IN MEMORIAM IOIN MEMORIAM IOIN MEMORIAM IOIN MEMORIAM IOAAAAN BOJANN BOJANN BOJANN BOJAN

1951 - 2010

INTRODUCERE

La ConferinŃa RMEE 2010, când am aflat că Ioan Bojan este în spital, nu ştiam că voi vorbi la telefon cu el pentru ultima oară şi că voi vorbi despre el în cadrul conferinŃei, tot pentru ultima oară când este în viaŃă.

Voi povesti pe scurt despre Ioan Bojan, sub forma jurnalului zilnic, dar şi al impresiilor pe care mi le-am format în multele zile petrecute alături de el. Îmi face placere să îi amintesc şi pe colegii noştri prezenŃi în cadrul evenimentelor povestite. 1. NOTE DE JURNAL. 1.1. Paris, ianuarie 1995.

L-am cunoscut pe Ioan Bojan în urmă cu aproape 16 ani. Generosul proiect TEMPUS condus de la fel de generoasa doamnă prof.dr.ing. Monica Izvercianu, ne-a oferit multora dintre noi oportunitatea de a cunoaşte lumea occidentală.

Pe 13 ianuarie am zburat spre Paris. Am plecat atunci: Costache Rusu, Viorica Frunză, Dumnezeu să o odihnească şi pe dânsa, Gabi Luca de la Iaşi; Crăciun Sabău, Teodor NeguŃ de la

Timişoara, Laura Bacali şi Ioan Bojan, de la Cluj-Napoca. Ajungem la Paris, ne cazăm la domnul Luc Flamand, pe Rue La Faette, 224.... A doua zi vedem Parisul ! Dar ce vedere !? Prima impresie este cea mai persistentă. În cazul meu

a fost excelentă. Am plecat pe bulevardul Sebastopol până la Turnul lui Jack, după care am ajuns în faŃa Muzeului Louvre...

Paris, 1995. Aşa şi atunci l-am cunoscut pe Ioan Bojan.

Am ajuns la Tour Eiffel. Grupul tinerilor (Gabi, Laura, Ioan, Viorica şi eu) au optat pentru

urcare în turn. Am mers până sus, de unde am descoperit Parisul ca pe hartă, am făcut poze şi am

stabilit de comun acord traseul de întoarcere: Catedrala Notre Dame şi Muzeul Louvre, unde Viorica susŃinea că de la 18,00 se intră gratis şi avem şansa să o vedem pe Mona Lisa. Nu ne-am permis să cumpărăm suc, era prea scump. Când am văzut apa la WC-ul de la Notre Dame ne-am bucurat o fracŃiune de secundă, până când am văzut semnul cu paharul tăiat! Dar am rezistat. Am vizitat Catedrala, care ne-a impresionat , apoi am pornit pe Rue Rivoli, printr-o aglomeraŃie de neimaginat şi cu bătăturile gata făcute la picioare, spre Louvre. Am ajuns. La piramide Ioan a propus să bem apă din bazin. Chiar a băgat mâna şi şi-a umezit buzele. Muream de sete! Din păcate, Viorica se înşelase. Nu era vorba de ora 18, ci de vârsta de sub 18 ani!!

Am constatat că drumul spre casă este o ipotenuză a unui triunghi ale cărui catete se întâlnesc la … Moulen Rouge. Ce mai, cu harta desfăcută şi morŃi de sete am pornit spre Moulen Rouge. Ne continuăm drumul, dar unii dintre noi, în special Laura şi Ioan, mai intrau prin magazine. La un moment dat nu i-am mai văzut. Am hotărât să mergem încet şi să-i aşteptăm la Moulen Rouge. Am ajuns, am făcut poze, am stat un sfert de oră, dar cei doi nu veneau. Deşi ştiam că nu au hartă am decis cu inima strânsă să plecăm totuşi spre casă. Calea cea mai scurtă era pe bulevardul Clichy. Acum ştiu bine, dar atunci eram copii.

În sala de mese de la Ferrara: Viorica, Gianni, Dolly, Eu, Traian MuŃiu, Ioan, Alan Păun, Mircea Rusu

Când am văzut ce fel de activităŃi sunt pe această stradă ni s-a zbârlit părul. Am iuŃit pasul şi am ajuns cu oarecare teamă în suflet, acasă.... La intrare, surpriză: administratoarea clădirii nu voia să-l primească pe Gabi pentru că cheia camerei lui era …la Ioan!

Cei doi au ajuns după mai bine de jumătate de oră, puŃin speriaŃi şi supăraŃi că nu i-am aşteptat ! .............................................

1.2.Ferrara, ianuarie 1999.

Am ajuns în Italia pentru prima dată în ianuarie 1999, când am mers, de data asta în TEMPUS-ul domnului profesor Costache Rusu, împreună cu mai mulŃi colegi din Iaşi, Sibiu, Cluj, Timişoara, la

Ferrara, la Centrul de Formare profesională Citta del Ragazzo, Istituto Don Calabria, pentru a ne instrui în vederea înfiinŃării întreprinderilor simulate în România.

De la Iaşi eram cu Viorica Frunză, Mircea Rusu şi Valeriu Popa. De la Sibiu au venit: Dan Dumitraşcu, Liviu Roşca şi Ionică Bondrea. De la Cluj: Ioan Bojan, Sorin Popescu şi Sorin Şuteu. De la Timişoara: Alan Păun, Traian MuŃiu.

............................................. 5.02.1999 . Am fost la Verona. Ne-a lăsat Giani, pe mine şi pe Ioan, în centrul oraşului Verona.

Era încă noapte. Am găsit un panou cu o hartă turistică impecabilă, cu marcaje pentru fiecare obiectiv turistic important. În faŃa noastră este o arenă imensă, gen Colosseum, foarte bine păstrată. Citim că este construită în secolul 1 D.C.(Nota bene: în vremea războaielor daco-romane!!). Pe măsură ce se luminează ne luminăm şi noi de minunăŃia de oraş care este Verona. În mintea mea este oraşul Lui Romeo şi a Julietei, dar credeam că este doar o legendă. O fi, dar până când găseşti pe placă scris: „aici a locuit Romeo…” Şi acum când scriu sunt emoŃionat. Ne-am rătăcit şi am început să întrebăm: dove la casa di Giulieta? şi am găsit-o. Scrie pe zid că se pare că aici a locuit familia Capulett. Casa di Giulietta. Poarta era închisă pentru că era prea devreme, dar Ioan zice că a citit undeva că este închis toată ziua. Oricum, am notat punct ochit – punct lovit. Ne-am uitat prin poartă. După ce am descoperit universitatea construită pe la 1560, statuia lui Dante, catedrale din aceeaşi perioadă, castele pline de marmură, pieŃe vechi din secolele 13, 14, în forma lor iniŃială, străduŃe înguste ca la Firenze, pe care circulă motociclete şi chiar unele maşini mici, mergem pe malul râului care străbate oraşul ca un arc de cerc şi ne minunăm. Ioan este un sentimental care se entuziasmează uşor şi este o foarte bună companie. O apă cristalină, un râu taluzat din vremuri de demult, cu plaje din loc în loc, de ne venea să coborâm, cu toate că afară erau 4 grade. Peste râu este o colină plină de ziduri şi în vârf, un castel. Trecem peste podul Sfântu Petru şi urcăm cam 200 metri pe trepte, până în vârf. Este un peisaj foarte frumos. Se vede oraşul de sus, este o adevărată panoramă. Admirăm şi castelele din depărtare de pe înălŃimi. Mâncăm din geantă, bem Ńuica lui Ioan (aveam să constat în timp că dacă te doare o măsea şi eşti cu Ioan, se rezolvă pe loc: are Ioan palinca cu el!) şi coborâm. O luăm pe malul râului spre dreapta şi ajungem în zona medievală. Vizităm castelul vechi şi ne vine ideea să revenim la casa Giulietei, poate s-a deschis. Da , este deschis! În curtea interioară este statuia Julietei, cu care se pozează toată lumea. Trebuie să mărturisesc că fără voia mea m-am emoŃionat de tot când am văzut balconul Julietei. Mi-au trecut prin minte scenele din piesă şi am avut un moment de adevărat extaz. Ioan nu s-a emoŃionat deloc, dimpotrivă, zice că se aştepta ca balconul să fie mai mare!

............................................. Ajunşi în gara Ferrara am luat autobuzul până la ieşirea din oraş şi de acolo pe jos, printre casele

Ńăranilor bogaŃi, cu dulăi la poartă, am ajuns acasă. Eu m-aş fi culcat, dar lui Ioan îi era foame şi m-a băgat pe mine la înaintare, zicea că eu sunt mai cunoscut, vorbesc italiana mai bine etc. În bucătărie am dat peste Giani, care s-a prins că suntem rupŃi de foame, a adus mâncarea din frigider şi vinul şi am tras o mâncare pe cinste. Paul, care rămăsese acasă e cam cu buzele umflate că a ratat Verona.

27.02.1999. Am plecat spre casă ! Am zburat Verona – Munchen – Viena – Timişoara. Traseu lung şi întortocheat. La cântarul bagajelor am cuplat bagajul meu cu al lui Paul. Aveam eu cu 2,5 kg peste barem, el

cu 7,5 kg. În total depăşeam cu 10 kg. Ioan era în regulă. Suntem întrebaŃi dacă plătim sau dăm bagajul jos. Ca în gluma cu cei doi ardeleni şi şoferiŃa care a făcut pană!!! Eu m-am uitat la Paul, el s-a uitat la mine şi am zis amândoi: -pagamo. A dat drumul la bagaje pe bandă şi ne-a dat un bon cu care am mers la o casă în aeroport. Când am auzit cât avem de plătit era să cădem jos: 20 mărci pe kg! Eu am plătit 50 mărci, Paul, 150.

Şi acum, atenŃie, să mai spună cineva că bancurile cu ardeleni sunt făcături ( Ioane, de acolo de unde eşti, te rog să mă ierŃi!). Ceva mai târziu, pe peronul gării Timişoara Nord, în aşteptarea trenului, Ioan zice către mine: -Dacă m-aŃi fi rugat pe mine, puteam să dau aspiratorul meu în cală şi să iau un bagaj de-al vostru în avion !!

1.3.Ferrara, noiembrie 2001

În cadrul proiectului finanŃat de Banca Mondială şi Guvernul României, privind crearea ReŃelei NaŃionale de Întreprinderi Simulate în UniversităŃi din România, al cărui director executiv am fost, am mers la instruire la Ferrara. Am cumpărat bilete de tren euro-domino, care aveau avantajul că puteai circula un număr de zile unde vrei în Italia. Ieşenii: LuminiŃa Lupu, Cristiana Istrate, Romeo-Mihai Ciobanu, Ioan Bojan de la Cluj, am plecat din Bucureşti. Ne-am reunit cu toŃii în tren abia la Curtici, unde a urcat Ilie Tăucean, după ce l-am cules de la Sibiu pe Dan Miricescu, pe care nu-l cunoşteam încă.

............................................. După efectuarea programului profesional am avut o şedinŃă ne-protocolară cu Cristiana, i-am

spus că dorim să vizităm Italia. Între noi apăruse un diferend: unii voiau să vadă Roma alŃii nu mai voiau Roma (Ioan, Romică şi cu mine). După o discuŃie mai tensionată, eu, care eram liderul grupului, am spus: -să facă fiecare ce vrea!! Cred că a fost apreciată decizia mea. A rămas ca eu cu Ioan şi cu Romică să mergem spre Nisa, ceilalŃi spre Roma. Noi trei am optat să mergem cu un tren de noapte, cu schimbare la Padova, spre Ventimiglia, localitatea de graniŃă între Italia şi Monaco. De la Padova am dormit cât de cât, dar spre dimineaŃă ne-am trezit şi am constatat că mai mult stăm decât mergem. Trenul s-a defectat, aşa că am avut o întârziere de aproape două ore la Ventimiglia. Aici ne-am cumpărat bilete dus-întors până la Nisa. Când am coborât în gară la Nisa ploua cu găleata. Avea umbrelă doar Romică. Nu putea, oricât s-ar fi străduit, să ne acopere pe amândoi. Eu am refuzat umbrela, aşa că am fost făcut ciuciulete. Mi-a atras atenŃia Romică, să nu mi se deterioreze paşaportul. Era cât pe ce. Ploaia mai era şi foarte rece. Din nou Romică a avut o manifestare de grijă şi responsabilitate:

- Ce îi spun eu doamnei Condurache dacă răciŃi???!! Prin vânt , prin ploaie şi prin frig am răzbit până pe plajă. Habar nu aveam, dar am citit pe un

panou „Promenade Des’Anglais”. Eram fără să fi ştiut dinainte, pe celebra plajă de la Nice. Nu ne-a impresionat. Numai pietroaie. Nisip deloc. Dar eram pe Cote d’azur ! Plaja era, evident, pustie. Dârdâind de frig am îndrăznit şi în semn de victorie că am ajuns până aici, să scot sticla de rameros şi să tragem o duşcă. Romică nu a vrut şi am avut impresia că nici nu a apreciat gestul. Dar eu cu Ioan am dat gata un sfert de litru. Ploaia nu contenea şi noi nu ne găseam defel un loc să ne adăpostim. Am stat cum am putut pe sub nişte pomi ornamentali şi încet-încet ne-am îndreptat spre gară. Între timp ploaia a stat şi a ieşit şi soarele. Am luat un tren până la Monte-Carlo. Am fost foarte dezamăgiŃi când am constatat că celebra gară este de fapt tunel. E drept că la ieşire avem în faŃă o privelişte minunată spre mare. Coborâm scările, trecem pe lângă o biserică. Facem poze şi urcăm spre cazinou. Admirăm grădinile din faŃa cazinoului, coborâm spre port, trecem prin parcul de distracŃii, admirăm preŃurile piperate ale bucatelor şi urcăm spre curtea regală. Ajungem sus, facem turul curŃii regale, asistăm la intrările şi ieşirile personalităŃilor, Ioan susŃine că a ieşit şi una din prinŃese, dar eu nu am văzut-o pentru că admiram grămezile de ghiulele de tun din curte. Am intrat în magazine, am cumpărat suvenirurile de rigoare şi ne-am deplasat pe stradă în dreapta, prin faŃa catedralei , până la muzeul de marină. Discut cu gardianul, ostaşul care păzea intrarea, cam aşa :

- Domnule, putem ajunge pe aici în port?

- Si, si, la port, mi-a răspuns senin soldatul. Când mă uit în spate, cei doi colegi ai mei se Ńineau de burtă de râs. - Ce-aveŃi măi, zic eu? - Dar în ce limbă aŃi vorbit cu soldatul? Abia atunci mi-am dat seama că eu nici măcar nu încercasem să vorbesc în limba soldatului. - Dar vedeŃi că ne-am înŃeles perfect, le-am replicat eu victorios. În fapt era rameros-ul care îşi

făcuse efectul. Ne uscasem deja, ne simŃeam bine şi fizic şi psihic. Am revenit la gară de unde am luat trenul şi am coborât la San Remo , după ce am schimbat la Ventimiglia. Aici altă surpriză. Am coborât în tunel şi am mers spre ieşire. 500 metri de bandă rulantă până la ieşirea la lumină! Era seară. Am mers până aproape de mare, dar din cauza întunericului n-am avut curajul să înaintăm, deşi aveam suficient timp până la tren. Am revenit la gară, am intrat în tunel şi ne-am oprit într-o sală de aşteptare din apropierea peronului. Ioan şi Romică au moŃăit puŃin pe scaun, eu de data asta nu am dormit. Am luat trenul pe la ora 11 noaptea. Am avut tren direct până la Pissa, dar am ajuns la ora 3. Am vrut să stăm în gară până dimineaŃa, dar era o gară urâtă, friguroasă, întunecată, murdară şi populată de persoane dubioase. La un moment dat am auzit că pleacă un tren spre Firenze. Ne-am aruncat în tren, unde era cald şi bine, aşa că ne-am odihnit până la Firenze. Când am coborât la Firenze tocmai pleca de la linia vecină un tren spre …Pissa. Am urcat tot la mustaŃă şi ne-am întors de unde am plecat! Am ajuns pe la 6,30 la Pissa, era încă întuneric, dar am pornit spre celebrul turn şi când am ajuns era deja ziuă. Ne-am plimbat, ne-am fotografiat cu turnul şi am revenit spre gară.

............................................. Am ajuns la Ferrara seara, obosiŃi dar foarte multumiŃi de ce am văzut. A doua zi am plecat cu

trenul spre VeneŃia, de unde urma să luăm trenul spre Ńară. La Padova, eu şi Ioan am coborât şi , după ce ne-am depus bagajele la mesagerie, am mers în plimbare până în centrul oraşului. Am văzut printre altele, clădirea unei vechi universităŃi, de prin 1300. Nu am descoperit mormântul lui Petrarca, despre care credeam că este în acest oraş (M-am documentat şi am aflat că este într-un sat de lângă Padova!). În zona centrală am fost acostaŃi de nişte Ńigani care vorbeau româneşte şi ne-am grăbit să dispărem cât mai repede.

La Nisa „Promenade Des’Anglais”

La Monte Carlo

La Pissa

1.4. Italia, septembrie 2002.

Ultima excursie organizată de mine în proiectul cu Banca Mondială. Am luat o decizie curajoasă, am mers însoŃiŃi. Am hotărât că a venit vremea, tocmai aveam voie să mergem în Europa fără vize, să meargă şi soŃiile cu noi în Italia. Cristiana Istrate a mers cu fetiŃa - Andra, Ioan Bojan a luat-o pe soŃia lui – Vera şi pe fetiŃa - Ioana, care tocmai dăduse admiterea la facultate, de la Timişoara au mers doi tineri asistenŃi: Paul Negru şi Kinga Folvari, de la Sibiu a mers Nicoleta Dan cu soŃul. LuminiŃa a mers cu Vali, Romică cu Cornelia, eu cu Mimo. Ne-am reunit cu toŃi ieşenii la motelul Gilău, clujenii au venit cu microbuzul din Cluj, sibienii şi timişorenii ne-au luat din Oradea.

............................................. Am ajuns seara la Ferrara, ne-am întâlnit cu Cristiana şi cu Sandro şi am răsuflat uşurat. După ce am parcurs programul professional pentru care venisem, seara, la masă, don Agostino

ne-a explicat în detaliu, ne-a făcut şi schiŃe, cum ajungem la hotelul de maici catolice din Roma. După un drum relativ simplu am identificat hotelul, care era pentru noi aur, pentru că era la un sfert de oră de mers pe jos, de Vatican!!

Am mers în Muzeul Vatican împreună cu familia Bojan. La intrarea în muzeu am avut parte de o întâmplare de infarct. Am trecut prin aparatul de securitate corporală, pe rând, eu rămânând ultimul. Ne-am pus genŃile, borsetele, ceasurile, curelele şi alte lucruri Ńipătoare în coşurile de plastic care au trecut prin aparate. La ieşire, Mimo şi cu familia Bojan şi-au luat lucrurile personale şi au pornit cam repede. Când să-mi recuperez borseta cu acte şi cu toŃi banii grupului, nu am găsit-o! Aveam un rucsac pe care l-am înşfăcat repede de pe bandă şi am alergat spre Mimo, în speranŃa că a luat ea borseta. Cum alergam eu, observ că după mine alerga un tip masiv care striga şi când m-a ajuns mi-a smuls rucsacul!! Era al lui. Al meu, identic ca formă şi culoare, era mult mai nou, dar în acea viteză nu am observat. Am făcut iute schimb de rucsacuri şi am ajuns-o pe Mimo, care foarte candidă, îmi spune: - vai, am greşit şi am luat borseta ta! Curgea transpiraŃia rece pe mine , dar am scăpat. Am revenit la coadă la Biserică. La intrare era control care nu lăsa bărbaŃii cu pantaloni scurŃi şi femeile cu umerii goi. Eu şi Ioan eram în defect. Dar nici pe fetele lui Bojan nu a vrut să le lase. Noi doi mai fuseserăm în biserică, dar femeile erau pentru prima dată. Ne-am uitat în jur şi am rezolvat. Cristiana Istrate i-a dat o eşarfă lui Vera, iar Ioan s-a dezbrăcat de cămaşă şi i-a dat-o Ioanei. Noi doi am rămas în piaŃă. După câteva minute ne-am dus spre ieşire să recuperăm doamnele şi ne-am enervat observând cum din biserică ieşeau persoane mult mai goale decât eram noi şi femeile noastre, dar ce să facem, fiecare cu norocul lui.

Am plecat spre PiaŃa di Spania, unde ne-am desfătat cu florile , ne-am odihnit, am asistat la spectacolele date de clovni.

Unul din ei, îmbrăcat în argintiu, vopsit în alb pe faŃă, stătea nemişcat minute în şir. Oamenii îi puneau un cent într-o cutie la picioare. Ioana Bojan s-a apropiat de el să îl provoace să se mişte. Acesta s-a mişcat o dată brusc spre ea spunând: Oau, Ceauşescu, România! După care am intrat în vorbă cu el, ne-a spus că este român.

1.5. Paris, mai 2008

Timpul trece şi nu iartă pe nimeni! Pleacă oameni, vin oameni noi! Primele excursii le-am făcut în cadrul proiectelor coordonate de domnii profesori: Monica

Izvercianu, Costache Rusu şi Ioan Abrudan. Venise vremea schimbării! Silvia Avasilcăi este la primul proiect în care ne invită în excursie.

Mergem în FranŃa, în cadrul proiectului PNII, Parteneriate, cu tema: Antreprenoriat. Grupul este format din: Silvia, LuminiŃa, Viorica AgafiŃei, eu cu Mimo, doamna Doina Giurmă, director de

resurse umane la UTI, DănuŃ Dumitraşcu de la Sibiu, cu soŃia, Dan Miricescu, prietenul nostru mai tânăr de la Sibiu, cu soŃia, doamna Nicoleta Dan, prietena mea dintr-o excursie anterioară, doamna Gina de la Sibiu şi prietenii noştri de la Cluj, Vera şi Ioan Bojan.

............................................. La Angers locuim la motelul Saint Sylvain D’Anjou din afara oraşului.

............................................. DimineaŃă ne-am pregătit, la Ńol festiv, să mergem la universitate. Am lăsat doamnele la

supermarket şi noi am plecat spre universitate. Aici, pe autostradă, am avut probleme. Nu găseam ieşirea spre oraş, spre universitate. Ne-am învârtit de patru ori pe un traseu, îl ştiam pe de rost. A cincea oară Silvia a văzut un indicator spre universitate. A urmat o reuniune interesantă şi eficientă cu domnul Robledo şi cu colegii domniei sale. După masă o parte am revenit la discuŃii, altă parte a plecat în oraş. La final am plecat cu autobuzul în oraş, unde urma să ne întâlnim cu colegii. Am ajuns la castel şi am sunat-o pe LuminiŃa, care ne-a explicat, cum să ajungem la ei: -coborâŃi strada de unde sunteŃi şi ajungeŃi la o catedrală. Acolo suntem noi. Eram cu Silvia şi cu Ioan. Am coborât la biserică dar nu era bine. Am mai coborât până am ajuns la râu. Am sunat din nou. Eram în cu totul alt loc decât trebuia.

Când, după un alt drum lung, le-am găsit, LuminiŃa, cu o nonşalanŃă personală, a realizat că ne-a informat greşit, că de fapt nu trebuia să coborâm ci să urcăm mai întâi!!

Pentru că Vera nu era în grup, Ioan s-a oferit să meargă el să o recupereze pe Silvia. .............................................

Dar cu Ioan am trăit multe alte zile împreună: am dormit în aceeaşi cameră la Calellia, în Spania, când am vizitat Târgul InternaŃional de Întreprinderi Simulate de la Reus, am fost în preajma lui în excursiile de la Cesena-Italia, de la Riva del Garda-Italia, Augsburg-Germania, ne-am plimbat prin Paris împreună cu profesorul Liviu Marian, am fost împreună în Chania-Creta.

2. IMPRESII

În multele zile, săptămâni şi poate luni petrecute împreună, am avut privilejul să descopăr o parte a personalităŃii lui Ioan. Primul lucru care m-a impresionat a fost devotamentul faŃă de şcoală. Mi-a povestit în detaliu participarea şi implicarea sa în procesul de admitere, în calitate de co-ordonator pe universitate. Era foarte mândru de reuşită şi mai ales de aprecierea pe care rectorul a dat-o activităŃii sale. Era foarte preocupat de perfecŃionarea pregătirii sale profesionale şi de cariera sa. La Ferrara a stat multe zile, multe ore în şir, în cameră, redactând o carte, cu care de altfel a obŃinut titlul de profesor universitar în acelaşi an. Trebuia să bat în uşă când se făcea ora de masă. În acelaşi timp era un familist desăvârşit. Avea, spre deosebire de mine, o foarte bună cunoaştere a lucrului din grădină. L-am admirat cum studia echipamentele agricole dintr-un magazin, fiind gata-gata să cumpere o maşină destul de scumpă, dar, spunea el, foarte utilă pentru grădina lui. Nu mai vorbesc de dexteritatea pe care o avea în cumpărarea lucrurilor pentru fiecare membru al familiei. Multe lucruri le-am cumpărat şi eu la sugestia lui. Ioan a fost un om extrem de politicos, de manierat, un adevărat iubitor de frumos. Nu-mi amintesc să se fi enervat vreodată, la modul românesc. Se consuma, dar în nişte limite demne de copiat. S-a consumat foarte mult cu construirea casei, cu livada. Aceste lucruri l-au măcinat cu siguranŃă. S-a consumat mult şi după ce a fost investit cu funcŃia de şef de catedră. Îmi povestea cu lux de amănunte cum a fost primit ca şef, cum a reuşit să se impună, inclusiv în faŃa celor care nu îl apreciau la început.

Paris, 2008

Angers, 2008

Avea o sinceritate care îl făcea foarte credibil. Îmi amintesc că la inaugurarea Întreprinderii Simulate de la Bacău , doamna profesor Izvercianu, care nu înŃelegea de ce nu este firma simulată de

la Timişoara pe acelaşi plan cu celelalte, care nu accepta explicaŃiile mele, a apelat la arbitrajul lui Ioan. Acesta, fără să fie părtinitor, i-a explicat şi în sfârşit doamna a înŃeles! Când s-a iscat acel moment delicat de la Angers, când s-a dus să o însoŃească pe Silvia până la grup, după ce s-au liniştit apele, l-am întrebat separat, la cine se referea Silvia când critica. El, timid, dar sincer mi-a spus: -la dumneavoastră!! Când avea obiecŃii într-o problemă şi le expunea cu argumente serioase şi fără patimă. Zicea: -dar domnule profesor, cum se poate să facem aşa dacă regulamentul spune clar că trebuie aşa!? Ioan avea o comportare şi o atitudine impecabilă în raport cu studenŃii, dar mai ales, avea o plăcere de a lucra cu aceştia. Când îmi povestea despre activitatea studenŃilor din firma simulată se înflăcăra şi transmitea o bucurie şi o satisfacŃie aproape molipsitoare. Vă rog să priviŃi faŃa lui Ioan în toate pozele din material. Radiază bucurie! Ioan trăia foarte intens viaŃa, poate că de aceea a plecat aşa de repede, şi-a consumat viaŃa la o viteză mai mare decât alŃii.

Cu toate că am fost în competiŃie pentru reŃeaua de întreprinderi simulate şi am simŃit că avea faŃă de mine o oarecare reŃinere, eu nu am avut nici un fel de resentiment faŃă de el Şi , mai mult, am avut un sentiment de prietenie sinceră. Telefonul primit de la el, sau prezenŃa lui îmi făcea bine. Cunoscându-i familia ne-am apropiat şi mai mult şi am găsit în Vera, soŃia lui, o contrapondere care face foarte unită familia, iar Ioana, fiica lor cea mare, m-a cucerit pur şi simplu prin modul foarte direct şi nesofisticat de comunicare cu oamenii.

Nimeni nu este perfect şi cu siguranŃă, nici Ioan nu a fost pe placul tuturor. Suntem trecători prin viaŃă şi abia când unul dintre noi trece dincolo realizăm cât de neimportant este zbuciumul,, patima, ambiŃia exagerată, dorinŃa de a fi mai sus decât ceilalŃi. Nimic din toate astea nu contează.

Contează să rămână în urma ta amintirea. Fie ca amintirea lui Ioan Bojan să ne lumineze gândul, nouă, celor care l-am cunoscut şi apreciat. Sper că de acolo din Cer, Ioan ne vede şi se bucură.

Prof.dr.ing. Gheorghe CProf.dr.ing. Gheorghe CProf.dr.ing. Gheorghe CProf.dr.ing. Gheorghe CONDURACHEONDURACHEONDURACHEONDURACHE Universitatea Tehnică “Gh. Asachi” din Iaşi