Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor

Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Referat

Inflaţia şi Deflaţia – Forme ale Dezechilibrului Monetar

Profesor Coordonator: Studenti:

Valeriu Dornescu

- Iasi 2007-

2

Cuprins

1.Inflaţia..........................................................................................................41.1 Începuturile Inflaţiei...............................................................................51.2 Conceptul de Inflaţie..............................................................................51.3 Forme de manifestare a Inflaţiei...........................................................131.4 Cauzele interne si externe ale inflaţiei.................................................20

1.4.1 Între alte cauze ale inflaţiei trebuie să avem în vedere:..................221.5 Rata inflaţiei – şomaj............................................................................231.6 Consecinţele inflaţiei............................................................................241.7 Politici antiinflaţioniste........................................................................30

2. Deflaţia , Hiperinflaţia şi Stabilizarea.......................................................362.1 Deflaţia................................................................................................36

2.1.1 Forme ale Deflaţiei.........................................................................372.1.2 Efectele deflaţiei.............................................................................382.1.3 Cauzele deflaţiei.............................................................................382.1.4 Politica deflaţionistă.......................................................................392.1.5 Gata cu Inflaţia sau Deflaţia?.......................................................402.1.6 Împiedicarea deflaţiei generale.......................................................40

2.2 Hiperinflaţia........................................................................................412.3 Stabilizarea...........................................................................................42

Bibliografie...................................................................................................43

3

1.Inflaţia

Inflaţia considerată un semn al unor dezechilibre din economie, impune necesitatea controlării

ei şi a evitării pe cât posibil a procesului inflaţionist.

Prin echilibrul economic se inţelege situaţia de stabilitate a ansamblului economic. Echilibrul

trebuie inţeles in termeni dinamici, în sensul că economiei ca orice sistem este proprie mişcarea,

deci echilibrul ar insemna trecerea de la o situaţie economică la alta, dar fără modificari bruşte

care să perturbe activitatea economică. Echilibrul poate fi imparţit în echilibru monetar,

echilibrul al pieţelor bunurilor de consum, echilibrul forţei de muncă, etc.

Dacă ne referim la echilibrul monetar, atunci starea de dezechilibru a acestuia capătă forma

inflaţiei.

Sfărşitul de secol XX a adus cu sine

mutaţii semnificative în ceea ce

priveşte atitudinea faţa de inflaţie.Dacă

până la Teoria Generală a lui Keynes

inflaţia a fost văzută ca inamicul

numărul unu şi ca un rău absolut

pentru economie, treptat lumea a

început să se obişnuiască şi, mai ales

să tolereze fenomenul.Doar pentru

categoriile sociale inactive, care nu au

posibilitatea să se solidarizeze în

vederea obţinerii indexărilor de salarii

necesare a face faţa ritmurilor de

creştere a preţurilor , inflaţia a rămas

un duşman de temut, o efectivă

oprimare socială. Ceilalţi, în schimb, activii ca şi guvernele s-au consolat cu gândul acceptarii

inflaţiei ca pe un însoţitor permanent al dezvoltării economice. Aceasta deoarece inflaţia are şi

avantaje şi dezavantaje; mai mult guvernele au recurs adesea la inflaţie pentru a realiza

4

obiectivele economice propuse. De aici şi preocuparea puterii publice de a găsii soluţii de

combatere a inflaţiei; de a o duce la nivelul suportabil pentru societate.

1.1 Începuturile Inflaţiei

Cuvântul inflaţie provine din latinescul “inflare”care înseamnă a umfla, a exagera. Ca fenomen

economic se pare ca inflaţia s-a manifestat prima data în jurul anilor 1300, în Franţa, pe vremea

lui Filip cel Frumos. Acesta, având nevoie de mijloace financiare necesare în războiul cu Anglia,

dupa ce şi-a epuizat toate posibilităţile, a recurs şi la emisiunea monetară, care i-a fost de mare

folos în atingerea scopurilor sale. Cele dintâi explicaţii în legătură cu fenomenul inflaţionist îşi

au la bază teoria cantitativă a banilor. Explicaţia numai cu ajutorul acestei teorii a fost posibilă

deoarece era determinată de doi factori esenţiali: miscarea aurului monetar si modificarea

producţiei agricole. acest mod de a explica inflatia a fost acceptat doar pana la declansarea crizei

economice din 1923-1933. După această data formularea cantitativă a fenomenului nu a mai fost

suficientă.

Degradarea puterii de cumpărare a monedei franceze în timpul lui Filip cel Frumos a

reprezentat unul din momentele semnificative în evoluţia rolului pe care l-a avut moneda în timp.

Secolul XX a dat mai multă continuitate procesului de depreciere monetară din economiile de

piaţă. În jurul anului 1960 procesul de creştere al preţurilor s-a accelerat semnificativ, fără a se

mai putea reveni la stabilitatea de altădată

1.2 Conceptul de Inflaţie

Fenomenul denumit inflaţie constituie o problemă complexă şi una dintre cele mai importante

forme ale dezechilibrului economico-social. Termenul de inflaţie a început să fie frecvent utilizat

în rândul oamenilor de ştiinţă şi al oamenilor de afaceri (bancheri), abia pe la sfârşitul secolului

al XIX-lea, deşi fenomenul inflaţionist exista cu mult înainte de această perioadă. Acest fenomen

a apărut cu mult înainte ca ştiinţa economică să se fi constituit, iar teoria inflaţiei s-a conturat

mult mai târziu decât ştiinţa economică, astfel că inflaţia rămâne cea mai de temută şi

5

controversată formă a dezechilibrului macroeconomic, din punct de vedere al analizei naturii sale

şi a cauzelor şi mecanismelor declanşatoare.

Unul din obiectivele esenţiale ale politicii economice este, în cazul majorităţii statelor

contemporane, combaterea sau măcar limitarea inflaţiei. Cu toate acestea, nu numai definirea şi

măsurarea inflaţiei, ci şi însăşi natura fenomenului inflaţionist actual, precum şi mijloacele cele

mai potrivite de luptă contra inflaţiei continuă să provoace numeroase controverse. Deşi există

diferenţieri între diversele curente de gândire economică, socială şi politică privind natura şi

efectele inflaţiei, se poate vorbi de un consens privind necesitatea controlării inflaţiei şi evitării

procesului inflaţionist.

În analizele moderne o altă idee asociată noţiunii de "inflaţie" este aceea că inflaţia constituie un

fenomen dinamic, care apare în mişcare, în cazul în care echilibrul este perturbat, pentru a fi

regăsit din nou. Limbajul economic contemporan este foarte sugestiv în această privinţă,

cuprinzând expresii ca "presiuni inflaţioniste", "tensiuni inflaţioniste" (fenomene inflaţioniste

minore şi parţiale) toate acestea sugerând că inflaţia aparţine domeniului dinamicii economice.

Deci, inflaţia este un fenomen care se desfăşoară în timp şi care reflectă anumite "forţe" contrare

care întreţin sau dereglează o mişcare prealabilă.

Inflaţia este o expresie a fenomenului de accelerare, adică a unui fenomen de creştere a vitezei

diverselor procese, în particular a vitezei de circulaţie a monedei şi a vitezei de creştere a

preţurilor.

Din punct de vedere istoric, inflaţia a fost definită, pentru prima dată, ca un fenomen monetar.

Potrivit definiţiei clasice a inflaţiei, aceasta este un fenomen care constă, în esenţă, în apariţia în

circulaţie a unei cantităţi excedentare de monedă, care creează un dezechilibru.

Ideea că inflaţia înseamnă o cantitate excedentară de monedă şi că acest excedent dereglează

viaţa economică este foarte veche. Acest lucru este confirmat de întreaga istorie monetară a

secolului XIX şi a primelor decenii ale secolului XX. Într-adevăr, de fiecare dată când, în istorie,

autorităţile au decretat cursul forţat al monedei, desfiinţând astfel convertibilitatea în aur a

biletelor de hârtie, ele au desfiinţat prin aceasta mecanismul de delimitare a emisiunii monetare.

Aceste măsuri au fost adoptate, de obicei în perioade critice - de război sau de după război -,

când cheltuielile statelor au fost foarte mari şi desfiinţarea legăturii cu aurul (reprezentată de

convertibilitate) a permis acoperirea acestor cheltuieli prin emisiuni monetare, ceea ce a provocat

de fiecare dată inflaţie.

6

Acest tip de inflaţie - cunoscut sub denumirea de "inflaţie monetară" - este definit prin celebra

"ecuaţie a schimbului" lui I. Fisher:

M x V = P x T

Unde: M = masă monetară

V = viteza de circulaţie a monedei

P = nivelul general al preţurilor

T = volumul tranzacţiilor

Conform acestei ecuaţii, dacă masa monetară M creşte foarte mult, fără nici o măsură, celelalte

elemente ale schimbului monetar vor suferi consecinţele. Astfel, presupunând că M este factorul

cauzal, şi anume, proporţional cauzal al modificării lui P, se obţine o primă definiţie a inflaţiei.

În acest context, s-ar putea spune că teoria cantitativă, în forma sa cea mai simplă, dar şi cea mai

veche, este tocmai expresia fenomenului inflaţionist. Deoarece, conform acestei teorii, volumul

tranzacţiilor, T, nu poate creşte, pentru că se află întotdeauna la nivelul maxim permis de factorii

de producţie existenţi, iar viteza de circulaţie a monedei, V, de asemenea, nu se modifică, fiind

legată de obiceiuri, gusturi, preferinţe, etc. care, pe termen scurt rămân neschimbate. În

consecinţă, creşterea masei monetare duce în mod necesar la creşterea preţurilor.

Pornind de la premisa că inflaţia este în primul rând un fenomen monetar (inflaţia există doar în

prezenţa banilor), explicarea genezei şi naturii acesteia trebuie să înceapă de la formele istorice

pe care le-au îmbrăcat banii de-a lungul secolelor. În acest context, se pot sintetiza trei forme

istorice ale fenomenului inflaţionist.

Prima formă a inflaţiei a fost cea monetaro-bănească, care s-a manifestat sub forma

devalorizării mascate a monedelor din metale preţioase, prin punerea în circulaţie a unor monede

false, cu o greutate mai mică sau un conţinut în aur mai redus decât cele oficiale. Elementele

definitorii ale acestei forme de inflaţie au fost:

- conţinutul real în aur al monedelor metalice era mai mic decât conţinutul nominal, deci s-a

separat conţinutul nominal de cel real al monedelor; transformarea existenţei-aur în aparenţă-aur

a monedei;

- aglomerarea circulaţiei cu monede ieftine fără valoare deplină, toate acestea conducând la

scăderea puterii de cumpărare a acestora.

Cea de-a doua formă a inflaţiei a fost inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur, care s-a

manifestat în perioada trecerii de la feudalism la capitalism, când statele europene au început să

7

înlăture haosul monetar medieval, creând sisteme naţionale prin emiterea biletelor de bancă cu

acoperire deplină în aur. S-a urmărit crearea unor sisteme băneşti stabile, care să asigure o

circulaţie monetară normală (sănătoasă). Cantitatea banilor de hârtie se limita la aurul pe care

aceşti bani îl reprezentau în circulaţie. Această corespondenţă dintre cantitatea de aur existentă în

depozitele băncilor de emisiune şi volumul bancnotelor din circulaţie asigura optimizarea sau

echilibrul circulaţiei băneşti într-o economie. În această situaţie, cel puţin temporar, inflaţia nu

putea să apară, ea neavând bază de desfăşurare. După o anumită perioadă însă, s-a creat un

dezechilibru între mărimea depozitelor de aur-monedă, care era în funcţie de producţia de metal

preţios sau de posibilităţile fiecărei ţări de a procura aurul monetar, şi cantitatea de semne

monetare (bilete de bancă) emise, care era dependentă de volumul tranzacţiilor. Inflaţia de acest

gen apărea atunci când cantitatea banilor de hârtie aflată în circulaţie devenea excedentară faţă de

cea care rezulta din raportul dintre masa de aur monetar şi etalonul aur (cantitatea de aur aferentă

unei unităţi monetare).

A treia formă a inflaţiei este cea contemporană şi anume inflaţia banilor de hârtie neconvertibili

în aur. Inflaţia contemporană constă în deprecierea banilor de hârtie şi a banilor de credit, care se

exprimă prin creşterea generalizată a preţurilor şi prin lipsa de încredere a agenţilor economici în

moneda existentă; ea este expresia unui dezechilibru dintre banii depreciaţi şi nevoile circulaţiei

bunurilor economice. Realităţile inflaţioniste diferenţiate pe ţări şi etape au făcut posibilă apariţia

unor numeroase şi controversate puncte de vedere cu privire la natura însăşi a formei

contemporane de inflaţie.

Indiferent de forma inflaţiei, aceasta este generată în principal de fenomenul de disparitate.

Fenomenul inflaţiei este provocat nu de faptul că un anumit element - masa monetară - creşte în

mărime absolută, ci de faptul că modificarea respectivă are loc în discordanţă faţă de alte

elemente ale schimbului monetar, (adică din creşterea mai rapidă a cantităţii de monedă

comparativ cu creşterea altor variabile ale economiei). Ceea ce contează nu e faptul în sine că

masa monetară creşte, ci faptul că masa monetară creşte mai repede decât alte elemente cu care

este, în mod normal, corelată (astfel viteza evoluţiei monetare este excesivă, depăşind viteza

evoluţiei elementelor reale).

Esenţa inflaţiei constă în disparitatea dintre evoluţia monetară, "umflată" artificial, pe de o parte

şi evoluţia naturală a economiei reale, pe de altă parte. Din această cauză, termenul de "inflaţie"

se aplică şi altor variabile decât moneda. Se vorbeşte, de exemplu, de "inflaţie bugetară", de

8

"inflaţie salarială", care sunt asociate în mod evident cu inflaţia monetară, dar care pot fi şi

fenomene independente.

"Inflaţia bugetară" desemnează o situaţie în care volumul veniturilor şi cheltuielilor bugetului

naţional cresc mai repede decât alte elemente. "Inflaţia bugetară" este disparitatea dintre

creşterea elementelor bugetului şi alte variabile ale economiei.

"Inflaţia salarială" apare într-o societate care cedează presiunilor puternice ale sindicatelor, ceea

ce face ca salariile să crească într-o măsură mai mare decât alte variabile ale economiei.

Înseamnă că se pot găsi atâtea forme de inflaţie câte posibilităţi teoretice de asociere a două câte

două variabile economice există. Inflaţia este un fenomen rezultat numai prin raportare.

În lucrările economice actuale, inflaţia este definită, de regulă, prin creşterea preţurilor deşi, de

obicei se precizează că nu orice creştere a preţurilor este inflaţionistă.

În mod evident, pentru a face distincţie între o creştere de preţuri neinflaţionistă şi una

inflaţionistă, e necesar să se ia în considerare, în primul rând, gradul de generalitate al

creşterilor de preţuri. În economie pot avea loc creşteri sau reduceri de preţuri sau pot exista

preţuri ce nu se modifică; există situaţii în care corelarea tuturor mişcărilor de preţuri antrenează

o creştere a nivelului general al preţurilor, caz în care există inflaţie şi situaţii în care, deşi au loc

creşteri ale preţurilor anumitor bunuri, nu există o creştere generală a preţurilor şi deci nu există

inflaţie.

Rezultă că inflaţia este o mişcare de antrenare, în care se majorează nivelul mediu al tuturor

preţurilor. Însă, gradul de generalitate al creşterilor de preţuri nu este un criteriu suficient pentru

definirea inflaţiei. Pentru a exista inflaţie, mai trebuie ca majorarea generală de preţuri să fie o

creştere care nu conţine în sine, însăşi principiul care să o oprească.

Maniera corectă de a defini inflaţia constă în a spune că aceasta este o tendinţă de creştere

generalizată şi accelerată a preţurilor.

Pornind de la această definiţie, e posibilă şi o altă explicaţie, nemonetară, a fenomenului

inflaţionist. Preţurile pot creşte în mod generalizat şi accelerat numai dacă cererea globală este

mult mai mare decât oferta globală. Această abordare este cunoscută sub denumirea teoriei

cererii excedentare, care arată discrepanţa dintre cererea globală şi oferta globală.

Într-adevăr, dacă există un exces de cerere globală în raport cu oferta globală şi dacă această

cerere globală în exces se menţine sau chiar se amplifică în timp, situaţia respectivă constituie ea

însăşi un principiu suficient al creşterii generalizate şi accelerate a preţurilor, caz în care inflaţia

9

nu are legătură cu moneda. Fără îndoială, e posibil ca moneda să intervină pentru a crea

excedentul cererii faţă de ofertă, însă această disparitate poate fi provocată de numeroase alte

cauze. Moneda nu este întotdeauna cauza fundamentală a inflaţiei. De aceea, se vorbeşte adesea

de "inflaţia nemonetară".

Ca explicaţie a fenomenului inflaţionist "teoria cererii excedentare" are avantajul că evidenţiază

existenţa unor tensiuni inflaţioniste independente de evoluţia preţurilor. Astfel, conform, acestei

interpretări, în cazul în care există un exces de cerere globală, inflaţia există şi într-o economie în

care preţurile sunt fixate administrativ, ca în economia planificată. În acest caz, deoarece piaţa nu

se poate ajusta prin preţuri, ajustarea se face prin cantităţi. Astfel, nelivrarea mărfurilor la

termen, vânzarea cu aglomeraţie, cozile, etc sunt manifestări ale inflaţiei de aceeaşi natură ca şi

creşterile de preţuri, însă au loc în economiile centralizate.

Conceptul modern asupra inflaţiei o defineşte ca un proces complex prin care se afirmă multiple

dezechilibre din economie, cu caracter general şi în continuă evoluţie.

Tensiunile inflaţioniste în unele sectoare pot fi compensate de tensiuni deflaţioniste din alte

sectoare şi astfel se pot reechilibra. Alteori tensiunile se dezvoltă, se corelează şi dau naştere

unui proces.

Deşi inflaţia este un dezechilibru sau mai precis o sumă de dezechilibre, creşterea preţurilor

rămâne o caracteristică esenţială care pune în evidenţă implicit dimensiunile acestui proces.

Creşterea generală a preţurilor are ca efect diminuarea puterii de cumpărare. Sunt de fapt două

laturi ale aceluiaşi fenomen. Pe măsură ce preţurile cresc puterea de cumpărare scade, în relaţie

directă.

Conceptul general despre inflaţie trebuie concretizat şi prin amplitudinea fenomenelor:

- când creşterile de preţuri sunt de circa 2-4% anual inflaţia este apreciată ca "târâtoare",

"lentă" şi exprimată şi prin termenul de eroziune monetară;

- când creşterile de preţuri se exprimă în două cifre se consideră că inflaţia este

"declarată", "forte";

- în condiţiile în care se exprimă cu trei cifre poate fi considerată galopantă sau

hiperinflaţie.

Fenomenul inflaţionist poate fi măsurat atât din punct de vedere absolut, cât şi relativ.

10

La modul absolut, mărimea inflaţiei constă în diferenţa dintre cererea globală solvabilă şi oferta

globală de bunuri economice de pe piaţă. Din aceasta rezultă masa monetară care nu are

acoperire în bunuri şi servicii necesare şi dorite de consumatori.

La modul relativ, inflaţia se măsoară ca raport procentual între mărimea absolută arătată, adică

excedentul de masă monetară, şi oferta reală de bunuri şi servicii.

Există economişti care fac distincţie intre aspectul relativ si cel absolut de manifestare a inflaţiei.

Astfel avem, inflaţie relativă in situaţia când creşterea nivelului mediu al preţurilor rămăne în

urma creşterii masei monetare si invers, inflaţia absolută când se constată că ritmul de creştere al

nivelului preţurilor depaşeşte pe cel al masei monetare.

În măsurarea inflaţiei se porneşte de la consensul teoretic cu privire la formele de manifestare ale

fenomenului dar realizarea practică a acestei intenţii rămăne o problemă foarte complexă. Cel

mai corespunzător criteriu de măsurare a procesului inflaţionist este „ecartul inflaţionist”,

decalajul absolut si relativ dintre cererea solvabilă si oferta reală de mărfuri si servicii, ambele

mărimi considerate ca fiind agregate la scara economiei naţionale.

În mod absolut mărimea inflaţiei constă în diferenţa dintre cererea absolută nominală si

cantitatea reală de mărfuri si servicii pe care le pot oferii efectiv(sau le pot pune in circulaţie)

agenţii economici. Pornind de la ideea că dezechilibrul inflaţionist înseamnă în fond, un excedent

de masă monetară neacoperit printr-o ofertă reală adecvată, mărimea inflaţiei poate fi apreciată

(dar nu măsurată) prin volumul acestor sume care nu au acoperire în mărfuri necesare şi dorite de

populaţie. Această situaţie, doar de apreciere a inflaţiei, se datorează puterii de cumpărare

diferite în timp a banilor ca şi comportamentului diferit al operatorilor economici în consum,

respectiv tezaurizare.

În prezent inflaţia este măsurată (sau doar apreciată) prin următorii indici şi coeficienţi:

- indicele general al preţurilor sau deflatorul PIB;

- indicele preţurilor de consum;

- modificarea puterii de cumpărare a banilor;

- gradul de erodare a monedei naţionale;

- raportul dintre masa monetară în circulaţie şi PIB;

- devansarea creşterii indicatorilor macroeconomici rezultativi de

către masa monetară existentă în circulaţie si care este disponibilă pentru a fi cheltuită.

11

În ultima perioadă s-a impus ca instrument principal de măsurare a inflaţiei indicele preţurilor

de consum (IPC). Acesta exprimă „modificarea medie ponderată a cheltuielilor pe care o familie

de talie mijlocie, din mediul urban, le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistenţă în

concordanţă cu nivelul şi structura nevoii sociale istoriceşte determinat”. Indicele preţurilor de

consum (IPC) măsoară evoluţia de ansamblu a preţurilor mărfurilor cumpărate si a tarifelor

serviciilor utilizate de către populaţie într-o anumită perioadă (perioada curentă), faţă de o

perioadă anterioară (perioada de bază sau de referinţă). Indicele preţurilor de consum se

calculează numai pentru elementele care intră în consumul direct al populaţiei.

Q0 = structura costului de bunuri ce reflectă nevoia socială;

P0, P1 = evoluţia preţului in perioadele analizate.

Motivele care au determinat folosirea IPC în măsurarea inflaţiei sunt diferite: metodologia foarte

simpla de calcul dar care se bazează pe un volum informaţional foarte divers, faptul ca inflaţia

este percepută chiar pe creşterea preţurilor sau a tarifelor. În toate ţările cu economie de piaţa

există organisme autorizate care calculează si supraveghează evoluţia acestui indice. În România

funcţionează Institutul Naţional de Statistică si Studii Economice.

Deşi la prima vedere IPC are un conţinut pur static, in realitate el are si un pronunţat caracter

social si economic. Astfel IPC este folosit de Guvern drept criteriu de apreciere a mersului

reformei cunoscut fiind ca dinamica preţurilor exprimă evoluţia de ansamblu a economiei si a

conjuncturii pieţelor. Pe de altă parte modificarea nivelului preţurilor este atent urmărita de

sindicate şi patronat pentru a servi in procesul negocierii salariilor si în realizarea de calcule

comparative de eficienţa economică.

Metodologia de calcul al acestui indice este şi ea obiectul unor adevărate dispute între guverne,

patronat respectiv sindicate si salariaţi datorită intereselor contradictorii care apar. Confruntarea

este legată de ponderile atribuite diferitelor grupe de mărfuri incluse in eşantion. Tendinţa

oficialităţilor si patronatului este aceea de a include in categoria bunurilor reprezentative acele

bunuri care de regulă se scumpesc mai greu, in timp ce sindicatele, dimpotrivă încearcă uneori să

umfle aceste sporuri de preţuri, in acest fel obţinând, prin indexare, salarii nominale mai mari.

Interesele variate manifestate de grupurile socio-profesionale faţă de inflaţie ca şi limitele fireşti

ale cunoaşterii unui astfel de proces economic, dinamic si complex au făcut posibilă apariţia a

numeroase puncte de vedere cu privire la fenomenul inflaţionist.

12

Dacă faţă de volumul mărfurilor disponibile există un exces de numerar apare fenomenul

inflaţiei, iar in caz contrar cel al deflaţiei. Analizând insă condiţiile echilibrului monetar se

constată că aceasta nu rezultă numai din compararea masei monetare cu volumul mărfurilor si

serviciilor, ci şi cu necesarul global al economiei naţionale. În consecinţa s-ar putea admite că

există inflaţie atunci când masa monetară depăşeşte nivelul determinant al necesităţii şi provoacă

creşterea preţurilor, iar in caz invers avem de-a face cu deflaţie.

Există însă diferenţe de nuanţă chiar si la cei care admit deflaţia de mai sus. Unii consideră că

este inflaţionistă orice situaţie în care preţurile cresc în timp ce deflaţia apare când preţurile scad.

Deci dinamica preturilor ar fi singurul indicator al stabilităţii monedei. Alţi economişti

raportează categoriile inflaţiei şi deflaţiei şi la factorul timp şi consideră inflaţie doar când

creşterea preţurilor este determinată de creşterea cererii, care depăşeşte oferta in mod permanent

sau în timp îndelungat. Prin analogie se consideră deflaţionistă scăderea nivelului preţurilor ca

urmare a unei oferte întrecând durabil cererea.

1.3 Forme de manifestare a Inflaţiei

Inflaţia cunoaşte forme diferite de manifestare în funcţie de comportamentul consumatorilor şi de

deciziile organelor de stat. Ea este rezultatul dezorganizării economice si financiare, reflectat în

creşterea masei monetare intr-un ritm mai rapid decât al producţiei de bunuri si servicii, dar în

esenţa şi funcţiile sale inflaţia nu este un fenomen exclusiv monetar ci şi unul economic şi social-

politic.

În functie de amploarea procesului inflationist in teoria si practica economica s-au incetatenit

mai multe tipologii ale inflatiei clasificate dupa mai multe criterii:

În funcţie de ritmul de creştere al preţurilor pot fi distinse:

inflaţia târâtoare (latentă), caracterizată prin creşterea generalizată a preţurilor cu 3-

4% anual. În condiţiile acestei forme de inflaţie se manifestă o mare încredere în monedă.

Agenţii economici au tendinţa să încheie contracte pe termen lung, fiind convinşi că preţurile

bunurilor pe care le vând şi le cumpără vor cunoaşte evoluţii previzibile şi moderate, iar ca

13

regulă generală productivitatea factorului muncă depăşeşte creşterea salariilor. De asemenea

ratele dobânzilor bancare sunt reduse, creditul fiind ieftin. Este o formă a inflaţiei care permite

creşterea economică neinflaţionistă şi este specifică ţărilor foarte dezvoltate.

inflaţia deschisă (moderată), caracterizată printr-o creştere generalizată a preţurilor

de 5-10% anual. Evoluţia economiei devine preocupantă pentru toate categoriile de agenţi

economici. În ţările dezvoltate ea se manifestă doar episodic, fiind însă un criteriu de

performanţă pentru ţările slab dezvoltate şi cele în tranziţie, foste socialiste.

inflaţia galopantă, caracteristică unor creşteri de preţuri de peste 10%-15% anual şi

care este specifică, în general, ţărilor în tranziţie de la economia de comandă la economia de

piaţă. Ea a fost frecvent întâlnită şi în ţările în curs de dezvoltare din Africa şi America Latină şi

doar sporadic în ţările dezvoltate. În asemenea situaţie moneda naţională cunoaşte o rapidă

scădere a puterii de cumpărare, rata medie a dobânzii creşte vertiginos, viteza de rotaţie a banilor

se accelerează, o parte din economii sunt sustrase investiţiilor productive şi orientate spre

operaţiuni speculative. Această formă de inflaţie este sursă a unor ample dezechilibre în

economie, putând conduce chiar la dublarea preţurilor în decurs de un an (deci creşteri cu 100%).

megainflaţia, denumire relativ nouă, ce reflectă un fenomen inflaţionist foarte

accentuat şi greu de stăpânit de către autorităţile guvernamentale, apărut atunci când inflaţia

depăşeşte pragul formei galopante. Creşterile de preţuri se situează între 100% şi 500% anual.

Această amplitudine a inflaţiei a fost caracteristică şi ţării noastre, mai ales la începutul perioadei

de tranziţie (anii 1990 - 1993). De altfel, în anul 1993 s-a înregistrat cea mai înaltă rată a inflaţiei

din perioada postdecembristă, circa 395%.

hiperinflaţia, caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor, de regulă de peste

500% anual. În acest caz cererea de monedă naţională scade considerabil, o parte importantă din

tranzacţii efectuându-se sub formă de troc modern (barter) sau în monedă alternativă. Salariul

real al unei persoane se poate reduce lunar cu până la 50%.

În funcţie de cauza principală care o generează distingem:

Inflaţie prin cerere, generată de un anumit exces al cererii globale comparativ cu

oferta globală, decalaj la care economia nu poate răspunde prompt, ea necesitând un timp de

răspuns. În consecinţă, preţurile cresc, ceea ce determină o intensificare şi mai mare a cererii,

cumpărătorii anticipând noi majorări de preţuri. Ca atare, fenomenul se autoîntreţine şi se

autoamplifică;

14

La o asemenea evoluţie a cererii, firmele producătoare vor avea două tipuri de reacţii:

preponderent de creştere a producţiei sau preponderent de creştere a preţurilor. În această

situaţie, recomandarea ″politicii inflaţioniste″ este inoportună şi inadecvată. Se apreciază că

inflaţia determinată de creşterea cererii este o inflaţie limitată în timp, ea manifestându-se pe

termen scurt. Astfel, sporirea preţurilor nu poate continua la nesfârşit, fiind limitată de nivelul

veniturilor disponibile. Veniturile salariale vor avea o dinamică de creştere mai mică şi nu se vor

regăsi decât parţial în structura preţurilor, întrucât acestea din urmă sporesc nu doar ca urmare a

unor creşteri de costuri (cu salariile în special). Ca atare, în momentul când cererea agregată va fi

estompată de nivelul veniturilor, şi preţurile vor înregistra o tendinţă de scădere, deci inflaţia se

va diminua. De asemenea, inflaţia prin cerere este generată, de regulă, de un ″şoc″ al cererii. De

pildă, un astfel de şoc poate să-l provoace o creştere substanţială a cheltuielilor guvernamentale,

într-o anumită perioadă. Efectul acestui şoc poate fi o singură creştere a preţurilor, după care ele

vor rămâne la acelaşi nivel.

În ansamblu, excesul de cerere pe piaţă poate avea următoarele cauze, mai importante:

• emisiunea excesivă de monedă în circulaţie, care generează o inflaţie prin monedă;

• expansiunea creditului bancar, care conduce la o inflaţie prin credit;

• scăderea înclinaţiei spre economisire, care determină o inflaţie prin dezeconomisire.

Inflaţia prin monedă este determinată de introducerea şi menţinerea în circulaţie a

unei mase monetare excedentare, în raport cu volumul de mărfuri de pe piaţă, peste nevoile

circulaţiei băneşti. Acest lucru se întâmplă, în general, atunci când apar deficite bugetare mari,

iar finanţarea acestora se face prin împrumuturi de la banca centrală, care va emite o cantitate

corespunzătoare de monedă. Fenomenul inflaţionist provine din faptul că statul nu se împrumută

pentru a produce bunuri şi servicii suplimentare, ci spre a consuma, activând o cerere fără

corespondent în planul ofertei. De asemenea, atunci când apare un excedent masiv al exporturilor

faţă de importuri, rezervele valutare ale ţării cresc, iar acestea formează acoperirea unor noi

emisiuni de bani, care nu găsesc un corespondent echivalent pe piaţă în mărfuri şi servicii. La o

suplimentare a masei monetare în circulaţie poate concura, totodată, şi scăderea vitezei de rotaţie

a banilor, în condiţiile menţinerii constante a volumului fizic şi valoric al tranzacţiilor.

Inflaţia prin credit apare ca urmare a dezvoltării exagerate a creditului bancar, care

poate conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare

celor produse de banii numerar. Această formă de inflaţie apare atunci când expansiunea

15

creditelor are ca destinaţie masive investiţii în economie, investiţii care nerealizate şi nepuse în

funcţiune la timp conduc la o activare suplimentară a cererii de consum (întrucât există o masă

monetară suplimentară în circulaţie). Acestei cereri de consum îi corespunde o ofertă care

″întârzie″ să apară, rezultatul fiind creşterea preţurilor la majoritatea bunurilor de consum. De

asemenea, creşterea substanţială a creditelor în scopuri de consum conduce la acelaşi rezultat.

Inflaţia prin credit şi inflaţia prin monedă pot fi considerate ca fiind una şi aceeaşi formă de

inflaţie (inflaţie monetară), având ca element comun creşterea, în mod direct sau indirect, a

veniturilor nominale ale populaţiei şi agenţilor economici, venituri care stau la baza potenţialului

excedent al cererii.

Inflaţia prin dezeconomisire îşi are originile în scăderea înclinaţiei spre economii

din partea populaţiei, ca urmare a unor previziuni pesimiste în ceea ce priveşte conservarea

puterii de cumpărare a economiilor existente şi viitoare, dar şi a unor factori de natură subiectivă

şi psihologică, pentru o anumită perioadă. Rezultatul acestui comportament este creşterea

ponderii consumului în totalul veniturilor disponibile ale populaţiei, consum care tinde să

depăşească oferta de bunuri (în special de folosinţă îndelungată) şi care va genera o creştere de

preţuri în ramurile producătoare

Inflaţia prin costuri, datorată creşterii preţurilor diferiţilor factori de producţie a

materiilor prime, energiei, creditului, fenomen ce conduce la majorarea costurilor de producţie şi

de circulaţie şi, în final, a nivelului general al preţurilor;

Inflaţia prin costuri apare în situaţia în care, pe ansamblul economiei, costurile de producţie

cresc într-un ritm accentuat, independent de cererea agregată.

Dacă agenţii economici producători sunt confruntaţi cu o sporire a costurilor, ei vor răspunde

parţial prin creşterea preţurilor de vânzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii. Cu cât

cererea agregată este mai inelastică, cu atât producţia se va reduce mai puţin, povara costurilor

mai mari fiind transferată asupra consumatorilor prin preţuri mai ridicate, marcând astfel

începutul unei inflaţii prin costuri. Dacă cererea agregată este însă relativ elastică în raport cu

evoluţia preţurilor, firmele producătoare vor fi nevoite (pentru a nu-şi compromite rentabilitatea)

să restrângă volumul producţiei, cu consecinţe negative asupra ocupării forţei de muncă în

ramurile respective. Se constată, aşadar, că o creştere generalizată a costurilor de producţie va

determina, în ambele cazuri de evoluţie a cererii, situaţii negative pentru economie:

- fie declanşarea fenomenului inflaţionist;

16

- fie accentuarea şomajului.

Se poate constata că, faţă de cazul inflaţiei prin cerere, în situaţia inflaţiei prin costuri, efectul

asupra producţiei şi ocupării este invers. Dacă inflaţia prin cerere poate conduce la o creştere

economică inflaţionistă, permisibilă unui înalt grad de ocupare a forţei de muncă, inflaţia prin

costuri antrenează, în general, scăderea producţiei şi restrângerea locurilor de muncă. Factorii

care pot determina creşterea costurilor şi deveni astfel cauze ale inflaţiei prin costuri sunt

numeroşi. Printre cei mai importanţi enumerăm:

• creşterea salariilor într-un ritm superior creşterii productivităţii muncii.

• creşterea excesivă a profiturilor

• creşterea preţurilor la materii prime şi materiale. Acest fenomen se referă, de regulă, la

materiile prime, materialele, combustibilii, energia etc., care provin din importuri şi ale căror

preţuri se repercutează asupra costurilor de producţie ale produselor finite indigene (inflaţie

importată).

• politica amortizării accelerate

• presiunea fiscală ridicată

Inflaţia internă (endogenă), generată de dezechilibrele economice si financiare

proprii tării în cauză;

Inflaţia structurală este determinată de strategia adoptată de unele ţări, de dezvoltare

accelerată şi de creştere economică rapidă, ceea ce implică mobilizarea intensivă a factorilor de

producţie. În economie se creează dezechilibre, concretizate în declinul unor sectoare de

activitate, apariţia unor noi ramuri şi crearea de noi capacităţi de producţie. Finanţarea noilor

activităţi este, în general, realizată prin fonduri bugetare sau credite bancare, situaţie care duce la

un aflux monetar în economie şi la majorarea cererii. Accentuarea procesului inflaţionist este

susţinută, în continuare de sarcinile fiscale şi sociale, corespunzătoare noilor activităţi, ceea ce

afectează obiectivele anumitor categorii sociale. În acest mod, inflaţia structurală este continuată

de inflaţia prin venituri.

La baza inflaţiei structurale se află, de asemenea, factori precum susţinerea unor sectoare de

activitate (sub forma susţinerii preţurilor pentru produsele excedentare) şi rigiditatea economiei,

care se manifestă în domeniul procurării capitalului, al asigurării de resurse materiale sau al

utilizării forţei de muncă.

17

Inflaţia importată (exogenă), provocată de cauze localizate în exterior, dar care se

repercutează în interiorul ţării de referinţă prin intermediul preţurilor de import, al balanţei de

plăţi si a cursurilor valutare, al importului de capital.

Mecanismele inflaţiei importate se interferează cu cele ale inflaţiei interne, amplificând

fenomenul inflaţionist. Amplitudinea unui asemenea mecanism variază foarte mult de la o ţară la

alta. Cu cât ponderea bunurilor importate este mai scăzută, cu atât impactul inflaţiei importate

asupra creşterii preţurilor interne este mai mic.

Ţinând seama de tendinţa de amplificare a relaţiilor economice externe, care se manifestă tot mai

puternic, mecanismul inflaţiei importate dobăndeşte o importanţă sporită pentru propagarea

undei inflaţioniste în toate ţările, ceea ce demonstrează, o dată în plus, că stoparea inflaţiei şi

combaterea efectelor sale se impun ca o preocupare a tuturor guvernelor.

Ţinând seama de efectele inflaţiei asupra creşterii economice distingem:

Stagflaţia, caracterizată prin fenomenul de stagnare a economiei în perioadele de

manifestare a inflaţiei;

Slumpflaţia, individualizată prin fenomenul de regres al economiei pe durata de

manifestare a inflaţiei.

Atăt stagflaţia cât şi slumpflaţia contrazic teza de inspiraţie keynesistă potrivit căreia inflaţia în

anumite limite constituie un stimulent al activităţii economice.

Având în vedere ritmul de depreciere al puterii de cumpărare al monedei, distingem:

Inflaţia latentă, caracterizată printr-un ritm de depreciere al monedei mai scăzut

decât ritmul creşterii emisiunii monetare;

Inflaţia nouă (modernă), caracterizată prin creşterea cronică, generală si progresivă a

preţurilor, spre deosebire de perioadele anterioare când asemenea fenomene erau accidentale,

fiind urmate de faze de absorbţie a fenomenului inflaţionist.

După funcţionarea mecanismului pieţei:

Inflaţia deschisă – economia de piaţă continuă să funcţioneze ca un mecanism în care

preţurile sunt fixe. Orice exces de cerere (insuficientă a bunurilor sau a forţei de muncă) conduce

la o creştere a preţurilor sau a salariilor;

18

Inflaţia reprimată – apare atunci când controlul guvernamental împiedică creşterea

preţurilor bunurilor de consum şi a salariilor, astfel încât excesul de cerere este doar reprimat, nu

şi redus. O dată cu îndepărtarea controlului guvernamental trebuie să ne asteptăm la creşteri de

preţuri şi de salarii.

După aşteptările inflaţioniste:

Inflaţia anticipată;

Inflaţia neanticipată.

Prima formă are drept caracteristică faptul că este primită şi aşteptată de fiecare participant pe

piaţă; a doua formă produce efecte importante asupra economiilor, forţei de muncă şi producţiei,

ceea ce afectează echilibrul general;

Din combinaţia celor două tipuri de inflaţie prin cerere si prin costuri poate rezulta o spirală

inflaţionistă greu de stopat. De exemplu, se poate ivi situaţia ca cererea globală, impulsionată

artificial de către autorităţi (de pildă în perioade electorale), să antreneze o creştere a preţurilor în

anumite ramuri producătoare, ceea ce se va repercuta şi asupra unor creşteri salariale în ramurile

respective, care nu vor face altceva decât să mărească costurile de producţie.Creşterea costurilor

va provoca o inflaţie prin costuri, adică o altă creştere de preţuri care se va adresa cererii

existente. Pentru a preveni sporirea şomajului, autorităţile guvernamentale iniţiază politici

monetare şi fiscale expansive care dau un nou impuls cererii. De data aceasta fenomenul este

amplificat şi datorită diferenţei de dinamică dintre productivitatea muncii şi nivelul salariilor în

sectorul real. Această serie de creşteri succesive ale preţurilor va înceta atunci când cererea de

bunuri şi servicii se diminuează suficient de mult, astfel încât producătorii, care au ca scop

principal maximizarea profiturilor, nu vor spori din nou preţurile. Scăderii cererii globale îi va

corespunde în acelaşi timp o subocupare importantă.

Spirala inflaţionistă preţuri - salarii Politică economică populistă → creşteri de salarii

→ creşterea costurilor → creşterea preţurilor de vânzare → scăderea puterii de cumpărare a

salariilor → revendicări sociale → noi majorări de salarii → o nouă majorare a costurilor → un

nou puseu inflaţionist …

1.4 Cauzele interne si externe ale inflaţiei

19

Inflaţia este provocată de numeroase cauze interne si externe, care determină fie creşterea cererii

solvabile, fie diminuarea ofertei de bunuri şi servicii disponibile, fie ambele categorii de efecte în

mod concomitent.

Dintre acestea, cu o acţiune directă asupra creşterii excesive a masei monetare în circulaţie, pot fi

menţionate:

Dezechilibrul dintre cerere şi ofertă

Aceasta este cauza fundamentală a inflaţiei.Crşterea excesivă a cererii faţa de ofertă, cantitatea

de bunuri şi servicii existentă pe piaţă fiind insuficientă faţa de cea necesară(cerută) şi în

consecinţă, preţurile cresc.În cazul invers, când oferta este mai mare decât cererea, tendinţa ar fi

de scădere a preţurilor.Afirmaţia lui Milton Friedman “inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un

fenomen monetar şi poate fi produsă numai printr-o creştere mai rapidă faţă de producţie”,

sugerează originea inflaţiei : creşterea cantităţii de bani în circulaţie într-un ritm alert(o creştere

excesivă), permiţând astfel şi creşterea preţurilor. În acest sens se argumentează că populaţia nu

ar putea cumpăra aceeaşi cantitate de bunuri şi servicii, în condiţiile creşterii preţurilor, dacă nu

ar creşte oferta de monedă, şi deci inflaţia nu ar putea continua dacă nu ar creşte şi cantitatea de

bani în circulaţie.

Apariţia si perpetuarea deficitului bugetar

Apare in situaţia când statul înregistrează cheltuieli mai mari decât veniturile curente, cel mai

uşor mijloc de a finanţa diferenţa este împrumutul la banca de emisiune. Drept urmare, masa

monetara in circulaţie creste, fara ca volumul de mărfuri in circulaţie sa fi crescut si el, deoarece

statul nu se împrumuta pentru a produce si pune pe piaţa mărfuri sau pentru a oferii servicii

suplimentare, ci pentru a consuma, reducând astfel consumul mărfurilor si serviciilor disponibile.

Dezechilibrul monetar astfel creat este, de regula, specific situaţiilor excepţionale. In zilele

noastre este insa, frecvent întâlnit si in condiţii de pace, ca urmare a încercărilor de a stimula pe

aceasta cale economia.

Expansiunea creditului bancar

In cazul in care băncile acorda credite fara sa efectueze o analiza riguroasa a scopurilor urmărite

de debitori, sau cu intenţia expresa de a sprijini expansiunea viitoare a unor mari întreprinderi

20

sau a economiei in ansamblul lor, se produce o creştere exagerata a masei monetare de cont, ale

cărei efecte inflaţioniste sunt similare cu creşterea cantităţii de numerar in circulaţie.

Apariţia si perpetuarea excedentului sau deficitului balanţei de plaţi externe

Atunci când intr-o tara intra o cantitate mare de valuta străina, fie ca urmare a unui excedent

masiv al exportului fata de import, fie ca urmare a unei invazii de capitaluri speculative,

rezervele valutare ale acestei tari cresc. In condiţiile in care aceste rezerve in valuta străina

formează acoperirea unor noi emisiuni in moneda naţionala, aceasta din urma nu mai găseşte un

corespondent echivalent de mărfuri si servicii pe piaţa interna. Acelaşi dezechilibru se aduce si

atunci când valuta străina, convertita in moneda naţionala, este introdusa in rezervele de mijloace

străine ale statului in cauza,deoarece masa monetara interna creste fara echivalent in mărfuri si

servicii pe piaţa.

La fel de nociv este deficitul balanţei de plaţi, adică situaţia in care încasările externe sunt

inferioare plaţilor externe intr-o anumita perioada data. In astfel de cazuri, cursul monedei

naţionale fata de valutele străine scade, deci este necesar sa se cheltuiască o suma mai mare in

moneda naţionala pentru a obţine o suma data in valuta străina sau o cantitate data de mărfuri a

cărui preţ este exprimat in valuta. Creşterea preturilor produselor importate este transmisa apoi

asupra structurii preturilor interne, majorând nivelul general al acestora, fie prin creşterea

costurilor produselor interne pentru fabricarea cărora au fost folosite mărfuri importate, fie prin

creşterea directa a preturilor bunurilor de consum importate asupra si destinate pieţei interne.

Efectele preturilor ridicate ale bunurilor importate asupra preturilor bunurilor indigene si asupra

costului vieţii, determina adeseori revendicările salariale si pun sub semnul întrebării eficacitatea

programelor bugetare elaborate de guvernele naţionale.

Activarea unor sume băneşti ţinute in rezerva

O asemenea cauza acţionează atunci când deprecierea inflaţionista a monedei înregistrează deja

un ritm ridicat, iar posesorii de bani devin conştienţi de pierderea pe care le-o provoacă

reducerea puterii de cumpărare a sumelor deţinute. Creşterea pe aceasta cale a masei monetare

accentuează, la rândul lor, ritmul procesual inflaţionist.

21

1.4.1 Între alte cauze ale inflaţiei trebuie să avem în vedere:

Emisiunea monetara excesivă , creşterea masei monetare în circulaţie fără legătură cu creşterea

PIB , cu oferta de bunuri şi servicii din economie, uneori corelată cu deficitele bugetare

substanţiale ale unor state.

Dezordinea monetară internaţională.Deficitul balanţei de plaţi a SUA a avut drept consecinţă

creşterea substanţială a deţinerilor de dolari în întreaga lume, iar pieţele eurovalutelor au

contribuit şi ele la alimentarea inflaţiei. Pe fundalul unei lichiditaţi excesive din anii 1980 si

începutul anilor 1990, poate fi explicabila într-o anumită măsură reţinerea SUA de a vota la un

moment dat în favoarea unor noi alocări de DST în cadrul FMI, creşterea masei monetare la

nivel global( prin crearea de DST ) în mod artificial, pe bază de vot, având potenţial inflaţionist.

Detezaurizarea, care, celelalte condiţii menţinăndu-se constante, are drept consecinţa

transformarea monedei pasive în monedă activă.

Creşterea vitezei de circulaţie a banilor, care, judecând în termenii specifici teoriei cantitative

a banilor, nu ar mai face necesară prezenţa aceleeaşi cantităţi de monedă în circulaţie.

Creşterea preţurilor provocate de monopoluri, aflate în căutarea de profituri mai mari.

Indexarea (creşterea) în mod regulat a salariilor, sub presiunea sindicatelor, fără legătură cu

creşterea productivităţii muncii.Printr-o asemenea practică, masa monetara în circulaţie

depaşeşte valoarea mărfurilor disponibile pentru consum.

Dispariţia în mare măsură a concurenţei prin preţ, producătorii preferând concurenţa prin

diferenţierea produselor, cu consecinţe asupra creşterii preţurilor.

Factorii psihologici şi anticipaţiile inflaţioniste.În acest sens este relevantă preocuparea ţărilor

zonei euro de a introduce bancnote de 1 si 2 euro în locul actualelor piese metalice, în dorinţa de

a lupta contra inflaţiei.Explicaţia ar fi simplă: în unele ţări din zona euro cum ar fi Grecia,

consumatorii nu sunt obişnuiţi cu monede adică piese metalice de mare valoare şi le cheltuiesc

cu prea mare uşurinţă determinând creşterea inflaţiei. Tot astfel se argumentează că procedeul de

denominare a monedei naţionale, tăierea unor zerouri şi obţinerea unei monede grele, pe fundalul

dezinflaţiei şi al unei economii stabilizate, este de natura să contribuie la scăderea mai accentuată

a ratei inflaţiei.

22

1.5 Rata inflaţiei – şomaj

Modelul Keynesian al cererii şi ofertei de monedă demonstrează că la nivelul economiei se poate

manifesta fie numai inflaţie, fie numai şomaj, dar nu ambele, în mod simultan. Această abordare

a fost posibilă pe baza studierii economiilor în perioada de dinaintea anilor ’70.

Situaţia s-a schimbat în anii ’70, când în economie au început să coexiste atât inflaţia cât

şi şomajul în sensul unei corelaţii inverse: descreşterea şomajului şi creşterea inflaţiei. Astfel,

principala problemă macroeconomică a anilor ’70 – ’80 a fost această corelaţie, cunoscută sub

denumirea de curba lui Phillips (după numele autorului A.W. Phillips, care a dezvoltat

conceptual în Marea Britanie) prin studierea seriilor de date din perioadele 1861 – 1913 şi 1913 –

1957

Conceptul stabilităţii curbei Phillips a fost infirmat de evoluţiile înregistrate în anii 70 şi 80 şi la

începutul anilor ’90.

Pentru perioada 1961 – 1994, relaţia inversă dintre inflaţie şi şomaj n-a mai fost concludentă. În

cadrul acestei perioade, în anii ’72 – ’74 şi ’77 – ’80, curba Phillips are o modificare mai lentă,

ceea ce evidenţiază că fiecare nivel al şomajului este însoţit de o inflaţie mai mare, sau fiecare

nivel al inflaţiei este însoţit de un şomaj mai ridicat. Astfel, înclinarea curbei, pentru perioada

amintită diferă de cea iniţială.

Explicaţia unei asemenea evoluţii a corelaţiei inflaţie-şomaj constă în stagflaţie, care se

manifestă prin scăderea simultană a nivelului celor două variabile sau prin creşterea acestora.

Astfel, a fost confirmată ideea că un proces inflaţionist de amploare nu micşorează şomajul, ci îl

agravează.

Evoluţiile inflaţiei şi şomajului, din toate ţările dezvoltate, după anii ’70 au confirmat

următoarele aspecte:

- independent de inflaţie, există o rată naturală a şomajului care se manifestă şi atunci când

inflaţia este zero;

- la o rată naturală a şomajului, situată la nivelul de 6% (potrivit studiilor realizate) inflaţia se

poate manifesta la orice nivel, situaţie care modifică curba lui Phillips, într-o linie verticală.

Stagflaţia, ca fenomen care explică modificarea relaţiei dintre inflaţie şi şomaj reprezintă o stare

nefavorabilă a economiei în care se manifestă creşterea sau scăderea, în acelaşi timp a preţurilor

şi a şomajului, şi care apare ca o consecinţă a inflaţiei prin cerere şi a inflaţiei prin ofertă.

23

Stagflaţia prin cerere se explică prin următoarele:

- creşterea cererii globale pe termen scurt, antrenează o insuficienţă a bunurilor din economie,

ceea ce determină, ca la nivelul producătorilor, să se majoreze producţia pe seama unor

consumuri reale mai mici în condiţiile unei creşteri a preţurilor;

- atunci când preţurile se majorează peste aşteptări, aceasta antrenează dezechilibre şi scăderea

producţiei.

Corectarea aşteptărilor inflaţioniste se realizează prin creşterea salariilor nominale, iar echilibrul

dintre cerere şi ofertă se obţine la un nou nivel, al unei producţii mai mari. Stagflaţia prin ofertă

se manifestă atunci când oferta globală se majorează, fără a fi însoţită de sporirea cantităţii de

monedă, iar nivelul cererii rămâne nemodificat. După modul în care oferta globală se adaptează

în funcţie de oferta de monedă, se poate face distincţia între: oferta neadaptabilă ş i oferta

adaptabilă.

Când oferta este neadaptabilă, se porneşte de la creşterea salariilor nominale, în contextul unei

creşteri a ratei inflaţiei. În cazul unei oferte adaptabile din partea statului, prin majorarea ofertei

de monedă, se porneşte de la creşterea salariilor pe fundalul unei creşteri generale a preţurilor.

1.6 Consecinţele inflaţiei

Consecinţele (efectele, costurile) inflaţiei pot fi analizate atât la nivel microeconomic, cât şi la

nivel macroeconomic. Fenomen complex, care afectează structurile întregului organism

economico-social, inflaţia are şi importante consecinţe. În continuare, vom prezenta câteva dintre

cele mai semnificative, prin implicaţiile pe care le au asupra economiei şi societăţii în general.

Influenţa asupra consumului, economisirii şi investiţiilor

Inflaţia, prin efectul deprecierii monetare, schimbă comportamentul individual, atât în actul de

consum, cât şi în cel al economisirii. Astfel, în calitate de consumatori şi pentru a atenua efectele

deprecierii monedei, agenţii economici sporesc ritmul cumpărărilor, plasându-şi disponibilităţile

băneşti, cu precădere în bunuri de folosinţă îndelungată sau în diferite bunuri de valoare precum

obiecte din aur, opere de artă etc. Drept urmare, procesul de economisire va avea de suferit atât

ca nivel, dar mai ales ca structură. În general, inflaţia descurajează economisirea, incitând

subiecţii economici să cheltuiască mai mult. Pe fondul unei inflaţii rapide, indivizii preferă

24

satisfacţiile prezente celor viitoare, neavând certitudinea că în viitor economisirea unei părţi din

venitul actual le va duce aceeaşi satisfacţie. Acest gen de comportament conduce la modificarea

structurii economisirii. Astfel, va creşte ponderea economisirii pe termen scurt şi cu caracter

speculativ, în detrimentul celei pe termen lung. De aici, rezultă efectul direct şi negativ asupra

investiţiilor. Sunt preferate şi chiar privilegiate investiţiile pe termen scurt, în defavoarea celor pe

termen lung, mai costisitoare, dar destinate formării brute de capital în economie, unde

perspectiva obţinerii de profit este mai îndepărtată. Consecinţa este apariţia unui sector terţiar

supradimensionat, în care întreprinzătorii investitori ajung la profit într-un timp relativ scurt.

Literatura de specialitate nu omite faptul că s-au înregistrat şi se înregistrează fenomene de

creştere economică inflaţionistă. Acest lucru este posibil şi explicabil prin preţurile relativ mari,

incitante pentru producători şi prin rata medie a dobânzii mică, permisivă amortizării

investiţiilor. Continuarea întreţinută a unui asemenea proces se loveşte, însă, de anumite restricţii

(limite). Economisirea forţată, prin renunţare la consum din cauza preţurilor mari, şi

transformarea ei în potenţiale investiţii nu se realizează în orice condiţii.

În primul rând, acest lucru se întâmplă doar în ţările dezvoltate, unde veniturile

populaţiei sunt suficient de mari, încât să poată fi diminuate nominal şi real, pentru a spori

economiile prin renunţare la consum.

În al doilea rând, este posibil ca celelalte efecte negative ale inflaţiei să fie mult mai mari decât

efectele pozitive ale creşterii economice inflaţioniste. În concluzie, cel puţin teoretic, inflaţia nu

este acceptată ca factor al creşterii economice durabile.

Aceasta devalorizare a unităţii monetare provine dintr-o relaţie evidentă: dacă moneda valorează

mai puţin, atunci aceasta va fi disponibilă într-o cantitate mai mare.

Creşterea preţurilor rezultă, astfel, dintr-o abundenţă a mijloacelor de plată, iar dacă un preţ

indică valoarea relativă a unui produs, atunci indicele preţurilor este relevant pentru puterea de

cumpărare a unei monede naţionale.

Devalorizarea monetară

Poate fi evaluată ca pierdere a puterii de cumpărare

a monedei, prin următoarele metode:

- prin divizare: dacă, de exemplu, pentru un bun se

plătea la începutul perioadei suma de

25

100 um, iar la sfârşitul acesteia 1250 um, atunci, prin divizare rezultă un coeficient de 0,08,

ceea ce semnifică faptul că o unitate monetară îşi conservă o putere de cumpărare de 8%. Acest

tip de calcul prezintă avantajul de a sublinia că şi atunci când inflaţia înregistrează valori foarte

mari, moneda conservă, întotdeauna, o mică parte din puterea de cumpărare;

- prin metoda dobânzilor compuse: pentru a se trece de la ratele anuale ale creşterii preţurilor la

cele lunare, sau chiar zilnice, se utilizează formula dobânzilor compuse, astfel:

Cn = Co (1 + r)n, în care:

Cn – reprezintă nivelul preţurilor la sfârşitul perioadei;

Co – reprezintă nivelul la începutul perioadei;

r – rata de creştere;

n – numărul de perioade (luni sau zile).

Dacă în decursul unei perioade de 1 an, preţurile au sporit de la 100 la 1750, atunci, prin

aplicarea relaţiei:

1750 = 100 (1 + r)12 sau

1750 = 100 (1 + r)365,

rezultă că rata lunară de devalorizare a monedei este de 0,27 sau 27%, iar rata zilnică a

devalorizării este de 0,78%.

- Măsurarea ratei inflaţiei se poate realiza prin determinarea ratei inflaţiei, pe baza indicilor de

preţ. De exemplu, dacă indicele preţurilor, pentru anul 1999, s-a situat la nivelul de 135% iar

pentru anul 2000 a reprezentat 148%, atunci rata anuală a inflaţiei a fost de 9,62%

- Pentru o măsurare cantitativă a inflaţiei este posibilă şi utilizarea regulii numărului 70, care

permite o determinare rapidă a numărului de ani în care nivelul preţurilor se

Dublează. De exemplu, dacă nivelul ratei anuale a inflaţiei este de 15%, atunci numărul de ani în

care preţurile se dublează este de 4,66.

Această regulă are aplicabilitate generală şi permite determinarea perioadei de timp în

care nivelul PIB sau al economiilor se dublează.

Efecte asupra gestiunii întreprinderii

Deprecierea monetară produsă de inflaţie conduce la devalorizarea capitalurilor şi la deformarea

semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ - activ şi pasiv. De asemenea, firmele întâmpină

26

greutăţi în a prevedea corect raportul dintre costuri şi încasări (evoluţia cash-flow-urilor), fapt

care le afectează capacitatea concurenţială pe piaţă, crescând şi gradul de incertitudine a

deciziilor de investiţii. Erodarea capitalurilor incită la aplicarea amortizării accelerate, ceea ce

conduce la creşterea costurilor şi, implicit, a preţurilor de producţie. Pe de altă parte, inflaţia

favorizează agenţii economici debitori, întrucât ei îşi vor plăti aceeaşi datorie cu bani a căror

putere de cumpărare este mai scăzută (bani mai ieftini). Acest lucru se întâmplă atunci când

dobânzile practicate de bănci sunt real-negative, adică se situează sub rata inflaţiei. Drept

urmare, întreprinderile sunt tentate să se îndatoreze permanent, acest fapt comportând riscuri mai

mari şi generând o reducere a cursului acţiunilor firmelor respective.

Efecte asupra repartiţiei (redistribuirii) veniturilor

Efectul redistribuirii veniturilor apare prin diferenţele dintre valoarea nominală şi cea reală.

Dacă nu ar exista inflaţie, venitul nominal ar fi egal cu cel real. Inflaţia deformează raporturile

dintre valoarea nominală şi cea reală, reducând puterea de cumpărare a banilor. Redistribuirea

venitului se manifestă, în principal prin următoarele forme:

a) prin contractele de muncă pe termen îndelungat, care, dacă se derulează în condiţiile unei rate

a inflaţiei superioară celei de creştere a salariului nominal, atunci salariul real se va reduce.

Aceasta înseamnă că lucrătorul salariat va primi în schimbul aceluiaşi efort, o cantitate mai mică

de bunuri şi servicii. Deci, în termeni reali el pierde, iar angajatorul (patronul) câştigă. Acest

efect de redistribuire poate fi diminuat sau chiar eliminat dacă evoluţia ratei anuale a inflaţiei

este anticipată corect, iar salariul nominal corelat cu aceasta (acest lucru nu face însă decât să

perpetueze procesul inflaţionist, dacă salariul nominal nu este în concordanţă cu productivitatea

muncii);

b) prin relaţiile de împrumut, între creditori şi debitori. Şi această formă apare ca urmare a

reducerii valorii reale ale banilor, adică scăderii puterii lor de cumpărare. Debitorul primeşte de

la creditor un împrumut cu o anumită putere de cumpărare. El va restitui suma împrumutată peste

o perioadă de timp, dar această sumă va avea o putere de cumpărare diminuată, în funcţie de

nivelul ratei inflaţiei. În general, pierderea de venit real o înregistrează creditorii, care sunt, fie

posesorii de economii băneşti, constituite ca depozite bancare, fie băncile care acordă

împrumuturi pe diferite termene persoanelor fizice şi juridice. Astfel, sumele băneşti păstrate în

conturile bancare vor avea o putere de cumpărare mai mică peste o anumită perioadă de timp,

27

datorită eroziunii inflaţiei. Pierderea poate fi diminuată în funcţie de nivelul ratei dobânzii

nominale de piaţă (rata dobânzii nominale poate acoperi rata inflaţiei şi rata dobânzii reale).

Transferul de venit real de la creditori către debitori are loc şi în alte situaţii, cum ar fi:

contractele de vânzare-cumpărare şi contractele de închiriere pe termen lung, emisiunea de

obligaţiuni, plasarea pe piaţă a titlurilor de stat etc. În aceste situaţii, procesul de redistribuire

este asemănător celui prezentat în cazul posesorilor de economii băneşti, care, în calitatea lor de

creditori pierdeau o parte din venitul lor real, parte care era câştigată, prin intermediul inflaţiei,

de debitori. Aici, o menţiune aparte se cuvine să facem asupra statului, titular al împrumutului

public, care este cel mai mare debitor şi, deci, cel mai important potenţial beneficiar, în condiţii

de inflaţie. Când nevoia de resurse este însă stringentă, guvernul practică niveluri înalte ale

dobânzilor, protejând creditorii de efectele inflaţiei.

c) prin mecanismul repercusiunii preţurilor. Semnificativ este şi faptul că cel mai afectat de

inflaţie e cel aflat la capătul circuitului procesului economic - consumatorul. Intermediarii se pot

apăra transmiţând povara inflaţionistă asupra preţurilor, pe care le practică şi le impun

cumpărătorilor finali, care nu mai au unde să realizeze această translaţie, suportând totul pe

seama veniturilor nominale disponibile. De asemenea, creşterea inflaţionistă a preţurilor

determină reducerea puterii de cumpărare a salariaţilor, în special a celor cu venituri mici şi fixe,

spre deosebire de cei cu venituri variabile, a căror capacitate de cumpărare creşte sau, în cel mai

rău caz, rămâne constantă, întrucât veniturile acestui grup social însoţesc creşterea preţurilor

(veniturile acestora se regăsesc în structura preţurilor, care sunt suportate din greu de cei cu

venituri fixe).

d) prin mecanismul fiscalităţii. Statul poate câştiga de pe urma inflaţiei nu numai în calitate de

debitor, ci şi în calitatea sa de încasator al impozitelor directe şi indirecte. Astfel, cu cât salariile

şi profiturile cresc în mărime nominală, cu atât încasările nominale din impozite şi taxe sporesc.

Procesul încasării se amplifică în condiţiile progresivităţii impunerii (de ex. impozitul pe salarii),

care presupune aplicarea unor cote de impunere superioare pe măsură ce sporeşte venitul

nominal, dar în aşa fel încât ponderea impozitului în materia impozabilă este din ce în ce mai

mare. În acest context, statul are de câştigat de pe urma fiscalităţii, nu doar în mărime nominală,

ci şi reală.

Utilizarea forţei de muncă în condiţii de inflaţie

28

Cercetările economice în domeniile inflaţiei şi şomajului au demonstrat, cu suficiente argumente,

că inflaţia conţine în sine factori cauzatori sau agravanţi pentru fenomenul şomaj. Aceasta, în

ciuda cunoscutei relaţii (dileme) inflaţie-şomaj, desprinse din analizele lui J. M. Keynes şi A. W.

Philips, care sugera la nivelul anilor '60-'70, că pentru a avea o inflaţie redusă trebuie acceptat un

anumit grad de subocupare a forţei de muncă. Astfel, după cum am spus, o inflaţie puternică

poate afecta întreaga gestiune financiară a unei întreprinderi, subminându-i serios capacitatea de

a investi, deci de a se dezvolta şi de a resorbi o parte din forţa de muncă disponibilizată. De

asemenea, pe fondul unei creşteri generale şi accelerate a preţurilor şi a unor presiuni salariale tot

mai sufocante, întreprinderile aleg cea mai facilă cale de rentabilizare a activităţii, şi anume

reducerea numărului de salariaţi.

Cursul valutar şi balanţa de plăţi

Inflaţia este însoţită şi de serioase consecinţe monetar-valutare, întrucât presupune scăderea

puterii de cumpărare a monedei naţionale în raport cu alte valute şi, pe această cale, determină o

scădere a cursului valutar al acesteia. Un curs valutar scăzut al monedei naţionale antrenează o

scumpire a importurilor, care afectează negativ balanţa de plăţi a unei ţări. Pe de altă parte, o

monedă naţională depreciată, exprimată printr-un curs valutar scăzut, deşi în aparenţă ar trebui să

încurajeze exporturile, nu reuşeşte acest deziderat din cauza ofertei naţionale insuficiente (dacă

suntem în situaţia unei stagflaţii sau slumpflaţii). Inflaţia va antrena mai degrabă importuri

masive, pentru acoperirea cererii interne de produse, importuri care vor fi din ce în ce mai

costisitoare. Rezultatul este o dezechilibrare continuă şi accelerată a balanţei de plăţi, care va

constrânge guvernele să ia măsuri drastice, ce vor avea un puternic impact social.

Consecinţe în plan social

Toate aceste consecinţe în plan economic se vor repercuta inevitabil şi în plan social,

acolo unde vom întâlni stări de incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei, dar şi situaţii grave

de sărăcie şi diferenţieri sociale, toate acestea în funcţie de intensitatea fenomenului inflaţionist.

În general, când climatul social se înrăutăţeşte pe acest fond, guvernele şi celelalte autorităţi

publice îşi pierd credibilitatea în rândul maselor, care vor sancţiona acest lucru în perioadele

electorale.

29

1.7 Politici antiinflaţioniste

Datorită consecinţelor negative asupra organismului economic şi social, inflaţia constituie un

obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate ţările cu economie de piaţă. De asemenea,

politicile antiinflaţioniste actuale trebuie astfel elaborate încât să combată eficient inflaţia şi, în

acelaşi timp, să permită creşterea economică şi limitarea şomajului.

În mod firesc, politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cele două forme cauzale ale

acestui fenomen - inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri. În consecinţă, ele vizează, fie

controlul cererii agregate, în sensul reducerii ei, fie controlul ofertei agregate, în sensul sporirii

ei.

Controlul cererii agregate se poate realiza prin două tipuri de politici economice: politici

bugetar-fiscale şi politici monetare.

Politicile bugetar-fiscale folosesc, de regulă, două instrumente sau pârghii de politică

economică, precum:

a) fie reducerea cheltuielilor publice, care constituie o componentă importantă a cererii

agregate,

b) fie creşterea presiunii fiscale, ceea ce reduce masa monetară destinată consumului şi

investiţiilor. Astfel, atât prin politica restrângerii cheltuielilor publice (guvernamentale),

care presupune menţinerea unor deficite bugetare cât mai mici, cât şi prin politica

presiunii fiscale, care înseamnă o creştere a impozitelor directe şi indirecte, se realizează

aşa-numita "politică deflaţionistă". Dacă aceleaşi pârghii se folosesc în sens invers,

respectiv creşterea cheltuielilor guvernamentale şi reducerea impozitelor, atunci se are în

vedere reducerea şomajului, şi constituie părţi componente ale unei politici denumite

"reflaţioniste".

Politicile monetare vizează controlul masei monetare aflate în circulaţie şi au drept scop,

fie blocarea (îngheţarea) masei monetare, fie reducerea acesteia în corelaţie cu nevoile

circulaţiei. Ambele cerinţe se realizează prin combinarea, de către banca centrală, a următoarelor

instrumente de politică monetară: manevrarea taxei rescontului, operaţiuni de open-market,

variaţia cotei rezervelor obligatorii.

Manevrarea taxei de rescont reprezintă un instrument dominant al politicii monetare, datorită

efectului său asupra volumului creditului ce se poate acorda într-o economie, deci asupra mărimii

30

masei monetare, dacă se are în vedere funcţia de emisiune a creditului. Manevrarea taxei de

rescont generează creşterea sau scăderea costului creditului, prin intermediul dobânzilor, fapt

care se reflectă în micşorarea sau mărirea masei monetare din circulaţie, în concordanţă cu

obiectivele de politică monetară ale băncii centrale. Rescontarea reprezintă operaţiunea la vedere

prin care banca centrală (de emisiune) achiziţionează de la băncile comerciale efectele de comerţ,

anterior scontate de acestea, monetizându-le la o valoare diminuată cu suma ce reprezintă taxa de

rescont, adică dobânda pe care o percepe banca centrală pe durata creditării băncilor comerciale,

durată care se întinde până la scadenţa efectelor de comerţ preluate (cambii, bilete la ordin etc.).

În acest context, este evident faptul că nivelul taxei de rescont influenţează în mod direct taxa

scontului, adică dobânda pe care băncile comerciale o percep de la deţinătorii de efecte de

comerţ, atunci când aceştia doresc să transforme aceste titluri în lichidităţi, înainte de scadenţă.

De precizat, că taxa scontului este întotdeauna superioară taxei de rescont. Aşadar, banca

centrală fixează nivelul taxei de rescont în funcţie de evoluţia pe care doreşte să o imprime masei

monetare, prin intermediul creditului. Atunci când intenţionează o extindere a acesteia, reduce

taxa de rescont, ieftinind creditul şi mărind volumul acestuia. Dimpotrivă, când se urmăreşte o

contracţie a masei monetare, măreşte taxa rescontului, scumpind astfel creditul din economie şi

implicit reducând volumul acestuia. Acest instrument de politică monetară are însă o anumită

limită de eficacitate, în sensul că banca centrală nu-l poate folosi decât în măsura în care băncile

comerciale au nevoie de credite de refinanţare.

Operaţiunile de open-market reprezintă un alt instrument esenţial de politică monetară, la

îndemâna băncilor centrale, prin intermediul căruia acestea acţionează în direcţia restrângerii sau

extinderii masei monetare. Aceste operaţiuni constau în vânzarea-cumpărarea de pe piaţa

monetară a unor efecte publice sau private (titluri de valoare - acţiuni, obligaţiuni),

demonetizându-le, adică retrăgând o anumită cantitate de monedă, atunci când le vinde, sau,

dimpotrivă, monetizându-le, adică introducând în circulaţie o cantitate suplimentară de monedă

atunci când le cumpără. În felul acesta se modifică structura masei monetare din circulaţie în

defavoarea sau favoarea lichidităţii. Operaţiunile de open-market au un dublu efect: când banca

centrală vinde titluri se reduce cantitatea de monedă centrală de pe piaţa monetară şi se provoacă

o scădere a preţului (cursului) titlurilor tranzacţionate, iar atunci când cumpără titluri de pe piaţa

monetară efectele sunt inverse. Pentru a avea însă succes, ca instrument de politică monetară,

31

aceste operaţiuni trebuie să se desfăşoare în condiţiile unui volum suficient de mare de titluri

negociabile.

Variaţia cotei rezervelor obligatorii reprezintă instrumentul de politică monetară cel mai

generalizat, adică folosit de către autorităţile monetare din aproape toate ţările industrializate.

Politica rezervelor obligatorii, promovată de banca centrală, constă în obligaţia pe care o au

băncile comerciale de a-şi constitui rezerve minime obligatorii, într-un cont nepurtător de

dobândă deschis la banca centrală. Aceasta din urmă stabileşte cuantumul acestor rezerve, prin

aplicarea unei cote procentuale la totalul resurselor atrase de băncile comerciale. Această măsură

are, pe de o parte, un caracter prudenţial, mărind gradul de lichiditate al băncilor comerciale, iar

pe de altă parte, diminuează resursele de creditare ale acestor bănci şi, implicit, capacitatea lor de

a crea monedă prin credit. Banca centrală poate, deci, influenţa sporirea sau reducerea ofertei de

monedă scripturală din partea băncilor comerciale, prin diminuarea, respectiv majorarea cotei

(procentului) rezervelor obligatorii. Variaţia cotei rezervelor obligatorii este un instrument de

politică monetară restrictivă, foarte eficace, întrucât afectează direct multiplicatorul creditului.

Controlul ofertei agregate presupune susţinerea ofertei din economie, acţionând asupra tuturor

cauzelor care conduc la scăderea sau stagnarea producţiei naţionale. În acest context, trebuie

precizat că unele din măsurile menite să ajute la relansarea ofertei globale sunt contrare celor

aplicate pentru restrângerea cererii globale din economie. Altfel spus, în anumite situaţii,

stimularea ofertei globale pe termen mediu şi lung nu se poate realiza fără anumite impulsuri pe

termen scurt date cererii globale. Iată de ce este foarte important, ca autorităţile guvernamentale

şi politice ale unei ţări să elaboreze politici antiinflaţioniste bine fundamentate teoretic şi

ştiinţific şi, mai ales, bine ancorate în realităţile ţării respective. Cunoaşterea profundă şi analiza

riguroasă a mecanismului şi cauzelor fenomenului pot conduce la adoptarea acelor decizii de

politică macroeconomică, care să contracareze eficient acest efect al dezechilibrelor din

economie - inflaţia.

Între măsurile de sprijinire a ofertei agregate dintr-o economie se pot enumera, ca principale,

următoarele:

- ieftinirea creditelor, prin scăderea ratei medii a dobânzii pe piaţa monetară, şi acordarea

acestora, cu prioritate, în scopuri productive şi acelor agenţi economici care prezintă planuri de

afaceri viabile. Consecinţele acestei măsuri vor fi, atât o creştere a volumului investiţiilor în

economie, cât şi o punere la timp în funcţiune a obiectivelor de investiţii;

32

- acordarea unor facilităţi fiscale, care pot însemna: scutiri sau reduceri de impozite în primii ani

de activitate; reduceri de impozite pentru profiturile reinvestite; scutiri temporare de la plata

impozitului pe profit pentru investiţiile de capital străin; aplicarea sistemului de amortizare

accelerată a capitalului fix; reducerea taxelor vamale la unele materii prime provenite din import

şi înglobate în produsele destinate pieţei interne; reducerea taxelor vamale la unele produse finite

provenite din import ş.a.

- reducerea costurilor de producţie, deziderat care poate fi realizat prin eforturile şi implicarea

directă a agenţilor economici. Aceştia trebuie să ia în considerare, atât achiziţionarea de factori

de producţie la preţurile cele mai mici de pe piaţă (fără a fi însă afectată calitatea acestora), cât şi

creşterea randamentului acestor factori (creşterea productivităţii muncii, creşterea eficienţei

capitalului fix, reducerea consumurilor specifice de materii prime şi materiale, creşterea vitezei

de rotaţie a capitalului circulant etc.). Toate acestea conduc la o reducere a costurilor pe unitatea

de produs. De asemenea, în această direcţie trebuie să se manifeste şi rolul statului, atât pentru

descurajarea monopolurilor şi oligopolurilor, cât şi pentru întărirea şi respectarea concurenţei

loiale şi sancţionarea celei neloiale.

Manifestarea fenomenului inflaţionist, de-a lungul timpului, într-o mulţime de ţări, a evidenţiat

că autorităţile monetare au folosit diverse politici de stabilizare în funcţie de particularităţile

economiei şi ale conjuncturii internaţionale.

Astfel, în ţările Americii de Sud (Argentina, Brazilia, Chile şi Bolivia), unde s-au înregistrat rate

ale inflaţiei extrem de ridicate la începutul anilor ’90, politica de stabilizare s-a bazat pe sporirea

economiilor populaţiei şi descreşterea cererii globale, ca rezultat al creşterii ratei de dobândă şi

reducerii cheltuielilor bugetare.

În Italia, în 1992, combaterea inflaţiei s-a realizat prin planificarea unui deficit bugetar redus,

însoţit de diminuarea cheltuielilor publice şi de reducerea datoriei interne.

În ţările Europei de Est, stabilizarea s-a realizat prin urmarea luarea unei serii de politici

macroeconomice recomandate de FMI, fără ca rezultatele să se concretizeze într-o îmbinare a

politicii industriale, cu reforma fiscală şi excedentul balanţei comerciale.

Pentru soluţionarea problemelor economice şi monetare din Rusia s-a procedat la reforma

monetară, în vederea stabilizării monedei naţionale, rubla. Soluţia a fost aceea a retragerii din

circulaţie a rublei vechi şi emisiunea unei noi rublă-valută, o monedă “forte”, convertibilă, cu

curs fix. Astfel, din 23 ianuarie 1991, în decurs de 3 zile, bancnotele de 50 şi 100 de ruble au fost

33

schimbate în bancnote de valoare mai mare sau în bani de cont, până la limita salariului mediu pe

economie. Această măsură a fost însoţită de îngheţarea conturile personale şi autorizarea

tranzacţiilor pentru un plafon de 500 ruble/lună.

În SUA, politica de stabilizare a anilor ’80 s-a concretizat în creşterea deficitelor bugetare,

crearea de noi produse financiare, flexibilizarea politicii de creditare şi a politicii fiscale,

devalorizarea dolarului şi reducerea impozitului pe venitul global.

În China anilor ’90, inflaţia a înregistrat un nivel ridicat, datorită măsurilor de creditare a

întreprinderilor neperformante şi a deteriorării politicii fiscale. Pentru combaterea inflaţiei au fost

utilizate metode centralizate combinate cu metode de liberalizare a economiei, precum şi

intensificarea schimburilor comerciale cu ţările dezvoltate: Japonia, Marea Britanie, SUA.

Rezultă că, în general, politica antiinflaţionistă a constat în limitarea deficitelor bugetare,

respectiv majorarea veniturilor şi micşorarea cheltuielilor bugetare, în contextul dezvoltării

sistemului financiar-bancar.

În România, în perioada 1990-2000, politica antiinflaţionistă a avut ca ţintă eliminarea banilor

“nefolositori”, mărirea vitezei de circulaţie şi stagnarea creşterii generale a preţurilor.

Obiectivele politicii monetare propuse în decursul acestei perioade pot fi privite ca obiective

generale şi obiective intermediare. În prima categorie s-au inclus deziderate precum: stabilizarea

preţurilor, diminuarea şomajului, creşterea economică reală, echilibrarea balanţei de plăţi,

sporirea rolului BNR în economie.

Ca obiective intermediare pot fi citate ţinte precum: limitarea cantităţii de bani din economie,

stimularea utilizării creditului şi reaprecierea monedei naţionale. Utilizarea, în România, a

măsurilor de politică monetară şi fiscală s-a realizat printr-o serie de acţiuni dintre care

enumerăm:

- contractarea de credite externe de la organisme financiare internaţionale;

- înăsprirea sarcinii fiscale asupra salariaţilor;

- menţinerea unui deficit bugetar limitat la 4,4% din PIB (până în anul 1995);

- sporirea ponderii creditului acordat firmelor, comparativ cu cel acordat persoanelor fizice;

- practicarea de către BNR a unor rate de refinanţare foarte ridicate (600% în 1997);

- diminuarea ratelor de dobândă la activele şi pasivele bancare;

- restructurarea unor ramuri industriale (minerit şi energie) cu influenţe favorabile asupra

deficitului bugetar;

34

- eliminarea blocajului financiar şi a plăţilor restante din economie;

- creşterea rezervelor valutare şi de aur ale BNR.

Rezultatele s-au concretizat în evoluţia indicatorilor macroeconomici, în perioada 1991-1999.

În octombrie 1979, băncile centrale din ţările industrializate au declanşat lupta împotriva

inflaţiei, renunţând la ideea că şomajul poate fi combătut prin rate ale inflaţiei sporite, perioada

1981-1995, fiind caracterizată prin dezinflaţie.

Eşecurile politicii Keynesiste au condus autorităţile monetare la orientarea către teoria

monetaristă care prevedea o limitare a intervenţiilor în economie şi un control al masei monetare.

Teoria argumenta că cel mai bun remediu pentru stimularea activităţii economice este

caracterizat printr-o stabilitate a nivelului general al preţurilor. Peste tot în lume, o nouă doctrină

s-a impus: o inflaţie scăzută precede o creştere economică calitativă. Obiectivul stabilităţii

preţurilor promovat de băncile centrale, s-a înscris într-un cadru care viza restrângerea

intervenţiilor în economie.

Inflaţia a fost combătută, iar preţul plătit a fost ridicat. Autorităţile erau gata să plătească costul

temporar al unei inflaţii reduse, pentru a putea beneficia de rate ale dobânzii scăzute, de o

eficienţă economică sporită şi de o creştere economică pe termen lung.

Ca urmare a politicilor monetare restrictive, inflaţia a scăzut puternic în majoritatea ţărilor

industrializate, în decursul anilor ’80. Costurile acestei dezinflaţii au fost importante: inflaţia s-a

situat sub 3%. Singurele ţări care s-au abătut de la regulă au fost: Australia (5,1%), Italia (5,8%),

Spania (4,4%) şi Marea Britanie (3,9%).

În final, trebuie precizat că inflaţia rămâne un fenomen deosebit de complex şi, încă, insuficient

cunoscut, fapt reflectat atât de teoria, cât şi practica economică mondială. În acest context, nu

există o soluţie unică şi magică de combatere a acestui fenomen pretutindeni. Soluţiile pot fi

diferite, în funcţie de realităţile şi tradiţiile fiecărei ţări.

2. Deflaţia , Hiperinflaţia şi Stabilizarea

2.1 Deflaţia

A doua modalitate de ieşire din inflaţie este una raţională, prudentă şi de decizie preventivă,

numită "deflaţie" şi care, dacă reuşeşte, conduce la o repreciere a monedei. Este vorba despre o

35

operaţie prin care se încearcă eliminarea efectelor inflaţiei şi revenirea la normalitatea de

dinainte de perioada de inflaţie.

Deflaţia caracterizează situaţia în care pe termen lung, oferta de bunuri şi servicii este mai mare

decăt cererea, avănd loc scăderea preţurilor.Este opusul inflaţiei.

Definirea termenului „deflaţie” se poate realiza în următorul mod: frânare sau resorbţie totală a

inflaţiei, prin măsuri care vizează diminuarea masei monetare şi reducerea cererii în raport cu

oferta. Desi la o prima vedere deflatia ar fi o politica acceptabila, totusi are nenumarate

neajunsuri pentru ca ea vizeaza scaderea tuturor preturilor, inclusiv a pretului fortei de munca.

Ca urmare acestui lucru masurile deflationiste nu s-au bucurat de sprijin popular. La fel ca si

inflatia, deflatia este favorabila debitorului si nefavorabila pentru creditor.

Deflaţia este o mişcare inversă faţă de inflaţie, adică un efort depus pentru a aduce masa

monetară la mărimea iniţială, respectiv pentru a aduce preţurile la nivelul iniţial.

Astfel, acceptând explicaţia cantitativistă a fenomenului inflaţionist conform căreia principalul

factor al creşterii preţurilor este cel monetar, deflaţia poate fi definită ca fiind operaţia sau

ansamblul de operaţii prin care se elimină masa monetară excedentară.

Cu alte cuvinte, deflaţia este un complex de măsuri adoptate pentru "resorbirea" cantităţii prea

mari de monedă. Dacă aceste măsuri se realizează, ele permit monedei să-şi redobândească

valoarea iniţială, adică să se reprecieze (revalorizeze).

Mecanismul deflaţiei constă în diminuarea sau oprirea inflaţiei printr-o politică adecvată; dacă

această politică reuşeşte, se va regăsi valoarea anterioară a unităţii monetare.

2.1.1 Forme ale Deflaţiei

Pot fi distinse următoarele trei forme de deflaţie:

- deflaţie monetară;

- deflaţia financiară;

- deflaţia reală.

Deflaţia montară se caracterizează prin diminuarea mijloacelor de plată în circulaţie, deci prin

reducerea cantităţii de monedă aflată la dispoziţia agenţilor economici.

Deflaţia financiară corespunde contractării creditului disponibil acordat prin sistemul bancar.

Principala manifestare a acestor două forme de deflaţie este scăderea preţurilor bunurilor şi

serviciilor precum şi a preţului activelor reale.

36

Deflaţia reală este sinonimă cu reducerea activităţii economice, acesta fiind un alt termen

utilizat pentru a desemna recesiunea care însoţeşte, în general, deflaţia monetară sau financiară.

Prin termenul deflaţie sunt desemnate toate scăderile considerabile ale preţurilor indiferent de

cauzele lor, sau de efecte. Rata deflaţiei poate fi definită şi ca rata anuală de scădere a nivelului

general al preţurilor, fiind, în alţi termeni, o rată a inflaţiei negative.

Pot fi diferenţiate două niveluri de deflaţie: deflaţia deschisă şi deflaţia târâtoare.

Până la cel de al II-lea Război Mondial, episoadele deflaţioniste s-au caracterizat prin fenomene

de diminuare a preţului şi a cantităţii de monedă în circulaţie, rambursarea datoriei publice,

reducerea cheltuielilor publice, contractarea creditelor private şi diminuarea veniturilor şi ale

cererii nominale totale.

În anii ’90 s-au manifestat aceleaşi fenomene, într-o formă modificată: o scădere a

inflaţiei dar nu o diminuare a preţurilor, o încetinire a vitezei de circulaţie, dar nu o diminuare a

masei monetare, o frânare a creşterii veniturilor, dar nu o diminuare a lor, o încetinire a creşterii

economice, dar nu o recesiune. Această formă a deflaţiei, care s-a manifestat în ţările membre ale

U.E. la începutul anilor ’90, a fost desemnată deflaţie târâtoare.

În forma sa clasică mecanismul deflaţiei nu a fost însă realizat niciodată. Din punct de vedere

istoric, se cunosc numeroase cazuri care s-a încercat aplicarea unei politici deflaţioniste, însă în

pofida eforturilor dificile şi susţinute care s-au depus, politicile respective au eşuat de fiecare

dată.

Explicaţia rezidă în faptul că pentru a putea aplica o politică deflaţionistă, este necesar ca

populaţia şi ceilalţi utilizatori de monedă să accepte o disciplină foarte riguroasă adică să renunţe

la obiceiurile dobândite în perioada de aparentă facilitate, caracteristică inflaţiei. Or, de regulă,

lumea se simte bine într-o situaţie de facilitate, chiar dacă această facilitate înseamnă, de fapt,

posibilitatea de a efectua cheltuielile inflaţioniste care distrug moneda. De aceea, în momentul în

care se formulează cerinţa limitării sau chiar opririi totale a cheltuielilor inflaţioniste autorităţile

se confruntă cu o puternică rezistenţă psihologică. Iar această rezistenţă este cu atât mai eficace,

cu cât ţara în cauză trăieşte într-un regim mai democratic, în care autorităţile depind de votul

populaţiei căreia îi cer restrângerea la maxim a satisfacerii trebuinţelor materiale. Astfel, într-un

regin democratic, este imposibil ca politica deflaţionistă să fie decisă prin consultarea

electoratului. De aceea, singura soluţie rămasă - cu excepţia instaurării unui regim politică de

mână forte - este educarea publicului. Democraţia însăşi trebuie să facă educaţia necesară,

37

ajutând populaţia să înţeleagă că o perioadă de restrângere este succeptibilă să ducă la

însănătoşirea morală. Desigur, o asemenea educaţie este, mai uşoară în domeniul vieţii

individuale, însă în domeniul vieţii sociale a unui popor este infinit mai dificilă. Din această

cauză, autorităţile au eşuat, de regulă, în încercările lor de deflaţie, ceea ce a dus la continuarea

inflaţiei şi la tot ceea ce se ştie că a urmat.

2.1.2 Efectele deflaţiei

- deflaţia diminuează consumul în favoarea economisirii;

- majorează povara datoriei publice;

- antrenează o scădere a valorii patrimoniilor;

- majorează ratele reale ale dobânzii.

2.1.3 Cauzele deflaţiei

Diminuarea masei monetare, respectiv diminuarea volumului acesteia sau a vitezei de

circulaţie poate sta la baza deflaţiei. De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al

XX-lea, termenul deflaţie a corespuns acestei abordări în sensul că s-a contractat cantitatea de

monedă emisă de banca centrală (biletele de bancă, avansuri către

stat);

Restricţiile în distribuirea creditelor.

Deflaţia reprezintă rezultatul unei politici de limitare a creditului, dusă la extreme.Orice restricţie

puternică şi durabilă în distribuirea creditelor, indiferent că se datorează unei restricţii monetare

sau unei atitudini deliberate a băncilor este de natură să conducă la o situaţie deflaţionistă.

Creşterea ratelor reale de dobândă.

În decursul anilor ’80, acest fenomen a dobândit o nouă amploare şi a fost considerat că

a stat la baza stagflaţiei economice. Creşterea ratelor de dobândă conduce la situaţii deflaţioniste,

întrucât descurajează investiţiile şi cumpărările de titluri, deci se reduce activitatea economică.

De asemenea, rata dobânzii sporite reprezintă semnul unei politici

monetare restrictive care conduce la efecte deflaţioniste.

Politica valutară

38

Statele practică, deseori politica, unei monede puternice sub presiunea băncilor centrale, cu

scopul de a reduce dezechilibrele externe de natură inflaţionistă. Această politică a monedei

puternice constă într-o revalorizare a valorii externe a monedei şi este obţinută, fie printr-o

contractare a cantităţii de monedă, fie prin creşterea ratelor de dobândă.

Îndatorarea excesivă

Creditul este necesar pentru dezvoltarea activităţii economice dar suscită rambursarea capitalului

şi a cheltuielilor financiare, care devine o povară pe măsură ce îndatorarea devine excesivă.

Recurgerea la credite susţine creşterea economică într-o primă etapă, dar

exercită o influenţă deflaţionistă.

Preferinţa pentru lichiditate

Atunci când la nivelul agenţilor economici şi populaţiei se manifestă o puternică preferinţă

pentru lichiditate, aceasta nu conduce la scăderea ratei de dobândă, în măsura în care lipseşte

încrederea în viitor, iar perspectivele blochează orice investiţie. Economia

stagnează, iar deflaţia se manifestă.

2.1.4 Politica deflaţionistă presupune:

- diminuarea cheltuielilor publice

- diminuarea ofertei de monedă

- creşterea impozitelor

- creşterea ratei dobânzilor

- subvenţionarea cercetării şi dezvoltării

- controlul temporar al preţurilor

- promovarea concurenţei

2.1.5 Gata cu Inflaţia sau Deflaţia?

Propunerea concretă pentru viitorul apropiat şi ocazia pentru examinarea unui plan de o

anvergură mult mai mare este ca: “Ţările Pieţei Comune, de preferinţă, împreună cu ţările

europene neutre, să se oblige reciproc printr-un tratat oficial să nu plaseze nici un obstacol pe tot

cuprinsul teritoriilor în calea liberului schimb al monedelor naţionale sau a practicilor similare

din domeniul bancar, de către orice instituţie legal constituită într-unul din aceste teritorii.”

39

Aceasta ar însemna, în principal, abolirea oricărei reglementări privind schimburile sau miscarea

banilor între ţări, precum şi deplina libertate de a utiliza orice monedă în scopul încheierii de

contracte si efectuării contabilităţii.

Nici creşterea şi nici scăderea generală a preţurilor nu pare posibilă în circumstanţe normale, atăt

timp căt mai multor emitenţi de monede diferite li se permite să concureze liber, fără indiferenţa

guvernului. Întotdeauna vor exista unul sau mai mulţi emitenţi care vor găsi avantajos să regleze

oferta propriei sale monede, astfel încât să-şi păstreze valoarea constantă în raport cu preţul

agregat al unui coş de mărfuri larg folosite. Aceasta ar forţa rapid orice emitent neglijent să

stopeze fluctuaţia valorii propriei monede, doar dacă nu ar dori să fie eliminat de pe piaţă sau să-

şi vadă valoarea monedei prăbuşindu-se la 0.

2.1.6 Împiedicarea deflaţiei generale

Experienţa arată că, în condiţiile unei incertitudini sau îngrijorări severe privind viitorul,chiar

rate ale dobănzii foarte scăzute nu pot impiedica restrângerea volumului creditelor acordate de o

bancă.

O bancă emitentă n-ar întămpina nici o dificultate în a plasa mai mulţi bani într-un moment în

care oamenii doresc să păstreze multe lichidităţi. Pe de altă parte, banca emitentă n-ar dori să-şi

asume obligaţia de a menţine prin răscumpărare o valoare a propriei monede mai ridicată decât

cea la care a emis-o.Pentru a menţine investiţiile profitabile, banca ar fi probabil mânată să

cumpere titluri purtătoare de dobândă şi, în consecinţă, să înmăneze bani în numerar indivizilor

ce caută alte investiţii precum şi să coboare ratele dobânzii pe termen lung, ambele măsuri având

un efect similar. O instituţie cu o foarte largă circulaţie a monedei ar putea să găsească avantajos

să cumpere şi să stocheze cantităţi din bunurile reprezentate în indicele preţurilor, a căror valori

tinde să scadă cel mai puternic.

Aceasta ar ajunge pentru a contracara eventuala tendinţă descendentă a nivelului preţurilor

produsă de procesul economic, iar realizarea acestui efect este probabil tot ceea ce se poate

obţine printr-un management al monedei.

Atâta vreme cât condiţiile generale pentru conducerea eficientă a întreprinderii capitaliste stăruie,

concurenţa ar oferi o monedă care să deranjeze cât mai puţin probabil funcţionarea sa.

40

2.2 Hiperinflaţia

În ipoteza că inflaţia este lăsată să se dezvolte într-o manieră autonomă, ea nu are sfârşit. Un

proces exponenţial nu se termină niciodată, ci continuă la infinit. Când creşterea preţurilor

depăşeşte zona de 3 cifre anual, se ajunge la hiperinflaţie. În mod convenţional, se apreciază că

bariera este trecută când creşterea lunară a preţurilor depăşeşte 50% (ceea ce înseamnă o rată

anualizată de 13000%). Efectele hiperinflaţiei sunt cu adevărat devastatoare: preţurile îşi pierd

complet efectul de semnalizare, producţia este dezorganizată, populaţia îşi pierde încrederea în

monedă, se revine la forme primitive de schimb în natură.

În istoria monetară sunt cunoscute relativ puţine cazuri de hiperinflaţie, dar toate au avut efecte

traumatizante. Asemenea finaluri urmează de fiecare dată unor perioade de inflaţie "galopantă".

Un exemplu celebru în această privinţă este cel a Republicii de la Weimar, care a precedat în

Germania regimul hitlerist. Inflaţia "galopantă" a apărut în acest caz în perioada imediat

următoare încheierii primul război mondial, ca urmare a înfrângerii militare a Germaniei. În

perioada ianuarie 1922 - noiembrie 1923, preţurile au crescut de 10 miliarde de ori; sub

presiunea fugii de bani a populaţiei, masa monetară în termeni reali a scăzut de 30 ori; salariile

reale au înregistrat fluctuaţii enorme - în medie de circa 33%, în plus sau în minus, de la o lună la

alta.

Ungaria a singura ţară ce a cunoscut 2 episoade ale hiperinflaţiei la numai două decenii distanţă.

Primul a durat 12 luni (martie 1923 - februarie 1924) interval în care preţurile au crescut de 44

ori, rata maximă lunară a inflaţiei ajungând la 98%. Cel de al doilea reprezintă un "record"

absolut: perioada august 1945 - iulie 1946, în care preţurile au crescut de 3,81 x 1027 ori. cu o

rată medie lunară de 19.800%.

2.3 Stabilizarea

A treia soluţie este stabilizarea, adică oprirea fenomenului inflaţionist la punctul la care s-a ajuns

şi menţinerea valorii monedei la acest nivel existent, inferior celui iniţial. În modul acesta, se

consacră pierderea de valoare suferită de monedă prin inflaţie şi se previne reapariţia inflaţiei în

viitor.

41

Programe de stabilizare au fost aplicate în numeroase ţări în perioada interbelică (Franţa - 1928,

Anglia - 1931, România - 1929), însă măsurile respective nu au reuşit, deoarece cauzele care au

provocat anterior inflaţia nu au fost eliminate. După cel de-al doilea război mondial, se cunosc

însă două experienţe reuşite: R.F.G. şi Israel. La ora actuală, problema elaborării şi aplicării unor

programe de stabilizare monetară se pune mai ales în ţările excomuniste şi în fostele republici

sovietice unde inflaţia face ravagii, împiedicând reformarea şi relansarea economiilor respective.

Concluzia care se desprinde din analiza tuturor acestor cazuri - este că inflaţia trebuie fie

eliminată, fie respectată. Dacă nu poate fi eliminată - şi de cele mai multe ori nu poate fi -

inflaţia nu trebuie reprimată, căci, atunci, îmbracă forma oculte, care sunt mai periculoase decât

forma deschisă.

Bibliografie

1. Alexandru Ţugui – Inflaţia: Concepte, teorii şi politici economice, Bucureşti,

Editura Economică, 2000;

2. Vasile Turliuc, Vasile Cocriş, Valeriu Dornescu, Angela Boariu, Ovidiu

Stoica, Dan Chirleşan – Monedă şi credit, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I.

Cuza” ,2007;

42

3. Bezbach Pierre – Inflaţie, Deflaţie,Dezinflaţie, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1992;

4. Basno Cezar, Dardac Nicolae, Floricel Constantin, - Moneda, credit, bănci,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994;

5. Ion Ignat, Ion Pohoaţă, Gheorghe Luţac, Gabriela Pascariu - Economie

Politică, Ed. a 2-a, revizuită – Bucureşti, Editura Economică,2002;

6. http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2000/current2/mi43.htm 7. www.bnr.ro

43