării;
- depozitele sedimentate la linia ţărmului sau formate prin retragerea
mării, indiferent de cauze;
- avansarea uscatului, cauzată direct sau indirect de orice fel de lucrare
costieră;
- falezele;
- uscatul delimitat la punctele anterioare, care din orice cauză a pierdut
calitatea sa de plajă sau faleză;
c). Zona tampon, care include o fâşie de teren situată de-a lungul zonei de
protecţie cu regim sever;
d). Zona de protecţie costieră care cuprinde terenurile adiacente zonei
tampon, inclusiv umede.
18.Clasificarea terenurilor.
a) terenuri cu destinaţie agricolă : terenurile arabile, viile, livezile,
pepinierele viticole, pomicole, plantaţiile de hamei şi duzi, păşunile,
fâneţele, serele, solariile, răsadniţele, terenurile cu vegetaţie forestieră,
dacă nu fac parte din amenajamente silvice, păşunile împădurite, cele
ocupate cu construcţii agrozootehnice şi de îmbunătăţiri funciare,
amenajările piscicole, drumurile tehnologice şi de depozitare.
b) terenuri cu destinaţie forestieră, şi anume: terenurile împădurite sau
cele care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie silvică,
terenurile destinate împăduririlor şi cele neproductive - stâncării,
abrupturi, bolovănişuri, râpe, ravene, torenţi.;
c) terenuri aflate permanent sub ape, şi anume: albiile minore ale
cursurilor de apă, cuvetele lacurilor naturale şi artificiale la nivelul
maxim de retenţie, braţele şi canalele din Delta Dunării, fundul apelor
maritime interioare şi al mării teritoriale şi contigue.
d) terenuri din intravilan includ toate terenurile, indiferent de categoria
de folosinţă, situate în perimetrul localităţilor urbane şi rurale, ca urmare
a stabilirii limitei de hotar a intravilanului, conform legislaţiei în vigoare.
e) terenuri cu destinaţii speciale : fac parte cele folosite pentru transporturile rutiere, feroviare, aeriene şi navale, cele pe care se află obiective şi instalaţii hidrotehnice, termice, de transport al energiei electrice şi gazelor naturale, terenurile cu exploatări miniere, petroliere, cele pentru nevoile de apărare a ţării, precum şi rezervaţiile şi monum
19.Categoriile de folosinta privind terenurile.
principalele categorii de folosinţă sunt :
terenurile arabile (A) ;
p _unile (P) ;
fânecele (F) ;
viile (V) ;
livezile (L) ;
p durile _i alte terenuri forestiere (PD) ;
terenurile cu ape _i ape cu stuf : - ape curg toare (HR) ;
- ape stătătoare (HB) ;
- marea teritorială ;
- marea interioară;
c ile de comunicacii rutiere (DR) ;
c ile ferate (CF) ;
terenurile ocupate cu construccii _i curci (CC) ;
terenurile degradate _i neproductive (N).
20.Obligatiile detinatorilor de terenuri
deţinătorii de terenuri cu orice titlu, în scopul asigurării protecţiei calităţii solurilor, au următoarele obligaţii:
a) să prevină pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea calităţii
solurilor;
b) să asigure la amplasarea, proiectarea, construirea şi punerea în
funcţiune a obiectivelor de orice fel, ca şi la schimbarea destinaţiei
terenurilor, condiţiile prevăzute în acord şi în autorizaţia de mediu;
c) să nu ardă miriştile, stuful, tufărişurile sau vegetaţia ierboasă fără
acceptul autorităţii competente pentru protecţia mediului şi fără
informarea în prealabil a serviciilor publice comunitare pentru situaţii de
urgenţă.
Cu privire la exploatarea sau prospectarea resurselor
subsolului legea stabileşte obligaţiile care revin deţinătorilor cu orice
titlu:
a) să solicite şi să obţină acord şi/sau autorizaţie de mediu, potrivit legii,
şi să respecte prevederile acestora;
b) să refacă terenurile afectate, să asigure încadrarea lor în peisajul zonei
şi să le aducă la parametrii productivi şi ecologici naturali sau la un nou
ecosystem funcţional, constituind în acest scop fondul de garanţie
necesar conform prevederilor legale, şi să monitorizeze zona;
c) să anunţe autorităţile pentru protecţia mediului sau pe cele
competente potrivit legii, despre orice situaţii accidentale care pun în
pericol ecosistemul terestru şi să acţioneze pentru refacerea acestuia.
21.Obligatiile detinatorilor sau administratorilor padurilor,vegetatiei forestiere si a pajistilor
Deţinătorii, cu orice titlu, şi administratorii pădurilor,
vegetaţiei forestiere şi ai pajiştilor au următoarele obligaţii:
a) să menţină suprafaţa împădurită a vegetaţiei forestiere din afara
fondului forestier, inclusiv a jnepenişurilor, tufişurilor şi pajiştilor
existente, fiind interzisă reducerea acestora, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege;
b) să exploateze masa lemnoasă numai în limita posibilităţii pădurilor,
stabilită de amenajamentele silvice şi aprobată prin lege;
c) să asigure respectarea regulilor silvice de exploatare şi transport
tehnologic al lemnului, stabilite conform legii, în scopul menţinerii
biodiversităţii pădurilor şi a echilibrului ecologic;
d) să respecte regimul silvic pentru împădurirea suprafeţelor exploatate,
stabilit de autoritatea centrală pentru silvicultură, în acord cu condiţiile
de utilizare durabilă a pădurilor, prevăzute de autoritatea centrală pentru
protecţia mediului;
e) să asigure aplicarea măsurilor speciale de conservare pentru pădurile
cu funcţii deosebite de protecţie, situate pe terenuri cu pante foarte mari,
cu procese de alunecare şi eroziune, pe grohotişuri, stâncării, la limita
superioară de altitudine a vegetaţiei forestiere, precum şi pentru alte
asemenea păduri;
f) să respecte regimul silvic stabilit pentru conservarea vegetaţiei
lemnoase de pe păşunile împădurite care îndeplinesc funcţii de protecţie
a solului şi a resurselor de apă;
g) să asigure exploatarea raţională, organizarea şi amenajarea pajiştilor,
în funcţie de capacitatea de refacere a acestora;
h) să exploateze resursele pădurii, fondul cinegetic şi piscicol, în limitele
potenţialului de regenerare, potrivit prevederilor legale;
h1) să exploateze pajiştile, în limitele bonităţii, cu numărul şi speciile de
animale şi în perioada stabilită, în baza studiilor de specialitate şi a
prevederilor specifice;
h2) să protejeze patrimoniul forestier, cinegetic, piscicol şi al pajiştilor
din cadrul ariilor naturale protejate, în termenii stabiliţi prin planurile de
management şi regulamentele specifice.
i) să sesizeze autorităţile pentru protecţia mediului despre accidente sau
activităţi care afectează ecosistemele forestiere sau alte asemenea
ecosisteme terestre.
22.Reteaua nationala de arii naturale protejate(definitie, clasificare, principii).
23.Actiunile interzise prin lege in ariile naturale protejate.
- desfăsurarea programelor, proiectelor si activitătilor care contravin
planurilor de management sau regulamentelor sariilor naturale
protejate;
- schimbarea destinatiei terenurilor, pasunatul si amplasarea de
stane şi locuri de târlire precum si activitati comerciale de tip
comert ambulant, fara aprobarea structurilor de administrare;
- distrugerea sau degradarea panourilor informative si
indicatoarelor, constructiile, împrejmuirile, barierele, plăcile,
stâlpii, semnele de marcaj sau orice alte amenajări aflate în
inventarul ariilor naturale protejate;
- aprinderea şi folosirea focului deschis în afara vetrelor special
amenajate şi semnalizate în acest scop de către administratorii sau
custozii ariilor naturale protejate;
- abandonarea deşeurilor în afara locurilor special amenajate şi
semnalizate pt colectare daca există;
- accesul cu mijloace motorizate care utilizează carburanţi fosili pe
suprafaţa ariilor naturale protejate, în scopul practicării de sporturi,
în afara drumurilor permise accesului public şi a terenurilor special
amenajate;
- exploatarea oricăror resurse minerale neregenerabile din parcurile
naţionale, rezervaţiile naturale, rezervaţiile ştiinţifice, monumentele
naturii, şi din zonele de conservare specială ale parcurilor naţionale.
24.Protectia zonei montane.
Zona montană a României, reprezentând arealul delimitat în conformitate
cu prevederile HG nr. 949/2002, constituie un teritoriu de interes
naţional special, economic, social si de mediu natural, beneficiind de o
reglementare distinctă.
Cf legii, politica montană are ca scop valorificarea durabilă a resurselor
muntelui, conservarea peisajului şi a biodiversităţii, precum şi dezvoltarea
unor activităţi economice specifice zonei.
Printre principiile care stau la baza politicii din zona montana
mentionam:
- valorificarea optima a resurselor agricole, piscicole, forestiere,
energetice, industriale, artizanale, turistice si culturale specifice,
existente pe teritoriul unei localitati sau pe un anumit areal ce se
constituie ca o entitate naturala in zona montana;
- diversificarea activitatilor economice si de productie din zona
montana, fara deteriorarea echilibrului ecologic sau degradarea
mediului natural;
- recunoasterea existentei obiective a conditiilor naturale speciale si
a drepturilor comunitatilor din zona montana;
- dezvoltarea si ridicarea calitatii vietii din zona montana.
25.Asezarile umane(definitie, obiective strategice).
Aşezările umane reprezintă leagănul tradiţional al comunitărilor umane
şi, în consecinţă, abordarea dezvoltării durabile, ecologice a acestora
trebuie realizată cu prioritate.
În aşezările omeneşti rezolvarea problemelor ecologice depinde în mare
măsură de reţeaua localităţilor şi mărimea lor, de raporturile cu teritoriul
liber, de mărimea, natura şi modul de exploatare a acestui teritoriu, de
resursele existente, de modul de prelucrare industrială, de reţeaua de căi
de comunicaţii, etc.
obiectivele strategice pentru aşezările umane sunt:
- dezvoltarea echilibrată a regiunilor prin repartizarea uniformă
a activităţilor social-economice în teritoriu;
- îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, a transportului urban şi
valorificarea eficientă a patrimoniului natural şi a celui construit;
- dezvoltarea aşezărilor umane în zone care nu sunt supuse
riscurilor naturale şi agenţilor poluanţi;
- ridicarea standardului de locuire în mediul urban şi rural;
- reducerea pierderilor energetice din cauza izolărilor termice
ineficiente;
- păstrarea identităţii culturale a localităţilor şi crearea unei
reţele de spaţii verzi în localităţile urbane, în conexiune cu
ecosistemele din teritoriu;
- inventarierea şi cercetarea la nivelul întregului teritoriu
naţional a zonelor cu risc de dezastre antropice şi naturale, în
paralele cu elaborarea planificării predezastru.
26.Pricipiile ecologice pentru asigurarea unui mod de viata sanatos.
1. elaborarea planurilor de urbanism şi amenajare a teritoriului care să
conţină:
- măsuri de menţinere şi ameliorare a fondului peisagistic
natural şi antropic al fiecărei zone şi localităţi;
- condiţii de refacere peisagistică şi ecologică a zonelor
deteriorate;
- măsuri de protecţie sanitară a captărilor de apă potabilă
2. respectarea prevederilor din planurile de urbanism şi amenajarea
teritoriului privind amplasarea obiecivelor industriale, a căilor şi
mijloacelor de transport, a reţelelor de canalizare, staţiilor de epurare;
3. adoptarea elementelor ahitecturale adecvate;
4. iniţierea, pe plan local, a proiectelor de amenajare, întreţinere şi
dezvoltare a canalizării;
27.Documentatiile de amenajare a teritoriului.
Documentaţiile de amenajare a teritoriului cuprind:
a. planul de amenajare a teritoriului naţional care are ca
secţiuni:
- Căi de comunicaţii;
- Ape;
- Zone protejate;
- Reţeaua de localităţi;
- Zone de risc natural;
- Turismul;
- Dezvoltarea rurală;
b. planul de amenajare a teritoriului judeţean;
c. planul de amenajare a teritoriului zonal, care cuprinde măsuri
pentru soluţionarea unor probleme specifice ale unor teritorii;
28.Documentatiile de urbanism.
a. planul urbanistic general şi regulamentul local aferent
acestuia (PUG);
b. planul urbanistic zonal şi regulamentul local aferent (PUZ);
c. planul urbanistic de detaliu (PUD);
29.Organism modificat genetic-definitie.
Organism modificat genetic = orice organism, cu excepţia fiinţelor umane, în care materialul genetic a fost modificat printr-o modalitate ce nu se produce natural prin imperechere si-sau recombinare naturală
30.Utilizarea in conditii de izolare-definitie.
Utilizarea in conditii de izolare - orice operatiune prin care organismele sunt modificate genetic sau prin care organismele modificate genetic sunt cultivate, stocate, transportate, distruse, eliminate sau
utilizate in conditii controlate, si pentru care se iau masuri specifice de izolare, pentru a se limita contactul acestor organisme cu populatia si cu mediul, astfel incat sa se asigure un nivel ridicat de siguranta
31.Grupele de microorganisme modificate genetic si clasele de izolare.
. Grupele de microorganisme modificate genetic sunt:
a) grupa 1: microorganisme modificate genetic care nu prezintă niciun
risc sau prezintă un risc neglijabil faţă de sănătatea umană şi mediu;
b) grupa 2: microorganisme care prezintă un risc scăzut de patogenitate
faţă de sănătatea umană şi mediu;
c) grupa 3: microorganisme care prezintă un risc moderat de
patogenitate faţă de sănătatea umană şi mediu;
d) grupa 4: microorganisme care prezintă un risc ridicat de patogenitate
faţă de sănătatea umană şi mediu.
clasele de izolare:
clasa 1: activităţi care nu prezintă sau prezintă riscuri neglijabile, adică
activităţi pentru care este adecvat nivelul 1 de izolare pentru protecţia
sănătăţii umane şi a mediului, în care se utilizează microorganisme
modificate genetic aparţinând grupei 1;
b)clasa 2: activităţi care prezintă riscuri reduse, adică activităţi pentru
care este adecvat nivelul 2 de izolare pentru protecţia sănătăţii umane şi
a mediului, în care se utilizează microorganisme modificate genetic
aparţinând grupelor 1 şi 2;
c)clasa 3: activităţi care prezintă riscuri moderate, adică activităţi pentru
care este adecvat nivelul 3 de izolare pentru protecţia sănătăţii umane şi
a mediului, în care se utilizează microorganisme modificate genetic din
grupa 3 sau, prin modificări, aparţinând grupelor 1 şi/sau 2;
d)clasa 4: activităţi care prezintă riscuri ridicate, adică activităţi pentru
care este adecvat nivelul 4 de izolare pentru protecţia sănătăţii umane şi
a mediului, în care se utilizează microorganisme modificate genetic din
grupa 4 sau, prin modificări, aparţinând grupelor 1, 2 şi/sau 3.
32.Introducerea deliberata in mediu si pe piata.
Introducere deliberată în mediu - orice introducere intentionata in
mediu a unui organism modificat genetic sau a unei combinatii de
organisme modificate genetic, pentru care nu se iau masuri specifice de
izolare pentru a se limita contactul lor cu populatia si cu mediul si pentru
a asigura un nivel ridicat de siguranta a acestora;
Introducere pe piata - punerea la dispozitie a organismelor modificate
genetic, contra cost sau gratuit, unor persoane autorizate pentru
activitati cu organisme modificate genetic. In sensul prezentei ordonante
de urgenta, nu este considerata introducere pe piata:
a) punerea la dispozitie a microorganismelor modificate genetic, inclusiv
a colectiilor de culturi, pentru activitatile reglementate prin Directiva
Consiliului 90/219/CEE privind utilizarea in conditii de izolare a
microorganismelor modificate genetic, amendata prin Directiva 98/81/CE;
b) punerea la dispozitie a organismelor modificate genetic, altele decat
microorganismele mentionate la lit. a), pentru a fi utilizate exclusiv
pentru activitati in care sunt luate masuri de izolare stricte, adecvate
pentru a limita contactul cu acestea si a asigura un nivel ridicat de
siguranta pentru populatie, in general, si pentru mediu, masurile trebuind
sa se bazeze pe aceleasi principii privind izolarea, conform Directivei
98/81/CE, care amendeaza Directiva 90/219/CEE;
c) punerea la dispozitie a organismelor modificate genetic pentru a fi
utilizate exclusiv pentru introducerile deliberate in mediu, care se supun
cerintelor prevazute la capitolul II;
33.Notificarea in vederea introducerii pe piata a unui microorganism genetic(ce trebuie sa contina notificarea).
Notificarea trebuie sa contina:
a) cererea de autorizare, care precizeaza tipul de organisme modificate
genetic si activitatea propusa;
b) dovada achitarii tarifului pentru evaluarea dosarului de notificare ;
c) dosarul tehnic continand informatiile specificate in anexa nr. 3,
necesare pentru realizarea evaluarii riscului asupra sanatatii umane si a
mediului, ca urmare a introducerii deliberate in mediu a unui organism
modificat genetic sau a unei combinatii de asemenea organisme,
respectiv:
1. informatii de ordin general, conform anexei nr. 3A pct. I;
2. informatii privind organismele modificate genetic, conform anexei nr.
3A pct. II;
3. locatia/locatiile unde are/au loc introducerea/introducerile
deliberata/deliberate in mediu, coordonatele cadastrale, un plan detaliat
al suprafetei pentru testare si un plan de incadrare in zona, din care sa
reiasa vecinatatile, distantele fata de ariile protejate, precum si lista
proprietarilor terenurilor invecinate si tipul de activitati sau de
agricultura pe care il practica, respectiv agricultura ecologica sau
conventionala;
4. informatii privind conditiile de introducere si mediul potential
receptor, conform anexei nr. 3A pct. III, specifice fiecarei locatii
prevazute la pct. 3;
5. informatii privind interactiunile dintre organismele modificate
genetic si mediu conform anexei nr. 3A pct. IV;
6. un plan de monitorizare, in conformitate cu partile relevante din
anexa nr. 3, pentru a identifica efectele pe care le pot avea organismele
modificate genetic asupra sanatatii umane si asupra mediului, conform
anexei nr. 3A pct. V;
7. informatii privind controlul intern, monitorizarea, metodele de
remediere, gestionarea deseurilor, planurile de interventie in caz de
urgenta si, dupa caz, rapoartele notificatorului;
8. o anexa continand eventuale date confidentiale, conform prevederilor
art. 43;
9. informatii rezultate din experienta obtinuta din introduceri ale
aceluiasi organism modificat genetic sau aceleiasi combinatii de
asemenea organisme, a carui/carei notificare este in curs sau pentru care
notificarea a fost transmisa sau este transmisa, in interiorul, fie in
exteriorul Comunitatii Europene.
d) rezumatul notificarii, intocmit conform reglementarilor nationale si
comunitare;
e) evaluarea riscului asupra sanatatii umane si a mediului si concluziile
prevazute in anexa nr. 2 sectiunea D, impreuna cu toate referintele
bibliografice si indicarea metodelor de evaluare folosite;
f) declaratia pe propria raspundere, completata si semnata de
notificator, prin care isi asuma intreaga responsabilitate pentru orice
prejudiciu adus sanatatii umane, bunurilor materiale sau mediului, care
ar rezulta din introducerea propusa;
g) informatia pentru public, conform modelului din anexa nr. 8, in
format electronic si pe suport de hartie.
34.Clasificarea normelor de mediu ca tehnici de protectie a mediului.
– norme de calitate a mediului, care fixează niveluri maxime admisibile de poluare în
mediile receptoare: aer, apă, sol. Normele de calitate pot varia după utilizarea mediului dat.
Ele pot acoperi zone geografice determinate (naţionale, regionale ori locale), după cum o
normă de calitate a apei poate să se aplice unui întreg curs de apă ori numai unei părţi a
acestuia;
– norme de emisie, care stabilesc cantitatea de poluanţi ori concentraţiile de poluanţi care
pot fi degajaţi de o sursă dată (o uzină, de pildă). Aceste norme stabilesc obligaţii de rezultat,
lăsând poluatorului libertatea de alegere a mijloacelor pentru a se conforma exigenţelor date;
emisiile de substanţe poluante pot fi măsurate pe unitatea de timp ori în cursul unei operaţiuni
date; ca regulă, normele de emisie se aplică instalaţiilor fixe şi surselor mobile de poluare
plasate în categoria vizată de normele de produs;
– norme de procedeu, care enunţă un anumit număr de specificaţii cărora trebuie să le
corespundă instalaţiile fixe; acestea stabilesc obligaţii de mijloc şi nu lasă poluatorului libera
alegere a tehnicilor prin care înţelege să reducă emisiile;
– norme de produs, care tind să fixeze fie proprietăţi fizice şi chimice pentru un anumit
produs, fie reguli privind condiţiile, ambalajul ori prezentarea produsului, în special pentru
produsele toxice sau limitele la emisiile poluante pe care acest produs poate să le degajeze în
cursul utilizării sale.
35.Avizele de mediu.
Avizul de mediu pentru planuri şi programe, avizul pentru stabilirea obligaţiilor de
mediu, avizul de mediu pentru produsele de protecţie a plantelor, respectiv pentru autorizarea
îngrăşămintelor chimice şi avizul Natura 2000– indiferent de denumire, reprezintă, ca natură
juridică, avize conforme a căror solicitare şi ale căror prevederi sunt obligatorii pentru
adoptarea/emiterea/aprobarea ş.a. documentelor cărora li se adresează şi faţă de care certifică
integrarea considerentelor privind protecţia mediului. Funcţia lor esenţială este aceea de a
asigura receptarea exigenţelor ecologice în acte administrative, politico-juridice ş.a. care pot
sau au un impact semnificativ asupra mediului, dar al căror obiectiv principal definitoriu este
de altă natură. Aceste cerinţe ale avizului reprezintă o condiţie de legalitate a însuşi actului ce
urmează a se emite, neîndeplinirea lor atrăgând nulitatea absolută a acestuia. Neconstituind
acte administrative (de mediu) de sine stătătoare, ci doar operaţiuni tehnico-juridice deosebit
de importante, avizele nu pot fi contestate în justiţie decât odată cu actul pe care îl
condiţionează.
36.Acordul de mediu.
Acordul de mediu
Are o poziţie intermediară, între avize şi autorizaţii, cu un profil juridic specific,
datorită scopului urmărit şi regimului juridic aplicabil. Astfel, potrivit legii-cadru (art.
11) acesta este obligatoriu pentru proiectele publice sau private sau pentru modificarea ori
extinderea activităţilor existente, inclusiv pentru proiecte de dezafectare, care pot avea impact
asupra mediului, iar pentru obţinerea sa, în cazul proiectelor publice sau private care pot avea
impact semnificativ asupra mediului, prin natura, dimensiunea sau localizarea lor este
necesară evaluarea impactului asupra mediului. O altă caracteristică a acordului de mediu este
acea că, spre deosebire de
autorizaţia de mediu şi ca o consecinţă a naturii sale juridice, se emite în paralel cu celelalte
„acte de reglementare” (mai corect alte acte administrative) emise de autorităţile competente,
potrivit legii [art. 11 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005], astfel că efectul juridic
al documentului supus acordului este rezultatul manifestării de voinţă al mai multor organe
(autorităţi), inclusiv al celei de mediu.
Totuşi, se cuvine menţionat faptul că, după eliberarea acordului de mediu şi în
conexiunea prealabilă cu acesta se emit şi alte acte administrative, precum: autorizaţia de
construire sau avize ori acorduri cerute pentru diverse alte domenii, în condiţiile legii.
37.Autorizatia de mediu.
Autorizaţia de mediu, lato sensu, este considerată ca fiind actul administrativ în baza
căruia se pot desfăşura, în mod legal, activităţile existente şi începe activităţile noi cu posibil
impact semnificativ asupra mediului. În sens administrativ, autorizaţiile de mediu sunt
autorizaţii libere, acte administrative individuale, care stabilesc drepturi şi/sau obligaţii
determinate pentru subiectul căruia i se adresează. Activităţile supuse astfel autorizării sunt
determinate prin sistemul listei. Referitor la stabilirea consecinţelor asupra mediului, pentru
obţinerea autorizaţiei de mediu, în cazul activităţilor existente, care nu sunt conforme cu
normele şi reglementările în vigoare, este necesară efectuarea bilanţului de mediu (apreciată
prin decizia autorităţii competente), urmat de programul pentru conformare (negociat cu
titularul activităţii), iar în cazul activităţilor noi se impune evaluarea impactului de mediu.
38.Taxele-Instrument economic-fiscal privind protectia mediului.
Sunt folosite frecvent pentru penalizarea produselor ori activităţilor care aduc atingere
mediului. Adeseori, atunci când nu se vrea interzicerea unui produs, ci numai limitarea
utilizării sale, acest din urmă obiectiv se poate realiza pe calea instituirii unor taxe
suplimentare, care să-i amplifice costul. Este o metodă preferată, de regulă, politicilor de cote
ori contingentări, considerate drept foarte birocratice.
În raport cu scopul direct urmărit, taxele pot să se prezinte în următoarele ipostaze:
taxe percepute după cantitatea ori calitatea substanţelor poluante eliberate în mediu;
taxe percepute pe produsele care sunt poluante, fie în timpul fabricării acestora, fie în
timpul utilizării lor; de asemenea, pot fi taxate produsele devenite învechite, pentru care a fost
introdus un sistem de eliminare;
diferenţierea taxelor pentru a favoriza un produs relativ curat prin introducerea unei
taxe pentru un produs echivalent, care este poluant; diferenţierea permite practicarea de
preţuri mai avantajoase pentru produsele curate;
redevenţe utilizate pentru acoperirea cheltuielilor colectivităţii, de pildă pentru
tratarea deşeurilor;
taxe administrative plătite pentru diverse servicii administrative, precum înregistrarea
produselor chimice ori pentru aplicarea anumitor reglementări.
39.Politica preturilor- Instrument economic-fiscal privind protectia mediului.
Un important instrument economic de acţiune în favoarea protecţiei şi conservării
mediului îl constituie şi politica în domeniul preţurilor. Frecvent, întrucât preţurile produselor
nu reflectă costul pentru mediu al producţiei ori al emisiilor rezultate în urma folosirii
acestora, el rămâne să fie suportat la nivelul întregii societăţi. Ca atare, politicile în materie,
reflectând cerinţele în principiul „poluatorul plăteşte“, pot să garanteze luarea în calcul a
costului pentru mediu pe care îl comportă bunurile şi serviciile. Este de exemplu cazul în care
statul este proprietarul ori controlează resursele naturale, precum pădurile ori rezervele de
minereu.
Această formulă poate să se repercuteze mai ales asupra preţurilor produselor de bază
care provin din ţările în curs de dezvoltare, care ar trebui astfel stabilite şi percepute încât să
reflecte corespunzător costurile ascunse legate de protecţia mediului, atât la nivel local, cât şi
la nivel mondial.
40.Imprumuturile avantajoase- Instrument economic-fiscal privind protectia mediului.
Împrumuturile (creditele) avantajoase
O altă formă de stimulare economică a acţiunilor favorabile mediului o constituie
creditele (împrumuturile) cu dobândă redusă ori chiar fără dobândă. Sunt practicate, mai ales
cu ajutor guvernamental, pentru construcţia şi funcţionarea instalaţiilor ecologice şi sistemelor
de reciclare (Franţa). Astfel, o taxă specială, calculată pe baza cantităţii de dioxid de sulf
emise, este aplicată echipamentelor de combustie cu o capacitate mai mare de 50 de megawaţi
ori a căror emisie depăşeşte 2500 de tone. Sumele primite pe această cale permit susţinerea
financiară a achiziţionării echipamentelor antipoluare în asemenea instalaţii. În acelaşi
context, politicile băncilor de acordare a creditelor pot să includă comportamentul ecologic ca
un criteriu tot mai important de evaluare a caracterului serios al unei întreprinderi.
41.Sistemele de consignatie- Instrument economic-fiscal privind protectia mediului.
Este un mecanism de piaţă tot mai frecvent utilizat şi urmăreşte consignarea obligatorie
a recipientelor pentru a încuraja returnarea ori reciclarea lor.
Practicat de mai mult timp în privinţa ambalajelor din sticlă, sistemul de consignaţie,
prin reutilizarea acestora şi rambursarea cheltuielilor, a fost extins în unele state şi pentru
sticlele din plastic, şi în Germania este preconizat pentru un larg evantai de ambalaje (pentru
băuturi, detergenţi, vopsele şi lacuri etc.). Un sistem de depozitare a autovehiculelor scoase
din uz este utilizat în Norvegia încă din anul 1978, în scopul de a evita răspândirea
necontrolată a deşeurilor.
Tot un fel de consignaţie este şi procedeul conform căruia taxa plătită pentru uleiuri ori
refrigeratoare la momentul cumpărării este returnată în momentul reciclării lor. În sfârşit, este
de remarcat şi ideea constituirii unei cauţiuni de către exploatanţii carierelor de nisip sau de
piatră, cauţiune rambursată după repunerea în starea iniţială a locului.
42.Marca verde(eco-label)- Instrument economic-fiscal privind protectia mediului.
În ţările occidentale, ca expresie a viziunii în plină afirmare conform căreia important
este a descoperi şi a preveni problemele ecologice înainte ca acestea să se manifeste, în loc de
a reacţiona prin mijloace care ar putea fi costisitoare, se acordă o însemnătate crescândă
etichetei (mărcii) ecologice. Eticheta ecologică reprezintă un instrument ecologic de
promovare a produselor favorabile mediului, făcând apel la preocupările publicului şi la
prudenţa producătorilor. O atare metodă cere producătorilor să examineze întregul ciclu al
vieţii produsului (producere, distribuire, utilizare, eliminare) în scopul de a preveni
degradarea mediului în toate stadiile şi cu privire la toate sectoarele: aer, apă, sol. Principalul
rol al mărcii ecologice este acela de a informa consumatorii asupra produselor considerate ca
fiind mai puţin distructive pentru mediu decât altele similare. Criteriul de calificare îl
constituie o apreciere globală asupra calităţii ecologice a produsului; sunt excluse etichetarea
negativă care atrage atenţia asupra pericolelor particulare, dar şi informaţiile specifice,
precum cele referitoare la utilizarea materialelor reciclate.
43.Determinarea responsabilului pentru producerea pagubei ecologice(3 subicte: 1.legatura de cauzalitate; 2.modalitati de desemnare a responsabilului pentru daune ecologice; 3.desemnarea victimei)
. Legătura de cauzalitate
Oricare ar fi regimul juridic sub care se plasează pentru a fi despăgubită, victima trebuie
să probeze că daunele rezultă dintr-un act al părţii chemate în justiţie. Din acest punct de
vedere, pagubele ecologice ridică o serie de probleme specifice.
Odată prejudiciul individualizat, două sunt atitudinile posibile: fie socializarea
indemnizării daunei, fie căutarea unei legături de cauzalitate pentru a identifica autorul.
Socializarea prezintă un avantaj şi două inconveniente. Avantajul constă, în mod
evident, în faptul că permite indemnizarea automată a victimelor prin simpla justificare a
prejudiciului. Inconvenientele se referă, pe de o parte, la modul de reparare, care se limitează
la indemnizare fără să se preocupe de dispariţia sursei pagubei, şi pe de altă parte, la reparaţia
pe seama colectivităţii a unei pagube care ar trebui să fie suportată numai de către autorul său,
ceea ce evită integrarea costului în preţul produsului ori serviciului. Este nevoie deci să nu se
socializeze indemnizarea decât atunci când s-au epuizat celelalte căi de reparare. Aceasta
presupune însă stabilirea unei legături de cauzalitate între act şi pagubă. Dificultăţile apar în
acest sens la trei niveluri: stabilirea unei legături de cauzalitate, prezumţia probabilităţii
legăturii de cauzalitate şi pluralitatea cauzelor pagubei.
A. Stabilirea unei legături de cauzalitate. Sarcina probei acesteia incumbă victimei,
lucru greu de îndeplinit, întrucât vătămarea se produce adesea după un anumit timp, fie că
acţiunea s-a declanşat atunci când o expertiză tehnică a devenit imposibilă. Totodată, la ora
actuală, cunoştinţele ştiinţifice nu permit să se distingă legătura de cauzalitate dintre o
expunere la o poluare şi o pagubă. Această absenţă de certitudine permite să se opună victimei
alte explicaţii ştiinţifice ale pagubei, a cărei reparare se cere celui desemnat ca fiind autorul.
De aici, problema prezumţiei probabilităţii legăturii de cauzalitate.
B. Prezumţia probabilităţii legăturii de cauzalitate. Fără a merge până la răsturnarea
sarcinii probei, se poate să se ajungă însă la suplinirea condiţiilor privind stabilirea legăturii
de cauzalitate. În timp ce, în virtutea concepţiei clasice a codului civil, s-a respins sistematic
orice acţiune fondată pe existenţa unui prejudiciu indirect, în cazul daunelor ecologice s-a
făcut o excepţie, care a devenit apoi regulă.
C. Pluralitatea cauzelor pagubei. Dificultăţile stabilirii legăturii de cauzalitate sunt
amplificate adesea de pluralitatea surselor potenţiale ale pagubei. Factorii care sunt, frecvent,
totodată victimele şi vectorii pagubei, se adiţionează pentru a se dizolva în elemente, precum
apa, solul, atmosfera.
Adiţionarea lor poate crea o sinergie care sporeşte paguba; există, de asemenea, ipoteze
în care fiecare factor luat izolat nu este vătămător, în timp ce conjugarea mai multora este de
natură a antrena consecinţe grave şi prejudiciabile.
În domeniul mediului, stabilirea unei legături de cauzalitate este dificilă mai ales din
cauza caracterului difuz al daunelor. Ca urmare a acestui lucru, într-un mare număr de cazuri,
reglementările juridice au construit un responsabil, determinabil în mod prealabil realizării
pagubei.
S-au remarcat în acest sens trei sisteme:
prima ipostază constă în canalizarea responsabilităţii. Aplicarea acestui mecanism
presupune desemnarea, înainte de survenirea prejudiciului, a persoanei care va suporta povara
răspunderii şi care, pentru aceasta, va trebui să subscrie o garanţie. Ca exemplu tipic în acest
sens este citată responsabilitatea pentru prejudiciile consecutive deversării hidrocarburilor în
mare.
Unele sisteme de drept au cunoscut principiul canalizării răspunderii în materia
accidentelor de sănătate determinate de poluare. Astfel, o lege japoneză din octombrie 1973
stabilea un fel de prezumţie de cauzalitate pentru unele maladii zise specifice, determinate de
poluanţi, precum mercurul, cadmiul şi arsenicul. Indemnizarea acestor pagube este suportată
în mod direct de către poluatori, proporţional cu contribuţia la poluare în zona determinată în
prealabil;
o altă tehnică de desemnare a responsabililor rezidă în constituirea unui fond de
indemnizare alimentat prin cotizaţiile poluatorilor;
la rezultate asemănătoare se poate ajunge şi prin intermediul reglementărilor fiscale. În
acest sens, redevenţa percepută de către agenţiile financiare de bazin din Franţa constituie un
exemplu edificator.
3. Desemnarea victimei
Victima abilitată să acţioneze rămâne însă, de cele mai multe ori, titularul unui drept ori
interes – în înţelesul strict – care a fost atins, ceea ce plasează în planul nondreptului pagubele
cauzate elementelor naturii care nu au reprezentanţi abilitaţi ori interesele în cauză sunt prea
difuze sau eventuale. Examenul reglementărilor în materie arată că cei îndreptăţiţi pot fi
grupaţi în trei categorii:
unii care invocă o vătămare a integrităţii lor fizice;
alţii care reclamă repararea unei vătămări a unui interes de natură patrimonială;
în sfârşit, cei care acţionează în virtutea stării de gestiune ori de apărare a anumitor
elemente de mediu.
44.Pricipiul poluatorul plateste.
În esenţa sa, principiul presupune ca poluarea să fie imputabilă unui agent economic care, pe această cale, trebuie să fie desemnat ca plătitor. Astfel, stabilirea unei legături de cauzalitate devine una dintre condiţiile punerii în practică a principiului „poluatorul plăteşte“. După cum este cunoscut, la originea sa, acest principiu s-a bazat pe o idee negativă, respectiv că bugetul naţional nu trebuie să suporte costul pagubelor cauzate mediului prin activităţi private, şi, în consecinţă, povara dezdăunării trebuie deplasată şi imputată unui poluator pentru a-l obliga la internalizarea costurilor externe, ceea ce implică desemnarea unuia sau mai multor poluatori identificabili, ceea ce ne trimite la stabilirea unei legături de cauzalitate. Având în vedere particularităţile domeniului, nu poate fi vorba despre o cauzalitate a certitudinii şi se cuvine să se accepte existenţa uneia eminamente probabile. Se pune apoi problema măsurii, care trebuie să ia în calcul toate elementele în prezenţă, astfel încât să nu se ajungă la negarea necesităţii acestuia, dar nici la o certitudine maximă; astfel constituie contravenţie şi se sancţionează în consecinţă, încălcarea obligaţiilor persoanelor fizice şi juridice de a suporta costul pentru repararea unui prejudiciu şi de a înlătura urmările produse de acesta, restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului „poluatorul plăteşte” [art. 96 alin. (3) pct. 14 din O.U.G. nr. 195/2005] ori