1

CAPITOLUL 1

PREZENTAREA GENERALĂ A PĂDURILOR DIN EUROPA ŞI DIN

ROMÂNIA. DATE STATISTICE PRIVIND INCENDIILE DE PĂDURE

1.1. Pădurile Europei

1.1.1. Date generale

Informaţiile privind pădurile Europei s-au extras din literatura de specialitate

(studii de economie forestieră,agende forestiere, inventare forestiere elaborate de

F.A.O., raportul FRA 2000) şi din literatura geografică de uz general. Se impun

unele precizări.

Astfel, în primul rând, în cele ce urmează se consideră că Europa reprezintă

partea continentală, care se limitează de Asia prin Munţii Ural. Fluviul Ural, Marea

Caspică şi Munţii Caucazul Mare. Uscatul emers al Europei, respectiv continentul şi

insulele aferente acestuia, are o suprafaţă totală de 10050 mii km2.

În al doilea rând trebuie menţionat faptul că lucrările de specialitate mai vechi,

în special cele de sinteză, oferă date statistice pentru păduri încheiate, neglijând

păşunile împădurite şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră rărită. Spre deosebire de

acestea, principalele lucrări ale secolului actual, ţinând seama de tendinţa generală

de sporire a suprafeţelor păduroase, includ în evidenţele lor statistice toate

suprafeţele în care vegetaţia forestieră are o consistenţă mai mare de 0,1.

În prima ipoteză, cu toate incertitudinile care domnesc cu privire la întinderea

suprafeţelor păduroase din zona europeană a fostei U.R.S.S (datele statistice se

referă, de regulă, la întregul teritoriu a fostei Uniuni Sovietice), se poate considera că

suprafaţa „pădurilor încheiate” totalizează, pe continentul european aproximativ 295

milioane hectare. În aceste condiţii, pădurile europene ocupă 29,35% din suprafaţa

continentului, respectiv 7,62% din suprafaţa totală a pădurilor de pe glob. Suprafaţa

de pădure ce revine la un locuitor este de 0,29 ha pentru ţările europene din afara

spaţiului fost sovietic, respectiv circa 1,0 ha pentru partea europeană a fostei Uniuni

2

Sovietice. Volumul total de masă lemnoasă existent pe picior, în pădurile din afara

U.R.S.S, este de 12000 milioane m3, din care 64% răşinoase şi 36% foioase.

În cea de-a doua ipoteză de calcul, suprafaţa terenurilor forestiere pentru

Europa, inclusiv Federaţia Rusă (deci şi Siberia) este de 1,039251 miliarde hectare

(după F.A.O., 2001) ceea ce revine la 46% din suprafaţa terestră aferentă, respectiv

1.4 ha pe locuitor.

Raportul dintre suprafeţele pădurilor de răşinoase şi a celor de foioase, în ţările

europene din afara fostei U.R.S.S, este de: 59% răşinoase, respectiv 41% foioase.

1.1.2. Zonarea pădurilor Europei

În ceea ce priveşte pădurile, Europa se împarte în următoarele 4 zone:

- zona Nordică, care cuprinde statele scandinave şi cele baltice;

- zona Centrală, din care fac parte Austria, Benelux, Cehia, Danemarca,

Franţa, Germania, Irlanda, Ungaria, Liechtenstein, Olanda, Polonia,

Slovacia, Elveţia şi Regatul Unit al Marii Britanii;

- zona Sudică, care include Albania, Bosnia - Herţegovina, Bulgaria, Croaţia,

Grecia, Italia, Malta, Portugalia, România, San Marino, Spania, Macedonia

şi Serbia-Muntenegru;

- zona spaţiului Ex-Sovietic, constituită din cele 4 state independente (din

fosta Uninune Sovietică) şi anume: Belarus, Moldova, Rusia (partea

europeană) şi Ucraina.

ZONA NORDICĂ EUROPEANĂ acoperă o suprafaţă de circa 64 milioane

hectare. Marea majoritate o reprezintă pădurile de conifere, predominant cu pin

(Pinus sylvestris) şi brad (Picea abies). Împreună cu mesteacănul (Betula sp.) şi

plopul (Populus tremula) participă în compoziţia pădurilor de amestec. În zonele

subalpine compoziţia se schimbă, predominând mesteacănul, iar în zonele mai joase

speciile de stejar (Quercus sp.), fag (Fagus sylvatica), carpen (Carpinus betulus) şi

frasin (Fraxinus excelsion).

3

ZONA CENTRAL EUROPEANĂ are circa 50 milioane ha de pădure, la care

se adaugă 2,2, milioane ha de păşuni şi alte terenuri împădurite. Aceste terenuri şi

păşunile reîmpădurite se regăsesc predominant în Franţa.

În marea lor majoritate pădurile din această zonă sunt seminaturale (46

milioane ha). Plantaţiile sunt importante pentru această zonă şi reprezintă 4,1

milioane ha, predominând mai ales în Franţa, Irlanda şi Regatul Unit al Britaniei.

Compoziţia pădurilor variază de la o ţară la alta. Astfel, în Franţa în partea

centrală şi vestică predomină fagul (Fagus sylvatica) şi stejarul (Quercus sp), iar în

est, în zona montană, coniferele. Molidul şi bradul împreună cu fagul, alcătuiesc

pădurile de amestec. În zona sud-estică predomină pinul maritim (Pinus pinaster),

mai ales în plantaţii, iar în zona mediteraneană se găseşte în special vegetaţie de tip

maquis.

În Germania se regăsesc specii de conifere datorită plantaţiilor care s-au făcut

în ultimii 200 de ani. Peste 50% din păduri sunt din conifere, respectiv de molid

(Picea abies) şi pin silvestru (Pinus sylvestris). Pădurile de amestec, din conifere şi

foioase reprezintă 10%.

Polonia se caracterizează prin pădurile de conifere (două treimi), la care se

adaugă 10% din suprafaţa împădurită cu păduri de amestec din conifere şi foioase,

unde speciile majoritare sunt pinul silvestru şi stejarul. În marea lor majoritate

pădurile Poloniei sunt seminaturale, peste 144000 hectare fiind păduri virgine.

Irlanda şi Regatul Unit al Britaniei sunt unice în Europa datorită plantaţiilor,

90% şi respectiv 69% din suprafaţa lor fiind împădurită cu sitka şi molid, la care se

mai adaugă laricele, pinul şi bradul.

ZONA SUDICĂ EUROPEANĂ include circa 25 milioane ha, la care se adaugă

19 milioane de ha de păduri şi alte terenuri împădurite.

Cele mai întinse suprafeţe de pădure se află în Spania, Italia şi România.

Majoritatea pădurilor semivirgine din această zonă (circa 700000 ha) sunt în Bulgaria

şi România. La acestea se adaugă cele 4,3 milioane hectare de plantaţii din Bulgaria,

Portugalia şi Spania, inclusiv plantaţiile cu pin maritim şi eucalipt (Eucalyptus

globulus) din Portugalia şi Spania.

4

În zona de est predomină pădurile de foioase şi de amestec, în principal, cu

stejar şi fag, la care se adaugă dintre conifere, ca specii majoritare, pinul şi alepo

(Pinus halepensis), pinul silvestru, pinul maritim, molidul, bradul şi laricele.

ZONA SPAŢIULUI EX-SOVIETIC ocupă, în Europa, circa 156 milioane

hectare, precum şi 71 milioane de hectare de păşuni împădurite.

De altfel, Rusia (inclusiv partea asiatică) se remarcă în mod cu totul special,

întrucât totalizează 22% din suprafaţa mondială împădurită, din care 794 milioane ha

sunt clasificate ca nefiind atinse de om (virgine).

Cele mai multe păduri seminaturale se află în zona europeană a Rusiei, fiind

rezultatul unor exploatări intensive şi a degradării lor prin utilizarea arţarului,

mesteacănului şi paltinului la reîmpăduriri. În nord-vest dominante sunt pădurile de

molid şi pin silvestru, (UNECE/FAO, 2001).

Belarusul are păduri similare Rusiei, peste 80% fiind păduri de conifere şi de

amestec, coniferele fiind specia de bază.

Ucraina şi Moldova deţin majoritar păduri de foioase. În plus, Ucraina are

45% din suprafaţa împădurită alcătuită din plantaţii realizate în scop de protecţie

împotriva eroziunii solului datorită vântului şi acţiunii apelor.

1.1.3. Statistica incendiilor în pădurile Europei

Incendiile forestiere constituie o problemă importantă mai ales în partea sudică

a continentului, respectiv în Bazinul Mediteranean, astfel că, din acest punct de

vedere, pădurile Europei se împart în două zone de risc:

- risc înalt, în zona Mediteraneană;

- risc redus, în restul Europei.

Date istorice privind incendiile forestiere din Europa evidenţiază că, din

1990, circa 50.000 de incendii au distrus peste 600.0000 ha de pădure, respectiv

dublul suprafeţei înregistrate ca fiind afectată de incendii în perioada 1970-1990.

Propagarea şi stingerea incendiilor a fost mult influenţată de situaţia internă a

fiecărei ţări. Spre exemplu, în anul 1998 sistemul de prevenire şi combatere a

incendiilor forestiere din Grecia a trecut de la Ministerul Pădurii la Serviciul de

5

Pompieri. Perioada respectivă de tranziţie a influenţat major capacitatea de

prelucrare a datelor şi rapiditatea de răspuns a organelor responsabile cu stingerea

incendiilor, astfel că s-a ajuns ca 112.000 ha de pădure să fie distruse în urma a

9000 de incendii, cifră care este aproape dublă în comparaţie cu deceniul 1988 -

1997, când a fost înregistrată distrugerea a 66.000ha. Determinante pentru această

situaţie au fost temperaturile ridicate ale anului 1998.

De altfel, factorul climatic a constituit un element important pentru incendiile

forestiere şi datorită secetei acute de la jumătatea anului 2000, Grecia a cunoscut o

creştere masivă a numărului de incendii forestiere, ca urmare fiind arse peste

150.000ha de pădure. În acelaşi an au fost afectate şi Bulgaria, Croaţia şi Turcia.

Datorită variabilităţii datelor nu se poate concluziona că în cele două perioade

analizate (1980-1990 şi 1990-2000) a fost vorba de un model de propagare a

incendiilor, unde factorul climatic a fost constant, ceea ce s-a întâmplat şi în Nordul

Europei.

Perioada anterioară anului 1990 este foarte dificil de analizat pentru spaţiul

Ex-Sovietic datorită lipsei de informaţie şi de date. Din prelucrarea imaginilor

satelitare (NOAA) se poate concluziona că în timpul secetei din anul 1987, incendiile

forestiere au distrus în jur de 14 milioane ha de pădure în această zonă a Europei.

După ce ţările Ex-Sovietice şi-au dobândit independenţa politică, informaţia a

devenit mai accesibilă şi, spre exemplu, în anul 1998, când întreg continentul a fost

lovit de un val de căldură, în Federaţia Rusă au fost raportate incendii majore care au

distrus 4,27 milioane ha de pădure şi alte zone protejate, iar în anul următor, în 1999

suprafaţa distrusă prin incendii a fost de numai 752.000ha.

Prin analiza datelor oficiale şi a datelor satelitare se poate concluziona că, în

Federaţia Rusă, în anii cu temperaturi medii,au fost distruse prin incendii circa 5

milioane ha de pădure, iar în anii cu temperaturi extreme distrugerile s-au dublat

(circa 10 milioane ha de pădure).

Ca o primă concluzie, se apreciază că este nevoie de un sistem transparent

de înregistrare şi comunicare a datelor legate de incendii către autorităţile

internaţionale.

6

1.1.4. Înregistrarea datelor privind incendiile forestiere în Europa

Statele membre ale Comunităţii Europene au un sistem bine pus la punct de

înregistrare a incendiilor forestiere, datele statistice fiind colectate şi prelucrate la

Geneva, de către Biroul Naţiunilor Unite –ECE (Departamentul Lemnului). Acest

birou deţine toate datele statistice din zona Comunităţii Europene,spaţiul Ex-Sovietic,

Statele Unite ale Americii şi Canada (ECE/FAO 1998).

Comisia Comunităţii Europene a înfiinţat o Comunitate Informaţională a

Sistemelor de Anunţare a Incendiilor Forestiere care, în anul 1997, acoperea 310

provincii din Franţa, Germania, Grecia, Italia, Portugalia şi Spania (Lemannon,1997).

Naţiunile Unite prin Biroul din Geneva publică o revistă intitulată International

Forest Fire (IFFN) elaborată de Centrul Mondial de Monitorizare a Incendiilor

Forestiere (GFMC), în care se prezintă des rapoarte naţionale privind incendiile

forestiere. Totodată, pagina de internet a Centrului conţine, începând din 1990,

rapoarte de la peste 66 de ţări.

În tabelul 1.1 sunt prezentate datele statistice privind numărul incendiilor

forestiere care au avut loc în perioada 1990-1997 în Europa. În acest tabel la

zonarea teritoriului s-a respectat sursa de informaţie (ECE,2000). Rapoartele

actualizate privind incendiile forestiere sunt prezentate pe pagina de internet a

Centrului.

Tabelul 1.1

Numărul incendiilor forestiere în Europa în perioada 1990-1997*

Zonă/An 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 Bazinul Mediteranean

50.049 46.629 55.866 54.791 57.026 71.033 66.341 71.633

Zona Central Europeană

2.972 3.418 3.882 2.289 2.441 2.527 2.766 2.,233

Zona Statelor Nordice**

1.551 3.541 4.758 2.360 5.888 3.560 10.046 6.690

Centrul şi Estul Europei

4.942 5.041 14.025 9.550 8.986 6.226 7.717 6.367

Spaţiul Ex-Sovietic

5.888 23.448 39.945 23.657 31.693 34.306 42.919 97.369

*Sursa: ECE Forest Fire Statisitics *FAO temperate and Boreal Forest Resources Assessment 2000)

** Zona Statelor Nordice include şi Statele Baltice.

7

1.1.5. Incendiile controlate

Reprezintă un tratament pentru schimbarea folosinţei terenului sau o metodă

utilizată în scopul reducerii posibilităţilor de creare a culoarelor de propagare a

incendiilor, fiind mai mult aplicat în zona bazinului Mediteranean. Utilizarea

incendiilor controlate este un tratament discutabil datorită efectelor pe care le

are asupra straturilor din sol (în special a humusului), a etajelor floristice, faunei şi

biodiversităţii.

Cu toate acestea, în Franţa incendiile controlate s-au înmulţit în ultimul

deceniu. Aproximativ 10000ha, în funcţie de condiţiile climatice, sunt supuse anual

regimului de incendiu controlat. Metoda este utilizată în zonele dealurilor joase, în

adoptarea ei fiind implicaţi mai mulţi specialişti ca, de exemplu,pompieri, personal

forestier, zootehnişti şi personal cu răspunderi în gospodărirea păşunilor. Autorităţile

locale colaborează întotdeauna cu aceşti specialişti în identificarea zonei geografice

unde se poate practica tratamentul.

În celelalte zone ale bazinului Mediteranean, incendiile controlate sunt

folosite limitat, în Italia, Portugalia şi Spania, sau deloc, în Grecia şi ţările Africane

din zona bazinului Mediteranean. Autorităţile locale, din ţările unde este acceptat ca

tratament de schimbare a folosinţei terenului, procedeul se aplică doar pentru că este

mai ieftin şi mai ales pentru a preîntâmpina incendiile provocate de comunităţile

rurale, care vor să deschidă zone noi pentru agricultură sau păşunat.

În celelalte zone ale Europei, incendiile controlate sunt folosite ca regimuri şi

tratamente forestiere pentru conservarea şi pentru gospodărirea peisajului.

Astfel, pentru gospodărirea pădurilor este folosit în Finlanda, iar pentru conservarea

şi gospodărirea peisajului în Germania, Olanda şi Regatul Unit al Britaniei.

Principala utilizare a incendiilor controlate este pentru a menţine tipurile

de vegetaţie deschise şi a reduce şansa stabilirii arbuştilor şi a arborilor forestieri în

aceste zone. Prin folosirea acestui tratament se menţin condiţii de habitat favorabile

pentru anumite plante şi animale care se găsesc în etajele inferioare ale vegetaţiei şi

care altfel ar dispare (Page şi Goldammer, 2000).

8

1.1.6. Incendii controlate - etape :

Aşezarea crengilor

Proprietăţi: ∅ = 5 m h = 1,5 m taer = 25 °C tsol = 25 °C tlemn = 27 °C Timp: 0 sec

Aprinderea

Aprinderea: Cu iarbă uscată Temperatura crengilor: tlemn = 103 °C ∑t: 30 sec

9

Aprinderea

Timpul trecut de la declanşarea incendiului: 60 sec Tlemn = 207 °C ∑t: 60 sec

Începutul arderii intense

tlemn = 207 °C ∆t = 15 sec ∑t = 75 sec

10

Arderea intensă

tlemn = 380 °C ∆t = 15 sec ∑t = 90 sec

Arderea intensă

tlemn = 440 °C ∆t = 30 sec ∑t = 120 sec

11

tlemn = 536 °C ∆t = 15 sec ∑t = 135 sec

Începutul stingerii

∑t = 140 sec

12

Stingerea propriu-zisă

tlemn = 226 °C ∆t = 15 sec ∑t = 155 sec

Stingerea flăcărilor

tlemn = 189 °C ∆t = 15 sec ∑t = 170 sec

13

Stingerea jarului

tlemn = 50 °C ∆t = 30 sec ∑t = 200 sec

Focul stins

t lemn = 27 °C ∆t = 40 sec ∑t = 240 sec

14

1.1.7. Prevenirea incendiilor la nivel local

În zona bazinului Mediteranean, ţările din Africa au un sistem activ, care

implică comunităţile locale în prevenirea, depistarea şi stingerea incendiilor

forestiere. Comunităţile locale au nevoie de lemne de foc şi ca urmare orice

incendiu ce conduce la incendii de pădure reprezintă un real pericol pentru viitorul

respectivelor comunităţi din regiunea afectată.

În zona centrală a Europei pompierii voluntari au un rol major în stingerea

incendiilor forestiere din zonele limitrofe localităţilor rurale. Spre exemplu, în

Germania rapiditatea de stingere a incendiilor în zonele rurale este, în mare parte,

influenţată de posibilităţile locuitorilor din zonă, înregistraţi ca pompieri voluntari, cu

răspunderi în situaţiile de incendii. Aceştia au în plus şi avantajul de a cunoaşte

topografia locului şi sursele naturale de apă existente în zona afectată de incendii.

Stingerea incendiilor cu ajutorul pompierilor voluntari este mereu corelată cu

prezenţa unei dotări specifice şi a unei infrastructuri de drumuri de acces, care

permit intervenţii cu rezultate bune chiar şi în condiţiile în care persoanele implicate

nu au fost pregătite pentru condiţii de incendii forestiere majore.

1.2. Pădurile României. Incendiile de pădure

1.2.1. Date generale privind pădurile României

Conform literaturii de specialitate şi a evidenţelor întocmite de institutul

departamental de cercetări (I.C.A.S.,2003), fondul forestier al României totalizează

6,4 milioane hectare, din care 6,2 milioane sunt păduri. Compoziţia acestora este

următoarea:

- răşinoase…………………………..30%;

- foioase……………………………..70%.

Dintre foioase cele mai răspândite sunt fagul (31% din suprafaţa totală

ocupată de pădure) şi stejarul (18%). Dintre răşinoase cel mai răspândit este

molidul (23%).

Volumul de lemn pe picior este de circa 1350 mii m3, din care 39% răşinoase,

37% fag, 13% stejar şi 11% alte foioase.

15

Ponderea fondului forestier în suprafaţa ţării este de 28,2%, aflându-se astfel

cu puţin sub media europeană (29%). Suprafaţa pădurilor ce revine pe locuitor este

de o,27ha.

Repartiţia pădurilor pe zone geografice este: munte 66%, deal 24% şi câmpie

10%.

Principalele tipuri de păduri din România sunt următoarele:

- arborete de Quercus pubescens, Q. frainetto şi Q. cerris în zona de

câmpie din sudul ţării, cu climă caldă şi precipitaţii scăzute;

- arborete de plop şi salcie din Delta şi Lunca Dunării şi din luncile râurilor

interioare;

- arborete de şleau compuse, în principal, din specii de Quercus, Carpinus,

Fraxinus şi Tilia;

- arborete de Q. petraea, în zona colinară cu precipitaţii abundente;

- arborete de amestec cu Fagus sylvatica şi răşinoase în zona de munte;

- arborete de Picea sp., Abies sp., Pinus sp. şi Larix decidua în zonele de munte.

În raport cu natura funcţiilor social-economice, pădurile României se

grupează astfel:

- funcţii speciale de protecţie.................................................52,1% ;

- funcţii de producţie şi protecţie……………………………….47,9%.

Gospodărirea pădurilor se face în conformitate cu prevederile Codului Silvic.

1.2.2. Date statistice privind incendiile de pădure în România

În vederea alinierii României la cerinţele Comunităţii Europene privind

protecţia pădurilor împotriva incendiilor s-a elaborat, de către I.C.A.S.- Bucureşti, în

anul 2002, un „Studiu pentru zonarea teritoriului ţării în funcţie de gradul de risc la

incendii a fondului forestier”.

Conform acestui studiu, în România, în perioada 1968-2000 (33 ani), s-au

produs 3453 incendii, respectiv, în medie 105 incendii anual.

Distribuţia numerică a acestora, pe judeţe, ca şi încadrarea judeţelor pe

clase, în funcţie de numărul de incendii înregistrat se prezintă în tabelul 1.2. şi în

figura 1.1. În finalul tabelului se menţionează distinct şi situaţia din pădurile

administrate de I.C.A.S.

16

Tabelul 1.2

Distribuţia numerică a incendiilor de pădure pe judeţe şi încadrarea în clase numerice, pentru perioada 1968-2000 (după I.C.A.S., 2002)

Clase numerice Nr. crt.

Judeţul

Numărul total de incendii

0…50

50…100

100…150

150…200

Media anuală a numărului de incendii

1 Alba 200 x 6,0 2 Arad 82 x 2,5 3 Argeş 127 x 3,8 4 Bacău 66 x 2,0 5 Bihor 117 x 3,5 6 Bistriţa N 52 x 1,6 7 Botoşani 21 x 0,5 8 Braşov 96 x 2,9 9 Brăila 20 x 0,6 10 Buzău 131 x 4,0 11 Caraş S 214 x 6,5 12 Călăraşi 19 x 0,6 13 Cluj 175 x 5,3 14 Constanţa 82 x 2,5 15 Covasna 23 x 0,7 16 Dâmboviţa 61 x 1,8 17 Dolj 82 x 2,5 18 Galaţi 49 x 1,5 19 Giurgiu 13 x 0,4 20 Gorj 196 x 5,9 21 Harghita 74 x 2,2 22 Hunedoara 202 x 6,2 23 Ialomiţa 30 x 0,9 24 Iaşi 27 x 0,8 25 Maramureş 178 x 5,4 26 Mehedinţi 129 x 3,9 27 Mureş 103 x 3,1 28 Neamţ 50 x 1,5 29 Olt 50 x 1,5 30 Prahova 93 x 2,8 31 Satu Mare 72 x 2,2 32 Sălaj 82 x 2,5 33 Sibiu 86 x 2,6 34 Suceava 58 x 1,7 35 Teleorman 18 x 0,5 36 Timiş 49 x 1,5 37 Tulcea 91 x 2,8 38 Vaslui 33 x 1,0 39 Vâlcea 122 x 3,7 40 Vrancea 7 x 0,2 41 Ilfov 45 x 1,4 42 I.C.A.S 28 x 0,8 T O T A L 3453 104,6

17

Se observă că judeţele cu cel mai mare număr de incendii (clasa 150…200)

formează un culoar care străbate ţara, de la nord la sud, în partea sa central-

vestică (judeţele Maramureş, Cluj, Alba, Hunedoara, Caraş-Severin,Gorj).Judeţele

cu un număr mai redus de incendii ocupă, cu precădere, estul şi sudul ţării.

Figura 1.1. – Numărul de incendii pe clase de mărimi şi judeţe

(1968-2000, după studiile I.C.A.S.)

Distribuţia numerică a incendiilor de pădure (1974-2000) pe formaţii zonale, în

cuprinsul ocoalelor silvice amplasate în judeţele cele mai afectate de incendii, se

prezintă în tabelul 1.3.

18

Tabelul 1.3

Distribuţia numerică a incendiilor de pădure (1974-2000)

pe formaţii zonele ( după I.C.A.S.-2000)

Formaţia zonală Nr. ocoalelor silvice

cu mai mult de 14 incendii

Nr.ocoalelor silvice cu

8…14 incendii Păduri de molid 1 - Păduri de fag 11 3 Păduri de gorun 4 9 Păduri de stejar pedunculat 2 - Păduri de cer şi gârniţă 1 2 TOTAL 19 14

Întinderea suprafeţelor păduroase parcurse de foc, în perioada 1968-2000,

a însumat 11.856 ha, ceea ce corespunde unei medii anuale de 360ha. În general

suprafeţele cele mai mari afectate de incendii se situează în judeţele unde şi

numărul incendiilor a fost mai mare.

Cauzele incendiilor, analizate pentru judeţele amplasate pe culoarul central-

vestic, cu incendii numeroase, au putut fi grupate în patru categorii şi anume:

naturală, accidentale, focuri deliberate şi cauze necunoscute. Luând în considerare

perioada 1974 – 2000 (27 ani) s-au constatat următoarele:

- numărul incendiilor provocate de cauze naturale este redus, variind, de la

un judeţ la altul, între 1 şi 4% din numărul total de incendii înregistrate;

- numărul incendiilor provocate de cauze accidentale variază şi el între 38 şi

73%,fiind în medie de 56%;

- focurile deliberate ating uneori 7…8%;

- numărul incendiilor provocate de cauze necunoscute variază între

25…58%, fiind în medie de 39%.

Din categoria cauzelor accidentale fac parte:

- incendiile pornite de la arderea păşunilor şi fâneţelor, care variază între 13

şi 43% din numărul total de incendii;

- incendiile provocate de turişti şi copii, care reprezintă 13…40% din total,

iar uneori chiar mai mult;

- incendiile provocate de locomotive, ţigări aprinse aruncate din tren,linii de

înaltă tensiune, trageri în unităţi militare etc. sunt în general reduse,dar în zonele cu

climat favorabil declanşării incendiului (coeficientul de uscăciune al aerului

ridicat),pot constitui cauza principală.

19

1.2.3. Analiza statistică a incendiilor de pădure pe anotimpuri şi luni

Datorită importanţei pe care o au condiţiile meteorologice asupra

declanşării şi propagării incendiilor de pădure, un loc important în studiile I.C.A.S -

(2002) îl ocupă analiza statistică a incendiilor de pădure pe anotimpuri şi luni.

Astfel se evidenţiază că, în perioada 1962-2000 (39ani), în România au

avut loc circa 4050 de incendii de pădure, din care cele mai multe s-au produs

primăvara (54,8%), iar cele mai puţine iarna (5,0%); pentru vară şi toamnă cifrele

sunt relativ apropiate, adică 22,2% şi respectiv 18,0% (figura 1.2).

Figura 1.2. – Distribuţia incendiilor pe anotimpuri în perioada 1962 – 2000

Această distribuţie pe anotimpuri a suferit periodic şi unele modificări,

precum cele din intervalul 1981-1989, când incendiile de toamnă au fost mai

numeroase decât cele de vară, pentru ca în intervalul 1990-2000 numărul

incendiilor de vară să fie dublu faţă de al acelora de toamnă.

Distribuţia lunară a incendiilor de pădure, pentru aceeaşi 39 de ani

menţionaţi anterior, arată că primăvara cele mai numeroase incendii se produc în

luna martie, urmată de luna aprilie (figura 1.3); în perioada de vară cele mai multe

incendii au loc în luna august, iar toamna în luna noiembrie.

22,2 % Vara

18%Toamna

5%Iarna

54,8% Primavara

20

Figura 1.3. – Distribuţia numărului de incendii pentru lunile cele mai afectate ale anului

(perioada 1962-2000)

Mărimea suprafeţelor păduroase parcurse de foc,pe anotimpuri, în

anii 1981-1989,1990-2000 şi integral 1981-2000, se prezintă în figura 1.4. Se

constată că cele mai mari suprafeţe (însumate) au ars primăvara, urmate de cele

din vară şi toamnă, acestea din urmă având valori foarte apropiate. În perioada

1981-1989 suprafeţele arse toamna le depăşesc, ca întindere totală, pe cele arse

vara, pe când în intervalul 1990-2000 situaţia se inversează.

760

360480

3220

580

4020

2320

80100

2240

1880

2240

0

200

400

600

800

1000

1200

1400

1600

1800

2000

2200

2400

2600

2800

3000

3200

3400

3600

3800

4000

4200

Iarna Primavara Vara Toamna

Anotimpuri

ha

1981-1989 1990-2000 1981-2000

Figura 1.4. - Mărimea însumată a suprafeţelor de pădure parcurse de foc, pe anotimpuri, în perioadele 1981-1989, 1990-2000 şi întregul 1981-2000

21

Pe luni ale anului, cea ani mare întindere a suprafeţelor parcurse de

foc, în perioada 1981-2000, s-a înregistrat în martie-aprilie, iar pentru anotimpurile

de vară şi toamnă maximele se situează în august şi noiembrie (figura 1.5).

0100200300400500600700800900

100011001200130014001500160017001800190020002100220023002400 ha

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Lunile anului

1981-1989 1990-2000 1981-2000

Figura 1.5. - Mărimea însumată a suprafeţelor de pădure parcursă de foc, pe luni, pentru

perioadele 1981-1989, 1990-2000 şi integral 1981-2000

În concluzie, analiza statistică a incendiilor forestiere arată că în România

cele mai multe incendii s-au produs primăvara, în lunile martie şi aprilie, doar în

ultima perioadă de timp s-au produs şi în perioadele de vară şi toamnă. Explicaţia

constă în primul rând, în aceea că, în cele mai multe zone din ţară, populaţia rurală

practică incendierea terenurilor iar, în contextul unei litiere uscate şi a vântului,

declanşarea incendiilor forestiere devine foarte posibilă. În plus şi cauzele

incendiilor susţin aceste concluzii, predominante în România fiind cauzele

accidentale, ele provenind de la practicile rurale străvechi de a incendia păşunile şi

miriştile, precum şi de la focurile nesupravegheate.

În privinţa pagubelor produse de incendiile forestiere, în comparaţie cu

alte ţări europene, acestea sunt scăzute, în marea lor majoritate fiind incendii de

litieră. Procentul anual de suprafaţă parcursă de foc, din suprafaţa totală a pădurii,

în perioada 1990-2000, în zona cea mai afectată, a fost de aproximativ 0,15%.

Ca urmare, având în vedere criteriile generale de clasificare a pădurilor

pe grade de risc de incendiu stabilite de CE, metodologia clasificării în statele

membre şi situaţia faptică din România, se poate considera că fondul forestier

naţional se încadrează în categoria de „risc de incendiu scăzut”.

22

Bibliografie

1. Dincă, I., 1969: Dezvoltarea economiei forestiere a României. Ed. Ceres,

Bucureşti.

2. Dincă, I., 1970: Dezvoltarea economiei forestiere a României, Ed. Ceres.

3. Doniţă, N., Ivan, D., Coldea, Gh. ş.a., 1992: Vegetaţia României Ed. Tehnică

Agricolă, Bucureşti.

4. Lemasson, M.,1997: Forest fire in the European Union Acommunity

Information System an the Forest Fire, International Forest Fire News, No 17,

pg 24-28.

5. Matei, H. şi col., 1993: Statele lumii. Mică enciclopedie. Ed. Rombai, Bucureşti.

6. Page, H., Goldammer, I.G., 2000: Fire history of Central Europe: Implications

for prescribed burning in landscape management and nature conservation.

Proceeding for Baltic Exercise for Fire Information and Resources Exchange,

Kuopio, Finland, Iune 2000.

7. Stinghe,V.N., Sburlan,D.A., 1968: Agenda forestieră (Breviar tehnic). Ed. Agro-

Silvică, Bucureşti.

8. ECE-FAO,1998: Forest fire Statistics 1995-1997, Un Economy Commission for

Europe/Food and Agriculture Organization of the United Nations, Timber

Bulletin, Vol.LI, No4 ECE/ TIM /BULL/51/4, New York, Geneva,19 pagini.

9. GMVC, 20016: International Forest Fire News (IFFN) Country Archive

(www.ruf.uni-freiburg .de /fireglobe/iffn/countrz/countrz.htm).

10. ICAS, 2000: Studii pentru zonarea teritoriului ţării în funcţie de gradul de risc la

incendii a fondului forestier (tema 5M - referat ştiinţific final), Bucureşti.

11. RNP-ROMSILVA/2004: Pădurile României. Parcuri naţionale şi parcuri

naturale, Ed. INTACT, Bucureşti.

12. UNICEF/FAO, 2000: Forest resources of Europe, CIS, North America,

Australia, Japan and New Zeeland: Contribution to the global Forest

Resources Assessment 2000. Geneva, Timber and Forest Study Papers 17,

New York and Geneva, United Nations.

13. UNECE/FAO, 2000: Forest and forest products country profile: Russian

Federation . Federation ECE/TIM/Sp/18, United Nations Publications.

14. ***, 1974: Atlas geografic general. Ed. Geografică şi Pedagogică, Bucureşti.

15. ***, 2001: Raport FRA 2000. Version 2001.

23

CAPITOLUL 2

ELEMENTE DETERMINANTE ŞI FACTORI DE INFLUENŢĂ ÎN

DECLANŞAREA ŞI PROPAGAREA INCENDIILOR DE PĂDURE

2.1. Consideraţii generale. Definiţii

Incendiul reprezintă un proces distructiv, cu majore implicaţii sociale şi

economice, care întruneşte concomitent următoarele condiţii (P. Bălulescu, I.

Crăciun, 1993):

- este o combustie (ardere) rapidă, ce se dezvoltă (propagă) fără control, în

timp şi spaţiu;

- pune în pericol viaţa oamenilor şi animalelor şi/sau distruge bunuri

materiale;

- implică acţiuni prin metode, procedee, mijloace şi substanţe de stingere

adecvate, în vederea întreruperii procesului de ardere şi pentru lichidarea

consecinţelor acestuia.

În cazul incendiilor de pădure se înregistrează pierderi importante de material

lemnos, se distrug întinse suprafeţe forestiere şi se afectează, pe timp îndelungat,

habitatul faunei specifice.

Termenul de ardere sau combustie se defineşte ca o reacţie de oxidare

rapidă a unei substanţe (sau a unui material), în prezenţa oxigenului din atmosferă,

cu dezvoltare de căldură şi însoţit, în mod obişnuit, de emisii de flăcări şi fum. Acest

mod de definire este valabil pentru toate materialele şi substanţele combustibile

(solide, lichide, gazoase) şi se produce în trei faze: oxidare, aprindere şi ardere

propriu zisă.

Pentru ca fenomenul de ardere să aibă loc este necesară întrunirea (prezenţa)

a trei elemente: combustibilul (adică materialul susceptibil să treacă în stare de

24

combustibil) carburantul (substanţă capabilă să întreţină arderea, respectiv oxigenul

din aer sau substanţe care pot ceda oxigen) şi sursa de aprindere, numită şi factor

declanşator, care asigură realizarea energiei de aprindere (focul deschis, radiaţia

termică, scânteile mecanice şi electrice, trăsnetul etc.).

Uneori poate apare şi fenomenul de autoaprindere, definit prin aceea că

declanşarea arderii combustibilului se produce datorită autoîncălzirii, deci fără

intervenţia unei surse exterioare de aprindere. Autoaprinderea poate fi de natură

chimică, fizico-chimică sau biologică.

Dezvoltarea unui incendiu este, în general, un fenomen aleatoriu,

caracterizat printr-o însumare de procese fizice şi chimice, care se amplifică în

timp, devenind tot mai complexe. La baza concepţiilor actuale privind mecanismul

reacţiilor de ardere se află teoria reacţiilor în lanţ, care porneşte de la

presupunerea că în timpul reacţiei de oxidare se formează o serie de radicali liberi,

care, după ce reacţionează cu alte molecule, formează radicali noi ce reacţionează,

la rândul lor, cu moleculele neutre.

În urma arderii rezultă produse de ardere (gaze de ardere şi, în cazul arderii

corpurilor solide, resturi minerale-cenuşa), precum şi o însemnată cantitate de

căldură, disipată în mediul înconjurător. Dacă arderea nu este completă rezultă

fumul, un ansamblu vizibil de particule solide şi/sau lichide în suspensie în aer;

totodată, în cursul arderii incomplete se formează, ca proces intermediar, oxidul de

carbon care poate provoca asfixieri şi intoxicaţii.

După viteza de reacţie, dintre oxigen şi combustibil, se deosebesc: arderi

lente, normale (uniforme), rapide (explozii, deflagraţii).

Fenomenele ce se derulează în timpul unui incendiu de pădure sunt practic

arderi normale, precedate, de multe ori de arderi lente.

Combustia fără flacără a materialelor ce rămân în stare solidă în timpul

reacţiei, chiar dacă produsul parţial sau total al arderii este un gaz, se defineşte

drept ardere mocnită.

Declanşarea incendiilor de pădure presupune, în general, reunirea a trei factori

şi anume: condiţiile meteorologice, materialul combustibil şi elementul (factorul)

declanşator. Acţiunea conjugată a acestora poate crea situaţii favorabile producerii

incendiului, fenomen care poate avea loc în diferite condiţii de mediu şi spaţiu.

25

Datorită influenţei determinante pe care o au asupra declanşării şi propagării

incendiilor de pădure se consideră că cei trei factori alcătuiesc aşa numitul triunghi

al focului.

2.2. Condiţiile meteorologice

În principal acestea se referă la radiaţia solară, temperatura şi umiditatea

aerului şi a solului, precipitaţii, presiunea atmosferică şi vânturi.

2.2.1. Radiaţia solară

Radiaţia solară se propagă în spaţiul interplanetar şi ajunge la Pământ sub

formă de unde electromagnetice, care, în totalitatea lor, alcătuiesc spectrul solar.

Pe lângă energia luminoasă, Soarele mai produce şi o enormă cantitate de căldură,

care se reface necontenit datorită reacţiilor nucleare care au loc în masa sa.

Radiaţia solară recepţionată de suprafaţa Pământului poate fi directă, difuză

sau atmosferică. Ca orice formă de energie ea poate fi exprimată în Jouli, însă, în

practică, se utilizează caloria (1 cal= 4,18 J).

Radiaţia directă este reprezentată prin fluxul radiaţiilor ce ajung la Pământ,

radiaţia difuză este datorată particulelor aflate în suspensie în aerul atmosferic, iar

radiaţia atmosferică este reprezentată prin fluxul de radiaţie pe care atmosfera îl

răspândeşte în toate direcţiile şi din care o parte se pierd în spaţiul interplanetar, iar

alta ajunge la suprafaţa Pământului.

Pe de altă parte şi scoarţa Pământului, la fel ca şi atmosfera, având

temperatura mai mare de zero absolut este capabilă să emită energie radiantă, sub

forma radiaţiilor de lungime de undă mare (infraroşii). Diferenţa dintre radiaţia

suprafeţei scoarţei terestre şi parte din radiaţia atmosferei îndreptate către sol, se

numeşte radiaţia efectivă a suprafeţei terestre.

Radiaţia directă şi cea difuză căzând pe suprafaţa Pământului sunt parţial

reţinute şi parţial reflectate în atmosferă, constituindu-se astfel fluxul radiaţiilor

reflectate sau albedoul suprafeţei terestre. Capacitatea de absorbţie de către

26

pădure a radiaţiei solare este de 75…80%, restul de până la 100% constituind

radiaţia reflectată (albedo).

Dacă se face suma algebrică a energiei primite şi cedate, se obţine bilanţul

de radiaţie B al scoarţei terestre:

B = I + i - A - Re , ( 2.1 )

în care:

- I este radiaţia directă;

- i – radiaţia difuză;

- Re – radiaţia efectivă,

- A – albedoul suprafeţei terestre.

- Suma I + i reprezintă radiaţia globală.

Valorile bilanţului de radiaţie sunt variabile în raport cu climatul zonei

considerate, natura suprafeţei scoarţei terestre, nebulozitate etc. Ele suferă variaţii

diurne, fiind, în genere, pozitive ziua şi negative noaptea.

Determinările privind bilanţul radiativ pe timp de un an au arătat că valorile

cele mai mari, cuprinse între 80…100 kcal/cm2/an, se produc în pădurile tropicale

umede, iar valorile cele mai mici, 40…50 kcal/cm2/an, în regiunea deşerturilor, unde

atât albedoul – cât şi radiaţia efectivă au valori foarte mari.

Intensitatea radiaţiei solare directe prezintă atât o variaţie diurnă, cât şi o

variaţie anuală. Astfel aceasta creşte pe măsura ridicării Soarelui deasupra

orizontului, atingând valori maxime la amiază, după care începe să scadă. În ceea

ce priveşte variaţia anuală, intensitatea maximă a radiaţiei directe nu se produce în

mijlocul verii, când înălţimea Soarelui este maximă, ci în lunile de primăvară,

aceasta datorită impurităţilor din atmosferă, care sunt mai numeroase vara şi reduc

din temperatura acesteia.

Intensitatea radiaţiei difuze sporeşte pe măsură ce atmosfera este mai

încărcată cu diferite particule (pulberi, ceaţă, ploaie, fum, microorganisme etc.),

precum şi în cazul când norii acoperă bolta cerească. În condiţiile cerului senin,

intensitatea radiaţiei difuze depinde de transparenţa atmosferei şi de înălţimea

Soarelui deasupra orizontului.

27

Pe plan general, intensitatea radiaţiei solare depinde de latitudine, altitudine,

relief, transparenţa aerului, nebulozitate etc.

Latitudinea influenţează radiaţia solară întrucât de ea depinde înălţimea de

ridicare a Soarelui deasupra orizontului. În cazul latitudinilor joase Soarele se ridică

până aproape de zenit, pe când la latitudini ridicate, spre poli, în timpul verii,

Soarele face, luni în şir, doar un tur al orizontului.

De aceea, în regiunile nordice ale emisferei boreale, speciile forestiere sunt

adaptate la perioade de vegetaţie de durată mai scurtă şi iluminări diurne de durată

mai lungă, în timp ce în regiunile temperate durata sezonului de vegetaţie este mai

lungă, iar iluminarea diurnă este în mare parte difuză.

Altitudinea sporeşte intensitatea radiaţiei solare, deoarece, cu cât este mai

mare, scurtează parcursul razelor solare prin atmosferă, iar transparenţa aerului

creşte.

Relieful influenţează, în principal, prin modificările pe care la impune tuturor

elementelor meteorologice.

În general versanţii cu expoziţie sudică şi platourile înalte beneficiază de un

spor de energie solară.

Transparenţa aerului şi nebulozitatea condiţionează cantitatea de energie

solară ce ajunge la nivelul suprafeţei terestre. După cum s-a arătat, pe măsură ce

aerul atmosferic este mai încărcat cu diferite particule sau nebulozitatea este mai

mare, intensitatea radiaţiei solare directe scade, iar a celei difuze creşte.

♦ Radiaţia solară şi pădurea

În pădure, suprafaţa superioară a coronamentului arboretelor acţionează ca

un ecran de reflecţie, care se interpune în calea radiaţiei cosmice. Astfel, din

intensitatea radiaţiei incidente 20…25% este reflectată în atmosferă, 35…70% este

absorbită de coronament, iar 5…40% pătrunde în interior.

♦ Radiaţia reflectată este foarte diferită şi depinde în esenţă de:

culoarea şi poziţia frunzelor, configuraţia coronamentului pădurii în ansamblu,

vârsta arboretului, anotimp etc. S-a constatat, spre exemplu, că, cu cât profilul

pădurii este mai neuniform, cu atât albedoul, respectiv raportul dintre cantitatea de

energie radiantă care cade şi cea „reflectată” de suprafaţa coronamentului, este

mai mic. Pădurile de răşinoase au albedoul mai mic decât cele de foioase datorită

28

formei şi culorii frunzelor şi datorită asperităţii mai mari a coronamentului.

Arboretele tinere şi încheiate au albedoul mai mic decât cele mai bătrâne şi rărite.

Valoarea albedoului se schimbă şi cu anotimpul datorită variaţiei frunzişului şi

unghiului de incidenţă a razelor solare. De asemenea poziţia Soarelui deasupra

orizontului determină variaţii foarte mari ale albedoului chiar şi pe parcursul

aceleaşi zile, începând cu valori foarte mari dimineaţa (peste 90%) şi scăzând apoi

foarte repede în jurul valorilor medii caracteristice zilei respective (10-25%).

Această mare diversitate de condiţii face dificilă stabilirea exactă a valorii

albedoului pe specii. Totuşi din literatura de specialitate rezultă următoarele valori

medii, cu valabilitate pentru întreaga perioadă de vegetaţie: 5% pentru arboretul de

molid, 13,2% pentru arboretul de pin cu subetaj de fag şi15,4 pentru arboretul de

amestec de foioase (stejar, fag, carpen).

♦ Radiaţia absorbită reprezintă complementul radiaţiei reflectate şi a

celei transmise, şi depinde de aceeaşi factori, ca şi radiaţia reflectată, dar cu

menţiunea că toţi acei factori care condiţionează valori reduse ale albedoului,

determină valori ridicate pentru absorbţie.

Ecosistemele forestiere se caracterizează printr-o mare capacitate de

absorbţie a radiaţiei solare, depăşind, din acest punct de vedere, toate celelalte

ecosisteme terestre. Din cele 70% absorbite din radiaţia incidentă, circa 1% se

fixează prin fotosinteză, 49% se consumă prin evapotranspiraţie, iar 20% rămân

pentru încălzirea plantei.

Radiaţia transmisă prin coroanele arborilor reprezintă, în medie, numai 10%

din radiaţia totală incidentă. Capacitatea de transmisie are, de asemenea, caracter

selectiv şi este variabilă pe parcursul sezonului de vegetaţie, scăzând continuu de

la înfrunzirea totală de primăvară, când pentru diferite specii poate avea valori de

21-12% (în luna iunie), la 14-11% în iulie,11-8% în august şi 10-7% în septembrie.

Regimul radiativ şi de luminozitate din interiorul pădurii prezintă şi el o serie

de particularităţi faţă de alte tipuri de asociaţii vegetale. Astfel intensitatea radiaţiei

globale şi luminozitatea scad dinspre coronament către solul pădurii; în general

descreşterea este mai accentuată în jumătatea superioară a coronamentului şi

devine mai lentă în spaţiul trunchiurilor. Spre exemplu, bilanţul radiativ, într-un

arboret tânăr de molid de consistenţă plină, scade de la 100% deasupra vârfului

29

arborilor la 40% în partea mijlocie a coroanelor,ajungând la 6-5% la baza acestora

şi în spaţiul trunchiurilor.

În raport cu sezonul, s-a constatat că bilanţul radiativ scade semnificativ

iarna. De asemenea, dacă în lunile de vară radiaţia globală reprezintă doar 2…5%

din radiaţia liberă pe teren descoperit, în lunile de iarnă ajunge să reprezinte 50%

din aceasta.

2.2.2. Temperatura solului

Energia radiaţiei primită de la Soare este absorbită, într-o proporţie de 80%,

de suprafaţa Pământului şi transformată, în urma acestui proces în energie

termică. Datorită acestui fapt suprafaţa solului se încălzeşte şi dispune de o

anumită cantitate de căldură pe care o transmite, în parte, straturilor din adâncime

şi, în parte, straturilor de deasupra sa, însuşire denumită conductibilitate termică.

Conductibilitatea termică a unui sol, adică proprietatea acestuia de a

transmite căldura din aproape în aproape, se ilustrează printr-un coeficient de

conductibilitate termică,care se exprimă în cm2/s şi este dat de raportul dintre

conductibilitatea calorică [cal / cm.s.grd] şi căldura specifică [cal / cm3.grd] a solului

respectiv.

În general prezenţa aerului în sol majorează conductibilitatea termică a

acestuia, iar prezenţa apei o reduce. Ca urmare, la suprafaţă, solurile uscate se

încălzesc şi se răcesc mult mai uşor decât cele umede; tot la suprafaţă solurile

nisipoase se încălzesc şi se răcesc mai rapid decât cele argiloase, care au

însuşirea de a reţine apa un timp îndelungat.

Cunoaşterea conductibilităţii termice este necesară pentru precizarea

proprietăţilor unui sol în ceea ce priveşte propagarea căldurii şi variaţiile

temperaturii cu adâncimea. După unele determinări, coeficientul de conductibilitate

termică al aerului este de 0,16 cm2/s, iar al apei de 0,0013 cm2/s.

Datorită variaţiei zilnice şi anuale a intensităţii radiaţiilor solare,temperatura

solului prezintă şi ea o variaţie diurnă şi una anuală. Mărimea temperaturii solului,

într-un caz dat, se exprimă în grade Celsius (0 C).

30

• Temperatura la suprafaţa solului. În general temperatura stratului

superficial al solului în curs de 24 ore prezintă o oscilaţie simplă cu un singur

maxim şi un singur minim. Maximul se semnalează în jurul orei 13, cam la o oră

după ce Soarele atinge înălţimea maximă deasupra orizontului, iar minimul cu puţin

înainte de răsăritul Soarelui. Amplitudinea diurnă a temperaturii solului este mai

mare decât a temperaturii aerului, mărimea ei depinzând de natura şi starea fizică a

solului. Variaţiile de temperatură de la suprafaţa solului se transmit şi în adâncime,

dar pe măsură ce aceasta creşte, amplitudinea diurnă a temperaturii diferitelor

straturi se micşorează. În general amplitudinea variaţiei zilnice devine practic nulă

la adâncimea de 1m. Stratul de sol de la această adâncime poartă numele de strat

cu temperatura zilnică constantă.

În anotimpul de iarnă, stratul de zăpadă micşorează amplitudinea oscilaţiilor

termice şi reduce adâncimea la care ele pătrund. Dacă grosimea păturii de zăpadă

depăşeşte 50 cm atunci nici o variaţie a temperaturii aerului nu se mai resimte în

sol, iar temperatura acestuia rămâne neschimbată, nu numai în adâncime ci şi la

suprafaţă. Variabilitatea mare a condiţiilor de sol, microrelief, vegetaţie fac ca

valorile anuale ale temperaturii solului să se repartizeze foarte neuniform pe

suprafaţa ţării. Astfel, cele mai mari medii anuale ale temperaturii pe suprafaţa

solului (>130C) caracterizează terenurile de câmpie din sudul şi sud-vestul ţării. În

depresiunile intracarpatice, unde inversiunile de temperatură constituie o

caracteristică importantă a regimului termic, ele coboară sub 90C, iar uneori sub

70C. În regiunea Carpaţilor de Curbură, ca urmare a procesului mai intens de

însorire favorizat de expoziţia sudică a versanţilor şi de influenţele föhnale, valorile

cresc peste 130C.

În cursul anului mediile lunare ale temperaturii solului prezintă, atât la

suprafaţă cât şi la adâncime, tot o oscilaţie simplă cu un maxim în iulie sau august

şi un minim în ianuarie. Aceasta la latitudinile mijlocii, pentru că la celelalte latitudini

variaţia anuală este diferită dar asemănătoare cu cea a temperaturilor aerului.

Contrastele dintre iarnă şi vară pun în evidenţă pe suprafaţa solului

amplitudini de temperatură mai mari de 31-320C în jumătatea sudică a Câmpiei

Române şi de 29-300C în cea nordică şi în Moldova. În Depresiunea Transilvaniei şi

în celelalte depresiuni intracarpatice, amplitudinile de temperatură sunt de 28-290C

31

datorită temperaturii foarte coborâte de la suprafaţa solului, din timpul iernii. În

regiunile deluroase, unde se resimte influenţa föhnului,aceasta este mai mare, de

peste 290C.

Faţă de valorile medii lunare şi anuale temperatura pe suprafaţa solului

înregistrează valori mult diferite, care depind de circulaţia generală a atmosferei, de

poziţia teritoriului respectiv faţă de advecţiile de aer rece sau fierbinte, de barajul

orografic, de particularităţile suprafeţei active etc. În Depresiunea Transilvaniei, cu

relief fragmentat şi deschisă advecţiilor de aer rece de origine polară, temperatura

minimă pe suprafaţa solului a atins valori de -350C … - 390C, iar în celelalte

depresiuni intracarpatice, aceasta a atins valorile cele mai coborâte, respectiv de

-40,30C.

Aproape toate minimele absolute ale temperaturii pe suprafaţa solului s-au

produs în ianuarie, când răcirea anuală este maximă. În cursul anului temperaturile

minime lunare au valori negative pe suprafaţa solului, din septembrie până în mai

inclusiv, iar în regiunile depresionare (Giurgeu, Târgu Secuiesc) aproape tot anul,

cu excepţia lunii august când s-au înregistrat minime cu valori pozitive.

Temperatura maximă absolută pe suprafaţa solului variază la noi între

600C şi 690C, cele mai mari valori producându-se în sud-vestul Câmpiei Române,

la Calafat (69,30C). În Podişul Moldovei, acestea au variat între 63 şi 660C, în

Depresiunea Transilvaniei, între 63 şi 670C, iar în restul depresiunilor intracarpatice

au oscilat între 61 şi 620C, fiind cele mai mici temperaturi maxime absolute de pe

suprafaţa solului.

În cursul anului, temperaturile maxime lunare, de pe suprafaţa solului, au

valori mai mari de 400C, din martie până în luna octombrie inclusiv,iar din luna mai

până în august pot atinge 600C. Din septembrie până în aprilie inclusiv,

temperatura maximă lunară are valori pozitive de 15-200C sau mai mult, chiar şi în

lunile cele mai reci ale anului, ca urmare a advecţiilor de aer cald din timpul

semestrului rece.

• Temperatura solului în adâncime depinde de conductibilitatea sa termică,

precum şi de variaţia fluxului de radiaţie din timpul zilei şi al anului.

Caracteristicile fizico-chimice ale solului, cantitatea de apă şi de aer din sol,

structura granulometrică etc., fac ca încălzirea şi răcirea în sol să se facă cu o

32

oarecare întârziere faţă de stratul superior. Astfel, în variaţia lunară a temperaturii

solului cu adâncimea se remarcă un minim în ianuarie, pentru orizonturile

superioare de 0-30 cm, acesta fiind decalat cu o lună, în februarie, pentru

orizonturile profunde de sub 40 cm (dar cu valori pozitive).

În luna ianuarie, temperatura solului creşte cu adâncimea, cele mai mari

valori medii, de circa +50C, situându-se la 100 cm adâncime, în timp ce pe

suprafaţa solului, acestea sunt de -3 0C, ceea ce pune în evidenţă regimul termic al

solurilor din timpul iernii. În ceea ce priveşte maximul acesta se produce în iulie

pentru orizonturile de 0-80 cm adâncime şi abia în august la adâncimi mai mari. În

acest interval, cele mai mici medii sunt caracteristice orizonturilor inferioare, iar cele

mai mari orizonturilor superioare, ceea ce evidenţiază regimul de insolaţie al

solurilor din timpul verii. În anotimpurile de tranziţie şi îndeosebi în martie - aprilie,

când încep procesele de încălzire şi în septembrie – octombrie, când încep

procesele de răcire, valorile termice din sol tind să se omogenizeze.

♦ Temperatura solului şi pădurea

Pădurea exercită prin intermediul coronamentului, o influenţă apreciabilă

asupra temperaturii solului pe care îl acoperă, aceasta datorită reţinerii energiei

solare în timpul zilei şi a radiaţiei terestre în timpul nopţii. Litiera influenţează şi ea

temperatura solului din pădure, datorită conductivităţii sale calorice foarte scăzute.

Primăvara, litiera îngreunează încălzirea solului, iar toamna împiedică răcirea

lui, constituind astfel un al treilea ecran protector care contribuie la moderarea

regimului termic al solului. Datorită acestor influenţe temperaturile de la suprafaţa

solului, în perioadele călduroase ale anului, sunt mai scăzute în pădure decât în

câmp deschis. Diferenţa se atenuează însă cu adâncimea.

Solul protejat de prezenţa pădurii îşi păstrează caracterul mai moderat pe

toată durata anului, temperaturile medii lunare ca şi maximele absolute lunare din

lunile semestrului cald (aprilie-septembrie) fiind mai coborâte, iar cele din semestrul

friguros mai ridicate în solul din pădure faţă de solul din teren descoperit.

În pădurile de foioase temperatura medie anuală a solului este mai ridicată

decât în cele de răşinoase.

33

2.2.3. Temperatura aerului

Datorită densităţii reduse şi a slabei sale conductibilităţi termomoleculare,

aerul nu se încălzeşte direct de la Soare, ci prin intermediul suprafeţei terestre,

care transmite straturilor de aer de deasupra sa o bună parte din căldura primită.

Ca atare, temperatura aerului depinde, ca şi cea a solului, de intensitatea radiaţiei

solare şi prezintă atât o variaţie zilnică – cât şi una anuală.

• Variaţia zilnică a temperaturii aerului rezultă din interacţiunea a doi factori şi

anume: insolaţia, care reprezintă partea din radiaţia globală ce ajunge la sol, şi

radiaţia terestră.

La puţin timp după răsăritul Soarelui căldura primită de sol depăşeşte,

datorită insolaţiei, pierderea suferită de acesta prin radiaţie şi bilanţul termic al

solului devine pozitiv. Ca urmare temperatura minimă a aerului se înregistrează, cu

un oarecare decalaj faţă de temperatura minimă a solului, la răsăritul Soarelui,

după care începe să crească până la începutul după amiezii, când atinge valoarea

maximă; în continuare începe să predomine radiaţia terestră şi bilanţul termic

devine negativ, temperatura aerului scăzând tot timpul, inclusiv în tot cursul nopţii

până dimineaţa. Fenomenul se repetă ciclic, cu mici excepţii legate de cauze

accidentale.

Variaţia zilnică a temperaturii aerului se defineşte, în principiu, prin trei

elemente şi anume: momentul producerii extremelor, valoarea acestora şi

diferenţa dintre ele, adică amplitudinea zilnică.

Momentul producerii valorilor extreme fixează durata intervalului în care

insolaţia este în exces, iar amplitudinea zilnică a temperaturii aerului caracterizează

climatul unei zone. În legătură cu valoarea amplitudinii, în diferite condiţii de loc şi

de timp, se menţionează că:

- este mai mare în zona intertropicală şi scade progresiv pe măsură ce creşte

latitudinea;

- este mai mare pe formele de teren concave, deci în văi şi mai mică pe formele

de teren convexe, adică pe vârfuri de dealuri sau de munţi;

- creşte pe măsură ce se măreşte depărtarea de mări şi oceane;

- este cu atât mai mică cu cât este mai mare nebulozitatea;

34

- variază în timp, fiind mai mare vara decât iarna;

- scade cu altitudinea şi depinde de natura şi starea suprafeţei solului, precum şi

de orientarea şi înclinarea versanţilor.

• Variaţia anuală a temperaturii aerului se poate deduce fie pe baza celor 12

valori medii lunare, fie a celor 36 medii decadice sau 73 medii pentadice sau a

celor 365 medii zilnice. Curbele de variaţie anuală a temperaturii aerului diferă cu

latitudinea, deosebindu-se, în principal, trei tipuri şi anume:

- tipul ecuatorial, cu o amplitudine anulă foarte mică,cu aproximativ două

maxime după echinocţii şi cu două minime, foarte puţin accentuate, după

solstiţii;

- tipul latitudinilor mijlocii, cu luna cea mai caldă după solstiţiul de vară,iar

luna cea mai rece după solstiţiul de iarnă şi cu o amplitudine anuală mare,

crescândă din zona subtropicală către cea subpolară (acesta este tipul în

care se încadrează şi ţara noastră);

- tipul polar, cu o amplitudine foarte mare şi temperatură minimă foarte

scăzută,datorită nopţii polare,în februarie sau în martie, imediat după

reapariţia Soarelui la orizont; temperatura maximă, nu prea accentuată, se

înregistrează după solstiţiul din iunie, în emisfera boreală, şi după cel din

decembrie, în emisfera australă.

Marea diversitate a condiţiilor fizico-geografice ale României imprimă o

distribuţie neuniformă a valorilor anuale ale temperaturii aerului, cu un ecart de

peste 130C. Cele mai ridicate temperaturi medii anuale, de peste 110C, se

înregistrează în sudul Câmpiei Române, de-a lungul Dunării, pe litoralul Mării

Negre şi în sudul şi vestul Banatului. În restul regiunilor de câmpie, temperatura

medie anuală se menţine între 10 şi 110C, iar în regiunile deluroase şi de podiş,

temperatura medie anuală scade sub 100C. Cele mai mici temperaturi medii anuale

se înregistrează în regiunile montane, unde variază între 60C şi sub -20C, acestea

din urmă caracterizând vârfurile de peste 2000 m altitudine din masivele Bucegi,

Făgăraş, Retezat, Rodnei. În văile adânci şi în depresiunile intramontane,

temperatura medie anuală se menţine la circa 7,50C. Frecventele procese de

descendenţă a aerului fac ca în unele sectoare deluroase (Subcarpaţii de Curbură,

35

sud–estul Munţilor Apuseni), temperatura medie anuală să fie mai mare cu 1-20C

faţă de regiunile înconjurătoare, înregistrându-se peste 9-100C în Subcarpaţii

Curburii şi peste 90C în sud–estul Munţilor Apuseni.

• Temperaturile extreme. Sub influenţa advecţiilor de aer cald,

temperaturile maxime absolute ale aerului, în diferite zone din România, în ultimii

80 de ani, au depăşit 41-420C în Câmpia Română, 39-400C în Câmpia Banato-

Crişană, 38-400C în Podişul Moldovei şi 37-380C în Depresiunea Transilvaniei. În

regiunea subcarpatică acestea au fost de 37-390C, iar în cea montană, la peste

2500 m, de 220C. În cursul anului, intervalul posibil de producere a temperaturilor

maxime absolute, în diferite zone, este 1 mai - 15 septembrie; cea mai mare

frecvenţă a acestor valori (44,6%) are loc în a doua parte a lunii august (16-31

august).

În regiunile de câmpie, datorită uniformităţii relative a reliefului, temperaturile

maxime absolute s-au produs aproximativ la aceeaşi dată, în timp ce în regiunea

subcarpatică şi montană, unde fragmentarea mare a reliefului şi expoziţia acestuia

faţă de circulaţia generală a aerului produc o diferenţiere locală a procesului de

încălzire, aceste valori se înregistrează la date diferite.

Temperatura minimă absolută a aerului a coborât, în cea mai mare parte a

ţării, sub -300C. Valoarea minimă record a fost de -38,50C înregistrată la staţia

meteorologică Bod. Pe vârfurile carpatice de peste 2500 m altitudine, temperatura

minimă absolută a fost de -380C. Polul frigului poate fi localizat în depresiunile

intracarpatice, adevărate „lacuri de frig”, unde există condiţii locale favorabile

acumulării şi stagnării timp îndelungat a aerului rece.

Pe teritoriul României cele mai frecvente temperaturi minime absolute, pentru

diferite zone, sunt cuprinse între -280C şi -31,90C (43%). Valorile sub -380C sunt

destul de rare (1,1%) la fel ca şi cele de peste -19,90C (1,5%). Peste 50% din

minimele absolute s-au produs în intervalul 16-31 ianuarie şi peste 25% în prima

jumătate a lunii februarie. Scăderile cele mai accentuate de temperatură s-au

produs în timpul advecţiilor de aer rece arctic continental şi al răcirilor radiative în

regim anticiclonic.

36

♦ Temperatura aerului şi pădurea

Influenţa pădurii asupra temperaturii aerului se resimte în valorile medii

lunare ale perioadei de vară, când diferenţele dintre pădure şi terenul descoperit

sunt mari. În lunile de iarnă diferenţele sunt foarte mici sau chiar nule. Totodată

este important de remarcat că influenţa pădurii afectează foarte puţin valoarea

temperaturilor medii anuale.

În general influenţa termică a pădurii se manifestă printr-o reducere a

maximelor şi o ridicare a minimelor. Diferenţele dintre temperaturile maxime lunare

din pădurea de răşinoase şi câmpul descoperit sunt negative în tot cursul anului, în

timp ce diferenţele dintre temperaturile minime sunt pozitive. Cele mai mari

diferenţe dintre mediile maximelor lunare se înregistrează vara, iar cele mai mici

iarna. Diferenţele de temperatură dintre pădurea de stejar şi câmpul descoperit

sunt, în general, sub nivelul celor specifice pădurilor de răşinoase, fiind mici vara şi

foarte scăzute sau chiar inexistente în lunile de iarnă. O influenţă deosebită asupra

temperaturii aerului o exercită pădurea de fag, în sensul că vara reduce cel mai

mult temperatura aerului; această influenţă termică sporită a fagului faţă de molid

poate fi pusă exclusiv pe seama procesului fizic de reţinere a radiaţiei solare de

către coronament.

Influenţa moderatoare a pădurii asupra temperaturii aerului se reduce odată

cu scăderea consistenţei acesteia. Astfel, în pădurea rărită, o mare parte din

radiaţia solară ajunge direct la suprafaţa solului şi participă, în aceste condiţii,

împreună cu coronamentul arborilor, la procesele de încălzire şi răcire ale aerului,

ca suprafaţă activă secundară.

În perioadele călduroase, fără vânt, acţiunea combinată a solului şi pădurii

poate face ca în pădurea intens rărită, în funcţie de starea suprafeţei solului şi de

speciile componente, oscilaţiile diurne ale temperaturii aerului să fie chiar mai mari

decât în terenul descoperit. De asemenea, în pădurile multietajate, cu etajul

superior rărit, este posibil ca, datorită legăturii directe a straturilor de aer cu

diferitele părţi structurale active ale pădurii, temperatura aerului să fie, la anumite

înălţimi, mai ridicată ziua şi mai coborâtă noaptea, decât în terenul descoperit.

Temperatura aerului din pădure suferă modificări determinate şi de vârsta

arboretului, în concordanţă cu modificările structurale care se succed de la

37

întemeierea pădurii până la vârsta exploatabilităţii. Astfel, în timpul verii pe timp

senin, pădurile monoetajate, cu consistenţă plină, se caracterizează, în diferite

perioade ale zilei, printr-un anumit tip de repartiţie verticală a temperaturii. De

exemplu noaptea şi dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, cea mai scăzută

temperatură se înregistrează în coronament; de la acest nivel, atât în jos cât şi în

sus, temperatura creşte, maxima producându-se la suprafaţa solului. În timpul după

amiezii când se produce maxima diurnă de temperatură, profilul termic vertical al

pădurii se caracterizează printr-un maxim la nivelul coronamentului de la care, atât

în sus cât şi în jos, temperatura scade, înregistrând un minim pe suprafaţa solului.

După răsăritul soarelui, când începe încălzirea părţii superioare a coronamentului şi

zona minimelor de temperatură din coronament este lichidată, precum şi seara, în

perioada de răcire, pe profilul vertical al pădurii se produce o relativă egalizare a

temperaturii, realizându-se de adeseori izotermia.

În perioada sezonului de vegetaţie, diferenţele de temperatură pe verticală se

modifică. Cele mai mari diferenţe termice între nivelul coronamentului şi suprafaţa

solului se înregistrează în momentul încheierii procesului de înfrunzire, deci în

perioada de maximă acoperire. În a doua jumătate a perioadei de vegetaţie, după

arşiţele intense din lunile iulie-august, când intensitatea frunzişului începe să

scadă, contrastele termice verticale din spaţiul de influenţă al pădurii se reduc.

2.2.4. Umiditatea aerului

Prin umiditatea aerului se înţelege conţinutul acestuia în vapori de apă. Cu

cât cantitatea de vapori de apă conţinută de o masă de aer, aflată la o anumită

temperatură, este mai mare, cu atât şi umiditatea aerului este mai mare. Pentru o

temperatură dată, cantitatea de vapori de apă din aer nu poate depăşi o anumită

limită; când aceasta este atinsă, aerul devine saturat de vapori şi excesul acestora

produce condensul.

Vaporii pătrund în atmosferă în urma fenomenelor de evaporare a apei şi

contribuie la presiunea pe care o exercită aerul atmosferic; partea, din presiunea

totală, care le revine vaporilor de apă este denumită, în mod curent, forţa elastică

sau tensiunea vaporilor de apă.

38

Gradul de umezeală a aerului depinde, în mod nemijlocit, de temperatura

aerului. Pentru o aceeaşi valoare a forţei elastice a vaporilor de apă, aerul va fi cu

atât mai uscat, cu cât temperatura va fi mai ridicată şi cu atât mai aproape de

starea de saturare, cu cât temperatura aerului este mai joasă. Limita de saturaţie,

într-un caz dat, creşte cu temperatura.

Umiditatea aerului poate fi exprimată ca umiditate absolută, ca umiditate

relativă sau ca umiditate specifică.

Umiditatea absolută reprezintă cantitatea de vapori de apă, exprimată în

grame şi care se află, la o anume temperatură, într-un metru cub de aer [g/m3];

având în vedere că se referă la unitatea de volum, umiditatea absolută este egală

cu densitatea vaporilor de apă.

Umiditatea relativă, numită şi stare higrometrică, reprezintă cantitatea de

vapori de apă în %, la temperatura de măsurare, raportată la cantitatea maximă de

vapori pe care masa de aer respectivă ar putea să o conţină la temperatura dată.

În funcţie de metoda de determinare, ea poate fi definită şi ca fiind raportul

procentual dintre forţa elastică existentă şi forţa elastică maximă a vaporilor de apă,

considerate în aceleaşi condiţii.

Umiditatea specifică este dată de cantitatea de vapori de apă, exprimată în

grame şi conţinută într-un kilogram de aer umed [g/kg ].

Cel mai frecvent umiditatea aerului se exprimă prin intermediul umidităţii

relative.

Măsurarea umidităţii aerului se face cu diferite tipuri de higrometre,

psihrometre şi higrografe înregistratoare.

Se poate afirma că vaporii de apă din atmosferă constituie unul din cele mai

schimbătoare elemente meteorologice, fapt scos în evidenţă prin distribuţia lor atât

în înălţime cât şi pe suprafaţa terestră.

Datele obţinute prin radiosondaje arată că umiditatea aerului scade cu

înălţimea. Sub acest aspect influenţa masivelor muntoase se resimte puternic,

prezenţa acestora în regiune încetinind simţitor scăderea.

În ceea ce priveşte distribuţia geografică a vaporilor de apă, se menţionează

că la latitudinile mijlocii şi înalte, unde influenţa anotimpurilor este bine conturată, se

observă o creştere a umidităţii în perioadele călduroase şi valori minime în cele reci.

39

La difuzarea uşoară a vaporilor de apă în atmosferă, contribuie, în primul

rând, faptul că densitatea lor reprezintă doar aproape jumătate din densitatea

aerului uscat, iar, în al doilea rând, variaţiile de temperatură a aerului şi mişcările

convective, turbulente şi orizontale ce au loc.

• Variaţiile diurne şi anuale ale umidităţii aerului

În decurs de 24 de ore, umiditatea aerului este condiţionată, în afară de

temperatură şi natura suprafeţei terestre, şi de posibilitatea răspândirii vaporilor de

apă în mediul respectiv.

În oscilaţiile periodice diurne ale umidităţii absolute se disting, în mod

obişnuit, două tipuri de variaţii.

Primul tip, specific întinderilor de ape, precum şi anotimpurilor reci, se

caracterizează printr-o oscilaţie simplă, cu un minim dimineaţa şi un maxim în

cursul după amiezii, care se produce, la o oră sau două, după trecerea Soarelui la

meridianul locului. Al doilea tip de variaţie, specific anotimpurilor călduroase,

deasupra întinderilor mari de uscat, se caracterizează printr-o dublă oscilaţie, cu

două maxime şi două minime. Primul minim are loc în primele ore ale dimineţii şi

este urmat, după câteva ore (către orele 8-10) de primul maxim; al doilea minim

apare către orele 15-16, iar al doilea maxim către orele 20-22.

În ceea ce priveşte umiditatea relativă, aceasta are o variaţie diurnă simplă,

caracterizată printr-o valoare maximă dimineaţa şi una minimă în jurul orelor 14.

Variaţia anuală a umidităţii absolute, având acelaşi mers ca şi temperatura

aerului, prezintă o valoare minimă iarna şi una maximă în timpul verii. Amplitudinea

anuală va fi mare în staţiunile cu climat continental şi redusă acolo unde influenţa

moderată a mărilor se resimte mai puternic.

Variaţia anuală a umidităţii relative, având un sens invers faţă de mersul

temperaturii, înregistrează o valoare minimă în anotimpul călduros şi una maximă

în anotimpul rece.

Pe teritoriul României cele mai mari medii anuale ale umidităţii relative se

înregistrează pe vârfurile muntoase, la peste 2000m înălţime (Vf.Omu 87%), ca

rezultat al temperaturilor reduse şi pe litoralul Mării Negre (Mangalia 85%), datorită

sursei permanente de vapori de apă; în regiunile de câmpie din sud-estul ţării şi în

Podişul Dobrogei, sub influenţa regimului climatic continental, cele mai scăzute

40

valori se situează sub 77%. În regiunile din vestul ţării, sub influenţa aerului

maritim, ca şi în cea mai mare parte a regiunii subcarpatice, umezeala relativă

depăşeşte 78%. În regiunea de câmpie şi pe litoral, în lunile iulie-august, umiditatea

relativă înregistrează 65-69% şi respectiv 77-81%.

♦ Umiditatea aerului şi pădurea

În interiorul pădurii umiditatea este mai mare decât în teren descoperit.

Această diferenţă este maximă în timpul verii şi minimă iarna. Umiditatea relativă,

în pădure, în zilele senine, poate depăşi cu 20% şi chiar peste 30%, umiditatea

relativă din terenul deschis.

2.2.5. Umiditatea solului

Prin umiditatea solului se înţelege conţinutul de apă al acestuia, indiferent de

forma sub care se găseşte apa (vapori, picături, cristale de gheaţă).

Ea mai poate fi exprimată şi prin grosimea în milimetri a cantităţii de apă din

orizontul rădăcinilor: 0-50 cm; 0-100 cm sau 0-150 cm, comparabilă cu aportul de

apă din precipitaţii sau cu apa înapoiată atmosferei prin fenomenul de

evapotranspiraţie.

Exigenţele pădurii faţă de umiditate variază în funcţie de latitudine. Astfel, în

regiunile nordice din Europa, dominate de un climat rece şi umed, evapotranspiraţia

în pădure fiind mai slabă, aceasta se poate menţine chiar la un nivel mediu anual al

precipitaţiilor de 200 l/m2. În schimb, la noi în ţară, climatul fiind mai călduros şi mai

uscat, masivele păduroase se menţin doar în zonele cu precipitaţii medii anuale de

peste 500 l/m2 (dacă nu intervine apa freatică).

În afară de rolul favorabil jucat de umiditatea solului în existenţa,

productivitatea şi distribuţia pădurilor, în anumite situaţii ea are şi efecte

nefavorabile. Astfel, ploile torenţiale devin dăunătoare determinând eroziunea

stratului fertil de sol, mai ales, în pădurile rărite sau în curs de exploatare-

regenerare. De reţinut este şi faptul că perioadele de secetă sunt cu atât mai

păgubitoare cu cât sunt mai lungi.

41

2.2.6. Precipitaţiile atmosferice

Sub denumirea de precipitaţii atmosferice se înţeleg toate produsele de

condensare sau de sublimare ale vaporilor de apă din atmosferă, care cad din nori şi

ajung pe suprafaţa Pământului. Sunt cunoscute sub denumirea de ploaie sau zăpadă.

Din punct de vedere al condiţiilor de formare se clasifică în precipitaţii de

convecţie, frontale şi de relief.

Precipitaţiile de convecţie sunt cele care cad din norii ce s-au format în urma

mişcărilor ascendente din interiorul maselor de aer. Deşi nu cuprind regiuni întinse,

cad în cantităţi mari într-un interval relativ scurt (1-3 ore). Deasupra uscatului cad, de

obicei, în cursul după amiezelor şi sunt însoţite de manifestări electrice.

Precipitaţiile frontale se datoresc sistemului noros ce se formează prin

alunecarea ascendentă a aerului cald pe suprafaţa de separaţie dintre acesta şi

aerul rece. Atunci când sunt de tipul frontului cald sunt continue, abundente şi de

lungă durată (12-24 ore); în general cuprind regiuni întinse (sute de kilometri). Cele

de tipul frontului rece sunt abundente, dar au o durată scurtă şi cuprind regiuni

mai puţin întinse (zeci de kilometri); au un caracter mai violent.

Precipitaţiile de relief se formează, de obicei, în interiorul aceloraşi mase de

aer, când acestea sunt forţate să execute deplasări ascendente determinate de un

obstacol (deal, munte).

Variaţiile diurne ale precipitaţiilor (pe continente), în perioadele ploioase, se

caracterizează printr-o valoare minimă, în timpul nopţii şi una maximă în cursul

după amiezelor; între aceste extremităţi se intercalează uneori câte un maxim şi un

minim secundar.

Variaţiile anuale ale precipitaţiilor diferă de la o regiune a globului la alta. În

ţara noastră, mersul anual al precipitaţiilor se încadrează în regimul continental al

latitudinilor cu climat temperat, cu o valoare maximă vara (iunie) şi una minimă

iarna (februarie). Anotimpurile de tranzit (primăvara şi toamna) primesc, în general,

cam aceeaşi cantitate de precipitaţii, primăvara ceva mai mult decât toamna. În

regiunile din sud-vestul ţării, ca urmare a influenţei circulaţiei aerului maritim, se

înregistrează două maxime (mai-iunie şi octombrie-noiembrie) şi două minime

(februarie-martie şi august-septembrie).

42

În România, cele mai mari cantităţi anuale de precipitaţii le primeşte regiunea

montană. Astfel, mijlocia anuală în masivul Maramureşului depăşeşte 1200 l/m2.În

regiunea de câmpie (Bărăgan) mijlocia anuală oscilează între 500 şi 600 l/m2 iar

regiunea care primeşte cea mai mică cantitate de apă este litoralul şi Delta Dunării

(300…400 l/m2).

În ceea ce priveşte precipitaţiile orografice (de relief), versanţii montani

expuşi vânturilor prezintă un exces de precipitaţii faţă de versanţii opuşi. Dacă

direcţia vântului dominant coincide cu direcţia lanţului montan, atunci repartiţia

precipitaţiilor este uniformă pe ambii versanţi; dacă însă direcţia vântului dominant

este perpendiculară pe direcţia lanţului muntos, atunci pe versantul expus vântului

se constată o repartiţie a precipitaţiilor diferenţiată pe nivele de altitudine; cantităţile

de apă cresc la început cu altitudinea, atingând un maxim între 500…700 m, apoi

descresc, iar după ce aerul s-a răcit ating un al doilea maxim între 800…1200 m,

mai redus decât primul. Peste aceste înălţimi cantităţile de apă scad continuu.

Pădurile, nu sporesc cu mult cantitatea precipitaţiilor căzute, dar contribuie la

acumularea apei în solul său afânat, la scurgerea mai lentă a apei, la umezirea

aerului, la reţinerea zăpezii, la condensarea umidităţii atmosferice sub formă de

rouă, brumă, chiciură, ceaţă, polei etc.

În general s-a constatat că, în pădure, cantitatea de precipitaţii depăşeşte cu

5…8% pe aceea a precipitaţiilor căzute în teren deschis.

2.2.7. Presiunea atmosferică

Efectul greutăţii aerului pe suprafaţa Pământului este exprimat prin presiunea

atmosferică.

Astfel, presiunea atmosferică reprezintă forţa de apăsare (greutatea)

exercitată asupra unităţii de suprafaţă orizontală de către o coloană de aer, ce se

întinde de la suprafaţa considerată până la limita superioară a atmosferei.

Presiunea atmosferică normală, citită la nivelul mării şi la temperatura de

00C, este de 1013,3 mbar, ceea ce corespunde unei coloane de mercur de 760mm.

43

În afara variaţiei sale cu altitudinea, unde scade odată cu creşterea înălţimii,

presiunea atmosferică prezintă şi variaţii periodice, diurne şi anuale. De asemenea

pot apare şi variaţii neperiodice, accidentale.

Mărimea presiunii atmosferice se determină cu ajutorul barometrelor şi

barogragelor.

Variaţia diurnă a presiunii, deşi mai greu sesizabilă în zona latitudinilor

mijlocii, se caracterizează prin două valori minime şi două maxime. Primul minim se

produce în jurul orelor 4, cel de-al doilea în jurul orelor 16, iar maximele se produc

către orele 10 şi, respectiv 22.

Diferenţa dintre maximul de dimineaţă şi minimul de după amiază reprezintă

amplitudinea diurnă a presiunii, pe când diferenţa dintre maximul de seară şi

minimul din zori reprezintă amplitudinea nocturnă.

Amplitudinile oscilaţiilor zilnice ale presiunii scad de la ecuator spre poli.

Variaţia periodică diurnă a presiunii este influenţată, în afară de latitudinea

geografică,şi de natura suprafeţei terestre (continent sau ocean).

Variaţia periodică anuală a presiunii atmosferice este determinată de

influenţa pe care o exercită anotimpurile asupra repartiţiei presiunii pe suprafaţa

Pământului. În afară de anotimp, variaţia anuală mai este influenţată de latitudinea

geografică şi de natura suprafeţei terestre.

În regiunile ecuatoriale, presiunea atmosferică variază puţin în cursul anului;

amplitudinea anuală este mică.

În regiunile de latitudine mijlocie, atât distribuţia oceanelor şi a continentelor,

cât şi influenţa temperaturii, determină trei tipuri de variaţie anuală a presiunii

atmosferice şi anume:

- tipul continental, cu maximul iarna şi minimul vara, având o variaţie inversă

celei pe care o prezintă temperatura aerului;

- tipul oceanic, cu maximul vara şi minimul iarna, având o variaţie similară cu

cea pe care o înregistrează temperatura;

- tipul mixt, cu două maxime, în aprilie şi noiembrie, şi cu două minime, în

ianuarie şi iulie.

44

Variaţiile accidentale sau neperiodice ale presiunii atmosferice sunt

provocate de încălzirile şi răcirile aerului în straturile inferioare ale atmosferei,

precum şi de factorul dinamic.

Cele mai însemnate variaţii de acest gen sunt observate la latitudinile mijlocii

şi superioare, unde schimbările vremii se fac cu repeziciune de la o zi la alta.

2.2.8. Vânturile

În mod obişnuit, prin vânt se înţelege mişcarea orizontală sau aproape

orizontală a aerului, care tinde să treacă din regiunile mai reci, unde presiunea este

mai ridicată, către regiunile mai calde, unde presiunea este mai coborâtă.

Vânturile sunt caracterizate prin direcţie şi viteză.

Direcţia vântului, este dată, în plan orizontal, de unghiul pe care îl face

vectorul vânt, al cărui sens trebuie să indice direcţia dinspre care bate vântul, cu

direcţia nordului geografic; unghiul se măsoară în sensul de mişcare al acelor unui

ceasornic, de la 00 la 3600. În practică, direcţia vântului poate fi exprimată şi în

funcţie de punctele cardinale, cum ar fi spre exemplu: vânt de la Nord (orientare 00

sau 3600), vânt de la NNE (220 30’), vânt de la NE (450), vânt de la ENE (670 30’),

vânt de la Est (900) etc.

Viteza vântului se exprimă în m/s sau în km/h. Între cele două modalităţi de

exprimare există relaţiile :

1 m/s = 3,6 km/h (2.2)

1 km/h = o,278 m/s (2.3)

Aprecierea intensităţii vântului se mai poate face şi cu ajutorul unei scale

gradate de la o - 12 (scara Beaufort), care ţine seama de efectele pe care vântul le

are asupra obiectelor de la suprafaţa Pământului; gradaţia 0 corespunde situaţiei

de calm atmosferic, iar gradaţia 12 uraganului.

Variaţiile zilnice ale direcţiei şi vitezei vântului sunt greu de precizat,

acestea schimbându-se foarte des. Condiţiile topografice exercită o influenţă

deosebită şi determină anumite direcţii predominante. Numai pe litoral şi de-a

lungul lanţurilor muntoase, unde suflă brizele de mare şi de uscat sau cele de vale

şi munte, conduc către o schimbare regulată a direcţiei vântului în curs de 24 ore.

45

În ceea ce priveşte variaţia zilnică a vitezei vântului s-a constatat că, în

apropierea solului, ea prezintă un maxim în primele ore ale după amiezei şi un

minim în cursul nopţii. Amplitudinea variaţiei zilnice este mai mare vara decât iarna,

fiind mai mare în zilele senine decât în cele acoperite. Rezultă că variaţia zilnică a

vitezei vântului, este în mare măsură, dependentă de variaţia temperaturii.

Variaţiile anuale ale direcţiei şi vitezei vântului depind de particularităţile

climatice ale regiunii. Direcţia vântului variază în cursul anului în strânsă legătură

cu circulaţia generală a atmosferei, fiind dependentă în acelaşi timp de condiţiile

orografice locale. Sunt regiuni pe suprafaţa Pământului în care vântul îşi păstrează

constant, în tot cursul anului aceeaşi direcţie. Este cazul regiunilor în care bat

vânturile alizee. În alte regiuni, unde vântul îşi schimbă direcţia în mod regulat şi la

intervale egale de timp, bat vânturile musonice. Există însă şi regiuni (cele mai

numeroase), în care direcţia vântului variază neregulat. Pentru aceste regiuni,

reprezentarea, pe aşa numita „roză a vânturilor” a frecvenţelor şi intensităţilor

vânturilor, permite să se urmărească variaţia anuală a fiecărei direcţii a vântului în

parte şi să se stabilească direcţia lor predominantă.

• Influenţa reliefului asupra vântului

Când o masă de aer este obligată să treacă peste un lanţ muntos, dispus

perpendicular pe direcţia de deplasare a acesteia, se poate produce fenomenul de

„triunghi cald” sau de „turbion staţionar”, întrucât pe versantul expus vântului

viteza aerului în timpul mişcării ascendente se micşorează în funcţie de înclinarea

şi lungimea acestuia. Turbionul are ramura superioară dirijată în sensul vântului şi

ramura inferioară descendentă, şi este cu atât mai aplatizat cu cât panta

versantului este mai mică; pot apărea însă şi mişcări turbionare dezordonate.

În zona de creastă, viteza vântului este mai mare decât la aceeaşi înălţime

deasupra unui şes, fenomenul fiind conform cu legea conservării masei. În această

zonă sunt posibile doborâturi de vânt.

Pe versantul opus vântului, mişcarea aerului nu devine descendentă imediat

după traversarea crestei muntelui, ci la o anumită distanţă de aceasta. În spaţiul

intermediar se formează un turbion staţionar cu ramura superioară descendentă;

alteori apar, fie o serie de turbioane antrenate de curentul general, fie mişcări

turbulente generate de intensităţi variabile. Viteza vântului în cădere este cu atât

46

mai mare cu cât, prin înălţimea sa, muntele a determinat o ascendenţă mai mare a

masei de aer. Punctul unde traiectoria descendentă a aerului întâlneşte terenul

este deosebit de vulnerabil în privinţa doborâturilor de vânt.

În cazul culmilor formate dintr-o succesiune de piscuri şi şei la îngrămădirea

liniilor de curenţi în plan vertical se adaugă, în şei, şi cea care are loc în plan

orizontal. Aceasta determină o sporire considerabilă a vitezei vântului şi creşterea

pericolului doborâturilor de vânt în şeile munţilor.

Caracteristicile vântului în văile situate între lanţuri muntoase se modifică, în

funcţie de orientarea axului văii faţă de direcţia vântului, de lăţimea şi adâncimea văii.

Astfel, în cazul când axul văii este perpendicular pe direcţia vântului, apare în

dreptul văilor, o inflexiune ce urmăreşte, în general, profilul terenului fără modificări

ale direcţiei în plan orizontal. Pe cei doi versanţi, la văile largi, se produc mişcările

turbulente descrise anterior. Când valea este îngustă, fenomenele dinamice de pe

cei doi versanţi se contopesc şi se creează o zonă de turbulenţă generală, care nu

periclitează însă integritatea pădurilor. Uneori, când în văi sau depresiuni

stagnează o masă de aer rece, este posibil ca vântul să nu mai ajungă în fundul

văii, ci să alunece peste stratul inferior caracterizat printr-o mare stabilitate şi apoi

să escaladeze cea de-a doua culme.

În cazul când axul văii este orientat pe direcţia vântului, acesta este canalizat

de-a lungul văii, fiind ascendent sau descendent în concordanţă cu înclinarea

talvegului. Dacă versanţii prezintă denivelări accentuate ale microreliefului se pot

produce mişcări turbulente accentuate, în special, la marginile curentului, precum şi

doborâturi pe clinele expuse direct vântului. Când valea este orientată oblic, faţă de

direcţia vântului, este posibil ca masa de aer să fie deviată şi în plan orizontal, tinzând

să se orienteze de-a lungul văii sau să se deplaseze perpendicular pe linia crestelor.

Masele de aer care traversează un lanţ muntos înalt sunt supuse unor

importante transformări adiabatice, dobândind proprietăţi noi şi producând, pe cei doi

versanţi, fenomene meteorologice specifice, cu caracter strict local. Astfel pe versantul

opus, ramura descendentă a vântului se transformă într-un vânt cald şi uscat, numit

föhn, acesta dirijându-se dinspre culmile munţilor înalţi spre văile şi regiunile joase de

la poale. În timpul mişcării ascendente, pe versantul expus, aerul se răceşte prin

destindere şi temperatura scade; se formează nori şi cad precipitaţii orografice, aerul

47

pierzând din rezerva de vapori (tensiunea vaporilor scade). După depăşirea culmii, în

timpul mişcării descendente, aerul se încălzeşte ceea ce determină scăderea continuă

a umezelii relative, evaporarea norilor şi accentuarea vizibilităţii.

Regiunile unde bate föhnul sunt în general mai secetoase, decât cele situate în

afara zonei muntoase. Aici sunt posibile doborâturi de vânt în păduri, iar uscăciunea

aerului şi temperatura ridicată produc vătămări vegetaţiei, sporesc pericolul incendiilor,

iar prin topirea bruscă a stratului de zăpadă determină chiar inundaţii.

♦ Vânturile şi pădurea

Pădurile înalte constituie obstacole importante în calea vânturilor,

modificându-le structura, direcţia şi intensitatea. În porţiunea din faţa pădurii (zona

„în vânt”) intensitatea vântului se reduce, în medie cu 5…15%, pe când în spaţiile

pădurii, în porţiunea adăpostită (zona ”sub vânt”), scade considerabil, pentru ca

apoi, la o depărtare oarecare de pădure să se refacă; la distanţa de 170 m de

marginea pădurii, intensitatea ajunge la 39% din cea iniţială, la distanţa de 250 m

ajunge la 88%, iar la 470m atinge din nou 100%. În interiorul pădurii, de la circa

200m de la lizieră, vântul se resimte numai în proporţie de 2…3% din intensitatea

cu care bate în câmp liber.

Vânturile puternice, când bat oblic faţă de planul coronamentului, pătrund în

pădure şi au efecte dăunătoare, doborând arbori izolaţi sau arborate întregi.

Vânturile constante ca direcţie deformează coroanele arborilor, cauzează creşteri

asimetrice etc. Vânturile moderate, pe lângă importanţa lor silviculturală privind

transportul polenului, fecundarea florilor şi răspândirea speciilor cu seminţe

aripate,uşoare, împrăştie emanaţiile nocive ale fabricilor. În general vânturile

favorizează propagarea incendiilor de pădure.

2.3. Materialul combustibil

În general se definesc drept combustibil toate materialele solide, lichide

sau gazoase, care se pot inflama şi arde în prezenţa aerului, contribuind la

creşterea cantităţii de căldură dezvoltată de incendiu. Dacă materialul respectiv

este de origine vegetală şi este plasat în zona forestieră, atunci poartă denumirea

de combustibil forestier.

48

Astfel, în cazul incendiilor de pădure, combustibilul constă din vegetaţia

forestieră şi este repartizat pe patru nivele (straturi) şi anume:

- stratul lemnos înalt (peste 2…3m), reprezentat de arboretul de foioase şi/sau

răşinoase;

- stratul lemnos de talie mică (sub 2...3m), reprezentat de subarboret şi

mărăcinişuri;

- stratul de ierbacee, ce constituie pătura vie de la nivelul solului, foarte

inflamabilă la sfârşitul perioadei de vegetaţie;

- litiera (pătura de frunze moarte şi crăci) uneori densă, uscată şi continuă,

alteori subţire şi discontinuă.

În ceea ce priveşte carburantul, respectiv oxigenul din atmosferă care susţine

focul, acesta trebuie să aibă un indice de peste 15,75%.

Pentru estimarea corectă a comportamentului unui eventual incendiu şi

dezvoltarea sa probabilă, ca şi pentru orientarea corectă a operaţiunilor de

prevenire şi stingere a incendiilor de pădure, este necesară cunoaşterea

particularităţilor diferitelor tipuri de combustibili forestieri.

Determinarea riscului de producere a unui incendiu trebuie să se realizeze nu

numai în funcţie de previziunile meteorologice, ci şi în funcţie de „sensibilităţile”

fiecărei formaţii vegetale. De tipul combustibililor depinde, mai mult decât de oricare

alt factor, aprinderea şi propagarea focului, elemente esenţiale la stabilirea

sistemelor de protecţie împotriva incendiilor şi singurele asupra cărora se poate

acţiona direct, în mod preventiv.

După Valette (1990) cunoaşterea tipurilor de combustibil şi a caracteristicilor

acestora este utilă pentru:

- urmărirea evoluţiei riscului de apariţie a incendiilor pe care îl prezintă

diferitele specii forestiere, ţinând seama şi de rolul lor în diferite formaţii

forestiere;

- clasificarea speciilor lemnoase după acest criteriu;

- integrarea criteriului inflamabilităţii în „indicii de risc de incendiu”, în scopul

sporirii preciziei acestora;

- elaborarea de hărţi de risc, pornind de la hărţi ce redau tipul de vegetaţie,

respectiv atât stratul arborescent - cât şi stratul arbustiv şi cel ierbos;

49

- orientarea operaţiunilor silviculturale de eliminare localizată a speciilor cu

grad mare de risc şi introducerea de specii mai puţin inflamabile.

În cele ce urmează se prezintă clasificarea combustibililor, precum şi

caracteristicile lor fizico-chimice. Se acordă o atenţie deosebită inflamabilităţii şi

combustibilităţii.

2.3.1. Clasificarea combustibililor forestieri

Din punctul de vedere al producerii incendiilor, combustibilii forestieri se

clasifică după următoarele criterii :

a. După natura lor:

- combustibili „morţi”, respectiv ramuri căzute, frunze şi ierburi uscate etc.;

- combustibili vii – ierburi, arbuşti, arbori.

b. După dispoziţia spaţială a combustibililor se disting:

- subterani , care se întâlnesc în solul mineral (rădăcini şi alte materiale);

- superficiali, adică situaţi până la o înălţime de 1,5m deasupra solului

(frunze, ace, ramuri căzute, arbuşti şi arbori tineri, trunchiuri etc.);

- aerieni , aflaţi la o înălţime de peste 1,5m faţă de sol (ramuri, frunziş etc.).

c. După disponibilitatea combustibililor de a arde:

- combustibili totali, care reprezintă toată materia vegetală întâlnită în aria

incendiului;

- combustibili disponibili, respectiv acei combustibili care întrunesc toate

condiţiile pentru a arde şi a se consuma în cazul unui eventual incendiu;

- combustibili remanenţi, constituiţi din acea parte a combustibilului care

nu este disponibilă arderii şi rămâne după incendiu, cum ar fi spre exemplu

acei combustibili care nu au ars datorită umidităţii ridicate (fiind vii sau uzi), a

dimensiunilor mari (foarte groşi, trunchiuri, cioate etc.) sau a situării lor în

afara razei de acţiune a incendiului.

d. După combustibilitate:

- incombustibili, adică materialele care sub acţiunea focului sau a

temperaturilor înalte, nu se aprind,nu ard mocnit şi nu se carbonizează;

50

- greu combustibili, respectiv materialele care sub influenţa focului sau a

temperaturilor înalte se aprind greu, se carbonizează şi continuă să ardă sau

să mocnească numai în prezenţa sursei de căldură;

- combustibili, adică materialele care sub acţiunea focului sau a

temperaturilor înalte se aprind şi ard, cu sau fără flacără, arderea sau

mocnirea lor continuând şi după îndepărtarea sursei de căldură.

e. După dimensiuni şi timpul de uscare

Această clasificare, redată în tabelul 2.1, este specifică numai pentru

„combustibilii morţi” (ramuri, crăci, etc.).

Tabelul 2.1

Clasificarea combustibililor „morţi”

Categoria de diametre [mm]

Timpul de uscare [ ore]

<5 1 5-25 10 25-75 100 >75 1000

2.3.2. Caracteristicile principale ale combustibililor forestieri

Caracteristicile fizice şi chimice ale combustibililor determină posibilitatea

izbucnirii unui foc, a comportamentului său ulterior şi a energiei degajate, adică a

dificultăţii de al controla. Principalele caracteristici ale combustibililor forestieri sunt:

cantitatea, structura, compoziţia chimică, umiditatea şi puterea calorifică.

Cantitatea de combustibil – se măsoară prin masa de combustibili uscaţi

ce revine pe unitatea de suprafaţă (kg/m2sau t/ha) şi variază după cum urmează:

- deşert ………………………...0-3 t/ha;

- pajişti şi arbuşti ………………2-12 t/ha;

- desişuri …………………….20-100 t/ha (la latitudini temperate 5-30 t/ha,

maximum 60 t/ha);

- combustibili în păduri ……….≅70 t/ha;

- păduri exploatabile ………până la 250 t/ha.

Structura este definită prin: raportul suprafaţă/volum, gradul de aglomerare

(compactare), continuitatea şi omogenitatea combustibilului.

51

Raportul suprafaţă/volum, respectiv raportul dintre aria superficială a

elementelor combustibilului şi volumul acestora, permite aprecieri asupra

dimensiunilor şi formei combustibililor. Astfel:

- ramuri de 13 mm diametru …………………………..... 308 m2/m3;

- ace de pin ................................................................... 5600 m2/m3;

- ierburi........................................................................... 6000 m2/m3.

Gradul de aglomerare exprimă gradul de spaţiere al combustibililor,

respectiv raportul dintre cantitarea de combustibil şi cea de aer dintr-o masă de

combustibili.

Cu cât combustibilii sunt mai spaţiaţi, deci cu mai mult aer, se usucă mai

repede, iar incendiul se propagă mai rapid.

Continuitatea orizontală indică distribuţia combustibililor în plan orizontal,

element care condiţionează propagarea flăcărilor şi influenţează viteza de

propagare a incendiului.

Continuitatea verticală redă distribuţia combustibililor în plan

vertical,influenţând astfel posibilitatea extinderii incendiului spre coroanele arborilor.

Dacă arboretul este bine elagat şi nici nu se găsesc resturi sprijinite pe trunchiuri,

continuitatea verticală este redusă.

Omogenitatea combustibililor condiţionează modul uniform sau neuniform

de propagare a incendiilor.

Compoziţia chimică oferă indicaţii cu privire la conţinutul de substanţe

volatile, alături de celuloză. Prezenţa unor substanţe, cum sunt uleiurile, cerurile,

răşina, sporesc disponibilitatea combustibililor forestieri faţă de producerea

incendiilor. De asemenea, substanţele chimice, pot afecta intensitatea liniară a

focului, de a mări viteza lui de propagare şi de a spori dificultatea de stingere a

incendiului.

Umiditatea reprezintă factorul cel mai important în evaluarea „sensibilităţii”

combustibililor, influenţând hotărâtor probabilitatea de apariţie a unui incendiu şi de

propagare a acestuia.

Prin definiţie, umiditatea combustibililor reprezintă cantitatea de apă existentă

în masa acestora, exprimată procentual în raport cu masa uscată a combustibilului.

În general, ea poate varia de la 0% la peste 300%.

52

În mod obişnuit, conţinutul de umiditate al combustibililor forestieri variază foarte

mult de la un moment la altul şi de la un loc la altul. În pădure, umiditatea combustibililor

se diminuează pe parcursul verii în directă relaţie cu numărul de zile fără ploaie. Timpul

de uscare exprimă rapiditatea cu care un combustibil pierde 2/3 din conţinutul său de

umiditate (umiditate iniţială) şi ajunge la o umiditate de echilibru.

Puterea calorifică depinde, în mare măsură, de densitatea combustibilului

(lemnului) şi se exprimă prin căldura degajată prin arderea completă a unei cantităţi

unitare de combustibil (1kg pentru combustibili solizi şi lichizi, respectiv 1m3N în

cazul combustibililor gazoşi). Reprezintă o caracteristică esenţială a oricărui tip de

combustibil şi se exprimă în J/kg, respective în J/m3 N.

În cazul speciilor forestiere, puterea calorifică este de 13800 kJ/kg la brad şi

19250 kJ/kg la fag şi stejar.

Influenţa caracteristicilor unui material inflamabil asupra diferitelor faze ale

unui incendiu forestier este redată în figura 2.1.

Figura 2.1. – Legătura dintre diferitele caracteristici ale materialului inflamabil şi influenţa lor

asupra comportamentului incendiului (după Liberman,2005)

53

2.3.3. Inflamabilitatea combustibililor forestieri

Prin noţiunea de inflamabilitate se înţelege, în mod obişnuit, rapiditatea sau

uşurinţa, mai mare sau mai mică, a unui material, a unui produs, ori a unei

substanţe, de a se aprinde în prezenţa unei surse de foc. Ţinând seama de

complexitatea fenomenului la care se referă, s-au formulat, pe parcursul timpului,

numeroase definiţii, nu întotdeauna asemănătoare, făcându-se chiar confuzii cu

alte concepte, cum sunt „combustibilitatea” şi „ignibilitatea”.

Anderson (1970) consideră inflamabilitatea unui combustibil drept

rezultanta a trei fenomene şi anume :

- ignibilitatea (ignibility, ignibilidad): uşurinţa cu care un material se aprinde; se

exprimă prin timpul scurs de la apariţia scânteii şi până la aprinderea

combustibilului;

- sustenibilitatea (sustenibility, sustenibilidad): proprietatea unui combustibil

de menţinere a procesului de ardere;

- combustibilitatea (combustability, combustibilidad): rapiditatea cu care arde

combustibilul.

Unii autori introduc şi un al patrulea element, care ar putea fi denumit

consumabilitate (consummability, consumabilidad), care reprezintă cantitatea

de combustibil care arde.

Trabaud (1976) consideră inflamabilitatea drept proprietatea stratului

vegetal de a se aprinde de la o sursă de căldură cu care vine în contact, iar

conductibilitatea drept felul în care ard materialele vegetale odată inflamate.

După Delabraze şi Valente (1977) inflamabilitatea poate fi caracterizată

ca proprietatea unui material vegetal de a se inflama în momentul în care este

expus la o radiaţie calorică constantă, iar combustibilitatea - uşurinţa, mai mare

sau mai mică, cu care arde un combustibil, emanând suficientă energie pentru a

provoca inflamarea vegetaţiei din jur.

Caramelle şi Clement (1978) consideră că cele două ultime definiţii sunt

convergente.

Pe de altă parte ambele definiţii prezintă inconvenientul că folosesc termenul

de „inflamare”, ceea ce implică definirea acestuia. Astfel, prin inflamare se înţelege

acţiunea sau efectul de aprindere a unui obiect, care dezvoltă flacără.

♦ Condiţii ce produc inflamarea

54

Când un combustibil primeşte căldură prin radiaţia termică, provenită de la o

sursă externă,sau prin convecţie, provenită de la un flux de gaze fierbinţi,

temperatura sa creşte, conform legilor transferului de căldură. Viteza de creştere a

temperaturii depinde de intensitatea şi durata fluxului de căldură şi de

caracteristicile combustibilului (căldură specifică, conductibilitatea termică, căldura

latentă).

Dacă încălzirea este continuă, combustibilul intră în piroliză, adică parcurge

un proces chimic de degradare prin care este descompus, în mod ireversibil, în

reziduuri de carbon şi în vapori. Vaporii părăsesc suprafaţa combustibilului sub

formă gazoasă şi amestecându-se cu oxigenul din aer produc flacăra,atunci când

condiţiile meteorologice permit acest lucru. În consecinţă, inflamarea este rezultatul

reacţiei exotermice dintre combustibil şi oxidant.

Temperatura la care un combustibil poate emite gazele ce produc flacăra la

contactul său cu un focar termic este denumită punct de inflamare. În cazul

autoaprinderii se distinge un punct de autoinflamare. Gradul ridicat de

eterogenitate al combustibililor forestieri face dificilă stabilirea unui interval precis

pentru punctul lor de inflamare. Martin (1963), Anderson (1970), Rothermel (1972),

Sussott (1982) dau, pentru materia vegetală, valori cuprinse între 275 şi 3600C;

pentru punctul de autoinflamare se menţionează valori mult mai ridicate, respectiv

500…5500C.

Căldura necesară, pentru ca un combustibil să îşi ridice temperatura de la

temperatura mediului ambiant până la atingerea punctului de inflamare, este

compusă din următoarele componente: căldura absorbită de apa conţinută în

combustibil până la atingerea temperaturii de 1000C, căldura de vaporizare a apei

şi căldura de încălzire a materiei uscate.

În scopul studierii acestor caracteristici ale combustibililor au fost dezvoltate

mai multe procedee experimentale care, în general, constau din folosirea unui

dispozitiv experimental compus dintr-o flacără «pilot» (lampa Bunsen), care aprinde

amestecul de aer şi gaze provenit din încălzirea unei probe de combustibil forestier

(într-un recipient numit epiradiator), fără ca acesta să participe direct la procesul de

încălzire al combustibilului. Acest dispozitiv, prin expuneri succesive a probelor

provenite de la aceeaşi specie, permite:

- clasificarea speciilor în funcţie de inflamabilitate;

- stabilirea unei corelaţii între inflamabilitate şi durata încălzirii.

Parametrii măsuraţi la fiecare încercare sunt:

55

a) Timpul de inflamare, respectiv timpul de la punerea probei în radiator şi

până la momentul când se produce inflamarea materialului (se consideră media

aritmetică a timpilor obţinuţi de la 50 de probe).

b) Procentul de probe care se aprind, considerându-se pozitive, dintre cele

50 de încercări, cele care se aprind înainte de un minut.

Încercările se efectuează în condiţii de umiditate constante.

În baza datelor obţinute de ICONA (Madrid 1988) s-a realizat următoarea

clasificare a speciilor din arealul mediteranean:

*Specii foarte inflamabile tot timpul anului:

- Calluna vulgaris

- Erica sp.

- Eucalyptus globulosus

- Phillyrea angustifolia

- Pinus halepensis

- Quercus ilex

- Thymus vulgaris

*Specii foarte inflamabile in timpul verii:

- Anthyllis cystoides

- Brachypodium ramosum

- Cistus ladanifer

- Lavandula stoechas

- Pinus pinaster

- Quercus suber

- Rosmarinus officinalis

- Rubus idaeus

- Stipa tenacissima

- Ulex parviflorus

- Ulex europaeus

*Specii moderat sau puţin inflamabile:

- Arbustus unedo

- Atriplex halimus

- Buxus sempervirens

56

- Cistus albidus

- Halimium sp.

- Juniperus oxycedrus

- Olea europaea

- Pinus sylvestris

- Pistacia lenticus

2.3.4. Combustibilitatea

Noţiunea de combustibilitate completează noţiunea de inflamabilitate.

Producerea de flăcări constă în emiterea unei mase de gaze inflamabile şi are loc

concomitent cu degajare de lumină şi căldură. Conceptul de combustibilitate se

referă la căldura degajată, care trebuie să fie în cantitate suficientă pentru a

menţine combustia şi a o propaga la materia vegetală din apropiere. Propagarea

incendiului forestier în spaţiu depinde de combustibilitatea materialului, respectiv de

tipul vegetaţiei care arde.

Ca urmare combustibilitatea reprezintă proprietatea unui material de a se

aprinde şi de a arde în prezenţa aerului, contribuind la creşterea cantităţii de

căldură dezvoltată de incendiu (I. Crăciun, V. Lencu, S. Calotă,1993).

Energia calorică desprinsă din materialul celulozic (căldura de combustie)

variază,în funcţie de specie, între 17 şi 23 kJ/gramul de materie uscată.

În general coniferele conţin o căldură de combustie mai mare decât

foioasele, deoarece conţin răşini care au o valoare energetică mai mare decât

materialul celulozic.

De asemenea speciile care conţin uleiuri esenţiale au căldura de combustie

mai mare decât cele care nu le conţin. Totodată plantele vii posedă mai multă

căldură de combustie decât plantele moarte, deoarece acestea din urmă au pierdut

substanţele extractive (răşini, uleiuri esenţiale).

În tabelul 2.2, elaborat de Tribaud, sunt redate valori ale căldurii de

combustie pentru mai multe specii din ecosistemele forestiere mediteraneene.

Cifrele se referă la valori medii obţinute în laborator; în realitate, într-un incendiu,

cantitatea de căldură care se degajă este mai mică cu 10…20% aceasta deoarece

combustia este incompletă şi o mare parte din căldură se pierde prin evaporarea

apei din materia vegetală.

57

Tabelul 2.2

Valori ale căldurii de combustie (kJ/g) pentru diverse specii mediteraneene (date ICONA)

Combustibili vii Frunze Lemn

Erica arborea 24,0 - Rosmarinus officinalis 22,8 - Pinus halepensis 22,5 21,5 Arbustus unedo 21,0 - Cistus monspelliensis 19,9 18,9 Quercus ilex 20,1 18,6 Quercus coccifera 19,8 18,7 Plante lemnoase diverse 19,4 - Plante ierboase 18,2 - Litiera – combustibili morţi Conifere 20,2 Foioase 19,2 Plante ierboase 17,3

În general, cu cât într-o zonă cantitatea de combustibil şi gradul de

aglomerare sunt mai mici, cu atât, după aprindere, mai multă căldură se va degaja

şi cu atât incendiul va fi mai intens.

Cantitatea de combustibil se poate prezenta sub două forme:

• combustibil total, adică întreaga cantitate de fitomasă prezentă

care ar arde intr-un incendiu extrem de puternic in condiţii de secetă

maximă;

• combustibil disponibil, care reprezintă cantitatea de combustibil

consumată in realitate in condiţiile unui incendiu dat.

Cantităţile de combustibil disponibil sunt foarte variate, putându-se lua în

considerare intervalele de valori din tabelul 2.3.

Tabelul 2.3

Cantitatea de combustibil disponibil (date ICONA)

Tipul de vegetaţie Combustibil total

(t/ha) Combustibil disponibil (% consumat intr-un

incendiu) Pajişti/păşuni 2-10 pana la 100% Litieră 10-50 5-95% Resturi de exploatare 50-200 10-70% Pădure 200-1500 5-25%

58

Cantitatea de combustibil disponibil este influenţată de umiditatea si de

distribuţia spaţială a combustibilului total. Primul factor condiţionează

inflamabilitatea, iar al doilea transmiterea căldurii.

În cazul combustibililor vii (plante verzi) conţinutul lor de umiditate, în zonele

cu climă temperată, variază în timpul perioadei vegetative, înregistrându-se un

maxim primăvara, când se produc ţesuturi noi (frunze, muguri, flori si fructe) şi un

minim vara, asemănător variaţiei disponibilităţii apei în mediul ambiant.

În cazul combustibililor morţi, variaţia conţinutului de umiditate depinde de

modificările ce intervin în umiditatea atmosferică, ca şi de viteza cu care

combustibilul atinge starea de echilibru cu mediul ambiant.

O clasificare a combustibililor morţi, sub raportul timpului necesar ajungerii la

umiditatea de echilibru, a fost elaborată de Fosberg (S.U.A.,1971), fiind redată în

tabelul 2.4.

Tabelul 2.4

Clasificarea combustibililor morţi în funcţie de timpul necesar

atingerii umidităţii de echilibru (după Fosberg, 1971)

Timpul necesar ( clasa) Diametru/grosime Tipul de combustibil

1 ora < 6 mm Frunze, ace, rămurele

10 ore 6-25 mm Ramuri, crengi uscate, scoarţă

100 ore 25-75 mm Ramuri, crengi uscate 1000 ore > 75mm Trunchiuri, ramuri uscate

Combustibilii din clasele „1 oră” şi „10 ore” sunt combustibili disponibili în

totalitate, în condiţii de timp uscat şi chiar la un timp destul de surt după ploaie.

Cei din clasele „100 ore” şi „1000 ore” devin combustibili disponibili după o

perioadă de secetă îndelungată sau în condiţiile unui incendiu în care se degajă

cantităţi mari de căldură.

După cum s-a arătat, combustibilii forestieri se clasifică, după distribuţia lor

spaţială, în subterani, superficiali şi aerieni. În legătură cu modul lor de

comportare se menţionează:

- rădăcinile: nu contribuie de obicei, la cantitatea de combustibil disponibil

când sunt vii, dar pot arde complet, chiar şi în subsol, atunci când provin de la

arbori morţi;

59

- humusul: nu contribuie, în mod semnificativ, la combustibilul disponibil, dar

poate fi consumat de foc în perioadele de secetă;

- litiera: în general foarte inflamabilă în perioadele de uscăciune,când

umiditatea sa scade sub 5% (majoritatea incendiilor de la nivelul solului încep cu

litiera);

- rămurelele şi resturile: mici de lemn: formează împreună cu litiera cea mai

mare parte din combustibilii disponibili la suprafaţa solului; conţinutul lor de

umiditate scade, de asemenea, până la valori de 5% in perioada uscată;

- trunchiurile şi ramurile groase uscate căzute pe sol, buturugile: sunt

combustibilii lenţi, tipici;focul care trece rapid le carbonizează exteriorul, dar foarte

rar le consumă (putregaiurile, însă, facilitează pătrunderea căldurii şi a combustiei

în acest tip de combustibil);

- iarba uscată: este, asemenea litierei, foarte inflamabilă;în mod normal

acoperă solul in zonele deschise, in timp ce litiera îl acoperă sub masiv; viteza de

propagare a focului pe suprafeţele cu acest tip de combustibil este foarte mare;

- arbuştii şi seminţişul: (înălţimea mai mică de un metru): de obicei

formează un strat continuu de combustibil disponibil prin frunzele si ramurile subţiri,

foarte inflamabile in perioadele uscate, chiar dacă umiditatea plantelor verzi poate

întârzia propagarea;

- arbuşti înalţi (între 1 si 2m): prezintă un grad ridicat de continuitate în plan

orizontal, ceea ce facilitează propagarea focului;

- trunchiurile, ramurile şi frunzele arborilor: sunt combustibili cu un

conţinut mai mare de umiditate decât cei situaţi la suprafaţa solului; în general,

trunchiurile şi ramurile groase nu contribuie la combustibilul disponibil, în timp ce

frunzele, datorită valorilor ridicate ale raportului suprafaţă/volum, se usucă rapid şi se

pot inflama; în incendiile normale de suprafaţă, frunzele nu contribuie la combustibilul

disponibil dar pălesc şi cad ulterior.

- arborii uscaţi pe picior: sunt combustibili disponibili în totalitate, datorită

conţinutului redus de umiditate şi, totodată, prezintă un pericol deosebit de apariţie a

unor focare secundare, bucăţi aprinse, desprinse din trunchi, putând sări în jur.

60

• Modele de combustibili

Pentru a facilita planificarea acţiunilor preventive şi a celor organizatorice

privind stingerea incendiilor, s-a încercat sintetizarea sistematică a informaţiilor

privitoare la comportamentul cel mai probabil al combustibililor forestieri,

ajungându-se astfel la modelare. Prin aceasta combustibilitatea se poate analiza cu

ajutorul modelelor structurale identificabile vizual, în care sunt incorporate şi

predicţii asupra comportamentului ulterior al focului.

Printre primele încercări în acest sens sunt cele incluse în planul de protecţie

a pădurilor din California, elaborat de Dubois în 1914, în care se iau în considerare

3 tipuri de straturi :pajişti, strat arbustiv, pădure. Combinând informaţiile despre

straturi cu condiţiile meteorologice şi cu observaţiile anterioare asupra

comportamentului focului în timpul unui incendiu, s-au formulat o serie de prevederi

pentru distribuirea şi mobilizarea mijloacelor de stingere a incendiilor.

În anii treizeci ai secolului trecut apare conceptul de „tip de combustibil”.

Hornby, în 1936, face o clasificare a combustibililor, bazată pe viteza de propagare

a focului şi rezistenţa la stingere, distingând următoarele trepte: scăzută, medie,

înaltă şi extremă.

În anii şaptezeci, sistemul de clasificare evoluează la conceptul actual de

„modele de combustibil „ în două versiuni şi anume: Sistemul Naţional de

Pericol de Incendiu (NFDRS) şi acela al Laboratorului de Incendii Forestiere

(NFFL).

Acest ultim sistem a cunoscut o extindere mai amplă, fiind introdus şi în

Europa la jumătatea anilor optzeci, pentru a servi drept bază la dezvoltarea

programelor de simulare a incendiilor, precum şi la elaborarea hărţilor de

combustibili, a planurilor de apărare etc.

Astăzi există mai multe modele de combustibili,cele mai cunoscute fiind

modelele australo-canadiene, FAO, nord-americane etc.

În Europa, institutul spaniol ICONA a identificat 13 modele de ecosisteme

forestiere (tabelul 2.5), adaptate pădurilor spaniole, elaborând şi chei fotografice

pentru identificarea modelelor respective. Modelele se referă la regiuni forestiere

omogene.

61

Tabelul 2.5

Cheie descriptivă a modelelor de combustibili

(după ICONA - Spania) Asociaţie vegetală

Număr model

Descriere

1 Ierburi subţiri, uscate şi cu înălţimi mici, care acoperă complet solul. Pot apare unele plante lemnoase dispersate care să ocupe mai puţin de 1/3 din suprafaţă. Cantitatea de combustibil(materie uscată) = 1-2 t/ha

2 Ierburi subţiri, uscate şi cu înălţimi mici, care acoperă complet solul. Plantele lemnoase pot ocupa între 1/3 si 2/3 din suprafaţă dar propagarea focului se realizează în stratul ierbos. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 5-10 t/ha

Strat ierbos

3 Ierburi groase, dense, uscate şi înalte (>1m). Este modelul tipic al savanelor şi al zonelor mlăştinoase cu climă temperat-uscată. Câmpurile de cereale sunt reprezentative pentru acest model. Pot exista unele plante lemnoase dispersate. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 4-6 t/ha

4 Arbuşti, regenerări sau plantaţii tinere foarte dense, mai înalte de 2 m, cu ramuri moarte căzute în interiorul lor. Propagarea focului mai ales prin coronament. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 25-35 t/ha

5 Strat arbustiv dens şi verde, cu înălţimi mai mici de un metru. Propagarea focului se realizează atât prin litieră cât şi prin ierburi. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 5-8 t/ha

6 Asemănător modelului nr. 5, dar cu specii mai inflamabile sau resturi ale lucrărilor de îngrijire şi cu plante de talie mai mare. Propagarea focului se realizează datorită vânturilor moderate spre puternice. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 10-15 t/ha

Strat arbustiv

7 Strat arbustiv format din specii foarte inflamabile, aflate mai ales în stratul de subarboret în pădurile de conifere. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 10-15 t/ha

8 Pădure densă fără subarboret. Propagarea focului se realizează prin litiera foarte compactă. Pădurile dense de pin silvestru sau de fag sunt exemple reprezentative. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 10-12 t/ha

9 Asemănător modelului nr. 8, dar cu litiera formată din ace mari si rigide sau frunziş de foioase cu frunza mare. Se pot cita drept exemple arboretele de Pinus pinaster, de castani sau stejari. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 7-9 t/ha

Litieră sub masiv

10 Arboret cu o cantitate mare de ramuri şi arbori căzuţi datorită calamităţilor, agenţilor fito şi entomopatogeni etc. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 30-35 t/ha

11 Arboret cu consistenţă redusă sau foarte redusă. Resturi de elagaj sau rărituri dispersate, cu plante ierboase răsărite printre ele. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 25-30 t/ha

12 Predomină resturile de exploatare faţă de arboret Resturi de elagaj sau alte lucrări de îngrijire acoperă integral solul. Cantitatea de combustibil (materie uscată) = 50-80 t/ha

Resturi de exploatare si lucrări de îngrijire

13 Mari acumulări de resturi de dimensiuni mari acoperind tot solul. Cantitatea de combustibil (materie uscată) =100-150 t/ha.

62

Pentru identificarea modelului ce trebuie luat în considerare, într-un caz dat,

se utilizează următoarea cheie:

I. Focul se propagă în principal prin stratul ierbos.

Viteza de propagare este între moderată şi mare, iar intensitatea focului

(lungimea flăcării) este slabă şi moderată.

A) Stratul ierbos are structura fină, cu o înălţime, în general,inferioară

nivelului genunchiului şi este aproape uscat sau mort. Stratul este practic

continuu. Se ia în considerare modelul 1.

B) Stratul ierbos este situat în arboretele brăcuite sau prezintă arbuşti

dispersaţi. Este inclusă şi litiera,dar stratul ierbos este cel care conduce focul.

Viteza de propagare estimată este lentă faţă de modelul 1, iar intensitatea

este mai mică comparativ cu modelul 3. Se ia în considerare modelul 2.

C) Stratul ierbos are o structură grosieră, o înălţime mai mare de nivelul

genunchilor (în jur de 1m) şi este mai greu accesibil. Se consideră modelul 3.

II. Focul se propagă în special prin stratul arbustiv sau prin litiera de sub

acesta. Vitezele de propagare la care ne putem aştepta şi intensitatea liniară a

focului (lungimea flăcării) sunt de la moderate la înalte.

A) Umiditatea combustibililor vii poate avea efect semnificativ asupra

comportamentului focului.

1. Arbuştii măsoară în jur de 2m înălţime cu mari cantităţi de

combustibili lemnoşi morţi; sunt aşteptate incendii foarte intense cu

viteze mari de propagare. Se consideră modelul 4.

2. Arbuştii măsoară aprox. 0,6m înălţime, cu cantităţi reduse de litieră

proprie sub ei. Prin această litieră se poate propaga focul în special la

viteze reduse ale vântului. Se consideră modelul 5.

3. Combustibilii vii lipsesc sau sunt dispersaţi. Înălţimea medie a

stratului arbustiv este de 0,6-1,2m. Propagarea în acest strat necesită

un vânt moderat. Se consideră modelul 6.

63

B) Tipul de vegetaţie predominant este constituit din arbuşti inflamabili cu

înălţimi cuprinse între 0,6-1,2m. Se consideră modelul 7.

III. Focul se propagă, în principal, prin litiera de sub arboret. Vitezele de

propagare sunt de la slab la moderat iar intensitatea liniară a focului variază de la

slab la moderat.

A). Combustibilul superficial este reprezentat, în principal, din frunze căzute.

Combustibilii de dimensiuni mari sunt dispersaţi şi sunt înglobaţi în litieră la

nivelul solului. Combustibilii în stare de vegetaţie sunt atât de dispersaţi încât

sunt insignifianţi pentru comportamentul focului.

1. Litiera este compactă, densă, şi provine de la conifere cu ace scurte

(<5cm – Abies, Picea) sau de la foioase. Se consideră modelul 8.

2. Litiera este foarte puţin compactă. Se consideră modelul 9.

B). Există o cantitate semnificativă de combustibili mai groşi. Aceştia includ

ramuri atât subţiri cât şi groase,precum şi bucăţi mai mult sau mai puţin

dezagregate. Combustibilii groşi sunt destul de bine distribuiţi pe toată

suprafaţa. Se consideră modelul 10.

IV. Focul se propagă, în principal, prin resturile de exploatare şi cele ale

lucrărilor de îngrijire.

Viteza de propagare şi intensitatea liniară (lungimea flăcării) variază de la

reduse până la valori foarte înalte.

A). Resturile sunt vechi si sunt acoperite de vegetaţia care creşte printre ele.

1. Resturi de foioase. Frunzele au căzut şi sunt uscate. O cantitate

considerabilă de vegetaţie (buruieni înalte) au crescut printre resturi şi

sunt ofilite sau uscate. Se consideră modelul 6.

2. Resturi de conifere. Acele au căzut şi o cantitate considerabilă de

vegetaţie (buruieni înalte) au crescut printre resturi şi sunt ofilite sau

uscate. Se consideră modelul 10

B). Resturile sunt recente (nu sunt mai vechi de 3 ani) şi nici foarte compacte

ca aşezare.

64

1. Resturile nu sunt continue în spaţiu. Litiera şi mici cantităţi de ierburi

sau de arbuşti sunt prezente pentru a ajuta la conducerea focului, dar

totuşi resturile sunt cele care asigură propagarea focului. Înălţimea

resturilor este mai mică 0,3m. Se consideră modelul 11.

2. Resturile acoperă întreaga suprafaţă (sarcina de combustibili este

mai mare decât în cazul modelului 11) chiar daca unele zone ale solului

nu sunt deplin acoperite. Înălţimea medie a stratului este de 0.6m şi nu

este excesiv de compact. Aproximativ jumătate din frunze nu sunt încă

căzute şi nici complet uscate. Combustibilii vii sunt absenţi sau nu

influenţează comportamentul focului. Se consideră modelul 12.

3. Resturile formează un strat continuu (sarcina de combustibili este

mai mare decât în cazul modelului 12), dar nu sunt excesiv de

compacte, având înălţimea medie in jur de 1m. O mare parte din frunze

sunt încă prinse pe ramuri iar majoritatea sunt verzi. Combustibilii vii nu

influenţează în mod semnificativ comportamentul focului. Se consideră

modelul 13.

4. Asemănător descrierii anterioare, cu excepţia că frunzele sunt încă

pe ramuri şi sunt uscate. Se consideră modelul 4.

65

În tabelul 2.6 sunt redate câteva caracteristici cantitative ale modelelor de

combustibili disponibili şi ale umidităţii de neutralizare.

Tabelul 2.6

Descrierea modelelor folosite în prevederea comportamentului focului

(date ICONA)

Sarcina de combustibil (t/ha)

Model Descriere 1 h 10 h 100

h Vii Total Înălţime

(m)

Căldura de

combustie (kJ/kg)

Umid. de

neutra-lizare

% Strat ierbos

1 Ierburi joase 1,6 - - - - 0,3 18800 12

2 Arboret cu consistenţa f. redusă 4,5 2,2 1,1 1,1 8,9 0,3 18800 15

3 Ierburi înalte 6,7 - - - - 0,75 20500 25 Strat arbustiv

4 Arbuşti înalţi şi continui (2) 11,2 9 4,5 11,

2 35,9 2 21750 20

5 Arbuşti verzi (0,6m) 2,2 1,1 - 4,5 7,8 0,6 21750 20 6 Arbuşti sp. inflamabile 3,4 5,6 4,5 - 13,5 0,75 20500 25

7 Subarboret 2,5 4,2 3,4 0,83 10,9 0,75 20900 40

Litieră

8 Litieră compactă sub masiv 3,4 2,2 5,6 - 11,2 0,06 18800 30

9 Litieră necompactă 6,5 0,9 0,3 - 7,7 0,6 18800 25

10 Arboret (combustibili morţi sau regenerări) 6,7 4,5 11,2 4,5 26,9 0,3 18800 25

Resturi de exploatare

11 Resturi puţine şi subţiri 3,4 2,2 5,6 - 11,2 0,3 18800 15 12 Cantităţi şi dim. medii 9 31,4 37 - 77,4 0,75 18800 20

13 Resturi groase şi multe 15,7 51,6 62,8 - 120,1 1 18800 25

66

În graficele 2.2. şi 2.3, elaborate de Vega, se prezintă, în mod comparativ,

unele elemente ale focului în cele 13 modele.

V. Vant =8km/h Umiditate combustibil fin mort=8%

Umiditatea combustibililor vii =100%

05

10152025303540

1

Modele de combustibili

vite

za d

e p

rop

agar

e (m

/min

)Model1

Model2

Model 3Model 4

Model 5Model 6

Model 7Model 8

Model 9

Model 10Model 11

Model 12Model 13

Figura 2.2. - Viteza de propagare a incendiului în cadrul diferitelor modele

0

1

2

3

4

5

6

7

1Modele de combustibili

Lu

ng

imea

fla

cara

(m

)

Model 1

Model 2

Model 3

Model 4

Model 5

Model 6

Model 7

Model 8

Model 9

Model 10

Model 11

Model 12

Model 13

Figura 2.3 - Lungimea flăcării în cadrul diferitelor modele

67

Modelele de strat ierbos (1, 2, 3) sunt constituite în mod exclusiv din

combustibili rapizi (1h). Tot combustibilul prezent se poate clasifica drept

combustibil disponibil. Relaţia suprafaţă/volum are valori mari si gradul de

aglomerare este moderat. Transmiterea căldurii prin convecţie şi radiaţie se

realizează cu eficienţă. Incendiile care se dezvoltă în aceste modele înregistrează

viteze mari de propagare, intensităţi ridicate şi produc flăcări înalte, direct

proporţional cu grosimea stratului de combustibil, cele mai mari valori producându-

se în cadrul modelului 3.

Modelele de strat arbustiv (4, 5, 6, 7) conţin, în principal, combustibili din

clasele 1h şi 10h dar şi cantităţi considerabile de combustibili de 100h. Totodată

conţin o cantitate ridicată de combustibili vii, ceea ce creşte valoarea umidităţii de

neutralizare. Raportul suprafaţă/volum are tot valori ridicate iar aglomerarea este

moderată. Convecţia şi radiaţia facilitează inflamarea combustibililor aerieni,

producând un comportament de incendiu de coronament.

In aceste prime 2 grupuri de modele se încadrează majoritatea incendiilor

forestiere.

În mod evident, modelele prezentate nu pot acoperi marea variabilitate a

condiţiilor din mediul forestier. Totuşi utilitatea lor este de necontestat,modelele

prezentând, pe lângă valoarea lor didactică şi următoarele avantaje practice:

- permit elaborarea de hărţi ale tipurilor de combustibili (locali, regionali,

naţionali), ceea ce facilitează planificarea apărării contra incendiilor ;

- definesc nivelele de organizare şi pregătire ale organelor cu atribuţii

în stingerea incendiilor forestiere, în corelaţie cu pericolul declanşării

şi propagării acestora, precum şi nivelul costurilor derivate din

activităţile de control;

- facilitează determinarea priorităţilor în administrarea combustibililor, în

vederea reducerii pericolelor;

- permit proiectarea de simulatoare de incendii forestiere, în care se

studiază comportamentul focului;

- asigură o mai bună distribuire a mijloacelor implicate în stingerea

incendiilor.

68

În acelaşi timp asigură o mai bună alegere a măsurilor silviculturale

preventive.

2.4. Factorul declanşator

Cele două cauze principale ale incendiilor de pădure sunt forţele naturale şi

factorul uman (în intenţia voită sau nevoită de a distruge arboretele din motive ca:

sabotajul, neglijenţa turiştilor, sporirea suprafeţei agricole sau a păşunii etc.).

• Forţele naturale

Dacă diferenţa de tensiune dintre nori şi pământ ajunge atât de mare încât

poate străpunge aerul, care joacă rolul unui izolator, se produce o descărcare

electrică. O asemenea descărcare aperiodică de mare intensitate, produsă pe timp

de furtună între nori şi pământ, se numeşte trăsnet. În 80-85% din cazuri la şes şi

50-60% în regiunile de munte, descărcarea este negativă. Ea se manifestă printr-o

emisiune foarte puternică de lumină (fulgerul) şi printr-un zgomot puternic (tunetul).

Scânteia care se formează atinge o lungime de la câţiva metri până la câţiva

kilometri. În medie, fulgerul loveşte pământul de 100000 de ori pe zi, dar nu toate

fulgerele cauzează incendii. Focurile provocate de fulgere sunt mult mai obişnuite

în multe regiuni ale lumii decât în altele. Cercetătorii au calculat că fulgerul este

cauza a aproximativ 65% din incendiile pădurilor din vestul Statelor Unite ale

Americii, dar provoacă numai 8% din incendiile din Australia.

Trăsnetul produs ca urmare a unui fulger liniar are o forţă uriaşă; când

loveşte produce adeseori incendii. Trăsnetele de durată mică şi de intensitate mare

provoacă mai rar incendii decât cele de intensitate mică, dar de durată lungă. De

obicei, descărcarea principală este urmată de descărcări electrice de mai mică

intensitate.

În ceea ce priveşte protejarea oamenilor surprinşi de furtuni se menţionează

că nu-i recomandabil să se urce spre vârful unui deal sau munte, ori să rămână în

terenuri deschise şi libere. Se vor evita de asemenea arborii izolaţi, ca şi stâlpii

liniilor electrice. Pentru evitarea loviturilor de trăsnet în teren deschis este

recomandabilă aşezarea pe sol în genunchi, pe vine ori pe partea posterioară a

picioarelor (poziţia tradiţională de şedere a japonezilor).

69

Protejarea animalelor împotriva descărcărilor electrice atmosferice se poate

realiza prin îndepărtarea acestora de gardurile de sârmă, de arborii izolaţi etc.

O altă cauză a incendiilor forestiere o reprezintă scânteile aruncate de diferite

agregate (de exemplu de roţile trenurilor care rulează pe şine) sau de echipamentul

mecanizat folosit de companiile de exploatare a lemnului sau de unele accidente de

pe traseul liniilor electrice. În unele locuri, un incendiu poate începe fără vreo cauză

imediată, evidentă. Aceasta este combustia spontană (autoaprinderea), care poate

apare acolo unde există o cantitate mare de vegetaţie uscată sau putredă, şi care

produce căldură,datorită transformărilor biologice şi chimice care au loc.

Acumularea de căldură duce la creşterea temperaturii în interiorul materialului

combustibil (500-5500C) şi de aici declanşarea arderii fără intervenţia unei surse

exterioare de aprindere.

• Factorul uman

Oamenii sunt cei care provoacă cele mai multe incendii şi aceasta din cauza

neglijenţei. Mulţi oameni nu realizează pericolul simplului gest de aruncare la

întâmplare a unui chibrit aprins, a unui rest de ţigară nestins sau a unor cioburi de

sticlă, care pot concentra razele luminoase asupra unor materiale combustibile şi să

le aprindă. Un pericol deosebit prezintă focul de tabără, aprins necorespunzător sau

lăsat nestins, şi care poate avea urmări catastrofale. Din păcate mai există şi un

număr surprinzător de mare de incendii declanşate în mod deliberat.

2.5. Caracteristicile termo-tehnice ale incendiilor forestiere

� În condiţiile în care se menţine concentraţia de oxigen de 21% în aer

focul este întreţinut şi se întrerupe la o concentraţie mai mică de 15 %

� Biomasa se aprinde în intervalul 260-400°

� Arderea este întreţinută în condiţiile în care transferul de căldură este

constant.

� Formele transferului de căldură:

o Prin radiaţie

o Prin convecţie

o Prin conducţie

70

� Radiaţia:

Foc

Distanţa

[m] 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Coeficient

de

căldură

100 25 11,1 6,2 4 2,78 2 1,5

1,2

1

� Convecţia: reprezintă transferul de căldură prin intermediul aerului

fierbinte

� Conducţia: nu joacă rol în cazul de faţă

� Tipurile incendiilor forestiere:

o Incendiul la suprafaţa solului

o Incendiul păturii de frunziş

o Incendiul de coronament

� Incendiul la suprafaţa solului apare în procentaj de 90%

� Caracteristicile incendiului la suprafaţa solului sunt:

Intensitatea Incendiu la suprafaţa solului

Viteza de propagare

Slab 0,5 m < 1 m/min

Mediu 1,5 m 1-3 m/min

Puternic >1,5m > 3 m/min

71

� Cantitatea de biomasă care poate arde:

Litiera 2-6 t/ha

Arbuşti 5-30 t/ha

Cioate 20-60 t/ha

� Umiditatea biomasei degradate

Se atinge 30-35% saturaţie

� Timpul în care se atinge echilibrul dintre umiditatea biomasei degradate

şi umiditatea aerului:

Timpul necesar

stabilirii echilibrului Dimensiunea biomasei

<1 oră <∅0,5 cm

<10 ore ∅0,5-2,5 cm

<100 ore ∅2,5-7,5 cm

<1000 ore ∅7,5-20 cm

Legătura dintre viteza de propagare a incendiului şi umiditatea biomasei:

0 5 10 15 20szélcsend

15 km/h szél30 km/h szél0

400

800

1200

1600

terje

dési

sebe

sség

[m/h

]

biomassza nedvességtartalma [%]

szélcsend 15 km/h szél 30 km/h szél

72

În ordonată este reprezentată grafic viteza de propagare a incendiului în m/h,

iar în abscisa se prezintă viteza vântului în km/h şi umiditatea biomasei în

procente. Culorile au următoarea semnificaţie:

albastru - absenţa vântului; vişiniu – 15 km/h; galben – 30 km/h

Conţinutul relativ al vaporilor de apă şi evoluţia temperaturii în diverse intervale

orare

Din punct de vedere al stingerii incendiilor rolul cel mai important îl are

dinamica zilnică a conţinutului relativ de vapori de apă şi umiditatea biomasei.

73

� Influenţa vântului asupra propagării incendiilor

1000

500

100

3 6 9 12 15

� Intensitatea liniei de foc:

o 400-425 kW/m – în cazul stingerii manuale

1700-1750 kW/m – în cazul stingerii prin jet de apă, aruncarea de pământ

(nisip) şi stingere la distanţa cu diverse dispozitive.

Viteza de propagare a incendiilor

[m/h]

Viteza vântului [km/h]

74

BIBLIOGRAFIE 1. Bălulescu, P., Crăciun, I., 1993: Agende pompierului, Editura Tehnică Bucureşti.

3. Crăciun, I., Lencu V., Calotă, S., 1993: Stabilirea şi prevenirea cauzelor de

incendiu, Editura Tehnică Bucureşti.

4. Dissescu, C.A. şi colectiv, 1971: Fizică şi climatologie agricolă, Editura didactică

şi pedagogică, Bucureşti.

5. Liberman, D., 2005: Aspecte privind evitarea şi combaterea incendiilor de pădure

din Israel. Sesiunea ştiinţifică „Pădurea şi dezvoltarea durabilă”, Braşov.

6. Marcu, M. şi Marcu, V., 1998: Meteorologie şi climatologie forestieră, Reprografia

Universităţii „Transilvania „ Braşov.

7. Pyne, S.J., 1984: Introduction to Wildland Fire. Fire management in U.S., Jonh

Wiley and Sons, New York.

8. Rodiguez y Silva, F., 2003: Curs de incendii forestiere – ETSIAM, UCO,

Cordoba.

9. Stinghe, V.N., Sburlan, D.A., 1968: Agenda forestieră. Editura Agro-Silvică

Bucureşti.

10. Stoica, C., Cristea, N. 1958: Meteorologie generală, Editura Tehnică Bucureşti.

11. Velez, R. & Co., 2000: La defensa contra los incendios forestales, fundamentos

y experiencias, McGraw Hill, Madrid.

12. ICONA, 1987: Guia fotografica para identificacion de modelos de combustibles,

MAPA, Madrid.

13. ICONA, 1993: Tecnicas para defensa contra incendios forestales, MAPA,

Madrid.

75

CAPITOLUL 3

DECLANŞAREA ŞI DEZVOLTAREA INCENDIILOR FORESTIERE

3.1. Clasificarea incendiilor forestiere

După forma lor de manifestare incendiile de pădure se pot clasifica în

următoarele categorii:

� incendii de litieră;

� incendii de coronament;

� incendii sub pătura de frunziş;

� incendii combinate.

Incendiile de litieră sunt incendiile care cuprind vegetaţia de pe solul

pădurii (arbuşti, muşchi, licheni, ierburi, boschete, tufişuri, pătura moartă, resturile

rămase de la exploatarea pădurii şi partea inferioară a arborilor). Dezvoltarea şi

suprafaţa de întindere a incendiului depind de gradul de uscare a vegetaţiei, aflată

la partea inferioară a arborilor, şi a celorlalte elemente care alimentează un

asemenea incendiu, precum şi de viteza vântului. De cele mai multe ori incendiul

nu are un front continuu de înaintare ci se propagă prin salturi, distrugând suprafeţe

de forme variate şi pe direcţii diferite, în funcţie şi de schimbările de sens ale

curenţilor de aer.

După manifestarea lor, aceste incendii pot fi lente sau rapide. La incendiile

lente focul înaintează în mare măsură pe direcţia vântului, cu viteză redusă, de

câţiva zeci de metri pe oră. În sensul opus vântului şi în părţile laterale, incendiul se

dezvoltă destul de slab. Zona devastată de un incendiu lent are o formă ovală.

Flacăra atinge o înălţime de la 0,1 m până la 2 sau 3 m, uneori chiar mai mult, în

funcţie de grosimea stratului de vegetaţie uscată aflată la partea inferioară a

arborilor. Incendiile lente pot fi identificate şi de la distanţă, prin culoarea fumului

care este cenuşiu-deschis. În cazul incendiilor de litieră rapide, focul izbucneşte pe

76

solul pădurii şi se propagă pe direcţia vântului cu viteze care pot atinge până la

1km/oră. La aceste incendii ard pătura vie şi moartă a solului. Această ardere se

caracterizează printr-o înaintare rapidă a focului. Focul nu se întinde aproape deloc

în direcţia opusă vântului şi direcţiile laterale. Forma regiunii devastate de un

incendiu rapid de litieră este ovală, ca şi în cazul incendiului lent, dar cu axa mare

foarte dezvoltată. Înălţimea flăcării depăşeşte 2 m. Fumul este, de cele mai multe

ori, de culoare cenuşiu deschis. La această formă de incendiu se observă o ardere

superficială a plantelor de pe sol; pe unele porţiuni focul nu se dezvoltă şi lasă

porţiuni nearse.

Incendiile de litieră se pot transforma cu uşurinţă în incendii de coronament

dacă vegetaţia de pe solul pădurii care arde atinge coroana arborilor, îndeosebi la

pădurile de răşinoase. Din această cauză există preocuparea, din partea organelor

silvice, de a curăţi periodic pădurile de vegetaţie şi crengi uscate, pentru a reduce

astfel posibilitatea de aprindere a coroanelor arborilor în eventualitatea unui

incendiu de litieră.

Incendiile de coronament se manifestă la partea superioară a arborilor,

când ard coroanele. Ele produc mari pagube materiale şi greutăţi în reîmpădurirea

zonei afectate de incendiu. Incendiile de coronament au loc îndeosebi în pădurile

de răşinoase, dezvoltarea lor fiind mult favorizată prin răşina ce o conţin acele,

crengile şi trunchiurile arborilor. Incendiul se transmite de la arbore la arbore cu

viteze care depind atât de intensitatea vântului, cât şi de amplasarea pădurii.

Incendiul de coronament în plină desfăşurare are forma unui zid de foc, care

înaintează pe deasupra pădurii sub forma unui val uriaş. Înaintarea se desfăşoară

pe fronturi largi, cu întinderi variind în funcţie de deschiderile versanţilor, iar

flăcările distrug totul în calea lor. După viteza cu care se manifestă, incendiile de

coronament pot fi lente, rapide ori violente.

Incendiile de coronament lente se dezvoltă relativ încet, cu un avans mic a

focului pe vârfuri şi rămânere în urmă pe sol. Viteza de înaintare în direcţia vântului

este de până la 8 km pe oră. În direcţia opusă vântului şi în părţi, incendiile se

dezvoltă foarte slab.

La o asemenea formă de incendiu, ard ramurile relativ mari, din partea

superioară a arborilor, crengile de jos şi toată cetina răşinoaselor. Scoarţa şi

77

trunchiurile arborilor se carbonizează şi câteodată ard până la partea lemnoasă.

Trunchiurile exemplarelor care sunt în creştere nu ard de obicei, dar se aprind dacă

sunt parţial uscate sau au vătămări mecanice. Puieţii, arbuştii, resturile lemnoase

care se găsesc în pădure, ard aproape în întregime. Pătura vie şi cea moartă ard,

până la stratul mineral al solului. Rădăcinile trunchiurilor ard; în pădurile de brazi, în

special, se observă o cădere parţială sau totală a trunchiurilor.

Fumul are de obicei o nuanţă cenuşiu deschis. Forma suprafeţei păduroase,

care a suferit un incendiu de coronament lent, este, în majoritatea cazurilor, ovală.

Incendiile de coronament rapide afectează efectiv coroanele arborilor. Se

formează un val de foc care înaintează rotindu-se parcă, peste vârfurile arborilor şi

aruncând înaintea sa limbi lungi de flăcări, care se scurg ca un curent peste

coronament. Din depărtare se observă bine mişcarea impetuoasă, în formă de

salturi, a focului pe deasupra pădurii.

În cazul unui incendiu rapid de coronament, arde toată cetina răşinoaselor şi

ramurile mici. Ramurile mai mari şi scoarţa de pe trunchiurile arborilor se

carbonizează. În acelaşi timp, focul care înaintează pe sol, cu o considerabilă

rămânere în urmă faţă de focul din coronament, arde sau carbonizează puieţii şi

arbuştii, în funcţie de tipul pădurii şi de cantitatea lemnului uscat îngrămădit pe sol.

Pătura vie şi cea moartă ard parţial, iar câteodată în întregime. Focul aproape că

nu se întinde în direcţia opusă vântului şi în părţi. Viteza de înaintare în direcţia

vântului este de 8-25 km/oră. Forma regiunii devastate de incendiul rapid de

coronament este ovală, mult alungită. Fumul este de obicei de culoare cenuşiu

închis sau negru.

În cazul incendiilor de coronament violente focul înaintează pe fronturi

foarte largi şi viteza sa ajunge la peste 25 km/oră. Coroanele arborilor ard aproape

integral, iar pătura moartă de pe solul pădurii arde doar parţial.

La incendiile de coronament, din cauza perturbaţiilor locale neaşteptate,pot

apare schimbări de direcţie ale arderii, sub formă de salturi, care pot periclita

echipele de lucru.

Incendiile sub pătura de frunziş au loc în pădurile seculare pe solul cărora

s-a depus, de-a lungul anilor, o pătură groasă de frunze uscate, crengi,care au

putrezit şi au format un strat de putregai, sau chiar de turbă. Deci un incendiu sub

78

pătura de frunziş (sau de sol) reprezintă arderea stratului putrezit al solului, din care

cauză mai poartă şi numele de incendiu de putregai. Incendiul are loc în interiorul

stratului de putregai şi în stratul de turbă, fără a ieşi la suprafaţă şi ajunge uneori

până la stratul mineral sau până la pânza de apă. Incendiile subterane se

manifestă în exterior, îndeosebi prin fumul care iese prin diferite crăpături,

contribuind, de altfel, şi la întreţinerea arderii (caracter mocnit). Pe suprafaţa solului

se observă şi limbi de foc. Incendiul are o propagare neregulată, în funcţie de

crăpăturile din stratul mort şi obstacolele pe care la întâlneşte în cale. Viteza

incendiului subteran este mică, rar ajunge la 1km în 24 de ore. Înălţimea flăcării

depinde de pătura de deasupra solului şi de cantitatea de lemn mort. La astfel de

incendii ard, împreună cu stratul de putregai şi turbă, şi rădăcinile arborilor, din

care cauză cad trunchiurile acestora. Incendiile de sol, dacă nu sunt lichidate la

timp, se pot transforma în incendii de litieră.

În unele cazuri, incendiile de pădure se manifestă şi sub formă combinată-

adică subterane şi de litieră, sau de litieră şi coronament.

Incendiile combinate de litieră şi coronament apar, mai des, la pădurile

tinere de răşinoase, unde nu s-au luat măsuri de curăţire a vegetaţiei, crengilor şi a

altor resturi lemnoase aflate la partea inferioară a arborilor. La asemenea incendii

acţiunea de stingere este dificilă, fiind nevoie să se combine diferite principii şi

metode de stingere. Pentru acest considerent apare necesitatea ca pădurile să fie

periodic curăţate, întrucât lăstărişul şi arbuştii devin un mediu favorabil de

transmitere a incendiilor la coroanele arborilor.

Un loc aparte îl ocupă incendiile din zonele cu arbori doborâţi, care apar

în unele masive păduroase, unde, pe suprafeţe uneori destul de mari, arborii au

fost culcaţi la pământ de furtuni puternice. Asemenea zone calamitate se întâlnesc

şi în masivele păduroase din ţara noastră. Un incendiu într-o asemenea zonă, cu

arbori doborâţi, are aspectul unui rug uriaş dezvoltându-se repede din cauza

existenţei cetinii şi scoarţei uscate a arborilor.

În ANEXĂ se prezintă câteva imagini fotografice referitoare la tipurile de

incendii forestiere.

79

3.2. Declanşarea şi extinderea incendiilor forestiere

3.2.1. Inflamabilitatea şi combustibilitatea pădurilor

După cum s-a arătat în capitolul precedent cele două noţiuni sunt strâns

legate una de alta, fără a fi sinonime. În general, cu cât combustibilitatea este mai

mare, cu atât şi posibilitatea de aprindere, în prezenţa unui factor declanşator de

foc, este mai mare.

Astfel pericolul de incendiu, într-un caz dat, trebuie caracterizat atât prin

capacitatea de ardere a corpului în cauză – cât şi prin existenţa unei surse de

aprindere (de foc). În lipsa unei surse de foc posibilitatea izbucnirii unui incendiu

este foarte redusă, chiar în condiţiile unei combustibilităţi mari şi, dimpotrivă, în

condiţiile existenţei unui număr mare de cauze ce pot provoca incendii (aşa cum

este cazul pădurilor) pericolul de incendiu este mare, chiar la combustibilităţi mici.

În condiţii egale de cauze, pericolul de incendiu este mai mare la o combustibilitate

ridicată şi mai mic la o combustibilitate redusă.

Cunoaşterea combustibilităţii şi inflamabilităţii pădurilor este necesară pentru

prevenirea, în condiţii optime, a incendiilor posibile, precum şi pentru a le depista şi

stinge la timp. Ele pot servi la stabilirea itinerariului patrulărilor terestre ori aeriene,

ca şi la planificarea mai judicioasă a serviciului pădurarilor angajaţi în activitatea de

prevenire a incendiilor, inclusiv posibilitatea folosirii acestora la alte lucrări.

În cazul pădurilor, combustibilitatea, ca şi inflamabilitatea, sunt influenţate de

o serie de factori, care pot fi grupaţi în factori silviculturali şi factori meteorologici.

Din categoria factorilor silviculturali fac parte: tipul pădurii (specia lemnoasă),

consistenţa arboretului, vârsta arborilor, natura păturii moarte (litierei) şi a păturii vii

(păturii ierboase).

Grupa factorilor meteorologici include, în principal: temperatura aerului,

umiditatea aerului, deficitul de umiditate, precum şi natura şi intensitatea vânturilor.

Celor două grupe de factori li se adaugă şi relieful, care, în anumite condiţii,

influenţează modul de dezvoltare al incendiilor de pădure.

În ceea ce priveşte tipul pădurii, pădurile de răşinoase se caracterizează

printr-o mare capacitate de ardere, pe când cele de foioase au o capacitate de

ardere mult mai mică.

80

Capacitatea mare de ardere a pădurilor de răşinoase se explică prin faptul

că frunzişul, ca şi litiera, conţin multă răşină. Dintre răşinoase cel mai mare pericol

de incendiu se înregistrează în cazul pădurilor de pin; în pădurile de brad (cu

excepţia bradului alb, a cărui cetină şi scoarţă conţin cantităţi mari de uleiuri

eterice), ca şi în cele de larice, incendiile apar mai rar decât în cele de pin.

În arboretele cu consistenţă redusă, litiera ca şi pătura vie ce acoperă solul

sunt mai uscate, ceea ce sporeşte inflamabilitatea şi combustibilitatea la nivelul

solului şi implicit pericolul de incendiu. În cazul consistenţelor mari, posibilităţile de

izbucnire a incendiilor sunt mai mici, dar, în schimb, dacă incendiul este declanşat,

sporeşte viteza de propagare a acestuia la nivelul vârfurilor arborilor.

Modul de dezvoltare al incendiilor de pădure este influenţat şi de vârsta

arboretelor. Cu cât pădurea este mai în vârstă, cu atât combustibilitatea sa este

mai mare. În pădurile de răşinoase tinere, incendiile de litieră se transformă, în

majoritatea cazurilor, în incendii de coronament, pe când în arboretele bătrâne,

consistenţa mai redusă şi elagajul fac ca această trecere să fie mai grea.

Prezenţa în pădure a unor arbori doborâţi, rupţi de furtună, precum şi a unor

resturi lemnoase, sporeşte pericolul de incendiu. Trunchiurile putrezite şi scorburile

creează condiţii pentru o ardere îndelungată şi pentru o stingere mai dificilă;

deseori, un incendiu care pare a fi stins, se dezvoltă din nou, întreţinut fiind de

bucăţi de lemn putred aprinse.

O importanţă deosebită sub raportul inflamabilităţii şi combustibilităţii unei

păduri o reprezintă natura şi umiditatea păturii moarte (litierei) şi a celei vii (pătura

ierboasă) care acoperă solul. Pericolele cele mai mari le prezintă litierele uscate,

alcătuite din ace de răşinoase (în special de pin).

În tabelul 3.1 se prezintă o scală a gradului de periculozitate privind

izbucnirea incendiilor, în funcţie de umiditatea litierei.

81

Tabelul 3.1

Scala gradului de periculozitate a izbucnirii incendiului,

în funcţie de umiditatea litierei (după A. Hinescu)

Gradul de periculozitate

Umiditatea litierei

[%]

Sursa de foc care poate declanşa incendiul

Foarte mare sub 6 Mucuri de ţigară, scântei de locomotivă, chibrituri aprinse şi focuri făcute în pădure

Mare 10-16 Scântei de locomotivă, chibrituri aprinse şi focuri Moderat 11-16 Chibrituri aprinse şi focuri făcute în pădure

Mic 17-22 Chibrituri aprinse şi focuri făcute în pădure Foarte mic 23-29 Chibrituri aprinse şi focuri făcute în pădure

Neînsemnat peste 30 Sursele de foc menţionate mai sus, nu mai prezintă, în mod obişnuit, pericol de incendiu

S-a constatat că marea majoritate a incendiilor, peste 90%, au avut loc la o

umiditate a litierei de până la 30%.

În pădurile de pin, în cazul când lipseşte pătura vie, pericolul de incendiu

devine neînsemnat la umidităţi de peste 47%.

Atunci când în pătura de pe sol predomină ierburile şi semiarbuştii,

combustibilitatea depinde mai puţin de umiditatea acestora ci mai mult de prezenţa

tulpinilor uscate şi de umiditatea lichenilor şi muşchilor aflaţi dedesubt. În general,

umiditatea ierburilor şi semiarbuştilor variază în decursul unui sezon de vegetaţie,

putând depăşi 200%, iar capacitatea de ardere a lichenilor şi muşchilor se pierde la

o umiditate de 70-80%.

În consecinţă, la predominarea lichenilor şi muşchilor în pătura vie de

pe sol, majoritatea incendiilor au loc la o umiditate a păturii vii de până la 70-

80%, iar atunci când predomină ierburile şi semiarbuştii, combustibilitatea

depinde mai puţin de umiditatea acestora, ci mai mult de prezenţa tulpinilor

uscate.

Trebuie menţionat totodată că există o legătură evidentă între

combustibilitatea păturii, care acoperă solul pădurii, şi cantitatea de precipitaţii

atmosferice. Cu cât ploaia este mai intensă, cu atât ea udă mai bine pătura care

acoperă solul pădurii şi reduce capacitatea sa de aprindere şi de ardere. Totuşi

82

apar incendii de pădure pe timp de furtună, acestea datorită descărcărilor electrice

din atmosferă; numărul incendiilor provocate de furtuni atinge, în unele ţări,

15…25% din totalul incendiilor, furtunile cele mai periculoase fiind cele care au loc

la sfârşitul perioadelor secetoase.

Trecând la factorii meteorologici se poate afirma că o mai mare capacitate

de aprindere şi de ardere a pădurii are loc la o temperatură mai mare a aerului, la o

umiditate relativ mică a acestuia, la o lipsă de umiditate în sol şi la un număr mai

prelungit de zile secetoase. În mod invers o capacitate mai mică de aprindere şi de

ardere apare în zilele cu temperaturi mai scăzute ale aerului şi cu umidităţi relative

mai mari ale acestuia, precum şi cu zile puţine de la ultima ploaie.

Importanţa temperaturii aerului pentru aprecierea inflamabilităţii şi

combustibilităţii este clară, deoarece, pe măsură ce creşte aceasta, scade

umiditatea aerului, iar litiera şi pătura vie de pe sol devin mai uscate şi mai

inflamabile.

Capacitatea mare de ardere a pădurii apare la o temperatură a aerului de

peste 170C şi la o umiditate relativă a acestuia mai mică de 53%. La o umiditate

relativă a aerului de 25% şi mai scăzută, pericolul de incendiu este mai mare şi

incendiile de la nivelul solului trec în incendii de coronament; la o umiditate a

aerului de 30% incendiile de litieră sunt încă periculoase, la 40% pericolul acestora

scade, iar la 60% umiditate relativă a aerului incendiile nu se întind în pădure.

Combustibilitatea este influenţată şi de natura şi intensitatea vânturilor,

deoarece acestea determină o puternică evaporare a apei din sol, care astfel se

usucă rapid. În plus vântul este un factor care intensifică întotdeauna dezvoltarea

unui incendiu existent, aducând în zona incendiului noi mase de oxigen şi

accelerând înaintarea arderii.

Relieful, ca factor geomorfologic, influenţează, în special, modul de

dezvoltare a incendiilor. Astfel, pe versanţi focul se propagă în sus şi cu o viteză cu

atât mai mare cu cât panta este mai accentuată. Totodată prezintă importanţă şi

expunerea versantului, care condiţionează încălzirea acestuia, uscarea vegetaţiei

de pe sol şi a solului, precum şi mişcarea aerului.

83

În cazul când relieful pădurii este fragmentat, iar vântul este puternic,

incendiul urcă pe culmile dealurilor sau munţilor, iar dacă vântul este slab, incendiul

staţionează în văi.

În literatura de specialitate sunt redate încercări de a cuantifica şi de a

exprima valoric influenţa globală a factorilor meteorologici asupra combustibilităţii.

Tabelul 3.2

Influenţa factorilor meteorologici (exprimată în puncte convenţionale)

pentru determinarea capacităţii de ardere a lemnului în pădure

(adaptare după A. Hinescu)

Factor meteorologic Vântul Temperatura Umiditatea Perioada fără ploi

Viteza vântului [km/h]

Influenţa asupra

capacităţii de ardere

Valori [0C]

Influenţa asupra

capacităţii de ardere

Valori [%]

Influenţa asupra

capacităţii de ardere

Număr zile fără ploaie

Influenţa asupra

capacităţii de ardere

0-3 5 16-19 0 40...75 5 1 5 4-9 15 20-24 3 25...39 10 2 10

10-18 25 25-28 6

15-24 15 3-5 15

19-36 30 29-33 9 8-14 20 6-8 20 37 şi mai mult

35 peste 33 15 0-7 25 peste

8 25

Notă:

1. Coloana umidităţii se referă la umiditatea materialului de ardere plus ¼ din umiditatea

relativă a aerului.

2. La temperaturi mai mici de 160C, pentru fiecare 4,50C se scad din evaluarea globală

5%.

3. Pentru iarba verde de un an,evaluarea se reduce cu 10%, pentru iarba cu umiditate

medie 5%, iar pentru iarba uscată nu se scade nimic.

4. La căderea ploii evaluarea globală se consideră 0.

Astfel în tabelul 3.2 este corelată şi redată, printr-un număr de puncte

convenţionale, influenţa fiecărui factor meteorologic, în funcţie de mărimea sa,

exprimată în unităţi de măsură tradiţionale. Acest lucru permite ca, într-un caz dat,

84

să se aprecieze influenţa fiecărui factor în parte, iar prin însumarea punctelor

convenţionale să se obţină influenţa globală, care caracterizează capacitatea de

ardere şi oferă posibilitatea încadrării acesteia într-o anumită categorie sau clasă

de periculozitate (de risc).

Conform tabelului situaţia cea mai favorabilă totalizează 15 puncte, iar

situaţia cea mai nefavorabilă totalizează 100 de puncte, care astfel pot fi asimilate

procentelor.

Pentru o zonă anume, datele meteorologice se preiau de la staţia cea mai

apropiată şi ora cea mai periculoasă din zi în ceea ce priveşte incendiile (de obicei

observaţiile de la prânz). Încadrarea capacităţii de ardere într-o anume clasă de

periculozitate, în funcţie de indicele influenţei globale, se face conform tabelului 3.3.

Tabelul 3.3

Stabilirea perioadei de declanşare a incendiului, în funcţie de indicele global de influenţă a factorilor meteorologici

asupra capacităţii de ardere a pădurii

Nr. crt.

Clasa de periculozitate Indicele global al capacităţii de ardere [%]

1 relativ nepericulos 0-30

2 pericol mic de producere a incendiului 31-55

3 pericol mediu de producere a incendiului 56-75

4 pericol mare de producere a incendiului 76-90

Pentru o stabilire mai rapidă a pericolului de incendiu se pot folosi aparate de

măsură speciale, dotate cu scale, care permit determinări suficient de precise a

condiţiilor care influenţează combustibilitatea.

În literatură [2] sunt menţionate şi încercări de exprimare a unui indice de

inflamabilitate (sau combustibilitate) în funcţie de influenţa factorului meteorologic.

Legătura dintre un asemenea indice (I) şi factorul meteorologic (M) se exprimă prin

relaţia :

∫ ∑=⋅=

n n

MdnMI0 1

, (3.1)

în care: M – este factorul meteorologic, care poate fi simplu sau complex;

85

n - numărul de zile trecute fără ploaie;

dn = 24 de ore, respectiv o zi.

În cazul în care factorul complex M include atât factori meteorologici cu

acţiune directă asupra inflamabilităţii, cât şi factori cu acţiune inversă, atunci el se

prezintă sub forma unei fracţii şi se integrează corespunzător.

Dacă pentru factorul M se ia în considerare numai temperatura (t) sau numai

deficitul de umiditate (D), atunci:

∑=n

tI1

2 sau ∑=

n

DI1

2 (3.2)

Indicele «2» ataşat valorii «I» redă faptul că în fiecare din relaţiile menţionate sunt

introduşi, de fapt, doi factori meteorologici, primul fiind numărul de zile fără ploaie (n).

În cazul a trei factori meteorologici, spre exemplu n, t şi D relaţia devine:

( )∑ ⋅=n

DtI1

3 (3.3)

În general se recomandă să se ia în considerare factorii meteorologici mai

importanţi.

Pentru indicii ∑ > 70t ; ∑ > 45D şi ( ) 1000>⋅∑ Dt capacitatea de ardere,

respectiv pericolul de inflamare, există, iar pentru indicii ∑ < 25t ; ∑ < 13D şi

( )∑ <⋅ 300Dt se observă, de regulă, lipsa capacităţii de ardere.

La exprimarea parametrilor de calcul folosiţi s-au luat în considerare

următoarele unităţi de măsură: numărul de zile pentru n (inclusiv ziua în care cade

ploaia), gradele Celsius pentru temperatura t şi milibarii pentru deficitul de umiditate D.

Din compararea datelor asupra capacităţii de ardere cu rezultatele

observaţiilor meteorologice a rezultat că inflamabilitatea este, în cea mai mare

măsură, influenţată de durata perioadelor secetoase, de temperatura aerului şi de

procentul de umiditate al acestuia. Alţi factori, cum sunt intensitatea ploii, viteza

vântului, presiunea aerului, exercită o influenţă mai mică.

O problemă importantă este şi aceea a dependenţei dintre principalii indici

meteorologici şi combustibilitatea păturii de pe solul pădurii. În acest sens s-au

elaborat mai multe scale (pentru diferiţi indici meteorologici luaţi în considerare),

care sunt redate în tabelele 3.4, 3.5 şi 3.6.

86

Tabelul 3.4

Scală generală pentru determinarea combustibilităţii păturii

de pe solul pădurii în funcţie de indicele complex ∑n

t1

( după A. Hinescu)

Clasele de capacitate de ardere

Indicele complex

∑n

t1

Măsurile de combatere a incendiilor

I. Completă incapacitate de ardere

sub 25

Folosirea parţială a personalului de pază a pădurii şi a utilajelor de stingere a incendiilor la alte munci de silvicultură

II. Capacitate de ardere mică, incompletă 25-45

Patrulare de pază obişnuită şi pregătire pentru combaterea incendiilor de pădure

III. Capacitate de ardere medie, incompletă 45-70

Patrulare de pază în stare de alarmă pentru combaterea incendiilor de pădure

IV. Capacitate de ardere mare sau foarte mare 70-230

Patrulare de pază intensă şi mobilizarea pentru stingerea incendiilor de pădure

V. Capacitate de ardere excepţională Peste 230 Măsuri excepţionale contra incendiilor

Tabelul 3.5

Scală generală pentru determinarea combustibilităţii păturii

de pe solul pădurii în funcţie de indicerele complex ∑n

D1

(după A. Hinescu)

Clasele de capacitate de ardere

Indicele complex

∑n

D1

Măsurile de combatere a incendiilor

I. Completă incapacitate de ardere Sub13

Folosirea parţială a personalului de pază, şi a utilajelor de P.S.I.la alte munci în pădure

II. Capacitate de ardere mică, incompletă 13-25

Patrulare de pază obişnuită şi pregătire pentru combaterea incendiilor

III. Capacitate de ardere medie, incompletă 25-45

Patrulare de pază mărită şi stare de alarmă pentru combaterea incendiilor de pădure

IV. Capacitate de ardere mare sau foarte mare 45-170

Patrulare de pază intensă şi mobilizarea generală pentru lupta contra incendiilor de pădure

V. Capacitate de ardere excepţională peste 170 Luarea de măsuri excepţionale contra incendiilor de pădure

87

Tabelul 3.6

Scală generală pentru determinarea inflamabilităţii păturii de

pe solul pădurii în funcţie de indicele complex ( )∑ ⋅n

Dt1

(după A. Hinescu)

Clasele de capacitate de ardere

Indicele complex

( )∑ ⋅n

Dt1

Măsurile de combatere a incendiilor

I. Completă incapacitate de ardere sub 300 Folosirea parţială a personalului de pază, şi a utilajelor de P.S.I. la alte munci forestiere

II. Capacitate de ardere mică, incompletă 300-500

Patrulare de pază obişnuită şi pregătire pentru combaterea incendiilor de pădure

III Capacitate de ardere medie, incompletă 500-1000

Patrulare de pază mărită şi mobilizarea generală pentru combaterea incendiilor de pădure

IV. Capacitate de ardere mare şi foarte mare 1000-4000

Patrulare de pază mărită şi mobilizarea generală pentru combaterea incendiilor de pădure

V. Capacitate de ardere excepţională peste 4000 Luare de măsuri excepţionale contra incendiilor de pădure

În cazul fiecărei scale, clasa I corespunde cazurilor în care sursa de foc nu

poate, în general, să se transforme într-un incendiu. Clasa a II-a corespunde

situaţiei în care incendiile sunt posibile în prezenţa unei surse de foc, dar pot exista

şi cazuri când în prezenţa unei surse de foc (spre exemplu un foc de tabără

nestins) incendiul să nu se dezvolte din cauza unei slabe capacităţi de ardere a

păturii de pe solul pădurii; în acest caz se impune luarea măsurilor obişnuite de

prevenire şi combatere a incendiilor. Clasa a III-a corespunde situaţiei în care

pericolul de incendiu există şi pentru evitarea acestuia se impune o pază mărită şi o

pregătire mai intensă pentru o eventuală intervenţie. Clasa a IV-a include cazurile

în care probabilitatea izbucnirii incendiului,în prezenţa unei surse de foc, este mare,

ceea ce necesită adoptarea unei stări de alarmă şi mobilizare generală. În sfârşit

clasa a V-a corespunde unor situaţii excepţionale, sub raportul pericolului de

incendiu, şi presupune şi măsuri excepţionale de prevenire şi combatere.

Coeficienţii de corelaţie între indicii meteorologici complecşi şi

combustibilitate sunt aproximativ de 0,6.

88

3.2.2. Flăcările degajate în timpul incendiilor de pădure

Flăcările, care însoţesc incendiul, fac parte din marea grupă denumită foc

deschis. Din punct de vedere chimic, flacăra este o masă de gaze care dezvoltă

lumină şi căldură, ca urmare a unor reacţii chimice puternic exotermice.

În timpul arderii se deosebesc flăcări difuze, atunci când, în zona de ardere,

oxigenul pătrunde prin difuzie şi flăcări formate în timpul unei arderi omogene

prin amestecul combustibilului cu aerul.

Flăcările, indiferent de provenienţa lor, sunt înconjurate de un câmp vizibil de

gaze de ardere fierbinţi şi de aer cald, aflate la temperaturi destul de ridicate. De

asemenea, flăcările de orice fel pot aprinde materiale combustibile şi declanşa un

incendiu,deoarece au o temperatură ridicată. În cazul lemnului temperatura flăcării

atinge 850-14000C. În situaţia unui incendiu obişnuit, temperatura flăcării este

cuprinsă între 700 -10000C.

În general produsele şi materialele combustibile solide se aprind şi ard mult

mai greu decât cele gazoase sau lichide, deoarece aprinderea lor necesită un aport

mai mare de căldură din exterior iar degajarea substanţelor volatile combustibile

are loc mai încet. Materialele combustibile, sub acţiunea căldurii degajate prin

arderea componenţilor, suferă, în părţile necuprinse de flacără, diferite modificări

fizice şi chimice, în imediata apropiere a zonei de ardere. Aceste modificări se

produc în toată masa materialului combustibil, deci cuprind atât componenţii

combustibili cât şi pe cei necombustibili. Spre exemplu, la lemn, în urma încălzirii

până la temperatura de 1100C, are loc eliminarea treptată a apei şi a substanţelor

volatile. Între 110 şi 1500C, intensitatea degajării substanţelor volatile creşte şi

începe descompunerea lemnului şi în final modificările de culoare. La peste 2300C,

descompunerea se accentuează datorită degajărilor puternice de gaze

combustibile, iar între 230 şi 270 0C la suprafaţa lemnului se formează un strat de

cărbune piroforic, foarte avid de oxigen, contribuind prin aceasta la menţinerea

stării de incandescenţă. La temperaturi de peste 2700C, absorbţia oxigenului în

stratul de cărbune piroforic este tot mai crescută, astfel că la circa 290-3000C are

loc procesul de ardere cu flacără. Cel mai important efect fizic, produs în urma

arderii, este temperatura, care creşte pe măsură ce arderea se intensifică. Deseori,

89

creşterea temperaturii produselor combustibile determină şi schimbarea stării lor de

agregare. Fără aceste schimbări arderea nici nu ar mai fi posibilă. În concluzie, în

procesul de ardere a lemnului se degajă permanent căldură. Dacă această căldură

nu se difuzează în aer, cu o viteză mai mare decât aceea cu care se produce,

temperatura creşte, iar arderea se intensifică. Pentru procesul de ardere este

necesar ca lemnul şi oxigenul din aer să se găsească într-un anumit raport

cantitativ. La presiunea normală, arderea începe atunci când procentul de oxigen

din aer este de minimum14-18%. Dacă respectivul procent scade, atunci arderea

lemnului încetează.

În caz de incendiu arderea este preponderent difuză. În esenţă, temperaturile

de ardere, în timpul incendiilor, sunt influenţate direct de puterea calorică a

materialului lemnos care arde şi de modul în care are loc arderea.

Combustia sau arderea propriu-zisă a lemnului este un proces chimic prin

care lemnul se descompune în principalele sale componente C, O, H, N şi unele

minerale.

Raportate la substanţa lemnoasă uscată,procentele lor de participare sunt :

- carbon ……………………………………48…51%;

- oxigen …………………………………. 43…46%;

- hidrogen ……………………………………5… 6%;

- azot ……………………………... 0,04…0,26%;

- minerale ……………………………….. 0,1…1,2%.

Pe măsură ce descompunerea avansează, gazele inflamabile se aprind,

influenţând, la rândul lor, procesul descompunerii în continuare - ca urmare

elementele care se mai degajă, supuse arderii, sunt:

- carbonul, care formează, împreună cu hidrogenul, hidrocarburile inflamabile

(CH4, C2H2);

- oxigenul, din lemn şi cel rezultat din descompunerea apei, care intră în

combinaţie cu carbonul şi formează, pe de o parte, CO (gaz care arde), iar pe de

altă parte CO2 (gaz care ori se degajă ori se integrează, în cenuşă, sub formă de

carbonaţi);

- oxigenul rămas din ardere mai poate intra în combinaţie cu hidrogenul şi

formează apa.

90

În concluzie, pentru ca să se producă arderea lemnului, trebuie îndeplinite două

condiţii esenţiale: prima de natură fizică-aducerea lemnului la punctul de

inflamabilitate, iar a doua de natură chimică, respectiv alimentarea permanentă cu

oxigenul necesar întreţinerii procesului de ardere.

Modificările de natură chimică, pe timpul arderii lemnului, sunt mult mai

numeroase şi mai variate decât cele fizice. Cea mai frecventă transformare a

substanţelor lemnoase combustibile este însă descompunerea chimică.

Cu cât conţinutul de carbon este mai ridicat, cu atât puterea calorică a

lemnului este mai mare. Umiditatea excesivă a lemnului reduce viteza de ardere, în

schimb o uscare ridicată o măreşte substanţial.

Pe vânt puternic arderea este alimentată intens cu aer, iar curenţii care se

formează, în timpul arderii, măresc şi mai mult viteza de ardere.

În ceea ce priveşte influenţa presiunii atmosferice aceasta, pe măsură ce

scade, micşorează viteza de ardere, în schimb o accelerează atunci când creşte.

Raportul dintre suprafaţa liberă a materialului combustibil lemnos şi volumul

său are o mare influenţă asupra procesului de aprindere şi de ardere. Cu cât acest

raport este mai mare cu atât aprinderea şi arderea se produc mai repede.

Flăcările, ca element al incendiului, se caracterizează prin luminozitate,

structură şi culoare.

Luminozitatea flăcărilor, în cazul lemnului, este consecinţa radiaţiilor

electromagnetice emise de flacără în domeniul vizibil. Luminozitatea este cu atât

mai mare cu cât flăcările conţin mai multe particule de corpuri solide în stare de

incandescenţă, în special carbon, care înainte de a arde complet emit radiaţii

electromagnetice. Deci, flacăra este cu atât mai luminoasă cu cât conţine un

număr mai mare de particule în suspensie. De exemplu, la arderea hidrogenului şi

oxidului de carbon în stare pură se formează o flacără foarte puţin luminoasă,

aproape invizibilă, în schimb pe timpul arderii lemnului flacăra este bine vizibilă

datorită substanţelor care se degajă (gaze combustibile) şi în masa cărora se

găsesc particule incandescente de carbon foarte fin divizate. Mărimea lor este de

ordinul 0,2µm, iar numărul de particule pe centimetru pătrat este de ordinul 108. În

ceea ce priveşte structura flăcării se precizează că, din acest punct de vedere, se

deosebesc flăcări oxidante şi flăcări reducătoare. Flacăra oxidantă are aspect

91

difuz, fiind intens colorată în galben – portocaliu, iar flacăra reducătoare are formă

conică şi prezintă două zone: cea interioară, colorată în albastru deschis şi

mantaua exterioară, aproape incoloră. Flacăra oxidantă are temperatura mai

scăzută, spre exemplu nu topeşte sticla, în timp ce flacăra reducătoare are

temperatura foarte ridicată, în special în vârful conului colorat.

După culoarea flăcării se pot identifica unii cationi:

- galben – Na+;

- violet – K+;

- roşu carmin – Sr2+, Ca2+;

- verde deschis – Ba2+;

- verde închis – Cu2+;

În cazul incendiilor izbucnite în aer liber, când vitezele curentului ascendent

sunt atât de mari încât se ridică în aer nu numai particulele materialelor aprinse

(scânteile), dar şi bucăţi din materialele care ard, formându-se un fel de vârtejuri de

foc. Într-un asemenea caz, materialele aprinse ridicate în aer pierd din viteza de

mişcare ascensională şi, sub influenţa gravitaţiei, cad pe sol, favorizând apariţia

unor noi focare de incendiu. Situaţia se complică în caz de vânt puternic,când

bucăţi de materiale aprinse sunt purtate la distanţe mari, formând noi focare de

incendiu. Mărirea vitezei curentului ascendent de fum aduce după sine creşterea

cantităţii de aer care pătrunde în zona de ardere, favorizând creşterea temperaturii

şi a intensităţii arderii. Pe măsură ce se accelerează schimbul de gaze, se reduce

arderea incompletă, ceea ce înseamnă că între viteza de ardere şi schimbul de

gaze se stabileşte un anumit raport.

Fumul produs în urma arderii lemnului are culoarea cenuşiu-neagră, miros de

răşină şi gust acrişor.

3.2.3. Temperatura, căldura degajată şi înălţimea flăcării în cazul

incendiilor forestiere

Cunoaşterea temperaturii de ardere este deosebit de importantă, deoarece

cu cât această temperatură este mai ridicată cu atât se radiază, în mediul

înconjurător, mai multă căldură şi pericolul de dezvoltare a incendiului creşte.

92

Temperatura de ardere reprezintă temperatura minimă la care un

combustibil, solid sau lichid, arde până la epuizare. Ea nu trebuie confundată cu

temperatura flăcărilor sau a materialelor în stare de incandescenţă.

Temperatura teoretică de ardere corespunde unei arderi fără pierderi de

căldură în exterior şi este mai ridicată decât temperatura reală de ardere, care nu

se face complet din cauza lipsei de oxigen din aer şi are pierderi de căldură în

mediul înconjurător.

Temperatura de aprindere este cea mai scăzută temperatură la care o

substanţă combustibilă, aflată în prezenţa aerului sau oxigenului, trebuie încălzită

pentru ca arderea şă se continue de la sine, fără alte impulsuri termice din exterior.

Temperatura lemnului variază pe durata încălzirii acestuia. Astfel, la început,

de la temperatura de 1100C şi până la temperatura de oxidare de 2700C, se

produce o creştere lentă a temperaturii, timp în care se consumă o anumită

cantitate de căldură şi are loc descompunerea exotermă a lemnului în mangal de

lemn, gudron şi gaze combustibile (hidrogen, metan). De la temperatura de 2700C

începe procesul de oxidare, care se manifestă prin creşterea temperaturii până în

momentul în care cantitatea de căldură care se produce devine egală sau puţin

mai mare decât cantitatea de căldură care se pierde în mediul înconjurător. Odată

cu creşterea temperaturii, în continuare, se produce o acumulare de căldură

apreciabilă şi se ajunge la temperatura de 3000C când are loc aprinderea.

Se menţionează că în procesul care are loc, flăcările apar odată cu

declanşarea arderii, adică la 300 0C, iar starea de incandescenţă se realizează la

1200 - 16000C.

Temperaturile de ardere pe durata incendiilor sunt direct influenţate de

puterea calorică a materialului lemnos care arde, de căldura rămasă în spaţiul

incendiat, precum şi de modul în care se produce arderea.

Durata încălzirii pentru aprinderea materialelor solide depinde de sursa de

aprindere, de compoziţia chimică, de greutatea specifică a combustibililor etc.

Înainte ca materialul lemnos să ajungă la autoaprindere, trece prin faza de

autoîncălzire. Autoîncălzirea se produce din cauza unor procese chimice sau

biologice care au loc în însăşi masa combustibilului respectiv. Fenomenul de

autoaprindere la lemn se produce la aproximativ 1500C, în unele situaţii chiar la

93

temperaturi mai mici. Acumularea de căldură duce la creşterea temperaturii în

interiorul materialului combustibil.

Sistemul de autoaprindere de natură biologică se produce la acele materiale

combustibile care sunt necesare activităţii vitale a microorganismelor. În procesul

de autoaprindere se deosebesc următoarele faze:

- biologică (început de fermentaţie), când temperatura creşte până la 550C;

- începutului de carbonizare, care apare când temperatura creşte de la 55

până la 1000C (celulele distrugându-se);

- de înnegrire a produşilor mai puţin stabili, când temperatura ajunge la 140 -

150 0C;

- de carbonizare şi aprindere propriu-zisă, când se ajunge la temperatura de

autoaprindere a materialului combustibil.

Dezvoltarea unui incendiu depinde de combustia materialelor care ard şi

de sarcina termică de incendiu.

Sarcina termică de incendiu reprezintă cantitatea de căldură degajată,în

timpul unui incendiu, raportată la unitatea de suprafaţă care arde. Cantitatea de

căldură degajată este dată de produsul dintre cantitatea de material ars şi puterea

lui calorică. În urma arderii materialelor combustibile se degajă căldură, care, la

locul incendiului, este absorbită de produsele rezultate din ardere şi de mediul

înconjurător.

Cantitatea totală de căldură, care este produsă pe durata unui incendiu,

poate fi calculată cu relaţia :

Qtot= KSiti (3.4.)

în care :

Qtot - este cantitatea totală de căldură care se produce pe durata unui

incendiu [kJ];

Si – suprafaţa incendiului [m2] ;

ti - durata arderii (incendiului) [h] ;

K- cantitatea de căldură degajată de unitatea de suprafaţă incendiată, în

timp de 1 oră

[ kJ m-2 h-1].

94

Această cantitate de căldură (K) depinde de natura materialului combustibil

(putere calorică), grosimea stratului, densitatea stratului, dimensiunile particulelor

care se aprind, umiditate etc.

Transferul de căldură asupra mediului înconjurător se face prin radiaţie

termică.

Pentru desfăşurarea operaţiilor de stingere a unui incendiu este important să

se cunoască temperatura care se produce la arderea materialelor combustibile. Cu

cât această temperatură este mai ridicată cu atât se disipează mai multă căldură în

mediul înconjurător, iar pericolul de extensie a incendiului creşte.

Înălţimea flăcării atinge, în diferite condiţii, aproximativ următoarele mărimi:

- pe pături de licheni, muşchi verzi, muşchi de pădure

şi pătură moartă, în lipsa lemnului mort………………………………….< 0,5m;

- pături de afine şi iarbă neagră, în lipsa lemnului mort…………………. 1-1,5m;

- în prezenţa arbuştilor şi a puieţilor de răşinoase şi în prezenţa

lemnului mort……………………………………................... circa 3m şi mai mult;

- arborete mature (în funcţie de specie)…………………... 4-5m şi chiar mai mult.

3.2.4. Viteza de dezvoltare a incendiilor de pădure

3.2.4.1. Clasificare. Factori de influenţă

Cunoaşterea vitezei de dezvoltare a incendiilor de pădure este necesară

pentru organizarea eficientă a acţiunii de stingere şi de dirijare corectă pe teren a

factorilor implicaţi în aceasta,respectiv personalul şi forţa de muncă folosită,precum

şi materialele necesare combaterii. De asemenea,atunci când este cazul, ajută la

determinarea suprafeţei destinate a constitui o barieră aşezată în calea focului,

zonă de baraj de pe care se îndepărtează toţi arborii şi toate celelalte materiale

combustibile,în vederea opririi incendiului.

Indicatorii care definesc viteza de dezvoltare a incendiilor de pădure sunt:

- viteza liniară, care reprezintă dimensiunea, considerată în lungime,

lăţime ori grosime, cu care progresează arderea unui element oarecare

în unitatea de timp (m/min; km/h). În cazul incendiilor de pădure se

95

utilizează pentru stabilirea metodei şi strategiei de stingere a

incendiului ;

- viteza perimetrică, caracterizează creşterea în timp a perimetrului

incendiat (km/h) şi se utilizează pentru determinarea manoperei,

mijloacelor tehnice şi a materialelor necesare pentru stingerea

incendiilor;

- viteza de creştere a suprafeţei incendiate (ha/h), care de asemenea

se utilizează pentru stabilirea mijloacelor necesare stingerii incendiului.

Viteza de dezvoltare a incendiilor de pădure este diferită pe parcursul

desfăşurării incendiului. La început este mică, ajungând la 0,1…0,7 m/min pe

direcţia vântului. Pe măsură ce suprafaţa cuprinsă de incendiu se măreşte, creşte

şi viteza de dezvoltare a incendiului ajungând la 10-50 m/min, sau chiar mai mult.

În general, mărimea vitezei de dezvoltare a incendiilor de pădure depinde de

combustibilitatea materialului şi se află în strânsă corelaţie cu condiţiile atmosferice

(umiditatea păturii de pe sol, durata perioadei secetoase, temperatura şi umiditatea

aerului, viteza vântului).

În cele ce urmează se prezintă influenţa unora dintre factori asupra vitezei de

dezvoltare a incendiilor de pădure:

• Tipul de pădure reuneşte toate porţiunile de pădure omogene ca vegetaţie

şi staţiune, permiţând aplicarea cu aceleaşi rezultate a aceluiaşi gen de

măsuri culturale. Influenţa sa se manifestă prin exigenţele speciilor forestiere

faţă de umiditate, acestea clasificându-se, din acest punct de vedere, în mai

multe categorii: xerofite (puţin pretenţioase), mezofite (cu exigenţe mijlocii),

higrofite (foarte exigente) şi eurifite (suportă o mare amplitudine a umidităţii).

În cazul celor xerofite viteza de dezvoltare a incendiilor este mare, în timp ce

în cazul celorlalte categorii aceasta este mică.

• Ora desfăşurării incendiilor influenţează şi ea viteza de înaintare care se

schimbă în funcţie de ora zilei sau nopţii; astfel ea atinge valori maxime în

timpul zilei (între orele11-16), se micşorează seara, coborând până la valori

minime în timpul nopţii, şi se intensifică din nou dimineaţa.

Consistenţa arboretelor exprimă gradul de apropiere (de desime) a

coroanelor arborilor componenţi şi se redă în zecimi de la 0,1 la1,0.

96

Cu cât pădurea este mai deasă cu atât viteza de dezvoltare şi înaintare a

incendiilor este mai mică.

• Grosimea crăcilor uscate şi a păturii moarte – cu cât această grosime

este mai mare cu atât viteza de dezvoltare a incendiilor este mai mare

• Viteza vântului – cu cât este mai mare cu atât viteza de dezvoltare a

incendiilor este mai mare.

• Umiditatea aerului – cu cât este mai mare, cu atât viteza de propagare

este mai mică, în condiţii de calm atmosferic. S-a constatat însă că, la

aceeaşi umiditate relativă a aerului, un vânt puternic măreşte viteza de

dezvoltare a incendiilor de pădure de 12 ori. Pe de altă parte, la aceeaşi

viteză a vântului, o scădere bruscă a umidităţii relative a aerului măreşte

viteza de înaintare a incendiului de 5-6 ori.

• raportul dintre lăţimea şi lungimea regiunii devastate de incendiu oferă

o imagine asupra creşterii incendiului pe perimetru .Astfel,în funcţie de viteza

vântului, se deosebesc următoarele valori :

- 1:1……………………………………. pentru calm atmosferic;

- 1:1,7 …………………………………..pentru un vânt slab;

- 1:5,7………………………………….. pentru un vânt moderat;

- 1:4,5………………………………….. pentru un vânt puternic;

- 1:4 …………………………………….pentru un vânt foarte puternic.

În consecinţă, pe măsura creşterii vitezei vântului, porţiunea de pădure care

arde se alungeşte. Dezvoltarea incendiilor în suprafaţă, în funcţie de viteza liniară a

vântului, se prezintă în tabelul 3.7, iar viteza de dezvoltare a unui incendiu complex

la nivelul solului este redată în tabelul 3.8.

97

Tabelul 3.7

Dezvoltarea unui incendiu de pădure, în funcţie de viteza

liniară pe timp secetos

De asemenea, în legătură cu vitezele liniare medii de propagare a incendiilor

pe timp liniştit, în funcţie de natura materialului combustibil, se menţionează:

- iarbă uscată şi culturi cerealiere, pe timp liniştit …………..16-17 m/min;

- pădure de brad, pini, tufişuri, pe timp liniştit………………..14-15 m/min;

- pădure de molid, pe timp liniştit……………………………...18,00 m/min;

- plantaţii, la viteze ale vântului de 7…19 m/s şi umiditate

de 39%................................................................................22,00 m/min;

- iarbă uscată, pe timp secetos şi viteză a vântului de peste

12,5m/s ...........................................................................400-500 m/min.

Dezvoltarea incendiului în suprafaţă [ha şi ha/oră] După o oră de la izbucnirea incendiului

După 2 ore de la izbucnirea incendiului

După 3 ore de la izbucnirea incendiului

Viteza liniară de înaintare a

incendiului [m/min]

[ha/oră] ha ha/oră ha ha/oră 1,66 0,8 3,1 1,55 7,1 2,37 3,33 2,9 8,8 4,40 29,3 9,76 5,00 4,2 16,5 8,25 37,4 12,46 6,67 6,3 25,1 12,55 56,7 18,90 8,33 8,3 34,6 17,30 76,5 25,50 10,00 11,8 47,1 23,55 105,0 35,00 13,33 19,5 75,6 37,80 170,1 56,70 16,67 27,0 110,0 55,00 26o,o 86,67 20,00 34,9 137,0 68,50 340,0 113,33 23,33 42,0 170,0 85,00 430,0 143,33 26,67 60,0 200,0 100,00 490,0 163,33

98

Tabelul 3.8

Viteza de dezvoltare a unui incendiu complex (în m/h) la nivelul solului

(după A. Hinescu)

Viteza Viteza de dezvoltare a incendiului la viteza vântului de 17 m/s

Viteza Viteza de dezvoltare a incendiului la

viteza vântului de 7 m/s

Viteza de dezvoltare a incendiului la viteza vântului de 1-2 m/s

Viteza de dezvoltare a incendiului pe un

timp liniştit

În păduri cu consistenţa de :

Cantitatea de crăci şi

pătură moartă la

nivelul solului

Viteza de dezvoltare

a incendiului la viteza

vântului de 25 m/s 0,1-0,3 0,4-

0,6 0,7- 0,9

0,1-0,3

0,4- 0,6

0,7- 0,9

0,1-0,3

0,4- 0,6

0,7- 0,9

0,1-0,3

0,4- 0,6

0,7- 0,9

Mică 1100 640 440 240 240 100 60 48 20 18 8 5 3 Medie 2200 1800 1100 660 480 220 180 60 25 20 30 17 12 Mare 4800 2900 1800 1000 640 430 240 160 30 - 48 30 18

3.2.4.2. Viteza de propagare a incendiilor de litieră

Litiera pădurii înmagazinează anual cantităţi apreciabile de substanţe uscate,

care pot depăşi 4…5 tone/ha. Ea contribuie la protejarea solului contra bătătoririi,

evaporaţiei, scurgerilor de suprafaţă, încălzirii şi uscării excesive, activează regimul

de umiditate şi asigură viaţa microorganismelor. Speciile de umbră, constituind

păduri mai dese, furnizează cantităţi mai mari de litieră decât speciile de lumină.

Pădurile multietajate, amestecate, produc de regulă cantităţi mai mari de litieră, iar

pădurile excesiv de dese, împiedecând pătrunderea căldurii la sol, slăbesc ritmul

de descompunere al litierei. Ca regulă generală, pentru ca o pădure să vegeteze

viguros, este necesar ca solul să fie permanent acoperit cu litieră, fără însă a se

produce stocări de litieră de la un an la altul.

În cazul declanşării unui incendiu de litieră, viteza de propagare a acestuia

este influenţată de o serie de factori: cantitatea de material combustibil şi

umiditatea acestuia, condiţiile atmosferice (direcţia şi intensitatea vântului,

temperatura şi umiditatea aerului, radiaţiile solare), relieful etc.

Astfel, o creştere a intensităţii vântului de la 0 la 2,5 m/s (la o înălţime de

0,2...2,5m deasupra solului) provoacă o creştere a vitezei de propagare a

99

incendiului de aproximativ 10 ori. Dacă vântul are o intensitate slabă, de până la

0,8 m/s şi bate din direcţia contrară sensului de propagare a incendiului de litieră,

atunci acesta exercită o influenţă mică asupra încetinirii vitezei de propagare a

incendiului de litieră.

O dată cu scăderea umidităţii relative a aerului de la 90% la 20% viteza de

propagare a incendiului de litieră creşte de aproximativ 4 ori în cazul în care

combustibilul are aceeaşi umiditate.

Modificarea umidităţii litierei de la 0 la 10% nu influenţează semnificativ

viteza de propagare a incendiului de litieră, dar dacă umiditatea continuă să

crească viteza de propagare scade din ce în ce mai mult şi la o umiditate de

aproximativ 25% arderea cu flacără aproape se întrerupe.

Influenţa pantei versantului asupra vitezei de propagare a incendiului de

litieră, trece aproape neobservată în cazul pantelor line (până la 15%), în schimb

pe pantele abrupte (peste25%) viteza creşte mult şi poate ajunge de 10 ori mai

mare în cazul pantelor de peste 40%. Dacă incendiul se propagă în jos pe versant,

atunci panta nu influenţează viteza de deplasare a incendiului de litieră.

Exprimarea matematică a vitezei de propagare în funcţie de factorii amintiţi

este redată prin relaţia :

wmrv kkkkkvU ⋅⋅⋅⋅⋅= α0 (3.5)

în care:

- v0 este viteza specifică de propagare a arderii aferentă structurii

materialului combustibil considerat [m/min](circa 0,5m/min, în condiţii

meteorologice favorabile pentru litieră);

- kv,kα,kr,km,kw - coeficienţi variabili care indică dependenţa relativă a

vitezei de propagare faţă de mărimea factorilor – vânt (v), panta versantului

(α), umiditatea relativă a aerului (r), cantitatea de materiale combustibile (m),

umiditatea materialelor combustibile (w).

Rezultatele relaţiei (3.5) ne arată influenţa cumulativă a tuturor factorilor

consideraţi. În practică s-a încercat determinarea prin încercări directe a influenţei

fiecărui factor în parte asupra vitezei de înaintare, care astfel devine o viteză

relativă ce se referă la factorul strict considerat. Rezultatele sunt redate în figura

100

3.1 unde în funcţie de mărimea unor factori, precum vântul (v), umiditatea relativă

(r), rezerva de material combustibil (m), panta versanţilor (α), este redată corelaţia

dintre factorul respectiv, exprimat în dimensiuni tehnice şi coeficientul de influenţă a

acestuia asupra vitezei de propagare a incendiilor de litieră.

Figura 3.1. – Dependenţa vitezei relative de deplasare a frontului incendiului de litieră (Urel) faţă de factorii:

a – vânt (v); b – umiditate relativă (r); c – rezerva de material combustibil (m); d – umiditatea materialului combustibil (w); e – panta versantului (α)

Mărimea acestor coeficienţi, numiţi coeficienţii influenţei relative, este

redată în tabelul 3.9 care poate servi la determinări practice.

101

Tabelul 3.9

Coeficienţii influenţei relative a unor factori asupra vitezei de propagare a

incendiului de litieră (după Hinescu)

Panta versantului α grade

kα

Umiditatea relativă a

aerului(r)%

kr

Cantitatea de materiale combustibile

(m) t/an

km

Umiditatea materialelor combustibile

(w) %

kw

Viteza vântului

(v) m/min

kv

-40 1,2 20 3,8 0,5 1,0 10 1,00 -0,33 0,05

-30 1,0 25 3,4 1,0 2,0 12 0,98 -0,25 1,05

- - - - - - 14 0,98 -0,013 1,00

-20 1,0 30 2,9 1,5 3,0 16 0,88 -0,010 1,1

-10 1,0 35 2,6 2,0 4,0 18 0,71 -0,007 1,2

0 1,0 40 3,2 2,5 5,0 20 0,50 -0,003 1,4

10 1,2 45 1,9 3,0 6,0 22 0,32 0,00 1,6

15 1,5 50 1,7 3,5 7,0 24 0,24 0,033 1,9

20 2,0 55 1,6 4,0 8,0 26 0,22 0,007 2,3

25 2,9 60 1,4 4,5 9,0 28 0,20 0,010 2,8

30 4,9 65 1,35 5,0 10,0 30 0,19 0,013 3,4

35 9,5 70 1,25 - - 35 0,18 0,016 4,2

40 28,0 80 1,15 - - 40 0,17 0,020 5,2

45 0,16 0,023 6,4

50 0,14 0,026 7,8

0,030 9,4

0,033 11,2

0,041 16,0

0,050 21,0

Unii coeficienţi sunt supraunitari, ceea ce denotă că factorul respectiv

favorizează viteza de propagare a incendiului, alţi coeficienţi sunt subunitari, ceea

ce arată că factorul respectiv frânează viteza de propagare a incendiului.

Acest lucru apare evident în figura 3.1 unde curbele şi linia de corelaţie sunt

ascendente în cazul factorilor v, α şi m şi descendente pentru w şi r. Având în

vedere că fiecare din factorii de influenţă menţionaţi este variabil în spaţiu şi timp,

în practică s-a urmărit să se evidenţieze efectul modificării mărimii, oricăruia dintre

aceştia, asupra vitezei de propagare, în ipoteza că ceilalţi factori rămân

neschimbaţi.

102

În acest caz se utilizează relaţia :

xo kUU ⋅= (3.6)

în care :

U – este viteza de propagare a incendiului în cazul modificării unui

factor oarecare (x) şi în condiţiile menţinerii neschimbate a influenţei celorlalţi

factori [m/min];

U0 – viteza iniţială de propagare a incendiului sub influenţa tuturor

factorilor, [m/min];

kx – influenţa relativă a factorului variabil considerat (x) asupra vitezei

de propagare a incendiului în cazul modificării mărimii acestuia de la

dimensiunea tehnică x0 la dimensiunea tehnică x1, redată prin raportul

coeficienţilor de influenţă: 0

1

x

x

xk

kk = în care

1xk reprezintă coeficientul de

influenţă specific dimensiunii tehnice x1 (după modificare), iar x0 – coeficientul

de influenţă corespunzător dimensiunii tehnice iniţiale.

Relaţia menţionată ne permite să apreciem modificările ce pot interveni în

viteza de propagare o dată cu modificarea condiţiilor de teren sau a celor

meteorologice.

3.2.4.3. Viteza de propagare a incendiilor de pădure

Viteza de propagare a incendiilor de pădure are o importanţă hotărâtoare

pentru tactica şi strategia ce trebuie adoptate la stingere:

Astfel, vitezele de propagare ale incendiilor de pădure depind de intensitatea

vântului şi sunt , în medie de 14…18m/min pe timp liniştit.

La o viteză a vântului mai mare de 10m/s, viteza de înaintare a unui incendiu

de pădure poate ajunge la 50…60 m/min.

În condiţii excepţionale (vânturi puternice, uscăciune, incendiu violent de

coronament) viteza de înaintare a incendiului de pădure poate atinge şi 400…420

m/min.

103

Observaţiile efectuate în păduri au condus la următoarele concluzii cu

caracter general:

- căldura degajată, viteza de înaintare a incendiului, înălţimea flăcărilor

şi adâncimea frontului de foc depind de viteza vântului, precum şi de

natura şi gradul de umiditate al materialului care arde;

- viteza vântului este factor hotărâtor;

- modul de dezvoltare a unui incendiu izbucnit, într-un anumit tip de

pădure şi în anumite condiţii meteorologice, poate fi prevăzut cu o

probabilitate satisfăcătoare.

S-a constatat că, în pădurile de răşinoase, există o corelaţie evidentă între

viteza de înaintare a incendiilor şi viteza vântului, măsurată la 6m înălţime în teren

liber; astfel pentru o creştere medie a vitezei vântului cu 1 m/s, viteza de înaintare a

incendiului sporeşte, în medie, cu 0,83 m/min.

Umiditatea relativă a aerului, cantitatea de materiale solide combustibile şi

umiditatea materialului incendiat au o influenţă mai mică asupra vitezei de înaintare

decât vântul.

Incendiile combinate de litieră şi coronament apar mai ales în pădurile

tinere de răşinoase.

În plantaţiile de răşinoase, pentru o umiditate a solului mai mică de 30% şi o

viteză a vântului sub plafonul plantaţiei de 3,5 m/s, s-a observat o viteză de

înaintare a incendiului pe sol de 6,5 m/min; în plantaţiile de răşinoase cu tufişuri şi

muşchi, la aceeaşi intensitate a vântului, viteza de propagare a incendiului a fost de

5,1 m/min. O creştere a vitezei de la 0 la 2,5 m/s, de la 0,2 până la 2,5m deasupra

solului, face să crească aproape de 10 ori viteza de înaintare a frontului incendiului

de pe sol.

Pe solul cu muşchi verde, resturi de păioase şi iarbă uscată, viteza de

înaintare a incendiilor este cuprinsă între 0,3 m/min şi12 m/min.

În practică, pentru determinarea vitezei de înaintare a incendiilor de pădure în

funcţie de viteza sau de intensitatea vântului, se poate utiliza graficul din figura 3.1.

104

Bibliografie

1. Bălulescu, P., 1981: Stingerea incendiilor. Editura Tehnică Bucureşti.

2. Bălulescu,P., Crăciun, I., 1993: Agenda pompierului. Editura Tehnică Bucureşti.

3. B., McManus Collins and Fred M. White, 1981: Elementary Forestry, US Forest

Service.

4. Hinescu, A., 1978: Prevenirea şi stingerea incendiilor în economia forestieră.

Editura Ceres.

5. Stinghe, V.N., Sburlan, D.A., 1968: Agenda forestieră. Editura Agro-Silvică

Bucureşti.

105

CAPITOLUL 4

PREVENIREA, DETECTAREA ŞI STINGEREA INCENDIILOR

DE PĂDURE

4.1. Prevenirea incendiilor de pădure

În acţiunea de combatere a incendiilor de pădure, prevenirea acestora se

situează pe primul plan.

Prevenirea incendiilor se realizează, în general, printr-un complex de acţiuni

şi măsuri organizatorice, tehnice, de informare, instruire şi educare, precum şi de

asigurare materială, destinate să preîntâmpine izbucnirea şi propagarea incendiilor,

creându-se totodată şi condiţiile necesare unei eventuale intervenţii eficiente.

Principalele forme ale muncii de prevenire a incendiilor sunt [3]:

- acţiuni preventive de sprijin, colaborare, îndrumare şi asistenţă tehnică de

specialitate;

- control tehnic de specialitate al activităţii de prevenire şi stingere a

incendiilor;

- activitate de informare, instruire şi educare privind prevenirea şi stingerea

incendiilor;

- aplicarea de măsuri coercitive pentru încălcările prevederilor legale din

domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor.

Prevenirea incendiilor de pădure se desfăşoară în conformitate cu „Normele

de prevenire şi stingere a incendiilor din fondul forestier”, elaborate în anul

2000 de către Ministerul de Resort.

Având în vedere că normele se referă la întreaga activitate din administraţia

fondului forestier, deci inclusiv clădiri, depozite, platforme de prelucrare a lemnului,

ateliere de prelucrare a produselor pădurii etc., unde sunt valabile reglementările

106

generale de prevenire a incendiilor, în cele ce urmează se prezintă doar regulile şi

măsurile specifice care vizează prevenirea incendierii arboretelor sau a litierei.

Astfel, autoritatea publică centrală, care răspunde de silvicultură, este aceea

care elaborează strategia privitoare la apărarea împotriva incendiilor de pădure şi

stabileşte, cu avizul Ministerului de Interne - Inspectoratul General al Corpului

Pompierilor Militari, normele şi reglementările tehnice în cauză şi asigură dotarea

unităţilor din subordine cu utilaje, instalaţii şi echipamente, materiale etc. De

asemenea verifică, la avizarea documentaţiilor tehnico - economice privind lucrările

din fondul forestier, modul în care au fost respectate prevederile normelor,

standardelor şi prescripţiilor tehnice de prevenire şi stingere a incendiilor în

domeniul construcţiilor forestiere şi amenajării pădurilor. În perioadele critice, cu

risc sporit de incendii, poate solicita Departamentului Aviaţiei Civile, pe bază de

contract, aeronave pentru patrulare, iar în caz de incendii, aeronave care să

participe la acţiunea se stingere. Totodată are şi obligaţia de a asigura, cu sprijinul

instituţiilor specializate, calificarea şi pregătirea pompierilor civili din unităţile

subordonate, stabilind atribuţiile şi sarcinile ce revin acestora.

Direcţiile silvice, Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice, ca şi ocoalele

silvice sunt obligate să desfăşoare permanent acţiuni instructiv - educative, atât

pentru sensibilizarea opiniei publice la acţiunea distructivă a focului şi caracterul

fragil al pădurii în faţa acestuia, cât şi pentru ridicarea conştiinţei individuale a

cetăţenilor privind responsabilitatea lor pentru conservarea patrimoniului forestier.

Organele silvice de teren vor marca şi amenaja corespunzător, în special în

pădurile de agrement şi de interes turistic, locurile admise pentru popas şi

parcare a autovehiculelor, iar în diferite zone ale pădurii şi, în deosebi în fondurile

de vânătoare de interes deosebit, unde este interzisă circulaţia autovehiculelor şi

provocarea de zgomote, se vor marca şi delimita „zone de linişte”. În lunile

februarie-martie şi septembrie-octombrie, ce preced perioadele critice, precum şi în

perioadele de maximă afluenţă turistică se vor curăţa uscăturile din apropierea

cantoanelor şi a zonelor de agrement şi se va asigura întreţinerea liniilor izolatoare,

somiere şi parcelare.

Pe drumurile forestiere interzise circulaţiei publice se vor monta bariere şi

indicatoare corespunzătoare, iar la intrarea în pădure şi pe traseele turistice se

107

amplasează panouri şi pancarte cu texte adecvate privind prevenirea şi stingerea

incendiilor de pădure.

Pe lângă măsurile organizatorice menţionate, normele prevăd şi măsuri

silviculturale. Dintre acestea se menţionează:

- plantaţiile de răşinoase se vor crea în amestec cu foioase (unde condiţiile

bioecologice permit acest lucru), iar arboretele de răşinoase vor avea, pe margini, o

bandă de 4…8 rânduri de foioase sau larice;

- lizierele trupurilor de pădure nou create se închid cu vegetaţie densă,

arbustivă;

- operaţiunile culturale, ce se execută, vor urmări şi scoaterea în afara

perimetrului forestier a materialului rezultat, aceasta pentru diminuarea potenţialului

de combustie al pădurii;

- pe marginea căilor de circulaţie ce traversează pădurea se amenajează, în

zonele de risc, benzi izolatoare de 5…6m lăţime, prin îndepărtarea litierei, a

resturilor combustibile, gunoaielor etc.

În general se va urmări ca în pădure să se asigure permanent o stare

corespunzătoare de igienă, prin extragerea arborilor uscaţi, lâncezi, rupţi sau

doborâţi de vânt.

Arderea resturilor vegetale, rezultate din curăţirea păşunilor şi a terenurilor

agricole limitrofe este interzisă la o distanţă mai mică de 100 m de liziera pădurii.

În cadrul proiectelor de amenajare a pădurilor se vor specifica şi măsurile ce

trebuie luate pentru prevenirea incendiilor şi pentru protecţia pădurii împotriva

acestora. Se va solicita ocoalelor silvice realizarea de linii somiere cultivate şi

liziere compactizate prin culturi arbustive, pentru o cât mai bună izolare a pădurii de

zonele limitrofe şi apărare în faţa unui eventual incendiu.

Drumurile forestiere trebuie să intre şi ele în sistemul liniilor de apărare

împotriva propagării incendiilor, iar partea lor carosabilă trebuie să corespundă şi

cerinţelor circulaţiei autovehiculelor pompierilor.

Pe hărţile topografice ale ocoalelor silvice se vor marca sursele da apă,

poziţia eventualelor depozite de apă obţinute prin bararea unor râuri sau pâraie din

zonă, ca şi drumurile de acces spre aceste surse pentru utilajele şi maşinile folosite

în acţiunea de stingere (se menţionează că pentru stingerea focului de pe un

108

versant sunt necesare 100…150 m3 de apă). De asemenea trebuie localizate, pe

hărţile ocoalelor silvice, sediile ocolului, brigăzilor şi cantoanelor silvice, ca şi al

altor unităţi pe al căror sprijin se poate conta (primării, servicii publice de pompieri,

centre de control); totodată trebuie delimitate zonele destinate turismului.

Se recomandă ca în lungul liniilor de demarcaţie dintre zona forestieră şi

zona pastorală să se sape, pe versant, şanţuri de 0,5 m lăţime, cu posibilităţi de

descărcare din loc în loc, care să limiteze extinderea eventualelor incendii.

O atenţie deosebită trebuie acordată prevenirii şi stingerii incendiilor în

parchetele de exploatare.

Astfel, în devizele de parchet vor fi prevăzute toate lucrările şi materialele

necesare prevenirii incendiilor, anexându-se şi o schiţă de plan cu poziţia

obiectivelor ce reclamă măsuri speciale de prevenire şi stingere (cabane, cantoane,

organizări de şantier, pepiniere etc.). Indiferent de felul tăierilor (rase, progresive,

succesive, operaţiuni culturale, de igienă etc.), sau de structura arboretului

(răşinoase, foioase, amestec), normele de prevenire şi stingere sunt aceleaşi.

Cabanele şi construcţiile temporare din parchet se izolează de restul pădurii

cu o bandă de 10 m lăţime, de pe care se defrişează şi îndepărtează toată

vegetaţia. La nevoie, banda defrişată poate servi şi drept cale de acces sau drept

bază de lansare a contrafocului. Este interzisă folosirea de instalaţii electrice sau

de forţă defecte sau improvizate, ca şi folosirea benzinei sau a motorinei la lămpile

de iluminat.

Depozitarea materialului lemnos, în cuprinsul parchetului, se face pe un sol

curăţat de toate materialele combustibile, iar evacuarea sa se va face ritmic pe

trasee stabilite de organe silvice. Nu se va menţine în depozite material de

răşinoase necojit, în perioada 1 aprilie - 1 octombrie.

În paralel cu evacuarea lemnului exploatat se va proceda şi la curăţirea

parchetului de diferitele resturi de exploatare.

Coşurile de fum ale construcţiilor din pădure se dotează cu site (grătare)

parascântei.

Depozitarea carburanţilor şi lubrifianţilor, necesare utilajelor folosite la

doborârea şi colectarea lemnului (ferăstraie mecanice, tractoare, funiculare etc.) se

va face în depozite special amenajate, iar transportul carburanţilor la locul de

109

muncă se face în canistre metalice. Alimentarea utilajelor cu combustibil se face cu

pâlnii şi pompe, avându-se grijă ca lichidul inflamabil să nu curgă pe jos. Utilajele

dotate cu motoare cu aprindere internă vor fi prevăzute cu site parascântei la

conductele de eşapament.

Mangalizarea lemnului se va face numai în bocşe special amenajate,

amplasate la maximum 30 m de o sursă de apă şi izolate de pădure printr-o bandă

mineralizată de 10 m lăţime, avându-se totodată grijă ca pe o rază de 50 m să se

îndepărteze toate materialele combustibile. Supravegherea bocşelor de

mangalizare se face în mod permanent, iar acoperirea lor cu pământ va fi urmărită

cu atenţie, atât la înfiinţare cât şi în timpul arderii. De asemenea se interzice

încărcarea mangalului nestins şi nerăcit complet sau cu resturi de lemn insuficient

carbonizat, ca şi scoaterea mangalului din bocşă pe timp de viscol sau furtună.

În parchetele de exploatare este necesar, chiar de la început, să se

organizeze un sistem de alertare în caz de incendiu, care să fie cunoscut de toţi

muncitorii.

4.2. Detectarea incendiilor de pădure

Cea mai bună luptă împotriva incendiilor de pădure este prevenirea lor. Dar

dacă se întâmplă să izbucnească un incendiu de pădure, este important ca acesta

să fie detectat cât mai repede, pentru ca forţele de stingere să poată interveni

înainte ca incendiul să ia amploare.

Principalele căi de detectare a incendiilor în fond forestier sunt:

- realizarea unui sistem de supraveghere, constituit din observatoare temporare

sau permanente, deservite de personal silvic sau dotate cu aparatură în

infraroşu;

- patrulare aeriană şi terestră.

Descoperirea din timp a oricărui focar de incendiu micşorează durata de

manifestare a acestuia, reduce întinderea suprafeţelor distruse şi mărimea

pagubelor provocate şi determină cheltuieli de stingere mai reduse.

110

4.2.1. Realizarea sistemului de supraveghere

Sistemul de supraveghere constă dintr-o reţea de observatoare (puncte de

supraveghere) construite sau amenajate în puncte de cotă înaltă, eventual chiar

puncte topografice.

La poziţionarea observatoarelor se va ţine seama de necesitatea asigurării

unei vizibilităţi cât mai bune asupra obiectivului protejat, precum şi de necesitatea

acoperirii întregii suprafeţe păduroase, reducându-se la minimum întinderea

zonelor nevizibile. Pe lângă aspectele topografice trebuie avute în vedere şi

aspectele climatice, respectiv posibilitatea formării ceţii sau a unei acumulări de

fum provenit din zonele locuite. O distanţă bună de vizibilitate ar fi de 30…40 km;

adoptarea unor distanţe mai mici ar determina o creştere a costurilor de realizare şi

administrare a sistemului de observare.

În cazul punctelor de observare încadrate cu personal supraveghetor dotarea

minimă constă într-un binoclu, o hartă, o busolă şi un mijloc de comunicare (radio

sau telefon). Supraveghetorul trebuie să cunoască mânuirea instrumentajului din

dotare şi nu trebuie să aibă probleme cu vederea.

Pentru a detecta apariţia fumului provenit de la un incendiu şi a-l localiza pe

hartă se recomandă ca zona supravegheată să fie împărţită în sectoare de

supraveghere, iar persoana care răspunde de punctul de observare să cunoască

diferenţa dintre negură şi fum, confuzie care ar putea determina o alarmă inutilă.

Folosirea împreună a hărţii, caroiajului şi a busolei, asigură de obicei, localizarea

corectă a sursei de fum.

Odată stabilită poziţia incendiului, acesta se raportează celor în drept pentru

declanşarea intervenţiei.

Uneori, drept linii de observare, în special în perioadele de caniculă şi de

vacanţă, sau la sfârşit de săptămână, când presiunea turistică este mai mare, iar

riscul de incendiu creşte, pot servi culmile de munţi şi de dealuri, unde să facă de

serviciu o persoană înzestrată cu un binoclu şi o staţie de radio (sau un telefon

mobil, dacă are acoperire).

În cazul în care nu se dispune de personal supraveghetor competent, există

şi posibilitatea amenajării unor puncte de observare automate. Acestea se dotează

111

cu aparatura de detecţie în infraroşu şi cu camere de televiziune digitală de mare

rezoluţie. Ele sunt controlate central, prin calculator, şi viteza lor de rotire şi

focusare a imaginii se programează automat, în funcţie de condiţiile climatice

existente. Camerele de ultimă generaţie sunt capabile să detecteze fumul, şi în

colaborare cu un sistem GIS (Geographic Information Systems), să localizeze, cu o

precizie de până la 1 m, poziţia incendiului necontrolat.

4.2.2. Detectarea prin patrulare aeriană şi terestră

Tehnica modernă cunoaşte mai multe metode de detectare rapidă a focurilor

în pădure, cu utilizarea elicopterelor sau avioanelor comandate prin radio şi dotate

cu camere de luat vederi cu transmitere simultană a imaginilor, care însă, datorită

costurilor ridicate, sunt folosite, de regulă, doar în perioadele cu risc ridicat de

incendiu. În rest se recurge la patrulări terestre.

Principalul avantaj al patrulărilor terestre în zona de risc, efectuate pe jos, pe

cal sau pe bicicletă, este flexibilitatea deplasării, acordându-se prioritate zonelor din

teren pentru care nu există vizibilitate bună din punctele de supraveghere.

Planificarea rutelor de patrulare se face ţinând cont de riscul existent în anumite

zone. Riscul poate proveni de la vegetaţia sau/şi litiera uscată, de la prezenţa

stupinelor sau a unor acţiuni legate de păstorit ori turism.

Patrularea trebuie să se afle în permanentă comunicare cu centrul de control

pentru prevenirea şi stingerea incendiilor.

4.2.3. Atribuţiile centrului de conducere şi control a stingerii

incendiilor

Centrul de conducere şi control a stingerii incendiilor, la care ajung sesizările

privind detectarea unor focare de incendii, trebuie să asigure colaborarea tuturor

instituţiilor şi organizaţiilor responsabile cu stingerea incendiilor la nivel naţional,

regional şi local. El îndeplineşte cinci funcţii şi anume:

- funcţia de comandă, care trebuie încredinţată unor persoane special

pregătite, competente, cu experienţă şi abilitate cu luarea de decizii;

112

- funcţia de organizare, care presupune evaluarea informaţiilor, culegere de

date privind zona afectată şi o permanentă cunoaştere a stadiului de manifestare a

incendiului şi a necesarului de resurse pentru stingerea acestuia;

- funcţia operativă, ce urmăreşte să asigure îndeplinirea tuturor activităţilor

prevăzute în planul de acţiune;

- funcţia logistică, care constă în alocarea resurselor, serviciilor materialelor

şi utilajelor necesare stingerii incendiului;

- funcţia de contabilitate şi administraţie, prin care se asigură evidenţa şi

decontarea tuturor activităţilor ce s-au desfăşurat în timpul stingerii incendiului; este

o funcţie primordială în cazul în care este nevoie să se declare o stare de

catastrofă naturală cu implicarea guvernului în finanţarea operaţiunilor şi a

ajutoarelor financiare pentru sinistraţi.

Centrul de conducere şi control se bazează, în luarea deciziilor sale şi

declanşarea acţiunilor din teren, pe veridicitatea informaţiilor primite. Este important

ca înainte de începerea acţiunilor să se aprecieze urgenţa acţiunii respective. Nu

toate focurile detectate au acelaşi efect devastator şi de aceea nu trebuie activate

imediat toate efectivele de stingere, deoarece acestea, de regulă, sunt limitate şi

odată direcţionate spre o anumită zonă, de multe ori greu accesibilă, este foarte

dificilă redirecţionarea lor spre un incendiu nou apărut.

În ceea ce priveşte organizarea dispozitivului implicat în stingerea incendiilor

de pădure, ar trebui ca acesta să se realizeze pe trei nivele şi anume:

- un prim efectiv de stingere a incendiului, alcătuit din pompieri antrenaţi şi cu

experienţă în asemenea misiuni; acest efectiv trebuie să se afle în alarmă

permanentă, fiind gata să răspundă imediat la orice semnalare de incendiu;

- al doilea efectiv, compus din personal silvic, care cunoaşte şi poate să

asigure ajungerea rapidă la locul incendiului; membrii acestui efectiv vor fi dotaţi cu

lopeţi, mături, găleţi pentru apă etc. şi vor participa efectiv la acţiunea de stingere;

- al treilea efectiv, mobilizat în situaţii de maximă urgenţă, este alcătuit din

localnici, pe bază de voluntariat, şi are menirea de a sprijini acţiunea celorlalte două

efective, în special prin transportarea apei, alimentelor şi a altor resurse în zona

afectată de incendiu.

113

Activităţile celor trei efective vor fi corelate între ele, obligaţie ce revine

conducătorului din teren a acţiunii de stingere.

4.3. Mijloace folosite în stingerea incendiilor de pădure

4.3.1. Substanţe de stingere

Substanţele folosite în stingerea incendiilor pot fi grupate în următoarele

categorii [3]:

- substanţe de stingere prin răcire (apa, apa îmbunătăţită chimic);

- substanţe de stingere prin izolare (spuma chimică, spuma fizică sau

mecanică, apa uşoară, pulberi stingătoare);

- substanţe folosite la reducerea conţinutului maxim de oxigen (dioxidul de

carbon, azotul, aburul, apa fin pulverizată);

- substanţe de stingere prin inhibiţie chimică (hidrocarburile halogenale).

• Apa este cel mai vechi agent de stingere şi are o mare putere de răcire.

Poate fi folosită la stingerea incendiilor sub formă pulverizată sau de abur; de multe

ori se utilizează împreună cu alte substanţe stingătoare. Se refulează asupra

zonelor de ardere sub formă de jet compact sau jet pulverizat (ceaţă sau ploaie).

• Apa îmbunătăţită chimic este o apă tratată cu diverşi detergenţi, în

vederea reducerii tensiunii sale superficiale. Folosirea sa permite reducerea cu

35...50% a cantităţilor de apă folosite la stingerea incendiilor. Se recomandă pentru

stingerea incendiilor de materiale bogate în celuloză, deci şi pentru stingerea

incendiilor de pădure.

• Spuma chimică este formată dintr-o masă de bule de dimensiuni reduse,

fiecare fiind învelită într-o membrană lichidă umplută cu dioxid de carbon, care se

formează pe cale chimică în urma reacţiei dintre substanţele care generează

spuma (substanţa acidă şi substanţa bazică). Substanţa acidă este formată, de

regulă, din sulfat de alumuniu sau acid fosforic de o anumită concentraţie, iar cea

bazică din bicarbonat de sodiu sau potasiu [3].

Ca stabilizatori, care se adaugă soluţiilor, se folosesc: glucoza, extractul de

lemn dulce, spumanţi pe bază de albumine etc.

114

Pentru stingătoare, substanţele chimice din care se obţine spuma sunt

cunoscute sub numele de încărcături: A (acid) şi B (bază). Coeficientul de înfoiere

este dat de raportul:

Coef. de înfoiere = ba VV

V

+ ( 4.1 )

respectiv raportul dintre volumul spumei formate şi volumul soluţiilor

produselor A şi B.

• Spuma fizică sau mecanică se obţine prin dispersarea aerului în soluţii de

spumanţi în apă. Sunt formate din bule, al căror înveliş conţine molecule de

spumant umplute cu aer. Ca spumant se foloseşte spumogenul lichid sau

spumogenul praf.

În funcţie de coeficientul de înfoiere se obţin următoarele spume: spuma

grea (coeficient de înfoiere până la 20), spumă medie (coeficient de înfoiere

20...200), spumă uşoară (coeficient fe înfoiere 200 ...1000).

Stingerea incendiilor se realizează prin jeturi de spumă deversate, din utilaje

generatoare speciale, direct pe combustibilii care ard.

Dezavantajele folosirii spumelor sunt: instabilitatea acestora la bătaia

vântului, preţ de cost relativ mare, distanţa relativ limitată de acţiune a

generatoarelor etc.

• Apa uşoară (Light-Water) se obţine dintr-un spumant florurat şi se

utilizează, cu precădere, la stingerea incendiilor de lichide combustibile.

• Pulberile stingătoare au drept component de bază bicarbonatul de sodiu.

Pe lângă acestea se mai fabrică pulberi pe bază de bicarbonat de potasiu, sulfat de

amoniu, carbonat de sodiu, uree şi din diferiţi compuşi ai borului.

Sub acţiunea căldurii bicarbonatul de sodiu se descompune conform relaţiei

[3]:

2Na HCO3 ⇔ Na2 CO3 + CO2 + H2O (4.2)

Prin fenomenul de descompunere se degajă dioxid de carbon şi se consumă

o cantitate apreciabilă de căldură, necesară evaporării apei, ceea ce conduce la un

115

efect de răcire. La efectul de stingere mai contribuie natura şi fineţea particulelor de

pulberi, precum şi capacitatea de a degaja gaze inerte şi vapori de apă, substanţe

care răcesc şi diluează focarul de ardere.

Se folosesc, cu precădere, la stingerea incendiilor de combustibili petrolieri

lichizi.

Din borat de calciu şi de sodiu se prepară pulberea antiincendiară ”Fierbinte”

(frâna focului) care este o substanţă chimică eficientă în combaterea incendiilor de

pădure.

• Dioxidul de carbon este un gaz inodor şi incolor, care are capacitatea de

a reduce viteza de ardere şi viteza de degajare a căldurii, scade temperatura,

întrerupe procesul de oxidare şi acţionează asupra focarului de incendiu prin

înăbuşire şi răcire. Este eficient în spaţii închise. Din dioxidul de carbon comprimat

se obţine zăpada carbonică, care aruncată peste materialele care ard răceşte brusc

combustibilul, formând o mare cantitate de gaze ce reduc conţinutul de oxigen din

aerul înconjurător.

• Azotul, gaz fără culoare şi miros, mai uşor ca aerul, se foloseşte la

stingerea incendiilor izbucnite în spaţii tehnologice, fiind refulat din instalaţii fixe

speciale.

• Aburul se foloseşte, ca substanţă de stingere, în special în industria

chimică, acolo unde există permanent o instalaţie tehnologică de producerea sa.

• Apa fin pulverizată, sub înaltă presiune, presupune utilizarea unor utilaje

speciale. Ca agent de stingere acţionează prin reducerea conţinutului de oxigen.

Efectul de stingere depinde de uniformitatea fluxului de picături şi de densitatea

jetului.

• Hidrocarburile halogene, numite şi haloni, întrerup procesul de ardere

prin vaporizarea picăturilor de substanţe stingătoare, amestecarea acestora cu

vaporii de combustie şi interacţiunea fizico-chimică dintre cele două categorii de

vapori. Se refulează asupra incendiului sub formă de jet compact, jet pulverizat sau

sub formă de aerosoli. Sunt toxice.

• Pe lângă substanţele şi produsele prezentate mai sus trebuie menţionate şi

o serie de substanţe chimice, care, preparate într-un anumit fel, pot servi la

stingerea incendiilor de pădure. Cele mai răspândite dintre acestea sunt:

116

Clorura de calciu (CaCl2) se foloseşte pentru stingerea incendiilor de

pădure, sub formă de soluţie cu o concentraţie de 25-35%; se pulverizează direct

pe foc sau pe solul pădurii aflat în calea focului.

Hidroxidiul de sodiu (NaOH) este o substanţă chimică solidă, amorfă,

higroscopică.

Se foloseşte în stare dizolvată în concentraţie de 25-35%. Se foloseşte atât

pentru crearea centurilor de baraj, cât şi pentru stingerea directă a incendiilor.

Disulfatul de amoniu (NH4)2SO4 se prezintă ca soluţie cu o concentraţie de

15-25%. Se foloseşte pentru crearea centurilor de baraj, cât şi pentru stingerea

directă a incendiilor.

Monofosfatul de amoniu (NH4H2PO4) este o substanţă solidă care posedă

proprietăţi de stingere a focului. În practică se foloseşte o soluţie realizată dintr-un

amestec de 30% monofosfat de amoniu şi 70% disulfat de amoniu. Acest amestec

se numeşte amofos şi poate fi utilizat la stingerea incendiilor de pădure.

Acidul fosforic (H3PO4) în stare pură este o substanţă cristalină, incoloră.

Concentraţia soluţiilor realizate din acidul fosforic poate fi de 20, 40, 50 şi 70%.

Uşoara solubilitate a acidului fosforic permite prepararea soluţiilor direct în pădure.

Carnalitul ( OHKClMgCl22

6⋅⋅ ) este o sare cristalină, foarte higroscopică, ce

se volatilizează în aer liber. Se utilizează sub formă de soluţie cu concentraţia

de 30-50%. Se dizolvă bine şi repede.

Sulfatul de magneziu (MgSO4) se utilizează pentru protecţia împotriva

focului sub forma de soluţie cu concentraţia de 25-39%. Se dizolvă uşor.

Clorura de potasiu (KCl) este o sare incoloră, cristalină, ce se foloseşte sub

formă de soluţie cu concentraţia de 25-30% pentru stingerea incendiilor de pădure.

Se dizolvă uşor în apă.

Tetraclorura de carbon (CCl4) se evaporă foarte repede în condiţiile

temperaturii obişnuite a aerului şi cu atât mai mult în prezenţa focului, formând

vapori de 5,5 ori mai grei decât aerul. Aceşti vapori sunt purtaţi de vânt, relativ încet

în comparaţie cu cei de bioxid de carbon, şi pătrund bine în toate părţile păturii de

pe sol, pe când soluţiile de săruri nu feresc toate elementele păturii vii de la

aprindere. Trebuie menţionat şi faptul că soluţia de tetraclorură de carbon, în

concentraţie de 2-6%, nu întreţine arderea.

117

4.3.2. Unelte, utilaje şi aparate folosite la stingerea incendiilor

Fiecare tip de incendiu de pădure necesită o anumită tactică de abordare a

lucrărilor de stingere, precum şi o anumită dotare tehnică.

În cazul unor incendii incipiente, ce pot fi stinse uşor, se folosesc unelte

manuale, precum: lopeţi, târnăcoape, sape, greble, lămpi de foc, pompe de apă

individuale (purtate pe spate), ferăstraie mecanice. În situaţii mai dificile se folosesc

utilaje şi maşini specializate. În ultima vreme capătă o extensiune din ce în ce mai

mare folosirea tehnicii moderne, respectiv a tehnicii aeropurtate.

În cele ce urmează se face o scurtă prezentare a mijloacelor specializate

folosite la stingerea incendiilor.

� Din categoria utilajelor şi maşinilor pentru stingerea incendiilor fac

parte: stingătoarele, pompele, maşinile autospeciale şi autotunurile de

incendiu.

• Stingătoarele sunt utilaje care se folosesc la stingerea incendiilor în fază

iniţială sau a celor de proporţii mici. Din punct de vedere al agentului stingător

întrebuinţat distingem următoarele tipuri:

- cu apă

- cu spumă

- cu praf şi bioxid de carbon

- cu substanţe chimice lichide.

Stingătorul cu apă, de formă cilindrică de 12 l, este confecţionat din tablă de

oţel şi prevăzut cu:

- un capac cu garnitură de cauciuc, care se fixează prin înfiletare;

- percutor metalic, care străbate capacul prevăzut cu un distanţier, asigurat

cu un sigiliu de plumb şi un disc care măreşte suprafaţa de percutare;

- ajutajul de evacuare, cu diametrul de 4mm;

- supapa de siguranţă;

- două mânere pentru manevrarea stingătorului;

- un cerc metalic pentru protejarea fundului stingătorului şi care serveşte şi ca

suport de sprijin la aşezarea pe sol.

118

Stingătorul funcţionează până la golirea lui, deoarece reacţia o dată începută

nu mai poate fi oprită.

Stingătorul cu spumă utilizează ca agent stingător spuma chimică obţinută

în general prin reacţia dintre o substanţă acidă şi una bazică, reacţie însoţită de

degajarea unui gaz inert, de obicei bioxidul de carbon. Acest tip de stingător se

compune din corpul stingătorului şi butelia de sticlă. Corpul stingătorului are o

construcţie asemănătoare cu cea a stingătorului cu apă. Pe fundul interior se

găsesc sudate trei aripioare pentru ghidarea buteliei de sticlă.

Butelia de sticlă are o capacitate de 1,5 l, şi este prevăzută la partea

superioară cu un suport metalic care serveşte la fixarea ei pe partea superioară a

corpului stingătorului.

Stingătorul portabil cu praf şi bioxid de carbon utilizează ca agent

stingător produse uscate pulverulente denumite pulvogen şi praf total. Se compune

din următoarele părţi:

- corpul stingătorului, confecţionat din tablă de oţel având o capacitate

variabilă în funcţie de tipul stingătorului (3, 5, 7 kg)

- butelia, a cărei construcţie depinde de tipul stingătorului (butelia pentru

bioxidul de carbon, este confecţionată din oţel şi prevăzută cu un robinet de

închidere protejat de un capac metalic); capacitatea buteliei, în funcţie de tipul

stingătorului este de 0,250; 0,459 sau 0,650 l.

Stingătorul portabil cu tetraclorură de carbon se compune din:

- corpul stingătorului, de formă cilindrică, confecţionat din tablă de oţel având

capacitatea de 1;2, 5 sau 6 litri, la care se disting mânerul pentru manevrare şi un

inel metalic pentru protejarea bazei corpului stingătorului;

- robinetul pentru închidere sau deschidere la care se deosebesc atuajul de

evacuare a tetraclorurii de carbon şi ţeava–sifon, aflată în interiorul corpului

stingătorului şi care este legată de atuajul de evacuare; la partea inferioară

robinetul este prevăzut cu un filet pentru înşurubarea sa la corpul stingătorului.

• Pompele folosite la stingerea incendiilor pot fi: cu piston, centrifuge şi

pompe de vid. Cele mai răspândite sunt:

119

Pompa manuală tip I.M.B., care este o pompă cu piston aspiro-refulantă

fixată, cu bride şi buloane, pe un cărucior. Se află, în general, în dotarea formaţiilor

civile de pompieri.

Pe plan mondial, cea mai bună pompă folosită în lupta cu incendiile forestiere

este Wildfire Mark3, cu o putere de 17,5 atmosfere; are numai 25 kg, este uşor de

transportat şi poate funcţiona încontinuu perioade îndelungate de timp.

Pompele de vid şi centrifuge sunt utilizate pentru amorsarea pompelor

centrifuge în cazul alimentării maşinilor de luptă din surse fără presiune.

Motopompele sunt utilaje tractate alcătuite dintr-un motor propriu, şasiu,

caroserie şi instalaţii de pompare (pompă centrifugă şi pompă de vid cu rotor şi

palete).

Autopompele cisterne sunt maşini auto dotate special pentru acţiunile de

stingere a incendiilor. Ca echipamente speciale se menţionează: instalaţia

hidraulică, instalaţia pentru producerea spumei mecanice şi instalaţia pentru

producerea spumei chimice.

Multe vehicule utilitare (uni–mog) au fost modificate pentru a fi folosite la

combaterea incendiilor forestiere, fie pentru transportul sau pentru răspândirea

apei. Uni-mogul poate transporta între 3000 şi 6000 litri de apă, iar pompa din

dotare are un debit de 2500 litri/minut.

• Maşinile autospeciale sunt maşini de luptă contra incendiilor, care pot

lucra cu apă din surse naturale sau artificiale, cu spumă mecanică sau spumă

chimică, concomitent cu toţi agenţii stingători de care dispune sau combinat câte

doi agenţi, iar în unele cazuri doar cu un singur agent stingător.

• Autotunul de incendiu este un utilaj prevăzut cu blindaj şi asigurat cu

material termoizolant, care poate fi utilizat în cele mai grele condiţii de intervenţie.

Oferă posibilitatea folosirii pompelor chiar în timpul deplasării, atât înainte - cât şi

înapoi.

� Tehnicile moderne de stingere a incendiilor capătă o extindere din ce

în ce mai mare, în special în zonele cu păduri întinse. Ele se bazează pe folosirea

elicopterelor şi a avioanelor.

Elicopterele sunt echipate cu coşuri speciale (bambi –backets) sau cale, în

care se încarcă apa sau soluţiile ignifuge ce urmează să fie aruncate din aer peste

120

terenul incendiat. Elicopterele Vertols (Columbia) sau Erickson Skycrane pot

prelua până la 4500 litri de apă (în coşuri, în cazul primului tip de elicopter,

respectiv în cală – în cazul celui de-al doilea). În ANEXĂ se prezintă un elicopter

alimentându-se cu apă.

Avioanele specializate sunt dotate cu tancuri de apă (preiau apă prin

amerizare şi decolare şi o aruncă din aer asupra focarului de incendiu) sau pot fi

avioane utilitare, care răspândesc din aer diferite tipuri de spume sau de aditivi

ignifugi pentru stingerea incendiului.

Tot mai des, pe plan mondial, în cazul incendiilor majore, se folosesc

avioanele SEAT (avioane - tanc cu un singur motor propulsor).

Progres deosebite s-au realizat prin introducerea calculatoarelor, care

asigură controlul automat a felului în care se aruncă apa, spuma sau substanţele

ignifuge folosite la stingerea incendiilor. De asemenea, introducerea G.P.S.

(Geographical Positioning System) pe avioane a ridicat precizia de lansare a

lichidului la locul incendiului.

Datorită acestor perfecţionări, pilotul are posibilitatea de a lăsa apa să cadă

deodată, să cadă la diferite intervale de timp sau să o răspândească pe întinderea

suprafeţei afectate (ANEXĂ). Soluţia de descărcare în funcţie de tipul incendiului,

modul de manifestare al acestuia şi de ceea ce comunică personalul din teren, aflat

în lupta cu flăcările.

Un aditiv foarte bun, produs recent, care este folosit împreună cu apa, în

cazul în care resursele de apă sunt limitate, este „Silvex”. Acesta permite

acoperirea rapidă a focului cu o spumă rezultată din amestecul său cu apa.

Trebuie subliniat însă că folosirea tehnicii aeropurtate are, în foarte puţine

cazuri, un succes deplin în stingerea incendiilor fără să se apeleze la personal de

teren. În general acţiunile aer şi sol trebuie combinate.

În cadrul tehnicilor moderne trebuie menţionate şi sistemele de spumă cu

aer comprimat, care se pot instala pe maşinile de intervenţie şi sunt foarte

eficiente în protejarea construcţiilor din imediata vecinătate a incendiului, precum şi

la delimitarea, prin trasarea unor „linii de spumă”, a incendiilor controlate şi a

contra-focurilor, pentru a preveni propagarea nedorită (riscantă) a acestora.

121

4.4. Metode de stingere a incendiilor de pădure

Metodele folosite pentru stingerea incendiilor de pădure pot fi clasificate,

după specificul lor, în mai multe categorii şi anume:

- stingerea incendiilor cu ajutorul pământului;

- stingerea incendiilor folosind ca agent apa;

- stingerea incendiilor de pădure cu ajutorul substanţelor chimice;

- stingerea incendiilor de pădure prin explozii;

- stingerea incendiilor prin contrafoc;

- stingerea incendiilor cu ajutorul avioanelor şi a elicopterelor;

- stingerea incendiilor cu ajutorul „smokejumpers”.

Fiecare din aceste metode enumerate poate fi aplicată pe teren sub două

forme şi anume:

- stingerea directă a focului;

- izolarea incendiului de restul suprafeţei împădurite, prin amenajarea unor

zone de baraj.

4.4.1. Stingerea incendiilor cu ajutorul pământului

Combaterea incendiilor de pădure cu ajutorul pământului se realizează prin

stingerea focului aruncând pământ sau nisip peste el şi prin amenajarea centurilor

mineralizate în drumul de înaintare a incendiului. În cazul incendiilor mici se

foloseşte metoda activă de luptă cu focul, prin aruncarea cu lopata a pământului

sau nisipului peste focar.

Un incendiu slab de pe sol poate fi oprit şi prin aşa numita „metodă de

lovire” când oamenii lovesc marginile focului cu ramuri.

4.4.2. Stingerea incendiilor folosind ca agent apa

Metodele de combatere a incendiilor de pădure cu ajutorul apei constau din

stropirea focului cu apă. Apa este cel mai utilizat agent stingător, deoarece are o

mare capacitate de a absorbi căldura şi pătrunde uşor în materialele combustibile

122

care ard. Pentru ca să treacă în stare de vapori, apa consumă o însemnată

cantitate de căldură şi, ca urmare, temperatura din zona de ardere scade, iar

umiditatea aerului din apropierea incendiului creşte. Prin transformarea sa în aburi,

apa creează un strat izolator şi alimentarea cu oxigen scade. În consecinţă, apa

acţionează asupra a două din elementele procesului de ardere, respectiv materialul

combustibil şi oxigenul. Folosirea apei la stingerea incendiilor de pădure este cu

atât mai eficace cu cât cantitatea de apă ce se transformă în vapori este mai mare.

Metodele de combatere a incendiilor cu apă se folosesc mai frecvent pentru

combaterea incendiilor de litieră şi subterane şi în mai mică măsură pentru

stingerea incendiilor de coronament, din cauza potenţialului rapid şi a vitezei mari

de propagare şi înaintare a acestor incendii.

4.4.3. Stingerea incendiilor cu ajutorul substanţelor chimice

Substanţele chimice acţionează prin reducerea capacităţii de ardere a

combustibililor forestieri. Efectul de reducere a capacităţii de ardere se realizează

printr-o peliculă continuă, formată în urma dizolvării substanţelor chimice şi care nu

întreţine arderea, ca şi prin micşorarea conţinutului de oxigen în stratul de aer şi

coborârea temperaturii din cauza consumului de căldură pentru dizolvarea

evaporarea şi disocierea substanţelor chimice.

La stingerea incendiilor de pădure se mai folosesc şi spumele chimice, a

căror acţiune se bazează pe formarea unui strat de spumă ce izolează de foc

materialele combustibile.

4.4.4. Stingerea prin explozii

Metoda se foloseşte la incendiile de coronament care se dezvoltă cu

violenţă. Prin aplicarea acestui procedeu se formează o undă de şoc, care exercită

un puternic efect mecanic, în zona de ardere, asupra materialelor combustibile; prin

distrugerea sau împrăştierea elementelor existente în această zonă se poate

întrerupe procesul de ardere.

123

Metoda se mai foloseşte şi pentru amenajarea centurilor mineralizate de

protecţie contra incendiilor, respectiv la realizarea şanţurilor sau a zonelor de

protecţie. Ca substanţă explozivă se foloseşte amonitul, care este insensibil la

lovire şi frecare. Pentru crearea centurilor de protecţie se folosesc încărcături de

250g, care se introduc în pământ la o distanţă de 2-2,5 m una de alta şi la o

adâncime de 40 cm. După explozie se obţin o serie de cratere, cu diametrul de 1-

1,2 m, care, împreună cu suprafaţa acoperită de pământul împrăştiat după

explozie, creează o centură mineralizată de aproximativ 4 m lăţime.

În cazul amenajării şanţurilor de protecţie şi de baraj se folosesc, de

asemenea, încărcături de amonit de 250g, care se introduc în pământ la

adâncimea de 40 cm şi se amplasează la o distanţă de 1m una faţă de alta. După

explozie se obţine un şanţ cu adâncimea de 40 cm şi o lăţime de aproximativ 1 -

1,2 m.

Metoda exploziilor se mai foloseşte şi la îndepărtarea cioatelor, în scopul

realizării zonelor libere de protecţie contra incendiilor.

4.4.5. Stingerea incendiilor prin contrafoc

Focul însuşi poate fi folosit ca o armă împotriva incendiului. Pompierii dau

foc, uneori, vegetaţiei aflate în calea unui incendiu, care arzând în mod controlat pe

o mică arie, opreşte incendiul principal rămas fără combustibil. Focul este de

asemenea folosit pentru prevenirea unor posibile incendii viitoare. Acest tip de foc

este cunoscut sub numele de incendiu controlat şi face parte din planurile de

administrare a terenurilor pentru a ţine sub control materialele combustibile.

Contrafocul este o metodă deosebit de eficientă pentru limitarea extinderii

incendiului, dar folosirea sa necesită multă prudenţă. Astfel, aplicarea metodei

presupune existenţa, pe de o parte, a unor condiţii meteorologice adecvate (fără

vânturi puternice şi care îşi schimbă direcţia), iar pe de altă parte este necesar, ca

în spatele contrafocului, pe lângă zona de protecţie să fie amplasate patrule care

să ţină sub observaţie toată zona în care sar scântei şi bucăţi de lemn aprins şi să

intervină prompt pentru stingerea noilor focare ce pot să apără (Fig. 4.1.). Precizăm

că scânteile pot sări până la 0,5-1 km.

124

Figura 4.1. - Schema de lansare a contraincendiului pentru combaterea

unui incendiu de coronament

În cazul incendiilor de coronament rapide, unde se formează un val de foc care

înaintează, rotindu-se parcă, peste vârfurile arborilor şi aruncă înaintea sa limbi

lungi de flăcări, care se scurg ca un curent peste coronament, crearea zonelor

libere de protecţie este greu de realizat. De asemenea trebuie menţionat faptul că

zonele libere nu opresc, în toate cazurile, incendiile de coronament, deoarece focul

poate trece peste ele dacă vântul este puternic.

4.4.6. Stingerea incendiilor cu ajutorul avioanelor şi a elicopterelor

După cum s-a arătat avioanele şi elicopterele, echipate corespunzător, pot

transporta şi lansa, în zona incendiată, apă şi substanţe chimice care contribuie la

stingerea incendiului. Unele dintre aparate au rezervoare care sunt umplute cu apă

înainte de decolare, altele sunt echipate cu dispozitive de alimentare cu cupe, astfel

încât zburând deasupra unui lac sau a unei alte surse de apă, îşi pot umple

rezervoarele.

4.4.7. Stingerea incendiilor cu ajutorul „ SMOKEJUMPERS”

Uneori, singura soluţie de a face faţă unui incendiu într-un loc izolat şi

îndepărtat este de a ajunge pa calea aerului. Pompierii numiţi şi „smokejumpers”

125

sunt paraşutaţi în zona respectivă. Munca lor este extrem de periculoasă şi

presupune un antrenament riguros. Ei trebuie să poarte cu ei echipament de

salvare şi de stingere a focului, precum şi propriile paraşute. Adeseori, sunt nevoiţi

să plece pe jos din zona respectivă, după stingerea incendiului, cărând înapoi un

rucsac cu echipament cântărind până la 50 kg.

4.5. Principii în tactica stingerii incendiilor de pădure

4.5.1. Principii de bază

În tactica stingerii incendiilor de pădure este necesară respectarea unor

principii de bază, care se prezintă în cele ce urmează.

Astfel, în primul rând, se impune asigurarea unei pregătiri permanente a

personalului, utilajelor şi materialelor de combatere şi stingere a incendiilor, pentru

a se putea interveni în orice moment. Orice persoană, care observă un incendiu,

are obligaţia de a anunţa, cât mai repede şi prin orice mijloc, pompierii, primăria,

poliţia şi unităţile silvice cele mai apropiate şi să ia măsuri, după posibilităţile sale,

de limitare şi stingere a incendiului sesizat.

Deplasarea factorilor şi tehnicii de intervenţie, la locul incendiului, trebuie

făcută în timpul cel mai scurt, pentru ca acţiunea de stingere să se desfăşoare într-

o fază incipientă. Concomitent se va asigura funcţionarea operativă şi colaborarea

comandamentelor judeţene, orăşeneşti, comunale şi forestiere participante la

acţiunea de stingere. Comandantul acţiunii, însoţit de personalul forestier care

cunoaşte zona, va efectua o recunoaştere a terenului, pentru a stabili sursele de

apă, obstacolele naturale existente (drumuri, şanţuri, canele, pâraie etc.) şi tactica

de stingere ce trebuie adoptată.

Unităţile forestiere (district, ocol, direcţie, societate comercială etc.) trebuie

astfel să se organizeze încât să se poată deplasa şi acţiona, la locul cuvenit, în cel

mai scurt timp după semnalarea focului.

O problemă importantă reprezintă şi repartizarea cât mai raţională pe teren,

de către conducătorul echipei de intervenţie, a oamenilor şi mijloacelor de care

dispune. În acest sens există mai multe variante, care însă au la bază două

scheme şi anume:

126

- atacul frontal, care constă în aceea că majoritatea oamenilor, utilajelor şi

materialelor sunt dirijate să acţioneze pe direcţia de înaintare a focului (fig. 4.2.);

forţele se pot concentra într-un singur detaşament frontal sau se pot împărţi în trei

detaşamente (unul frontal şi două pe flancuri), ori în patru detaşamente (unul

frontal, două pe flancuri şi unul în spate);

- atacul din spatele focului sau atacul din flancuri, când se formează două

detaşamente ce se deplasează, de-a lungul flancurilor, din spate înspre partea de

înaintare a incendiului (Fig. 4.3.); în acest caz detaşamentele trebuie să avanseze

mai repede decât incendiul şi să-l înconjoare.

Figura. 4.2. - Atacul frontal al unui incendiu Figura. 4.3. - Atacul din flancuri al unui

incendiu

de pădure de pădure

127

În cazul unor incendii foarte puternice se renunţă, de obicei, la atacul frontal,

preferându-se atacul din flancuri şi încercându-se să se obţină o comprimare a

părţii frontale a incendiului.

Indiferent de schemă sau variantă intervenţia de stingere a incendiului se

face din exterior spre interior.

Stabilirea concepţiei tactice de stingere a incendiilor de pădure necesită:

• analiza situaţiei reale, cunoaşterea suprafeţei cuprinsă de incendiu, structura

materialului combustibil, limitele probabile în care se va extinde incendiul,

mijloacele cele mai eficiente pentru fiecare limită, zonele cu intensitatea cea mai

mare a focului şi mijloacele necesare pentru diminuarea potenţialului acestuia;

• cunoaşterea factorilor care favorizează extinderea şi intensitatea incendiului;

Procedeele tehnice de stingere a incendiilor de pădure implică:

• utilizarea celor mai eficiente mijloace de stingere şi repartizarea celor mai

mari forţe pe direcţia focului şi în zona cu intensitatea cea mai mare a acestuia,

astfel încât să fie apărate cele mai importante obiective (constucţii, arborete etc.);

• stăvilirea imediată a eventualelor cursuri de apă, existente în zonă, şi

organizarea unui lanţ de găleţi, care să sprijine acţiunea de stingere.

Metodele de intervenţie în condiţiile unui incendiu de pădure se stabilesc în

funcţie de dimensiunea incendiului şi felul acestuia (incendiu de litieră, coronament,

în plantaţii sau arborete, în păşune sau poiană, pe teren plan sau pe versant cu

pantă mare sau redusă, pe culme de deal sau în vale etc.).

4.5.2. Tactica stingerii incendiilor de litieră

În cazul incendiilor de litieră se recomandă un atac frontal şi numai în

anumite cazuri un atac din spatele incendiului. Astfel, cea mai mare parte a

oamenilor şi utilajelor se concentrează pe direcţia principală de înaintare a

incendiului şi mai rar în spatele incendiului şi în flancuri.

Când pe direcţia principală de înaintare a incendiului se află un obstacol (un

râu, o zonă de protecţie, un culoar, o centură mineralizată etc.) forţele principale se

pot concentra lateral şi în spatele incendiului.

128

La distribuirea oamenilor, uneltelor, utilajelor şi materialelor de combatere a

focului, trebuie respectate următoarele reguli:

• Stingerea incendiului prin lovirea cu crăci este indicată numai în lipsa sau

insuficienţa utilajului specializat pentru stingerea incendiului; în acest caz, este bine

ca brigăzile pentru stingerea focului prin lovirea cu crăci să fie distribuite în zonele

cu cea mai mică intensitate a focului.

• Echipele dotate cu unelte (lopeţi, târnăcoape, sape etc.) pot fi folosite în

orice condiţii, dar eficacitatea lor diferă de la caz la caz. Pe suprafeţele puţin

înţelenite şi cu puţin lemn mort îngrămădit pe sol incendiul se stinge prin acoperirea

cu pământ sau nisip. Realizarea centurilor de baraj nu prezintă nici o dificultate

pentru că materialul combustibil viu se smulge uşor sau se acoperă cu nisip.

• Pentru oprirea incendiilor de-a lungul zonelor libere, drumurilor, lizierelor,

locurilor defrişate (cu un număr mic de cioate), a arboretelor cu consistenţă redusă

(cel mult 0,6), se vor trimite tractoare prevăzute cu pluguri pentru desţelenirea unei

benzi izolatoare.

• Echipele dotate cu pompe de incendiu manuale, cu motopompe,

autocisterne, trebuie distribuite în zonele din apropierea surselor de apă. Distanţa

de la sursa de apă până la incendiu nu trebuie să depăşească 500 m; manevrarea

furtunurilor pe o distanţă mai mare devine dificilă în condiţiile din pădure;

• Echipele de specialişti pentru producerea exploziilor pot fi folosite în orice

situaţie, deoarece uneltele necesare şi materialele explozive se transportă relativ

uşor.

Tactica stingerii incendiilor de litieră în regiunile de munte prezintă unele

particularităţi legate de modul de dezvoltare a focului pe pantă, în sus sau în jos.

Trebuie avut în vedere că, în primul caz, focul usucă în mod neîntrerupt pătura de

pe sol şi înaintează uşor, atingând o viteză mare; în al doilea caz, pătura de pe sol

se usucă mai puţin şi îngreunează înaintarea focului în jos. Din aceasta decurge şi

principiul de bază al tacticii de combatere a incendiilor de munte, care constă în

împiedecarea coborârii incendiului la piciorul pantei şi împiedecarea trecerii pe

versantul opus. Prin aplicarea tacticii adecvate incendiul de litieră poate fi stins în

cel mai scurt timp.

129

4.5.3. Tactica stingerii incendiilor de coronament

În cazul unui incendiu de coronament este necesară realizarea unor

recunoaşteri complexe pe mai multe direcţii. Se recomandă recunoaşterile aeriene

cu elicopterele, care dau posibilitatea să se localizeze rapid incendiul (operaţia cea

mai grea) şi să se transmită datele necesare comandamentelor organizate pentru

stingere.

La alegerea tacticii de stingere se au în vedere barierele existente de

protecţie împotriva înaintării incendiilor. Dacă este necesar se realizează şi culoare

noi pentru sporirea eficienţei celor existente. În acest caz fiecărei brigăzi, echipe ori

grupe trebuie să i se repartizeze, în funcţie de condiţiile locale, un sector de acţiune

şi să li se asigure echipamentele, uneltele şi materialele necesare intervenţiei.

Culoarele de protecţie nou create trebuie să fie îndreptate sub un unghi

de 450- 1350 faţă de direcţia incendiului.

În cazul combaterii incendiilor de coronament prezintă o importanţă

deosebită modul de organizare a echipelor în teritoriu. De cele mai multe ori,

trebuie amplasată o echipă ce lucrează frontal pentru stingerea incendiului, ajutată

de echipe laterale sau de flancuri, iar în multe cazuri şi o echipă care să acţioneze

în spatele incendiului. Dacă există zone cu doborâturi de vânt, atunci sectoarele de

acţiune se organizează în lungul acestora, numărul sectoarelor variind în funcţie de

mărimea zonei cu doborâturi.

Se recomandă ca fiecare sector de intervenţie trebuie să fie condus de un

cadru silvic, care să aibă la dispoziţie un număr de muncitori forestieri ce pot

deveni, după caz, şefi ai grupelor sau echipelor de lucru constituite din forţele

concentrate la locul incendiului.

După stingerea incendiului de coronament este indicat ca zona afectată să

intre imediat în exploatare pentru a nu mai exista condiţii de izbucnire a unui nou

incendiu, ca şi pentru protecţia arboretelor rămase în picioare.

130

4.5.4. Tactica stingerii incendiilor subterane

Pentru stingerea incendiilor subterane se procedează, în primul rând, la

stabilirea traseului incendiului (după fumul şi căldura radiată de incendiu).

La recunoaştere se va stabili limita de întindere a stratului de turbă existent în

afara porţiunilor incendiate. Deoarece incendiile subterane se dezvoltă în toate

direcţiile, o dată ce s-a stabilit conturul incendiului se trece la localizarea acestuia

prin încercuirea lui cu şanţuri adânci şi lăţimi de 1-2 m.

După ce a fost localizat se trece la descoperirea focarelor, prin săpături, şi la

lichidarea acestora prin batere sau folosind, după caz, pământ, nisip ori apă.

În operaţiile de lichidare a incendiului o atenţie deosebită se acordă verificării

rădăcinilor şi cioatelor, pentru a nu rămâne focare ascunse, ce ar putea provoca

reizbucnirea incendiului.

4.6. Structura cadru a planului de intervenţie în cazul incendiilor forestiere

În conformitate cu Normele de prevenire şi stingere a incendiilor în

fondul forestier (din anul 2000) structura cadru a planului de intervenţie cuprinde

următoarele părţi:

Date de identificare:

- denumirea agentului economic sau a instituţiei;

- sediul, numărul de telefon, fax;

- profilul de activitate;

Planul general al unităţii (la scară), pe care se marchează:

- unităţile de producţie şi detaliile de relief;

- amplasarea eventualelor clădiri, instalaţii tehnologice şi depozite existente

în zona împădurită;

- căile de acces şi cele adiacente acestora;

- reţelele şi sursele de apă;

- amplasarea în teren a depozitelor cu agenţi stingători;

131

Concepţia de organizare şi desfăşurare a intervenţiei în caz de

incendiu:

- particularităţi practice pentru localizarea şi stingerea incendiului;

- protecţia personalului de intervenţie;

- protecţia vecinătăţilor, înlăturarea efectelor negative majore produse de

incendiu;

Forţele în caz de incendiu:

- serviciu propriu de pompieri civili;

- servicii de pompieri cu care se colaborează (categoria, localitatea, distanţa,

itinerarul de deplasare, telefonul sau alte mijloace de alarmare şi alertare);

- subunitatea de pompieri din zonă (localitatea, distanţa, itinerarul de

deplasare, telefonul sau alte mijloace de alarmare şi alertare);

- alte forţe (ambulanţa, protecţia civilă etc.) cu care se cooperează şi modul

de anunţare a acestora;

Surse de alimentare cu apă în caz de incendiu din zonă:

- surse de apă curgătoare sau stătătoare;

- debitul sau capacitatea acestora;

- puncte posibile de alimentare, distanţele faţă de ele şi accesibilitatea

acestora.

Datele menţionate trebuie să existe la orice ocol silvic.

Bibliografie

1. Bălulescu, P., 1981: Stingerea incendiilor. Editura Tehnică, Bucureşti.

2. Bălulescu, P., Crăciun, I., 1993: Agenda pompierului. Editura Tehnică,

Bucureşti.

3. Hinescu, A., 1978: Prevenirea şi stingerea incendiilor în economia forestieră.

Editura Ceres.

4. Stinghe, V.N., Sburlan, D.A., 1968: Agenda forestieră. Editura Agro-Silvică,

Bucureşti.

5. ***, 2000: Norme de prevenire şi stingere a incendiilor în fond forestier nr. 8.