ghid redactare lucrari

Col. dr EMIL ION FUNDAMENTE ALE COMUNICĂRII SCRISE

ELEMENTELE UNUI VOLUM

Supracoperta;Coperta I-II;Blocul de carte:

pagina de gardă;

foaia de titlu;

cuprinsul (tabla de materii) şi rezumatul în limba de expunere (înainte de prefaţă sau la sfârşitul volumului);

prefaţa sau corespondentele ei (cuvânt înainte, studiu introductiv etc.);

notă asupra ediţiei;

lista de simboluri şi abrevieri folosite;

lucrarea propriu-zisă (sau, pe rând, fiecare lucrare) de la introducere la concluzii (inclusiv tabele, material ilustrativ, note de subsol etc.);

anexe (texte, tabele, ilustraţii, când se dau separat de lucrare) la sfârşitul fiecărei lucrări;

notele finale, la sfârşitul fiecărei lucrări (sau capitol);

bibliografia (când se dă o listă), la sfârşitul fiecărei lucrări (sau capitol);

indici (de autor, de materii etc.);

postfaţa;

lista ilustraţiilor din volum;

nota bibliografică, rezumatul şi cuprinsul, într-o limbă străină;

cuprinsul şi rezumatul în limba de expunere (când se dau la sfârşitul volumului);


“addenda et corrigenda” sau erata (când apare în ultima “coala tipărită);

planşe şi pliante, când se aşează la sfârşit;

nota tipografică (caseta tehnică);

erata (când nu se tipăreşte în ultima coală).Coperta III-IV.

SUPRACOPERTA Este o îmbrăcăminte protectoare a coperţilor unei cărţi.

Se confecţionează din hârtie groasă, de obicei lucioasă, deseori policromă şi ornamentată. Prezenţa unor ilustraţii contribuie la afirmarea estetică a volumului. La partea exterioară a supracopertei deosebim ca elemente următoarele: faţa, cotorul, spatele şi clapele.

Pe faţă se scrie:prenumele şi numele autorului;

titlul cărţii şi volumul;

editura.Pe cotor se scrie:

volumul;

prenumele şi numele autorului;

titlul cărţii.Pe clapele supracopertei se pot trece diferite citate,

aprecieri ale unor personalităţi privind conţinutul volumului, fotografii ale autorilor şi date privind autorii.

Pe spatele supracopertei se pot trece diferite citate sau date despre autori.

Partea interioară a supracopertei va fi fără înscrisuri.

COPERTA Este îmbrăcămintea blocului de carte confecţionată din

hârtie groasă sau carton special. Poate fi formată dintr-o bucată întreagă de carton sau din două părţi unite între ele printr-un cotor de pânză peste care se aşează hârtie, pergamoid (imitaţie piele), mătase, piele sau alte materiale de legătorie.

Ca elemente deosebim: partea exterioară şi partea interioară. Partea exterioară este reprezentată prin coperta I, cotorul şi coperta IV, iar partea interioară de coperta II şi III.

Pe partea interioară a coperţilor nu se scrie nimic (excepţie fac revistele).

Pe coperta I se imprimă următoarele înscrisuri:autorul (prenume şi nume);

titlul lucrării;

numărul volumului;

ornamente sau ilustraţii;

editura;

oraşul;

anul tipăririi lucrării;Pe cotorul cărţii se imprimă:numărul volumului;

autorul (prenume, nume);

titlul lucrării.Pe coperta IV se imprimă:I.S.B.N (obligatoriu), în colţul din stânga jos;

ornamente sau ilustraţii;

citate.Pe copertă numele autorului se pune centrat la 2 cm faţă

de marginea de sus cu majuscule mai mici decât cele folosite


pentru titlul lucrării. Când sunt mai mulţi autori la o lucrare, aceştia se vor trece centrat pe două sau trei coloane lăsându-se un spaţiu de 0,5-0,7 faţă de big (îndoitura copertei).

Titlul cărţii se scrie cu majuscule (grosimea literei se stabileşte de redactorul de carte împreună cu autorul copertei), centrat în partea superioară până la linia imaginară care împarte coperta. Partea de jos a copertei va fi imprimată cu numele editurii, oraşul şi anul de publicare a lucrării lăsându-se un spaţiu liber de 1,5 cm la picior.

BLOCUL DE CARTEEste un element de bază al unei cărţi şi reprezintă ceea ce

este cuprins între coperta I şi IV.Fiind compus din file şi fiecare filă având două pagini,

rezultă că o carte nu se poate termina cu pagină cu număr impar.

În momentul când deschidem o carte observăm că pagina din stânga are număr par şi pagina din dreapta număr impar. Este necesar a se cunoaşte acest lucru deoarece atunci când tehnoredactăm o lucrare să amplasăm cuprinsul, studiul introductiv, nota asupra ediţiei, capitolele pe pagină cu număr impar.

O pagină de carte este compusă din:oglindă;

ramă.Oglinda paginii, din punct de vedere editorial, reprezintă

suprafaţa imprimată sau dactilografiată. Pe scurt oglinda paginii este partea de text.

Marginile paginii până la text poartă denumirea de ramă. Pe ramă se fac corecturile şi notaţiile corectorilor.

Textul manuscrisului trebuie centrat pe pagină încât să rămână margini de 2 cm sus, de 1,7 cm în dreapta, de 2 cm jos, de 2,5 cm în stânga pentru paginile cu număr impar. Pentru paginile cu număr par se va ţine cont ca marginea din stânga să fie de 1,7 cm, iar marginea din dreapta de 2,5 cm.

Precizez că tehnoredactorii trebuie să ţină cont de dimensiunile ramei deoarece când se va trece la procesul de multiplicare, textele paginilor unei file se vor suprapune (faţă-verso).

Pagina de gard\ (foaie de gardă) este o foaie de protecţie, plasată înaintea foii de titlu, de regulă albă sau având uneori imprimat pe ea titlul lucrării. Titlul se imprimă pe faţa foii la 4 cm sub marginea de sus. Spatele foii de gardă rămâne liber.

Pagina de gardă nu se numerotează dar intră în calculul paginilor blocului de carte.

Foaia de titlu (pagina de titlul sau coperta interioară) este pagina de la începutul unei cărţi aşezată după pagina de titlu.

Pe ea se imprimă elementele principale necesare notiţei de catalog şi celei bibliografice:

prenumele şi numele autorului;

titlul lucrării;

subtitlul;

volumul;

numele traducătorului (dacă este cazul), prefaţatorului, îngrijitorului de ediţie;

ediţia;


editura;

locul şi anul de apariţie.Pe verso la pagina de titlu se trec:autorul copertei;

copyright-ul;

descrierea CIP (catalogare înaintea publicării);

I.S.B.N.Foaia de titlu nu se numerotează dar intră în calculul

paginilor blocului de carte.

Cuprinsul (cunoscut şi sub denumirile: conţinut, sumar, tablă de materii) reprezintă lista cu titlurile ce se regăsesc în blocul de carte, ordonate după locul în care încep indicându-se numărul paginii.

El se plasează la sfârşitul volumului sau la început. Am întâlnit în lucrările studiate indicaţia ca atunci când se plasează la începutul cărţii să fie plasat după prefaţă.

Considerând că o lucrare este concepută pentru cititor şi acesta nu trebuie să piardă timp pentru a căuta unde este amplasat cuprinsul, opinez ca acesta să fie trecut ori la sfârşit ori la început imediat după coperta interioară.

Cuprinsul se amplasează pe pagină de dreapta care întotdeauna are număr impar şi se numerotează.

La o lucrare având foaie de gardă şi foaie de titlu, cuprinsul se începe cu pagina cinci.

Prefa]a (cuvânt înainte) este partea care precede textul de bază al unei lucrări şi conţine motivele, intenţiile şi orientarea ştiinţifică a autorului, precum şi utilitatea problemelor expuse. Ea poate fi scrisă şi de o altă persoană,

specialist în domeniul respectiv, care recomandă lucrarea prin semnificaţia şi valenţele ei.

Se redactează pe pagină fără soţ şi se amplasează după cuprins. Dacă lucrarea are o introducere (argument) aceasta se va amplasa după prefaţă.

În situaţiile când sunt mai multe prefeţe, fiecare se va pagina separat începând cu pagină nouă. Dacă o prefaţă are un text scurt, atunci rândurile se pot rări chiar dacă textul de bază al lucrării de bază nu este rărit.

Când o lucrare este tipărită în mai multe ediţii, fiecare nouă ediţie poate fi însoţită de o prefaţă care este deosebită de prima, dând indicaţii asupra modificărilor efectuate, cum a fost apreciată lucrarea, de ce a fost nevoie de o nouă ediţie.

Publicaţia apărută în mai multe ediţii reproduce de regulă şi prefeţele anterioare.

Not\ asupra edi]iei cuprinde unele lămuriri, informaţii de amănunt cu privire la textul de bază şi modul de organizare a aparatului ştiinţific. Se redactează pe pagină cu număr impar şi se amplasează înaintea textului propriu/zis al lucrării, după studiul introductiv sau prefaţă.

Lista de simboluri şi abrevieri cuprinde prescurtările şi simbolizările utilizate într-o lucrare. Se amplasează după prefaţă sau corespondentele ei şi va începe cu număr impar de pagină.

Lucrarea propriu-zisă reprezintă creaţia literară sau ştiinţifică cuprinsă integral într-o singură carte sau într-o parte a unei cărţi ori divizată în mai multe cărţi.

Mijloacele de exprimare într-o lucrare sunt: textul, simbolurile, tabele şi alte prezentări simplificate realizate cu


ajutorul semnelor tipografice şi materialele ilustrative reproduse poligrafic.

Textul este concretizarea scrierii ca principal mijloc de exprimare într-o lucrare şi dacă este scris în limba română trebuie să se conformeze indicaţiilor Academiei Române privind lexicul, gramatica şi ortografia. O atenţie deosebită se va acorda punerii în pagină adică modului de aşezare a textului şi a celorlalte elemente precum titlurile, subtitlurile, colontitlu, coloncifră, note.

Dacă lucrarea are două sau mai multe părţi, fiecare parte începe cu pagină nouă. Dacă lucrarea este formată din mai multe capitole, însă nu are părţi, fiecare capitol începe cu pagină nouă. La lucrările cu capitole numeroase, paginaţia acestora se poate face în continuare.

La un text deosebim:alineate;

paragrafe;

citate;

note.

Alineatul este rândul dintr-un text care începe mai la dreapta decât celelalte pentru a marca începutul unui nou paragraf.

El constă din cinci blancuri (blancul este spaţiul alb care desparte două cuvinte tipărite) care se lasă la începutul rândului de text ce marchează noul paragraf. În unele scrieri alineatul este marcat prin diferite semne: puncte, pătrăţele, semicercuri, cruciuliţe, triunghiuri, cifre, litere etc.

Paragraful este pasajul unei lucrări despărţit de restul textului printr-un alineat nou. Între paragrafe se lasă acelaşi spaţiu ca între rânduri. În unele cazuri când autorul doreşte să

scoată în evidenţă mai pregnant o idee nouă poate mări acest spaţiu dar trebuie să ţină seama de esteticul paginii. Paragraful cuprinde mai multe rânduri care conţin aceeaşi idee.

Ca element de noutate, “ Regulamentul” prevedea stagiile în armă străină, astfel ca după susţinerea examenului de admitere pentru Şcoala Superioară de Război, ofiţerii să fie trimişi să execute un an pregătitor în altă armă decât cea din care provenea: infanteria, geniul şi cavaleria – la artilerie; artileria şi aeronautica – la infanterie; marina – la infanterie şi artilerie.

Citatul este un fragment dintr-o lucrare reprodus într-o altă lucrare cu ortografia, punctuaţia, sintaxa şi eventualele greşeli din original.

Atestarea reproducerii citatului se realizează prin încadrarea fragmentului respectiv între ghilimele („”) sau cu un alt corp de literă mai mic decât acela al textului lucrării.

Trimiterile la referinţa bibliografică respectivă pot fi simbolizate prin numere, asteriscuri, litere (în ordine alfabetică) puse sub formă de exponent la sfârşitul citatului care se regăsesc şi în nota de subsol.

Când autorul doreşte să atragă atenţia cititorului că în fragmentul original au fost greşeli, el nu le corectează dar poate interveni adăugând cuvântul sic între paranteze drepte sic.

Intervenţia celui care reproduce un citat mai poate fi făcută prin intercalarea între paranteze drepte a semnului exclamării ! urmat eventual de textul corectat, propus în locul

par

agra

f alineat


celui care a provocat eclamarea sau a semnului întrebării ? precedat eventual de textul bănuit ca fiind corect.

Autorul poate elimina unele părţi din reproducere ţinând cont însă ca partea rămasă să nu denatureze textul original.

Atestarea omisiunii se realizează, pentru text, prin puncte de suspensie: trei puncte când este vorba de un text din interiorul unui alineat sau un rând de puncte când este vorba de unul sau mai multe alineate.

Punctele de suspensie reprezentând eliminări datorate editorului (sau celui care citează) se încadrează între paranteze drepte ....

Titlul este numele sub care o lucrare este desemnată. El indică materia tratată în lucrare ori în una din părţile ei sau rezumă conţinutul unui articol publicat într-un periodic.

Indiferent că titlul este de articol într-o revistă, de carte, de comunicare ştiinţifică, de lucrare de diplomă sau de teză de doctorat se scrie cu majuscule, centrat pe pagină, nu se subliniază şi nu se pune punct după el. În cazurile când titlurile sunt mai lungi ele se vor scrie pe mai multe rânduri fragmentate în porţiuni care să nu depăşească 9 cm, ţinându-se cont că la sfârşit de rând nu trebuie să se lase prepoziţii sau conjuncţii (în, de, la, cu, pe, ci şi etc.).

Acestea se trec la începutul rândului următor şi se culeg cu acelaşi corp de literă. Distanţa dintre rândurile titlului este aceeaşi cu distanţa dintre rândurile textului.

Titlurile nu se plasează la sfârşitul paginii. Dacă la paginaţie titlul cade către sfârşit de pagină, atunci, trebuie să se ţină cont ca sub el să fie cel puţin trei rânduri de text.

Subtitlul este termenul sau fraza care urmează după titlul propriu sau distinctiv pentru a-l completa, explica sau califica.

Titlul nu este întotdeauna suficient pentru cunoaşterea lucrării. Subtitlul contribuie la stabilirea caracterului scrierii, precizează genul, forma, destinaţia ei, categoria de cititori căreia i se adresează.

Exemplu: Ion Emil. O sută de ani Şcoala Superioară de Război (Bucureşti,

1999), cu subtitlul Contribuţii la dezvoltarea ştiinţei şi artei militare româneşti.

Constatin Hlihor. Istorie şi geopolitică în Europa secolului XX (Bucureşti, 2001), cu subtitlul Consideraţii teoretice şi metodologice.

Colontitlul este rândul separat de text, care se paginează deasupra formatului de text, cuprinzând coloncifra, titlul lucrării, părţii sau capitolului şi numele autorului.

Fiecare pagină a unei cărţi sau broşuri poate avea colontitlu cu excepţia paginii de început, de parte sau capitol ori acelea ocupate în întregime de ilustraţii sau tabele.

Pe paginile din dreapta (cele cu număr impar) se trec coloncifra (dacă a fost trecută în partea de sus a paginii) şi titlul lucrării. Pe paginile de stânga (cele cu număr par) se trec coloncifra şi numele autorului.

Colontitlul intră în oglinda paginii şi poate fi subliniat cu o linie fină pe toată lăţimea oglinzii paginii.

Coloncifra (coloncifru) este cifra care indică numărul de ordine al paginii.

Coloncifrele pot fi aşezate în capul paginilor sau la piciorul lor, fie centrat faţă de lăţimea rândului, fie la marginile exterioare ale formatului de text. Nu figurează pe paginile de gardă, de titlu, pe paginile a căror suprafaţă este în întregime ocupată de un tabel sau clişeu, pe paginile finale, pe planşe.


Coloncifra nu intră în oglinda paginii în cazul în care este separată de colontitlu. Se culege cu cifre arabe. Cifrele romane sunt şi ele folosite în unele cazuri la numerotarea paginilor unei prefeţe (când aceasta aparţine altei persoane decât autorului).

Aparatul ştiinţific al unei lucrări (bibliografic, critic, notele de referinţă, indice, listă de abrevieri) trebuie să corespundă unor standarde editoriale specificate în literatura de specialitate.

Nota de subsol (notă de picior) se amplasează în partea de jos a unei pagini constituind de regulă o referinţă bibliografică sau documentară la izvoarele folosite în cuprinsul lucrării.

Se scrie cu caractere mai mici faţă de litera din textul de bază. Faţă de text, notele de subsol se despart printr-o linie de circa 1/5 din lăţimea oglinzii paginii care se trasează din stânga printr-un spaţiu egal cu un rând plus eventual spaţiul dintre rânduri.

Nota de subsol este legată de textul lucrării printr-un semn de ordine (cifră sub formă de exponent) care figurează atât în text, la sfârşitul cuvântului, cât şi în faţa textului de sub linie.

Acest număr de ordine al notelor poate fi dat în continuare pentru întreaga lucrare sau poate reîncepe cu fiecare pagină.

În afara notelor de autor mai sunt şi note de editură sau de traducător şi atunci se recurge la o aşezare combinată fiind evidenţiate cu semne diferite (cifre pentru autor şi asteriscuri pentru celelalte). Se mai obişnuieşte ca în text să se pună între paranteze abrevierea care indică provenienţa (N.A. - pentru nota autorului; N.Ed. - pentru nota editurii; N.R. - pentru nota

redacţiei; N.N. - pentru nota noastră, adică notă a comentatorului unei lucrări; N.T. - pentru nota traducătorului; N.B. - nota bene, o formulă prin care se atrage atenţia asupra unui pasaj, idei într-un text).

Unii autori preferă să treacă notele de referinţă la sfârşit de capitol sau de lucrare. Mi se pare un procedeu greoi pentru cititor deoarece trebuie să dai filele când înainte când înapoi ca să obţii informaţia.

La un articol notele de referinţă se trec la sfârşit. De asemenea pentru cărţile care cuprind diferite lucrări ce au fost prezentate la sesiuni de comunicări notele de referinţă se plasează după fiecare lucrare.

Pentru o teză de doctorat, o lucrare ştiinţifică, de cercetare etc., informaţia trebuie să curgă şi cititorul să nu piardă timp în obţinerea acesteia. De aceea cred că este normal ca notele de subsol să fie trecute la piciorul paginii.

La notele de subsol, pentru a se evita repetările, se folosesc referinţe prescurtate precedate de un indicativ.

Ibidem este un indicativ la care se recurge când se fac mai multe referiri la aceeaşi lucrare de acelaşi autor, ca să nu mai reproducem integral datele bibliografice ale lucrării din care se citează. Se poate scrie ibidem sau prin abrevierile ib, ibid. Folosim acest indicativ când cităm acelaşi autor cu aceeaşi lucrare iar referinţele vin una în continuarea celeilalte. Este de reţinut faptul că la această formulă se recurge când se fac referiri la aceeaşi lucrare pe o singură pagină şi trimiterile apar imediat una sub alta.

Idem este un indicativ folosit pentru a nu se mai repeta numele autorului când i se citează o altă lucrare.


Se scrie idem sau cu abrevierea id. Dacă la piciorul paginii s-a citat o lucrare a unui autor şi în nota următoare se citează alte opere ale aceluiaşi autor, neintercalate cu lucrările altor autori, în locul numelui său se trece idem sau id după care urmează titlul lucrării şi celelalte date.

Opera citat\, prescurtat op.cit. (în latină opere citato adică în lucrarea citată) este un indicativ care urmează după numele unui autor urmat de trimiterea la pagina unde se găseşte citatul.

Această prescurtare op.cit. indică deci volumul care a fost specificat anterior pe o altă pagină şi presupune ca între referinţa de bază şi cea repetată să nu fie alte lucrări ale aceluiaşi autor.

În locul citat (loc.cit. din latină loco citato) este indicativul care urmează titlului. Această prescurtare este folosită când referinţa de bază este despărţită de referinţa repetată prin alte referinţe pentru a nu se mai repeta locul.

Atât op.cit. cât şi loc.cit. se referă la lucrări citate anterior pe alte pagini unde au fost menţionate toate datele bibliografice.

La notele de subsol se mai folosesc prescurtări precum: conf. (în conformitate cu); pro (în sensul acestei teze); cf. (abreviere din latină confer) sau comp. – compară cu şi v = vezi, pentru trimiteri în care autorul nu arată legătura.

Apud înseamnă trimitere la un autor sau o lucrare care serveşte drept izvor informativ, în situaţia unei citări indirecte.

Când reproducerea se face dintr-un document intermediar, referinţa originalului se continuă cu referinţa documentului intermediar, precedată de textul citat după sau –

când referinţa începe cu numele autorului documentului – apud (prescurtat ap).

Spre exemplificare, un autor redactează o lucrare de psihologie. Pentru aceasta el a studiat mai multe lucrări printre care şi “Eul, imaginea de sine şi comportamentul în luptă” de Ion Radu-Tomşa în care a întâlnit un citat de William James pe care doreşte să-l reproducă.

Atunci, el va scrie în text citatul respectiv şi la nota de subsol va menţiona:

*William James, ESSAI SUR LA DONNEES IMMEDIATES DE LA CONSCIENCE, (Paris: F.Alcan, 1926) apud col.dr. Ion Radu-Tomşa, PSIHOLOGIE MILITARĂ. EUL, IMAGINEA DE SINE ŞI COMPORTAMENTUL ÎN LUPTĂ (Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1999), p.37.

În ceea ce priveşte pagina la care se găseşte informaţia ea poate fi scrisă astfel: p.27 (când este vorba de o singură pagină); p.p.33-40 (când sunt mai multe pagini). De asemenea se mai foloseşte passim (prescurtat pass.) când se face o trimitere la o idee sau la o informaţie în mai multe locuri din lucrarea respectivă.

Putem întâlni în unele lucrări şi trimiteri de genul: p.42 sq sq din latină (et) sequens adică şi următoarea sau p.42 sqq. adică şi următoarele.

Pentru trimiterile la o lucrare se mai folosesc şi alte simplificări precum supra (sup) adică mai sus şi infra (inf) pentru mai jos. De pildă: (v.sup. p.12) sau (v.inf. p.12) ceea ce


înseamnă “ vezi mai sus în text la pagina 12” sau “vezi mai jos în text la pagina 12”.

La nota de subsol vor fi specificate:prenumele şi numele autorului aşa cum este trecut pe

carte;titlul cărţii;

oraşul unde s-a publicat volumul;

editura;

anul de apariţie;

volumul;

numărul paginii sau paginilor.

Aceste elemente vor fi delimitate printr-o punctauţie semnificativă: după numele şi prenumele autorului se pune virgulă; după titlul lucrării se pune virgulă; urmează paranteză mică, se scrie oraţul, urmează două puncte, se scrie editura şi anul de apariţie, se închide paranteza, se pune virgula, se îndică pagina şi urmează punct.

Grafia unei note de subsol când autorul volumului din care se citează informaţia este o singură persoană:

“Cele două volume ale locotenent-colonelului Alexandru Ioaniţiu sunt opera unui

observator corect, obsedat de prezentarea adevărului nud, lipsit de aprecieri ce i-ar putea modifica substanţa. Pornit pe temeiurile cele mai avansate ale ştiinţei istorice, cu o informare care depăşea criteriile obişnuite ale perioadei date, istoricul oficial întocmit de Marele Stat Major traduce regretul unei prezentări care nu trece mai departe de bătălia de la Argeş-Neajlov” 1...........................................................................

Caii urcau cu greutate drumul, iar ostaşii pentru a uşura povara credincioşilor lor tovarăşi, se deplasau pe jos. Bateria a cincea din regimentul trei de artilerie făcea şi ea deplasarea către localitatea Hrad Modri Kamen2 unde începuse a se instala comandamentul.

1 General de brigadă (r) dr Victor Atanasiu, ROMÂNIA ÎN ANII 1914-1916, (Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1997), p.19.

2 Idem, CLIPE DIN VIAŢA UNUI OSTAŞ ROMÂN, (Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2000), p.153.

Grafia unei note de subsol când sunt doi, trei autori ai volumului din care se citează informaţia:


În literatura şi practica pedagogică sunt vehiculaţi şi alţi termeni1 alături de metodica predării specialităţii.

Prin termenul de tehnologie, “se înţelege un mod ştiinţific de proiectare, realizare şi evaluare a unui sistem”2 iar prin instruire “o activitate cu două componente: predarea (activitatea profesorului) şi învăţarea (activitatea elevului/studentului)” 3.

Aplicarea principiului intuiţiei necesită organizarea fluxului informaţional astfel încât să poată fi perceput prin analizatori diferiţi4 – vizual, auditiv, olfactiv, tactil, kinestezic.

1 Elena Istrate, Adriana Rîşnoveanu, Valentin-Emil Vasiliu, METODICA PREDĂRII SPECIALITĂŢII, (Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2001), p.7.

2 Ibidem, p.7.3 Ibidem, p.7.4 Ibidem, p.64.

Grafia unei note de subsol când sunt mai mulţi autori ai volumului din care se citează informaţia:

“Prin intermediul calculaţiei costurilor se urmăreşte utilizarea tot mai raţională a resurselor materiale, de muncă, tehnico-ştiinţifice, financiare, informaţionale şi de altă natură pe care le utilizează fiecare agent economic” 1.

1 Col.prof.univ.dr. Marin Dumitru et.al., COSTURI ŞI PREŢURI, (Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2001), p.12.

Lucrarea “Costuri şi preţuri” citată la nota de subsol are patru autori. În acest caz se menţionează primul autor de pe copertă după care se pune abrevierea et. al., (este abrevierea cuvântului et alii din latină care înseamnă şi alţii.)

Nu este indicat a se folosi abrevierea etc. (etcetera din latină etcaetera) care se pune de obicei după enumerarea unor lucruri.

Anexele sunt materiale suplimentare (documente, statistici, tabele, grafice, ilustraţii) adăugate la sfârşitul unei lucrări.

Din punct de vedere bibliografic alcătuiesc o unitate cu lucrarea, căreia îi întregesc sau lămuresc textul.

Anexele se paginează în general după textul de bază al lucrării, pe pagini separate.

Se plasează la sfârşitul textului, după bibliografie şi sunt individualizate printr-o literă sau un număr şi prin titlu.


Privind tabelele care sunt culese culcat trebuie avut în vedere că ele se paginează cu capul spre marginea din stânga paginii, indiferent dacă aceasta este cu soţ sau fără soţ.

Notele de picior la tabele se tehnoredactează după linia de închidere a tabelului şi se despart de aceasta prin minim două rânduri albe.

Este indicat ca la o lucrare de cercetare ştiinţifică să se redacteze şi o listă a anexelor după care urmează anexele propriu-zise.

Exemplu:

LISTA ANEXELORANEXA NR. 1

COMANDANŢII MARILOR UNITĂŢI ROMÂNE ÎN RĂZBOIUL 1916-1918

ANEXA NR. 2ŞTIINŢA RĂZBOIULUI (Schemă)

ANEXA NR. 3 ORGANIZAREA ŞCOLII SUPERIOARE DE RĂZBOI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

ANEXA NR. 4VARIAŢIA ANUALĂ A NUMĂRULUI ABSOLVENŢILOR ŞCOLII SUPERIOARE DE RĂZBOI - PERIOADA 1891-1949

ANEXA NR. 5TOTALUL ABSOLVENŢILOR ŞCOLII SUPERIOARE DE RĂZBOI, PE ARME, ÎN PERIOADA 1891-1939

ANEXA NR. 6ACOPERIREA (PENTRU MOBILIZAREA ŞI CONCENTRAREA ARMATEI) - o schemă după generalul Stoenescu Nicolae

ANEXA NR. 7EVOLUŢIA PROMOŢIILOR 43-51 DE LA STAGIU LA BREVETARE

ANEXA NR. 8DESFĂŞURAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ÎN PERIOADA 1941-1942

ANEXA NR. 9ORDIN DE ZI NR. 90, DIN 21 FEBRUARIE 1942

ANEXA NR. 10SITUAŢIA NUMERICĂ CU PROFESORII ŞCOLII SUPERIOARE DE RĂZBOI PE ANUL ŞCOLAR 1943-1944

ANEXA NR. 11SITUAŢIA NUMERICĂ PRIVIND ÎNCADRAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PE ANUL ŞCOLAR 1943/1944

ANEXA NR. 12ORDINEA DE BĂTAIE PENTRU FUNCŢIONAREA ŞCOLII SUPERIOARE DE RĂZBOI CU ANUL I LA MEDIAŞ, CONFORM ORDINULUI NR. 835333 DIN 8 APRILIE 1944 AL M.St.M. (Secţia a 5-a)

ANEXA NR. 13PROGRAMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT AL ANULUI I COMBATANŢI ŞI INTENDENŢĂ DE LA 20 APRILIE LA 20 IUNIE 1944 PROPUS CONFORM ORDINULUI NR.835333 DIN 8 APRILIE 1944 AL M.St.M. (Secţia a 5-a)

ANEXA NR. 14COMANDANŢI DE ARMATE ŞI COMANDANŢI DE CORPURI DE ARMATĂ ÎN PERIOADA 1941-1945

ANEXA NR. 15SITUAŢIA NUMERICĂ A ABSOLVENŢILOR ŞCOLII SUPERIOARE DE RĂZBOI ŞI ACADEMIEI MILITARE ÎN PERIOADA 1891-1989

ANEXA NR. 16CURSURI PREDATE LA ŞCOALA SUPERIOARĂ DE RĂZBOI ŞI TIMPUL AFECTAT FIECĂRUI CURS PE GRUPĂ SAU CATEGORII DE PREGĂTIRE, ÎN PERIOADA 1945-1947

ANEXA NR. 17TOTALUL ABSOLVENŢILOR ŞCOLII SUPERIOARE DE RĂZBOI, PE ARME, ÎN PERIOADA 1940-1949

ANEXA NR. 18ORGANIGRAMA ACADEMIEI MILITARE GENERALE LA 1 NOIEMBRIE 1957

ANEXA NR. 19


REPARTIZAREA TIMPULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT PE CATEGORII DE PREGĂTIRE ŞI SPECIALITĂŢI, SERIA 1962-1965

ANEXA NR. 20VARIAŢIA ANUALĂ A NUMĂRULUI ABSOLVENŢILOR ACADEMIEI MILITARE ÎN PERIOADA 1950-1989 (Promoţiile 55-94)

ANEXA NR. 21TEZE DE DOCTORAT PENTRU TITLUL DE DOCTOR ÎN ŞTIINŢĂ MILITARĂ SUSŢINUTE ÎN ACADEMIA MILITARĂ ÎN ANII 1972-1983 (Specialităţile: strategie, tactică, istorie, economie)

ANEXA NR. 22TOTALUL ABSOLVENŢILOR ACADEMIEI MILITARE, PE ARME, ÎN PERIOADA 1950-1989

ANEXA NR. 23TIMPUL ÎN PROCENTE AFECTAT CATEGORIILOR DE PREGĂTIRE ÎN ANUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT 1987-1988 (Pregătire teoretică şi practică)

ANEXA NR. 24DINAMICA REPARTIŢIEI FONDULUI DE ORE ÎN PLANURILE DE ÎNVĂŢĂMÂNT PE PERIOADA 1979-1989

ANEXA NR. 25NUMĂRUL DE ARTICOLE DIN DOMENIUL ŞTIINŢEI ŞI ARTEI MILITARE PUBLICATE DE CADRELE DIDACTICE ÎN PERIOADA 1965-1984

ANEXA NR. 26ARTICOLE CE AU ABORDAT PROBLEME DE DOCTRINĂ MILITARĂ PUBLICATE DE CADRELE DIDACTICE DIN CATEDRELE DE PROFIL ÎN PERIOADA 1965-1988

ANEXA NR. 27NUMĂRUL DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE CU TEMATICA DE ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ MILITARĂ PREZENTATE ÎNTRE ANII 1980-1988

ANEXA NR. 28NUMĂRUL DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE CU TEMATICA DOCTRINARĂ PREZENTATE ÎN PERIOADA 1980-1988

ANEXA NR. 29

NUMĂRUL DE LUCRĂRI DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ CU TEMATICA DOCTRINARĂ ELABORATE ÎN PERIOADA 1980-1988

ANEXA NR. 30NUMĂRUL DE LUCRĂRI DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ ELABORATE DE SECTORUL TACTIC, OPERATIV ŞI STRATEGIC ÎN PERIOADA 1980-1988

ANEXA NR. 31DINAMICA EDITĂRII DE CURSURI, MANUALE, MEMORATOARE, LECŢII ŞI APLICAŢII ÎN PERIOADA 1980-1988

ANEXA NR. 32OFIŢERII ŞI GENERALII CARE AU DEŢINUT FUNCŢIA DE ŞEF AL STATULUI MAJOR AL ARMATEI ROMÂNE DIN ANUL 1860 PÂNĂ ÎN ANUL 1989

ANEXA NR. 33MINIŞTRII APĂRĂRII NAŢIONALE ÎN PERIOADA 1859-1989

ANEXA NR. 34DE LA ŞCOALA SUPERIOARĂ DE RĂZBOI LA ACADEMIA DE ÎNALTE STUDII MILITARE

Bibliografia reprezintă lista cărţilor şi articolelor consultate de un autor pentru a elabora o lucrare. Este amplasată la sfârşitul lucrării înaintea anexelor, după concluzii.

Într-o lucrare care cuprinde materiale susţinute la o sesiune de comunicări ştiinţifice, bibliografia se trece după fiecare comunicare.

De reţinut este faptul că menţionarea lucrărilor care au ajutat la întocmirea unei lucrări ştiinţifice este obligatorie.

În lista bibliografiei, lucrările pot fi aşezate:după categorii de documente (legi, decrete,

dicţionare, atlase, monografii, lucrări beletristice, periodice, anuare etc.);


alfabetic după autori (în lipsa menţiunii autorului, după titlu);

în ordinea cronologică a apariţiei lor;în ordinea citării în text, după prima citare.La o teză de doctorat este indicat ca lista bibliografică

să fie redactată pe categorii de documente, iar în cadrul acestora, lucrările să fie trecute în ordine alfabetică după titlu (când nu au autor) sau după numele de familie al autorilor.

Scrierea acesteia începe din stânga textului fără alineat. Dacă nota conţine mai multe rânduri, al doilea rând şi cele următoare se scriu cu alineat de cinci blancuri. Spaţiul dintre rândurile notei este mai mic decât spaţiul lăsat la textul lucrării propriu-zise.

Între note se lasă două spaţii pentru a se putea distinge una de alta.

Nota din lista bibliografică oferă cititorului informaţii asupra cărţii, ca lucrare de sine stătătoare, astfel că toate datele cuprinse sunt esenţiale. La lucrările indicate într-o bibliografie nu este recomandat să se scrie şi numărul paginii la care se găseşte citatul. Se poate trece însă numărul total de pagini ale lucrării.

Elementele unei note bibliografice trebuie să cuprindă informaţii care să ducă la identificarea documentului.

O notă trebuie să cuprindă:numele şi prenumele autorului lucrării;titlul lucrării;oraşul unde a fost publicată lucrarea;editura;anul când a fost publicată lucrarea;

eventual date privind caracterizarea cantitativă a lucrării (numărul de pagini, volum, hărţi, diagrame, scheme, planşe etc).

Aceste elemente alcătuiesc în cazul unei note bibliografice zone şi secţiuni de ordonare care sunt delimitate printr-o punctuaţie semnificativă. Astfel: după numele de familie se pune virgulă; după prenumele autorului se pune punct. Urmează titlul lucrării după care se pune punct. După numele oraşului unde s-a publicat lucrarea se pun două puncte; urmează editura, virgulă şi după anul publicării se pune punct.

Exemplu de bibliografie:

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE

1. Arhive, anuare, documente oficiale

Arhiva Academiei de Înalte Studii Militare. Fondurile: Secţia Învăţământ, Registrele istorice din perioada 1948 - 1989.

Arhivele Naţionale. Fondurile: Preşedinţia Consiliului de Miniştri - Cabinetul Militar; Ministerul Propagandei Naţionale; Casa Regală - Mihai I.

Arhivele Militare Române. Fondurile: Marele Cartier General; Marele Stat Major; Cabinetul Ministrului; Şcoala Superioară de Război; Academia Militară Generală; Academia Militară.

Arhiva Muzeului Militar Naţional. Fondul: Documentare (Periodice; Carte Militară).

Anuarul ofiţerilor activi al Armatei Române pe anul 1926/1927. Bucureşti: Ministerul de Război, Tipografia Militară, 1926.


Biblioteca Academiei Române. Anuarele Societăţii Academice Române, Tomul IX, Bucureşti, 1876, p.42 (despre alegerea locotenent-colonelului Ştefan Fălcoianu ca membru al Academiei Române).

Biblioteca Naţională a României. Aşezămintele Brătianu. Fondul: Saint Georges, colecţia de documente general adjutant Ştefan Fălcoianu.

Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr.1803, din 29 august 1948, de înfiinţare a Academiei Militare.

Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr.371, din 14 septembrie 1949, privind înfiinţarea a patru academii militare: de comandă şi stat-major, politică, tehnică şi spatelui armatei.

Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr.368, din 12 septembrie 1953, privind desfiinţarea Academiei Spatelui şi preluarea sarcinilor acesteia de Academia Militară.

Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr.400, din 19 august 1957, privind contopirea Academiei Politice cu Academia Militară sub denumirea Academia Militară Generală (A.M.G.).

Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr.214, din 13 iunie 1959, prin care Academia Militară Tehnică s-a contopit cu Academia Militară Generală.

Decretul Consiliului de Stat nr.1037/1968, privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor militare de învăţământ pentru pregătirea ofiţerilor, republicat în Monitorul Oficial nr.55/16 mai 1972, Anul VIII, partea I, cu modificările aduse prin Decretul nr.135, publicat în Buletinul Oficial, partea I, nr.47/7 mai 1972.

Înaltul Decret nr.2073/8 august 1889 pentru înfiinţarea Şcolii Superioare de Război, în Monitorul Oficial nr.107, din 15-27 august 1889, pp.2569-2570.

Legea asupra Serviciului de stat-major în "Monitorul Oastei", nr.23/16 mai 1895, Partea Regulamentară nr.12, pp.145-154.

Legea pentru Serviciul de stat-major din 15 aprilie 1909 (şi modificările din 12 martie 1912), pe baza căreia intră în vigoare "Regulamentul Şcoalei Superioare de Războiu" publicat în "Monitorul Oastei" nr.26/16 iunie 1909, pp.235-244.

Regulamentul Şcoalei Superioare de Războiu din anul 1889, în "Monitorul Oastei" nr.70, din 18 noiembrie 1889.

Regulamentul (provizoriu) de funcţionare a Şcoalei Superioare de Războiu în "Monitorul Oastei" din 15 martie 1923, pp.16-34.

Regulamentul Şcoalei Superioare de Războiu din anul 1931, în Istoricul Şcoalei Superioare de Războiu 1889-1939, Bucureşti, 1939, pp.346-373.

2. Volume de documente

Antonescu, mareşal Ion. ISTORIA MĂ VA JUDECA. SCRIERI INEDITE. Documente selectate şi pregătite pentru tipar de maior Constantin Hlihor. Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1993.

, CARIERA MILITARĂ. SCRISORI INEDITE. Ediţie îngrijită de general-maior Mircea Agapie şi căpitan de rangul I Rotaru Jipa. Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1992.

Căzănişteanu, locotenent-colonel Constantin, Maria Georgescu, locotenent-colonel Niculae Niculae. DOCUMENTE PRIVIND ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN 1886 - 1888. Bucureşti: Editura Militară, 1975.

, DOCUMENTE PRIVIND ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN, mai 1886 - iulie 1888. Bucureşti: Editura Militară, 1975.

Cioflină, general-colonel Dumitru, et.al. ŞEFII MARELUI STAT MAJOR ROMÂN 1941 - 1945. DESTINE LA RĂSCRUCE. Bucureşti: Editura Militară, 1995.


3. Memorialistică

Academia de Înalte Studii Militare. DE LA ŞCOALA SUPERIOARĂ DE RĂZBOI LA ACADEMIA DE ÎNALTE STUDII MILITARE. CARTEA AMINTIRILOR ABSOLVENŢILOR. O SUTĂ DE PROMOŢII (1889 - 1995) Texte selectate. Ediţie îngrijită, note, repere cronologice şi addenda de general-maior Mircea Agapie, colonel Pentelescu Aurel, maior Ion Emil. Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1994.

, DE LA ŞCOALA SUPERIOARĂ DE RĂZBOI LA ACADEMIA DE ÎNALTE STUDII MILITARE. CARTEA AMINTIRILOR ABSOLVENŢILOR. O SUTĂ DE PROMOŢII (1889 - 1995). Texte integrale. Bucureşti, 1994. (Exemplar unicat la Editura Academiei de Înalte Studii Militare)

, Pagini din istoria Academiei Militare (lucrare apărută cu prilejul sărbătoririi centenarului Academiei Militare). Bucureşti: Editura Academiei Militare, 1989.

Iorga, Nicolae. O VIAŢĂ DE OM AŞA CUM A FOST. Bucureşti: Editura Minerva, 1984.

Şcoala Superioară de Războiu. CARTEA AMINTIRILOR ABSOLVENŢILOR. 1889 - 1939. Bucureşti: Şcoala Superioară de Război, 1939. (Exemplar unicat la Muzeul Militar Naţional, 315 file).

4. Enciclopedii, dicţionare

Căzănişteanu, Constantin, Adrian Pandea, Zodian Vladimir. COMANDANŢI MILITARI. DICŢIONAR. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.

Florian, Gheorghe, Popescu Mihai, Rotaru Ion. PREZENŢE MILITARE ÎN ŞTIINŢA ŞI CULTURA ROMÂNEASCĂ. Bucureşti: Editura Militară, 1982.

Georgescu, colonel dr. Haralambie. DICŢIONAR ENCICLOPEDIC MILITAR. Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii Militare, vol.I (1996), vol.II (1997).

Popa, Marcel, et.al. DICŢIONAR ENCICLOPEDIC. Bucureşti: Editura Enciclopedică, vol.I, 1993.

II. LUCRĂRI GENERALE

Academia Militară. COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE PREZENTATE ÎN SESIUNEA DIN 29-30 NOIEMBRIE 1984 ÎN SECŢIUNILE DE ŞTIINŢE SOCIALE. Bucureşti: Academia Militară: 1985.

, CATALOG SELECTIV CU LUCRĂRI DIDACTICE, ŞTIINŢIFICE, TEHNICE, DE DOCTRINĂ ŞI ARTĂ MILITARĂ (1889 - 1989). Bucureşti: Editura Academiei Militare, 1989.

Agapie, general-locotenent Mircea, maior Dănuţ-Mircea Chiriac, maior Constantin Hlihor, maior Ion Emil. DE LA ŞCOALA SUPERIOARĂ DE RĂZBOI LA ACADEMIA DE ÎNALTE STUDII MILITARE. COMANDANŢI, PROFESORI, ABSOLVENŢI 1889 - 1995. Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1995.

Anastasie, maior Tomiţă (Răzăşul). DIN TRECUTUL "ROMÂNIEI MILITARE" (cu prilejul comemorării a 75 de ani de la apariţia revistei). Bucureşti: Tipografia Marelui Stat Major, 1939.

Atanasiu, general-maior Dumitru, colonel dr. Victor Atanasiu, et,al. CONTRIBUŢII LA ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI MILITAR DIN ROMÂNIA. Bucureşti: Editura Militară, vol.I (1972), vol.II (1978).

Burbulea, colonel Emil. PSIHOLOGIA ŞI PEDAGOGIA MILITARĂ. Bucureşti: Editura Militară, 1984.

Ceauşescu, Nicolae. CUVÂNTAREA LA ADUNAREA ACTIVULUI DE BAZĂ, DE COMANDĂ ŞI DE PARTID DIN ARMATĂ, 1 OCTOMBRIE 1976. Bucureşti: Editura Politică, 1976.


, CUVÂNTAREA LA ADUNAREA ACTIVULUI DE BAZĂ, DE COMANDĂ ŞI DE PARTID DIN ARMATĂ, 4 MARTIE 1983. Bucureşti: Editura Politică, 1983.

Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară. STUDII SOCIAL-POLITICE ASUPRA FENOMENULUI MILITAR CONTEMPORAN. Bucureşti: Editura Militară, vol.I (1971), vol.II (1972), vol.III (1974), vol.IV (1975), vol.V (1976), vol.VI (1978), vol.VII (1979), vol.VIII (1980), vol.IX (1987).

, ARMATA ROMÂNĂ ÎN PRIMII ANI AI REVOLUŢIEI ŞI CONSTRUCŢIEI SOCIALISTE. Bucureşti: Editura Militară, 1977.

, ARMATA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA. TRADIŢII ŞI CONTEMPORANEITATE. Bucureşti: Editura Militară, 1975.

, REVOLUŢIA ŞTIINŢIFICĂ -TEHNICĂ ŞI IMPLICAŢIILE EI ÎN DOMENIUL MILITAR. Bucureşti: Editura Politică, 1972.

, POLITIC ŞI SOCIAL ÎN DOCTRINA MILITARĂ A ROMÂNIEI SOCIALISTE. Bucureşti: Editura Politică, 1974.

, ROMÂNIA ŞI TRADIŢIILE LUPTEI ARMATE A ÎNTREGULUI POPOR. Bucureşti: Editura Militară, 1972.

, DIMENSIUNI PSIHOLOGICE ALE VIEŢII ŞI ACTIVITĂŢII MILITARE. STUDII. Bucureşti: Editura Militară, 1984.

Geană, general-locotenent Ioan, et.al. PREGĂTIREA TACTICĂ ÎN CONDIŢIILE DE RELIEF ŞI CLIMĂ ALE TERITORIULUI NAŢIONAL. Bucureşti: Editura Militară, 1985.

Marinescu, general-maior dr. Paul. PARTICIPAREA ÎNTREGULUI POPOR LA APĂRAREA PATRIEI. ÎNDRUMAR BIBLIOGRAFIC. Bucureşti: Editura Militară, 1977.

Marele Stat Major. ROMÂNIA ÎN RĂZBOIUL MONDIAL 1916 - 1919. Bucureşti: Imprimeria Naţională, vol.I (1934), vol.II (1936), vol.III, partea 1 (1940), partea 2 (1941).

Mocanu, colonel dr. Vasile. ALINIAMENTE EROICE ÎN CÂMPIA ROMÂNĂ. Bucureşti: Editura Militară, 1988.

Niculescu, colonel Gheorghe şi colonel Tudor Tamaş. OPINII PRIVIND CERCETAREA SOCIOLOGICĂ ÎN ARMATĂ. Bucureşti: Editura Militară, 1976.

Niculescu, colonel Jean, et.al. PSIHICUL ŞI REALITATEA CÂMPULUI DE LUPTĂ. Bucureşti: Editura Militară, 1979.

Olteanu, general-maior dr. Constantin. CONTRIBUŢII LA CERCETAREA CONCEPTULUI DE PUTERE ARMATĂ LA ROMÂNI. Bucureşti: Editura Militară, 1979.

Opriţă, general-locotenent Constantin, general-maior Dumitru Atanasiu şi colonel dr. Victor Atanasiu. ÎNVĂŢĂMÂTUL MILITAR ROMÂNESC. TRADIŢII ŞI ACTUALITATE. Bucureşti: Editura Militară, 1986.

Popescu-Neveanu, dr. Paul, et.al. BAZELE PEDAGOGIEI MILITARE. Bucureşti: Editura Militară, 1971.

Şcoala Superioară de Război. ALOCUŢIUNE LA DESCHIDEREA CURSURILOR PRIMEI SERII DE OFIŢERI-ELEVI AI ŞCOLII SUPERIOARE DE RĂZBOI DIN BUCUREŞTI, 5 NOIEMBRIE 1884, GENERAL ŞTEFAN FĂLCOIANU ŞEF AL MARELUI STAT MAJOR - în Revista Armatei, nr.21-22/1889, p.764.

Soare, general-maior dr. Corneliu. STUDII DESPRE DOCTRINA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ. FUNDAMENTE TEORETICE ŞI IDEOLOGICE. Bucureşti: Editura Militară, 1989.


, RĂZBOIUL ŞI POLITICA ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ. Bucureşti: Editura Militară, 1986.

III. LUCRĂRI SPECIALE

Academia Militară. ISTORICUL ACADEMIEI MILITARE 1889 - 1989, (Proiect). Bucureşti: Academia Militară, 1989.

Alevra, maior Nicolae. NOI PROBLEME DE ORGANIZARE. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1930.

Alevra, general Nicolae. ORGANIZAREA ARMATEI DUPĂ RĂZBOI. (Lucrare premiată de Academia Română şi de Marele Stat Major al Armatei) Bucureşti, 1930.

Andronescu, maior Mihail. STUDIU CRITIC ASUPRA LUPTEI şi MANEVREI. Bucureşti: Tipografia Şcolii Militare de Artilerie, 1928.

Andronescu, locotenent-colonel Mihail. PROBLEME TACTICE ARTILERISTICE ÎN LUMINA RĂZBOIULUI DE MIŞCARE. Bucureşti: Şcoala Superioară de Război, 1934.

, STUDII TACTICE. LUPTA DE ÎNTÂLNIRE. Sibiu, 1937.

Antonescu, Dumitru. ISTORIE MILITARĂ. (Anul I, conferinţe, curs de istorie militară). Bucureşti: Şcoala Superioară de Război, f.a.

Atanasiu, Constantin. PSIHOLOGIA ŞI PEDAGOGIA ORDINULUI. Bucureşti: Imprimeriile "Curentul", 1940.

Arsenie, colonel dr. Valentin. PRINCIPII ALE LUPTEI ARMATE ÎN RĂZBOIUL ÎNTREGULUI POPOR. Bucureşti: Editura Militară, 1987.

, TACTICA ÎN RĂZBOIUL ÎNTREGULUI POPOR PENTRU APĂRAREA PATRIEI. STUDII. Bucureşti: Editura Militară, 1986.

, DESFĂŞURAREA STRATEGICĂ. Bucureşti: Editura Militară, 1990.

Averescu, locotenent Alexandru. TACTICA - TEORII ŞI APLICAŢIUNI. Bucureşti: Tipografia Curţii Regale, F.Göbl Fii, 1889.

Averescu, căpitan Alexandru. MOBILIZAREA (Conferinţe făcute la Şcoala Superioară de Război). Bucureşti, 1892.

Averescu, colonel Alexandru. CĂLĂUZA OFIŢERULUI. Bucureşti: Tipografia F.Göbl Fii, 1915.

Cantuniar, colonel Cristu. CONFERINŢA INAUGURALĂ A CURSURILOR ŞCOLII SUPERIOARE DE RĂZBOI 1 DECEMBRIE 1940. Bucureşti: Tipografia Şcolii Superioare de Război, 1940.

Cernăianu, maior Ion. ADAPTAREA DOCTRINEI FRANCEZE ÎN ARMATA NOASTRĂ. Lugoj: Tipografia Adolf Auspitz, 1927.

, MANEVRA STRATEGICĂ ŞI BĂTĂLIA. Bucureşti: Şcoala Superioară de Război, 1929.

Ciobanu, colonel dr. Nicolae. PRINCIPALELE TRECĂTORI DE PE TERITORIUL ROMÂNIEI (studiu geografico-militar şi istoric). Bucureşti: Academia Militară, 1985.

Cucu, colonel Mihai. FACTORUL GEOGRAFIC ÎN ACŢIUNILE MILITARE. SECVENŢE DIN ISTORIA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ. Bucureşti: Editura Militară, 1981.

, TRECĂTORILE CARPAŢILOR ÎN LUPTA POPORULUI ROMÂN PENTRU UNITATE ŞI INDEPENDENŢĂ NAŢIONALĂ. Bucureşti: Editura Militară, 1988.

, ZONELE ÎMPĂDURITE ŞI ACŢIUNILE DE LUPTĂ. Bucureşti: Editura Militară, 1983.


Dinulescu, maior Radu. UN MOD DE A INTERPRETA PRINCIPIAL ECONOMIA FORŢELOR. În revista "România Militară", nr.5, din mai 1925.

, ARMATA MODERNĂ. Bucureşti: Şcoala Superioară de Război, 1930.

Dumitrescu, Polihron. TACTICA ÎN IMAGINI. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice "Luceafărul", vol.I, 1937.

Dumitrescu, general-maior în rezervă Polihron, et.al. PAGINI DIN GÂNDIREA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ. Bucureşti: Editura Militară, 1967.

Economu, general Virgil. RĂZBOIUL CARE VINE. Bucureşti: Tipografia Marelui Stat Major, 1939.

, MANEVRA ÎN RETRAGERE LA TRUPELE DE ACOPERIRE. Bucureşti: Tipografia Marelui Stat Major, 1927.

Fălcoianu, general adjutant Ştefan. ISTORIA RĂZBOIULUI DIN 1877 - 1870 (ruso-româno-turc) - curs profesat la Şcoala Superioară de Război. Bucureşti: Tipografia "Voinţa Naţională", 1985.

Grozea, colonel de Traian. CONCEPTE ALE STRATEGIILOR MILITARE CONTEMPORANE. Bucureşti: Editura Militară, 1988.

, IMPLICAŢII ALE FACTORULUI MILITAR ÎN VIAŢA INTERNAŢIONALĂ. Bucureşti: Editura Politică, 1987.

, ESEU DESPRE STRATEGIA APĂRĂRII. Bucureşti: Editura Militară, 1976.

Hârjeu, Constantin N. STUDII ŞI CRITICE MILITARE. DIN ÎNVĂŢĂMINTELE RĂZBOAIELOR DIN 1913 ŞI 1916 - 1918. Bucureşti: Editura Librăriei "Stănciulescu", 1921.

Iarca, general Alexandru. PRECEPTE ASUPRA ATACULUI ŞI APĂRĂRII INFANTERIEI. Buzău: Imprimeria Alexandru Georgescu, 1909.

, INSTRUCŢIUNI PENTRU LUPTĂ ŞI EXERCIŢII. Buzău: Imprimeria Alexandru Georgescu, 1910.

, CÂTEVA POVEŢE TACTICE. Craiova: Institutul de Arte Grafice "Samitca", 1913.

Iorga, Nicolae. DOCTRINA NAŢIONALĂ. Bucureşti: Şcoala Superioară de Război, 1992.

Jitianu, Ion. FORŢELE MORALE ŞI MATERIALE LA RĂZBOI. Bucureşti: Imprimeria Statului, 1928.

, VERDUNUL ÎN VĂPAIE. 1914 - 1918. Bucureşti: Tipografia Revistei Infanteriei, 1936.

Lupescu, Alexandru. ORGANIZAREA MILITARĂ. CURS. (Note luate la conferinţele colonelului Lupescu Alexandru asupra campaniilor 1877 - 1877; Principii de strategie şi istorie militară. Partea I-III). Bucureşti: Şcoala Superioară de Război, f.a.

Logofătu, general-locotenent Gheorghe, et.al. ELEMENTE DE STRATEGIE MILITARĂ. Bucureşti: Editura Militară, 1975.

Manolescu, general Ion. EVOLUŢIA ŞI FILOZOFIA RĂZBOIULUI. Bucureşti: Tipografia N.Stroilă, 1945.

Marin, general-maior dr. Gheorghe. MANEVRA STRATEGICĂ. STUDII. Bucureşti: Editura Militară, 1982.

Otu, colonel dr. Petre, colonel dr. Teofil Oroian, locotenent-colonel Ion Emil. PERSONALITĂŢI ALE GÂNDIRII MILITARE ROMÂNEŞTI. Bucureşti: Editura Academiei de Înalte Studii Militare, vol.I, 1997.

Pletos, general-maior dr. Dumitru. NOUL ÎN GÂNDIREA TACTICĂ ROMÂNEASCĂ. Bucureşti: Editura Militară, 1978.


Popa, colonel dr. Costică, colonel dr. Ciobanu Nicolae, căpitan Giurcă Ion. CURS DE ISTORIA ARTEI MILITARE. Bucureşti: Academia Militară, vol.I (1989), vol.II (1988), vol.III (1988).

Pitea, colonel Simion, colonel dr. Gheorghe Tudor. PAGINI DIN GÂNDIREA MILITARĂ UNIVERSALĂ. Bucureşti: Editura Militară, vol.III, 1988.

Popescu, colonel Dumitru. ACOPERIREA FRONTIERELOR ŞI TACTICA TRUPELOR DE ACOPERIRE. Craiova: Institutul de Arte Grafice, 1927.

Rosetti, general Radu. PROBLEMA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ ALALTĂIERI, IERI ŞI AZI, (Memoriile Secţiei istorice a Academiei Române), Seria III, Tomul XV, mem.II, 1934.

Rudeanu, general Ion. APĂRAREA NOASTRĂ NAŢIONALĂ ŞI BOGĂŢIILE ROMÂNIEI ÎNTREGITE. Timişoara: Tipografia Adolf Auspitz, 1936.

Sahini, căpitan comandor Alexandru. NOŢIUNI DE STRATEGIE AERIANĂ, în "Revista aeronauticii şi marinei", martie şi aprilie 1940.

Sandovici, maior Constantin. PROBLEME MILITARE DIN LITERATURA ROMÂNĂ ŞI STRĂINĂ. STUDII CRITICE. Bucureşti: Tipografia F.Göbl, vol.I, 1936.

Sichitiu, general Ion. CONDUCEREA TRUPELOR. Bucureşti: Cartea Românească, 1935.

Sichitiu, general Ion, colonel Ioaniţiu Alexandru. ELEMENTE DE STRATEGIE. Bucureşti: Atelierele Cartea Românească, 1936.

Soare, colonel dr. Corneliu, et.al. ISTORIA GÂNDIRII MILITARE ROMÂNEŞTI. Bucureşti: Editura Militară, 1967.

Stoenescu Nicolae. ACOPERIREA. PRINCIPII. PROCEDEE. APLICAŢIUNI. Bucureşti: Tipografia "Lupta", Nicolae Stroilă, 1935.

, DIVIZIA ÎN LUPTĂ. Bucureşti: vol. I-III, 1932 - 1936.

Şcoala Superioară de Războiu. ISTORICUL ŞCOALEI SUPERIOARE DE RĂZBOIU 1889 - 1939. Bucureşti: Şcoala Superioară de Război, 1939.

Şteflea, colonel Ilie. LUPTA INFANTERIEI ÎN APĂRARE. Bucureşti: Universul, 1933.

Şuţa, general-maior Ion. ELEMENTE DE TACTICĂ. (Ediţia a II-a revăzută şi completată). Bucureşti: Editura Militară, 1972.

Teodor, Radu. VÂNĂTORII DE MUNTE. 1916 - 1918. Târgovişte, 1920.

Tomescu, locotenent Mircea. ARMATA - ROLUL ŞI PUTEREA EI MORALĂ. Craiova: "Ramuri", 1927.

, CAVALERIA - POSIBILITĂŢI, MISIUNI, MOD DE ACŢIUNE. Bucureşti: Şcoala Superioară de Război, 1935.

, CONDUCEREA RĂZBOIULUI DE COALIŢIUNI. Bucureşti: Tiparul Oltenia, 1932.

, ŞTIINŢA MILITARĂ ŞI DOCTRINA ROMÂNEASCĂ. Bucureşti: Şcoala Superioară de Război, 1937.

Topliceanu, general-colonel dr. Iulian. ACOPERIREA STRATEGICĂ. STUDIU DE DOCTRINĂ ŞI TEORIE MILITARĂ. Bucureşti: Editura Militară, 1987.

, INSTRUIREA ŞI EDUCAREA TRUPELOR. ORGANIZARE, METODOLOGIE, CALITATE. Bucureşti: Editura Militară, 1983.

Ţenescu, general Florea. CUNOŞTINŢE GENERALE ASUPRA RĂZBOIULUI ŞI STUDIULUI. Bucureşti: Tipografia Militară a Ministerului de Război, vol. I-III, 1921 - 1922.


Ţupa, locotenent-colonel Romulus, locotenent-colonel Paul Teodorescu. DIVIZIA ÎN RĂZBOIUL DE MIŞCARE. Bucureşti: Tiparul Cultura Naţională, vol.I-II, 1923.

Verdeş, locotenent-colonel Constantin. POTENŢIAL DE RĂZBOI. Bucureşti: Universul, 1939.

, ROMÂNIA - STUDIU GEOGRAFIC. Bucureşti: Universul, 1939.

Vizanti, colonel Grigore şi maior Scarlat Urlăţianu. STRATEGIA ÎN VIITORUL RĂZBOI. Bucureşti: Tipografia F.Göbl, 1932.

IV. PERIODICE

Buletinul Academiei Militare, numerele 3 şi 4/1969. Buletinul Şcolii Superioare de Război nr. 1/1937. Gândirea Militară Românească nr. 1-6 (1991 - 1994). Monitorul Oficial, nr. 8/1940. Revista Armatei, anul 7, nr. 21 - 22/1889. România Militară, nr. 1/ianuarie 1891; nr. 5/mai 1925. Universul nr. 18 din 23 ianuarie 1925.

Indice (index) este o listă alfabetică ce reprezintă o enumerare de subiecte, autori, materii ce sunt cuprinse într-o lucrare. De regulă, indicele este plasat la sfârşitul lucrării pentru a putea fi consultat cu uşurinţă de cititor în timpul lecturării. Dacă lucrarea are cuprinsul la sfârşit, atunci indexul va fi plasat înaintea acestuia.

Pentru realizarea indicelui de persoane dintr-o lucrare autorul va proceda la lecturarea manuscrisului care a fost pregătit pentru tipar şi va nota numele tuturor persoanelor scrise în lucrare şi pagina respectivă.

Persoanele se trec în ordine alfabetică pe una sau două coloane iar cifrele indicatoare de pagini aliniate în dreapta rândului respectiv.

Iată un exemplu:

INDICE DE PERSOANE

A

Adrian, George: 8Alevra, Nicolae: 44, 46Antipa, Grigore: 125Averescu, Alexandru: 6, 12, 16, 125

B

Baciu, Axente Sever: 39, 49Barotzi, Constantin: 9, 103Basarab, Neagoe: 8, 43Budiş, Alexandru: 33, 48

C

Cercel, Petre: 199Cernăianu, Ion: 22, 27Chiriac, Dănuţ: 44Chiţu, Vasile: 155

D

Dabija, Gheorghe: 33, 35Dinulescu Radu: 22, 25Dumitru, Tudor: 45Duţu, Alexandru: 49

Nota tipografic\ (caseta tehnic\) este nota editorială care conţine informaţii privind apariţia unei publicaţii.

În caseta tehnică sunt specificate:numele redactorului de carte;numele tehnoredactorului de carte;data predării manuscrisului la cules;calitatea hârtiei şi formatul;numărul colilor editoriale;tirajul;


numărul colilor de tipar;numărul de pagini ale lucrării;numărul comenzii;numele şi adresa tipografiei.Un exemplu de casetă tehnică:

Redactor:Tehnoredactor:

Bun de cules: Bun de tipar:Hârtie: Format:Coli tipar: Coli editură:

Tipografia Academiei de Înalte Studii MilitareStr.Panduri 68-72

Volumul conţine 304 pagini.Tiraj: 500 exemplare

C.206

Postfa]a este un text explicativ, adresat cititorilor, plasat la sfârşitul unei lucrări şi constituind o parte separată a acesteia.

Aici se expun unele idei cu privire la utilitatea lucrării, se arată condiţiile scrierii şi eventual tipăririi, se pun la punct anumite detalii din lucrare, mai ales când publicarea a întârziat, se aduc mulţumiri celor care au colaborat la realizarea ei.

Mai este cunoscută şi sub denumirea de post-scriptum.Fiind un text auxiliar lucrării se aşează după încheierea

lucrării, înainte de rezumat.

Într-o nouă ediţie postfaţa poate fi reînnoită putându-se totodată repeta, în total sau în parte cea din ediţia precedentă.

Addenda este un adaus la o lucrare şi conţine completări, note, diagrame redactate de către autor de obicei după primirea bunului de cules la intrarea lucrării în producţie. Se anexează la sfârşitul lucrării.

Addenda et corrigenda reprezintă adaususrile prezentate împreună cu erata.

Erata este o listă adăugată la sfârşitul unei lucrări în care sunt semnalate şi îndreptate greşelile rămase în text. Este tipărită sub formă de tabel pe foaie separată şi cuprinde următoarele rubrici: pagina, rândul, textul imprimat greşit şi textul rectificat.

Epigraful (motoul) este un citat luat, de obicei, dintr-o operă celebră şi aşezat la începutul unei lucrări sau al unuia dintre capitolele ei în scopul de a releva ideea fundamentală a lucrării.

Dedica]ia este un text omagial la începutul unei lucrări prin care autorul închină lucrarea unei anumite persoane.

Când autorul doreşte ca să adauge la lucrarea sa un moto (epigraf) sau o dedicaţie, acestea se vor amplasa:

motoul (epigraful) la începutul primului capitol, între titlul acestuia şi text. Lungimea rândului de text este de maxim 2/3 din lăţimea oglinzii paginii. Spaţiul dintre titlul


capitolului şi moto (epigraf) trebuie să fie mai mare decât spaţiul dintre moto (epigraf) şi textul capitolul respectiv. Uneori motoul se paginează şi deasupra textului de capitol;

dedicaţia se paginează de regulă pe prima pagină fără soţ care urmează după pagina de titlu, ocupând colţul din dreapta sus sau centrul optic al paginii. Dacă sunt mai multe dedicaţii, la părţi diferite ale cărţii, acestea se paginează deasupra titlului părţii respective ocupând colţul din dreapta sus. Dedicaţia poate fi paginată şi înaintea copertei interioare (paginii de titlu). Lungimea rândului de text al dedicaţiei este de 1/3 la 2/3 din lăţimea oglinzii paginii.


TIP|RITURILE

În comunicarea scrisă un rol foarte important în transmiterea informaţiilor îl au tipăriturile. Acestea pot fi grupate după forma de prezentare în:

cărţi;

broşuri;

periodice şi publicaţii seriale;

foi volante.

Cartea reprezintă una dintre cele mai expresive şi răspândite forme de scriere cu un anumit subiect, tipărită şi legată sau brosată într-un volum.

Distingem mai multe categorii de cărţi precum:cartea ştiinţifică;

cartea beletristică;

cartea de artă.În cadrul cărţilor ştiinţifice aplicând o ierarhizare

informativă distingem: lucrările de sinteză şi monografiile.În cadrul lucrărilor de sinteză sunt incluse:

enciclopediile, lexicoanele şi dicţionarele, tratatele, manualele şi cursurile universitare.

Enciclopediile sunt lucrări de referinţă ce cuprind informaţii din toate domeniile (enciclopediile generale) sau dintr-o singură ramură ştiinţifică (enciclopedii speciale).

Lexicoanele şi dicţionarele sunt înrudite cu enciclopediile.

Lexicoanele care pot fi generale şi speciale spre deosebire de enciclopedii pun accentul pe noţiunile şi terminologia abordată.


Dicţionarele enciclopedice care sunt mai sintetice - conţin date mai sumare dar precise cu privire la problema sau aspectul abordat.

Tratatele reprezintă o importantă grupă de lucrări de sinteză care abordează global un domeniu ştiinţific, prezentând totalitatea cunoştinţelor dobândite şi verificate de teorie şi practică în sectorul respectiv.

Ele sunt opere colective sau elaborări personale ale unor mari specialişti ai domeniului respectiv.

Tratatul este o lucrare cu caracter special, în care sunt expuse metodic problemele fundamentale ale unor discipline.

Manualele sunt înrudite tematic cu tratatele dar prezentând o precisă destinaţie şcolară, cuprind noţiunile de bază ale unei ştiinţe, ale unei arte sau ale unei îndeletniciri practice.

Sfera de cuprindere ştiinţifică şi nivelul de abordare a materialului diferă de la manual la manual, în funcţie de categoriile de cititori cărora le sunt adrsate. Deosebirile devin evidente în ierarhia manualelor didactice, de la clasele înferioare către cele superioare.

Manualele detaliază în mod sistematic temele recomandate de programele şcolare la fiecare obiect de studiu şi pentru fiecare clasă.

Pentru profesor, manualul este un ghid, un instrument de orientare, un auxiliar important în pregătirea lecţiilor, conţinând informaţii privitoare la gradul de detaliere a cunoştinţelor, oferind sugestii, exemple de modele grafice şi de structurare a informaţiei, exerciţii, aplicaţii practice, teme de reflecţie.

Pentru elev, manualul constituie instrumentul de bază, principala sursă de informare de lucru. Raportat la elev, manualul este conceput pentru a răspunde mai multor exigenţe:

informativă, formativă (de structurare şi ghidare a învăţării), stimulativă, de autoinstruire.

În elaborarea manualelor trebuie respectate anumite cerinţe de ordin:

ştiinţific: vizând structura logică, evitarea erorilor, cantitatea şi calitatea informaţiei, nevoia de inteligibilitate, substanţialitate, coerenţă, abordare interdisciplinară şi integrată a ştiinţelor;

pedagogic: să pună în evidenţă activismul cognitiv, să nu se limiteze la nivel reproductiv, să valorifice potenţialul informativ-formativ al conţinutului, să se realizeze prelucrarea conţinuturilor pe criteriile coerenţei logice, al accesibilităţii, al diferenţierii, al dozajului complexităţii sarcinilor, al stimulării activităţii independente, al clarităţii, al flexibilităţii, al susţinerii atenţiei şi motivaţiei; să prezinte metodologia studiului individual;

psihologic: adaptarea la particularităţile de vârstă; să activeze procesele psihice, să stimuleze gândirea creatoare, învăţarea prin descoperiore, să stimuleze independenţa şi activismul în procesul de învăţare, să susţină atenţia şi motivaţia;

igienic: privind lizibilitatea textului sau a materialului iconografic, calitatea hârtiei şi a cernelii tipografice, formatul manualului;

estetic: calitatea tehnoredactării, a ilustraţiilor utilizate, modul de copertare şi legare, coloritul, atractivitatea copertei;

economic: rezistenţă la deteriorare, costuri.Există şi o altă categorie de manuale şi anume manualele

profesionale care reprezintă sinteze teoretico-practice ale


tuturor cunoştinţelor şi deprinderilor esenţiale necesare unei profesii, unei meserii.

Cursurile din punct de vedere editorial reprezintă un ciclu de lecţii sau profesii referitoare la un anumit domeniu de cunoştinţe predate în învăţământul superior.

Cursurile universitare cuprind sinteze ştiinţifice de nivel superior, consacrate, de regulă, unui domeniu sau unei discipline bazate pe cumularea principalelor contribuţii anterioare ale sectorului investigat, completele cu cele mai noi cercetări contemporane. Sub aspectul formei de prezentare, cursurile sunt, în general, o introducere metodică, didactică, într-un anumit domeniu de cunoştinţe.

Ciclurile de lecţii sau prelegeri sunt tipărite în volum folosit ca manual de studiu.

Monografia reprezintă un studiu ştiinţific amplu asupra unui subiect anumit, tratat detaliat şi multilateral.

Este o lucrare de adâncime şi amploare, care tinde a epuiza tot ceea ce este de spus în jurul unui subiect de interes public, dintr-un anumit domeniu. Fiind o formă pretenţioasă de contribuţie exegetică şi documentară, implică din partea autorului nu numai erudiţie, dar şi o viziune critică, în măsură a duce la o valorificare a lucrurilor, în adevărate şi întreaga lor semnificaţie.

Privite astfel, toate cărţile ştiinţifice (exceptând lucrările de sinteză) pot fi încadrate în această categorie informativă.

Printr-o ierarhizare metodologică distingem din această categorie informaţională:

lucrările elaborate pentru obţinerea unor titluri universitare sau ştiinţifice: teze de doctorat, lucrări de diplomă etc.

studiile de specialitate care prezintă sintetic cunoştinţele acumulate într-un anumit domeniu şi expun, în

extenso, contribuţiile realizate de autorul lor prin documentare, cercetare, analiză sau experiment.

Cartea beletristică are în cadrul tipăriturilor ponderea cea mai însemnată. Indiferent de genul literelor căreia îi aparţine, cartea beletristică este pusă în circuitul valorilor spirituale prin numeroase forme editoriale.

Distingem mai multe categorii editoriale precum:ediţiile critice: urmăresc să pună la dispoziţia

cititorilor şi cercetătorilor textele originale sau cele mai complete ale operei editoriale, însoţite de toate variantele existente, în manuscrise şi ediţii, de elemente complementare şi acte lămuritoare;

ediţiile de popularizare: destinate răspândirii curente a operei unui scriitor;

ediţii princeps: reprezintă primele editări ale unei cărţi; de regulă, sub îngrijirea autorului. Sunt întâlnite şi cazuri când ediţiile prime ale operelor unui autor se tipăresc în ediţii princeps multe după moartea autorului.

ediţii bibliofile: apar de regulă într-un tiraj limitat, pe hârtie specială şi în condiţii poligrafice deosebite. Asemenea lucrări sunt destinate mai ales colecţionarilor. În această categorie se înscriu şi ediţiile cu autografe şi cărţile liliputane.

Cartea de artă poate fi grupată funcţie de raportul între text şi imagine în: monografii şi albume.

În monografii este evidentă predominanţa textului, imaginea fiind austeră şi explicativă, iar în structura albumelor textul are numai un caracter subsidiar, explicativ, esenţiale fiind ilustraţiile.


Broşura este o publicaţie care cuprinde până la 48 de pagini (deci trei coli de tipar). Acest tip editorial înlesneşte difuzarea şi lecturarea unor lucrări de actualitate cum sunt conferinţele, rapoartele, diferite articole sub formă de extras, documente de popularizare (tehnice, sanitare, cataloage editoriale etc.).

În funcţie de conţinut şi valoarea lor informativă pot fi categorisite în:

broşuri de valoare permanentă;

broşuri de importanţă temporară;

extrase cuprinzând fragmente din periodice şi publicaţii seriale.

Periodicele şi publicaţiile seriale constituie cea mai răspândită formă de tipăritură.

Periodicele sunt publicaţiile cu apariţie repetată, la intervale de timp egale (zilnic, săptămânal, bilunar, lunar, trimestrial etc.) al căror conţinut variat este creaţia unor autori diferiţi.

Înrudite cu periodicele sunt şi publicaţiile seriale cu apariţiile neregulate, dar cu o numerotare consecutivă, cuprinzând materiale informative din unul sau din mai multe domeniiâ

Periodicele pot fi grupate în următoarele categorii:ziare, jurnale, gazete care pot fi enciclopedice sau

speciale;reviste;

anuare;

calendare şi almanahuri;

publicaţii referative, bibliografice, destinate documentării generale şi pe ramuri;

Foile volante din punct de vedere tipografic şi editorial formează o categorie distinctă de imprimate şi alcătuiesc în bibliotecă colecţii organizate separat de celelalte publicaţii.

Foaia volantă este o publicaţie alcătuită dintr-o singură filă, împrimată pe o faţă şi constituie un document cu conţinut de sine stătător. În aceată categorie distingem, pe de o parte, tipăriturile administrative cu caracter de periodicitate şi, pe de altă parte, cele publicitare (afişe, anunţuri, programe, etc.).


DESPRE STILISTIC| ŞI COMPOZI}IE

Limba se defineşte ca ansamblu de mijloace fonetice, lexicale şi gramaticale, organizate în sisteme, care serveşte ca instrument de comunicare între membrii unei comunităţi lingvistice. Utilizarea limbii în acte concrete de comunicare (orală şi scrisă) se numeşte vorbire.

Procesul de comunicare implică existenţa a doi factori: un emiţător (E) care formează mesaje (M) şi un receptor (R) care le percepe. Pentru realizarea înţelegerii, ambii parteneri folosesc acelaşi sistem de semne, adică aceeaşi limbă, şi acelaşi sistem de semnificaţii, adică acelaşi cod. Operaţia de formare a mesajului se numeşte codaj, cea de percepere şi de înţelegere – decodaj. Formularea unui mesaj este condiţionată de circumstanţele obiective în care are loc comunicarea ( = domeniul sau sfera comunicării; calea de transmitere: oral, scris; situaţia: oficială, neoficială; particularităţile receptorului: cunoscut sau necunoscut, unul singur sau mai mulţi, nivelul de pregătire, starea de spirit; relaţiile dintre emiţător şi receptor) şi de circumstanţele subiective ( = intenţia şi particularităţile emiţătorului).

Schematic, procesul de comunicare s-ar putea reprezenta astfel:

cod comun

codaj decodaj E M R

intenţie efect


particularităţi particularităţi:- domeniul comunicării;- oral/scris;- oficial/neoficial;- tipul de relaţii E – R.

circumstanţe subiective circumstanţe obiective

Configuraţia mesajului este determinată de circumstanţele obiective, mai ales din sfera comunicării şi de situaţia în care are loc comunicarea. Acestea impun emiţătorului respectarea anumitor reguli. Cu alte cuvinte, în actele concrete de comunicare, produse într-o anumită situaţie şi în legătură cu un anumit domeniu de activitate, distingem trăsături comune, indiferent de particularităţile şi intenţia emiţătorului. Oricine îşi dă seama uşor că, fără să se supravegheze, îşi “modelează” vorbirea în funcţie de obiectul comunicării (ce tip de informaţie este vehiculată: oficială, ştiinţifică, publicistică, colocvială, artistică) şi de situaţie (oficială, publică, intimă etc.). De aici rezultă că limba îndeplineşte funcţii de comunicare diferite, că există limbaje diferite, condiţionate social. Aceste variante funcţionale ale limbii se numesc stiluri funcţionale. Stilul funcţional este o variantă a limbii, o modalitate specifică de utilizare a limbii de către corbitorii angajaţi într-un domeniu concret de activitate.

Într-un şir de mesaje formulate de acelaşi vorbitor în împrejurări diferite, se disting trăsături particulare, care nu se întâlnesc în mesajele altor vorbitori. Aceste treăsături definesc stilul individual, adică modul de utilizare a limbii în conformitate cu particularităţile îndividuale ale vorbitorului.

Mesajele sunt formulate după anumite reguli sau norme. În orice comunicare se disting trei serii de norme:

- normele limbii [limba există în mod concret ca variantă literară, ca variantă teritorială (direct, subdirect, grai), ca variantă socială (argou) sau ca etapă mai veche sau mai nouă în evoluţia ei. Deci, normele limbii pot fi definite: literare sau nonliterare, contemporane sau învechite, corecte sau greşite. Comunicările sunt judecate, de regulă, pentru referire la o anumită variantă şi la un anumit moment în evoluţia acelei variante];

- normele stilistic-funcţionale [Impun vorbitorului selectarea şi organizarea faptelor de limbă în conformitate cu obiectul şi situaţia în care are loc comunicarea. Neadresarea mijloacelor de expresie la obiect şi situaţie poate afecta perceperea mesajului până la totala lui receptare. Faptele de limbă pot fi judecate şi din punctul de vedere al apartenenţei la un stil funcţional. Distingem două sectoare: unul care cuprinde fapte de limbă ce au aproximativ aceeaşi frecvenţă şi aceleaşi semnificaţii în toate stilurile, formând fondul acestuia stilistic, şi altul cu fapte de limbă caracteristice unui sau altui stil funcţional];

- normele interne [Sunt norme specifice stilului individual şi ele sunt uşor de sesizat în producţiile artistice. Într-o comunicare individuală, unele cuvinte, forme şi construcţii au semnificaţii particulare. Ele se manifestă adesea prin preferinţa pentru unele cuvinte, pentru anumite forme şi construcţii].

Vorbind, despre calităţile stilului (ale vorbirii cultivate) ne referim la vorbire, la procesul de comunicare la mesajele pe care vorbitorii le schimbă între ei.

Vorbirea oricărui om cultivat trebuie să îndeplinească unele condiţii, numite:


- calităţi generale;- calităţi particulare.Calităţi generale ale stilului (ale vorbirii cultivate):Claritatea [reprezintă formularea şi exprimarea

limpede a gândurilor şi sentimentelor în aşa fel încât receptorul să înţeleagă comunicarea. Aceasta se realizează, în ce priveşte conţinutul, prin suficienta reliefare şi prin înlănţuirea logică a ideilor, iar în ce priveşte forma, plan selectarea şi constituirea unor structuri care să nu permită decât interpretarea intenţionată. Judecată din punctul de vedere al emiţătorului, claritatea este consecinţa gândirii limpezi. Pe de altă parte, claritatea este o problemă de accesibilitate a conţinutului, adică este în funcţie şi de însuşirile receptorului].

Opuse calităţii sunt:- obscuritatea;- nonsensul;- paradoxul;- echivocul;- platitudinile;- truismele;- pleonasmul;- tantologia;- ermetismul.

Obscuritatea: comunicarea nu este percepută sau nu este înţeleasă din diferite motive (scrierea incorectă a cuvintelor, textul este ilizibil, folosirea de cuvinte necunoscute – arhaice, neologice, regionale, străine – folosirea unir sensuri necunoscute, a unor forme şi structuri sintactice neobişnuite.

Nonsensul: exprimă o contradicţie logică; formularea sau conţinutul devin absurde.

Paradoxul: exprimă o opinie contrară celei general acceptate sau evidenţiază o contradicţie faţă de uzul curent.

Echivocul: este consecinţa unei formulări care poate fi interpretată în mod diferit, fiecare din interpretări având egală îndreptăţire. Lipsa punctuaţiei, o punctuaţie incorectă duc la confuzii, la interpretări echivoce, de tipul oracolului (prezicerilor). Adesea echivocul este utilizat în calambururi.

Platitudinea: uneori tendinţa de a scrie mult, de a deveni clar cu orice preţ are efecte contrarii clarităţii. Comunicarea devine banală dacă informaţia transmisă este un fapt comun, evident. O comunicare încărcată de platitudini este neinteresantă, nu atrage atenţia, receptorul o percepe parţial sau deloc.

Adevărurile banale, lipsite de valoare se mai numesc truisme.

Pleonasmul: este repetarea aceleiaşi idei prin două cuvinte diferite aflate în relaţie de subordonare.

Tautologia: este repetarea aceleiaşi idei prin două cuvinte diferite aflate în relaţie de coordonare, de asociere sau este repetarea aceluiaşi cuvânt în funcţiii sintatice diferite.

Ermetismul: o structurare neobişnuită a comunicării, pretinsă de obiect şi de intenţie care crează dificultăţi de receptare şi înţelegere. Parabola, fabula, ghicitoarea poartă semnele ermetismului. Ermetismul constă în căutarea forţată a expresiei, în impunerea abuzivă a artificiului petic fără suport emotiv, în fabricarea unor criptografii.

Proprietatea [constă în folosirea celor mai potrivite mijloace longvistice (cuvinte, sensuri, forme, structuri) în


exprimarea ideilor şi sentimentelor. Proprietatea vizează concordanţa deplină între conţinut, expresie şi intenţie.

Lipsa de proprietate poate fi înţeleasă în două feluri: modificarea sensului unui cuvânt au al unei construţii prin transfer (metaforă, instorimie, etc.), adică folosirea improprie a acestora, sau întrebuinţarea greşită, nepotrivită a cuvintelor, sensurilor, construcţiilor].

Precizia [constă în utilizarea riguroasă a mijloacelor lingvistice (cuvinte, sensuri, forme, structuri) necesare pentru exploatarea ideilor şi sentimentelor. Ea este în funcţie de organizarea clară şi logică a întregului, fără repetiţii şi abateri.

Opusă preciziei este prolixitatea în exprimare, care trădează o gândire lipsită de contur, nedisciplinată. Comunicarea este încârcată de cuvinte de prisos. Uneori, prolixitatea este intenţionată, fiind un mijloc de mascare a adevăratelor intenţii.

Digresiunea este o abatere de la ideea centrală directoare a comunicării. Vorbitorul, involuntar sau intenţionat, idei paralele sau suprapuse ideii esenţiale. Digresiunile influenţează negativ claritatea şi precizia comunicării.

Uneori digresiunile (digresiunile propriu-zise, paranteze, cuvinte şi construcţii incidente) sunt necesare fie pentru a da o explicaţie fără de care claritatea comunicării suferă, fie pentru a evidenţia atitudinea vorbitorului].

Corectitudinea [constă în respectarea normelor (oficiale) limbii în organizarea comunicării.

Abaterile de la corectitudine sunt solecismul şi anacolutul. Solecismul este o greşeală de natură sintactică: lipsa de acord, folosirea greşită a locuţiunilor conjucţionale.

Anacolutul constă în suspendarea unei construcţii sintactice începute şi continuarea ei cu o altă construcţie. Este o construcţie hibridă, rezultată prin “încrucişarea” a două construcţii diferite. Când solecismul şi anacolutul sunt folosite în scopuri expresive se numesc licenţe].

Puritatea [este corectitudinea idiomatică, adică utilizarea mijloacelor lingvistice (foneme, cuvinte, sensuri, forme, structuri) consacrate prin uz, admise de limba literară.

Abateri de la puritate:- folosirea unor cuvinte, sensuri şi construcţii arhaice,

neologisme, popular-regionale, argotice].Calităţi particulare ale stilului:1. Naturale]ea – constă în exprimarea firească,

degajată, lipsită de constrângere. Are două izvoare: stâpănirea perfectă a resurselor limbii şi stâpănirea obiectului comunicării.

Opuse naturaleţei sunt afectarea /întrebuinţarea căutată a unor cuvinte şi construcţii pretenţioase) şi emfaza (folosirea unor cuvinte umflate, pretenţioase menite să epateze pe receptor.

2. Simplitatea – constă în reliefarea valorii, a cuvintelor, a formelor şi structurilor simple.

Opus simplităţii, este simplismul, expresie a superficialităţii.

3. Armonia – rezultă din acordul perfect al părţilor întregului; fluxul comunicării se distinge prin echilibru, cadenţă şi ritm.


Contrariul armoniei este cacofonia, rezultată din succesiunea imediată sau la distanţă a unor sunete care impresionează neplăcut auzul.

4. Demnitatea - constă în folosirea cuvintelor şi expresiilor admise de simţul cultivat al limbii. Ea cere să se evite ceea ce este necuvincios, grosolan, trivial, vulgar.

5. Retorismul – imprimă comunicării o notă avântată, entuziastă. Când retorismul este formal, fără acoperire, se transformă într-un cusur.

6. Fine]ea – este subtilitatea în exprimare: sensul şi aluzia trebuie descoperite de receptor.

7. Umorul – constă în sesizarea şi reliefarea, într-un mod îngăduitor, a aspectelor ridicole ale vieţii. Umorul se prezintă într-o gamă foarte variată, de la atitudini joviale, pline de haz, până la umorul negru, tragic sau absurd.

8. Ironia – constă în sesizarea, evidenţierea şi negarea aspectelor negative ale vieţii, prin disimulare. Ea cunoaşte o bogată varietate de nuanţe: persiflare, zeflemea, batjocură, maliţie, autonomie, sarcasm etc.

9. Concluzia – constă în utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare în exprimare.

Opusă concluziei este poliloghia (exprimare pletorică şi difuză).

10. Oralitatea – constă în imitarea particularităţilor limbii vorbite într-un anume mediu social.

În orice limbă există câteva stiluri funcţionale, care coexistă şi se află în interacţiune. Stilul funcţional este o variantă a limbii care îndeplineşte funcţii de comunicare într-un domeniu de activitate determinat. Orice stil funcţional apare ca un model care exercită o anumită presiune asupra conştiinţei vorbitorului. Aceştia ăşi modelează involuntar sau, intenţionat forma comunicării în funcţie de condiţiile concrete în care are loc ea.

În limba română contemporană sunt cinci stiluri funcţionale:

- stilul oficial (administrativ);- stilul tehnico-ştiinţific;- stilul publicistic;- stilul colocvial;- stilul artistic.

Stilul oficial (administrativ) îndeplineşte funcţia de comunicare în sfera relaţiilor oficiale. În ordinea frecvenţei şi importanţei apar următoarele modalit\]i de comunicare:

- monologul scris (în documente şi acte oficiale – administrative, politice, diplomatice, juridice, economice: legi, decrete, decizii, regulamente, circulare, instrucţiuni, protocoale, rapoarte, informări etc.);

- monologul oral (cuvântări în ocazii oficiale etc.);- dialogul scris (corespondenţe oficiale);- dialogul oral (în relaţiile oficiale dintre

instituţii).

Caracteristici:


- stricta respectare a normelor limbii literare: corectitudine fonetică, grafică, ortografică, lexicală şi gramaticală;

- caracter obiectiv, impersonal: comunicările (scrise sau orale sunt neutre expresiv, lipsite de încărcătură afectivă);

- accesibilitate, claritate şi precizie: comunicările oficiale nu permit decât o singură interpretare;

- absenţa oricărei nuanţe afective, prezenţa formalismului, a exprimării rigide; lipsesc lexicul afectiv, mijloacele de expresie figurată, epitetele apreciative.

În documente oficiale se întâlneşte o terminologie specific\: adeverinţă; adresă; articol; cerere; certificat; comisie; comitet; consiliu; dare de seamă; decizie; domiciliu; dosar; indemnizaţie; lege; litigiu; mandat; ordin de zi; paragraf; proces-verbal; sesiune, subsemnatul(a) etc.

Compuneri cu distincţie speciale:1. CerereaPrin intermediul acesteia se solicită unei instituţii,

inteprinderi sau organizaţii, prin conducătorul ei un anumit lucru.

În alcătuirea unei cereri intră:- formula de adresare (cu iniţiale majuscule) după care se

pune virgulă;- numele şi prenumele solicitantului;- funcţia sau ocupaţia şi adresa completă;- conţinutul propriu-zis al cererii şi motivaţia acestuia (se

vor evita descrierile inutile);- formula de încheiere, pe căt posibil simplă (cu stimă, cu

respect etc.), în dreapta sub text şi semnătura solicitantului;

- data când a fost conceptuă cererea, în stânga paginii, sub text;

- funcţia adresantului şi locul său de muncă, în partea de jos a paginii.

La aşezarea în pagină trebuie să se ţină seama de necesitatea lăsării unui spaţiu pentru rezoluţie şi îndosariere.

Astfel, în partea de sus a paginii se lasă un spaţiu liber (8-10 cm.) până la formula de adresare, iar în stânga paginii 4,5 cm.

2. ReferatulAcest act cuprinde relatarea unei activităţi sau

prezentarea unei lucrări, fiind structurat, de obicei, astfel:- prezentarea pe scurt a problemei abordate;- descrierea activităţilor, a cercetărilor sau a unei cărţi;- concluzii şi propuneri;- semnătura celui care a întocmit referatul;- eventual data.( Model referat carte care trebuie editată).

3. RaportulEste un document care cuprinde relatarea unei activităţi

personale sau colective. El are următoarea alcătuire:- nume, prenume şi funcţia celui care a întocmit

raportul;- prezentarea faptelor sau a situaţiilor care au făcut

necesară scrierea raportului;- expunerea activităţii;- concluzii şi eventual propuneri;- semnătura (însoţită eventual de o formulă de politeţe).

4. Darea de seam\


Conţine prezentarea activităţii unei organizaţii sau a unei instituţii într-o perioadă anumită de timp.

Cuprinde:- o scurtă introducere pentru încadrarea activităţii într-

un context mai amplu;- prezentarea realizărilor obţinute şi analiza elementelor

care au condus către acestea;- menţionarea lipsurilor şi analizarea acestora cu spirit

critic şi autocritic, precum şi indicarea cauzelor care le-au determinat;

- propuneri de măsuri (plan de măsuri);- o sumară prezentare a orientărilor activităţii viitoare.În capul unei dări de seamă privind modul cum a fost

gospodărită o gestiune aceasta cuprinde:- indicarea dării de referinţă;- precizarea valorii avute în gestiune şi provenienţă;- menţionarea cheltuielilor şi justificarea lor;- semnătura şi data.

5. Memoriul de activitateEste un document care prezintă detaliat activitatea

desfăşurată de o persoană într-un domeniu. În funcţie de scopul întocmirii memoriului şi de ceea ce se urmăreşte este bine să fie cât mai cuprinzător.

6. MemoriulCuprinde prezentarea amănunţită şi bine determinată a

unei situaţii. Este conceput astfel:- formula de adresare;- numele, prenumele şi funcţia celui care l-a întocmit;- prezentarea situaţiei respective şi analiza ei;- şedineţe propuse;

- semnătura;- funcţia adresantului şi instituţia unde lucrează.

7. Procesul-verbal de constatareEste un act care se emite cu prilejul unei inspecţii sau al

unui control efectuat periodic.Cuprinde următoarele:- locul şi ziua efectuării controlului;- numele, prenumele şi funcţia celui care întocmeşte

procesul-verbal. Se menţionează şi împuternicirea acestuia, actul oficial în baza căruia se efectuează controlul şi organul emitent;

- menţionarea ocaziei cu care se înfăptuieşte controlul precum şi scopul acestuia;

- modalităţile la care s-a apelat pentru cunoaşterea activităţii persoanei sau instituţieie;

- concluziile şi eventual hotărârea adoptată;- semnătura organului de control.8. Procesul-verbal de consemnarePrin acest document se înregistează amănunţit sau pe

scurt, modul în care s-a desfăşurat o şedinţă sau o adunare.Are următoarea structură:- data, locul şi felul adunării;- participanţii;- menţionarea ordinii de zi a discuţiilor (cu nominalizarea

celor care au luat cuvântul) şi prezentarea pe scurt a ideilor din intervenţiile acesora, precum şi hotărârile adoptate;

- semnătura celui care a redactat procesul-verbal sau a celor care au participat, în cazul unei şedinţe restrânse.

9. Procesul-verbal de predare-primire


Este un act care se încheie între două persoane sau între reprezentanţii a două instituţii.

Cuprinde:- data, locul încheierii actului;- numele, prenumele şi funcţia celui care predă;- numele, prenumele şi funcţia celui care primeşte;- consemnarea tuturor bunurilor care formează obiectul

acestor activităţi;semnăturile (însoţite de formulele am predat şi am

primit).

10. Adeverin]aEste un act oficial, eliberat la cerere, de către o instituţie

sau organizaţie, în care se consemnează cele solicitate, spre a servi solicitantului. Urmează semnătura emitentului şi ştampila instituţiei. Pentru cele mai multe tipuri de adeverinţă există formulare tip.

Model

11. AutobiografiaEste o scriere cuprinzând relatarea propriei vârste. În

alcătuirea ei intră informaţii obligatorii ca:- data şi locul naşterii;- numele, prenumele şi ocupaţia părinţilor;- studiile efectuate de autorul bibliografiei şi rezultatele

obţinute de el;- locurile de muncă, meritele exercitate şi funcţiile avute;- activitatea profesională;- situaţia familială;- data şi semnătura.

Compuneri - corespondenţăCele mai des întâlnite scrieri de acest gen sunt:1. BiletulAre un conţinut simplu prin care se transmite cuiva un

mesaj.Se recomandă să fie utilizat numai în raporturile dintre

persoane egale ca poziţie socială şi vârstă. Este o compunere lipsită de proporţii, dar aceasta nu înseamnă că poate fi neîngrijită. În general, cuprinde date calendaristice şi, eventual locul unde a fost scris, mesajul propriu-zis şi iscălitura celui calre îl trimite.

2. TelegramaAre un caracter, de obicei localnic, conţinând o singură

informaţie. Caracteristica ei principală este conciziunea, realizată şi prin înlăturarea elementelor de (mai ales a conjuncţiilor).

În funcţie de conţinut, telegramele pot fi:- de felicitare;- de răspuns;- de condoleanţe;- oficiale etc.Alcătuind o telegramă, trebuie să se manifeste atenţie

pentru ca din dorinţa de conciziune să nu se afecteze înţelesul şi să se dea naştere la interpretări greşite.

Telegramele adresate prietenilor sau rudelor pot fi semnate doar cu prenumele.

3. Cartea de vizit\Poate fi concepută diferit. Cuprinde profesia şi titlul

profesional, ştiinţific ori academic, numele şi prenumele, adresa şi nemerele de telefon, de acasă şi de la locul de muncă.


Cartea de vizită poate fi folosită în diferite ocazii pentru a face o invitaţie, pentru felicitări sau pentru o acţiune.

În acele scopuri, în care, pe cartea de vizită se scrie un text, se începe scrierea chiar sub nume şi se continuă, deci este necesar şi pe verso. Pe plic vor fi scrise doar numele, adresa destinatarului.

4. Cartea poştal\ ilustrat\Cuprinde salutări sau urări trimise de obicei dintr-o altă

localitate, precum şi scurte informaţii. Dacă este adresată celor apropiaţi, poate fi semnată doar cu prenumele.

5 ScrisoareaPresupune o comunicare mai pătrunzătoare, evidenţiind

unele intenţii artistice (genul epistolar). Cuprinde formulele introductive, conţinutul, şi o încheiere. Dacă sunt necesare adaosuri, acestea sunt consemnate într-un post-scriptum, notat cu iniţialele P.S.

Există o foarte mare diversitate de scrisori:- familială;- amicală;- de felicitare;- de muţumire;- de dragoste;- de invitaţie;- de condoleanţe;- de justificare;- literară etc.

Reguli generale de alcătuire a corespondenţei:- nu se scrie cu creionul;

- se acordă atenţie caligrafieie şi în general esteticii (fără stersături, corecturi);

- se lasă în stânga paginii o margine de cca. 3 cm.;- se menţionează data redacării corespondenţei (fie în

dreapta paginii, sus, fie la sfârşit, după semnătură);- se notează pe faţa plicului adresa completă a

adresantului;- se evită prescurtătile (în general observaţiile);- se crie pe versoul plicului numele şi adresa

expeditorului;- P.S. se foloseşte numai îăn corespondenţa familială sau

amicală, nu şi în cea oficială;- se recomandă folosirea unei exprimări elegante şi

sugestive;- se ale formulele de politeţe introductive şi finale

corespunzătoare vârstei sau funcţiei celor cărora se adresează.II. Stilul tehnico-ştiin]ific

Îndeplineşte funcţia de comunicare în domeniul ştiinţei şi tehnicii. Modalităţile de comunicare sunt: monologul scris (în lucrări şi documente ştiinţifice şi tehnice), modelul oral (în prelegeri, expuneri, comunicări cu caracter ştiinţific şi tehnic); dialogul oral (în cadrul colocviilor, seminariilor, delegaţiilor ştiinţifice).

Caracteristici: Corectitudine: în cominicare sunt preferate variantele

literare ale sistemelor limbii; în monologul oral şi dialogul oral se ivesc abateri dla norma literară.

Obiectivitatea: comunicarea este, în general, lipsită de încărcătură afectivă, mai ales când e vorba de concluzii sau de adevăruri unanim recunoscute.


Accesibilitatea este relativă, deoarece orice lucrare ştiinţifică se adresează unui anume destinatar. Comunicările se disting prin claritate,,prin precizie şi proprietate. Ele sunt însoţite de mijloace auxiliare, extralingvistice (tabele, diagrame, schiţe, fotografii, hărţi etc.).

Terminologia este proprie fiecărui domeniu al ştiinţei şi tehnicii (limbaje ştiinţifice). Termenii sunt monosemantici şi de multe ori aceştia sunt definiţi în prealabil.

Lexicul ştiinţific include numeroase neologisme derivate cu prefixe şi pseudoprefixe nelogice (contraofensivă, contraatac) sau compuse cu elemente de compunere ştiinţifice.

Sunt frecvente substantivele abstracte provenite din infinitive lungi şi adjective.

În cadrul comunicărilor ştiinţifice sunt frecvent folosite pluralul autorului şi pluralul solidarităţii.

Infinitivul apare uneori cu valoare de imperativ în observaţii, şi note, puse de regulă în paranteză (a se vedea ......)

Sunt folosite procedee care să asigure claritate şi prezie precum şi desfăşurare logică în organizarea comunicării ştiinţifice.

Coordonarea sub forma enumeraţiei (organizare pe capitole, articole, paragrafe, cuvinte de ordonare), a repetiţiei (reluarea unor idei importante, concepte etc.).

Digresiunea serveşte drept segment suplimentar. Pune într-o lumină nouă o anumită problemă sau aduce o completare nu neapărat necesară.

Unele digresiunisunt introduse în textul comunicării prin cuvinte şi expresii specifice (în ce priveşte, cu privire la, merită a fi amintit şi faptul). Altele se prezintă ca notă, observaţie, comentariu, adnotare în cuprinsul textului sau la subsolul paginii.

III. Stilul publicistic îndeplineşte funcţie de popularizare. Publicul este informat, influenţat şi mobilizat într-o anumită direcţie în legătură cu evenimentele sociale şi politice, economice, ştiinţifice, artistice etc.

Modalităţile de comunicare sunt: monologul scris (în presă şi publicaţii), monologul oral (radio, televiziune), dialogul oral (dezbaterile publice), dialogul scris (interviuri consemnate scris).

Caracteristici:comunicarea are rol de informare, de formulă de

convingere de emoţionare şi mobilizare;tendenţionalism: orice comunicare publicistică este

expresia unei tendinţe, a unei atitudini exprimate în mod evident;

varietatea de formare publicistică (articole, comentarii, comunicat, convorbire, cronică, cuvântare, declaraţie, foileton, grupaj, interviu, manifest, pamflet, parodie, reportaj, scrisoare, ştire etc.);

materialul este deseori însoţit de mijloace extralingvistice (fotografii, articole, diagrame, tebele, statistici, desen etc.);

Normele limbii literare sunt în general respectate. Prin stilul publicistic se răspândesc termeni ştiinţifici, forme corecte dar şi cuvinte regionale, din limbajul familial sau din argouri, forme şi construcţii populare.

Temă pentru publicistică este tot ce interesează la un moment dat pe om, tot ce poate deştepta un ecou în mintea şi sufletul acestuia.

IV. Stilul doctrinal (al conversaţiei uzuale) îndeplineşte funcţia de comunicare într-o sferă restrânsă.


Modalităţile de comunicare sunt: dialogul oral (cea mai frecventă), dialogul scris (schimb de scrisori), monologul scris (notiţe, jurnal intim), monologul oral (felicitări, urări etc.)

Mijloacele lingvistice sunt foarte variate: unele se apropie de norma literară, altele de normele dialectice sau de normele limbajelor speciale (argou, limbaj profesional neoficial). Uneori, vorbirea unor persoane se caracterizează prin poliglosie (capacitatea de a-şi adapta vorbirea potrivit mediului).

V. Stilul artistic are un domeniu propriu de manifestare: domeniul esteticului. Dacă în stilurile funcţionale (oficial-administrativ, tehnico-ştiinţific, publicistic, colocvial) esenţialul îl constituie transmiterea informaţiei (informaţii de un anumit tip, cu un anumit grad de accesibilitate), vorbiorul urmăreşte mai ales selectarea mijloacelor care răspund cel mai bine formării informaţieie şi alege de regulă ceea ce consideră că este eficient, în stilul artistic transmiterea informaţieie este corelată cu efectul produs de o anumită formă de transmitere a informaţieie asupra destinatarului. Forma devine element esenţial şi modelator în transmiterea informaţieie.

Caracteristici:consecvenţionalitate (dacă în celelalte scrieri funcţionale

comunicarea urmăreşte să redea rolul sau ce este considerat real, în stilul artistic, destinatarul nu-şi pune problema folosirii, el ştie că e vorba de ficţiune, de convenţie);

este permeabil tuturor mijloacelor de expresie, indiferent cărui stil funcţional ar aparţine; pătrunse în stilul artistic, ele îşi pierd funcţia specifică de comunicare şi dobândesc funcţie estetică.

Punând în valoare fapte de limbă din alte stiluri funcţionale, fapte cu caracter periferic, inovaţii lingvistice

(limbajul figurat, noi structuri sintactice, noi ritmuri, noi modalităţi de organizare a comunicării, care se răspândesc rapid, deoarece au ecouri profunde şi de durată în conştiinţa cititorilor şi ascultătorilor, producţiile artistice aduc o contribuţie importantă în formarea şi dezvoltarea limbii literare.

Modalităţile de comunicare sunt: monologul scris (literatura cultă) şi monologul oral (literatura populară).

ghid redactare lucrari

Documents