Noţiuni de anatomieAPARATUL EXCRETOR se compune din:

rinichi, organe de excreţie,căi urinare:

- uretere- vezică urinară- uretră. Rinichii Sunt organe pereche situate retroperitonal, de o parte şi de alte a coloanei

vertebrale lombare. Rinichiul are formă caracteristică, circa 300 grame, are două feţe (anterioară şi posterioară) şi două margini (laterală convexă şi medială concavă).

In zona marginii concave se găsesc hilul şi pediculul renal în care se văd vasele renale (artera şi vena), uretrul şi fibre nervoase vegetative.

Rinichiul este învelit la suprafaţă de o capsulă fibroasă formată din fibre colagene şi elastice. Pe secţiunea realizată în lungul margini laterale, se observă la periferie o zonă brună numită corticala renală, iar în centru spre sinusul renal o zonă de culoarea roşie-gălbuie, numită medulara renală.

Zona medulară este formată din 8-14 formaţiuni triunghiulare pe secţiune, numite piramidele renale Malpighi. Ele sunt orientate cu baza spre corticală şi vârful spre sinusul renal.

Zona corticală prezintă striaţiuni radiate alternând cu zone, în aparenţă. Porţiunile striate sunt în număr de 400-500 pentru fiecare piramidă.

Corticala şi medulara sunt alcătuite din tubi uriniferi, vase sanguine şi ţesut interstiţial. Tubul urinifer este format din nefron şi tubul colector.

Nefronul - unitatea anatomica si fiziologica a rinichilui, alcatuit din glomerul [polul vascular] si tubul urinifer [polul urinar]. Numarul nefronilor din cei doi rinichi se evalueaza la 2 milioane.

Glomerulul - primul element al nefronului - este alcatuit dintr-un ghem de capilare care rezulta din ramificatiile unei arteriole aferente, provenita din artera renala. Capilarele se reunesc apoi si formeaza, o arteriola eferenta, care se capilarizeaza din nou în jurul primei portiuni a tubului urinifer.

Tub urinifer - al doilea element al nefronului - se prezinta, sub forma unui canal lung de 50 mm, format din urmatoarele segmente; capsula Bowman, tubul contort proximal, ansa Henle,tubul contort distal si tubii colectori.

Capsula Bowman, extremitatea proximală, închisă bilaterală a nefronului, are forma unei cupe cu pereţi dubli, mărginind o cavitate ce continuă lumenul tubului. In adâncitura capsulară se află un ghem de 4-12 bucle capilare (glomerul), care rezultă prin diviziunea arteriolei aferente şi care se reunesc la ieşirea din capsulă, în arteriola aferentă împreuna cu glomerulul pe care îl contine, poarta numele de corpuscul Malpighi. Din tubii contorti distali, prin canalele colectoare şi canalele comune care se deschid în papilele renale, urina formată trece în calice şi de aici în bazinet.

Tubul contort proximal are circa 20-30 mm lungime şi este situat în corticala renală, continuând lama externă a capsulei Bowman la nivelul polului urinar.

Ansa nefronului are forma literei ,,U” şi continuă tubul contort proximal.Tubul contort distal are circa 4-6 mm. Lungime şi se continuă în

vecinăttaea piramidei Ferrein cu segmentul de unire care se deschide într-un tub renal colector din piramida renală.

Tubul renal colector are lungimea de 20-25 mm şi traiect rectiliniu.Căile urinareUreterulUreterele sunt conducte care continuă bazinetele celor doi rinichi, coborând

retroperitoneal de o parte şi de alta a coloanei vertebrale. Are o lungime de aproximativ 25 cm. Ajung în pelvis de unde se varsă în vezica urinară. Sunt formate din fibre longitudinale, la exterior şi circulare la interior, graţie cărora execută mişcări ondulatorii caracteristice (peristaltice) care fac ca urina să se întoarcă în vezică. Pe faţa inferioară uretrele au o mucoasă, şi pe cea externă un înveliş conjuctiv.

Vezica urinara Este un rezervor care colectează urina. Are o capacitate de 300-400 ml cu

mari posibilităţi de destindere (1-3 l) datorită musculaturii sale bogate formată dintr-un strat longitudinal extern şi actul longitudinal intern. Prezinta 2 orificii ureterale si 1 orificiu uretral;orificul uretral este prevazut cu sfincter vezical,alcatuit dintr-o portiune neteda ce se contracta involuntar si la exterior o portiune striata aflata sub control cortical.

UretraEste un canal musculo- membranos care diferă în raport cu sexul.La bărbat există un canal comun, urinar şi genital, de la vezică la meantul

urinar. Are patru porţiuni intraparietală, prostatică (3 cm), membranoasă (prin diafragma urogenitală) şi spongioasă sau pelviană.

La femei este un canal întins de la vezică până la vulvă, paralel cu vaginul şi posterior de el, are o lungime de cca. 4 cm, fiind scurtă se pot produce infecţii urinare frecvente. Are două porţiuni: intrapelviană şi perineală, orificiul inferior este situat posterior de clitoris.

Vascularizaţia renalăEste extrem de bogată, primind 20-25% din debitul cardiac de repaos. Artera

renală, ramură a aortei abdominale, pătrunde prin hil şi apoi se împarte în ramuri interlobare (între piramide), din care se desprind arterele arcuate, ce formează o ansă în jurul bazei piramidelor, arterele interlobulare, din care glomerulul. După ce se regrupează în arteriole, se capilarizează din nou în jurul tubului respectiv (în medulară) şi se deschid în venele interlobulare, apoi în venele arcuate. Venele, având un traiect aproape asemănător cu cel al arterelor, se colectează în vena renală care se deschide în vena cavă inferioară.

Inervaţia renalăProvine din plexul situat în hilul organului format în majoritate din fibre

simpatice, dar şi din câteva fibre parasimpatice venite prin nervul vag. Fibrele

nervoase, situate perivascular, se distribuie celulelor musculare din peretele arteriolar şi componentelor tubulare.

Noţiuni de fiziologieRinichiul este un organ de importanţă vitală şi are numeroase funcţii, dintre

care funcţiaprincipală constă in formarea urinii. Prin aceasta se asigură epurarea (curăţirea) organismului se substanţe toxice.

Formarea urinii se datoreşte unui mecanism complex de filtrare la nivelul glomerulilor şi de reabsorbţie şi secreţie la nivelul tubilor. Prin filtrarea glomerulară se formează urina primitivă (150 1 urină primitivă/24 de ore, din filtrarea a 1 500 l plasmă). Urina primitivă (filtratul glomerular) are compoziţia plasmei, dar fără proteine, lipide şi elemente figurate. Conţine deci apă, glucoza, uree, acid uric şi toţi electroliţii sangelui. in faza următoare, la nivelul tubilor, care reabsorb cea mai mare parte a filtratului glomerular, se formează urina definitivă. Totuşi la acest nivel se face o selectare: tubii reabsorb total sau in mare cantitate substanţele utile şi in cantitate mică, pe cele toxice.

Substanţele utile sunt substanţe cu prag, care sunt eliminate prin urină numai cand concentraţia lor sanguină a depăşit limitele fiziologice (apa, glucoza, NaCl, bicarbonaţii etc.). Substanţele toxice sunt substanţe fără prag, eliminarea lor urinară făcandu-se imediat ce apar in sange. Apa este reabsorbită in proporţie de 99%, glucoza in intregime (cu condiţia ca in sange să existe mai puţin de 1,60 g glucoza %o); sărurile şi in particular clorura de sodiu, in proporţie variabilă (98 - 99%). Substanţele toxice nu sunt reabsorbite decat in proporţie mult mai mică (33%, uree 75% acid uric). in afara procesului de reabsorbţie, rinichiul are şi proprietăţi secretorii, putand elimina şi chiar secreta unele substanţe, ca amoniacul, cu rol foarte important in echilibrul acido-bazic.

Deci, procesul de formare a urinii cuprinde o fază glomerulară, in care prin filtrare se formează urina definitivă şi o fază tabulară, in care prin reabsorbţie şi secreţie se formează urina definitivă. Caracterul de urină definitivă este dobandit de tubii distali prin procesul de concentrare, sub influenţa hormonului retrohipofizar.

După cantitatea de apă pe care o are la dispoziţie, rinichiul elimină unele substanţe intr-o cantitate mai mare sau mai mică de apă, rezultand o urină cu densitate variabilă. Urina formată permanent - diureza (1,5 - 2,5 ml/min.) - se depozitează in vezica urinară, de unde cand se acumulează o anumită cantitate (250 - 300 ml), se declanşează reflex micţiunea - deschiderea sfincterului vezical şi golirea vezicii. Micţiunea este un act conştient, deschiderea şi inchiderea sfincterului vezical putand fi comandate voluntar. in afară de funcţia excretorie (formarea şi eliminarea urinii), rinichiul are un rol predominant in menţinerea echilibrului acido-bazic, prin eliminarea de acizi şi cruţarea bazelor, menţinand pH-ul la cea 7,35. Rinichii mai asigură constanţa presiunii osmotice a plasmei eliminand sau reţinand, după caz, apa şi diferiţi electroliţi. Secretă unele substanţe ca renina, cu rol in menţinerea constantă a tensiunii arteriale, elimină unele medicamente, substanţe toxice etc. in concluzie, rinichii indeplinesc la organism trei funcţii de bază: funcţia de epuraţie sanguină, funcţia de menţinere a echilibrului osmotic şi funcţia de menţinere a echilibrului acido-bazic. Alterarea

acestor funcţii conduce la apariţia sindromului de insuficienţă renală, urmată uneori de instalarea comei uremice.

MicţiuneaUrina elaborată de rinichi ajunge prin tubii colectori la nivelul papilelor,

umple calicele şi bazinetul, apoi prin contracţia acestora, este eliminată în ureter. Prin unde de contracţie urina este transportată de-a lungul ureterului până în vezica urinară.

Vezica urinară are proprietatea de a-şi mări capacitatea în timpul umplerii, fără modificări importante ale tensiunii pereţilor şi ale presiunii intravezicale. Această propietate, denumită plasticitate, este rezultatul unei adaptări a tonusului musculaturii vezicale la creşterea conţinutului.

Înregistrarea presiunii intravezicale a arătat că, după o uşoară creştere iniţială la primele jeturi de urină, presiunea înregistreză un platon în tot timpul umplerii vezicale până la volumul de 300-400 ml, când are loc o creştere bruscă a presiunii şi este declanşată micţiunea reflexă când împrejurările permit.

Prima senzaţie de plenitudine vezicală este percepută la un volum de 100-150ml, la 150-200ml este resimţită prima dorinţă de micţionare, iar peste capacitatea fiziologică vezicală (250-400ml) apar contracţii puternice ale musculaturii peretelui vezical, care determină senzaţia necesităţii imperioase de a urina.

Micţiunea este rezultatul unor reflexe declanşate de distensia pereţilor vezicali. Impulsurile aferente sunt transmise unui centru lombar (simpatic), de unde se descarcă impulsuri aferente care, prin fibrele hipogastrice, inhibă contracţiile, relaxează muşchii vezicali şi întăresc tonusul sfincterului neted al colului vezical.

Concomitent distensia vezicală declanşează impulsuri care ajunse la măduvă pe calea nervilor ruşinoşi sunt conduse apoi pe căi aferente nespecifice spre centrii nervoşi superiori, ajungând până la nivelul scoarţei cerebrale, determinând senzaţia de a urina.

Dacă micţiunea nu este posibilă, impulsurile pornite de la cortex, prin centrii medulari, inhibǎ tonusul muşchiului vezicul, concomitent măresc tonusul sfincterului extern, mărind continenţa vezicală. Dacă condiţiile permit, are loc micţiunea.

Refluxul micţiunii este declanşat de distensia vezicală, impulsurile ajung pe fibre averente din nervii pelvici la un centru sacrat parasimpatic al micţiunii, de unde se descarcă impulsuri care tot prin fubre al enervilor pelvici produc contracţia musculaturii vezicii şi relaxarea sfincterului intern al colului vezical. Concomitent are loc relaxarea voluntară a sfincterului extern striat şi urina începe să se evacueze din vezică.

Procesul evacuării este ajutat de contracţia musculaturii abdominale şi a diafragmului care, crescând presiunea intraabdominală, comprimă vezica.

Reflexul medular al micţiunii este controlat de numeroşi centrii supramedulari cu rol facilitar sau inhibitor.