Octavian GROZA

George ŢURCĂNAŞU Alexandru RUSU

GEOGRAFIE ECONOMICĂ MONDIALĂ

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” Iaşi 2005

2

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Facultatea de Geografie-Geologie Departamentul de Geografie Catedra de Geografie umană şi Geografie regională Autori: conf. univ. dr. Octavian Groza asist. univ. drd. George Ţurcănaşu prep. univ. drd. Alexandru Rusu Referenţi: prof. dr. Alexandru Ungureanu prof. dr. Ionel Muntele

Iaşi, 2005

3

INTRODUCERE ............................................................................................................................................................. 5

TEORII ŞI MODELE DE LOCALIZARE A ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE ................................................... 8 SECOLUL AL XIX-LEA : APARIŢIA TEORIEI LOCALIZĂRII............................................................................... 8

JOHANN-HEINRICH VON THUNEN ŞI MODELUL LOCALIZĂRII ACTIVITĂŢILOR AGRICOLE..................... 8 ALFRED WEBER ŞI MODELUL LOCALIZĂRII ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE ............................................... 9 ÎN CĂUTAREA ECHILIBRULUI REGIONAL (1900-1950) ................................................................................... 14

SECOLUL AL XX- LEA : MODERNIZAREA TEORIILOR LOCALIZĂRII........................................................... 14 Andreas Predöhl sau teoria spaţiului eterogen ........................................................................................................................ 15 Tord Palander sau rolul pieţelor de consum asupra localizării activităţilor economice .......................................................... 15 Walter Christaller sau teoria locurilor centrale ....................................................................................................................... 16 August Lösch sau teoria echilibrului regional......................................................................................................................... 17

PERFECŢIONAREA MODELELOR DE LOCALIZARE : 1950 - 2000 .................................................................. 17 Walter Isard şi regional science.............................................................................................................................................. 18 Modelele de interacţiune spaţială şi teoria localizării ............................................................................................................. 18 Modelele de difuzie spaţială şi teoria localizării ..................................................................................................................... 20

SISTEMUL DEMOGRAFIC ÎN CADRUL SISTEMULUI ECONOMIC PLANETAR........................................ 22 EVOLUŢIA GENERALĂ A POPULAŢIEI GLOBULUI .......................................................................................... 22

EVOLUŢIA NUMĂRULUI ŞI DENSITĂŢII POPULAŢIEI PE MARI REGIUNI GEOGRAFICE .......................... 24 TIPURI DE POPULARE A MARILOR REGIUNI GEOGRAFICE ......................................................................... 27

EVOLUŢIA SISTEMULUI POLITICO-ADMINISTRATIV MONDIAL ................................................................. 29 URMĂRILE ECONOMICE ALE CONSTITUIRII IMPERIILOR COLONIALE...................................................... 30

Urmări asupra localizării sistemelor de producţie agricolă ..................................................................................................... 31 Redistribuirea spaţiala a plantelor alimentare de bază ..................................................................................................... 31 Redistribuirea spaţială a plantelor tropicale de plantaţie.................................................................................................. 31

Urmări asupra localizării sistemelor de producţie industrială ................................................................................................. 32 Urmări asupra localizării sistemelor de transport ................................................................................................................... 33 Urmări asupra localizării activităţilor de servicii .................................................................................................................... 34

CONCENTRĂRILE SPAŢIALE DE POPULAŢIE - FACTOR DE PRODUCŢIE ŞI DE CONSUM ........................ 35 HABITATUL RURAL ŞI POPULAŢIA RURALĂ..................................................................................................... 35 HABITATUL URBAN ŞI POPULAŢIA URBANĂ.................................................................................................... 37 INTENSITATEA ECONOMICĂ TERITORIALĂ A POPULAŢIEI........................................................................... 39

RESURSELE NATURALE GENERALE - FACTOR DE DIFERENŢIERE SPAŢIALĂ A ORGANIZĂRILOR GENERATE DE ACTIVITĂŢILE ECONOMICE.................................................................................................... 43

SPAŢIUL - RESURSĂ NATURALĂ FUNDAMENTALĂ A ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE ............................ 43 ATMOSFERA ÎN CALITATE DE RESURSĂ NATURALĂ A ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE ......................... 44 APA - FACTOR DE DIFERENŢIERE SPAŢIALĂ A ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE ........................................ 46 RESURSELE ENERGETICE ŞI LOCALIZAREA ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE............................................. 47

ENERGIA - FACTOR INDIRECT DE LOCALIZARE A ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE .................................... 47 ENERGIA - FACTOR DIRECT DE LOCALIZARE ECONOMICĂ ......................................................................... 49

Resursele de combustibili minerali şi localizarea activităţilor economice .............................................................................. 50 PETROLUL ....................................................................................................................................................................... 50

Tipuri de localizare a industriei de extracţie a petrolului ............................................................................................... 52 Localizarea industriei de extracţie a petrolului şi transportul petrolier .......................................................................... 56

GAZELE NATURALE...................................................................................................................................................... 57 CĂRBUNII ........................................................................................................................................................................ 59

Tipuri de localizare a industriei de extracţie a cărbunilor .............................................................................................. 61 URANIUL.......................................................................................................................................................................... 64

Energia hidroelectrică ............................................................................................................................................................. 65 BALANŢA ENERGETICĂ A STATELOR LUMII ŞI INFLUENŢA SA ASUPRA LOCALIZĂRILOR ECONOMICE................................................................................................................................................................................. 67

ELEMENTE DE GEOGRAFIE ECONOMICĂ ALE ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE DIN SECTORUL PRIMAR......................................................................................................................................................................... 69

INFLUENŢA RESURSELOR DE TERENURI AGRICOLE ŞI A CALITĂŢII LOR ASUPRA SISTEMELOR DE CULTURI.................................................................................................................................................................... 69 STRUCTURI AGRICOLE PLANETARE .................................................................................................................. 72

STRUCTURILE AGRICULTURII COMERCIALE.................................................................................................. 73

4

STRUCTURILE AGRICULTURII DE SUBZISTENŢĂ............................................................................................ 75 INFLUENŢA RESURSELOR FORESTIERE ŞI A CALITĂŢII ACESTORA ASUPRA ACTIVITĂŢILOR SILVICE...................................................................................................................................................................... 76 ADMINISTRAREA RESURSELOR ACVATICE ŞI ACTIVITĂŢILE PISCICOLE................................................ 78 RESURSELE ŞI ACTIVITĂŢILE CINEGETICE ...................................................................................................... 79

ELEMENTE DE GEOGRAFIE ECONOMICĂ ALE ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE DIN SECTORUL SECUNDAR................................................................................................................................................................... 80

GEOGRAFIA ECONOMICĂ A INDUSTRIILOR GRELE........................................................................................ 82 INDUSTRIA SIDERURGICĂ .................................................................................................................................. 82 METALURGIA NEFEROASĂ.................................................................................................................................. 90 INDUSTRIA CHIMICĂ............................................................................................................................................ 99 INDUSTRIA MATERIALELOR DE CONSTRUCŢII ............................................................................................. 105

GEOGRAFIA ECONOMICĂ A INDUSTRIILOR DE BUNURI ŞI DE ECHIPAMENTE...................................... 106 ETAPA REGIUNILOR INDUSTRIAL-CARBONIFERE (1775-1900) ................................................................... 106 ETAPA REGIUNILOR INDUSTRIAL-PETROLIFERE (1850-1950).................................................................... 108 ETAPA ZONELOR /PLATFORMELOR INDUSTRIALE (1950-1975).................................................................. 110 ETAPA TEHNOPOLURILOR (DUPĂ 1975) ........................................................................................................ 113

Teorii asupra apariţiei şi evoluţiei spaţiale a tehnopolurilor ................................................................................................. 113 Definirea şi repartiţia spaţială a tehnopolurilor..................................................................................................................... 115

STRUCTURI INDUSTRIALE PLANETARE .......................................................................................................... 116 STRUCTURI INDUSTRIALE INTEGRATE........................................................................................................... 117 STRUCTURI INDUSTRIALE ÎN TRANZIŢIE ....................................................................................................... 119 STRUCTURI INDUSTRIALE IZOLATE................................................................................................................ 119

ELEMENTE DE GEOGRAFIE ECONOMICĂ A ACTIVITĂŢILOR TURISTICE.......................................... 120 STRUCTURI TURISTICE DE INTERES MONDIAL ............................................................................................. 120

STRUCTURI TURISTICE DE PROXIMITATE ..................................................................................................... 121 STRUCTURI TURISTICE PERIFERICE............................................................................................................... 123 STRUCTURI TURISTICE ÎNDEPĂRTATE........................................................................................................... 124

BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................................................... 126

5

INTRODUCERE

"Dacă timpul este impus, spaţiul poate fi ales."(Cl. Ponsard)

Geografia este o ştiinţă deosebit de complexă, caracteristică izvorîtă pe de o parte din imensitatea

cîmpului său de studiu, care acoperă o zonă situată la frontiera dintre ştiintele naturii şi cele ale societăţii, iar pe de altă parte din interferenţele epistemologice şi metodologice pe baza cărora s-au construit dogmele demersului ştiinţific geografic.

În calitatea sa de ramură a complexului de ştiinţe geografice, geografia economică ilustrează elocvent această complexitate relaţională atît prin dificultăţile apărute în procesul de definire a obiectului său de studiu (Donisă, 1977), cît şi prin greutăţile de definire a chiar ştiinţei în sine. Datorită suprapunerii sferelor sale de interes cu cele ale altor discipline, geografice sau nongeografice, este foarte dificil să se definească cu exactitate ce este geografia economică (Beguin, 1984).

Pornind de la o idee a geografului francez Paul Claval (1976), care afirma că geografia este lupta societăţii umane împotriva rarităţii anumitor bunuri necesare, putem afirma că geografia economică studiază localizarea activităţilor economice prin care societatea umană încearcă omogenizarea repartiţiei teritoriale a bunurilor şi a serviciilor rare în funcţie de repartiţia populaţiei.

Faptul că geografia economică studiază în primul rînd localizarea în spaţiu a fenomenelor iar nu distribuţia lor spaţială pare să fie principalul factor care o diferenţiază de celelalte ramuri ale geografiei umane.

Procesul de individualizare a geografiei economice ca disciplină aparte a geografiei a început în prima jumătate a secolului al XX-lea. Primele lucrări de geografie industrială, de geografie a agriculturii sau de geografie a comerţului (E. Levasseur - Cours d'économie rurale, industrielle et commerciale, 1867; E. Levasseur - La France industrielle, 1879) excelau prin descrieri şi enumerări, fiind de fapt nişte lucrări-inventar ale activităţilor de producţie şi schimb. Informaţiile acumulate erau cartografiate, autorii bazîndu-şi ulterior discursurile pe comentarea distribuţiilor (repartiţiilor) astfel obţinute.

Studierea sistematică a acestor distribuţii a constituit o etapă necesară în individualizarea geografiei economice ca ramură aparte. Cercetătorii au observat că anumite repartiţii erau strîns legate şi explicate de mereu acelaşi condiţii. Respectivele condiţii au fost numite factori de localizare a activităţilor economice. În funcţie de aria şi de specificul acţiunii fiecăruia dintre ace-ti factori, s-a încercat o clasificare a lor, deosebindu-se factori de sit şi factori de situare sau factori de poziţie (Beguin, 1984). Pe baza diferitelor combinaţii spaţiale realizate de cele două grupe de factori s-au încercatdiferite regionări geografice, care să facă mai inteligibile organizările economice teritoriale. Încercările au fost limitate de extraordinara diversitate a spaţiului geografic, ce făcea imposibilă găsirea unor legităţi universale care să fie valabile pentru fiecare caz concret. Regionările efectuate (A. Demangeon -La Picardie et les règions voisines, 1905; R. Blanchard - La Flandre, 1906; Vidal de la Blache - Régions françaises, 1910) au demonstrat totuşi că, deşi distribuţiile fenomenelor geografice erau foarte diferite de la un loc geografic la altul, factorii de localizare ai acestor fenomene rămîneau în general aceiaşi.

Pornindu-se de la această constatare, eforturile geografilor au început să se concentreze către schiţarea şi dezvoltarea unei teorii a localizării, adică a unei teorii proprii geografiei economice, care să fie capabilă să explice localizarea spaţială a activităţilor economice (McCarthy şi Lindberg, 1966). Sub influenţa şcolilor geografice din Franţa şi din Germania, această mişcare de idei a cuprins toată Europa, fiind sesizabilă şi în România (Şt. D. Popescu - Localizarea industriilor în România. Studiu de geografie economică, 1905; Gh.Aghirescu - Geografia economică a lumii, 1913, etc.).

Primele lucrări ce au început să contureze un fundament teoretic solid pentru geografia economică (Chantillon, 1755; Lalanne, 1863) au urmărit sistematizarea marii cantităţi de informaţii acumulate şi au încercat elaborarea unor agregate de axiome subordonate scopului urmărit de această ştiinţă. Suportul matematic al teoriei localizării a fost creat în special de economiştii care au pus bazele economiei spaţiale (J.-H. von Thünen, A. Weber, A. Lösch) dar şi de geografii care au încercat modelarea matematică a spaţiului geografic cu ajutorul geometriei analitice (J. Reynaud, W. Christaller). Geografia economică a acordat şi acordă încă o mare importanţă fenomenelor observabile, imediate, păstrînd o nuanţă descriptivistă, în timp ce economia spaţială s-a ocupat şi continuă să se ocupe cu aspectele teoretice, abstracte şi strict normative ale localizării activităţilor economice (Lloyd şi Dicken, 1977). Cele două discipline sînt mai mult decît complementare, evoluţia lor comună permiţînd în prezent o suprapunere aproape perfectă, termenii de geografie economică, economie geografică sau economie spaţială fiind consideraţi ca sinonimi (O'Sullivan, 1981).

Geografia economică modernă studiază structurile şi diferenţierile spaţiale create de activităţile economice desfăşurate în cadrul sistemului complex creat de mediu şi de spaţiu. Definirea geografiei economice este

6

dificilă, în primul rând pentru că raporturile sale cu celelalte ramuri menţionate ale geografiei umane sunt foarte strânse. În general se acceptă că obiectul său de studiu constă în analiza aspectelor spaţiale ale activităţilor economice. Prin activităţi economice înţelegem toate acţiunile întreprinse pentru producerea, consumul şi schimbul bunurilor corespunzătoare necesităţilor societăţii umane. În centrul atenţiei acestei ramuri a geografiei umane se află descifrarea cauzelor care conduc la localizarea activităţilor economice şi implicit a populaţiei antrenate în acest proces. Localizarea se referă la modul în care un loc anume este ocupat, amenajat şi transformat de către om în vederea desfăşurării unor activităţi economice.

Multă vreme, geografia economică s-a limitat la o viziune descriptivă asupra activităţilor umane, oprindu-se mai ales asupra repartiţiei acestora la nivel local, regional sau naţional. Începând cu sfârşitul sec. al XIX-lea apar însă şi încercări de explicare cauzală, mai întâi prin intermediul factorilor naturali (prezenţa unor resurse, existenţa unor axe fluviale sau a deschiderii spre oceanul planetar, varietatea reliefului etc.) iar mai apoi şi prin luarea în calcul a factorilor umani (prezenţa unor tradiţii artizanale, a unor necesităţi specifice, rolul urbanizării, al deschiderii spre modernitate, spre progres etc.). De factură posibilistă sau deterministă, aceste elemente trebuiau să răspundă necesităţii unor reguli (legi) de localizare spaţială a activităţilor economice. Dorinţa de elaborare a unor teorii ale localizării, a fost chiar mai timpurie, în rândul economiştilor (von Thünen şi teoria rentei funciare de ex.). De altfel economia spaţială a constituit totdeauna o sursă de inspiraţie pentru geografi, fie ca este vorba de teorii mai vechi (a locurilor centrale, W.Christaller, 1933; a localizării industriilor, A. Weber, 1909 etc) sau a celor mai noi înscrise în aşa-numita ştiinţă regională (regional science), în centrul căreia se află concepte precum accesibilitatea, centralitatea, proximitatea, difuziunea spaţială etc.. S-a ajuns astfel, după 1950, la o relaţie interdisciplinară extrem de strânsă între geografia economică şi economia spaţială).

Principalele concepte ale geografiei economice, în afara celor deja menţionate, sunt: -eficacitatea, respectiv raportul între un avantaj obţinut şi efortul depus. Estimarea sa îşi găseşte ilustrarea

mai ales în teoria valorii, conform căreia eficacitatea unei activităţi depinde mai ales de consumul de inteligenţă şi de spirit organizatoric (creativitate, inovaţie, management, marketing);

-utilitatea, care exprimă satisfacerea (pozitivă sau negativă) a unor necesităţi. Utilitatea depinde de agenţii economici (indivizi sau grupuri care exercită activităţi economice) şi de cantitatea de bunuri disponibilă pentru acesştia. Fiecare agent încearcă să utilizeze la maximum bunurile care îl interesează, fără pierderi mari şi cu un cost minim. În acest sens contează foarte mult circuitele informaţionale, în afara cărora este dificil de obţinut un profit;

-bunăstarea,este un alt concept care se referă la măsura în care o societate poate asigura un acces generalizat la bunurile şi serviciile de bază. Raporturile dintre profitul agenţilor economici şi bunăstarea socială sunt foarte complexe, de obicei agenţii economici fiind tentaţi mai degrabă de profit decât de bunăstarea generală, exprimată prin contribuţiile aduse la buget. Este motivul pentru care o parte dintre activităţile economice eludează obligaţiile fiscale (economia subterană), nivelul evaziunii fiind de altfel un indicator fidel al gradului de bunăstare socială.

Principalele teorii ale geografiei economice, constitute pe lungul drum al devenirii civilaţiei umane, sînt: -teoria rentei funciare, concepută de Johann von Thünen în 1826, conform căreia fiecare cultură sau mod de

creştere a animalelor se localizează în funcţie de costul de producţie şi costul de desfacere, dependente de distanţa faţă de piaţă. Astfel ramurile agricole pentru care costurile sunt foarte ridicate se localizează în proximitatea pieţei de desfacere spre deosebire de cele cu un cost mai redus. Astfel distanţa faţă de piaţă este principalul factor care diferenţiază peisajele agrare. Cu toate progresele tehnice înregistrate în ultimele secole, această teorie îşi păstrează încă valabilitatea;

-teoria localizăriil industriilor a lui A.Weber (1909), postulează că profitul unui producător este maxim atunci când costurile de producţie sunt minime. Astfel localizarea ideală a unei întreprinderi trebuie să corespundă punctului median (punctul aflat la cea mai mică distanţă faţă de sursele de materii prime şi pieţele de desfacere, ţinând cont de costurile de transport).. Această teorie este verificată de multe ori în practică dar este destul de generală, o sumă de factori umani intervenind şi perturbând raporturile amintite (factori politici, culturali, interese locale, regionale etc.). În plus, foarte multe activităţi sunt mai puţin dependente de costuri, fiind profitabile oriunde (mai ales ramurile care utilizează materii prime prelucrate, de ex. confecţiile textile, construcţii mecanice bazate pe subansamble etc.). Modelele de localizare derivate din această teorie, specifice fiecărei activităţi în parte, sunt foarte numeroase, aplicându-se şi domeniului serviciilor unde contează mai ales dimensiunea pieţei;

-teoria locurilor centrale, iniţiată de geograful Walter Christaller în 1933 şi continuată de economistul August Lösch (1940), încearcă să explice relaţia dintre mărimea (numărul de locuitori), numărul şi localizarea centrelor urbane, văzute ce centre polarizatoare, furnizoare de bunuri şi servicii în spaţiul rural. În acest sens un rol important îl are conceptul de economie de proporţie, corespunzător câştigului rezultat din scăderea costului de producţie odată cu creşterea cantităţii produse, ca efect al unei cereri mai mari. Astfel, în marile oraşe, prezenţa unei pieţe imense stimulează producţia şi reduce costul. Fiecărui bun produs îi corespunde însă un anumit prag, în funcţie de cerinţa pieţei, În acest mod, un bun rar, de ex. cele rezultate din industria modei, nu poate fi produs decât într-o metropolă, acolo unde există o clientelă minimală, spre deosebire de bunurile comune, care pot fi produse la preţuri competitive în orice centru urban. De aceea se diferenţiază bunurile de ordin inferior (cumpărate curent) de cele de ordin superior (cumpărate mai rar). Intervine aici conceptul de economie de aglomeraţie care face ca într-un centru urban de mari dimensiuni să poată fi prezente toate ramurile industriale, spre deosebire de cele mici, situate sub pragul profitabilităţii majorităţii acestora. Ca rezultat principal poate fi menţionată ierarhizarea urbană, specifică perioadei moderne şi contemporane. Această teorie este considerată adesea cea mai completă dintre toate teoriile geografiei umane, explicând atât repartiţia producţiei de bunuri cât şi a populaţiei. Ulterior, o serie de specialişti au completat axiomele acesteia cu noi concepte precum: atractivitatea, dependentă de imaginea fiecărui centru

7

urban, de poziţia ocupată în cadrul reţelei, de rolul său administrativ etc.; accesibilitatea, naturală sau antropică, adică măsura în care un centru urban este favorizat (defavorizat) în relaţiile sale cu celelalte centre vecine etc.

-teoria interacţiunii spaţiale, deci a relaţiilor dintre agenţi situaţi în locuri diferite, este o continuare a teoriei locurilor centrale şi se află în centrul preocupărilor actuale, utilizând masiv mijloacele moderne de studiu (statistică informatizată, cartografie automată). Având în centru noţiunea de distanţă, modelele de interacţiune elaborate, sunt în mare parte abstracte, pentru că în realitate intervin o serie de factori care împiedică interacţiunea (de ex, prezenţa unei frontiere, a concurenţei dintre două centre urbane sau agenţi economici etc.). Totuşi, în contextul unei economii tot mai deschise, în care barierele sunt tot mai fragile iar informaţia circulă fără frontiere, această teorie devine tot mai importantă. În mod general, cantitatea de interacţiuni dintre două locuri este o funcţie directă între emisivitatea locului de origine, atractivitatea locului de destinaţie şi proximitatea celor două locuri. Aceste trei elemente favorizează intensitatea legăturilor şi se pot substitui unul altuia (de ex.emplu un plus de atractivitate poate compensa distanţa mai mare, precum în cazul centrelor turistice, sau proximitatea poate compensa o atractivitate mai redusă (ca de exemplu apropierea de Europa Occidentală, care impune un gradient est-vest, în sensul că regiunile vestice ale statele situate la est sunt mai avansate, tocmai ca efect al proximităţii);

-teoria alegerii spaţiale, s-e dezvoltat prin luarea în calcul a elementelor psihologice, care conduc la anumite preferinţe, nu totdeauna cele mai eficiente, atât din punctul de vedere al localizării cât şi din cel al profilului activităţii desfăşurate. Au fost puse la punct modele de alegere discretă care iau în calcul toate alternativele posibile, ierarhizate în funcţie de un punctaj corespunzător avantajelor şi dezavantajelor specifice. Astfel de modele sunt des utilizate în localizarea unor activităţi productive sau de servicii;

-teoria economiei geografice, ia în calcul aspectele calitative ale spaţiului geografic, care este departe de a fi omogen, impunând bariere (râuri, munţi etc.) sau prezentând contraste majore (vaste spaţii deşertice, opuse unor concentrări umane excesive etc.). Din aceasta derivă conceptele foarte actuale de internalitate (sau economie internă, câştig realizat de către un agent ca urmare a propriilor decizii) sau de externalitate (cîştig rezultat ca urmare a deciziilor altor agenţi). Acestea sunt invocate adesea pentru a explica fenomenul de aglomerare a activităţilor în anumite zone, cum sunt cele aeroportuare, portuare, în lungul autostrăzilor, etc., agenţii fiind tentaţi să profite de eventualele externalităţi. Efectul principal al economiei de aglomeraţie, este suscitarea unor externalităţi negative, care pot slăbi atractivitate sau frâna progresul (de exemplu. poluarea multiplă, creşterea preţului terenurilor etc.).

8

TOATĂ ACEASTĂ PROBLEMTICĂ SE AFLĂ ÎN CENTRUL DISCURSULUI GEOGRAFIC CONTEMPORAN, CEEA CE FACE DIN GEOGRAFIA ECONOMICĂ UNA DIN CELE MAI ATRACTIVE OPŢIUNI DIN PERSPECTIVA CERCETĂRII.TEORII ŞI MODELE DE LOCALIZARE A ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE

Perioada de constituire ca ştiinţe a geografiei economice şi a economiei spaţiale acoperă secolul al

XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea. După al doilea război mondial, cele două discipline continuă să evolueze împreună, perfecţionîndu-şi sistemul teoretic şi metodologic, devenind ştiinţe de bază ale strategiilor de studiu şi de acţiune voluntară asupra spaţiului geografic. Pentru a oferi un cadru conceptual adecvat înţelegerii aspectelor spaţiale ale fenomenelor economice actuale, se cuvine deci o scurtă trecere în revistă a etapelor evolutive străbătute de ştiinţele respective. Optăm pentru o prezentare cronologică a cristalizării teoriei localizării, cu scopul de a realiza un tablou cît mai simplu al evoluţiei ideilor referitoare la factorii de localizare şi la modalităţile de studiu a acestora. Această alegere este susţinută şi de faptul că principalele modele de localizare păstrează cronologia strictă a intrării în sfera de interes ştiinţific a principalelor activităţi economice : agricultura, industria şi schimburile comerciale.

Astfel, prima teorie de localizare prezentată, aparţinînd lui J.-H. von Thünen priveşte sectorul primar al activităţii economice, respectiv cel agricol. Apărută la începutul secolului al XIX-lea, teoria este bazată pe rolul avut de o piaţă de desfacere situată în centrul unei cîmpii plane şi uniforme asupra tipurilor de culturi practicate în respectiva cîmpie precum şi asupra modurilor lor de producţie. Ordonarea culturilor în jurul centrului de desfacere se face în aşa fel încît în orice punct al cîmpiei renta funciară să fie maximă. Pentru un produs dat, renta funciară apare ca o funcţie liniară descrescătoare odată cu creştere a distanţei pînă la piaţă (Huriot, 1988). Aceasta înseamnă că pentru un produs dat, al cărui preţ unitar de piaţă rămîne unic, renta se micşorează în funcţie de îndepărtarea de centrul cîmpiei. Prin urmare, în jurul oraşului central se vor forma cercuri concentrice de culturi diferenţiate pe baza posibilităţilor fiecăreia de a maximiza renta funciară.

A doua teorie, realizată de A. Weber la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, se referă la localizarea activităţilor industriale. Ideea centrală este cea a găsirii locului optim de localizare a unei unităţi industriale în funcţie de minimizarea costului transportului energiei, materiilor prime şi produselor finite. Weber construieşte figuri geometrice de localizare (în general triunghiuri), ale căror vîrfuri sînt locurile de aprovizionare cu materii prime şi energie şi de cele de consumare a produselor finite. Locul optim de implantare (denumit punctul de minime cheltuieli pentru transport) se găseşte în interiorul triunghiului sau într-unul dintre vîrfurile sale. Aflarea sa presupune ponderarea distanţelor parcurse prin greutatea produselor transportate (fiind deci o funcţie de tipul tonă/kilometru).

A treia teorie, cea a locurilor centrale, este lansată în prima jumătate a secolului al XX-lea, fiind concretizată de lucrările a doi specialişti germani, geograful W. Christaller şi economistul A. Lösch, care au dezvoltat o serie de studii anterioare lor. Destinate descoperirii unor legi de funcţionare a diferitelor tipuri de echilibru spaţial, cercetările lor s-au focalizat asupra schimburilor comerciale, considerate ca principiu ordonator al organizărilor teritoriale. Eforturile geografilor şi economiştilor implicaţi în studierea acestor probleme au atins chestiuni legate de forma şi de mărimea optimă a pieţelor, de interferenţele şi de concurenţa spaţială a acestora, etc.

A patra etapă în dezvoltarea teoriei se dezvoltă încea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, cînd se încearcă construirea unei teorii generale a localizării, prin utilizarea modelelor tradiţionale, scopul fiind crearea unei metode de analiză a echilibrului regional. Dacă primele trei etape au fost guvernate fără concurenţă de şcoala germană, această a patra fază aparţine şcolii americane, unul dintre cei mai reprezentativi exponenţi fiind W. Isard.

SECOLUL AL XIX-LEA : APARIŢIA TEORIEI LOCALIZĂRII

JOHANN-HEINRICH VON THUNEN ŞI MODELUL LOCALIZĂRII ACTIVITĂŢILOR AGRICOLE

Spre deosebire de economiştii clasici britanici (Adam Smith, spre exemplu), care eliminau din start

influenţa spaţiului asupra rezultatului analizelor economice, reprezentanţii şcolii germane au încercat de la început introducerea acestuia ca element determinant în modelele de localizare a activităţilor economice. J.-H. von Thünen este primul economist care realizează un model spaţial de localizare a culturilor agricole, pornind de la propria experienţă de conducere a domeniului său, Tellow, din Mecklemburg, situat la 35 de kilometri de principala piaţă de desfacere a produselor, respectiv portul Rostock.

Modelul lui Thünen are drept condiţii iniţiale o cîmpie uniformă, continuă, izolată de restul lumii de un deşert impenetrabil. Cîmpia, considerată ca ideală, are aceeaşi fertilitate peste tot şi oferă acelaşi posibilităţi de transport în orice direcţie. În centrul cîmpiei se află un oraş, cu funcţie exclusiv comercială; în cadrul modelului, oraşul este reprezentat printr-un punct. Toate produsele agricole obţinute pe cîmpie sînt valorificate prin intermediul pieţei oraşului central, unde se formează un singur preţ pentru aceeaşi categorie de produs.

În aceste condiţii, localizarea fiecărui tip de cultură depinde de venitul final pe care îl realizează, deoarece profitul depinde de distanţa pînă la piaţa de desfacere (deci de cheltuielile de transport ale produsului

9

respectiv pînă în oraşul central). Întrucît cheltuielile de transport sînt direct proporţionale cu greutatea produsului şi cu distanţa pînă la piaţă, diferitele activităţi agricole se vor ordona în jurul oraşului în aşa fel încît prin vînzarea produselor -şi scăzîndu-se preţurile transportului- să se obţină profiturile maxime. Prin urmare, culturile cu produsele cele mai grele se vor amplasa cît mai aproape de oraş (de exemplu cartoful), pe cînd culturile mai puţin dificil de transportat (de exemplu cerealele), care pot fi cultivate rentabil şi la distanţe mai mari. Zonarea activităţilor agricole în jurul pieţei de desfacere presupune deci o diferenţiere spaţială în funcţie de perisabilitatea produselor, de greutatea acestora şi de gradul de eficacitate al sistemelor productive (Chapuis, 1984).

Pe baza acestui raţionament, fundamentat matematic, von Thünen obţine un model de localizare al activităţilor agricole care poate fi descris grafic de un sistem spaţial de cercuri concentrice ordonate în jurul oraşului-piaţă. În imediata apropiere a oraşului, unde preţul de arendă al terenului este foarte ridicat, este amplasat cercul ocupat cu activităţi legumicole şi cu creştere a pentru lapte a bovinelor. Alegerea este justificată de faptul că la începutul secolului al XIX-lea transportul legumelor proaspete, al laptelui şi produselor lactate era foarte delicat, nefiind încă descoperite agregatele frigorifice care să permită deplasarea acestor produse la distanţe mari, fără riscul deprecierii lor calitative. În plus, apropierea de oraş oferă condiţii optime de a cumpăra îngrăşăminte, ceea ce elimină necesitatea de a lăsa terenurile (foarte scumpe!) în pîrloagă, pentru refacerea fertilităţii lor. Cu cît creşte depărtarea de oraş, cu atît transportul îngrăşămintelor devine mai costisitor, devenind prohibitiv, ceea ce va impune, pentru cercurile mai depărtate agrotehnici tradiţionale (pîrloagă, rotaţie, etc.). Următorul cerc aparţine domeniului silvicol, rentabilitatea lemnului fiind datorată randamentului său ridicat (acesta fiind utilizat ca materie primă şi mai ales drept combustibil). Apropierea de oraş este legitimată de greutatea mare a lemnului, produs ce ar deveni nerentabil în urma transportului de la distanţe mari. Cl. Ponsard (1958) remarcă totuşi faptul că acest loc ocupat de silvicultură în modelul thünenian prezintă un oarecare risc din punct de vedere economic, deoarece transformarea unei suprafeţe forestiere în urma unei creşteri sau a unei scăderi a comenzii necesită o perioadă foarte mare de timp. Odată cu depărtarea de oraş, renta funciară scade (la fel ca şi arenda), cultura imediat următoare spaţiului silvic fiind cartoful. Amplasarea cartofului în cel de-al treilea inel de localizare este datorată greutăţii mari a tuberculilor, care, transportaţi mai de departe ar spori cheltuielile de transport dincolo de limita rentabilităţii. Al patrulea cerc este domeniul culturilor cerealiere (secară în modelul lui von Thünen), fiind alcătuit din trei benzi concentrice diferenţiate pe baza agrotehnicilor utilizate. Deoarece posibilităţile de aprovizionare rentabilă cu îngrăşăminte scade foarte mult odată cu depărtarea de oraş cele trei benzi au principii diferite de funcţionare, fiecare urmărind păstrarea fertilităţii solului. Banda internă este domeniul culturilor alternative şi complementare, a doua este domeniul asolamentului "pastoral" sau bienal (un an cultură şi un an pîrloagă) iar a treia este domeniul asolamentului trienal (un an cultură şi doi ani pîrloagă). Al cincilea cerc face trecerea de la zona cerealieră la zona de creştere a animalelor, ambele activităţi fiind prezente. Ultimul inel al modelului, aflat la marginea externă a statului izolat (der isolierte Staat) imaginat de von Thünen aparţine zootehniei, cu produse foarte scumpe, capabile să asigure un profit în ciuda transportului la distanţe mari.

Se observă că Johann-Heinrich von Thünen a considerat mai ales factorii de situare în contruirea modelului său. Conştient că şi factorii de sit sînt importanţi, autorul german a încercat perfecţionarea modelului său introducînd în calcul şi alte elemente, care să apropie construcţia teoretică cît mai mult de realitate. Astfel, introducerea în model a unei căi de transport navigabile, mai puţin costisitoare, alungeşte cercurile în lungul acesteia. Cercurile devin elipse, distanţele faţă de centrul comercial mărindu-se pe diametrul mare şi micşorîndu-se pe diametrul mic al elipselor, ceea ce induce automat lăţimi diferite pe traseul uneia şi aceleiaşi zone concentrice. Lăţimea cercurilor a fost pusă în relaţie şi cu fertilităţi diferite în cadrul cîmpiei (amintim că iniţial fertilitatea era aceeaşi peste tot). Considerînd acest element, cercurile vor fi cu atît mai largi cu cît fertilitatea va fi mai mare, reciproca fiind perfect valabilă. Deşi modificările induse în geometria cercurilor se pot dovedi destulde spectaculoase, principiul de bază rămîne acelaşi, renta funciară fiind privită ca o funcţie descrescătoare în raport cu creşterea distanţei pînă la centrul comercial.

Modelul thünenian, deşi simplist şi limitat în multe aspecte ale sale, a fost timp îndelungat utilizat în analiza localizării sistemelor agricole, dovedindu-se uneori viabil în proporţie de peste 80% (Muller, 1973).

ALFRED WEBER ŞI MODELUL LOCALIZĂRII ACTIVITĂŢILOR INDUSTRIALE

Secolul al XIX-lea este totuşi secolul cînd apare industria, activitate economică ce avea să transforme

radical întreaga civilizaţie umană. Diferenţierile spaţiale induse în teritoriu de industrie (urbanizarea, concentrarea populaţiei, producţiei, consumului şi schimbului, căile ferate) nu aveau cum să scape cercetătorilor. Primele studii care tind să formalizeze discursul ştiinţific referitor la localizările industriale se limitează la nivelul calitativ al problematicii, alcătuind liste de factori implicaţi în procesele de localizare.

W. Ure (1835) indică printre cei mai importanţi factori de localizare sursele de energie ieftină, populaţie conformă în calitate de forţă de muncă (specializată) şi de consumator (cu venituri suficiente), existenţa unui port, a unor spaţii de depozitare importante, a unei pieţe de desfacere şi cercetarea tehnico-ştiinţifică. Mai sistematizate, lucrările americanilor E. A. Ross (1896) şi Fr. S. Hall (1900) introduc şi o anumită discriminare în acţiunea factorilor de localizare : factorii de poziţie intervin în forţă numai dacă cheltuielile de transport se dovedesc foarte mari, în caz contrar rolul principal fiind jucat de factorii de sit (apropierea de materii prime, de piaţă, concentrările locale de capital, climatul, etc. Mult mai legate de aspectele spaţiale ale localizării sînt lucrările britanicului A. Marshall (1890, 1919).

10

Cercetătorul pune în relaţie directă localizarea activităţii industriale cu situarea şi cu distanţarea acesteia (măsurată în cheltuieli de transport) faţă de piaţa de desfacere. Concomitent, arealele favorabile localizării sînt descrise spaţial sub forma unor cîmpuri de forţă exercitate asupra amplasamentului industrial de arealul furnizor de materii prime, de climat şi de consumatorii de produse finite.

Mai avansaţi şi mai nuanţaţi decît specialiştii americani sau britanici, cei germani, beneficiind atît de experienţa thüneniană cît şi de un peisaj industrial mult mai activ, reuşesc primele studii fundamentate matematic asupra localizării industriei. W. Roscher (1865), în încercarea de găsire a unor legi naturale în evoluţia spaţială a structurilor industriale, demonstrează existenţa unor influenţe simultane a mai multor factori de localizare (agricultură evoluată, consum intens şi diversificat, densitate mare a populaţiei, capabilă să suporte o diviziune accentuată a muncii, reţele şi mijloace de transport perfecţionate, etc.). A. Schaffle (1873) realizează, după modelul lui von Thünen, o schemă spaţială concentrică de localizare a industriilor, bazată pe acelaşi principiu ordonator al distanţei faţă de piaţa de desfacere a produselor finite. Observaţia principală care i se datorează este aceea că diferite industrii au un comportament diferit faţă de acelaşi factor de localizare. Asfel, în vreme ce industriile înalt specializate (industrii de lux, chimie fină, construcţii mecanice de precizie, textile) suferă un proces de concentrare spaţială în locurile unde se află concentrate forţa de muncă specializată şi capitalul, industriile comune (materiale de construcţii, prelucrarea lemnului, metalurgie, sector alimentar) sînt relativ indiferente la factorul forţă de muncă, dispersîndu-se în spaţiu în funcţie de sursele de energie, de materii prime sau de facilităţile de transport. După Cl. Ponsard (1958), opera acestor doi autori germani avut un rol hotărîtor asupra genezei celui mai complet model de localizare industrială de la frontiera dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea, respectiv cel al lui Alfred Weber (1909).

Diferenţa dintre teoria weberiană şi cele anterioare (cu excepţia celei care aparţine lui Launhardt - 1872, 1882, 1885), este că aceasta este prin excelenţă deductivă, pe cînd primele erau inductive.

Modelul lui Alfred Weber este bazat pe descoperirea şi gruparea factorilor ce pot interveni în procesul

de localizare. Ideea centrală urmărită este cea a optimizării amplasării spaţiale a întreprinderilor prin minimizarea costurilor de transport, fiind evidentă prin urmare dimensiunea geografică a modelului. Spre deosebire de modelele geometrice anterioare, fixe, modelul propus de Weber are valenţe dinamice, permiţînd depărtarea (mai exact abaterea) implantării unităţii industriale de punctul de cost minim al transportului în urma atractivităţii manifestate de unul sau altul dintre ceilalţi factori de localizare implicaţi (Perreur, 1988).

"Procesul de abstractizare al lui Alfred Weber începe prin sesizarea şi gruparea factorilor de localizare. Forţa care conduce la localizarea propriu-zisă într-un anumit loc este definită ca un avantaj financiar imposibil de atins în alte locuri, iar uzina de localizat este considerată a fi fiind producătorul şi distribuitorul unuia şi aceluiaşi produs. Factorii de localizare pot fi generali (transport, capital, muncă) deoarece afectează orice industrie, sau specifici (perisabilitate, umiditate, etc.). Aceşti factori pot acţiona în sensul repartizării (dispersiei) activităţilor industriale în întreaga regiune (cum fac transporturile sau concentrările urbane de forţă de muncă)1 sau la fel de bine în sensul concentrării sau, dimpotrivă, dispersiei în cadrul acestei repartiţii regionale (precum factorii aglomerativi sau deglomerativi)2, acţionînd "între" unităţile productive. În fine, asociaţi acestor două categorii, se mai face încă o distincţie, şi anume cea între factori naturali şi tehnici pe de o parte şi factori sociali şi culturali pe de altă parte, aceştia din urmă neputînd fi asociaţi unei teorii pure3. Weber deosebeşte patru stadii în procesul de producţie sau de distribuţie : asigurarea locului şi echipamentului, procurarea materiei prime şi energiei, organizarea procesului propriu-zis şi livrarea produselor finale; metoda sa constă în a însuma costurile celor patru stadii precum şi cheltuielile generale. Autorul se găseşte astfel în prezenţa a şapte elemente: profiturile, dobînzile capitalului, rata de amortizare a capitalurilor fixe, cheltuielile cu materiile prime şi energia, salariile, cheltuielile de transport şi cheltuielile generale. Weber elimină profiturile deoarece acestea nu constituie un element constitutiv ci un rezultat al preţurilor [...]. Cheltuielile generale sînt eliminate de asemenea, fie ca factor artificial (taxe, etc.), fie ca factor natural dar insuficient deciziei de localizare. Toţi ceilalţi factori ţin însă de teoria pură iar distincţia între factori de localizare regionali şi non regionali devine astfel capitală. În teoria weberiană, rata de depreciere a capitalului fix şi nivelul dobînzilor nu oscilează în plan regional [...]; din contră, costul salariilor şi cheltuielile de transport apar ca factori regionali; toţi factorii non regionali sînt aglomerativi sau deglomerativi (de exemplu costul terenurilor variază în cadrul aglomeraţiei locale dar nu şi în plan regional). Weber ajunge astfel să analizeze succesiv punctul de localizare optim din punct de vedere al cheltuielilor de transport, distorsiunea introdusă asupra acestui punct optim de către forţa de muncă, precum şi tendinţele de deviere a acestui punct de către forţa aglomerativă sau deglomerativă. Calităţile generalizante ale teoriei weberiene induse de această triere atentă a factorilor de localizare sînt însă grevate de o serie de ipoteze simplificatoare. Autorul dă drept cunoscute locurile de aprovizionare cu materii prime

1 Această dispersie a industriei în toate oraşele unei regiuni poate fi considerată ca germenele spaţial al apariţiei complexelor industriale, ce vor fi prezentate mai tîrziu. 2 Concentrarea într-un oraş este procesul de creare efectivă a complexelor industriale, conform unor principii şi procese asociative pe care le vom prezenta la timpul potrivit; dispersia în oraşe apropiate a activităţilor industriale este fundamentul spaţial al apariţiei aglomerărilor industriale. 3 Introducerea acestor factori sociali şi culturali în teoriile localizării de la sfîrşitul secolului al XX-lea va constitui de fapt marea realizare a ştiinţelor interesate de dinamica spaţială a industriei.

11

sau materiale precum şi pieţele de desfacere; el elimină mobilitatea forţei de muncă şi presupune în plus salarii fixe şi ofertă nelimitată de mînă de lucru; în fine, orice producţie industrială este presupusă a utiliza materii prime transportabile".

Claude Ponsard - Histoire des théories économiques spatiales, Librairie Armand Colin, coll. Etudes et Mémoires, Paris, 1958, p. 26-27

Schematic, modelul weberian poate fi prezentat în trei secţiuni principale : descoperirea punctului de

cost minim al transportului (care va fi locul de amplasare al întreprinderii), atracţia forţei de muncă exercitată asupra localizării iniţiale a întreprinderii şi atracţia exercitată asupra implantării unităţii productive de "factorul aglomeraţie" (ultimii doi factori putînd îndepărta întreprinderea de locul indicat de punctul de cost minim al transportului).

a) Punctul de cost minim al transportului sau localizarea optimă în funcţie de costul total al transporturilor (LO) poate fi uşor aflat de vreme ce se cunoaşte amplasamentul surselor de energie, al celor de materii prime şi al pieţii de desfacere. Astfel, o mină de cărbuni, o carieră de minereu de fier şi un oraş consumator de produse siderurgice descriu în spaţiul geografic un triunghi imaginar. Pe baza unor calcule ce vor lua în seama costul de transport în, de exemplu, dolari/tonă/kilometru, se poate găsi în interiorul triunghiului un punct de intersecţie a liniilor ce pleacă din fiecare unghi (mină, carieră, oraş) în care costul transportului cărbunelui, minereului de fier şi lingourilor din oţel este minim. Acel punct este viitorul loc de amplasare al combinatului siderurgic (fig a).

Figura b ilustrează crearea triunghiului de localizare şi modul de calcul al localizării optime LO. În jurul fiecăruia dintre punctele care interesează întreprinderea (respectiv cele deţinătoare de materii prime, materiale sau energie, notate cu MP1 şi MP2, şi pieţele de consum notate cu PC), se calculează, pentru fiecare punct al spaţiului, costul transportului pe unitatea de greutate transportată, fie că este vorba de input-uri, fie că este vorba de output-uri. {Pentru a nu complica figura, prezentăm cazul unei singure triplete de puncte}.

În jurul acestor puncte se vor constata areale în care costul de transport este acelaşi, modelul presupunînd că în regiune nu există decît un mod de transport. Liniile care limitează arealele caracterizate de acelaşi cost al transportului se numesc izodapane (linii de cost egal) şi se ordonează concentric în jurul surselor de materii prime, de energie sau al pieţii de consum. Pe figura b se observă că preţul pe unitatea de greutate transportată variază în funcţie de specificul fiecărui element luat în calcul. De exemplu, MP2 este o materie primă foarte pretenţioasă : preţul său de transport creşte rapid odată cu distanţa, izodapanele fiind foarte apropiate între ele (cum ar fi cazul de exemplu pentru un cărbune cocsificabil de calitate inferioară). O asemenea materie primă "atrage" puternic localizarea în direcţia sa4. Invers, MP1 este o marfă, de exemplu un minereu de fier de foarte bună calitate, care suportă deplasări pe distanţe mai mari, costul transportului pe unitatea de produs crescînd lent odată cu distanţa (izodapanele sînt mai rare). Astfel, în funcţie de costul diferit al unităţii de greutate transportată şi de numărul de unităţi deţinute, fiecare dintre cele trei puncte MP1, MP2 şi PC vor exercita o anumită "forţă de atracţie" asupra punctului LO. Forţa lor de atracţie rezultă din raportul (Ponsard, 1958):

Numărul de unităţi de greutate de materii prime localizate

Numărul de unităţi de greutate ale produsului finit Dacă valoarea raportului este >1, atracţia cea mai puternică este cea a factorilor de producţie; dacă

această valoare este <1, atracţia cea mai puternică este manifestată de piaţa de consum. Calculîndu-se suma costurilor totale pentru întreg spaţiul luat în calcul, este clar că se va ajunge la un

mozaic spaţial de costuri, din care se vor alege doar arealele în care această sumă este minimă. În cazul prezentat se obţin două astfel de arii (LO1 şi LO2). Decizia finală va aparţine întreprinderii, după luarea în considerare şi a altor factori care pot departaja cele două arii de cost egal al sumei costurilor de transport. Critici:

" Reduse doar la lungimi şi la greutăţi, diversele sisteme posibile ale transportului de mărfuri şi interacţiunile rezultate din combinarea diferită a sistemelor de transport îşi pierd semnificaţia proprie, afectînd doar forţele de atracţie definite de Weber, urmarea principală fiind deformarea formei şi suprafeţei triunghiurilor de localizare. De asemenea, preţurile materiilor prime, care sînt diferite în economia reală de la o sursă la alta, sînt reduse doar la costurile de transport".

Claude Ponsard - Histoire des théories économiques spatiales, Librairie Armand Colin, coll. Etudes et Mémoires, Paris, 1958, p. 28

4 Asemenea materii prime, care îşi pierd o parte din greutate, util sau inutil, în timpul procesului de producţie, sînt numite de Weber "materii prime brute", în vreme ce acelea care îşi păstrează greutatea în corpul produsului final (de exemplu piesele fabricate) sînt "materii prime pure".

12

Triunghiul weberian de localizare (a) şi calcularea punctului optim de localizare (b)

b) Forţa de muncă, (considerată drept fixă în model) este inegal distribuită în spaţiul din jurul punctului de minim cost al transportului. În toate punctele (oraşele) de concentrare a forţei de muncă din regiunea respectivă, salariile sînt fixe şi sensibil egale de la un loc la altul. Pentru Weber ceea ce contează nu sînt însă aceste salarii nominale, a căror valoare este aproximativ egală la scara regiunii, ci costul subiectiv al muncii, respectiv ceea ce ar trebui adăugat la aceste salarii pentru a acoperi deplasarea forţei de muncă în jurul punctului în care este localizată aceasta. Astfel, costurile

13

întreprinderii cu forţa de muncă vor depinde de distribuţia spaţială a concentrărilor de populaţie. Dacă densitatea

Distorsiunile spaţiale ale localizării optime în funcţie de atracţia exercitată de forţa de muncă (a) şi de "forţa de

aglomeraţie" (b).

punctelor de concentrare a populaţiei este mare (oraşele sînt apropiate unele de altele), costul muncii va creşte mai încet odată cu distanţa (izodapanele vor fi mai largi) iar forţa lor de atracţie nu va mai fi atît de evidentă. Dacă, dimpotrivă, densitatea concentrărilor de populaţie este mică (oraşele sînt depărtate unele de altele), costurile riscă să fie mari, deoarece cererea va fi mai mare decît oferta şi mîna de lucru poate să îşi impună condiţiile. Prin urmare, întreprinderea va fi atrasă în mod diferit de concentrările urbane, care se diferenţiază între ele prin costurile totale ale forţei de muncă necesare fabricării unei unităţi de produs finit.

14

"Weber defineşte orientarea localizării în funcţie de acţiunea factorului muncă drept o soluţie de compromis între necesitatea de a localiza uzina în punctul optim din punct de vedere al minimizării cheltuielilor de transport şi devierea spre un centru avantajos de mînă de lucru. [...] Deviaţia în raport cu punctul de cost minim al transporturilor putînd să se producă în direcţii foarte diferite, apare în jurul acestuia un ansamblu de locuri pentru care costurile suplimentare induse de lungirea traseelor sînt egale. Weber numeşte aceste locuri geometrice izodapane şi deosebeşte una dintre ele, numită izodapană critică, pentru care economiile realizate prin apropierea de forţa de muncă sînt egale cu pierderile suportate de transportul pe distanţe mai mari a materiilor prime şi a produselor finite. Localizarea va fi deci deviată către centrul de forţă de muncă. Claude Ponsard - Histoire des théories économiques spatiales, Librairie Armand Colin, coll. Etudes et Mémoires, Paris, 1958, p. 29 Dacă părăsim scara locală sau regională, localizarea nu se va face doar în funcţie de atracţia unei

singure LO rezultată din analiza unui singur triunghi de localizare. Pe figura următoare, schema a este prezentată baza grafică a localizării unei uzine în funcţie de concentrările de forţă de muncă şi de diverse LO alternative. Pentru simplificarea imaginii, am presupus oraşele repartizate uniform în spaţiu şi am analizat doar trei dintre localizările optime din punct de vedere al cheltuielilor de transport. În jurul fiecărei localizări optime se ordonează prin urmare o serie de izodapane egal distanţate, noua localizare optimă LO, situată în interiorul izodapanei critice, fiind aflată după tehnica de mai sus.

Forţa exercitată de concentrările urbane nu era deloc de neglijat în anii în care Alfred Weber şi-a creat teoria (1909) : să nu uităm că era perioada în care transporturile descătuşaseră industriile din chingile oportunităţilor fixe de localizare şi că activităţile industriale căutau să se concentreze în oraşe pentru a beneficia atît de existenţa mîinii de lucru, cît şi de pieţele de desfacere. În plus, după cum evoluţia ulterioară a sistemului economic a demonstrat-o, factorul muncă a devenit din ce în ce mai important în cadrul strategiilor de localizare a industriei, deoarece progresele tehnice înregistrate de sistemul de transporturi a condus la apariţia acelor arii de indiferenţă geografică pentru localizările industriale moderne.

c) Factorul de aglomeraţie (sau forţa de aglomeraţie) este al doilea factor ce poate devia localizarea întreprinderii de la localizarea optimă în funcţie de minimizarea transporturilor (figura b). În studiile actuale, impactul aglomeraţiilor urban-industriale asupra amplasării industriilor în teritoriu este foarte atent analizat, acestea numărîndu-se în prezent printre factorii principali ai proceselor de localizare. Avantajele oferite unei noi întreprinderi de "factorul aglomeraţie" (concentrarea populaţiei, a serviciilor, a unităţilor productive, a reţelelor de infrastructură) într-un acelaşi loc se concretizează prin scăderea cheltuielilor generale de producţie, printr-o mai bună adaptare la fluctuaţiile pieţii de consum, prin facilităţi de comunicaţie ieftină şi mai ales rapidă, etc., (Collins şi Walker, 1975).

În modelul lui Weber, atrasă de aceste facilităţi, întreprinderea va căuta să se apropie cît mai mult de

arealul cu cel mai mare indice de aglomerare, îndepărtîndu-se de LO iniţială. Avansarea sa către centrul aglomeraţiei este însă împiedicată în modelul weberian de majorarea costului terenului pe măsura apropierii de respectivul centru urban (efectul de "deglomerare" sau de "dezeconomie" de aglomeraţie). Atracţia exercitată de aglomeraţie va înceta acolo unde ceea ce Weber numeşte "forţa aglomerativă" (externalităţile pozitive) va fi egală reacţiunii generate de "forţa deglomerativă" (externalităţile negative). Noua izodapană critică (ce va concretiza spaţial mulţimea locurilor de anulare a avantajelor financiare oferite de economia de aglomeraţie în urma sporirii cheltuielilor suplimentare induse de majorarea rentei funciare şi de îndepărtarea de LO iniţială) va descrie o nouă suprafaţă optimă de localizare a întreprinderii. Teoria weberiană a localizării rămîne un punct de referinţă în crearea sistemului metodologic modern al geografiei economice şi al celui propriu economiei spaţiale. Ea a permis, prin dezvoltarea sa ulterioară (în prima jumatate a secolului al XX-lea) crearea de către Predöhl, Pälander, Hotelling, Christaller şi Lösch a teoriei localizărilor interdependente, ce stau la baza teoriilor mai complexe ale echilibrului regional, finalizate de şcolile americană şi franceză după cel de-al doilea război mondial.

ECOLUL AL XX- LEA : MODERNIZAREA TEORIILOR LOCALIZĂRII

ÎN CĂUTAREA ECHILIBRULUI REGIONAL (1900-1950) Atît modelul thünenian cît şi cel weberian se bazau pe existenţa unui spaţiu omogen, chiar dacă acesta

era continuu (cîmpia) pentru von Thünen sau discontinuu (puncte de concentrare a materiilor prime, energiei, producţiei, consumului, populaţiei) pentru Weber. După primul război mondial o serie de inovaţii tehnice (motorul cu ardere internă, automobilul, electricitatea, extinderea căilor ferate, radioul) induc în teritoriu două fenomene divergente: centralizarea şi descentralizarea activităţilor economice. Cel mai evident apare fenomenul de concentrare a activităţilor economice (în arealele producătoare de materii prime, în zonele care furnizau energie ieftină, în marile aglomeraţii urbane sau în apropierea axelor majore de transport). În subsidiar însă exista şi un puternic potenţial descentralizant, datorat în special dezvoltării şi perfecţionării transporturilor, care permiteau, cel puţin teoretic, o distribuire relativ uniformă a activităţilor economice în spaţiul geografic. Aceste două aspecte concretizează calităţile diferite ale spaţiului geografic : pe de o parte cea de suport al activităţi umane iar pe de altă parte cea de element activ, component al acestei

15

activităţi. Prima relevă un spaţiu continuu şi omogen (realitate fizică existentă a priori) iar a doua un spaţiu discontinuu (polarizat) şi eterogen (cu trăsături funcţionale, morfografice şi morfometrice diferite, în fiecare punct al său).

Geografii şi economiştii epocii au încercat să introducă în modelele lor aceste calităţi diferite ale spaţiului geografic, urmărind crearea unei teorii generale a localizării, care să fie valabilă pentru orice activitate economică, şi care să se bazeze pe găsirea unor legităţi în stare să susţină ideea că organizarea spaţiului geografic prin intermediul activităţilor economice se îndreaptă spre un echilibru spaţial între diferitele sale regiuni constitutive.

Andreas Predöhl sau teoria spaţiului eterogen

Meritul principal al economistului german A. Predöhl este acela de a fi privit din punct de vedere

geografic posibilităţile de localizare oferite de un teritoriu oarecare. Teoria sa, de factură neoclasică şi numită substituirea factorilor de producţie, consideră că fiecare punct al spaţiului conţine agregate (organizări) diferite de factori de localizare a activitătilor economice. Prin urmare, în raport cu orice punct în care s-ar încerca localizarea unei unităţi economice, preţurile factorilor situaţi în celelalte puncte vor fi diferite unele de altele. Punctul în care s-a implantat întreprinderea este considerat optim în funcţie o anumită ierarhie a importanţei valorice a factorilor din punctele învecinate. Mutarea unităţii respective în oricare alt punct va induce o modificare a acestei ierarhii, o substituire a unor factori importanţi în primul caz cu alţi factori, care devin importanţi în al doilea caz.

De exemplu, se poate alege amplasarea unei întreprinderi în apropierea minelor de cărbuni. Astfel, sursa de energie este considerată mai importantă decît materia primă (minereul de fier) sau decît forţa de muncă. Dacă forţa de muncă este costisitoare (înalt calificată sau puternic organizată sindical), atunci întreprinderea se va apropia de concentrările de populaţie, energia trecînd pe locul secund. Dacă, dimpotrivă, minereul de fier este foarte sărac în conţinut util şi nu este rentabil transportul la distanţe mari, atunci unitatea productivă va fi localizată în apropierea carierelor de minereuri, care vor deveni un factor de implantare mai important decît forţa de muncă sau decît energia. Ideea principală a teoriei lui Predöhl (1925, 1928) este cea a găsirii punctului de echilibru în care

costurile finale să fie minime. Pentru geografia economică acest lucru este foarte important, deoarece descoperirea punctului de cost final minim înseamnă şi descoperirea combinaţiilor productive optime, care reprezintă factorul principal de diferenţiere teritorială a activităţilor economice.

Tord Palander sau rolul pieţelor de consum asupra localizării activităţilor economice

Primul specialist de marcă exterior şcolii germane, suedezul Tord Palander este veriga principală

dintre Predöhl şi teoreticienii locurilor centrale (Christaller şi Lösch). Scopul nedeclarat al analizei sale (1935) dar recunoscut de majoritatea cercetătorilor actuali (Ponsard, 1983) a fost crearea unei teorii generale a localizării, care însă va fi sistematizată şi perfecţionată -pînă la un anumit stadiu - de A. Lösch, cîţiva ani mai tîrziu.

Palander îşi începe demersul deductiv pleacînd de la constatarea faptului că într-o economie primitivă, de subzistenţă, indivizii se adaptează condiţiilor mediului geografic, producînd bunuri şi consumîndu-le pe plan local, pe cînd în cadrul unei economii evoluate, controlată de instituţii şi caracterizată de diviziunea structurală şi spaţială a muncii, unităţile de producţie pot fi localizate în alte locuri decît în cele de consum. Continuînd ideea, autorul dezvoltă problematica relaţiilor spaţiale existente între locurile de producţie şi pieţele de consum, deosebind producţie legată de locul de consum şi producţie independentă de locul de consum (Ponsard, 1958). De aici înainte, Palander dezvoltă o întreagă problematică a localizării :

- unităţile productive sînt localizate în general în funcţie de factorii de localizare independenţi de pieţele de consum (materii prime, energie, căi de comunicaţie majore) dar :

- progresul tehnic realizat în transporturi, ce oferă posibilitatea deplasării ieftine a energiei, materiilor prime şi produselor finite, face ca localizarea să devină independentă de factorii naturali, deplasîndu-se către pieţele de consum încît :

- doar dacă o activitate economică este legată în acelaşi timp de consum şi de factori de localizare (cazul turismului) aceasta implică o deplasare a consumatorilor.

Pentru rezolvarea acestei problematici (doar schiţate aici), Palander face apel la teoria substituirii

factorilor de producţie (cf. Predöhl), la cea a modelelor discontinue de localizare (cf. Weber) şi la cea a modelelor continue (cf. von Thünen). Astfel, pentru amplasarea activităţilor legate de pieţele de consum trebuie avută în vedere o alegere judicioasă a tuturor factorilor de localizare implicaţi; pentru activităţile legate de condiţiile naturale de implantare trebuie luate în considerare atît calitatea factorilor de localizare cît şi combinaţiile productive (sau metodele de producţie) optime; pentru activităţile independente de factorii de localizare trebuie considerată alegerea optimă a produsului fabricat, locul de producţie şi metoda de producţie, etc. (Ponsard, 1958). Aceste aspecte discontinue ale localizării sînt completate de autorul suedez prin acţiunea factorilor cu acţiune omogenă şi continuă asupra agenţilor economici, respectiv clima, sistemul legislativ şi sistemul instituţional ce caracterizează spaţiul respectiv.

16

Remarcabil pentru teoria lui T. Palander este faptul că amplasarea uneia sau alteia dintre activităţile economice este privită în legătură cu localizarea tuturor celorlalte activităţi economice, fundamentînd astfel o teorie generală a interdependenţelor spaţiale dintre unităţile unui sistem economic (Ponsard, 1958), ceea ce constituie pasul determinant pentru definitivarea teoriei echilibrului regional. În plus, piaţa de consum joacă un rol primordial -implicit sau explicit- în localizarea tuturor activităţilor economice, idee continuată şi perfecţionată ulterior de mai mulţi cercetători.

Walter Christaller sau teoria locurilor centrale

Spre deosebire de teoriile anterioare, ce considerau pieţele de consum drept factori de localizare, cea a

lui W. Christaller, construită în paralel cu cea a economistului A. Lösch, ambele cu rădăcini mult mai vechi (Robic, 1982), încearcă să realizeze un model de localizare a chiar acestor pieţe de consum a produselor şi serviciilor.

Geograful german W. Christaller (1933), aidoma lui von Thünen, pleacă de la o situaţie reală, respectiv de la reţeaua de localităţi din sudul Germaniei, care prezenta o distribuţie teritorială uniformă şi era caracterizată de o ierarhizare fermă a aşezărilor componente. Generalizînd observaţiile empirice, Christaller reuşeşte să construiască un model abstract de organizare spaţială a localităţilor (privite ca pieţe de consum), model ce îşi va dovedi viabilitatea atît prin confruntarea ulterioară cu realitatea din Germania meridională cît şi cu multe altele, din China central-sudică (Skinner, 1964), din Ghana (McKim, 1972), din Statele Unite ale Americii (Steponaitis, 1978) sau din Mexic (Steponaitis, 1981).

Condiţiile iniţiale ale teoriei presupun existenţa unui spaţiu geografic omogen, o activitate economică bazată pe maximizarea profiturilor, preţuri uniforme şi fixe pentru produsele vehiculate, suportarea preţurilor de transport a produselor respective de către o clientelă localizată în mediul rural existenţa unor externalităţi (economii de proporţie)5 în cadrul spaţiului geografic respectiv (Beguin, 1984).

"Termenul de economie externă (externalitate) îşi are originea în cercetările economistului britanic Alfred Marshall (1906), care are meritul de a introduce pentru prima dată în teoriile economice clasice analiza condiţiilor de mediu în localizarea şi funcţionarea industriei. Economiştii clasici atribuiau fenomenul apariţiei economiilor de proporţie specifice uzinelor fordiste în exclusivitate pieţelor concurenţiale, care ar fi obligat întreprinderile să îşi mărească talia în scopul măririi volumului producţiei, pentru ca în final să poată scădea costul final pe unitatea de produs finit. Marshall demonstrează faptul că apariţia acestor economii de proporţie văzute ca economii interne ale întreprinderii, rezultate în urma presiunii concurenţei pe piaţă, este doar un aspect al evoluţiei industriale. Economistul britanic dezvoltă teza conform căreia economiile de proporţie pot apare şi ca rezultat al economiilor externe, create de mediul în care toate întreprinderile, fără deosebire de mărime, evoluează la un moment dat, fără ca acest lucru să perturbe funcţionarea pieţelor concurenţiale. Pentru Marshall, elementul principal al apariţiei economiilor de proporţie nu este atît efectul pieţii în sine, ci diviziunea muncii (specializarea muncitorilor pe operaţii sau pe grupe de operaţii). Or, diviziunea muncii poate să fie atît internă unei singure întreprinderi (care efectuează în aceeaşi uzină întreaga gamă de operaţii tehnologice necesare obţinerii produsului finit), cît şi externă acesteia (produsul finit este obţinut prin cooperarea unor întreprinderi mai mici, care execută fiecare o anumită operaţie sau grup de operaţii). Acest tip de economie, care este externă fiecărei uzine în parte dar care este comună ansamblului local de uzine a fost denumit mai tîrziu economie de localizare. Cele două tipuri principale ale economiilor de localizare sînt economiile de aglomeraţie (realizate prin facilitarea interrelaţiilor tehnologice dintre uzine) şi economiile de urbanizare (mult mai complexe, generate de sinergiile stabilite între elementele structurale ale sistemului urban)".

Groza Octavian - Geografia industriei, Ed. Universităţii "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 2000 "Economiile de localizare sînt economii externe fiecărei uzine dar interne ansamblului de uzine dintr-un loc dat. Aceste economii de care beneficiază uzinele dintr-un loc dat decurg din posibilitatea de a achiziţiona unul sau mai multe input-uri la un preţ mult mai scăzut decît în altă parte, datorită randamentelor de proporţie (de scară) realizate în activităţile productive. Este cazul economiilor obţinute prin reducerea cheltuielilor de transport, de informare şi de tranzacţie rezultate din proximitatea întreprinderilor care îşi vînd sau îşi cumpără reciproc produse intermediare sau schimbă între ele informaţii".

Georges Benko - La géographie des technopoles, Masson, Paris, 1991, pag. 48 Existenţa în anumite puncte ale spaţiului geografic a economiilor de proporţie va duce la concentrarea

în aceste locuri a unei producţii mari de bunuri ieftine ce vor fi comercializate în zonele înconjurătoare. Eventualii cumpărători, pentru a face cît mai mici chetuielile proprii de transport, se vor îndrepta către locul cel mai apropiat care le poate furniza bunurile dorite. Prin urmare, fiecare bun sau serviciu oferit are o anumită rază de atracţie asupra clienţilor. Această rază a ariei de influenţă a fiecărui oraş devine astfel şi principalul factor de distanţare între

5 Externalităţile, care pot avea origini diferite, sînt avantaje financiare de care beneficiază o uzină sau o întreprindere în afara oricăror relaţii comerciale (care vin din mediul extern întreprinderii sau din exteriorul activităţii propriu zise de producţie, de unde termenul, oarecum barbar, de externalitate). Economiile de proporţie sînt doar o formă de externalitate.

17

producători. Raza ariei de influenţă este mică pentru bunurile de ordin inferior (fiecare centru de comună are, de exemplu, cîte o brutărie) şi devine cu atît mai mare cu cît bunul căutat are un ordin mai înalt (fiecare centru de judeţ are un magazin de automobile; fiecare centru de provincie are un centru de vînzări de autocamioane, etc.). Concentrarea producătorilor în locurile unde s-au localizat iniţial economiile de scară duce la apariţia economiilor de aglomeraţie. Ca o urmare firească, locurile respective devin oraşe, repartizate uniform în teritoriu cu scopul de a capta maximum de clienţi. Centrele urbane astfel apărute sînt ierarhizate între ele în funcţie de ordinul bunurilor şi serviciilor oferite : oraşele mici vor fi mai multe şi vor furniza bunuri şi servicii de ordin inferior iar oraşele mari vor fi mai puţine şi vor furniza bunuri de ordine superioare. Fiecare localitate urbană îşi va exercita influenţa pe o arie hexagonală. Aria hexagonului va fi cu atît mai mare cu cît oraşul respectiv va avea un rang mai înalt în ierarhia aşezărilor omeneşti ale teritoriului respectiv. Toate localităţile tind să ocupe centrul hexagonului care le corespunde, de unde şi numele de teoria locurilor centrale.

Modelul propus de Christaller este astăzi unul dintre cele mai importante modele utilizate de metodele cantitative ale geografiei, fiind aplicat de foarte mulţi cercetători în analiza localizării diverselor fenomene spaţiale (Berry şi Parr, 1988). Bineînţeles, modelul christallerian a suferit numeroase transformări şi reconsiderări, fiind adaptat la noile condiţii ale peisajului economic contemporan (Beavon, 1977).

August Lösch sau teoria echilibrului regional

Modelul construit de W. Christaller are ca principal neajuns faptul că echilibrul ariilor de influenţă ale

fiecărui oraş este un echilibru static, rigid, din care cauză nu poate fi verificat în practică decît într-un număr limitat de cazuri.

Plecînd tot de la peisajul economic abstract al hexagoanelor proporţionale forţei de atracţie proprii fiecărui loc central, A. Lösch (1940) vizează depăşirea stadiului static şi ajungerea la o teorie generală a localizării, fundamentată pe existenţa unui echilibru regional dinamic, rezultat din jocul multiplu al sferelor de interes ce caracterizează fiecare nivel ierarhic al structurilor spaţiale. Din această cauză, modelul propus de Lösch este pur economic, el eliminînd din start toate cauzele non-economice ale diferenţierilor spaţiale, printr-un set de ipoteze conforme, care să nu împieteze asupra clarităţii calculelor matematice (Chevalier, 1974).

Ca şi Christaller, Lösch construieşte reţele de suprafeţe hexagonale pentru fiecare produs sau serviciu, combinîndu-le ulterior în sisteme de reţele (care devin structura de bază a regiunilor economice) şi mai apoi în reţele de sisteme (sau reţele de regiuni), concepte de vor sta la baza teoriei echilibrului regional. Această construcţie arhitecturală realizată pas cu pas duce la sesizarea unei ierarhii stricte de locuri centrale, "adică de aglomeraţii a căror mărime, repartiţie spaţială şi arii de influenţă sînt codeterminate" (Ponsard, 1988).

Dacă la Christaller locurile centrale apăreau ca un fenomen natural de echilibrare teritorială a cererii şi a ofertei, pentru Lösch, care continuă tradiţia deductivă, locurile centrale sînt rezultatul unor alegeri conştiente ale locurilor optime de localizare. Alegerea punctelor optime este de fapt o alegere a diverselor combinaţii de locuri de producţie şi de locuri de consum, fiecare dintre ele constituind o piaţă parţială, subordonată pieţii globale. Această interdependenţă a pieţelor duce automat la interdependenţa localizărilor : orice nouă implantare antrenează repercusiuni asupra tuturor celorlalte, pre-existente. Sistemul de interrelaţii stabilite între respectivele întreprinderi duce la o interdependenţă generală încît, la o altă nouă localizare, celelalte vor fi iarăşi afectate, fiecare ajustîndu-şi aria de influenţă. Aria de manifestare a acestui echilibru dinamic este instrumentul principal de trasare a limitelor regiunilor economice. Teoria generală a echilibrului localizărilor unui sistem economic urmărită iniţial de A. Lösch a fost treptat abandonată în favoarea unei teorii a regiunilor economice. Ideea de echilibru intra-regional va fi dezvoltată mai tîrziu de W. Isard, care va extinde analiza asupra ansamblurilor de regiuni, definind prin urmare echilibrul inter-regional al localizărilor activităţilor economice.

PERFECŢIONAREA MODELELOR DE LOCALIZARE : 1950 - 2000

August Lösch a fost ultimul reprezentant important al şcolii germane de economie spaţială. După al

doilea război mondial ştafeta este preluată de economiştii americani, britanici şi scandinavi. În paralel, geografia utilizează teoriile şi modelele economiei spaţiale, uneori îmbunătăţindu-le şi conformîndu-le realităţii concrete. Contribuţia geografilor la constituirea unei teorii a localizării este mult mai puţin vizibilă decît cea a economiştilor deoarece, prin natura obiectului lor de studiu, geografii nu puteau face abstracţie de diversitatea şi eterogenitatea spaţiului geografic. Economiştii erau favorizaţi, construind spaţii abstracte, în care regularităţile şi legităţile apăreau mult mai uşor. Geografii lucrau cu un spaţiu complex, concret, fiind constrînşi la studierea cazurilor particulare, care acceptau cu greu generalizări teoretice. Cele două curente de idei se întîlnesc totuşi în jurul anului 1950, distilîndu-se într-o disciplină de sinteză, şi anume ştiinţa regională (Isard, 1960). Din această osmoză ştiinţifică ies îmbogăţite atît economia spaţială, care cîştigă în nuanţare, cît şi geografia, care cîştigă în formalism, rigurozitate şi precizie. Putem afirma că, cel puţin pentru universul ştiinţific occidental, geografia devine odată cu lucrările lui Bunge (1962) o ştiinţă a localizării.

18

Walter Isard şi regional science După 1945, economia mondială intră într-o fază de profundă integrare, interdependenţele dintre

organizările economice şi social-politice planetare (sisteme economice naţionale, regionale sau internaţionale; blocuri politico-ideologice şi militare) devenind foarte puternice şi evidente. În acelaşi timp, statele lumii aveau de reconstruit toate organizările teritoriale distruse de cel de-al doilea război mondial, ceea ce ridica probleme deosebit de complexe de economie regională şi de amenajare a teritoriului. Strategiile de acţiune guvernamentală aveau nevoie de un suport teoretic solid care să permită rezolvarea raţională şi rapidă a acestei problematici. Primii specialişti chemaţi să ofere soluţii au fost cercetătorii spaţiului : geografii şi analiştii economiei spaţiale. Geografii au demonstrat primii decalajele nepermis de mari existente între diferitele regiuni geografice (Gravier, 1947). Economiştii au trebuit să dezvolte teorii care să fie concretizate ulterior în acţiuni de reducere a acestor decalaje şi de echilibrare regională. Primele studii s-au limitat la spaţii infranaţionale, necesare reconstrucţiei statelor afectate de război. După rezolvarea principalelor probleme ale echilibrării spaţiale a unităţilor administrative aflate la această scară, s-a trecut la modele de amenajare macrospaţială, la scară mondială. Prima fază s-a bazat pe studiile clasicilor germani. A doua a necesitat crearea unei noi metodologii, axată în special pe modele de interacţiune spaţială (modele gravitaţionale şi modele de difuzie).

Walter Isard a continuat construirea teoriei echilibrului regional, aproape abandonată în ultimele lucrări ale lui Lösch. Principiul fundamental al teoriei cercetătorului american este cel al reglării diferenţelor spaţiale prin intermediul fluxurilor interregionale şi intersectoriale de schimb comercial, ceea ce reflectă clar influenţa lui Lösch, care dezvoltase conceptul de "transfer regional" (Lösch, 1930). Scopul acestei teorii este cel de creare a unei metodologii adecvate de studiu a diverselor aspecte de organizare a societăţii în spaţiu şi de realizare a unor modele operaţionale de echilibrare a decalajelor economice existente între diversele regiuni ocupate de diferite grupuri umane. Principiul, scopul şi metodologia utilizată de W. Isard sînt inspirate atît din economie, cît şi din geografie. Hibridul rezultat este o ştiinţă de frontieră, numită ştiinţa regională (regional science), care a fost larg difuzată în special printr-o publicaţie specializată, Journal of Regional Science, în care publică împreună geografi şi economişti.

Prima parte a teoriei lui W. Isard este afectată construirii metodologiei de studiu a echilibrului regional. Elementele principale luate în calcul sînt populaţia (mişcare naturală, mişcare migratorie, previziuni demografice), veniturile regionale şi contabilitatea socială (venturi naţionale şi regionale considerate atît în arelele dezvoltate cît şi în cele subdezvoltate), fluxurile financiare interregionale (rolul lor asupra localizărilor economice), fluxurile comerciale (ca element compensatoriu al decalajelor complementare dintre regiuni), şi industria ca factor principal de reechilibrare (analiza şi măsurarea localizărilor industriale, studiul schimburilor interindustriale regionale sau interregionale). Metodologia specifică de studiu a acestor fenomene cu manifestare spaţială este completată de specialistul american cu modelele gravitaţionale (de potenţial şi de interacţiune spaţială) care tocmai se dezvoltau în perioada de elaborare a teoriei sale.

A doua parte a cercetărilor este destinată punerii la punct a unor modele de optimizare a structurii organizărilor spaţiale. Demersul se bazează pe studiul complexelor industriale (putîndu-se utiliza însă în cazul oricărei activităţi economice), în contextul unei analize neo-weberiene, centrată pe tehnica de analiză a costurilor comparative. Implantarea complexelor industriale este studiată în funcţie de acţiunea interdependentă a mai multor factori de localizare : costul transportului, costul forţei de muncă şi al altor cheltuieli de producţie, rolul substituirii factorilor (cf. Predöhl), economiile de scară, economiile de aglomeraţie, economiile de localizare, etc. Acţiunea simultană a tuturor acestor factori este sintetizată într-un model articulat de programare operaţională liniară interregională, care oferă răspunsuri la majoritate problemelor de reechilibrare economică. În finalul teoriei sale, Isard oferă cîteva posibilităţi de aplicare a modelului operaţional propus, în funcţie de problema principală de echilibrare regională urmărită : integrarea analizelor unităţilor spaţiale prin costuri comparative şi prin localizarea complexelor industriale plecînd de la matricile de schimb interregional; analiza unităţilor spaţiale prin intermediul structurilor urbane şi metropolitane; analiza unităţilor spaţiale prin modele gravitaţionale; analiza unităţilor spaţiale prin definirea scopurilor sociale plecîndu-se de la un sistem de valori, etc.

Modelul propus de Isard rămîne încă instrumentul principal utilizat în planificarea şi amenajarea teritoriului. Sfera sa de utilizare a depăşit demult scara regională de studiu, devenind nivel de referinţă pentru modele de cercetare a dinamicii planetare a organizărilor economice (Marin-Courtaud, - 1965; Bluet & al. - 1966; Bluet & Systermans - 1968; etc.). La nivel pur economic se înscriu pe aceeaşi traiectorie de analiză spaţială modelele multiregionale şi planetare ale cercetătorului american de origine rusă W. Leontief (1970, 1977).

Modelele de interacţiune spaţială şi teoria localizării

Modelele de interacţiune spaţială reprezintă o încercare de extrapolare în ştiinţele sociale a modelului

atracţiei universale elaborat de fizica newtoniană : două puncte materiale oarecare exercită unul asupra celuilalt forţe de atracţie opuse, a căror intensitate comună este direct proporţională cu masa lor şi invers proporţională cu pătratul distanţei care le separă. Brunet, Ferras şi Théry (1992) definesc interacţiunea drept o acţiune reciprocă între doi sau mai mulţi actori, interacţiunea spaţială fiind acţiunea reciprocă dintre două sau mai multe locuri, fenomenul aflîndu-se la baza geografiei moderne (Ullman, 1956, 1980). Mai multe informaţii despre istoricul utilizării modelelor gravitaţionale

19

în geografie şi economie, precum şi despre tipurile de modele utilizate de-a lungul timpului se pot găsi în Grasland (1991) sau în Boursier-Mougenot, Grasland şi alţii (1993). Posibilităţile de interacţiune spaţială pe care le are o unitate administrativă oarecare din cadrul unui sistem teritorial oarecare depinde de în primul rînd de « masa » sa (număr de locuitori, număr de servicii, număr de locuri de muncă, etc.), de distanţa care o separă de celelalte unităţi administrative, precum şi de poziţia sa relativă în cadrul sistemului respectiv (centrală, periferică).

Mai pe larg, posibilitatea ca un locuitor dintr-o comună (dintr-un oraş) oarecare să se deplaseze într-o altă comună (alt oraş) depinde de :

a) - « masa » respectivei unităţi (cu cît, de exemplu, comuna (oraşul) este mai mare, cu atît va avea mai multe facilităţi comerciale, administrative, financiare, şi deci un locuitor oarecare va avea posibilitatea să găsească totul în plan local, fără a fi nevoit să se deplaseze ; în acest caz, unitatea de locuire va atrage şi locuitori din zonele învecinate ; cu cît unitatea de locuire este mai mică, cu atît probabilitatea ca ea să fie echipată cu servicii de rang superior scade, ceea ce va impune locuitorilor deplasări la distanţe mai mari şi nu va prilejui fluxuri către ea însăşi) ;

b) - distanţa ce separă unitatea locuită de cetăţeanul pe care l-am luat ca exemplu de celelalte unităţi ale sistemului (chiar dacă unitatea de locuire este mică şi neechipată cu servicii, locuitorul va renunţa de cele mai multe ori să se deplaseze spre o altă localitate care îi poate oferi serviciile de care are nevoie dacă aceasta este situată la o distanţă ce face nejustificată deplasarea ;

- poziţia pe care unitatea în care locuieşte respectivul cetăţean o are în cadrul sistemului : o poziţie periferică limitează foarte mult posibilităţile de alegere ; astfel, cineva care locuieşte într-un sat pe malul Prutului are mai puţine locuri ţintă (de exemplu licee, pentru un elev ce termină gimnaziul), decît altcineva care locuieşte într-un sat de pe malul Siretului ; în primul caz spre est frontiera este o barieră impenetrabilă, liceele aflîndu-se doar spre vest, iar în al doilea caz liceele se găsesc în toate direcţiile.

Utilizarea modelului de interacţiune spaţială permite luarea în calcul în mod direct al primilor doi

factori (masă şi distanţă) şi indirect al celui de-al treilea. Unul dintre cele mai cunoscute modele de interacţiune are

forma tt

i ij jj

n

P F d m+

== ∑1

1( ) , unde Pi este potenţialul masei considerată a fi localizată în unitatea i ; F(dij) este funcţia

de distanţă utilizată, iar mj este masa localizată în oricare altă unitate j. Modelul permite o aproximare a comportamentului spaţial al unei populaţii oarecare situată în unităţile j, descriind probabilitatea cu care un anumit procentaj din populaţia acestor unităţi poate veni în contact (poate interacţiona) într-un interval oarecare [t, t+1] cu unitatea i. Deoarece F(dij) poate fi calibrată, potenţialul astfel definit este o măsură macrogeografică a comportamentului mediu al unei populaţii, estimînd numărul de persoane susceptibile să se deplaseze, deci să interacţioneze cu locuri aflate dincolo de o anumită distanţă. Modelul este construit plecîndu-se de la două ipoteze fundamentale (Boursier-Mougenot şi alţii, 1993) :

a) - pentru diferite agregate de populaţie localizate în unităţile j este posibil să se definească un comportament mediu exprimînd proporţia locuitorilor capabili să intre în relaţie cu un anumit loc i ;

b) - probabilitatea ca această proporţie din locuitorii unităţilor j să interacţioneze cu locul i nu depinde decît de distanţa care îi separă de locul i (procesul este deci considerat a avea loc în afara oricărei concurenţe spaţiale).

Dacă Pi este potenţialul locului i, dacă dij este distanţa între locurile i şi j, dacă D=p(dij) este probabilitatea de interacţiune (adică proporţia persoanelor susceptibile să se deplaseze pe distanţa dij), şi dacă mj este efectivul de populaţie al unei unităţi j oarecare, modelul poate fi scris după cum urmează :

P m p di j ijj

n

==∑ * ( )

1 sau P m Di j

j

n

==∑ *

1 .

Etapa următoare consistă în a găsi o funcţie care să poată descrie cel mai bine interacţiunea spaţială. Deoarece probabilitatea ca locuitorii unui loc să intre în relaţie cu acel loc este de 1 (sau de 100%) şi descreşte cu cît interacţiunea cu alte locuri necesită străbaterea unor distanţe din ce în ce mai mari, este cel mai comod să se ia în calcul o funcţie de distanţă f(D)=p(dij) continuă şi descrescătoare de la 1 la 0 cînd dij variază de la 0 la infinit. Este evident că aceste funcţii trebuie alese în funcţie de anumite ipoteze de lucru, caz valabil şi pentru masele aflate în i şi j. Astfel, ar fi lipsit de sens să punem în relaţie populaţia totală cu centrele universitare, deoarece sînt extrem de puţine şanse ca bebeluşii sau pensionarii să fie interesaţi de un loc în amfiteatre...

20

(sursa: Groza, 1999, seminar SIG, Chişinău)

În cîmpul de cercetare al geografiei punctele materiale pot fi două oraşe, două pieţe de mărfuri, de

servicii sau financiare, două cartiere ale aceleiaşi localităţi, două unităţi administrative, etc. Apare evidentă prin urmare importanţa introducerii acestor modele în studiul localizărilor activităţilor economice. Ele permit cuantificarea (măsurarea) exactă a modificării ariilor de influenţă în cazul implantării unei unităţi economice oarecare într-un teritoriu oarecare. Din această cauză, modelele gravitaţionale au apărut devreme în sistemele metodologice ale statisticii (Quêtelet, 1835), demografiei (Carey, 1858), economiei (Reilly, 1929), sociologiei şi geografiei (Stewart, 1947, 1948). Modelele gravitaţionale au devenit metodele predilecte de cercetare a localizărilor în geografia populaţiei (Stewart & Warntz, 1958), în geografia industriei (Harris, 1954) sau în geografia comerţului (Warntz, 1957, 1959).

În ciuda imperfecţiunilor de care suferă, aceste modele au un dublu avantaj : pe de o parte fac accesibilă măsurarea forţelor cu care acţionează fiecare factor de localizare, iar pe de altă parte introduc un nou factor de amplasare : forţa de atracţie, parametru măsurabil şi el.

Modelele de difuzie spaţială şi teoria localizării

Modelele de difuzie spaţială au fost create iniţial pentru a explica modul de răspîndire în teritoriu a

diferitelor obiecte, tehnici, tehnologii. Primele lucrări aparţin şcolii suedeze de geografie, prin reprezentantul său cel mai important, Tordsten Hägerstrandt (1967, 1977). Scopul primordial al modelelor de difuzie este încă păstrat (Warren - 1980, pentru răspîndirea utilizării energiei solare; Oster - 1982, pentru difuzarea anumitor tehnologii metalurgice; Randles - 1983, pentru răspîndirea computerelor; Morill - 1985, pentru răspîndirea tractoarelor, etc.), însă utilizarea lor

21

poate fi extrem de utilă în studiul dinamicii localizărilor industriale sau a altor activităţi economice (Brown, 1981; Saint Julien, 1982; Camagni şi al., 1984).

Modelul propus de T. Hägerstrandt pleacă de la ipoteza după care inovaţiile se propagă teritorial în valuri (sau unde), pornind de la un punct central către cele înconjurătoare, asemenea valurilor produse de un obiect aruncat pe oglinda apei. Principiul modelului se bazează pe dinamica unui fenomen care evoluează pe o traiectorie exponenţială (descrisă de o curbă în formă de "S" alungit), depinzînd de timp şi de numărul posibil de teritorii sau de subiecţi care îl pot accepta. Difuzia se realizează fie prin contact direct între subteritorii (aidoma unei epidemii), fie prin alte mecanisme (ierarhice, de exemplu) şi se caracterizează prin următoarele aspecte :

- inovaţia (fenomenul, obiectul, ideea, procesul, tehnologia) se difuzează în teritoriu conform reţelei de relaţii preexistente între subteritoriile aflate în contact; trăsătura esenţială a acestor reţele fiind organizarea ierarhică, difuzia urmează în general sensul ierarhiei. De exemplu, o nouă instalaţie de uscare a cerealelor (inovaţie) va fi difuzată teritorial doar în localităţile care posedă baze de recepţie a cerealelor, şi care sînt legate între ele prin căi ferate (deci conform reţelei de relaţii preexistente). Cele dintîi localităţi dotate cu noua instalaţie vor fi cele cu bazele de recepţie mai mari, urmînd cele dotate cu baze de capacitate medie, apoi cele de capacitate foarte mică (deci în ordine ierarhică);

- intensitatea procesului de difuzie depinde de importanţa fenomenului aflat în difuzie şi de nevoile teritoriului ţintă (cu cît inovaţia este mai "agresivă" -adică mai necesară, şi cu cît este cerută mai insistent, cu atît difuzia sa va fi mai rapidă). De exemplu industria constructoare de maşini este o ramură economică vitală pentru statele aflate în curs de dezvoltare. Aceste state vor face orice eforturi pentru a se dota cu întreprinderi constructoare de echipamente industriale. Astfel se explică faptul că industria constructoare de material de transport s-a dezvoltat în unele ţări din Africa, Asia şi America Latină mult înaintea industriilor constructoare de televizoare, frigidere sau aspiratoare de praf;

- difuzia este iniţial locală şi înceată, apoi rapidă şi, în final, după ce majoritatea teritoriilor au acceptat-o, din nou lentă, datorită fenomenului natural de saturare. Se poate bănui că frînarea sau accelerarea dinamicii difuziei depinde de o serie de factori cît se poate de concreţi : de rezistenţa economică a teritoriului (lipsa sau abundenţa mijloacelor financiare, densitatea şi calitatea căilor de comunicaţie, gradul de dezvoltare), de rezistenţa socială a teritoriului (rezerva indivizilor în faţa unui obiect sau a unei tehnologii necunoscute, cum ar fi ordinatorul în fostele state comuniste) şi de tipul reţelelor de comunicaţii intra-teritoriale (de exemplu comunicaţiile selective dintre fostul bloc socialist şi cel capitalist nu permiteau trecerea dintr-o parte în alta a tehnologiilor strategice; la fel se întîmplă şi în cazul relaţiilor ierarhice dintre statele dezvoltate şi fostele lor colonii).

Consideraţiile de mai sus sînt suficiente pentru a schiţa importanţa cunoaşterii modelelor de difuzie atunci cînd se studiază distribuţia şi localizarea spaţială a activităţilor economice. În cadrul teoriei generale a localizării, modelele de difuzie, împreună cu modelele gravitaţionale, realizează un instrument deosebit de eficace în înţelegerea şi explicarea structurii contemporane a organizărilor socio- economice teritoriale.

22

SISTEMUL DEMOGRAFIC ÎN CADRUL SISTEMULUI ECONOMIC PLANETAR

Condiţiile naturale susceptibile de a deveni factori de producţie (tipurile de sol, regimul

precipitaţiilor, existenţa zăcămintelor minerale) au un caracter virtual în absenţa societăţii umane. Prezenţa umană este factorul sine qua non care face ca aceste condiţii să dobîndească un caracter de utilitate. De exemplu, potenţialul hidroenergetic al fluviului Zair (R.D. Congo), cel mai mare potenţial hidroenergetic al planetei, nu a creat pînă acum nici o mare aglomerare industrială pentru simplul fapt că populaţia este aproape absentă în pădurea ecuatorială străbătută de marele fluviu african (George, 1970).

De îndată ce un grup uman ocupă un spaţiu geografic oarecare, acel spaţiu începe să fie transformat (organizat) în funcţie de necesităţile şi de dorinţele comune ale indivizilor care compun grupul respectiv (Raffestin, 1980). Deoarece interesele economice, sociale şi culturale ale diverselor grupuri umane sînt foarte diferite unele de altele, spaţiile geografice capătă trăsături particulare de la un loc la altul. De exemplu, peisajul agrar din SUA, cu ferme izolate în mijlocul lanurilor ce depăşesc frecvent 200-400 de hectare, diferă în mod evident de peisajul orezăriilor chineze, cu mii de ogoare de cîţiva zeci de ari desfăşurate în jurul unor sate compacte şi extrem de populate.Spaţiul ocupat de un grup social oarecare şi transformat conform intereselor grupului respectiv poartă numele de teritoriu. Organizările teritoriale pot fi urmărite la diferite scări spaţiale. La scara la care se situează lucrarea de faţă, cea mai evidentă formă teritorială este statul, în calitate de entitate politică şi administrativă.

Consideraţiile de mai sus au menirea să demonstreze că în cadrul analizei localizării activităţilor economice studiul populaţiei şi al organizărilor teritoriale create de aceasta este deosebit de important. Capitolul care urmează va prezenta pe scurt implicaţiile distribuţiei spaţiale a fenomenelor demografice asupra repartiţiei şi localizării producţiei şi consumului bunurilor materiale.

EVOLUŢIA GENERALĂ A POPULAŢIEI GLOBULUI Odată cu adoptarea poziţiei bipede (cu aproximativ 6 milioane de ani în urmă), omul a început o

evoluţie îndelungată şi dificilă. Fiind expusă asprelor condiţii de selecţie naturală, societatea a evoluat lent, atît în ceea ce priveşte numărul indivizilor care o compuneau, cît şi în ceea ce priveşte calitateaacestora. În perioada cuprinsă între 600.000 ani î.e.n. şi 40.000 ani î.e.n., numărul locuitorilor planetei a sporit de la cîţiva indivizi la aproape o jumătate de milion de oameni (Trebici, 1991). Economia primitivă consta în prelevarea din natură a principalelor bunuri necesare, activitate bazată pe cules, pescuit şi vînătoare. În neolitic (cu aproximativ 10.000-8.000 de ani în urmă) se produce prima mare diviziune a muncii, prin apariţia agriculturii sedentare, bazată pe cultivarea plantelor şi pe creştere a animalelor domesticite. Oferind o bază alimentară sigură şi prilejuind crearea unui habitat rural cu grad sporit de siguranţă, agricultura sedentară a condus la o evoluţie rapidă a numărului de locuitori, spre începutul erei creştine atingîndu-se cifra de 160 de milioane de oameni.

Cele mai mari densităţi de populaţie au apărut şi au continuat să existe în regiunile care ofereau condiţiile cele mai favorabile activităţilor agricole : pe Valea Nilului, în Mesopotamia, pe valea Indusului şi pe cea a Gangelui, în deltele fluviilor din Asia sud-estică (Gange-Brahmaputra, Mekong) şi pe cursul inferior al marelui fluviu chinez Huang He (Fluviul Galben). Ulterior au fost intens populate regiunile litorale ale Mării Mediterane precum şi istmul Americii Centrale.

Din cauza dinamicii lente a tehnicilor agricole şi a istoriei frămîntate care au caracterizat antichitatea şi Evul Mediu, ritmul de creştere a populaţiei globului a fost mult încetinit, abia în anul 900 înregistrîndu-se prima dublare a numărului de locuitori (de la 160 de milioane ajungîndu-se la 320 de milioane de oameni). După alte opt secole, în 1700, se înregistrează o nouă dublare, atingîndu-se o cifră estimată la peste 600 de milioane de locuitori. Revoluţia industrială iniţiată în secolul al XVIII-lea a răsturnat complet organizarea economică a lumii, accelerînd şi ritmul de creştere a numărului de locuitori. Perioadele de dublare au început să devină din ce în ce mai scurte. creşterea brutală a populaţiei a fost denumită explozie demografică, termen deosebit de sugestiv deoarece cuprinde în sfera sa semantică atît sensul de proces cu desfăşurare rapidă şi puternică, cît şi sensul de distrugere a unei ordini preexistente. Într-adevăr, sporirea accelerată a populaţiei mondiale (care a ajuns la 6 miliarde) s-a făcut pe baza distrugerii vechiului echilibru al ritmului de creştere , care era bazat pe o natalitate ridicată şi pe o mortalitate cu valori foarte mari. Mărirea bruscă a numărului de locuitori conduce la creştere a presiunii asupra mediului, deoarece resursele naturale sînt limitate iar inovaţiile tehnice au o difuzie lentă şi neuniformă în spaţiul geografic. Acest lucru impune o reechilibrare a elementelor sporului natural, adică o limitare a natalităţii în funcţie de scăderea valorilor mortalităţii. Fenomenul se produce fie în mod natural, prin mecanismele de autoreglare de care dispune sistemul demografic (însă durata necesară

23

24

este foarte mare, putînd apare fenomene negative de tipul subnutriţiei şi descreşterii economice), fie planificat, prin acţiunea voluntară a statului (ceea ce poate nemulţumi diferitele compartimente ale societăţii : populaţia, cum este cazul Chinei, ori anumite instutuţii, cum este cazul bisericii catolice, ca în Polonia). Procesul de trecere de la un ritm lent de creştere caracterizat de valori mari ale natalităţii şi ale mortalităţii la un ritm de creştere de asemenea lent dar caracterizat de valori mici ale mortalităţii şi natalităţii poartă numele de tranziţie demografică.

Figura alăturată prezintă principiul tranziţiei demografice. Pentru regiunile dezvoltate, care au cunoscut primele explozia demografică, natalitatea scade aproape imediat ce începe declinul valorilor mortalităţii, încît creşterea populaţiei se păstrează între limite rezonabile. Cu toate acestea au existat teorii ridicate la nivel de politică de stat, care, bazîndu-se pe ideea creşterii nevoii de spaţiu vital ("lebensraum") în condiţiile sporirii populaţiei, au declanşat adevărate cataclisme planetare (cazurile primului şi celui de-al doilea război mondial). Apare cu atît mai evidentă problematica ridicată de explozia demografică pentru regiunile în curs de dezvoltare, unde scăderea mortalităţii nu a fost decît foarte tîrziu urmată de descreşteri ale natalităţii, rezultînd un spor natural disproporţionat, greu de suportat de statele respectivelor regiuni. Figura următoare demonstrează pentru Africa dificultăţile care pot apare din cauza exploziei demografice. Numărul mereu în creştere al locuitorilor induce o presiune crescîndă asupra spaţiului (în special asupra terenului agricol), de unde poate rezulta o penurie gravă de alimente de bază (în acest caz cereale), mai ales dacă nivelul tehnologic rămîne acelaşi. De aici se pot crea tensiuni socio-politice grave, care degenerează rapid în conflicte militare deschise, interne sau internaţionale.

EVOLUŢIA NUMĂRULUI ŞI DENSITĂŢII POPULAŢIEI PE MARI REGIUNI GEOGRAFICE

În regiunile dezvoltate (Europa, SUA, Canada, federaţia fostelor state sovietice, Japonia, Australia)

scăderea mortalităţii în urma îmbunătăţirii asistenţei sociale şi sanitare a fost urmată de o scădere conformă a natalităţii. Ca urmare, sporul natural s-a stabilizat într-un interval de valori cuprins între 0,5 - 15%0, ritmul de creştere fiind cuprins între 0,6 şi 1,28%. Această creştere moderată, combinată cu o dezvoltare economică pozitivă şi dinamică a făcut posibilă acumularea unor bogăţii naţionale capabile să susţină fără mari probleme existenţa unor densităţi mari de populaţia (între 150-400 loc/kmp în Europa Occidentală, de exemplu).

Regiunile subdezvoltate (sau în curs de dezvoltare) au cunoscut o tranziţie demografică tîrzie, deoarece mortalitatea a scăzut brusc (pînă la 10%0) datorită impactului asistenţei sanitare internaţionale, în schimb natalitatea s-a menţinut la cote ridicate (42%0), fie datorită unor tradiţii foarte puternice, fie datorită nevoilor sporite de forţă de muncă manifestate de sistemele economice primitive ce caracterizează aceste regiuni. Graficul ilustrează creştere a accelerată pe care au cunoscut-o Asia, Africa şi America de Sud, în contradicţie cu stabilitatea manifestată de Europa sau de America de Nord. Tabelul următor demonstrează decalajele creşterii demografice în cele două mari sisteme economice ale planetei.

Creşterea populaţiei globului în funcţie de nivelul regional de dezvoltare, în milioane de

locuitori (după V. Trebici, 1991)

Anul Populaţia mondială

Regiuni dezvoltate

Regiuni subdezvoltate

Perioada Ritm de creştere mondial

Ritm de creştere reg. dezvoltate

Ritm de creştere reg. subdezvoltate

1950 2.516 832 1.684

1955 2.751 887 1.864 1950-1955 1.79 1.28 2.04

1960 3..019 945 2.074 1955-1960 1.86 1.27 2.13

1965 3.334 1.003 2.332 1960-1965 1.99 1.19 2.34

1970 3.693 1.047 2.646 1965-1970 2.04 0.87 2.53

1975 4.076 1.095 2.981 1970-1975 1.97 0.89 2.39

1980 4.450 1.137 3.313 1975-1980 1.75 0.75 2.11

1985 4.837 1.174 3.663 1980-1985 1.67 0.64 2.01

1990 5.246 1.210 4.036 1985-1990 1.63 0.60 1.94

Creşterea rapidă a numărului de locuitori a condus la configuraţii spaţiale diferite ale concentrărilor

de populaţie. Harta demonstrează existenţa unor uriaşe mase umane în Asia de Est, de Sud-Est şi de Sud, unde se înscriu cîteva dintre statele cele mai populate ale globului : China - cu peste 1,25 miliarde de locuitori, India - cu peste 1000 milioane de locuitori, Indonezia - cu mai mult de 210 de milioane de locuitori, Japonia -cu 126 de milioane de locuitori, Pakistan - cu 146 milioane de locuitori, etc.

25

O altă concentrare de state bine populate este cea europeană, unde cele mai mari valori aparţin

Germaniei (82 de milioane loc.), Regatului Unit al Marii Britanii (59,4 milioane loc.), Franţei (58,4 milioane loc.), Ukrainei (50 milioane loc.), Spaniei (39,5 milioane loc.) şi Poloniei (38,7 milioane loc.).

În Africa se detaşează concentrarea de ţări mici dar cu populaţie numeroasă (între 2 şi 15 milioane de locuitori) de pe ţărmul vestic, unde o figură aparte face Nigeria, stat mare şi cel mai populat din Africa (113,8 milioane de locuitori). Jumătatea estică a continentului este domeniul unor state întinse, destul de bine populate : Egipt - 66,9 milioane loc., Etiopia - 59,7 milioane loc., Republica Sud- Africană - 42,6 milioane loc. sau Zair (R.D. Congo), cu 50,5 de milioane de locuitori.

Continentele americane nu prezintă agregate spaţiale bine individualizate de state populate, fapt datorat vastelor întinderi specifice acestor regiuni. În ierarhia ţărilor de aici domină Statele Unite, cu 272 milioane de locuitori, urmate la distanţă de Brazilia (168 milioane), Mexic (99,7 de milioane), Columbia (38,5 milioane), Argentina (36,6 milioane), Canada (31 milioane) şi Venezuela, cu 23,7 milioane de locuitori.

Numărul brut al locuitorilor unui stat nu oferă informaţii concludente asupra presiunii exercitate de populaţie asupra sistemului economic al statului respectiv. Mai aproape de realitate este indicatorul densităţii populaţiei, care descrie numărul de locuitori pe unitatea de suprafaţă considerată. Cartogramele următoare prezintă dis-

26

27

tribuţia spaţială a populaţiei globului, evidenţiind faptul că densităţile cele mai mari se înregistrează în regiunile ocupate de agregatele de state descrise mai sus.

Valorile maxime extreme ale densităţii populaţiei sînt specifice unor state şi teritorii cu situaţie specială : Macao (28.312 loc/kmp), Singapore (4.820 loc/kmp) şi Hong Kong (555 loc/kmp). Valorile minime extreme aparţin statelor cu suprafaţă mare, caracterizate fie de condiţii climatice şi geomorfologice vitrege (deşert polar, deşert temperat, deşert tropical, zonă montană înaltă, climă subpolară, climă ecuatorială), peste care se suprapun sisteme economice precare (Mongolia - 1,6 loc/kmp, Mauritania - 2 loc/kmp, Ciad - 4 loc/kmp, Bolivia - 7 loc/kmp, Mali - 7 loc/kmp, Sudan - 10 loc/kmp) sau sisteme demografice recente (Canada - 3 loc/kmp, Australia - 3 loc/kmp, Rusia orientală - 8 loc/kmp, SUA - 27 loc/kmp).

Densităţi mari sînt specifice statelor din estul, sud-estul şi sudul Asiei, fapt datorat atît comportamentului demografic tradiţional, cît şi sistemului economic bazat pe cultura intensivă a orezului, care pe de o parte are capacitatea de a acoperi nevoile alimentare ale unor importante mase umane, iar pe de altă parte necesită o foarte mare cantitate de forţă de muncă. În perspectivă istorică, se poate afirma că aceste regiuni sînt domeniul marilor densităţi agricole. Densitătile generale oscilează în jurul a 200 loc/kmp, existînd diferenţe mari de la ţară la ţară. Astfel, Indonezia prezintă o valoare medie de 112 loc/kmp, China de 131 loc/kmp, Viêtnam-ul de 240 loc/kmp, India de 300 loc/kmp, Japonia de 335 loc/kmp, Coreea de Sud de 472 loc/kmp iar Bangladesh-ul de 873 loc/kmp. La nivel infranaţional diferenţele sînt şi mai mari, înregistrîndu-se peste 1000-2000 loc/kmp în Cîmpia Chinei de Est, pe cîmpiile litorale ale Japoniei, Indoneziei şi Filipinelor sau în delta fluviului Mekong, în vreme ce densităţi de 1-2 loc/kmp caracterizează regiunile din jumătatea vestică a teritoriului chinez, din cordilierele japoneze centrale, din deşerturile indiene de nord- vest sau din pădurile tropicale şi ecuatoriale umede din Vietnam, Birmania/Myanmar, Laos, Thailanda şi Indonezia.

Europa se situează pe locul secund în ierarhia celor mai dens populate continente, avînd o medie generală de 100 loc/kmp. În Europa se reliefează existenţa unei axe de densă populare, orientată nord-sud (Olanda - 387 loc/kmp, Belgia - 334 loc/kmp, Germania - 230 loc/kmp, Italia - 192 loc/kmp), înconjurată de regiuni cu densităţi medii ce variază între 50 şi 125 loc/kmp. Geneza concentrărilor europene de populaţie este foarte diversă, cele mai importante fiind legate fără doar şi poate de avîntul industrial specific ultimelor două secole.

Restul regiunilor planetei sînt caracterizate de densităţi generale reduse, valori mari (peste 150-250 loc/kmp) apărînd pe litoralul estic al SUA, în sudul şi în nordul Marilor Lacuri americane, pe litoralele Americii Centrale, pe ţărmul vest-african (al Golfului Guineea) şi în jurul lacurilor din Africa Orientală.

TIPURI DE POPULARE A MARILOR REGIUNI GEOGRAFICE

Modul de răspîndire a populaţiei pe suprafaţa terestră şi evoluţia acesteia în teritoriile pe care le-a

ocupat constituie de multe ori o cheie de descifrare a organizărilor economice spaţiale, deoarece izolarea sau, dimpotrivă tendinţa expansionistă, pe care o manifestă un grup social oarecare poate avea un rol hotărîtor atît asupra organizării propriului teritoriu, cît şi asupra teritoriilor cu care grupul respectiv intră în contact. De exemplu, întreaga civilizaţie amerindiană s-a prăbuşit în contact cu civilizaţia europeană, în vreme ce Japonia, care a refuzat să se deschidă spre lume pînă în 1868 (Buşe şi Zamfir, 1990) a păstrat o puternică identitate culturală şi economică, ce i-a îngăduit să depăşească statele care se dezvoltaseră mai de timpuriu. Analiza tabelului alăturat relevă cîteva tipuri principale de populare a spaţiului terestru.

a) Tipul normal. Europa şi China sînt două exemple care reflectă tipul normal de creştere demografică, specific regiunilor ce au evoluat în contextul unei teritorialităţi bine definite, relativ inaccesibile influenţelor externe. Creşterea numărului de locuitori a cunoscut creşteri şi descreşteri uneori spectaculoase, cauzate de perioade de stabilitate sau de instabilitate politico-socială, de schimbări climatice manifestate pe durate mai lungi sau mai scurte, de invazii sau de epidemii pustiitoare. Pe măsură ce organizarea statală devenea mai puternică, în paralel cu diversificarea sistemelor de producţie, populaţia începe să cunoască doar ritmul ascendent de creştere, exercitînd presiuni mari asupra solului, principalul factor economic al Evului Mediu. În aceste condiţii, populaţia dispunea doar de un singur mod paşnic de supravieţuire, şi anume colonizarea spaţiilor naţionale rămase libere. În Europa medievală, nevoia de spaţiu (mai exact de terenuri agricole) a dus la defrişarea pădurilor, la desecarea mlaştinilor, la crearea polderelor marine, pe scurt la ocuparea a ceea ce istoricul francez F. Braudel denumea "americile interioare". Astfel s-au populat regiunile centrale şi sudice ale Germaniei, cele din centrul Franţei, din nordul Olandei, din Bohemia cehă, din Anglia nordică, din Cîmpia Moldovei, din stepele ukrainene şi ruseşti sau din interiorul Norvegiei, Suediei şi Finlandei. După 1750, industria pune la dispoziţia populaţiei europene mijloace de a se concentra spaţial fără teama foametei şi epidemiilor, ceea ce duce la creştere a densităţilor teritoriale a populaţiei. În China, densităţile sufocante ale cîmpiei estice au creat curenţi de migraţie -spontani sau dirijaţi de către stat- fie spre nord, respectiv către Manciuria (Heilongjiang) şi Mongolia, fie spre vest, către rama muntoasă tibetană şi către stepele deşertice din actuala Regiune Autonomă Siqiang-Uigură.

28

b) Popularea prin migrare şi colonizare transcontinentală. Asemenea fenomene de colonizare interioară s-au desfăşurat şi în Africa (prin migraţiile spre sud ale triburilor bantu, declanşate în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea), sau în

Dinamica populării unor regiuni

- milioane de locuitori - (după J.-N. Biraben, 1979, citat de V. Trebici, 1990)

Anul Populaţia mondială

Europa (fără URSS) China ex - URSS America de Nord

200 257 44 60 13 2

400 206 36 25 12 2

500 207 30 32 11 2

600 208 22 49 11 2

700 206 22 74 10 2

800 224 25 56 10 2

900 222 28 48 11 2

1000 253 30 56 13 2

1100 229 35 83 15 3

1200 400 49 124 17 3

1250 417 57 112 14 3

1300 431 70 83 16 3

1340 442 74 70 16 3

1400 375 52 70 13 3

1500 461 67 84 17 3

1600 578 89 110 22 3

1700 680 95 150 30 3

1750 771 111 220 35 3

1800 954 146 330 49 5

1850 1.241 209 435 79 25

1900 1.634 295 415 127 90

1950 2.530 395 558 180 166

1970 3.637 462 774 243 228

America Centrală şi de Sud, prin extinderea imperiilor Azteca, Maya sau Inca. Fenomenele de reechilibrare naturală a densităţilor de populaţie din Africa, America şi Australia au fost perturbate de expansiunea europeană, care, după 1400, conduce la o colonizare incipientă a noilor teritorii, colonizare intensificată după 1800. Exemplul populării Americii de Nord este deosebit de elocvent. După o evoluţie lentă a numărului de locuitori, continentul nord-american cunoaşte un aflux deosebit de important de populaţie europeană, în special după 1800 : mai mult de 13 milioane de englezi şi scoţieni, 5 milioane de germani, peste 4,9 milioane de irlandezi, 4 milioane de italieni, 4 milioane de persoane originare din Imperiul Austro-Ungar, cîte 2,5 milioane de ruşi şi de polonezi, 2 milioane de scandinavi, indivizi care se adaugă celor 4,4 milioane de sclavi negri, urmaşii celor aduşi din Africa după 1500. Noii veniţi au ignorat tradiţia culturală şi economică a populaţiei autohtone, impunîndu-şi propriile modele de organizare economică, politică, socială şi culturală a teritoriului. Din perspectiva geografiei economice, fenomenul de populare prin migrarea europenilor şi prin colonizare transcontinentală este deosebit de important, deoarece acesta înseamnă în primul rînd răspîndirea pe întreaga suprafaţă a planetei a sistemelor industriale de producţie, caracteristice Europei secolelor XVIII-XIX. Procese de

29

populare asemănătoare populării Americii de Nord s-au desfăşurat în America de Sud (Argentina, Brazilia, Venezuela, Columbia), în Africa (Republica Africa de Sud) şi în Australia.

c) Popularea de tip imperial. Al treilea tip de populare a spaţiului geografic este cel rezultat în urma

expansiunii de tip imperial al unui stat oarecare. Fenomenul presupune cucerirea unor teritorii ocupate de alte popoare, cărora li se impune o administraţie centrală, alcătuită din funcţionari cu origine metropolitană (din statul care a făcut cuceririle teritoriale). De multe ori, sistemul administrativ este dublat de o colonizare intensă a teritoriilor ocupate : populaţia cuceritoare este instalată în spaţiile favorabile, iar populaţiile cucerite sînt deplasate şi obligate să umanizeze spaţii geografice dificile. Exemplul clasic este oferit de Rusia, a cărei populaţie a crescut brusc după 1850, odată cu anexarea unor teritorii din Europa Orientală şi de Nord, din Asia Centrală, din Caucaz şi din Manciuria. Organizaţiile politice de acest tip sînt fragile la scara istoriei (imperiul spaniol, portughez, olandez, francez, britanic, cel ţarist, cel nipon, cel austro-ungar, toate au fost spulberate de vreme), însă urmările lor teritoriale rămîn multă vreme vizibile.

Diferitele procese de populare a planetei au fost dominate, mai devreme sau mai tîrziu, direct sau indirect, de dinamismul demografic şi tehnic al Europei, la care s-a adăugat mai tîrziu cel al federaţiei americană. Modul de viaţă euro-nord american a contaminat rapid întreaga planetă prin două complexe de factori : cei politici şi cei economici. Acţiunea lor poate fi sintetizată prin analiza rapidă a evoluţiei sistemului politic mondial.

EVOLUŢIA SISTEMULUI POLITICO-ADMINISTRATIV MONDIAL

Istoria cunoaşte cîteva organizări statale sau imperiale care au evoluat continuu şi relativ autonom -cu

mici perioade de discontinuitate - pînă astăzi : Thailanda, China, Japonia, Coreea, Persia/Iran, statele din vestul şi centrul Europei şi Rusia. Dintre toate, cea mai accentuată tendinţă expansionistă au avut-o statele europene.

Primele imperii mondiale au aparţinut Spaniei şi Portugaliei care, în urma tratatului de la Tordesillas (1493-1494), mediat de Papă, realizează prima împărţire colonială a lumii : coroanei spaniole îi reveneau Americile (cu excepţia estului Braziliei) iar celei lusitane în reveneau toate teritoriile descoperite în emisfera estică (Africa şi Asia). Dificultăţile de gestionare a acestor vaste teritorii conduc la intense mişcări de eliberare, care culminează, între 1800 -1903 cu independenţa tuturor statelor Americii de Sud şi a celor mai multe din America Centrală (Haiti - 1804, Paraguay - 1811, Argentina - 1816, Chile - 1818, Columbia - 1819, Mexic - 1821, Nicaragua - 1821 , Costa Rica -1821, Honduras - 1821, El Salvador - 1821, Guatemala - 1821, Brazilia - 1822, Ecuador - 1822, Peru - 1824, Bolivia - 1825, Uruguay - 1828, Venezuela -1830, Cuba - 1902, Panamp - 1903).

Apariţia noilor puteri coloniale (Olanda, Marea Britanie, Franţa, Belgia, Germania) şi slăbiciunea politico-militară a ibericilor va conduce la noi împărţiri ale planetei, de multe ori cauze ale marilor conflagraţii regionale sau mondiale. Către începutul secolului al XX-lea, cel mai important imperiu era cel britanic, "deasupra căruia soarele nu apunea niciodată", urmat de cel francez, de cel olandez, de cel belgian, de cel german şi de cel italian. Simultan se făceau simpite pretenţiile coloniale ale Statelor Unite (care îşi proclamaseră independenţa faţă de coroana britanică în 1776), prin expansiunea în Caraibe şi în insulele Pacificului, şi ale Japoniei, care ocupase Coreea, Insulele Kurile şi Taiwan-ul. Frontierele marilor imperii erau zone de accentuată instabilitate (Peninsula Balcanică, Europa de Est, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Manciuria, Siberia răsăriteană şi Oceania). Prin jocul de interese ale marilor puteri şi prin luptele de eliberare, Imperiul Otoman pierde Grecia (1821), Principatele Române (1877), Serbia şi Muntenegru (1887), Bulgaria (1908) şi Albania (1913). În acelaşi timp, marile colonii britanice fac primii paşi spre autonomie : Canada (1867), Australia (1901), Noua Zeelandă (1907), Africa de Sud (1910).

După primul război mondial se produc schimbări majore în Europa şi Orientul Mijlociu (constituirea statelor naţionale rezultate în urma destrămării Imperiului Austro-Ungar şi a celui Otoman). În Europa (re)apar ca state independente Ceho-Slovacia (1918), Austria (1918), Ungaria (1918), Regatul Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor (în 1918; din 1924 devine Regatul Iugoslaviei, care cuprindea Serbia, Croaţia, Slovenia, Muntenegru, Macedonia şi Bosnia-Herţegovina), România (1918) şi Polonia (1918), iar Rusia renunţă la suveranitatea asupra estului Poloniei, asupra Finlandei (1918), Estoniei (1918-1920), Lituaniei (1918-1920), Letoniei (1918-1920) şi Basarabiei (1918). În Orientul Mijlociu şi Apropiat, resturi ale Imperiului Otoman intră sub mandat francez (Siria şi Libanul) sau englez (Palestina, Transiordania şi Irak-ul) iar Turcia renunţă la drepturile sale asupra Egiptului. Modificări importate apar şi la frontierele asiatice ale Rusiei : integrarea populaţiilor musulmane din Asia Centrală şi din Caucaz (între 1868 şi 1925), anexarea Manciuriei, desprinderea Mongoliei de China (1920), etc. Coloniile Germaniei sînt încredinţate, sub mandat, de către Societatea Naţiunilor Unite, puterilor învingătoare: Marii Britanii (Togo, Tanganyka/Tanzania, Nauru), Franţei (Benin, Camerun), Belgiei (Ruanda, Urundi/Burundi), Uniunii Sud-Africane (Namibia), Australiei (Papua-Noua Guinee şi Arhipelagul Bismark, astăzi Insulele Solomon) şi Noii Zeelande (Samoa). Între 1918-1920 se desfăşoară emanciparea Irlandei de sub tutela Angliei.

Al doilea război mondial înseamnă sfîrşitul imperiilor coloniale ale Germaniei, Italiei şi Japoniei, ale căror posesiuni sînt trecute sub mandat ONU, care le încredinţează Australiei, Belgiei, Noii Zeelande ori Statelor Unite, precum şi consfinţirea frontierelor sferei de influenţă sovietice (republicile baltice, Europa central-estică, regiunea caucaziană, Asia Centrală, Mongolia, Manciuria). Sfîrşitul celei de-a doua conflagraţii planetare înseamnă de asemenea

30

şi începutul sfîrşitului celorlalte mari imperii (britanic, francez, olandez şi belgian). Fenomenul de decolonizare a început în Asia şi s-a desfăşurat în trei etape majore:

a) Etapa cuprinsă între 1945 - 1960, cînd devin independente unele state asiatice (Filipine - 1946, India - 1947, Pakistan - 1947, Birmania, astăzi Myanmar - 1948, Sri Lanka - 1948, Indonezia - 1949, Laos şi Cambodgia - 1954, Malaysia - 1957, Singapore - 1958) precum şi unele state din Orientul Mijlociu (Siria -1946, Liban - 1946, Iordania - 1946) şi din Africa (Libia - 1951, Maroc, Tunisia şi Sudan - 1956, Ghana - 1957 şi Guineea - 1958);

b) Etapa cuprinsă între 1960 - 1970. Decolonizarea debutează masiv în anul 1960 (anul marii decolonizări africane), cînd devin independente următoarele state : Mauritania, Senegal, Mali (ex-Sudanul Francez), Volta Superioară (astăzi Burkina Fasso), Côte d'Ivoire, Togo, Benin (ex-Dahomey), Niger, Nigeria, Camerun, Ciad, Imperiul Centrafrican (astăzi Republica Centrafricană), Gabon, Congo (Congo-Brazzaville), Zair (ex-Congo Belgian, astăzi Republica Democrată Congo, respectiv Congo-Kinshasa), Somalia şi Madagascar. Ulterior ajung de sine stătătoare Sierra Leone şi Republica Africa de Sud (1961), Algeria, Uganda, Rwanda, Burundi (1962), Kenya (1963), Malawi (ex-Nyassaland), Tanzania (ex-Tanganyka, 1964), Zambia (ex-Rhodezia de Nord, 1964), Gambia (1965), Botswana (ex-Bechuanaland, 1966), Guineea Ecuatorială, Swaziland şi Mauritius (1968).

Simultan, se definitivează independenţa unor state asiatice (în Asia de Sud şi de Sud-Est se remarcă Federaţia Malaysia - 1963 şi Maldive - 1965, iar în Orientul Mijlociu Kuweit - 1961, Yemenul de Sud - 1962, Yemenul de Nord - 1967 şi Oman - 1970). În America Centrală îşi declară independenţa Jamaica şi Trinidad Tobago în 1962, Barbados în 1966 iar în America de Sud devine liberă Guyana (ex-Guyana Britanică), în 1966. În Oceania ajung la independenţă Samoa de Vest (1962), Nauru în 1968, precum şi Fidji şi Tonga în 1970.

c) Etapa desfăşurată după 1970 aparţine în special micilor state insulare din Oceanul Pacific (Noua Guinee în 1975, Insulele Solomon şi Insulele Tuvalu în acelaşi an - 1978, Kiribati în 1979 iar Vanuatu în 1980), din Marea Caraibelor (Bahamas - 1973, Grenada - 1974, Dominica -1978, Saint Vincent - 1979, Santa Lucia - 1979, Antigua şi Barbude - 1981), din Oceanul Atlantic (Republica Capului Verde - 1975, São Tomé - 1975) şi din Oceanul Indian (Comore - 1975, Seychelles - 1976). În aceeaşi perioade devin independente o serie de state din Orientul Mijlociu : Emiratele Arabe Unite, Qatarul şi Bahreinul, în 1971, din Africa : Guineea Bissau - 1974, Angola şi Mozambic - 1975, Leshoto - 1977, Djibouti (ex-Somalia Franceză) - 1977, Zimbabwe (ex-Rhodezia de Sud) - 1980, Namibia - 1990) şi din America Latină - Belize (ex-Hondurasul Britanic) în 1973 şi Surinam (ex-Guyana Olandeză), în 1975.

De multe ori, interesele geostrategice ale marilor puteri au făcut extrem de dificil accesul la independenţă, proces ce s-a desfăşurat pe parcursul a mai multor ani : Pakistan (1947 - 1956), Bangladesh (1947 - 1971), Vietnam (1954 - 1976), Malaysia (1957 - 1963). În plus, crearea statului Israel (1948) a complicat mult situaţia din Orientul Mijlociu.

Ultimile factorii franceze şi portugheze au părăsit India abia în 1956 şi respectiv 1961, în timp ce Hong Kong şi Macao au revenit Chinei abia către sfîrşitul mileniului trecut.

Anul 1989 a marcat fisurarea puternică şi chiar distrugerea relaţiilor de dependenţă politică între URSS şi statele sale componente (Federaţia Rusă, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Estonia, Georgia/Gruzia, Kazahstan, Kirghizia, Letonia, Lituania, Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan, Ukraina, Uzbekistan) sau satelizate (RDG, Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, România , Bulgaria, ex-Iugoslavia, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba). Fosta Iugoslavie cunoaşte convulsiile redefinirii identităţii culturale şi teritoriale a popoarelor care au alcătuit-o iar Yemenul, unit pentru o scurtă perioadă, este sfîşiat din nou în jocurile politice internaţionale. În 1993 este proclamată independenţa Eritreei faţă de Etiopia iar Somalia tinde să se fărîmiţeze. Fără a fi atît de dramatice, tensiuni separatiste se manifestă şi în Canada (Quebec), în Spania (Euskadi/Ţara Bascilor), în Franţa (Corsica), în Belgia (Flandra şi Valonia), în Marea Britanie (Scoţia), Africa de Sud (Transvaal şi Natal).

Ca nişte relicve ale marilor imperii coloniale, sistemul politico-administrativ planetar mai numără, alături de cele 198 de state independente, încă 27 de zone şi teritorii dependente, asociate sau cu statut special : Anguilla, Antilele Olandeze, Aruba, Bermude, Insulele Cayman, Insulele Cook, Groenlanda, Guadelupa, Guyana Franceză, Insulele Lord Howe, Insulele Mariane de Nord, Martinica, Montserrat, Insula Niue, Insula Norfolk, Noua Caledonie, Insula Paştelui, Pitcairn, Polinezia Franceză, Puerto Rico, Réunion, Insulele Samoa Americane, Teritoriul Insulelor din Marea de Coral, Tokelau, Turks şi Caicos, Insulele Virgine Americane, Insulele Virgine Britanice, Wallis şi Futuna.

URMĂRILE ECONOMICE ALE CONSTITUIRII IMPERIILOR COLONIALE

Dincolo de aspectele politico-militare, imperiile coloniale au avut drept consecinţă mondializarea

economiei terestre. Din punct de vedere spaţial, sistemul economic mondial era guvernat de metropole (cu rol predominant de consum şi de nucleu de inovaţie), aflate în competiţie, şi de colonii (cu rol de piaţă de aprovizionare a metropolelor cu materii prime şi de piaţă de consum a produselor fabricate în ariile metropolitane). Prin intermediul organizaţiilor comerciale (care vor deveni nucleele marilor companii transnaţionale din secolul al XX-lea), imperiile coloniale au redistribuit în spaţiul geografic sisteme de producţie, moduri de trai şi obişnuinţe socio-culturale şi economice.

31

Urmări asupra localizării sistemelor de producţie agricolă

Contactele dintre civilizaţii, prilejuite de expansiunea colonială europeană, au condus la răspîndirea şi

redistribuirea teritorială a unor specii de plante şi de animale, fapt care a modificat, uneori radical, regimurile alimentare ale populaţiilor afectate, schimbîndu-le acestora obişnuinţele de consum, fapt cu implicaţii profunde asupra comerţului internaţional.

Redistribuirea spaţială a plantelor alimentare de bază G r î u l, originar din Orientul Mijlociu, s-a răspîndit lent în Iran, în jurul Mării Mediterane, pe Valea

Nilului şi în oazele sahariene, apoi, mult mai tîrziu, în Orient (China, Japonia, Coreea, Taiwan şi Filipine), unde a fost considerat ca adaos la regimul alimentar bazat pe orez. Expansiunea mondială a grîului începe odată cu expansiunea colonială spre est a Rusiei : în 1500 se cultiva în stepele ukraineano-ruseşti, în 1600 este introdus în cultură în Siberia sudică, ajungînd în anul 1700 dincolo de Itkutsk, pînă în bazinul Amurului. Colonizarea europeană a "Lumilor Noi" introduce grîul în America de Nord (1600-1700), apoi în Argentina, Africa de Sud şi Australia (1800-1900), regiuni care au devenit în prezent principalele furnizoare ale pieţii mondiale.

P o r u m b u l, originar din America Centrală, este făcut cunoscut europenilor de către spanioli. Între 1500-1540 porumbul este adoptat de întreaga Europă Occidentală, în jurul anului 1590 ajungînd să fie cultivat în Italia. Între 1700-1800, este introdus în Balcani, unde aproape că înlocuie-te grîul în alimentaţia populaţiei autohtone. Portughezii impun porumbul în Congo (între 1510-1515), de unde se răspîndeşte în toată Africa, apoi, alături de britanici şi de olandezi, îl fac să fie adoptat în India, China, Birmania/Myanmar, Thailanda şi Japonia. Datorită randamentului ridicat, porumbul înlocuieşte plantele alimentare tradiţionale (meiul şi ignamele), care ocupau suprafeţe întinse, favorizînd eliberarea terenurilor pentru plantaţiile tropicale impuse de colonizatori. În prezent, porumbul se constituie în aliment de bază al populaţiilor rurale din Mexic, din statele Americii Centrale, din Spania şi Portugalia, din peninsula Balcanică, din România , din cea mai mare parte a Africii, din centrul Indiei şi din nord-estul Chinei. Utilizările sale principale constau în fabricarea furajelor zootehnice concentrate şi a diferitelor produse industriale (amidon, dextroză, alcool, ulei).

C a r t o f u l, originar din zona andină a Americii de Sud, a fost adus în Europa de către spanioli, florile fiind la început accesorii foarte apreciate pentru coafurile doamnelor curţii regale a Spaniei. Considerat multă vreme "plantă a diavolului", impură (mai ales de către arabi, indieni, chinezi şi japonezi), cartoful s-a infiltrat mai lent în obiceiurile alimentare din "Lumea Veche". Populaţiile statelor care l-au acceptat au devenit în mare parte dependente de consumul său: Irlanda, Franţa, Germania, Anglia, Siria, Iordania, China, Japonia, etc. Cartoful asigură şi materia primă principală pentru industria amidonului şi a alcoolului.

F l o a r e a s o a r e l u i, adusă de spanioli ca plantă ornamentală, s-a răspîndit între 1500-1950 în toată Europa Orientală, ajungînd pînă în stepele Asiei Centrale, unde ocupă în prezent o arie continuă, din Crimeea şi pînă la frontiera estică a Kazahstanului. Alături de porumb şi de soia, face parte din principalele plante oleaginoase ale lumii.

T r e s t i a d e z a h ă r, cu origine în Asia de Sud-Est, a fost transplantată de portughezi în Brazilia şi Africa, de englezi în India, în Africa de Sud şi în coloniile britanice din America Centrală, de francezi în coloniile din Oceanul Indian iar de olandezi în coloniile proprii din America Centrală şi din Surinam. În prezent asigură 70% din zahărul produs în lume.

M a n i o c u l ş i b a t a t u l, două plante tuberculifere originare din America Centrală şi de Sud, au fost impuse de către colonizatorii englezi, portughezi, germani, olandezi şi fancezi, (împreună cu porumbul) drept aliment de bază pentru populaţiile autohtone din Africa şi Oceania. Datorita randamentului lor ridicat au înlocuit aproape integral ignamele, plante alimentare tradiţionale ale acestor regiuni.

Redistribuirea spaţială a plantelor tropicale de plantaţie Regimul alimentar sofisticat al populaţiilor metropolitane, dezvoltarea industriilor agro-alimentare şi

introducerea diferitelor inovaţii tehnice (automobilul, cosmeticele şi medicamentele moderne) au constituit principalele motive ale apariţiei agriculturii de plantaţie, ce trebuia să furnizeze metropolei produse alimentare şi materii prime exotice : mirodenii (piper, scorţişoară, vanilie), coprah (miez uscat de nucă de cocos) şi ulei de coprah, chinină, latex (cauciuc natural), cacao, cafea, ceai, fructe tropicale, fibre textile, zahăr. În primele faze, colonizatorii se mulţumeau să exploateze resursele vegetaţiei naturale, pe baza principiului spaniol encomiendas (împroprietărirea conquistadorilor cu pămînt şi utilizarea forţată a muncii autohtonilor), practică ce a funcţionat în mod identic pentru toate imperiile coloniale. Acolo unde populaţia autohtonă fusese decimată, au fost aduşi sclavi africani (în 1510 sînt semnalaţi primii sclavi în Haiti iar în 1517 este atestată sosirea primilor exponenţi ai populaţiei de culoare în sudul Americii de Nord). Randamentul redus al florei spontane a impus crearea plantaţiilor de plante utile. Aglomerarea intereselor marilor puteri

32

pe teritoriile restrînse favorabile culturii acestor plante a dus la încercări reuşite de aclimatizare şi, în ultimă instanţă, la răspîndirea mondială a respectivelor culturi.

C a f e i e r u l (cu cele două specii, respectiv Coffea arabica şi Coffea robusta), originar din platourile înalte ale Africii (Etiopia, Kenya, Uganda), a fost cultivat ulterior de către britanici, francezi, olandezi şi germani în plantaţiile Africii de Vest (pe ţărmul Golfului Guineea), în Oceania, în Asia de Sud-Est (Indonezia) şi în Antile, iar de către portughezi şi spanioli în America de Sud (Brazilia, Columbia, Venezuela, Ecuador).

A r b o r e l e d e c a c a o (Theobroma cacao), cu originea în America Centrală, a fost răspîndit drept cultură de plantaţie în Africa, în Asia de Sud-Est şi în insulele Pacificului de sud.

A r b o r e l e d e c a u c i u c (Hevea brasiliensis) a fost descoperit şi exploatat intensiv în Amazonia braziliană, de unde a fost extins ulterior în Africa Central-vestică (Zair (R.D. Congo), Liberia, Ghana, Coasta de Filde-, Nigeria) şi în Asia de Sud-Est (Malaysia şi Indonezia).

B a n a n i e r u l (Musa paradisiaca), originar din Indonezia, a fost introdus în cultura de plantaţie a insulelor din Oceanul Indian, pe litoralele estice şi vestice ale Africii şi mai ales în America Centrală şi de Sud, principala zonă de aprovizionare a pieţelor alimentare ale planetei.

P a l m i e r u l d e c o c o s (Cocos nucifera), arbore ce creşte în mod spontan în Indonezia, a cunoscut o extensie spaţială rapidă a ariei sale de cultură, plantaţii importante funcţionînd în insulele Oceaniei, în insulele Oceanului Indian, pe litoralele orientale (Mozambic) şi occidentale (Nigeria, Ghana) ale Africii, în insulele Mării Caraibelor şi în America Centrală istmică.

P a l m i e r u l d e u l e i (Elaesis guineensis), tipic pentru vestul Africii, a fost implantat în Malaysia, Indonezia, Filipine şi în insulele Oceaniei.

Asemenea evoluţii sînt specifice şi pentru multe alte plante (orezul, secara, ovăzul, tomatele, arbustul de ceai, ramia, bumbacul, citricele), precum şi pentru unele păsări şi animale (curcile, aduse din America de Nord, bovinele şi cabalinele duse pe continentele americane, ovinele, duse în Africa de Sud, în Argentina şi în Australia, etc.).

Toate aceste deplasări spaţiale de plante şi animale, împreună cu sistemele tradiţionale de cultură sau de creştere a lor (eventual completate prin punerea la punct a noi agrotehnici), au condus la omogenizarea planetară a sistemelor agricole implantate în regiuni asemănătoare în ceea ce priveşte clima, relieful şi solul, fapt care implică anumite regularităţi în localizarea mondială a activităţilor agricole. De fapt, aceste fenomene stau la baza definirii principalilor taxoni ai agriculturii terestre : peisajele, zonele şi regiunile agricole.

Urmări asupra localizării sistemelor de producţie industrială

Dacă mondializarea agriculturii a început simultan cu procesul de colonizare a lumii, răspîndirea

industriei în afara Europei s-a desfăşurat abia începînd cu perioada cuprinsă între sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Difuzia spaţială a industriei a fost încetinită de aplicarea principiului "Pactului colonial", conform căruia metropola, stăpînind integral mijloacele de transport marin, îşi rezerva dreptul consumării produselor coloniale exotice şi impunea coloniilor statutul de cumpărător al produselor sale manufacturate, interzicînd acestora orice dezvoltare industrială proprie. Astfel, pentru Franţa, coloniile sale erau al treilea partener comercial (imediat după Germania şi Anglia), absorbind anual 56% din producţia de şine pentru căi ferate, 73% din cea de locomotive, 80% din cea de construcţii metalice, etc. (Bergeron şi al., 1987). În aceste condiţii, unele colonii s-au revoltat, obţinînd independenţa : coloniile engleze din America de Nord au devenit Statele Unite ale Americii (1776-1783) iar coloniile spaniole din America Centrală şi de Sud s-au divizat într-o pleiadă întreagă de state libere (1811-1830). Mişcările anticoloniale din India (1857-1858), Noua Zeelandă (1860-1870) şi din Africa de Sud (1880-1884) vor conduce la desprinderea treptată a acestor ţări din menghina "pactului colonial". Populaţia de origine europeană a acestor colonii (SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă şi Africa de Sud) vor iniţia şi vor dezvolta un sistem industrial asemănător celui practicat în Europa, pe care îl cunoşteau bine, sistem bazat pe metalurgie, pe industria textilă şi pe construcţia maşinilor cu abur pentru industriile textile, pentru cele ale materialului de transport, ale chimiei şi ale materialelor de construcţie.

Una dintre urmările evoluţiei complexe a raporturilor dintre metropole şi colonii este crearea a trei tipuri principale de localizări industriale, tipuri care pot fi urmărite pînă în prezent.

T i p u l m e t r o p o l i t a n d e l o c a l i z a r e este specific bineînţeles statelor coloniale, fiind caracterizat de o dezvoltare complexă în profil teritorial a industriei, ajungîndu-se la crearea regiunilor industriale. Între 1750 şi 1900 se dezvoltă în Europa o serie de regiuni carbonifer- siderurgice (Midlands şi Wales în Anglia, Ruhr-ul în Germania, Nord-Pas de Calais şi Lorena în Franţa, Bohemia cehă, Silezia ceho-poloneză şi Banatul romînesc în Austro-Ungaria, Ukraina în Rusia ţaristă) şi de regiuni textile (Flandra în Belgia, Valea Rhônului în Franţa, Lombardia şi Toscana în Italia, etc.), ce vor deveni modele, preluate apoi de fostele colonii.

T i p u l c o l o n i a l d e l o c a l i z a r e era prezent în colonii, fiind caracterizat de predominarea industriilor extractive şi a celor agro-alimentare. În cadrul acestui tip, sistemul industrial este foarte simplu, fiind strict specializat pe valorificarea resurselor locale. Metropola era interesată să dezvolte în colonii anumite industrii extractive care îi ofereau materii prime necesare în spaţiul metropolitan (aur, argint, cupru şi salpetru în Chile, Peru, Zair/R.D. Congo, Zambia; aur şi diamante în Africa de Sud şi India, fosfaţi în Maroc), sau necesare în spaţiul extrametropolitan,

33

pentru aprovizionarea şi întreţinerea flotelor militare şi comerciale (petrol în Orientul Mijlociu, cărbune şi fier în Africa de Sud, Australia, India, Indonezia).

Industriile agro-alimentare erau destinate să asigure prelucrarea primară a produselor agricole şi să fabrice subproduse preluate apoi de metropolă. Astfel au apărut rafinării de zahăr şi distilerii de rom în Guadelupa, Martinica, Jamaica, Haiti, Réunion, Africa de Sud; uscătorii de cafea, cacao şi coprah în Brazilia, Venezuela, Columbia, Ghana, Indonezia, Malaysia, Filipine; secţii de uscare, prelucrare şi ambalare a ceaiului în India şi Sri Lanka/Ceylon.

Alături de acestea au apărut în colonii şi alte ramuri ale industriei uşoare : ateliere de prelucrare a latexului în Brazilia, Malaysia şi Indonezia, uscătorii de tutun în Cuba, Haiti, India şi Afganistan, ateliere de egrenat bumbacul, de confecţionat împletituri din iută şi din ramia în India, Birmania/Myanmar, Malaysia, Vietnam, fabrici de ciocolată, rafinării de aur şi ateliere de prelucrare primară a diamantelor în Africa de Sud, etc. După decolonizare, majoritatea tinerelor state independente nu au avut altă soluţie decît să continue acest tip de dezvoltare industrială sectorială, rămînînd în continuare tributare necesităţilor economice ale fostelor metropole.

T i p u l d e l o c a l i z a r e p r o p r i u c o l o n i i l o r f a v o r i z a t e este specific fostelor regiuni colonizate de populaţii europene. Acest tip copie modelul industrial al metropolei. Astfel, au apărut şi au evoluat regiuni carbonifer-siderurgice în SUA (Pennsylvania, sudul Marilor Lacuri), în Africa de Sud (Transvaal) şi în Australia (Queensland şi New South Wales). Regiuni textile au fost schiţate în SUA - în sudul Munţilor Appalachi, unde se află cotton belt (zona de cultură a bumbacului), în sudul extrem al Republicii Africa de Sud sau în statul australian Victoria.

O altă urmare a coloniilor politice o constituie forjarea şi adoptarea unui comportament imperial de

către agenţii economici industriali majori ai statelor dezvoltate. Exemplul cel mai elocvent este cel al marilor companii transnaţionale, adevărate imperii economice moderne, ale căror profituri anuale sînt mai mari decît produsul naţional brut al multor ţări în curs de dezvoltare. Aceste companii sînt organizate în reţele ierarhizate, controlînd în general întreg fluxul economic al produselor care le interesează (producţie, prelucrare, fabricare în forma finită, comercializare), fiind aproape indiferente la graniţele statelor naţinale. Exemplul clasic este constituit de transnaţionalele petroliere (Exxon, Royal Dutch-Shell, Mobil, British Petroleum, Texaco, Chevron, Socal), care controlează peste 60% din petrolul produs pe glob, pornind de la extracţie şi continuînd cu transportul, rafinarea, prelucrarea şi distribuirea produselor petrochimice finale. În domeniul agro-alimentar asemenea giganţi ajung să controleze pînă la 80% din producţia şi comerţul mondial cu banane (United Fruits), pînă la 50% din producţia şi comerţul cu boabe de cacao (Gill & Duffus), 45% din producţia şi comerţul cu ceai (Lipton & Lyons), în vreme ce zahărul este stăpînit la nivel planetar de numai 10 firme (Sucres & Denrées, Tate & Lyle, Philip Brothers, etc.). Acelaşi lucru este valabil şi pentru industria materialului de transport (Ford, General Motors, Peugeot PSA, Volkswagen, Toyota, Volvo), a materialului autopropulsat pentru agricultură şi construcţii (Caterpillar, John Deer), a echipamentului pentru telecomunicaţii (Alcatel, Motorola, ITT), a echipamentului energetic (General Electric, Westinghouse) sau electronic (Hitachi, NEC, IBM), etc.

Transnaţionalele sînt în prezent unul dintre factorii cei mai activi ai răspîndirii industriei în spaţiul terestru, constituind de asemenea cele mai eficace reţele de difuzie spaţială a inovaţiilor. Acţiunea marilor companii industriale crează în general organizări teritoriale punctiforme, care evoluează mai mult sau mai puţin rapid către nuclee, axe sau chiar regiuni industriale moderne.

Urmări asupra localizării sistemelor de transport

Marile descoperiri geografice şi constituirea vastelor imperii coloniale au implicat cunoaşterea

mărilor şi oceanelor, trasarea rutelor maritime, stabilirea punctelor obligatorii de trecere şi a celor de aprovizionare, pe scurt crearea unui sistem mondial de transporturi navale. Realizarea acestui sistem de transport maritim, destinat vehiculării fluxurilor comerciale dintre colonii şi metropole a lăsat gravate în spaţiul geografic cîteva organizări teritoriale care funcţionează şi în prezent :

- fiecare putere colonială şi-a organizat în oceanele şi mările lumii o reţea bine structurată de puncte de sprijin (forturi, transformate apoi în baze militare; porturi de aprovizionare şi de efectuare a reparaţiilor; porturi de refugiu, porturi comerciale). Exemplele sînt multiple : insulele Midway, Guam, Hawai, Filipine (în Oceanul Pacific) şi Diego Garcia (în Oceanul Indian) pentru Statele Unite; Curaçao (în Antilele Olandeze) pentru Olanda; Malta (în Marea Mediterană), Aden (în Yemen), Singapore (în sudul peninsulei Malacca), Hong Kong (pe coasta estică a Chinei), Sfînta Elena (în Oceanul Atlantic) ori Cape Town (în Africa de Sud) pentru Marea Britanie; Guadelupa, Martinica (în Marea Caraibelor), insulele Saint Pierre et Miquelon (în estul Canadei), insulele Kerguelen (în Oceanul Indian) sau Polinezia Franceză (în Oceanul Pacific) pentru Franţa, etc.;

- fiecare putere colonială a căutat să-şi specializeze cît mai mult porturile de export din colonii (Savannah şi Boston, din SUA, pentru bumbac şi tutun; Pointe-à-Pitre, din Guadelupa, Fort de France din Martinica, Kingston, din Jamaica, Havana, din Cuba, pentru zahăr, tutun, cafea, cacao şi rom; Melbourne şi Sydney din Australia, pentru lînă; Durban şi Cape Town din Africa de Sud pentru lînă şi zahăr, etc.;

34

- marile imperii, în încercarea de a asigura legături cît mai rapide între diversele lor posesiuni coloniale, au construit căi de comunicaţii interoceanice (Canalul de Suez, săpat între 1859 - 1869, care face legătura între Marea Roşie şi Marea Mediterană; Canalul Panamà, realizat între 1881 - 1914, care face legătura între Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific).

Rutele maritime au constituit doar o parte a sistemului complex de transporturi rezultat în urma interacţiunilor dintre metropole şi colonii. Spaţiile colonizate trebuiau valorificate, ori resursele naturale ale acestor teritorii se găseau de multe ori la distanţe mari de litorale. Prin urmare s-a impus construirea de căi ferate care să asigure un transport rapid dinspre interiorul continentului către porturile de pe ţărm. Reţelele feroviare puse în loc în perioada colonială, active şi astăzi, prezintă cîteva particularităţi :

- ignoră cerinţele economice ale teritoriilor în interiorul cărora au fost implantate; ele au un caracter strict de penetraţie (adică pleacă din port direct spre zăcămîntul sau spre plantaţia care interesa metropola, neurmărind în vreun fel să asigure deservirea sistemului de localităţi laterale traseului); fenomenul este foarte vizibil în Africa, America de Sud şi Australia;

- deoarece fiecare stat european avea un anumit standard de construcţie a căilor ferate, în cadrul aceluiaşi continent (şi chiar în interiorul teritoriului aceleiaşi foste colonii) se găsesc tronsoane de căi ferate cu ecartamente foarte diferite. Astfel, în regiunile care au fost colonizate de britanici (Nigeria, Togo, Egipt, Sudan, Africa de Sud, Australia, India), predomină ecartamente largi (1,435 m), pe cînd în cele care au aparţinut Franţei, Belgiei, Italiei sau Germaniei (Africa de Nord, Africa de Vest, Africa de Est, Indochina) este prezent atît ecartamentul normal (1,067 m), cît şi ecartamentul minier sau metric (1,000 m). Existenţa unor ecartamente diferite face foarte dificilă construirea unui sistem feroviar naţional care să asigure o circulaţie fluentă a bunurilor şi persoanelor;

- tracţiunea pe căile ferate ale fostelor colonii este în mare măsură dependentă de tipul de activitate economică deservită de calea ferată : în zonele carbonifer-miniere (India, Africa central-sudică, Australia) se mai păstrează locomotivele cu abur alimentate cu cărbuni, în timp ce în arealele de plantaţie din Indonezia, Filipine, Brazilia, Ghana ori Nigeria, focarele locomotivelor sînt alimentate cu deşeuri agricole (tulpini de trestie de zahăr, coji de arahide, frunze de palmier, etc.). În statele ce au cunoscut o dezvoltare mai intensă (RSA, Australia) sau în cele care beneficiază de zăcăminte petroliere (Irak, Iran, Arabia Saudită), a apărut şi tracţiunea diesel.

Frecvent, în fostele spaţii coloniale apar schiţate sisteme combinate de transport (formate din sectoare izolate rutiere, fluviale şi feroviare), avînd aceeaşi menire, de a asigura căi de acces cît mai rapide între interior şi litoral. Astfel de reţele relativ complexe apar în bazinul fluviului Zair (R.D. Congo), în cel al fluviului Amazon sau în bazinul superior şi mijlociu al Nilului.

Urmări asupra localizării activităţilor de servicii

Funcţionarea sistemului economic planetar conform unei structuri de relaţii piramidale stabilite între

teritoriile coloniale şi metropole a avut drept consecinţă generală crearea unei pieţe mondiale unice. Aceasta s-a tradus în stadiile iniţiale de organizare în crearea unor zone monetare : zona lirei sterline (în coloniile britanice), zona francului francez (în nord-vestul şi centrul Africii) şi zona dolarului (în cadrul continentelor americane). În urma incompatibilităţii funcţionării acestor zone închise în cadrul unei economii care devenea din ce în ce mai integrată la scară mondială, s-a simpit nevoia unei monede unice în schimburile internaţionale şi a unor organisme supranaţionale care să gestioneze latura financiară a aceste schimburi. În 1944 s-a desfăşurat Conferinţa de la Bretton Woods, care a impus dolarul american (legat de preţul aurului) drept monedă internaţională, şi care a creat Banca Mondială (BIRD-Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare) şi Fondul Internaţional Mondial. Mai tîrziu (Geneva, 1947), a fost creat GATT - Acordul General asupra Tarifelor Vamale şi Comerţului, care urmărea generalizarea liberului schimb în comerţul mondial. Deşi generoase în principii, aceste organizaţii şi tratate acordau o foarte slabă protecţie economiilor statelor care abia deveniseră independente. Ca urmare, numărul maxim de state semnatare ale GATT a fost de numai 80.

În cadrul sistemului mondial de schimburi au apărut diferite organizaţii de integrare regională, care încercau să diminueze, printr-un comerţ local, presiunile exercitate de marile şi puternicele sisteme economice ale statelor dezvoltate :

- ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est) : Brunei Darussalam, Indonezia, Malaysia, Filipine, Singapore şi Thailanda;

- ECOWAS (Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest): Benin, Burkina Fasso, Republica Capului Verde, Côte d'Ivoire, Gambia, Ghana, Guineea, Guineea Bissau, Liberia, Mali, Mauritania, Niger, Nigeria, Senegal, Sierra Leone şi Togo;

- CEPGL (Comunitatea Economică a Statelor Marilor Lacuri): Burundi, Rwanda, Zair (R.D. Congo); - UDEAC (Uniunea Vamală şi Economică a Africii Centrale): Camerun, Republica Centrafricană,

Ciad, Congo, Guineea Ecuatorială, Gabon; - ALAI (Asociaţia Latino-Americană de Integrare) : Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia,

Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay, Venezuela;

35

- CARICOM (Comunitatea Caraibiană) : Antigua şi Barbude, Barbados, Belize, Dominica, Grenada, Guyana, Jamaica, Montserrat, Santa Lucia, Saint Christopher and Nevis, Saint Vincent and Grenadine, Trinidad Tobago;

- PCCA (Piaţa Comună Central-Americană) : Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua.

Se observă că principiul constituirii acestor zone este cel al proximităţii geografice (ceea ce presupune adesea proximitate de cultură şi de tradiţii), suprapunîndu-se de multe ori pe vechile organizări coloniale. Legăturile existente între aceste regiuni şi fostele lor metropole (politice sau economice) sînt vizibile mai ales în ceea ce priveşte structura şi sensul fluxurilor lor comerciale şi financiare : de multe ori băncile naţionale sau regionale din continentele sudice sînt legate de băncile naţionale ale Franţei, Marii Britanii sau Germaniei iar valoarea mărfurilor şi acţiunilor de la bursele din Singapore, Hong Kong, Bangkok sau Mexico City este influenţată de piaţa statelor dezvoltate.

Urmările organizării coloniale a lumii sînt reflectate şi în localizarea activităţilor turistice. Fluxurile de turişti europeni sau americani se îndreaptă în general spre vechile sau actualele colonii : francezii spre nordul şi vestul Africii (Tunisia, Maroc, Senegal, Benin), spre insulele din Oceanul Indian (Madagascar, Réunion) sau din Caraibe (Martinica, Guadelupa); olandezii şi englezii spre Africa de Sud ori Australia; germanii şi portughezii spre Brazilia şi Argentina; americanii spre Hawai sau spre Antile; japonezii spre insulele Asiei de Sud-Est, etc.

CONCENTRĂRILE SPAŢIALE DE POPULAŢIE - FACTOR DE PRODUCŢIE ŞI DE CONSUM

Evoluţia aşezărilor umane a condus la apariţia a două tipuri de habitat : cel rural şi cel urban. Fiecare

dintre cele două forme de distribuţie a populaţiei în spaţiul geografic conduce la anumite configuraţii teritoriale ale activităţilor economice.

HABITATUL RURAL ŞI POPULAŢIA RURALĂ

Habitatul rural, care crează concentrări mai mici de populaţie decît habitatul urban (însă mai

răspîndite în spaţiu decît cele prilejuite de acesta din urmă), este domeniul activităţilor economice primare, în special al celor agricole, silvicole, piscicole şi cinegetice. Habitatul rural nu este un factor de concentrare în sine al activităţilor economice productive, fiind mai degrabă un rezultat al acestora. Producţia agricolă sau cu caracter industrial (meşteşugăresc) din mediul rural este în mare parte subordonată condiţiilor oferite în plan local de climă, rocă, sol, vegetaţie şi faună. În ţările Europei vestice se observă o deplasare a unităţilor unor anumite industrii (electronică, electrotehnică, robotică, informatică, farmaceutică) spre zonele rurale însă acest fenomen nu este datorat resurselor naturale minerale sau umane de care dispun aceste zone, ci de cu totul alte elemente specifice lor : cost scăzut al terenurilor, linişte, ambianţă tonifiantă, etc. Dintre activităţile industriale mai prezente în cadrul habitatului rural se pot remarca în special cele legate de prelucrarea materiilor prime agricole (industrii agro-alimentare şi textile), precum şi unele industrii extractive. Spre deosebire de activitătile economice productive secundare, cele terţiare (comerţ, prestări de servicii, sănătate, administraţie, învăţămînt), sînt mai prezente în formele de habitat rural. Faţă de oraşe, în sate activităţile terţiare sînt de calitate mai modestă, iar din punct de vedere spaţial prezintă o repartiţie foarte rarefiată.

Dinamica ponderii populaţiei rurale (în procente din populaţia totală)

-sursa : ONU, 1993-

Continentul 1950 1960 1970 1980 1990 2000

AMERICA DE NORD 36 36 26 26 25 25

EUROPA 38 32 29 28 27 26

OCEANIA 39 34 29 29 29 29

AMERICA DE SUD 59 51 43 35 28 24

URSS/CSI 61 51 43 37 32 29

ASIA 84 78 76 73 70 65

AFRICA 84 81 77 73 67 61

MONDIAL 71 66 63 60 57 53

36

Localizarea activităţilor economice în habitatul rural diferă mult în teritoriu, deoarece condiţiile naturale şi tradiţia au condus la diferite tipuri de aşezări : izolate (o fermă în mijlocul proprietăţilor sale funciare), dispersate (cazul localităţilor din zonele montane, în care locuinţele sînt foarte distanţate unele de altele prin fîneţe, ori cazul localităţilor din zonele colinare, unde locuinţele sînt înconjurate de grădini, vii şi livezi) sau concentrate (cum este cazul localităţilor din depresiunile montane şi submontane din estul şi sudul Transilvaniei sau al satelor din cîmpia chineză, unde casele sînt practic lipsite de grădini, fiind strîns lipite unele de altele). În fiecare caz, o anumită activitate economică, de exemplu cea de servicii, va trebui să găsească punctul optim de localizare, pentru a asigura deservirea simultană a cît mai multor locuinţe. Găsirea acestui punct este cu atît mai dificilă cu cît în cazul habitatului concentrat s-au individualizat mai multe subtipuri (Lebeau, 1979), fiecare cu exigenţele sale de organizare spaţială :

- satul stradă, alungit de o parte şi de alta a unei axe de comunicaţie (şosea, rîu navigabil), ce este caracteristic aşezărilor rurale din provinciile francofone din Canada, satelor din cîmpiile euro-asiatice, etc.;

- satul în linie, alungit numai de o parte a unei axe de comunicaţie, fie din cauza dificultăţii extensiei pe ambele părţi în zonele de pădure (cazul localităţilor din sudul Germaniei, cînd poartă numele de waldhufendorf), fie în urma faptului că urmăreşte digul ce separă marea de uscat (în polderele olandeze, de exemplu, caz în care poartă denumirea de marshufendorf);

- satul în stea, extins pe traseul căilor de comunicaţie pornind de la punctul unde acestea se intersectează;

- satul circular (cu sau fără piaţă centrală), specific satelor din zonele joase mediteraneene, precum şi satelor din lumea islamică;

- satul nebuloasă (cu structură amorfă), cu o dezvoltare teritorială dezorganizată (specific, de exemplu zonelor colinare ale Moldovei);

- satul rectangular ("în tablă de şah"), cu străzi care se întretaie în unghi drept, caracteristic regiunilor cu populare europeană recentă (Canada, Statele Unite, Africa de Sud, etc.);

- satul nuclear, alcătuit din cîteva locuinţe strîns adunate şi înconjurate de obicei cu palisade din mărăcini-, din ţăruşi sau din lut, proprii localităţilor stabile din savanele africane.

Fiecare dintre aceste tipuri şi subtipuri de habitat realizează anumite relaţii cu spaţiul natural pe care îl ocupă şi cu sistemul economic din care fac parte, realizînd diverse forme de localizare şi de funcţionare a activităţilor economice specifice zonelor rurale. Astfel, habitatul izolat sau cel concentrat de tip circular, nuclear, în stea sau nebulos, prezintă o localizare concentrică a culturilor, asemănătoare celei din modelul lui Thünen, pe cînd habitatul în linie sau rectangular, specific în general zonelor de monocultură cerealieră, crează o localizare în caroiaj dreptunghiular a culturilor, sub forma unor benzi paralele, relativ înguste, cu baza mică pe axa de comunicaţie. În funcţie de mărimea şi de aşezarea geografică a localităţilor rurale, aceste pot dobîndi prin evoluţie naturală sau prin intervenţia puterilor publice, anumite funcţionalităţi, pe baza cărora se pot deosebi sate pescăreşti, sate agro-industriale, sate industriale (caz foarte rar), sate agro-turistice şi sate agricole tradiţionale, bazate pe cultura plantelor şi pe creştere a animalelor.

Populaţia rurală însumează totalitatea indivizilor care au domiciliul stabil în mediul rural. Ponderea

locuitorilor care trăiesc în mediul rural diferă mult de la o regiune la alta, în funcţie de evoluţia istorică a teritoriilor respective, de gradul lor de dezvoltare economică şi de gradul de modernizare al activităţilor agricole. Tabelul anterior ilustrează diferenţele existente între continentele planetei în ceea ce priveşte ponderea populaţiei rurale.

Pe plan mondial există o puternică tendinţă de scădere a ponderii populaţiei rurale (de la 71% în 1950 la 53 % la sfîrşitul mileniului). Fenomenul se desfăşoară în special prin urbanizarea regiunilor în curs de dezvoltare din Africa, Asia şi America de Sud, deoarece se observă clar faptul că în regiunile dezvoltate ritmul de de-ruralizare s-a stabilizat (25-26 % pentru America de Nord, 26-27% pentru Europa, 29% pentru Oceania). Pentru regiunile dezvoltate, plafonarea scăderii ponderii populaţiei rurale este o urmare atît a creşterii calităţii şi cantităţii serviciilor oferite de habitatul rural, cît şi dezvoltării mijloacelor de transport, care permit deplasări zilnice mult facilitate către locurile de muncă din oraşe. Din aceste cauze, nu trebuie să fie confundată populaţia rurală cu populaţia agricolă (adică cea care lucrează efectiv în agricultură).

Populaţia ocupată efectiv în agricultură are valori foarte mici pentru statele dezvoltate, şi mult mai mari pentru statele în curs de dezvoltare. Astfel, în America de Nord, în agricultură lucrează doar 3% din populaţia activă, în Europa 10%, în CSI 16% iar în Oceania 18%. În statele în curs de dezvoltare, unde agricultura asigură existenţa zilnică a majorităţii populaţiei, ponderea populaţiei agricole din totalul populaţiei ocupate este majoritară : 65% pentru Africa, 64% pentru Asia de Est, 59% pentru Asia de Sud şi 30 - 32% pentru America Centrală şi de Sud. Diferenţele se explică prin aceea că statele dezvoltate au o agricultură orientată exclusiv către piaţă, urmărind să obţină preţuri cît mai mici prin intensivizarea producţiei agricole (forţă de muncă puţină, suplinită prin mecanizare şi agrotehnici de vîrf), pe cînd statele în curs de dezvoltare posedă o agricultură de subzistenţă, destinată în cea mai mare parte consumului local. Excepţie face doar agricultura de plantaţie, asemănătoare celei americane sau vest-europene, şi rizicultura (cultura orezului), unde mecanizarea întîmpină dificultăţi foarte mari, trebuind să fie înlocuită prin munca manuală. Cultura orezului devine astfel şi un mijloc principal de ocupare a forţei de muncă (în China, 71% din populaţie lucrează în agricultură).

37

HABITATUL URBAN ŞI POPULAŢIA URBANĂ Habitatul urban presupune existenţa unor concentrări masive de populaţie (cele mai mici valori

oscilînd de la stat la stat între 1.500 şi 20.000 de locuitori), destul de distanţate unele de altele în teritoriu. Concentrarea populaţiei facilitează localizarea activităţilor economice care necesită o cantitate mare de forţă de muncă, lucru specific industriei. Densităţile umane mari uşurează (şi impun în acelaşi timp) constituirea unor reţele dense de servicii (comerciale, sanitare, sociale, meşteşugăreşti, educaţionale, administrative), realizîndu-se astfel forme complexe de organizări economice teritoriale, mult mai vizibile decît în cazul habitatului rural. Oraşul este locul unde se produc şi se consumă cantităţi foarte mari de bunuri materiale, energetice şi informaţionale. Sistemul tehnologic destinat producţiei şi consumului acestor bunuri nu este static ci, dimpotrivă, este caracterizat de o dinamică foarte accelerată, evoluînd rapid. Acest lucru este o urmare a interacţiunilor continue, pe un spaţiu foarte mic, stabilite între mediul social şi mediul tehnic, în condiţiile unui mediu de viaţă artificializat, unde natura nu impune constrîngeri foarte mari.

Oraşul este mediul ideal de apariţie şi de propagare a inovaţiilor, destinate în general artificializării şi mai avansate a spaţiului locuit. Reţelele de apă şi canal, de gaze şi electricitate, de condiţionare a aerului, de comunicaţii şi telecomunicaţii rapide, sînt tot atîtea inovaţii care au avut drept scop modernizarea şi progresul oraşului. Oraşul este o organizare teritorială care, plecînd de la mediul natural (valorificarea unui anumit sit), i se sustrage încet-încet, pînă la a ajunge aparent independent de acesta : apa, energia, materiile prime şi alimentele sînt aduse uneori de la distanţe de sute de kilometri; comunicaţiile se pot desfăşura aerian, terestru, pe apă, sau subteran, deci indiferent de condiţiile de refief; locuinţele asigură aceeaşi temperatură; populaţia poate atinge densităţi care depăşesc de mii de ori capacitatea de rezistenţă a sitului în condiţii normale, etc. Astfel, oraşul are posibilitatea să înglobeze din ce în ce mai mulţi locuitori şi să se extindă continuu pe verticală şi mai ales pe orizontală. Acest mod de expansiune teritorială îşi pune în mod hotărît amprenta asupra formelor de localizare a activităţilor economice :

- în domeniul serviciilor se produce o ierarhizare teritorială a unităţilor elementare : o primărie generală şi primării subordonate, de sector; o prefectură (un sediu) central de poliţie şi comisariate (secţii) de cartier; una sau mai multe bănci mari şi ghi-ee bancare în fiecare cartier; magazine centrale şi servicii comerciale de proximitate pentru fiecare grupare de locuinţe, etc. Reţelele astfel puse în evidenţă sînt în general reţele în stea iar localizările diferitelor noduri pot fi studiate, implantate, organizate, conform modelului locurilor centrale propus de Christaller;

- în domeniul localizărilor industriale se remarcă o grupare a uzinelor în arealele periferice, alcătuindu-se platforme ("zone") industriale, amplasate în direcţia opusă vînturilor dominante; localizarea industriilor în cadrul habitatului urban ascultă de legile profitului, ţinînd seama de cantitatea, de calitatea şi de gruparea sau de dispersia forţei de muncă în spaţiul urban, de costul terenurilor, de facilităţile de transport, de restricţiile ecologice; modelul thünenian sau cel weberian oferind de multe ori soluţii pentru localizarea optimă a industriilor.

Evoluţia dinamicii populaţiei urbane a continentelor (în procente, din populaţia totală)

-sursa : ONU, 1993)-

Continentul 1950 1960 1970 1980 1990 2000

AMERICA DE NORD 64 70 74 74 75 75

EUROPA 62 68 71 72 73 74

OCEANIA 61 66 71 71 71 71

AMERICA DE SUD 41 49 57 65 72 76

URSS/CSI 39 49 57 63 68 71

ASIA 16 22 24 27 30 35

AFRICA 16 19 23 27 33 39

MONDIAL 29 34 37 40 43 47

În cazul formelor urbane simple (oraşe individualizate după mărime, respectiv mici şi mijlocii, cu

20.000 - 100.000 de locuitori, mari, cu 100.000 - 500.000 de locuitori, foarte mari, cu 500.000 -2.000.000 de locuitori şi metropole, cu peste 2.000.000 milioane de locuitori), zonarea activităţilor economice este relativ uşor de sesizat în cadrul teritoriului oră-enesc. Situaţia devine mai complicată atunci cînd este vorba de a g l o m e r ă r i u r b a n e (un oraş central, considerat împreună cu aria urbanizată înconjurătoare, care poate cuprinde localităţi suburbane şi chiar alte oraşe, mai mici sau de aceeaşi mărime), deoarece diferitele organizări teritoriale se suprapun. Cele mai cunoscute şi cele mai mari tipuri de aglomerări urbane sînt conurbaţiile (formate din contopirea a două sau mai multe oraşe care

38

s-au extins spaţial unul spre altul) şi megalopolisurile (care sînt organizări teritoriale liniare formate din mai multe oraşe mari şi foarte mari, extinse unul spre altul pe o direcţie dominantă). Conurbaţia Ruhr - Rhin, din Germania, cele organizate în jurul oraşelor Los Angeles şi San Francisco, precum şi megalopolisul american de pe coasta atlantică ori cel japonez de pe litoralul sud-estic al insulei Honshu, sînt cele mai cunoscute aglomerări urbane ale lumii. Concentrările enorme de populaţie (40 de milioane de locuitori pentru megalopolisul nord-est american) implică implantarea unei game extrem de diverse de activităţi economice, în special de activităţi terţiare şi de industrii, foarte greu de diferenţiat, ceea ce legitimează pentru acest tip de organizări teritoriale denumirea de zone (sau regiuni) urban-industriale. În ţările industrializate, zonele urban-industriale se suprapun unor regiuni industriale pre-existente (regiunea londoneză, cea pariziană, valea Rhinului, nord-estul Statelor Unite, sud-estul Japoniei), pe cînd în statele în curs de dezvoltare ele sînt rezultatul unei urbanizări recente, constituind pe măsura evoluţiei lor adevărate axe de expansiune economică, în special industrială (axa fluviului Paranà, din America de Sud, de exemplu).

Formele urbane simple de mărime mică şi mijlocie, pot să fie diferenţiate, ca şi aşezările rurale, după activitatea economică dominantă, deosebindu-se oraşe miniere (carbonifere, petrolifere), oraşe industriale (metalurgice, petrochimice), oraşe-tîrguri, oraşe cu funcţie administrativă, oraşe-porturi, etc. În cadrul habitatului urban, platformele industriale se reliefează ca o unitate aparte, bine conturată. În funcţie de specificul lor, platformele industriale se pot localiza în afara spaţiului urbanizat (în cazul industriilor poluante : metalurgie, chimie, petrochimie) sau în interiorul acestuia (industriile textile, cele de echipament, alimentare, etc.).

Populaţia urbană reprezintă totalitatea persoanelor cu domiciliul stabil în mediul urban. Nivelul de

urbanizare al unui stat este dat de procentajul ocupat de populaţia urbană în cadrul populaţiei totale a statului respectiv. Nivelele maxime de urbanizare (100%) aparţin unor cazuri particulare (Monaco, Bermude) însă, în general, cele mai ridicate valori sînt proprii statelor industrializate (Marea Britanie - 91,5%, Belgia - 96,3%, Japonia -77,2%). Valorile minime se înregistrează în statele în curs de dezvoltare, minimele absolute aparţinînd statelor Burundi (5,6%) şi Bhutan (4,5%). Ritmul în care se desfăşoară urbanizarea în statele în curs de dezvoltare este foarte rapid (4,6% pe an faţa de 1,4% pentru statele dezvoltate), ceea ce a permis să se vorbească de "explozia urbană".

39

Creşterile continentale ale urbanismului, ilustrate în tabelul de mai sus, ascund de fapt o mare diversitate de variante regionale. În Africa, de exemplu, diferenţele dintre regiunile estice (19%), cele central-vestice (36,4%), cele nordice (43,1%) şi cele sudice (52,9%) sînt mai mult decît evidente. Situaţia este identică şi în Asia, unde regiunile estice şi sudice, cu 29% şi respectiv 28%, sînt mult în urma regiunilor sud-vestice, unde tradiţia urbană a civilizaţiei islamice ridică ponderea pînă la 56,8%. Statele regiunilor populate recent cu europeni sînt caracterizate de valori foarte ridicate ale nivelului de urbanizare: Statele Unite şi Canada - 80,9%, Australia şi Noua Zeelandă - 73%, Brazilia - 75%, Argentina - 86%, Uruguay - 86,1%, Venezuela - 88,2%, etc. În Europa, unde fenomenul urban este mai echilibrat regional, se remarcă statele scandinave (90,1%) şi Europa Occidentală (82,5%), urmate de Europa Mediteraneană şi Orientală (62-63%).

Creşterile moderate ale statelor dezvoltate se desfăşoară în cadrul unor sisteme urbane care au avut o evoluţie îndelungată (Japonia, Europa) sau care au beneficiat de la început de o planificare teritorială modernă (America de Nord anglo-saxonă, Australia), ceea ce a dus la o ocupare a teritoriului conformă, în linii mari, modelului locurilor centrale. Acest tip de repartiţie spaţială (specific şi statelor mai puţin dezvoltate situate în Europa sau Asia) a permis o acoperire urbană relativ uniformă a spaţiului naţional. În statele care nu au beneficiat de o tradiţie urbană în sensul modern al cuvîntului (America Centrală şi de Sud, Oceania, Africa Centrală, Estică şi Vestică) , populaţia urbană se concentrează în doar cîteva oraşe gigantice, formele urbane de dimensiuni mici şi mijlocii fiind subreprezentate.

Oraşul, prin trăsăturile sale specifice, crează premisele dezvoltării economiilor de aglomeraţie, a economiilor de proporţie, şi a economiilor de aglomeraţie. Activităţile industriale şi cele de servicii sînt activităţile economice polarizate cu predilecţie de habitatul urban, deşi, în cazul oraşelor mici şi foarte mici pot apărea şi funcţii agricole, piscicole sau silvicole. Structura economică a populaţiei urbane a suferit mutaţii importante în ultimile decenii: de la predominant industrială, aceasta a devenit predominant angajată în sectorul terţiar, ceea ce a făcut pe unii specialişti să vorbească despre societatea "postindustrială".

La nivel statal, se remarcă o foarte modestă ocupare a populaţiei active în sectorul industrial (18,5%) pentru statele în curs de dezvoltare şi ceva mai ridicată (32%) pentru statele dezvoltate. Valorile cele mai scăzute sînt caracteristice statelor care nu au avut o tradiţie industrială, în plus fiind afectate de avariţia condiţiilor naturale şi de o îndelungată perioadă de colonizare : Nepal - 3%, Oman, Niger, Leshoto, Guineea Bissau, Guineea Ecuatorială, Mali, Malawi, Mauritania, Afganistan, Papua Noua Guinee cu cîte 5%, Haiti cu 7%, Madagascar cu 9%, Burkina Fasso, Cambodgia cu 10%, etc. La polul opus se află statele industriale ale Europei şi Asiei : Cehia - 45%, Macao - 41,5%, Germania - 40,4%, Polonia - 40%, România - 35%, Japonia - 33%, Italia - 32%, etc. Începînd cu anii 1950-1960, o serie de state dezvoltate au cunoscut o intensivizare rapidă a industriei, ceea ce le-a permis să reducă numărul angajaţilor industriali, astăzi prezentînd valori medii ale gradului de ocupare a activilor în acest sector : SUA - 24%, Marea Britanie - 25%, Belgia - 28%, Franţa - 29%, etc.

Reducerea personalului din sectorul secundar a fost însoţită de o creştere accentuată a angajaţior în sectorul terţiar, care a devenit pentru majoritatea statelor dezvoltate principala ramură de activitate economică : Belgia - 70%, SUA - 70%, Norvegia - 69%, Marea Britanie - 68%, Luxemburg - 66%, Franţa -63%, etc. În statele în curs de dezvoltare populaţia activă ocupată în sectorul serviciilor are în unele cazuri valori exagerate în raport cu calitatea serviciilor prestate (Velcea şi Ungureanu, 1993), fapt care este cauzat fie de tradiţia comercială şi birocratică a unor vechi state şi imperii (Liban - 69%, Arabia Saudită - 65%, Siria - 50%, Emiratele Arabe Unite - 46%, Iran - 43%), fie de urbanizarea masivă a ultimelor decenii (Venezuela -61%, Argentina - 60%, Columbia - 51%, Brazilia - 47%), fie de supraîncărcarea cu personal administrativ (Djibouti - 80%, Libia - 60%, Chile - 58%, Cuba - 50%, Nigeria - 37%, etc.).

INTENSITATEA ECONOMICĂ TERITORIALĂ A POPULAŢIEI

Repartiţia şi dinamica populaţiei, structura pe medii şi structura economică, alături de evoluţia

politică şi economică sînt factori care conduc la o diferenţiere teritorială accentuată a intensităţii economice a prezenţei umane. Prin intensitate economică teritorială a populaţiei înţelegem eficienţa transformării în valoare adăugată a muncii prestate în sectoarele de activitate economică ale unui stat dat, precum şi repartiţia socială a acestei valori adăugate, acest ultim indicator reflectînd, prin capacitatea de cumpărare a populaţiei, dimensiunea şi calitatea pieţelor naţionale. Indicatorul cel mai simplu de studiere a repartiţiei spaţiale a intensităţii economice este PNB (produsul naţional brut)6 care prezintă însă o serie de imperfecţiuni care îngreunează comparaţiile între state. Din această cauză vom utiliza pentru analiza care urmează PIB-ul (produsul intern brut)7, calculat în PPC (paritatea puterii de cumpărare).

6 PNB (sau, în engleză GNP - Gros National Product) reprezintă produsul intern brut la care se adaugă totalul veniturilor obţinute în afara ţării (de către emigranţi, de firmele naţionale activînd în exterior, etc.). 7 PIB (sau, în engleză GDP - Gross Domestic Product), reprezintă suma valorilor adăugate brute produse în interiorul unei ţări, la care se adaugă taxa pe valoarea adăugată a mărfurilor vămuite. Valoarea adăugată reprezintă contribuţia productivă a unei întreprinderi (respectiv valoarea creată exclusiv datorită întreprinderii respective). Valoarea adăugată se calculează scăzînd din valoarea producţiei brute valoarea consumurilor intermediare (materii prime, energie, forţă de muncă). Există două tipuri de VA. Primul tip este VA la costul factorilor de producţie, care este contribuţia directă a întreprinderii la satisfacţia consumatorului. Al doilea tip este VA la preţul de piaţă, care, la VA la costul factorilor de producţie mai însumează şi diverse impozite şi taxe indirecte.

40

"Valorile PIB cele mai frecvent citate în presă sînt calculate utilizînd ratele curente de schimb valutar, după metoda zisă "a Băncii Mondiale". Cu această metodă, producţia unei ţări este mai întîi evaluată utilizîndu-se preţurile interne ale ţării respective; valorile astfel obţinute sînt apoi convertite în dolari, utilizîndu-se o medie ponderată a ratelor de schimb din ultimii trei ani. Spre deosebire de aceste valori, cele ale PIB calculate în PPC (paritatea puterii de cumpărare) sînt obţinute utilizîndu-se o rată fictivă de schimb, care se obţine pe baza preţurilor de consum intern al unor produse selectate. Metoda PIB PPC permite astfel o comparare mult mai riguroasă a puterii de cumpărare în diferitele state ale lumii. După metoda Băncii Mondiale de exemplu, un kilogram de orez este evaluat la un preţ de 6 ori mai mare în cadrul PIB-ului japonez decît acelaşi kilogram de orez în cadrul PIB-ului din Thailanda, ceea ce tinde să mărească artificial PIB-ul japonez. După metoda PIB-PPC, un acelaşi preţ este utilizat în ambele cazuri; astfel, două produse identice sînt evaluate exact la acelaşi preţ. Calculul PIB prin metoda PPC dă anumite rezultate care contrazic multe dintre clişeele obişnuite. Astfel, două ţări recent industrializate, precum Hong Kong sau Singapore au depăşit de fapt Canada şi cea mai mare parte a ţărilor europene în ceea ce priveşte PIB-ul pe locuitor. Japonia, dimpotrivă, pare mult mai puţin dezvoltată decît lasă să ce creadă PIB-ul calculat prin metoda Măncii Mondiale. În 1997, imperiul Soarelui Răsare era în urma Hong-Kong-ului şi al statului Singapore, însă înaintea tuturor statelor europene, cu excepţia Luxemburgului, Norvegiei şi a Elveţiei. Alte exemple pot de asemenea să surprindă: valoarea PIB/loc în China a atins 3000 $ în 1997, ceea ce înseamnă de 4 ori mai mult decît arată calculele Băncii Mondiale. Foarte surprinzător poate apare faptul că nivelul atins de cîteva state africane precum Botswana sau Mauritius talonează îndeaproape ţările cele mai bogate din America Latină (Chile şi Argentina). Taiwan, de acum mai bogat decît Elveţia, este la acelaşi nivel cu Olanda, ceea ce constituie o altă surpriză. În paralel se poate constata micşorarea PIB/loc în Rusia şi în fostele republici sovietice, cu valori mai reduse decît cele ale statelor Peru sau Tunisia. PIB-ul pe locuitor al Rusiei reprezintă doar două treimi din cel al Turciei. Mai multe instituţii au programe de calculare a PIB PPC/locuitor. Banca Mondială, Naţiunile Unite şi CIA fac estimări pentru aproape toate statele lumii. Estimările sînt uneori diferite, mai ales pentru ţările "sensibile" precum Coreea de Nord sau Cuba".

Francisco Vergara - PIB-PPA et PIB aux taix de change courants, in L'Etat du monde 2000, Editions La Découverte, Paris, 1999, p. 593

Distribuţia planetară a valorilor PIB-PPC ilustrează decalaje foarte mari existente între statele

globului. În mare parte, valorile maxime aparţin statelor dezvoltate, în cadrul cărora se detaşează Statele Unite (peste 7.765 miliarde de dolari), China (3.837 miliarde de dolari) şi Japonia (3.035 miliarde de dolari). Eşalonul imediat următor este alcătuit din statele europene occidentale : Germania (1.744 md.$), India (1.609 md. $), Franţa (1.290 md.$), Marea Britanie (1.223 md.$), Italia (1.167 md.$), etc. În aceste state (la care se adaugă Brazilia, Mexic, Indonezia, Rusia, celelalte state europene, urmate de Canada, Australia, Coreea de Sud, Taiwan, Thailanda, Turcia, Argentina, Olanda), produsul intern brut este realizat fie în condiţiile unui sistem agricol de producţie intensiv, axat pe comercializarea produselor, al unui sistem industrial extrem de competitiv, şi al unui sector terţiar foarte bine organizat, capabil să asigure infrastructura şi consultanţa necesară nu numai în plan naţional, ci şi la scară regională sau mondială, fie pe baza muncii extensive a zecilor de milioane de locuitori, intraţi recenţi în vîrtejul mondializării.

Această ultimă consideraţie priveşte din noile economii industrializate (NEI), cu o dezvoltare economică susţinută în ultimile decenii : Coreea de Sud (624 md.$), Brazilia (1.060 md.$), Mexic (790 md.$), Republica Chineză a Taiwanului (434 md.$), Argentina (368 md.$), Malaysia (176 md.$) şi Singapore (488 md.$). Aceste state au cunoscut, prin acţiunea voluntaristă a guvernelor (planuri de echipare industrială teritorială, strategii de facilitare a afluxului de capital străin sau provenind din diaspora), o dezvoltare industrială fără precedent, cuprinzînd atît dinamizarea sectoarelor tradiţionale (metalurgie, textile, alimentare, construcţii de maşini industriale), cît şi a celor de vîrf (electronică, electrotehnică) ori a celor a bunurilor de consum (echipament menajer, electronică pentru consum domestic, automobile). Fenomenul s-a petrecut simultan cu reorganizarea agriculturii (Coreea de Sud, Taiwan, Argentina, Indonezia, Thailanda) şi a serviciilor (Africa de Sus, Turcia, Singapore, Brazilia, Hong Kong).

Următoarea grupare de state cu valori mari ale PIB aparţine statelor petroliere : Iran - 322 md.$, Arabia Saudită - 203 md.$, Venezuela (202 md.$), Algeria (130 md.$), care şi-au intensivizat activitatea economică pe baza petrolului (mecanizarea agriculturii, industrii petrochimice şi energointensive, comercializarea petrolului şi a produselor derivate, amenajarea cu fondurile rezultate a unor areale turistice, etc.).

Majoritatea fostelor state socialiste se află în plin proces de restructurare economică, valorile PIB-PPC oscilînd puternic de la un an la altul (în 1998 valorile PIB-PPC era cuprinse între 3,3 md.$ pentru Mongolia, 97 md.$ pentru România şi 644 md.$ pentru CSI).

Valoarea PIB-PPC raportată la numărul locuitorilor este un indicator şi mai fin de studiere a

intensităţii economice teritoriale. Repartiţia spaţială a valorilor acestui indicator verifică în mod clar clasificarea realizată mai sus : se observă că ierarhia este dominată de statele dezvoltate ale lumii industrializate (între 10.000 şi 30.140 $/locuitor pentru America de Nord anglo-saxonă, pentru Europa central-vestică şi nordică, pentru Japonia, Australia şi Noua Zeelandă), susţinute de noile economii industrializate şi de statele petroliere (între 1.500 şi 10.000 $/locuitor). Urmează un eşalon de state cu valori sub-medii (500-1.500 $/loc.), care cuprinde statele foste socialiste,

41

42

statele africane din zona francului şi unele state din Asia de Sud-Est. Cele mai sărace ţări sînt cele care prezintă valori sub limita de 500 $/loc (Bhutan şi Sierra Leone). La polul opus se află Luxemburg (30.140 $/loc), SUA (29.010 $/loc), Singapore (28.460 $/loc), Elveţia (25.240 $/loc), Norvegia (24.450), Hong Kong (24.350 $/loc), Japonia (24.070 $/loc), Danemarca (23.690 $/loc), etc.

Cunoaşterea intensităţii economice teritoriale a populaţiei este extrem de importantă în condiţiile

mondializării activităţilor economice, cel puţin din două puncte de vedere: - pe de o parte valorile reduse ale PIB-PPC (global sau pe locuitor) reprezintă indicatori preţioşi

pentru marile firme transnaţionale, în căutare permanentă de forţă de muncă abundentă, ieftină şi puţin pretenţioasă; în statele caracterizate de aceste valori marile companii vor găsi în general condiţii profitabile de utilizare a factorului muncă, precum şi legislaţii permisive promulgate de guverne doritoare să atragă investiţii străine în scopul dezvoltării economice;

- pe de altă parte, valorile ridicate ale PIB-PPC (global sau pe locuitor) indică existenţa unor pieţe de consum importante, fie în ceea ce priveşte numărul consumatorilor (precum China, India, Indonezia, Thailanda, Brazilia), fie în ceea ce priveşte calitatea acestora (în statele dezvoltate); în funcţie de aceste considerente, marile firme transnaţionale vor orienta investiţiile către o piaţă sau alta, în funcţie de scopurile urmărite (desfacere a produselor, asamblare şi apoi comercializarea acestora sau producţie şi desfacere).

Apare clar astfel rolul intensităţii economice a populaţiei în procesele de redistribuire la scară

planetară a activităţilor productive şi a fluxurilor comerciale astfel rezultate.

* * *

Acest capitol a schiţat structurile teritoriale de bază ale sistemului demografic mondial. Structurile

respective constituie fundamentul edificiului oraganizărilor spaţiale ale economiei mondiale. Repartiţia populaţiei în teritoriu, formele sale de macro-organizare politico-administrativă şi formele de habitat pe care le-a creat sînt elemente definitorii ale distribuţiei spaţiale a activităţilor economice. Intensitatea economică teritorială a populaţiei se dovedeşte indicatorul fundamental care permite sesizarea decalajelor majore existente între diferitele regiuni planetare şi care permite de asemenea interogaţii referitoare la cauzele, sensul şi viitorul acestor diferenţieri spaţiale. Posibile răspunsuri la întrebările legate de aceste aspecte pot fi obţinute printr-o analiză aprofundată a repartiţiei şi valorificării resurselor naturale, precum şi asupra repartiţiei globale a principalelor tipuri de activităţi economice. Întrucît această analiză este foarte complexă, necesitînd un demers ştiinţific pluridisciplinar, ne vom opri în continuare doar asupra aspectelor lor geografice, respectiv asupra localizărilor activităţilor economice şi asupra interacţiunilor stabilite între diferitele localizări şi sistemul economic în ansamblu.

43

RESURSELE NATURALE GENERALE - FACTOR DE DIFERENŢIERE SPAŢIALĂ A ORGANIZĂRILOR GENERATE DE ACTIVITĂŢILE ECONOMICE

Prin intermediul activităţilor economice, civilizaţia umană preia din natură cantităţi variabile de

materie, energie şi informaţie, pe care le transformă, obţinînd diferite produse artificiale (inexistente ca atare în natură), cu ajutorul cărora îşi construie-te un mediu de viaţă propriu, din ce în ce mai alienat de mediul natural. Acest mediu construit poartă numele de antroposferă. Mediul în cadrul căruia a apărut, a evoluat şi s-a impus antroposfera este denumit mediu înconjurător (în engleză environment iar în franceză environnement). Interacţiunile între mediul înconjurător şi mediul antropic se traduc prin schimburi reciproce de materie, energie şi informaţii. Cînd fluxurile vin dinspre natură spre societate, cantităţile vehiculate se referă la resurse utilizate. Transformarea şi consumul resurselor prelevate presupune inversarea fluxurilor, cantităţile returnate mediului natural fiind în general deşeuri evacuate (de exemplu materie sub forma reziduurilor chimice sau metalurgice; energie sub forma căldurii reziduale; informaţie sub forma mutaţiilor genetice, etc.).

Deoarece raporturile complexe dintre om şi mediul natural sînt studiate de ştiinţe de frontieră, specializate, (cum este ecologia), vom insista doar asupra dimensiunilor spaţiale ale acestor raporturi existente între resurse şi activităţile economice. Prin resurse naturale se înţelege "totalitatea mijloacelor de existenţă oferite omului de mediul înconjurător sau, cu alte cuvinte, toate acele forme şi combinaţii ale materiei existente în natură care pot fi utile societăţii omene-ti într-una din etapele evoluţiei sale" (Chiţu, Ungureanu & Mac, 1983, pag. 4). Marile categorii de resurse naturale ale planetei (cosmice, atmosferice, litosferice, hidrosferice, pedosferice şi biosferice) sînt clasificate în diferite moduri (în funcţie de valoare lor de întrebuinţare, de modul lor de folosire, de locul de utilizare, de gradul de cunoaştere a lor sau în funcţie de durabilitatea şi capacitatea lor de refacere). Pentru scopurile prezentei lucrări vor fi definite doar două tipuri fundamentale de resurse naturale:

- după durabilitatea şi capacitatea de refacere : resurse inepuizabile (energia solară, aerul atmosferic, apa) şi resurse epuizabile care la rîndul lor pot fi regenerabile (plantele, animalele, solurile) sau neregenerabile (zăcămintele de minereuri şi de combustibili minerali);

- după utilizarea lor economică : resurse generale, care sînt necesare tuturor activităţilor economice (apa, aerul, energia, spaţiul) şi resurse specifice, care sînt necesare anumitor activităţi economice (solurile pentru agricultură, minereurile pentru industrie, peisajele pentru turism, etc.).

Resursele naturale, chiar şi dintre cele generale, au o distribuţie neuniformă pe suprafaţa planetei, din

cauza modurilor diferite de combinare a elementelor componente ale mediului natural. În funcţie de calitatea diferitelor combinări de la un loc la altul, se pot deosebi regiuni favorabile şi regiuni nefavorabile desfăşurării activităţilor economice. Popularea planetei s-a făcut în funcţie de repartiţia spaţială a acestor două tipuri de regiuni, grupurile umane avînd tendinţa de a ocupa cele mai prielnice situri, fiind într-o eternă concurenţă pentru stăpînirea spaţiilor favorabile.

Fiind ubicue (prezente peste tot), unele resurse generale (aerul, spaţiul, energia solară) nu sînt percepute ca fiind resurse decît pe măsură ce densitatea populaţiei creşte. Atunci cînd cererea devine evidentă, resursele generale devin bunuri rare, dobîndind calitatea de marfă. Aerul curat, de exemplu, este una dintre "mărfurile" cele mai apreciate de consumatori şi cerute de către aceştia agenţilor activităţilor turistice.

SPAŢIUL - RESURSĂ NATURALĂ FUNDAMENTALĂ A ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE

Ca resursă naturală, spaţiul geografic poate fi privit din două puncte de vedere : ca sit (favorabil sau

nefavorabil activităţii umane) şi ca întindere (suprafaţă). Situl apare însă ca o combinare locală sau zonală de condiţii naturale, întinderea fiind de fapt calitatea principală a spaţiului ca resursă. Cu toate acestea, valoarea suprafeţelor (întinderilor) este corelată întotdeauna cu calităţile siturilor care le ocupă. Astfel, deşi unui algerian îi revine o suprafaţă de 0,10 kmp din teritoriul naţional iar unui romîn doar 0,01 kmp, este greu de crezut că 10 hectare din suprafaţa deşertului saharian pot fi mai intensive din punct de vedere agricol decît 1 hectar de teren din Cîmpia Dunării. Prin urmare, spaţiul devine o resursă cu atît mai importantă cu cît condiţiile naturale pe care le oferă sînt mai favorabile şi cu cît populaţia este mai densă, fapt cu evidente urmări asupra localizării activităţilor economice.

a) În a g r i c u l t u r ă, resursele de spaţiu dictează de multe ori dimensiunea şi funcţionalitatea

sistemelor agricole implantate. În general, resursele de spaţiu sînt considerate în funcţie de echilibrul stabilit între condiţiile naturale, densitatea populaţiei şi sistemul agricol amplasat. Criza de spaţiu poate apare chiar în arealele unde densitatea populaţiei scade sub 2 loc/kmp (în Sahel, în stepele Asiei Centrale), dacă numărul animalelor crescute de păstorii nomazi şi seminomazi este prea mare iar consumul ierburilor prin păşunat depăşeşte capacitatea de refacere a vegetaţiei. În zonele aglomerate ale Asiei de Est şi de Sud-Est, unde criza de spaţiu este acută, talia medie a orezăriilor particulare ţărăneşti este de 0,20 hectare. În Europa vestică, tot în condiţiile proprietăţii particulare şi tot în domeniul

44

monoculturii cerealiere, suprafaţa medie de rentabilizare a unei ferme oscilează, în funcţie de densitatea populaţiei agricole, între 75 de hectare pentru Olanda şi 200 de hectare pentru Franţa. În acelaşi condiţii, în Vestul Mijlociu din Statele Unite, talia fermelor creşte dinspre zonele populate estice (200 ha) către cele cu populare mai rarefiată din centru (400 ha), pentru a ajunge la un maxim de 2000 ha (în medie) la poalele Munţilor Stîncoşi, unde densitatea locuitorilor oscilează în jurul valorii de 1 loc/kmp. Fenomenul este valabil şi pentru zonarea altitudinală a densităţilor de populaţie : în zonele colinare viticole, unde populaţia poate ajunge pînă la 200-250 loc/kmp, suprafaţa de rentabilizare a unei vii este de 40 - 60 de hectare. Spre zonele înalte, unde nevoia de spaţiu este mult mai redusă datorită rarefierii populaţiei, talia de rentabilizare a păşunilor este de cel puţin 500 de hectare.

Concurenţa spaţială pentru terenuri agricole devine dramatică acolo unde culturile tradiţionale au fost înlocuite de plantaţii tropicale care, pentru a fi rentabile, au nevoie de suprafeţe mari : în statul Assam, din nordul Indiei, plantaţiile de ceai au o talie medie de 700 ha iar în Côte d'Ivoire plantaţiile de cafea ocupă în medie 1000 ha, în vreme ce pentru populaţia rurală autohtonă disponibilităţile de spaţiu necesar culturilor vitale se cifrează la 0,10 - 0,50 ha/familie (Lebeau, 1978).

Pentru a compensa lipsa de spaţiu favorabil agriculturii, societatea a fost nevoită să descopere tehnici de producere a spaţiului. Spaţiul produs poate fi e f e c t i v (prin terasarea versanţilor abrupţi, defrişări, desţeleniri, desecări, irigaţii, fiind obţinut deci prin metode extensive), sau poate fi v i r t u a l, obţinut prin metode intensive. Astfel, prin aplicarea metodelor intensive, în Asia de Sud-Est se obţin anual trei recolte de orez, în a-a fel încît suprafaţa efectivă de 0,20 ha devine o suprafaţă virtuală de 0,60 ha. Tot o metodă intensivă este ridicarea randamentului la hectar, aplicată de statele fără resurse de spaţiu dar cu populaţie densă. În Olanda, de exemplu, randamentul la grîu este de 4500-5000 kg/ha, în vreme ce în Argentina, unde spaţiul este excedentar, randamentul este de 1500-2500 kg/ha.

b) În i n d u s t r i e, spaţiul a devenit unul dintre principalii factori de localizare, deoarece industria

este prin excelenţă o activitate urbană iar costurile terenurilor în oraşe au cunoscut o creştere continuă (10 $/mp în 1925, 550 $/mp în 1950, 1275 $/mp în 1994, în medie pentru SUA). Ţinînd cont că în cadrul industriilor grele este nevoie în medie de 200 m2 pentru fiecare angajat, spaţiul de care au nevoie uzinele acestor ramuri intervine cu o pondere însemnată în costul investiţiei iniţiale. Din această cauză, uzinele metalurgice, cele ale chimiei de bază sau ale materialelor de construcţii caută cu precădere spaţii periferice, departe de concurenţa celorlalte activităţi economice, care este din ce în ce mai acerbă în imediata apropiere a centrelor urbane. Nici multe dintre industriile uşoare (unde necesarul de spaţiu pe lucrător rar depăşeşte 20 m2) nu pot face faţă acestei concurenţe, din care cauză caută şi ele spaţii ieftine dar echipate deja cu infrastructuri de transport rutier sau/şi feroviar.

Extensia urbană face imposibilă procurarea terenurilor, chiar foarte scumpe, din care cauză întreprinderile industriale adoptă diferite strategii de localizare :

- întreprinderile de talie mare, necesitînd cantităţi mari de forţă de muncă, sînt amplasate la periferiile oraşelor sau în aria suburbană, asigurîndu-se doar transportul forţei de muncă;

- întreprinderile mici şi rentabile sînt amplasate fie în areale rurale, fie în areale urbane însă pe verticală (în clădiri de tipul zgîrie-norilor, cu spaţii de producţie preconstruite şi pute la dispoziţia întreprinzătorilor);

- în cazul imposibilităţii aplicării primelor două metode se recurge la construirea de poldere industriale, fie prin prelungirea uscatului în mare, prin colmatarea golfurilor mici cu deşeurile tratate ale marilor metropole, fie prin fabricarea unor platforme metalice plutitoare (în portul olandez Rotterdam, în golfurile Ise şi Tokyo din Japonia, etc.).

c) În s e r v i c i i, problema spaţiului este şi mai importantă, deoarece tradiţiile economice au impus

concentrarea acestora în mediul urban şi, mai mult chiar, în centrul oraşelor, acolo unde chiriile ating valori foarte mari. Astfel, la sfîrşitul de mileniului, chiria birourilor putea atinge valori ce oscilau între 2.000-3.000 $/mp la Los Angeles, 8.000-10.000 $/mp la Londra, 10.000-20.000 $/mp la Hong Kong şi 22.000-50.000 $/mp la Tokyo (Pouzin, 1994). Transporturile se află de asemenea în competiţie spaţială cu celelalte activităţi atît în spaţiul urban (unde sînt din ce în ce mai frecvente căile de transport subterane sau aeriene), cît şi în cel rural, avînd în vedere faptul că un stîlp de înaltă tensiune poate ocupa pînă la 0,30 ha teren agricol.

ATMOSFERA ÎN CALITATE DE RESURSĂ NATURALĂ A ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE

Ca şi în cazul spaţiului, şi pentru atmosferă este dificil de sesizat limita între atmosfera ca resursă şi

atmosfera în calitate de condiţie a producţiei. Fenomenele care se petrec în atmosferă (absorbţia, refracţia şi difuzia energiei solare, mişcarea aerului, o mare parte a circuitului natural al apei) crează marile tipuri ale climei planetare. Aceste tipuri de climă apar ca nişte combinaţii locale sau zonale de condiţii naturale (climatice). Se poate considera că, din momentul în care societatea a început să considere în mod ştiinţific condiţiile climatice drept componentă principală a unui sistem de producţie, acestea pot fi trecute în categoria resurselor. În funcţie de activitatea economică avută în vedere, se pot deosebi resurse climatice energetice (prielnice implantării unităţilor de producere a energiei electrice), resurse agroclimatice (favorabile dezvoltării agriculturii), resurse bioclimatice (favorabile activităţilor de

45

turism medical) şi resurse de materii prime (favorabile activităţii întreprinderilor industriei). Localizarea multor activităţi economice depinde de categoriile de resurse definite mai sus.

a) A g r i c u l t u r a este direct influenţată de zonele de climă. Plantele şi animalele au anumite

cerinţe fenologice, rezultate în urma unui îndelungat proces de adaptare la mediu. Agricultura tradiţională era total subordonată relaţiilor stabilite între condiţiile climatice şi comportamentul fenologic al plantelor şi al animalelor. Sistemele agricole primitive care încă mai există (culegătorii şi vînătorii din pădurile ecuatoriale şi cei din nordul îngheţat, agricultura sedentară a Africii sub-sahariene, păstoritul nomad şi seminomad din Sahel, din Asia Centrală şi din tundra boreală) păstrează încă această caracteristică. Agricultura modernă, prin selecţie dirijată, prin modernizarea activităţilor agricole şi prin inginerie genetică, a reuşit să transforme constrîngerile climatice în resurse naturale. Zone care în mod normal sînt improprii culturii plantelor au fost introduse în circuitul agricol : Arabia Saudită se află printre primii zece mari producători de grîu, Israelul a valorificat agricol întinse suprafeţe din deşertul Neguev, porumbul este cultivat pînă la 55º latitudine nordică, mult în afara ariei tropicale de origine, bumbacul şi orezul sînt cultivate şi în zonele temperate, părăsind zonele subtropicale şi musonice care le erau caracteristice, etc.

Desprinderea totală de condiţiile climatice este impsibilă fără cheltuieli materiale şi energetice enorme, care nu pot fi suportate de civilizaţia umană actuală. Din această cauză, zonalitatea resurselor climatice (energia radiantă şi cea calorică a soarelui, umiditatea aerului, regimul vînturilor şi precipitaţiilor) impun o zonalitate evidentă a sistemelor agricole:

- zona ecuatorială este domeniul agriculturii de tip primitiv (agricultură itinerantă sau shifting agriculture); sistemele moderne privesc doar unele specii vegetale cultivate în plantaţii (cafea şi cacao, cauciuc natural, scorţişoară, vanilie), prezente mai ales în Brazilia, pe litoralul Golfului Guineea din Africa, în sudul Republicii Sri Lanka şi în Indonezia;

- zona subecuatorială este aria agriculturii sedentare de tip rudimentar (agricultură de subzistenţă, bazată pe cultura plantelor alimentare şi a creşterii animalelor); agricultura modernă este prezentă prin monoculturi de oleaginoase (arahide), cereale (porumb, mei, orez) şi textile (bumbac, în extremitatea nordică a zonei);

- zona tropicală uscată (a deşerturilor) este caracterizată de existenţa unor organizări agricole insulare, datorate prezenţei oazelor, în care predomină culturi arborescente (piersici, curmali) destinate să umbrească culturile de bază : grîul, legumele, meiul; metodele moderne (irigaţiile) au permis extinderea culturilor de grîu, bumbac, porumb (Cîmpia Mesopotamiei, Valea Indusului) şi orez (Valea Nilului); către periferiile zonei se practică păstoritul nomad şi seminomad (caprine, ovine);

- zona tropicală umedă este o zonă de agricultură intensivă, fie tradiţională (orezul în Asia Musonică), fie de plantaţie (America Centrală, Asia de Sud şi de Sud-Est, Oceania); plantele care valorifică resursele acestei zone sînt orezul, trestia de zahăr, cafeaua, tutunul, ceaiul, bananierul, ramia;

- zona subtropicală (sau mediteraneeană) cuprinde areale unde se practică agricultură în sistem intensiv modernizat; plantele de bază sînt grîul, măslinul, portocalul, lămîiul, viţa de vie (în Europa mediteraneeană, în nordul Africii, în Orientul Apropiat); citricele (printre care pot fi amintite arborele de grape-fruit, lămîiul, portocalul), viţă de vie (în California şi pe ţărmul nordic al Golfului Mexic); mandarinul, arborele de li-qi (în China, în Japonia sudică), la care se adaugă orezul, porumbul, tutunul, bumbacul, etc.

- zona temperată găzduişte cele mai mari sisteme agricole planetare, care asigură şi cele mai însemnate cantităţi de cereale (grîu, porumb, secară, orz, ovăz, orez, gaoliang), oleaginoase (floarea soarelui, soia, rapiţă, in pentru ulei), tuberculifere (cartofi, sfeclă de zahăr şi sfeclă furajeră, napi), leguminoase (fasole, mazăre, bob, linte) şi chiar de fibre textile naturale (cînepă, in pentru fuior, unele varietăţi de bumbac);

- zona rece este domeniul de cultură a plantelor cu sezon scurt de vegetaţie (secară, grîu de primăvară), amplasate la periferiile sale meridionale, şi de creştere a animalelor (a renilor) în regim seminomad; nordul zonei este arealul de vînătoare a animalelor mari (urşi polari, morse, în emisfera nordică) şi de pescuit a balenelor (în emisfera sudică).

b) T u r i s m u l (medical sau de recreere) valorifică intensiv condiţiile climatice ale regiunilor

naturale. Cele mai evidente forme sînt turismul montan şi cel de cură heliomarină, care generează fluxuri mari de turişti spre amenajările efectuate la altitudine sau pe litoralele europene, americane sau asiatice. O formă mai puţin accesibilă tuturor este turismul exotic, către regiunile tropicale, unde resursele climatice joacă rolul primordial în oferta agenţiilor specializate.

c) I n d u s t r i a beneficiază de asemenea de o serie de resurse atmosferice. Mişcările aerului (ale

vînturilor cu direcţie stabilă şi cu viteză constantă de peste 4 m/s) au fost de timpuriu utilizate în industriile agro-alimentare (morile de vînt pentru cereale din jurul Mării Nordului) sau manufacturiere (morile de vînt pentru sfărîmarea minereurilor, din Marea Britanie, cele pentru postavuri din Germania). În prezent, vîntul este utilizat la producerea energiei electrice, în ferme eoliene instalate pe laturile occidentale ale continentelor (California, Olanda, Belgia, Marea Britanie, Germania, Suedia, Norvegia), zone situate în calea Vînturilor de Vest. Statele Unite concretizează cel mai bine folosirea energiei eoliene : în California funcţionează peste 15.000 de instalaţii, cu o putere instalată de peste 4000

46

MW, care asigură 4% din energiea necesară acestui stat american. În regiunea Mării Nordului se detaşează Olanda, Norvegia, Suedia şi Danemarca, state care pun în practică programe electro-eoliene destinate să acopere între 7 şi 20% din necesarul lor de energie. În aceeaşi direcţie se înscriu şi eforturile Franţei, care proiectează să instaleze pe litoralele Normandiei şi Bretaniei uzine electro-eoliene cu capacitate instalată de 100-200 MW. Localizarea acestor instalaţii este guvernată de vînturile dominante, precum şi de accidentele de relief (pasuri, trecători, canioane, culoare de vale), capabile să canalizeze masele de aer.

Utilizarea principalelor resurse chimice ale atmosferei (compusă în mare parte din azot - 78,09% şi oxigen - 20,95%) nu este un factor de localizare a industriei, în schimb este esenţială în anumite procese tehnologice. Azotul atmosferic este utilizat în chimia carbonului (pentru fabricarea amoniacului, a îngrăşămintelor chimice amoniacale şi azotice, a medicamentelor, coloranţilor, materialelor explozibile, etc.). Oxigenul separat din aer este folosit în cadrul noilor tehnologii metalurgice (pentru convertizoarele cu insuflare de oxigen), în construcţiile metalice (sudura autogenă), etc. Utilizarea directă şi indirectă a atmosferei de către industrie afectează mult calitatea aerului, conferindu-i din ce în ce mai mult statutul de resursă care trebuie protejată.

APA - FACTOR DE DIFERENŢIERE SPAŢIALĂ A ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE

Volumul total al hidrosferei este imens, cifrîndu-se la 1,4 miliarde kilometri cubi, însă doar 3,5 %

(47,5 mil. km3) din această cantitate este apă dulce, restul aparţinînd domeniilor oceanice şi marine, cu ape salmastre sau sărate. Cantitatea de 47,5 milioane km3 care constituie resursele de apă dulce este repartizată astfel : 77,2% este blocată în calotele polare şi în gheţarii continentali, 22,4% este conţinută în sol şi în pînzele de apă subterană, 0,35% este stocată în lacuri şi mlaştini, 0,04% face parte din masa atmosferei, sub forma vaporilor iar 0,01% circulă prin intermediul cursurilor de apă.

Cantitatea redusă de apă dulce continentală disponibilă asigură totuşi, în medie, o cantitate teoretică de 10.804 m3 pentru fiecare locuitor al planetei. În realitate, repartiţia neuniformă în spaţiul geografic a resurselor de apă conduce la decalaje mari între diversele regiuni ale planetei : în Australia şi Oceania se înregistrează o cantitate disponibilă de 106.727 m3/loc, în America de Sud de 50.256 m3/loc, în America de Nord de 22.222 m3/loc, în Africa de 10.020 m3/loc, în Europa de 5.302 m3/loc iar în Asia doar de 5.743 m3/loc. Situaţia este complicată şi mai mult ca urmare a repartizării resurselor de apă în alte regiuni decît în cele în care se află cele mai mari densităţi de populaţie. Cantităţile cele mai mari de apă dulce disponibilă (între 25.000 şi pînă la peste 100.000 m3/loc) se află în arealele unde densitatea populaţiei depăşeşte rareori 5 - 10 loc/kmp : în jumătarea nordică a continentului nord-american, în partea asiatică a CSI, în bazinele hidrografice ale Amazonului şi Zairului, în junglele Laosului, în Indonezia (Kalimantan) şi în jumătatea nordică a Australiei. Zonele cele mai dens populate (Europa, Asia de Sud şi de Sud-Est, nord-estul Statelor Unite ale Americii) posedă doar între 1.000 şi 10.000 m3/loc, ceea ce este insuficient dat fiind şi faptul că acestea sînt şi zonele unde sînt aglomeraţi cei mai mari consumatori de apă : aglomeraţiile urbane (6% din consum), industriile (23% din consum) şi sistemele agricole intensive (68% din consum). Consumul total mediu anual este de 995 m3/locuitor la nivel mondial, însă dinamica actuală lasă să se întrevadă o creştere accentuată a sa, fenomen care, alături de poluare şi de deşertificare, exercită o presiune foarte mare asupra resurselor disponibile.

Această repartiţie inegală a resurselor de apă duce la un comportament diferit de localizare pentru activităţile economice. În cazul în care precipitaţiile atmosferice nu sînt suficiente, activităţile agricole recurg la aducerea apei prin conducte şi canale de irigaţii, redistribuind-o apoi pe suprafeţe mari, contribuind la omogenizarea repartiţiei teritoriale a resurselor de apă (în prezent, suprafaţa irigată a lumii este de peste 250 de milioane de hectare).

Activităţile industriale în schimb, conduc la concentrarea teritorială avansată a consumului. Industriile mari consumatoare de apă (industria petrochimică, industria chimică grea, industria celulozei şi hîrtiei, metalurgia, industria alimentară, industria construcţiilor de automobile) necesită apropierea de un curs continuu de apă sau aducţiuni de mare capacitate. Cele mai mari concentrări de complexe industriale ale globului se găsesc fie în interiorul unor bazine hidrografice puternice (Mississippi, Columbia, Colorado, Sena, Rhin, Dunăre, Tamisa, Volga, Enisei, Paranà), fie pe litoralele oceanice. Uzinele termoelectrice (termocentralele, atomocentralele) trebuie să fie amplasate în imediata apropiere a unui rîu sau fluviu cu debit mare, ceea ce introduce o notă de aglomerare spaţială a acestui tip de localizare industrială. Cele mai mari sisteme de atomocentrale se găsesc în bazinul fluviului Tennessee (SUA), al fluviului Loire (Franţa), al Tamisei (Anglia), în cel al Rhin-ului (Germania) şi al fluviului Volga (Federaţia Rusă).

Turismul induce variaţii sezoniere importante în consumul de apă al unor zone, în general deficitare. În perioada de vară, cînd consumul este mărit în mod firesc, aglomerarea turiştilor pe litoralele Mediteranei (Spania, Franţa, Italia, Grecia, Turcia, Tunisia, Malta, Algeria) sau ale Mării Negre (Georgia, Rusia, Ukraina, România, Bulgaria) duce la suprasolicitarea resurselor locale de apă dulce, fapt ce a impus construirea unor aducţiuni ce transportă apă de la zeci de kilometri din interiorul continentului. Din această cauză, sectoare foarte pitoreşti ale litoralelor libiene, algeriene, egiptene, israeliene, greceşti sau spaniole nu pot fi deocamdată utilizate pentru noi localizări turistice.

47

RESURSELE ENERGETICE ŞI LOCALIZAREA ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE Energia a constituit elementul de bază al progresului civilizaţiei umane. Energia radiantă a planetei,

captată mai bine de peşteri, a constituit unul din factorii de bază ai primului habitat mai sigur al omului primitiv. Energia calorică, degajată în urma arderii lemnului a prilejut primele forme de progres în alimentaţia şi în sistemul de securitate al grupului social. Energia solară a susţinut evoluţia unei game diversificate de plante şi animale, fiind responsabilă şi de funcţionarea celorlalte sisteme energetice naturale (eoliene şi hidraulice).

Societatea a utilizat iniţial resursele energetice cele mai accesibile : lemnul, deşeurile agricole, energia apelor şi apoi a vîntului. Odată cu sofisticarea sistemului economic, au fost atrase în circuitul producţiei şi consumului noi resurse : cărbunii, petrolul, gazele naturale, combustibilii radioactivi, energia solară. Repartiţia acestor resurse, combinată cu repartiţia şi cu intensitatea economică teritorială a populaţiei, a creat diverse forme de localizare economică, în care energia a jucat roluri diferite.

ENERGIA - FACTOR INDIRECT DE LOCALIZARE A ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE

Fără a constitui iniţial un element definitoriu al amplasării teritoriale a activităţilor economice, făcînd

parte integrantă din complexul de condiţii naturale oferite societăţii, energia s-a erijat însă ulterior în factor principal de susţinere a sistemului de producţie şi de consum. Principalele forme de energie prezente în orice sistem socio-economic sînt energia calorică şi enegia mecanică. În stadiile primare de dezvoltare a acestor sisteme, cele două forme de energie au un rol indirect (implicit) în localizarea diferitelor tipuri de activităţi.

a) Energia calorică. Căldura este utilizată pentru asigurarea condiţiilor de refacere a capacităţilor

productive a oamenilor (încălzirea locuinţelor, gătitul hranei) şi ca energie productivă (topirea minereurilor, deformarea materialelor, fixarea coloranţilor, producerea aburului, etc.). Sursa tradiţională principală de combustibil pentru obţinerea energiei calorice a fost energia solară convertită în biomasă celulozică (lemnul, tulpinele şi frunzele plantelor, deşeuri agricole, etc.).

Repartiţia, exploatarea şi regenerarea pădurilor Sursa: FAO (1993)

REGIUNEA Suprafaţa pădurilor (mil.ha)

Suprafaţa pădurilor (ha/loc.)

Volum exploatat (mil.mc./an)

Volum regenerat (mil.mc/an)

America Sud 980 3.2 326 820

Asia 930 0.3 801 210*

C.S.I. 910 3.7 375 795

America Nord 740 3.1 500 480*

Africa 630 1.6 350 300*

Europa 145 0.4 330 125*

Oceania 80 4.1 29 32

* = regim de supra-exploatare (volumul extras este mai mare decât cel regenerat)

Pădurea a fost şi rămîne resursa principală de combustibil celulozic, resursă asupra căreia se exercită o presiune din ce în ce mai puternică. În ultimile două milenii, suprafaţa mondială a fost aproape înjumătăţită : de la 7,6 miliarde de hectare în jurul anului 1 la ceva mai mult de 4,5 miliarde de hectare spre anul 2000. Este adevărat că reducerea suprafeţelor forestiere s-a realizat în urma defrişărilor cerute de nevoia de teren agricol şi de necesităţile industriale (v. figura următoare), însă un rol deloc minor l-a avut consumul casnic. Jumătate din producţia mondială totală de lemn (care sr cifrează la 3 miliarde metri cubi) este utilizată drept combustibil, cealaltă jumătate fiind absorbită de industrie şi de construcţii. Cea mai mare parte a statelor în curs de dezvoltare (care grupează 75% din populaţia planetei) utilizează lemnul ca sursă preponderentă de energie. În cadrul lumii dezvoltate, lemnul este folosit pentru încălzitul locuinţelor doar în regiunile cu un sezon rece (Canada, Europa), mai ales dacă aceasta se conjugă cu teritorii naţionale întinse, imposibil de acoperit cu reţele moderne de încălzire (SUA, CSI), însă valorile consumului sînt relativ mici. Consumului de lemn de foc este concentrat în ţările sărace ale planei. Energia comercială bazată pe

48

Defrişarea pădurilor în România

(după Rey, Groza, Ianoş, Pătroescu, 2000)

49

lemn produsă în China sau în Brazilia echivalează producţia de petrol a Algeriei, a Libiei sau a Norvegiei. Utilizarea intensă a lemnului în lipsa altor surse de energie accesibile statelor în curs de dezvoltare le subminează acestora chiar baza dezvoltării lor. Fenomenul este evident mai ales acolo unde numărul mare de locuitori conduce la consumuri care depăşeşte capacitatea de regenerare a pădurilor.

Exploatarea difuză a pădurilor din zonele intertropicale şi subtropicale, pentru extragerea lemnului de foc, nu crează concentrări teritoriale de activităţi economice, faţă de statele dezvoltate, unde activitatea este subordonată exploatării industriale. În statele în curs de dezvoltare din Africa, din Asia de Sud-Vest, de Sud şi de Sud-Est, apar în schimb pieţe locale (zilnice, săptămînale sau sezoniere) pentru comercializarea lemnului-combustibil. Funcţionarea acestora a devenit necesară după ce, în urma defrişărilor accelerate, distanţa ce trebuia parcursă zilnic pentru asigurarea combustibilului a depăşit 20 km în unele zone din Ghana, Burkina Fasso, Niger, Nigeria, Sudan, Etiopia, Somalia, Pakistan, India şi China. În statele intrtropicale în care pădurile umede conţin arbori interesanţi din punct de vedere economic (Brazilia, Nigeria, Gabon, Zair/R.D. Congo, Sri Lanka, Birmania, Thailanda, Indonezia, Papua-Noua Guinee, Filipine), o parte din necesarul de lemn de foc este furnizat de exploatarea în sistem industrial a respectivelor păduri. Combinate cu incendierile voluntare ale agricultorilor itineranţi, fronturile industriale de exploatare forestieră concurează la diminuarea rapidă a suprafeţelor împădurite, reducînd posibilităţile de aprovizionare a populaţiei. Astfel, în Mauritania, Rwanda şi Burkina Fasso, cererea depăşeste de 10 ori capacitatea de regenerare a pădurilor, în Kenya, India şi China de 7 ori iar în Etiopia, Tanzania, Nigeria de peste 3 ori.

În afara localizărilor comerciale prilejuite de lemnul de foc, se poate face referire şi la primele cuptoare metalurgice (apărute în Orientul Apropiat şi Mijlociu şi extinse ulterior în China, în Europa Occidentală), care erau instalate în interiorul pădurilor, deoarece utilizau drept combustibil mangalul, un cărbune obţinut prin arderea înăbuşită a lemnului.

b) Energia mecanică. Precum în cazul energiei calorice, şi formele primare de energie mecanică

utilizate mai întîi au fost cele mai accesibile : forţa musculaturii umane şi animale. Anumite invenţii şi inovaţii (pîrghia, roata, hamul) au permis ridicarea randamentului acestor "baterii vii", ducînd la intensificarea activităţilor economice de bază : agricultura meşteşugurile şi schimburile comerciale. În agricultură şi silvicultură, utilizarea forţei animalelor a facilitat extinderea terenurilor agricole (desţeleniri, defrişări) ori au condus la utilizarea intensivă a terenurilor deja apropriate. Legată de acest ultim aspect este problema irigaţiilor în zonele aride. În nordul Africii, în Peninsula Arabiei, în sud-vestul Asiei ori în India se utilizează forţa animalelor pentru scoaterea apei din puţuri (tehnică numită "dhalù", cînd se foloses cămile înhămate la un burduf din piele) sau pentru prelevarea apei din rîuri, cu ajutorul unei roţi prevăzute cu cupe ceramice (tehnică denumită "noria", care foloseşte asinii, catîrii sau măgarii).

Mult mai tîrziu au apărut mecanisme ce puteau capta energia mecanică a apei sau vîntului, creînd localizări punctiforme de activităţi prelucrătoare : măcinarea cerealelor, a minereurilor (morile de vînt, morile de apă), "topirea" fibrelor textile şi a postavurilor groase (morile cu pive), transportul mărfurilor (porturi pentru corăbii cu pînze), scoaterea apei de la adîncimi mari (în lungul căilor ferate şi în cadrul fermelor din Statele Unite, din Australia, etc).

Utilizarea energiei biochimice a mangalului, a energiei hidraulice şi a celei eoliene au constituit primii paşi către utilizarea directă şi explicită a energiei ca factor direct de localizare a industriilor.

ENERGIA - FACTOR DIRECT DE LOCALIZARE ECONOMICĂ

Odată cu progresul tehnic şi cu dezvoltarea industriei a crescut capacitatea societăţii de a obţine şi

forme de energie din ce în ce mai puternice, valorificate de maşini termice şi electrice de randament din ce în ce mai mare. Aceasta a conferit energiei caracterul de factor direct al localizării activităţilor economice : motoare electrice de mare putere au permis irigarea unor suprafeţe întinse, ceea ce a făcut posibilă implantarea sistemelor agricole în spaţii pînă atunci inaccesibile; modernizarea tracţiunii mijloacelor de transport a făcut posibilă extensia spaţială fără precedent a căilor de comunicaţii; facilitarea transportului energiei de mare putere la distanţe mari a condus la expansiunea industriei în teritoriu; posibilitatea implantării locale a unor nuclee energetice de mare capacitate a creat condiţiile necesare dezvoltării concentrărilor urban-industriale departe de sursele clasice de energie (cărbune, lemn, etc.).

În aceste condiţii, structura producţiei şi consumului de energie s-a modificat radical în doar două secole. Lemnul, care deţinea 94,5% din consumul mondial de energie în 1800, ocupă în prezent doar 5%. Cărbunele a cunoscut o avansare vertiginoasă : de la 5,5% în 1800, la 53% în 1900, după care a scăzut (31,1% astăzi) datorită concurenţei petrolului şi gazelor naturale (5% în 1900, 49,6% în perioada actuală). După 1900 a crescut şi ponderea energiei hidroelectrice, iar după 1950 cea a energiei nucleare, ambele contribuind la sfîrşitul anilor '90 cu 14,9% în balanţa consumului energetic mondial.

Principalele resurse de energie primară care constituie fundamentul sistemului economic actual sînt : resursele de combustibili minerali (cărbuni, petrol, gaze naturale, metale radioactive) şi resursele hidraulice (ale rîurilor, mareelor, valurilor). Prin diferite tehnologii, aceste forme de energie primară sînt transformate în energie secundară : electrică, mecanică, termică, etc.), mai uşor de transportat şi de utilizat. Exploatarea economică a resurselor

50

de energie primară crează trei tipuri principale de localizare a activităţilor economice : cele legate de extracţia lor, cele legate de consumul lor şi cele legate de transporturile de energie efectuate între regiunea de producţie şi regiunea de consum. Aceste trei tipuri de localizări vor fi prezentate în continuare, pentru fiecare resursă energetică. Cititorul va urmări faptul că, deşi energia este o resursă generală a oricărei activităţi economice, distribuţia inegală în spaţiu a surse-

Evoluţia balanţei consumului de energie comercială (%) Sursa: ONU (1992)

SURSA DE ENERGIE PRIMARĂ 1800 1900 1929 1950 1975 1990 2000 2200

Combustibil vegetal 94.5 40.2 10.0 9.3 0.7 5.5 3.0 -

Cărbuni 5.5 54.0 69.8 53.0 30.4 31.1 31.4 1.0

Petrol - 3.5 14.9 25.2 40.8 31.6 31.9 -

Gaze naturale - 1.5 4.4 10.8 15.4 18.0 18.5 -

Hidraulică - 0.8 0.9 1.7 3.2 6.8 4.9 5.0

Fisiune nucleară - - - - 3.2 7.0 10.0 4.0

Noi tipuri de energie - - - - - - 0.3 90.0

lor de energie înseamnă de fapt acces inegal la aceste surse pentru o mare parte din populaţia globului. Cu toate acestea, datorită interconectării la nivel planetar a economiilor naţionale, orice dezechilibru major care afectează aprovizionarea cu energie a marilor consumatori se răsfrînge deopotrivă şi asupra celor care au şi acupra celor care nu au acces la diferitele forme de energie modernă.

Resursele de combustibili minerali şi localizarea activităţilor economice Combustibilii minerali sînt, la scară istorică, resurse epuizabile (refacerea lor necesită perioade de

sute de milioane de ani). Resursele sigure, exploatate la nivelele actuale, mai asigură consumurile societăţii umane vreme de 800 de ani pentru cărbune (4.000 de miliarde de tone), 60 de ani pentru gazele naturale (120.000 de miliarde de metri cubi), 50 de ani pentru uraniu (1,7 milioane de tone) şi 45 de ani pentru petrol (139 de miliarde tone).

PETROLUL

P E T R O L U L este o rocă sedimentară prezentă în marile bazine sedimentare ale planetei. Emisfera

sudică, relativ stabilă în cursul erelor geologice, nu a suferit transgresiuni şi regresiuni marine importante care să permită acumularea resturilor organice care stau la baza formării zăcămintelor petroliere, ceea ce a dus la o repartizare neuniformă a resurselor.

În consecinţă, cele mai mari structuri petrolifere (care cumulează peste 97% din resurse) se află repartizate în emisfera nordică : bazinul Golfului Mexic, bazinul Mării Nordului, bazinul Mării Caspice, bazinul Saharian, bazinul Golfului Guineea, bazinul Golfului Persic, bazinul Siberiei Centrale şi bazinul chinez al Golfului Po-Hai. În afara acestor mari arii sedimentare alte structuri petrolifere sînt specifice avantfoselor emisferei nordice : avantfosa Munţilor Stîncoşi (zăcămintele din Canada şi Alaska, de pe litoralul vestic al Statelor Unite), avantfosa Munţilor Appalachi (zăcămintele din Pennsylvania continuate cu cele din sudul Marilor Lacuri), nordul avantfosei andine (Columbia şi Ecuador), avantfosa alpino-carpato- himalayană (zăcămintele mai mici din Franţa, Germania, Italia, Austria, Albania, România, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan, Kirghizstan, din nord-vestul Chinei, din Malaysia şi din nordul Indoneziei) şi avantfosa Munţilor Ural (zăcămintele din estul Cîmpiei Ruse).

În emisfera sudică (sub 3% din resursele globului), predomină zăcămintele de avanfosă : avantfosa Munţilor Anzi (Bolivia, Argentina, Chile) şi avantfosa cordilierelor Indoneziei sudice), restul zăcămintelor datorîndu-se unor condiţii locale de sedimentare, fiind reduse cantitativ, însă destul de productive : structurile din bazinul Amazonului (Brazilia şi Peru), de pe litoralul sud-vestic al Africii (Zair - azi R.D. Congo, Angola-Cabinda) şi structurile submarine australiene (în nord-vestul continentului şi sub strîmtoarea Bass, din sudul acestuia).

Exploatarea industrială a petrolului s-a declanşat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi s-a intensificat după 1900, odată cu punerea la punct a motorului cu ardere internă (care a permis motorizarea pe scară largă a mijloacelor de transporturi oceanice, terestre şi aeriene) şi a tehnicilor de producere a energiei electrice. Primii poli ai producţiei petroliere au fost nord-estul SUA (Pennsylvania), Subcarpaţii Prahovei (Principatele Române şi apoi România ) şi bazinul caucaziano-caspic (Rusia). Ulterior, odată cu crearea unei pieţe mondiale a petrolului, s-au deschis exploatările din America Latină (Chile, Argentina, Mexic, Columbia, Venezuela), din Orientul Mijlociu (Iran, Irak, Arabia Saudită, Kuweit, Bahrein, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Oman), din Asia (Indonezia, Malaysia, China), din

51

52

Africa de Nord (Egipt, Algeria, Libia, Tunisia), din Africa de Vest (Nigeria, Ghana, Camerun, Gabon, Angola-Cabinda) şi din Australia. Cantităţile extrase în fiecare dintre aceste regiuni au oscilat în timp, ceea ce a dus la importante schimbări în ierarhia producătorilor.

Pe fondul unei creşteri neîntrerupte a producţiei mondiale (200 mil.t în 1900; 2850 mil.t în 1973; 3.494 mil.t în prezent), ponderea regiunilor dezvoltate, care grupează principalii consumatori, a diminuat constant (de exemplu, Europa şi America de Nord, care însumau 65,3 % la începutul secolului al XX- lea, au ajuns la sfîrşitul acestuia la doar 22,1%). În prezent, aceste două continente şi Japonia consumă peste 60% din producţia petrolieră totală. Apare evident faptul că statele dezvoltate sînt dependente de importurile din regiunile care au devenit principalii poli productivi : Orientul Mijlociu (28%), CSI (18%), America Latină (12%) şi Africa (11%).

Modificarea ierarhiei marilor regiuni producătoare de petrol % din producţia mondială

(după D. Curran, 1991)

1900 1920 1930 1945 1950 1960 1970 1975 1980 1985 1990 2000

Golful Persic 1.9 1.9 3.4 7.7 16.9 25.7 31.0 37.0 32.3 19.5 27.9 28.2

SUA-Canada 65.2 65.2 65.9 66.6 53.1 36.1 26.2 21.0 19.3 22.0 16.5 15.7

URSS/CSI 4.1 4.1 9.9 5.9 7.3 14.3 15.3 18.8 20.9 22.6 18.7 18.8

AmericaLatin_ 26.1 26.1 17.6 19.0 20.1 18.7 11.9 8.7 7.9 12.8 12.2 12.2

Africa - - - - - 1.0 11.9 9.2 10.5 10.0 10.5 10.8

Europa 0.1 0.1 0.2 0.3 0.4 1.4 0.7 1.1 4.2 7.2 6.7 6.4

Australasia8 2.6 2.6 2.9 0.4 2.2 2.6 2.9 4.2 4.8 5.9 7.6 7.8

Dependenţa a fost în mod nedorit demonstrată în anii crizelor petroliere consecutive (1972/1973 şi

1979/1980), cînd statele petroliere în curs de dezvoltare, grupate în cadrul OPEC (Irak, Arabia Saudită, Kuweit, Qatar, Iran, Venezuela, Libia, Indonezia, Abu Dhabi, Algeria, Nigeria, Ecuador şi Gabon), controlînd peste 87% din exporturile de petrol brut, au majorat unilateral preţurile ţiţeiului de la 2,5 $/baril la 25-40 $/baril. Acest lucru a constrîns statele industrializate să prospecteze, să finanţeze şi să exploateze regiuni tot mai periferice spaţiului umanizat, în condiţii extrem de vitrege (deşert tropical sau polar, pădure ecuatorială, platformă continentală, etc.), ceea ce măreşte mult preţul de extracţie al ţiţeiului. Avansarea industriei extractive în aceste regiuni inospitaliere a încheiat procesul de localizare a industriei petrolifere în spaţiul planetar. În funcţie de relaţiile stabilite între regiunile producătoare şi cele consumatoare, se pot stabili mai multe tipuri de localizare a industriei de extracţie a petrolului.

Tipuri de localizare a industriei de extracţie a petrolului

a) L o c a l i z a r e a d e p r o x i m i t a t e este specifică stadiilor de început ale activităţilor de

extracţie şi se caracterizează prin aceea că era destinată aprovizionării consumatorilor apropiaţi. În lipsa unor tehnici rentabile de transport (care se făcea în butoaie din metal sau, mai tîrziu, în vagoane-cisternă), primele mari structuri intrate în exploatare între 1850-1860 au fost cele apropiate de zonele consumatoare : Pennsylvania pentru nord-estul Statelor Unite, Texas şi Louisiana pentru jumătatea sudică a federaţiei, provinciile canadiene Saskatchewan şi Alberta pentru vestul continentului american, Prahova şi Caucaz-Caspica pentru Europa. Odată cu sporirea rolului petrolului în economiile naţionale, au fost deschise o serie de bazine petroliere mici, de interes local, în bazinul austriac al Dunării (1860), în bazinul Aquitaniei de la poalele Pirineilor francezi (1880) şi în cîmpia din nordul Germaniei (1880). Pentru a se mări rentabilitatea transportului, rafinarea ţiţeiului extras se făcea cît mai aproape de schelele de producţie, obţinîndu-se petrolul lampant, benzina şi carburanţii diesel, al căror preţ ridicat justifica deplasarea la distanţe mari. În acest mod au apărut primele centre petrochimice, schiţîndu-se regiunile industrial-petroliere de mai tîrziu, care încă sînt bine individualizate în teritoriu. Descoperirea posibilităţii transportului prin conducte a petrolului brut, produsă la sfîrşitul secolului al XIX-lea, a permis amplasarea unităţilor de prelucrare a acestuia la depărtări mari de centrele de extracţie, caracterul de proximitate fiind păstrat deoarece aceste eforturi aveau drept scop deservirea complexă a teritoriului naţional. Principalele industrii polarizate de acest tip de localizare sînt industriile energiei electrice, petrochimia, industriile cauciucului, fibrelor şi firelor sintetice, îngrăşămintelor chimice, ale echipamentelor industriale şi de transport, etc.

8Sub această denumire sînt grupate statele Asiei (fără cele ale Golfului Persic), ale Oceaniei, Australia şi Noua Zeelandă

53

Extracţia, transportul, prelucrarea şi distribuţia petrolului şi a produselor petroliere a devenit monopolul cîtorva mari companii private (Exxon, Mobil, Texaco) sau a unor firme mixte, unde participarea statului era destul de importantă (British Petroleum -BP sau Compagnie Française des Pétroles - CFP), a căror activitate, orientată spre obţinerea unor profituri maxime, a creat al doilea tip de localizare a industriilor petroliere.

b) T i p u l c o l o n i a l d e l o c a l i z a r e (transformată în prezent în localizare de tip comercial)

este caracterizat de exploatarea unor zăcăminte situate la mari distanţe de regiunile metropolitane de consum, situate fie în cadrul imperiilor politice, fie în cadrul imperiilor economice construite de transnaţionalele petroliere. În cadrul spaţiilor metropolitane, localizările industriale prilejuite de importurile de petrol sînt în cea mai mare parte de tip portuar.

Producţia celor mai importante state petroliere şi ponderea lor în consumul mondial de petrol medii multianuale 1974 - 1994

(Sursa : IEM, 1974 - 1995)

Producţia (mil.t) Producţia (%) Consumul (mil.t) Consumul (%)

U.R.S.S./C.S.I. 607 19.50 435 14.00

S. U. A. 425 13.70 793 25.60

Arabia Saudită 270 8.70 46 8.70

Mexic 145 4.70 76.5 2.50

Iran 144 4.60 36 1.20

Irak 140 4.50 14 0.50

China 137 4.40 120 3.80

Venezuela 98 3.10 18.3 0.60

Kuweit 95 3.00 4.3 0.12

Marea Britanie 92 2.90 81.2 2.60

54

Transnaţionalele americane (Exxon, Socal, Mobil, Texaco) s-au implantat în statele independente din America Latină, deschizînd exploatări în Peru (1886), Mexic (1901), Argentina (1907), Venezuela şi Ecuador (1917), Columbia (1921) şi Chile (1929). Alături de unele firme ruseşti şi europene, companiile americane au intensificat

55

extracţiile în România, Rusia, Orientul Mijlociu, în Extremul Orient şi în Africa. Cu mici excepţii (Rusia şi România), totalitatea cantităţilor de petrol extrase în diversele părţi ale lumii erau transportate pînă în metropolele politice sau economice, unde erau prelucrate, distribuite şi consumate. Cu excepţia activităţilor de extracţie, industria petrolului nu a creat nici o altă localizare industrială în regiunile extra-metropolitane, veniturile din petrol fiind încasate în proporţie de peste 90% de companiile investitoare. Marea Britanie şi Olanda, lipsite de resurse de petrol, au fost primele care au amplasat unităţi de extracţie a hidrocarburilor lichide în cadrul coloniilor sau al statelor aflate în sfera lor de influenţă : în Thailanda (1882), Indonezia (1893), Trinidad (1908), Iran (1913), Brunei (1913), Irak (1927), etc. În această perioadă a luat fiinţă compania Royal Dutch-Shell, prin fuziunea unei firme britanice de transport maritim (Shell) şi a unei firme olandeze de extracţie petrolieră (Royal Dutch), care acţionau în Indonezia.

În aceste condiţii, combinate cu diferite conjuncturi politice, sociale şi economice, statele posesoare de rezerve au început naţionalizarea industriei petroliere : URSS în 1922, Mexic în 1938, exemple urmate între cele două războaie mondiale şi de celelalte state sud-americane (Argentina, Uruguay, Peru, Bolivia şi Brazilia). După 1945 a urmat naţionalizarea din România (1948) şi din celelalte ţări est-europene, talonate rapid de noile state independente : Iran (între 1951-1973), Algeria (1963-1971), Libia (1968-1974), Irak (1972-1973). Industria extractivă preluată de la firmele transnaţionale a constituit nucleul organizării teritoriale a unor complexe sau regiuni industrial-petroliere moderne. După naţionalizare, localizările de tip colonial au devenit în parte localizări de proximitate, servind interesele proprii ale statelor posesoare de resurse petroliere. Rafinarea ţiţeiului şi petrochimia au devenit industriile fundamentale ale acestor ţări. După 1970 adevărate complexe industriale amplasate pe baza petrolului au fost instalate pe litoralul caraibean al Mexicului, Columbiei şi Venezuelei, pe ţărmul mediteranean al Africii (Algeria, Libia, Egipt), pe litoralul Golfului Guineea (Nigeria, Gabon, Ghana, Camerun), în Orientul Mijlociu (Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Kuweit, Irak şi Iran), în Asia de Sud-Est (Indonezia, Brunei Darussalam).

Cu toate acestea, majoritatea bazinelor de extracţie continuau să funcţioneze în regim colonial, cea mai mare parte a producţiei fiind destinată exportului către statele dezvoltate : dintr-o producţie planetară de peste 3 miliarde de tone (din care 1,6 miliarde în statele în curs de dezvoltare), mai mult de 30 % (respectiv peste 1 md. t) face obiectul schimburilor internaţionale. În aceste condiţii, statelor grupate în OPEC le-a fost uşor să impună preţuri foarte ridicate (40 $/baril în 1981), considerate inacceptabile de consumatorii euro-nordamericani, care au contracarat în mare parte şocurile petroliere prin expansiunea spaţială a exploatărilor de ţiţei, realizînd un nou tip de localizare.

c) L o c a l i z a r e a d e n e c e s i t a t e este rezultatul jocurilor politico-economice avînd drept

miză petrolul. În general, prin localizare de necesitate se înţelege deschiderea unor exploatări petrolifere în zone dificile din punct de vedere climatic, geologic, geomorfologic sau economic, sub presiunea unor conjuncturi ale economiei mondiale, conjuncturi care prezintă tendinţa să devină cronice. Localizarea de necesitate este caracteristică atît statelor cu resurse importante (care doresc mărirea veniturilor prin sporirea producţiei, pentru echilibrarea balanţei comerciale externe), cît mai ales statelor consumatoare cu resurse mici sau în curs de epuizare, care nu se mai pot încrede într-o piaţă planetară din ce în ce mai nesigură. Este evident că preţul petrolului extras în aceste zone va fi mai mare decît în cele clasice, datorită condiţiilor dificile ce caracterizează spaţiile în care activează instalaţiile de extracţie, personalul de deservire şi mijloacele de transport, precum şi distanţelor uneori foarte mari care le despart de consumatori. Deşi localizări apropiate de cele de necesitate au apărut încă la începutul secolului nostru, cînd nu aveau încă acest caracter, intensitatea cu care s-au desfăşurat după 1973 face legitimă considerarea lor ca tip separat.

56

Cele mai importante regiuni deschise producţiei după 1973 sînt cele situate în zonele subpolare.

URSS a investit, între 1970-1985, mai multe miliarde de dolari pentru valorificarea nord-estului părţii europene şi a Siberiei nordice, intensificînd extracţia în bazinul Vorkuta (în nord-vestul Munţilor Ural) şi mai ales pe cursul inferior al fluviului Obi (Surgut, Samotlor), de unde se obţine în prezent peste 50% (300 milioane tone) din producţia totală a comunităţii. Statele Unite au început exploatarea zăcămintelor din nordul statului Alaska (Prudhoe Bay - Point Barrow) iar Canada prospectează intens insulele Arhipelagului Arctic.

În zonele tropicale şi ecuatoriale, statele industrializate au putut interveni doar prin intermediul furnizării de tehnologie şi specialişti în schimbul, unor contracte comerciale avantajoase. Echipamente franceze au permis exploatarea petrolurilor grele din bazinul Orinoco (Venezuela) şi a petrolurilor exploatate de Algeria în Sahara (Hassi Messaoud, Edjeleh, etc.). Companii americane, europene şi japoneze sînt implicate în exploatările din Orientul Mijlociu, din Indonezia, din Brazilia, din Africa de Vest şi din Australia. China a reuşit punerea în valoare a zăcămintelor aflate în deşerturile temperate din nord-vest tot prin intermediul tehnologiei occidentale.

Un dinamism accentuat a fost caracteristic şi exploatărilor de petrol submarin (care asigură în prezent peste 20% din producţia mondială). Exploatările de şelf (de platformă continentală) deja implantate în Venezuela (pe apele lagunei Maracaibo), în largul Golfului Mexic (Kol, Pu, Ixtoc), în Marea Caspică şi în Golful Persic (Darius, Safaniyah, Zuluf) au fost intensificate prin îndesirea platformelor de foraj. O serie de alte regiuni de şelf au fost puse în exploatare pentru prima dată : îngustele platforme continentale ale Mediteranei (Tunisia, Libia, Spania, Italia), platforma Mării Negre, a Mării Roşii (Egipt), cea canadiană a Oceanului Atlantic şi mai ales zona Mării Nordului (împărţită între Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Danemarca şi Germania, care produce în jur de 185 milioane de tone pe an), alături de care se adaugă mările din estul Chinei (Gloful Po-Hai, Marea Galbenă, Marea Chinei de Est, Marea Chinei de Sud). Localizarea de necesitate nu crează în teritoriu concentrări industriale de prelucrare, fiind destinate doar susţinerii consumului concentrărilor deja existente.

Localizarea industriei de extracţie a petrolului şi transportul petrolier

Fiecare din cele trei tipuri de localizare a industriei extractive crează o anumită reţea de transport a

petrolului către consumatori. Specificul acestor reţele este dat de modul de combinare a mijloacelor de transport şi de desenul spaţial al fluxurilor vehiculate.

a) Localizarea de proximitate generează o reţea de transport divergentă (în stea), concretizată din

sisteme de conducte care pleacă din bazinul de extracţie spre consumatori (uzine de rafinare şi de chimizare a ţiţeiului, locale sau aflate în aglomeraţiile urban-industriale îndepărtate). Asemenea reţele sînt tipice continentului nord-american şi Comunităţii de State Independente. Deoarece arealele de extracţie ale acestor două mari regiuni sînt echipate în general cu rafinării şi cu combinate petrochimice, conductele de petrol brut sînt dublate uneori de conducte de produse finite (etilenă, benzină, kerosen, motorină, păcură).

Pe continentul nord-american se înscriu în spaţiul geografic trei nuclee principale de divergenţă a conductelor. Primul este bazinul american al Golfului Mexic, de unde pornesc trei fascicole de petroducte : unul spre conurbaţiile de pe ţărmul pacific ("All American", "Four Corners", "Texas-Pacific"), altul către megalopolisul atlantic ("Transcontinental", "Colonial Pipeline", "Plantation Pipeline") şi ultimul înspre conurbaţia din sudul Marilor Lacuri ("Texas-Great Lakes", "Explorer"). Al doilea nucleu este arealul petrolifer din Midwest (stalele Oklahoma, Kansas şi Arkansas), care aprovizionează cu petrol marile regiuni urban-industriale ale SUA, precum şi o serie de centre urbane izolate din apropiere (Saint Louis, Kansas City) sau din Munţii Stîncoşi (Denver, Salt Lake City). Ultimul nucleu de divergenţă este bazinul vest-canadian, de unde pleacă un prim fascicol de oleoducte spre concentrările industriale din estul Canadei, cu ramificaţii spre nordul şi nord-estul SUA ("Canada Interprovincial"). Un al doilea fascicol ("Transmountain") se îndreaptă spre centrele urban-industriale pacifice din Canada (Vancouver) şi din Statele Unite (Seattle, Tacoma, Portland).

În CSI funcţionează de asemenea trei areale de divergenţă a reţelelor de conducte petroliere. Primul ca importanţă este bazinul Siberiei occidentale, unde au punctul de plecare patru mari sisteme de conducte : cel îndreptat spre concentrarea industrială a Depresiunii Kuzneţk din sudul siberian, cel direcţionat către centrele industriale din Kazahstan, cel care aprovizionează partea europeană a CSI şi, în final, cel care leagă zona de extracţie de terminalele de export de la Marea Neagră. A doua regiune de divergenţă este bazinul Volga-Ural care generează o reţea în stea tipică. Oleoductele diverg spre est (către regiunile industriale din Ural şi din sudul Siberiei), spre sud (porturile Mării Negre), spre nord (porturile Mării Baltice) şi spre vest (către Ukraina, Bielorusia şi restul Europei). Al treilea nucleu este bazinul caucaziano-caspic, cu conducte spre Marea Neagră, Ural, Kazahstan şi Siberia sudică.

În statele petroliere industrializate mai reduse ca suprafaţă (România , Albania, Austria), sistemele de conducte sînt înlocuite în general cu transportul pe calea ferată, oleoductele fiind utilizare doar pentru preluarea fluxurilor din import.

57

b) Localizarea de tip comercial, specifică statelor exportatoare, crează reţele de transport complexe, care combină în general mai multe moduri de transport (prin conducte şi maritim), şi care au un desen spaţial complicat, în linii mari fiind alcătuite din sectoare convergente (de la exploatări la porturile de export), din sectoare liniare (rutele maritime sau conductele transcontinentale) şi din sectoare divergente (din porturile de import spre consumatorii finali). Asemenea reţele poartă numele de reţele multimodale şi multisectoriale.

S e c t o a r e l e c o n v e r g e n t e se dezvoltă în statele în curs de dezvoltare, unde teritoriul este caracterizat de existenţa unor structuri economice de tip nuclear (punctiform), de multe ori acestea fiind legate de activităţile portuare. Din zonele de extracţie, fascicolele de conducte converg spre porturi, atît pentru a alimenta propriile industrii de rafinare şi de chimizare a petrolului, cît şi pentru a susţine exporturile de ţiţei. În bazinul petrolier al Golfului Mexic, conductele converg spre porturile specializate din Mexic (Tampico, Tuxpan, Vera Cruz, Puerto Mexico) şi din Venezuela (Las Piedras, Capure). În Orientul Mijlociu, conductele care pleacă din Irak, Arabia Saudită sau Kuweit se focalizează atît în terminalele petroliere ale Golfului Persic (Fao, Mina al Ahmadi) cît şi în cele instalate pe ţărmul Mării Roşii (Yanbu) sau pe litoralul Mării Mediterane, în Turcia (Iskenderun, Ceihan), Siria (Tartus, Banias), Liban (Tripoli, Sidon), Iordania (Aqaba) şi Israel (Haifa, Ashkelon).

S e c t o a r e l e l i n i a r e se desfăşoară între porturile de expediţie a petrolului şi cele de destinaţie, sub forma traficului maritim de nave-cisternă (tancuri petroliere). Principalele rute petroliere al planetei sînt următoarele :

1. Golful Persic - Europa - America de Nord, cu două variante: a) Gf. Persic - Strîmtoarea Ormuz - Marea Arabiei - Gf. Aden - Strîmtoarea Bab-el-Mandeb - Marea

Ro-ie - Canalul Suez - Marea Mediterană - Strîmtoarea Gibraltar - Oceanul Atlantic, care este varianta cea mai rapidă însă navele de peste 250.000 tdw nu pot trece decît descărcate prin Canalul Suez;

b) Gf. Persic - Strîmtoarea Ormuz - Oceanul Indian - Capul Bunei Speranţe - Oceanul Atlantic -America (Europa), o variantă mult mai lungă, practicată de petroliere cu capacităţi cuprinse între 250.000 tdw şi 550.000 tdw.

2. Golful Persic - Japonia, prin Strîmtoarea Ormuz - Oceanul Indian - Strîmtoarea Malacca (sau prin Strîmtoarea Torres) - Oceanul Pacific; petrolierele peste 300.000 tdw nu au acces prin cele două strîmtori ale Asiei de Sud-Est (cu adîncimi minime cuprinse între 18 - 24 de metri), din care cauză sînt obligate să înconjure Australia, prin sud;

3. Golful Mexic - Statele Unite (sudul şi estul federaţiei) şi Golful Mexic - Europa (către Marea Mediterană sau către Marea Nordului), ambele rute utilizînd Marea Caraibelor şi Oceanul Atlantic.

4. Golful Mexic - Japonia (cu derivaţie spre coasta occidentală a SUA şi spre Australia), care utilizează Canalul Panamà şi Oceanul Pacific, cu escală în Insulele Hawaï. Oceanul Pacific prezintă trei benzi de circulaţie : una sudică, ce grupează rutele ce vin dinspre Canalul Panamà, de pe coastele vestice ale Americii de Sud şi dinspre Strîmtoarea Magellan, care îndreaptă petrolul argentinian, peruvian, ecuadorian şi columbian spre Australia; una centrală -cea mai circulată- ce leagă direct Canalul Panamà de estul Asiei şi una nordică, detinată exporturilor de petrol canadian spre Japonia şi Coreea de Sud.

Rutele petroliere sînt atent supravegheate de o serie întreagă de baze militare ale NATO (Djibouti,Berbera, Mombasa, Comore, Diego Garcia, Insulele Cacos, Subic Bay) şi ale CSI (Aden, Insula Socotra, Maputo, Insulele Mauritius, Bombay, Madras, Camranh, Da Nang, etc).

S e c t o a r e l e d i v e r g e n t e ale reţelelor de transport au punctele de plecare în marile porturi de descărcare a petrolului, de unde se desfăşoară în evantai spre unităţile de industrializare. Porturile petroliere importante (Triest, Genova, Marsilia, Wilhelmshaven în Europa; Lake Charles, Galveston, Mobile, New York în SUA; Tokyo, Yokohama, Niigata în Japonia) permit accesul navelor gigant direct la chei, celelalte fiind echipate cu porturi de larg, unde petrolierele sînt descărcate prin conducte. Sectoare divergente importante, dar restrînse la zonele litorale, s-au pus în loc în Statele Unite şi în Japonia. În Europa, reţelele divergente sînt trans-continentale deservind toate statele din vestul şi centrul continentului.

c) localizarea de necesitate crează mai ales reţele liniare, care merg direct din zona de producţie către

consumator. Specifice sînt conductele de petrol ale Mării Nordului, care transportă ţiţeiul spre rafinăriile litorale cele mai apropiate din Norvegia şi Marea Britanie, sau conductele australiene care aduc petrolul extras în Strîmtoarea Bass direct la rafinăriile Altona, de pe ţărm). În unele cazuri, reţelele liniare pot fi multimodale. De exemplu, exploatările din nordul statului Alaska sînt legate printr-o conductă ("Transalaskian Pipeline") de portul Valdez, la Oceanul Pacific, de unde ţiţeiul este preluat de petroliere care îl trasportă spre conurbaţiile pacifice ale SUA.

GAZELE NATURALE

G A Z E L E N A T U R A L E sînt formate dintr-un amestec de hidrocarburi gazoase, însoţind

zăcămintele de petrol (caz în care se numesc gaze asociate) sau alcătuind zăcăminte proprii (caz în care poartă numele de gaze libere). Neglijate sau arse pînă nu demult în procesele de extracţie a petrolului, gazele naturale au fost reconsiderate odată cu declanşarea crizei energetice, producţia crescînd de la 1300 miliarde de metri cubi în 1973 la

58

peste 2100 de miliarde de metri cubi în prezent. Caracteristic gazelor naturale este faptul că producţiile cele mai mari se înregistrează nu în zonele cu cele mai mari rezerve, ci în zonele dezvoltate, acolo unde necesarul de energie este foarte mare.

Cel mai important producător este Comunitatea de State Independente, cu zăcăminte în Siberia de vest (Medvejie, Iamburg, Vingapur), în bazinul petrolier Volga-Ural (pe teritoriul republicilor Başkire şi Tătare), în bazinul Caucaz-Caspica (în republica Cecenă, Inguşă, Adigheeană, Abhază, Karaceaevo-Cercheză, Kabardino-Balkară, Osetină, Armeană, Daghestaneză) în Asia Centrală (Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan şi Kirghizstan), precum şi în Ukraina sub-carpatică (la Daşava şi Şebelinka).

Repartiţia spaţială a rezervelor şi a producţiei de gaze naturale (Sursa : IEM, 1995)

Rezervele (md.mc)

Producţia (md.mc)

Rezervele (%)

Producţia (%)

C. S. I. 42.500 796 40,0 40,1

Iran 14.500 25 13,0 1,1

Arabia Saudit_ 5.500 30 5,0 1,1

Abu Dhabi 5.250 22 4,5 1,0

Statele Unite 4.750 490 4,1 25,0

Qatar 4.700 15 4,1 0,8

Algeria 3.350 50 4,0 2,4

Venezuela 3.000 25 2,9 1,1

Irak 2.850 20 2,5 1,0

Canada 2.750 125 2,4 5,4

Nigeria 2.500 15 2,2 0,8

Norvegia 2.350 35 2,1 1,2

Indonezia 2.250 42 2,1 2,1

Mexic 2.150 28 2,0 1,1

Australia 2.100 18 2,0 0,9

Olanda 1.800 85 1,8 3,8

Pe locul secund urmează Statele Unite, cu exploatări în zona Golfului Mexic (unde domurile Sabina-

Monroe asigură 25% din producţie), în Vestul Mijlociu (structura petro-gazeiferă Panhandle-Hugoton) şi în Munţii Stîncoşi, unde cîmpurile productive se extind pînă în provincia canadină Alberta (Medicine Hat, Viking, Prouvost, Marten Hills). Recent au fost puse în evidenţă resurse de gaz în Alaska, în delta fluviului Mackenzie şi în insula Melville din arhipelagul arctic canadian.

Europa (250 de miliarde metri cubi) se înscrie cu producătorii importanţi din regiunea Mării Nordului. Exploatările submarine asigură 45 md. mc Marii Britanii şi 35 md. mc Norvegiei. Olanda, cu structuri gazeifere continentale şi submarine, este primul producător european (75 md.mc obţinuţi pe baza zăcămintelor de la Gröningen, Leeuwarden, Harlingen şi Slootdorp). România se situează pe locul al patrulea (32 md.mc), urmată de Germania, Italia, Ungaria, Polonia, Serbia, etc.

America Latină prezintă o serie de zăcăminte de gaze asociate şi de gaze libere, terestre sau oceanice, exploatate de Mexic (Jos‚ Colomo, San Romàn, Ramirez, Reynosa), de Venezuela (în bazinul Maracaibo şi în provincia Oriente) şi de Argentina (în Gran Chaco, în Patagonia şi în Terra del Fuego). Printre producătorii sud-americani minori senumără Bolivia, Ecuador şi Peru (care utilizează structurile andine)şi Brazilia (care valorifică depozitele gazeifere amazoniene şi atlantice.

Africa posedă în special gaze asociate zăcămintelor de petrol, exploatate mai ales în regiunea sahariană a Algeriei (Alrar, Rhourde Chouff, Hassi R'Mel), în Libia nordică (Hateiba, Meghil) şi în Egipt. Pe coasta occidentală se remarcă Nigeria, principalul furnizor african al Statelor Unite.

59

Orientul Mijlociu, cu o producţie de doar 100 miliarde mc, mult sub posibilităţile reale, este domeniul zăcămintelor supergigantice din Iran (Aghar, Dalan, Kangan, Salakh), Qatar (North West Dome) şi din Emiratele Arabe Unite (Sharjah).

Statele producătoare din Asia (Malaysia, Indonezia, Brunei, China) exploatează gazele naturale în cadrul structurilor petrolifere, spre deosebire de Australia, care extrage hidrocarburile gazoase din zăcăminte de gaze libere, în Australia de Sud (Moomba), Queensland (Mount Isa, Rolleston, Saltern Creek), Australia de Vest (Dongara, Gardarino) şi în Teritoriul de Nord ( Palm Valley, Mereenie).

Cea mai mare parte a cantităţilor extrase este consumată local, în petrochimie, în industria îngrăşămintelor chimice, a medicamentelor, explozivilor sau în industria energiei electrice şi termice, gazul natural fiind un înlocuitor preţios al petrolului. Din această cauză, majoritatea localizărilor industriei extractive sînt localizări de proximitate. Nu lipsesc însă nici localizările de necesitate, valorificarea structurilor gazeifere din zona subpolară din Alaska şi din Canada, a celor submarine din Marea Nordului sau a celor din regiunile deşertice din nord-vestul Chinei fiind exemple concludente. Localizări comerciale derivate din cele de proximitate sînt specifice CSI (furnizorul principal al Europei şi, în perspectivă, al Japoniei), Canadei (care exportă spre Statele Unite), Olandei (care alimentează Uniunea Europeană) şi Boliviei (care trimite 2-3 md.mc/an către regiunea industrializată din nordul Argentinei). Localizările comerciale pure sînt mai rare, deoarece transportul pe distanţe mari a gazelor naturale este de 7-8 ori mai scumpă decît cea a petrolului. Cu toate acestea, există sisteme de conducte continentale (CSI-Europa; Canada-SUA) şi conducte submarine (Algeria-Italia; Algeria-Spania, Marea Nordului-Norvegia-Olanda-Marea Britanie) care asigură transportul gazelor de la producător spre consumatori.

Transporturile maritime de gaze crează localizări specifice, deoarece terminalele de export trebuie să fie echipate cu uzine de lichefiere a gazelor naturale (ULGN) iar terminalele de import necesită uzine de regazeificare (URGN). Aceste echipamente, precum şi flotele speciale de metaniere, necesită investiţii importante, făcute în general de statele dezvoltate. Cele mai mari porturi de expediţie sînt cele echipate cu ULGN din Algeria (Arzew, Skikda), Libia (Marsa el Brega), Nigeria (Bonny Island), Iran (Kangan-Nar), Emiratele Arabe Unite (Das Island), Indonezia (Bontang) şi Brunei (Lumut). Toate aceste instalaţii au fost puse în loc de statele industrializate, care şi-au construit terminale de import echipate cu URGN : Saudegara (Japonia), Lake Charles, Mobile, Savannah, Brunswich (SUA), Fos sur Mer, Montoir en Bretagne, Le Hâvre (Franţa), Canvey Island (Marea Britanie), Zeebrügge (Belgia), Wilhelmshaven (Germania). Gazele naturale importate se utilizează în cea mai mare parte în cadrul industriei energiei electrice, ale cărei uzine sînt localizate în porturi sau în lungul gazoductelor. Aceleaşi tipuri de localizare sînt specifice şi statelor exportatoare, care îşi amplasează unităţile de producţie a energiei electrice în punctele de convergenţă a conductelor de gaze.

CĂRBUNII

C Ă R B U N I I sînt roci sedimentare combustibile, avînd o repartiţie spaţială a resurselor

asemănătoare celei prezentate de resursele de petrol. Mai mult de 92% din resurse sînt cantonate în emisfera nordică. Din cele aproximativ 4.000 de miliarde de tone la cît se estimează resursele sigure, CSI deţine cea mai mare parte, fiind urmată la distanţă de Statele Unite, China, India, Australia, Africa de Sud şi de unele dintre statele Europei. Exploatarea industrială a cărbunilor s-a declanşat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cînd un întreg complex de factori (construirea maşinilor cu abur, avîntul activităţilor manufacturiere, criza britanică a lemnului de foc, urbanizarea accentuată, descoperirea procedeului de reducere a minereurilor de fier cu ajutorul cocsului) a impulsionat activităţile miniere. Calităţile multiple ale cărbunelui (materie primă pentru chimie, combustibil industrial şi casnic, reducător al fierului, resurse abundente grupate pe spaţii restrînse) au constituit tot atîtea avantaje pentru primele state carbonifere : Marea Britanie, Germania, Franţa, Belgia, Rusia, România , Polonia şi Cehia. Pe baza cărbunelui s-au cristalizat şi au evoluat ulterior primele regiuni industriale ale globului, cu o structură relativ simplă însă fundamentală pentru industrializarea teritoriului : industrii melalurgice feroase şi neferoase, industrii de echipament, industrii chimice, industrii ale materialelor de construcţii şi industrii textile. Apare normal astfel fenomenul suprapunerii teritoriilor celor mai dezvoltate peste principalele arii carbonifere ale planetei.

Comunitatea de Sate Independente, cu 44,4% din resursele lumii, prezintă o largă distribuţie teritorială a structurilor carbonifere. În partea europeană se detaşează Ukraina, unde se exploatează huile de bună calitate în bazinul rîului Doneţk. Federaţia Rusă valorifică structurile productive cu cărbuni superiori din bazinul Vorkuta, din Ural şi din Siberia meridională (bazinul Kuzneţk, bazinul Ceremhovo şi bazinul Bureea). Zăcămintele ruseşti de cărbuni energetici (cărbune brun şi lignit) sînt exploatate în bazinul rîului Moscova şi mai la nord, în Colinele Valdai, la care se adaugă cele din sudul Siberiei. Al treilea stat al comunităţii este Kazahstanul, cu strate de cărbuni aflate la mică adîncime, sau chiar la suprafaţă, exploatate în bazinul Karagandei.

America de Nord deţine mai mult de 25% din resursele carbonifere mondiale, cea mai parte revenind Statelor Unite, care prezintă două structuri carbonifere importante : arealul Munţilor Appalachi şi bazinul Vestului Mijlociu, acesta din urmă cu două sectoare de extracţie (Eastern, în statele Indiana-Illinois, şi Western, în statele Yowa-Missouri), cărora li se adaugă zăcăminte mai mici din Stîncoşi (în statele New Mexico, Arizona, Colorado, Utah, Wyoming, Montana, Dakota de Nord şi Dakota de Sud) şi din Alaska (Nenana, Bering Rives şi Beluga). Depozitele

60

61

carbonifere ale Stîncoşilor se continuă şi pe teritoriul Canadei, în provinciile Alberta (Wilow Creek, Line Creek) şi Columbia Britanică (McLeod River, Mercoal, Shaugnessy).

Asia (20,2 % din resurse) se înscrie cu zăcămintele Chinei din provinciile nord-estice (Heilongjiang, Jilin, Liaoning, Shanxi, Hebei), nordice (Mongolia Interioară, Regiunea Autonomă Siqiang-Uigură) şi central-sudice (Sichuan, Hubei şi Hunan), ale Indiei (cu structuri productive în nord-est, pe teritoriul statelor Bihar, Orissa şi West Bengal şi ale Indoneziei, recent puse în valoare în sudul insulei Kalimantan). Cu rezerve mult mai mici urmează Coreea de Nord (bazinul Phenian), Turcia (în Munţii Bolü), Iran, Pakistan, Japonia (în insula Hokkaido) şi Filipine.

Australia (4% din resurse) beneficiază de existenţa unor zăcăminte foarte productive, cu strate groase şi aflate la suprafaţă, cantonate în depozitele geologice ale Munţilor Marii Cumpene de Ape din statele estice Queensland şi New South Wales (Noua Galie de Sud). Australia de Vest posedă structuri carbonifere de interes local (bazinul Collie), situaţie identică cu cea a Australiei de Sud (Munţii Flinders).

Africa (3,2% din resurse), este un continent a cărui evoluţie geologică nu a permis constituirea marilor zăcăminte de cărbuni, singurele state avantajate din acest punct de vedere situîndu-se la extremitatea meridională : Republica Africa de Sud, Botswana şi Zimbabwe. Resurse minore posedă şi Zair (R.D. Congo), Zambia, Algeria, Marocul şi Egiptul.

Europa (2% din resursele sigure) este nucleul de unde a iradiat prima revoluţie industrială, axată pe utilizarea cărbunilor. Zăcămintele carbonifere cele mai importante se găsesc pe teritoriul Marii Britanii (Scoţia centrală, Anglia central-vestică şi sud-vestul Ţării Galilor-Wales), Spaniei (Asturia şi Euskadi), Franţei (bazinele Nord-Pas de Calais şi Lorena), Belgiei (Charleroi, Liège), Germaniei (Ruhr, Saar), Cehiei şi Poloniei (Silezia) şi României (Banat şi Valea Jiului).

America Latină (0,6% din resurse) este un continent recent intrat în cursa carboniferă. Statele carbonifere clasice ale Americii de Sud (Chile, Peru, Brazilia), cu producţii reduse, au fost depăşite de Columbia, care, în urma descoperirii zăcămintelor de la El Cerrejón, Calenturitas şi Loma (peste 25 de miliarde tone de cărbune) tinde să devină unul dintre marii exportatori mondiali.

Majoritatea siturilor carbonifere amintite mai sus s-au referit la cărbunii superiori (huile şi antraciţi), utilizaţi mai ales în siderurgie şi carbochimie. Depozitele geologice de cărbuni inferiori (numiţi şi "cărbuni energetici" deoarece sînt utilizaţi aproape în exclusivitate pentru alimentarea centralelor termoelectrice) sînt prezente şi exploatate în unele state europene precum Germania (în bazinul saxono-thuringian), România (în regiunile subcarpatice şi de podiş din sudul, centrul şi vestul ţării), Cehia, Polonia, Serbia, Croaţia, etc. În CSI, cărbunii inferiori sînt exploataţi în bazinul mijlociu al fluviului Volga (bazinul Moscovei), în Siberia sudică, pe traseul Transsiberianului (bazinele Ciulîmo-Eniseinsk, Kansk-Acinsk, Irkuţk şi Cita) şi în Depresiunea Fergana din Uzbekistan. În Asia se remarcă bazinele chinezeşti din provinciile Gansu şi Guangdong, recent fiind descoperite şi exploatate cele din Turcia (în Anatolia) şi din Thailanda (în Podişul Khorat). Cărbunii energetici din America de Nord sînt prezenţi în structurile geologice mai recente din Munţii Stîncoşi, care crează o serie de bazine discontinue ce se etalează pe direcţia nord-sud din Canada (provinciile Alberta şi Saskatchewan) pînă în SUA (San Juan, Green River, Powder River, Fort Union). În Australia a fost evidenţiat un singur zăcămînt de cărbuni inferiori, în statul Victoria (Loy Yang, pe valea rîului Latrobe).

Producţia de cărbuni superiori a planetei nu a încetat să crească de la debutul exploatării industriale şi pînă în prezent. Cel mai important producător este China (aproape un miliard de tone), urmată de Statele Unite (825 milioane tone), CSI (550-600 de milioane tone), India (200 milioane tone), Polonia (180 milioane tone), Africa de Sud (175 milioane de tone), Australia (150 milioane tone), Marea Britanie (100 milioane tone), Germania (75 milioane tone) şi Canada (40 milioane tone). Cele mai multe state europene şi-au micşorat producţia, mergînd pînă la sistarea extracţiei (Franţa, în Nord-Pas de Calais), preferînd să importe cărbune mai bun şi mai ieftin din Australia, Statele Unite, Africa de Sud, CSI şi China. Din această cauză, producţia mondială de huilă s-a plafonat în jurul valorii de 3.500 milioane tone.

Producţia de cărbuni energetici a fost relansată după 1973 (790 milioane tone în 1970, peste 1.300 milioane tone în prezent), cei mai mari producători fiind prezentaţi în tabelul alăturat.

Producţia carboniferă totală a crescut de la 3.000 milioane tone în 1973 la 4.800 milioane tone în prezent, sperîndu-se 5.500 milioane tone către începutul noului mileniu.

Tipuri de localizare a industriei de extracţie a cărbunilor

Preţul cărbunilor este stabilit în funcţie de capacitatea lor calorifică, fiind scăzut pentru cărbunii

inferiori, care au o cantitate redusă de energie pe unitatea de volum (1.600-6.000 Kcal/kg) şi mult mai ridicat pentru cei superiori, mai intensivi din punct de vedere energetic (6.600-6.800 Kcal/kg) şi cu utilizări metalurgice care le ridică mult valoare pe piaţă. Grija pentru diminuarea preţurilor de transport dar şi nevoia de cocs metalurgic sînt doi factori majori care dictează tipurile de localizare a industriei de extracţie. a) L o c a l i z a r e a d e p r o x i m i t a t e este primul tip apărut în procesul organizării teritoriale a industriei. Din cauza mijloacelor rudimentare de transport caracteristice secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea (atelaje cu tracţiune animală sau vagonete pe şine de lemn), exploatările iniţiale de cărbune au fost deschise în imediata apropiere a aglomeraţiilor urban-manufacturiere. După

62

apariţia căilor ferate (1825), cărbunii puteau fi transportaţi la distanţe mai mari, dar, pînă prin 1900 niciodată mai departe de 150-200 de kilometri. În aceste condiţii, concentrările umane şi

EVOLUŢIA PRODUCŢIEI DE CĂRBUNE SUPERIOR (mil.t) 1938 1946 1955 1970 1974 1979 1980 1990 1991 1992 1995 1996 1998

Africa de Sud 16.3 23.5 32.1 54.6 65.0 103.5 ... 174.5 177.4 17.7 206.2 203.6 222.8

Zimbabwe 1.0 1.6 3.3 3.2 3.5 3.2 3.1 5.0 5.6 5.5 5.5 5.5 5.5

Canada 12.0 14.8 11.4 11.6 17.8 27.5 30.6 37.7 39.9 32.3 38.6 40.0 38.3

Statele Unite 355.3 536.6 442.4 550.4 539.1 665.7 671.1 861.4 821.4 825.0 858.6 882.3 928.3

Brazilia 0.9 1.7 2.3 2.4 3.2 4.6 ... 4.6 5.1 ... 5.2 4.5 5.6

Chile 2.0 2.0 2.1 1.4 1.4 0.9 0.8 2.2 2.6 1.9 1.3 ... 1.0

Columbia 3.3 0.6 1.9 2.5 3.2 4.0 ... 19.8 21.0 24.0 26.0 28.8 33.8

Mexic 1.0 1.0 1.3 1.8 5.2 7.1 ... 10.0 11.0 12.0 7.4 ... ...

China ... 11.2 93.6 360.0 450.0 634.5 606.0 916.0 976.5 1000.0 1360.7 1379.1 1235.6

Taiwan 2.2 1.0 2.4 4.5 2.9 2.7 2.6 ... 0.4 0.3 ... ... ...

Coreea de Nord 1.7 1.7 2.0 21.8 33.0 35.0 ... 40.5 43.1 45.0 28.0 30.0 24.1

Coreea de Sud 1.0 0.3 1.3 12.4 15.3 18.2 18.5 15.8 13.5 11.1 5.6 5.0 4.4

India 28.8 30.2 38.8 73.9 83.9 103.5 109.1 209.5 213.0 213.0 266.2 271.1 303.1

Japonia 48.7 20.4 42.4 39.9 20.3 17.6 18.0 9.3 8.1 7.6 6.3 6.5 3.8

Pakistan ... ... 0.5 1.3 1.1 1.3 1.8 2.8 2.9 3.0 3.1 ... 3.6

Turcia 2.6 3.8 3.5 4.6 5.1 4.5 3.6 2.8 6.0 6.0 2.4 ... 2.3

Viêtnam 2.3 0.3 1.1 3.0 4.0 6.0 ... 5.5 5.5 ... 9.0 ... 13.1

Germania de Est 3.6 2.5 2.7 1.0 0.6 0.0 ... ... ... ... ... ... ...

Germania de Vest 171.8 54.0 131.6 0.4 100.7 86.9 87.1 76.6 72.7 72.2 58.9 54.3 45.3

Belgia 29.6 22.8 29.9 11.4 8.1 6.1 6.3 1.0 0.6 0.2 ... ... 0.4

Spania 5.6 10.8 12.4 10.8 10.5 11.7 12.9 19.6 18.3 18.5 17.7 17.5 12.5

Franţa 46.5 47.2 55.3 37.4 24.0 18.8 18.1 10.5 10.1 9.5 7.0 7.3 5.2

Ungaria 1.0 0.7 2.9 4.2 3.2 3.0 3.1 1.7 1.7 1.3 1.0 ... 0.9

Olanda 13.5 8.3 11.9 4.3 0.8 ... ... ... ... ... ... ... ...

Polonia 38.1 47.3 94.5 140.1 162.0 201.0 193.1 147.7 140.3 131.5 137.2 137.8 116.0

România 0.3 0.2 3.4 6.4 7.1 6.1 8.1 3.8 3.2 3.8 1.1 1.3 2.0

Marea Britanie 230.6 193.1 225.2 144.6 110.4 122.8 128.6 92.9 96.1 87.3 51.9 49.3 43.9

Ceho(Slovacia) 15.8 14.1 22.1 28.2 28.2 28.5 28.2 ... 19.5 18.4 22.9 ... 16.1

Australia 11.9 14.1 19.6 49.5 58.0 83.1 84.3 162.5 168.0 180.0 191.1 194.5 224.6

Noua Zeelandă ... 1.0 0.8 0.5 2.4 1.7 1.9 2.2 2.5 2.8 3.3 3.4 2.9

URSS/CSI 132.9 164.2 276.6 432.7 473.4 495.0 493.0 ... 487.0 489.0 ... ... …

Indonezia ... ... ... ... ... ... ... 10.6 ... ... 41.1 40.4 59.7

Kazahstan ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... 83.3 76.6 67.0

Rusia ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... 171.1 167.8 148.6

Slovacia ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... 1.1 ... ...

Ukraina ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... 83.8 70.3 73.7

Venezuela ... ... ... ... ... ... ... 1.6 ... ... 6.2 4.8 4.8

Prod. mondială 1064.0 1068.0 1593.3 2128.1 2248.0 2717.5 3300.0 3564.0 3453.0 3513.0 3687.9 3730.0 3730.0

industriale facilitau deschiderea celor mai apropiate zăcăminte iar minele cele mai productive atrăgeau în apropierea lor industriile mari consumatoare de cărbune. Acest tip de localizare, bazat pe principiul diminuării distanţelor dintre producători şi consumatori în scopul reducerii costurilor de transport, care a inspirat modelele locaţionale de tip weberian, poate fi denumit tipul de localizare de proximitate. Funcţionarea acestui tip de localizare a generat regiunile carbonifer-industriale din Marea Britanie (Scoţia sudică, Midlands, Wales), din Franţa (Nord-Pas de Calais, Lorena), din Germania (Ruhr), din Imperiul Austro-ungar (Silezia, Banat) şi din Imperiul Ţarist (Uralul şi Ukraina sudică). După modelul european, fostele colonii care dispuneau de resurse carbonifere, şi-au organizat propriile regiuni carbonifer-industriale : Statele Unite în Appalachi şi în sudul Marilor Lacuri, Africa de Sud în Transvaal, Australia în Queensland şi New South Wales, India în nord-estul Podişului Deccan (regiune denumită sugestiv "Ruhr-ul indian"), etc. Acelaşi tip de localizare funcţionează şi în nord-estul şi centrul Chinei, în Coreea de Nord şi în insula japoneză Hokkaido.

63

În cazul cărbunilor inferiori, aspectul de proximitate este şi mai evident, transportul lor dovedindu-se nerentabil la distanţe mai mari de 300 de km chiar în condiţiile transportului modern. Cele mai mari termocentrale din Germania estică, din Polonia centrală, din România meridională sau din Rusia se află în interiorul bazinelor de extracţie a lignitului şi a cărbunilor bruni. Industriile atrase şi susţinute de acest tip de localizare sînt industria energiei electrice, carbochimia, industriile metalurgice, industriile chimice de sinteză organică, etc.

PRODUCŢIA MONDIALĂ DE CĂRBUNI INFERIORI (milioane tone) 1938 1946 1955 1970 1972 1973 1974 1979 1980 1990 1991 1992 1995 1996 1998

Canada 0.9 1.4 2.1 3.5 3.0 3.7 3.5 5.0 6.0 30.7 31.2 33.0 3.6 35.8 37.1

Statele Unite 2.7 2.4 2.9 5.4 6.2 13.4 14.1 45.0 43.4 82.6 79.0 79.1 78.5 85.0 78.1

China ... ... ... ... ... ... ... ... ... 82.0 86.0 90.0 94.0 ... ...

India ... ... ... 3.5 3.1 3.3 3.0 3.3 4.5 13.9 15.7 16.0 22.2 25.3 23.1

Kazahstan ... ... ... ... ... ... ... ... ... 3.6 ... ... 4.8 3.1 2.8

Uzbekistan ... ... ... ... ... ... ... ... ... 6.2 ... ... 3.1 2.9 2.9

Thailanda ... ... ... ... ... ... ... ... ... 12.4 14.7 15.0 18.4 21.6 21.6

Turcia 0.1 0.6 1.2 4.4 5.3 6.0 5.8 14.9 9.5 43.9 46.4 45.0 52.8 54.3 54.3

Germania ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... 279.3 241.8 192.0 187.2 179.8

Ggermania Est 140.0 109.8 200.6 260.6 248.5 246.2 243.5 256.1 258.0 249.0 ... ... ... ... ...

Germania Vest 53.5 51.7 90.5 107.8 110.4 118.7 126.0 130.6 129.8 107.6 ... ... ... ... …

Austria 3.3 2.4 6.6 3.7 3.8 3.6 3.6 2.8 3.0 ... 2.4 1.6 ... ... ...

Bulgaria 1.9 3.4 9.8 28.9 24.9 26.3 24.0 27.9 29.8 31.5 28.3 30.6 30.6 30.4 29.6

Spania 0.2 1.3 1.8 2.8 3.1 3.0 2.9 10.5 15.6 16.6 15.3 15.0 10.8 9.9 13.7

Franţa 1.1 2.1 2.1 2.8 3.0 2.8 2.8 2.4 2.6 2.0 2.0 1.6 ... ... ...

Grecia 0.1 0.1 0.8 7.7 11.3 13.1 14.3 22.4 23.0 50.5 50.5 52.3 57.7 57.7 56.3

Ungaria 8.3 5.6 19.6 23.7 22.2 23.4 22.6 22.7 22.6 15.8 15.3 14.6 12.7 ... 15.4

Polonia 0.0 1.5 6.0 32.8 38.2 39.2 39.6 38.1 36.9 67.6 69.4 66.8 65.0 62.0 61.9

România 2.1 1.6 5.9 14.1 16.5 ... 19.8 25.6 27.1 33.6 28.0 33.3 40.0 34.8 24.1

Rusia ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... 92.2 91.8 83.6

Ceho(Slovacia) 16.0 19.5 40.8 81.8 85.6 81.8 82.2 96.5 94.9 85.5 80.2 79.3 58.0 60.5 51.9

Iugoslavia 5.3 6.0 14.1 27.8 30.3 31.9 33.0 41.7 45.4 64.8 58.3 ... 39.9 40.6 44.0

Australia 3.7 5.8 10.3 24.3 23.6 24.7 27.3 32.6 32.7 47.7 52.0 51.0 50.8 53.6 58.2

Noua Zeelandă 1.3 1.9 1.8 1.9 1.6 2.1 2.1 0.2 0.2 0.2 0.2 ... ... ... ...

URSS 18.5 49.8 114.6 144.7 152.5 153.4 157.2 165.0 160.0 150.0 143.0 135.0 ... ... ...

Prod. mondială 262.5 275.8 537.6 792.7 806.2 820.5 840.2 946.0 966.0 1219.0 1180.0 970.0 923.0 918.2 892.7

b) L o c a l i z a r e a d e p e n e t r a ţ i e este specifică statelor cu suprafeţe mari, în care condiţiile

naturale au împiedicat instalarea activităţilor economice intensive. Regiunile izolate, dar care prezentau resurse carbonifere, au fost mai întîi dezenclavate prin construirea unor căi ferate de mare gabarit sau prin implantarea unor porturi fluviale capabile să asigure legăturile cu restul teritoriului. Exemplul cel mai elocvent este popularea şi industrializarea Siberiei şi a Asiei Centrale foste sovietice. După 1925, utilizîndu-se magistrala feroviară Moscova-Vladivostok, au fost deschise, prin munca forţată a deţinuţilor politici şi a populaţiei deportate din statele anexate, zăcămintele carbonifere din Kazahstan (Karaganda, Ekibastuz), din sudul Siberiei centrale (Kuzneţk, Kansk, Acinsk, Irkuţk), din Siberia orientală (Bureea) şi din Siberia Nordică (în bazinul fluviului Peciora, pe cursul mijlociu al fluviului Lena şi în Peninsula Kamceatka). În China, o parte din strategia guvernamentală de industrializare a regiunilor deşertice nord- vestice se bazează pe exploatarea zăcămintelor de cărbune din Djungaria, unde se află 26 de miliarde de tone de cărbune situat la foarte mică adîncime. În Australia, bazinul Collie din sud-vest a constituit suportul energetic al implantării sistemului economic al oraşului Perth. Acelaşi caracter de penetraţie îl au şi exploatările argentiniene din Patagonia, precum şi cele nord-americane (peste 3.800 de exploatări mici şi mijlocii) din interiorul Munţilor Stîncoşi. Oraganizările industriale care apar pe baza acestor noi zăcăminte deschise copie modelul celor prilejuite de localizările de proximitate.

64

c) L o c a l i z a r e a d e t i p c o m e r c i a l este un tip de localizare recent, apărut după al doilea război mondial dar intensificat după majorarea preţurilor petrolului din 1973. Acest tip de localizare este datorat creării unei pieţe mondiale pentru cărbunii superiori, din ce în ce mai ceruţi de siderurgiile statelor dezvoltate. Prin urmare, fluxurile de import creează în general organizări industriale de tip portuar, atît în statele exportatoare, cît şi în cele importatoare.

Balanţa comercializării cărbunilor superiori (diferenţa dintre exportul şi importul de cărbune)

-milioane tone- (Sursa : ONU 1993)

1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992

Australia + 84.0 + 89.9 + 95.8 +102.3 +105.2 +110.6 +118.8 +119.4

America de Nord + 94.2 + 87.5 + 82.7 + 98.0 +100.1 +100.8 +101.2 +105.0

Africa de Sud + 41.3 + 39.8 + 39.2 + 39.3 + 39.2 + 39.9 + 41.1 + 43.7

URSS/CSI + 15.6 + 15.1 + 25.8 + 23.8 + 23.0 + 21.0 + 19.5 + 17.2

Asia de Est -130.3 -131.5 -135.2 -152.6 -160.1 -163.2 -165.2 -168.9

Europa -103.0 -101.8 -103.5 -101.3 -102.0 -105.0 -104.6 -105.1

America de Sud - 5.7 -3.8 - 1.0 - 0.6 - 0.5 - 0.1 - 0.1 + 0.1

În stare pură, localizarea de tip comercial se caracterizează prin deschiderea şi echiparea unui

zăcămînt cu ajutorul investiţiilor străine, majoritatea producţiei fiind contractată de statul investitor. Echiparea zăcămîntului înseamnă nu doar instalarea utilajelor de extracţie, ci şi, de multe ori, construirea unor tronsoane de cale ferată şi a unui terminal portuar specializat în expedierea cărbunilor. Astfel de localizări au fost puse în practică în Alaska şi vestul Canadei, unde Japonia şi Coreea de Sud au participat la deschiderea structurilor de la Nenana, Bering Rives, Beluga McLeod River şi Mercoal. Concomitent au fost construite terminalele portuare de la Ridley Island şi Rolants Bank şi s-a majorat capacitatea de încărcare a celor de la Point Roberts, Vancouver şi Prince Rupert. În Columbia, giganticul zacămînt El Cerrejón a fost în mare parte concesionat investitorilor din Europa (Franţa, Olanda, Spania) şi din America (Brazilia, Panamà, multinaţionalele petroliere americane). Structurile carbonifere indoneziene din Sumatra şi Kalimantan (Samarinda, Lloah Ullong) au început a fi valorificate în urma eforturilor comune spaniole şi japoneze.

De cele mai multe ori, localizarea comercială este o variantă a localizării de proximitate : marile regiuni carbonifere, cu resurse şi cu producţii însemnate şi-au orientat spre export o mare parte din cantităţile extrase.

Australia are o poziţie favorabilă în cadrul fluxurilor mondiale de cărbuni, fiind aproape de regiunea Asiei de Est, unde sînt situaţi cei mai importanţi consumatori (Japonia, Taiwan, Coreea de Sud, Hong Kong). Pentru a face faţă cererilor sporite, Australia a mărit capacitatea terminalelor carbonifere din New South Wales (Port Kembla , New Castle) şi a construit altele noi în Queensland (Abbot Point şi Hay Point). Statele Unite sînt un vechi furnizor pentru Europa, cărbunele din Virginia fiind expediat prin terminalul portuar Norfolk. Acelaşi tip de localizare comercială derivată din localizarea de proximitate este specifică şi Republicii Sud-Africane, care a devenit un important nucleu de export al cărbunilor, către Europa şi Brazilia prin terminalul de la Walvis Bay (în Namibia) şi către Asia, prin propriul terminal de la Richard's Bay.

URANIUL

U R A N I U L este principalul combustibil nuclear, utilizat în centralele termoelectrice care

utilizează energia rezultată în urma fisiunii atomilor acestui metal. Majoritate resurselor (cifrate la peste 1,7 milioane de tone) sînt cantonate în vechile scuturi continentale. Astfel, scutul canadian, cu 8.000- 12.000 t extrase anual din depozitele provinciei Saskatchewan (Goldfields, Cigar Lake) şi din Teritoriile de Nord-Vest (Bear Lake) este cea mai importantă regiune uraniferă. În scutul australian, uraniul este prezent în nordul continentului (Mary Kathleen, Nabarlek, Alligators River), furnizînd 3.000-4.000 tone de uraniu înfiecare an. Africa prezintă cîţiva mari deţinători de resurse (RSA, în Witwatersrand; Namibia, cu zăcămintele Langer Heinrich şi Rössing; Nigerul, cu zăcăminte în regiunea deşertică din nord-vest), care realizează împreună în jur de 5.500 t/an. Alţi producători majori din zonele de platforme vechi sînt Brazilia (zăcămîntul Itataia), China (în provincia Hunan) şi India (în centru Podişului Deccan). Resurse relativ mari de uraniu sînt prezente şi în arealele de geosinclinal cutat. Statele Unite posedă structuri uranifere în Munţii Stîncoşi (în statele Arizona, Utah, Colorado şi New Mexico), Peru la Macusani (în Munţii Anzi), CSI în

65

Caucaz şi Pamir, etc. Fiind extrem de dificil de preparat sub formă metalică, uraniul crează unităţi de prelucrare în statele dezvoltate : SUA (Lucky McUranium, Grand Junction, Grants), Canada (Port Radium, Blind River, Elliot Lake), Franţa (Bois Noirs, Ecarpière), Japonia (Rakkashamura), etc. În calitate de resursă energetică, uraniul generează în spaţiul geografic localizări economice sub forma centralelor atomoelectrice, prezente mai ales în statele industrializate.

Repartiţia centralelor nucleare şi a puterii lor instalate în câteva regiuni şi state selectate (Sursa : IEM, 1993)

Regiunea Număr centrale Statul Număr centrale Puterea instalată (MW)

Europa 172 S.U.A. 112 101.600

America de Nord 132 Franţa 56 55.800

Asia 66 C.S.I. 42 34.700

C.S.I. 42 Japonia 41 30.800

America Latină 4 Marea Britanie 37 13.500

Africa 2 Germania 27 24.100

TOTAL MONDIAL 418 328.500

Întrucît uraniul nu generează fluxuri comerciale voluminoase, principalii factori de amplasare în

teritoriu a centralelor nuclearo-electrice sînt : existenţa consumatorilor majori de energie electrică (aglomeraţii industrial-urbane), existenţa unui curs de apă cu debit suficient de mare pentru a asigura atît răcirea reactoarelor cît şi producerea aburului necesar turbinelor şi, în final, existenţa unor spaţii puţin populate, pentru a se limita efectele în cazul unor eventuale accidente. Singurul stat care beneficiază de toate aceste trei elemente, este Franţa : majoritatea centralelor sale atomice sînt localizate în bazinul fluviului Loire, regiune cu populaţie rarefiată şi situată în vecinătatea aglomeraţiei urbane şi industriale din Île-de-France. Celelalte puteri nucleare civile au fost obligate să-şi amplaseze atomocentralele în interiorul ariilor de densă populare : SUA în regiunea urbanizată din est şi nord-est, Marea Britanie în bazinul londonez, Germania în conurbaţia Rhin-Ruhr, CSI în partea europeană, Japonia în megalopolisul din sud-est, etc. Centralele atomoelectrice sînt destinate să susţină din punct de vedere energetic concentrările industriale deja existente.

Energia hidroelectrică

Resursele hidroenergetice ale planetei sînt extrem de mari (potenţialul teoretic fiind de 55.000 de

miliarde kWh/an), însă doar o mică parte poate fi valorificată la nivelul actual al tehnicii (potenţialul tehnic amenajabil este de 22 miliarde kWh/an). Repartiţia planetară a potenţialului tehnic amenajabil este foarte inegală. La nivel statal, cele mai mari valori aparţin CSI, Zairului (R.D. Congo), Chinei, Statelor Unite, Braziliei şi Canadei, cele mai mici înregistrîndu-se în statele aflate sub incidenţa climatului tropical uscat (nordul Africii, Asia de Sud-Vest), etc. Inepuizabilă şi ieftină, energia hidraulică pare a avantaja regiunile sărace ale globului (America Latină, Africa centrală şi vestică, Asia), însă avantajul este doar aparent, deoarece potenţialul tehnic amenajabil al statelor acestor regiuni este calculat pentru unele fluvii ce străbat regiuni puţin populate (bazinul Amazonului, aria andină, zona ecuatorială a Africii, Himalaya şi cordilierele muntoase centrale ale insulelor indoneziene, etc. Acelaşi lucru este valabil şi pentru CSI (valorile cele mai mari aparţin fluviilor siberiene), Canadei (cu potenţialul concentrat în regiunile subpolare), ori Statelor Unite, unde potenţialul maxim caracterizează arealul Munţilor Stîncoşi. Statele cu cel mai mare potenţial au valorificat în mică măsură această resursă hidroenergetică, din cauza condiţiilor naturale sau tehnico-economice puţin favorabile. În plus, valorificarea acestor resurse este condiţionată de puterea financiară şi de nivelul de dezvoltare economică al fiecărui stat. Investiţiile iniţiale, destul de repede amortizate de altfel, sînt foarte mari, ceea ce pune obstacole serioase în valorificarea potenţialului hidroenergetic.

Fiind o sursă ieftină şi continuă de energie inepuizabilă, apele curgătoare au fost amenajate mai întîi în statele industrializate, apoi, după 1945, şi în noile state independente, unde au predominat construcţiile hidroenergetice gigantice (peste 2.500-3.000 MW putere instalată). Europa se înscrie ca una dintre zonele cu cea mai intensă utilizare a potenţialului hidaulic, urmată de Japonia, Coreea de Nord, Coreea de Sud, Statele Unite şi Canada, cărora li se adaugă o serie de state echipate destul de recent cu hidrocentrale : Australia, Republica Sri Lanka, Filipine, Republica Sud- Africană, Egiptul, Algeria, Republica Dominicană, Venezuela şi Mexic. State cu potenţial foarte mare precum CSI, Zair (R.D. Congo), Brazilia, Indonezia, China, utilizează doar o mică parte (2-20 %) din energia pusă la dispoziţie de cursurile de apă.

66

Deoarece transportul energiei electrice devine nerentabil la distanţe mai mari de 200-1000 de kilometri (în funcţie de tensiunea reţelelor), în spaţiul geografic planetar s-au constituit sisteme de hidrocentrale a căror localizare depinde de intensitatea potenţialului tehnic amenajabil, de proximitatea consumatorilor importanţi (industrii energofage, aglomerări urbane) şi de gradul de dezvoltare al teritoriilor în care au fost implantate. În funcţie de intensitatea potenţialului hidroenergetic, sistemele pot fi alcătuite din hidrocentrale de capacitate redusă (20-200 MW) sau din hidrocentrale medii şi mari (200-10.000 MW). Primele etape ale industrializării sînt caracterizate prin construcţia hidrocentralelor mari, destinate aprovizionării structurilor industriale de bază (regiunilor şi complexelor industriale). În etapele următoare, de descentralizare industrială (Perrin, 1974), se urmăreşte valorificarea tuturor siturilor favorabile amplasării centralelor hidroelectrice, încît capacitatea acestora scade, pentru a se putea apropia cît mai mult de micii consumatori izolaţi, mai ales din mediul rural (Lonsdale şi Seyler, 1979).

Principalele sisteme hidroenergetice mondiale sînt următoarele : S i s t e m u l n o r d - e s t c a n a d i a n, localizat în Peninsula Labrador, este structurat pe rîurile

care se îndreaptă spre Golful Hudson, spre sistemul hidrografic Sfîntul Laurenţiu-Marile Lacuri sau spre Oceanul Atlantic. Hidrocentralele sînt grupate în sub-sisteme puternice : La Grande (11.000 MW), Churchill Falls (5.200 MW), La Grande Baleine (3.060 MW) şi Manicouagan (2.000 MW). Fluxurile de energie electrică produsă sînt destinate aprovizionării aglomeraţiei urbane din sud-estul Canadei şi megalopolisului din nord-estul Statelor Unite, şi mai ales industriilor energofage polarizate de acest sistem : metalurgia neferoaselor (aluminiu, cupru, zinc, plumb), siderurgie, industriile de prelucrare a lemnului, industriile sticlei şi ale altor materiale de construcţie;

S i s t e m u l c e n t r a l - e s t a m e r i c a n este axat pe afluenţii de pe stînga fluviului Mississippi (Ohio, Cumberland, Tennessee), hidrocentralele valorificînd diferenţa de nivel dintre Munţii Appalachi şi Platoul Cumberland pe de o parte, iar pe de altă parte dintre acesta din urmă şi cîmpia joasă a flviului Mississippi. Cele aproximativ 90 de uzine, a căror talie medie este de 500-600 de megawaţi, însumează o putere instalată totală de peste 60.000 MW. Pe latura estică a Appalachilor se desfăşoară un subsistem important (Line Falls), care utilizează şirul ("line") de cascade şi repezişuri ("falls") situate la contactul dintre abrupturile montane şi cîmpia litorală atlantică;

S i s t e m u l v e s t - a m e r i c a n, desfăşurat pe suprafaţa a trei mari bazine hidrografice (Fraser în Canada şi Columbia-Colorado în SUA), însumează mai mult de 40.000 Mw putere instalată în centrale mari, cu o capacitate medie de 1.000 MW. Odată cu dezvoltarea aglomeraţiilor şi conurbaţiilor pacifice (Vancouver, Portland-Seattle-Tacoma, Oakland-San Francisco-Sacramento şi Los Angeles-San Diego), hidrocentralele celor trei bazine au fost interconectate iar capacitatea unora a fost mărită prin supraechipare (instalarea unor noi turbine) sau prin supraînălţarea barajului. Prin aceste metode, capacitatea centralei Grand Coulée (SUA) a fost sporită succesiv de la 2.000 MW la 5.000 MW şi apoi la peste 9.000 MW. Surplusul de energie este absorbit de marile uzine locale de elecroliză a aluminei, de cele ale metalurgiei cuprului, zincului şi plumbului din Canada şi din SUA;

S i s t e m u l e u r o p e a n este alcătuit din salbe de hidrocentrale de capacitate redusă (100 -500 MW), instalate pe cursurile rîurilor din lanţurile şi din masivele montane ale Europei : Pirinei, Masivul Central Francez, Alpi, Munţii Scandinaviei, Carpaţi. Primele concentrări de hidrocentrale au apărut în urma necesităţilor de iluminare urbană (pe Var pentru Nisa, pe Dîmboviţa pentru Bucureşti) şi de alimentare a metalurgiei aluminiului (în arealul Alpilor francezi, germani, elveţieni şi italieni). Capacitatea totală a sistemului (170.000 MW) este în continuă creştere datorită instalării micro-hidrocentralelor. Cea mai mare uzină hidroelectrică europenă este cea de la Porţile de Fier, cu 2.300 MW;

S i s t e m u l r u s o - u k r a i n e a n este compus din sub-sistemul Nistrului şi din cel al fluviilor Kama-Volga-Don. Sistemul cumulează o capacitate instalată de peste 40.000 MW, cu o talie medie a centralelor componente de 1.000 MW, mai mari fiind cele de la Kuibîşev (2.300 MW) şi Volgograd (2.600 MW). Energia electrică produsă este destinată consumului industrial din partea europeană a CSI (electrometalurgie, industrii ale produselor clorosodice, industrii de echipament, industrii ale materialelor de construcţie) şi aprovizionării populaţiei (75% din locuitorii CSI trăiesc la vest de Ural);

S i s t e m u l S i b e r i e i s u d i c e cuprinde marile uzine hiroelectrice amplasate pe Enisei, pe Obi şi pe afluenţii acestora (cel mai important fiind Angara). Hidrocentralele însumează în jur de 30.000 MW, fiecare avînd o capacitate instalată care le include în rîndul marilor uzine electrice mondiale : Saiano- Suşensk (6.400 MW), Krasnoiarsk (6.000 MW), Bratsk (4.600 MW) şi Ust Ilimsk (4.400 MW). Energia electrică obţinută serveşte la completarea necesarului energetic al nucleelor industrial-urbane cu caracter de penetraţie din nordul şi estul Kazahstanului, din Kuzbas şi din Transbaikalia;

S i s t e m u l P a r a n à, din America de Sud, a fost generat de avîntul industrial al Braziliei, Argentinei, Paraguay-ului şi Uruguay-ului. Avînd peste 35.000 MW putere instalată, cele peste 60 de uzine cu talia medie cuprinsă între 500 şi 800 MW, asigură esenţialul energiei regiunilor înconjurătoare. Sistemul este un adevărat nucleu energetic, deţinînd 35% din capacitatea electrică instalată în toate tipurile de centrale sud-americane. Cea mai mare uzină este cea de la Itaipù, cu 12.600 MW.

În afara acestor mari organizări teritoriale hidroenergetice, pe glob mai există o serie de sisteme mai mici, de talie naţională, sau doar de concentrări de uzine hidroelectrice, destinate aprovizionării unor state insulare

67

(Japonia, Cuba, Republica Dominicană, Filipine) sau a unor regiuni urban-industriale izolate. Cu caracter punctiform, asemenea organizări apar în Brazilia de nord-est (centrala Tucurui, cu 8.000 MW, de pe Rio Tocantins sau uzina Paulo Alfonso de pe São Fracisco, cu 6.700 MW putere instalată), în Venezuela (concentrarea Macagua-Guri, cu 10.000 MW, amplasată pe Rio Caroni), în Africa sudică (Cabora Bassa şi Cariba, cu cîte 2.000 MW, pe Zambezi), în Egipt (sistemul Sadd-el-Aali de pe Nil), în India şi Pakistan (sistemul Indus-Sutlej), în Indochina (pe Chão Prãya, pe Irrawaddy, pe Mekong, pe Song Hong Ha şi Song Hong Da), în China (pe Yang Tze/Changjiang şi pe Huang He). În Japonia sistemul hidroelectric este de tip alternativ (centralele, de capacităţi mici şi foarte mici, instalate pe cele două flancuri ale munţilor centrali, funcţionează sezonier, în funcţie de direcţia vînturilor care aduc precipitaţii cînd din est, din Pacific, cînd din vest, din Marea Japoniei). Australia posedă un sistem bine structurat pe cele două rîuri principale din sud- est (Murray şi Darling), însă capacitatea uzinelor este foarte mică (în medie 40 MW, datorită climei semiaride care menţine debitele cursurilor de apă la un nivel scăzut.

Sistemele hidroelectrice, concentrările de hidrocentrale sau chiar uzine hidroelectrice izolate, sînt amplasate în general în scopul acoperirii nevoilor energetice ale industriilor mari consumatoare de electricitate : metalurgia neferoaselor, industria produselor clorosodice, industria sticlei, industria cimentului, industriile plasticului şi răşinilor sintetice, etc. Valorificînd resurse energetice locale, care nu necesită fluxuri din exterior, uzinele hidroelectrice se pot amplasa în spaţii nelocuite anterior, unde pun bazele umanizării şi industrializării acestora. Acest caracter de penetraţie este specific uzinelor din Amazonia (Columbia, Venezuela, Brazilia, Surinam, Guyana), din Indonezia (în Sumatra şi Kalimantan) şi din CSI (în Siberia).

Spre deosebire de obiectivele hidroenergetice, uzinele termoelectrice pe bază de cărbuni, petrol, gaze naturale şi uraniu sînt amplasate în interiorul oraşelor vechilor regiuni carbonifere şi petrolifere sau pe traseul fluxurilor majore de combustibili. Dacă termocentralele induc o tendinţă de centralizare (de aglomerare) a activităţilor economice, hidrocentralele au în general un caracter descentralizant asupra sistemului economic.

BALANŢA ENERGETICĂ A STATELOR LUMII ŞI INFLUENŢA SA ASUPRA LOCALIZĂRILOR ECONOMICE

Statele cu balanţă excedentară (exportatoare de energie) sînt statele petroliere şi cele carbonifere.

Dintre statele dezvoltate, energointensive prin excelenţă, doar CSI, Canada, Australia, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Polonia, Albania şi Africa de Sud intră în această categorie, restul fiind dependente de importurile de materii prime energetice.

În acceastă situaţie de dependenţă economică se află o serie întreagă de state în curs de dezvoltare din America de Sud (Brazilia, Guyana, Guyana Franceză, Surinam), din America Centrală (Cuba, Haiti, Puerto Rico, Republica Dominicană, Belize, Honduras, El Salvador, Costa Rica, Panamp), din Africa (statele Sahelului şi ale Africii de Est), din Asia (Pakistan, India, Bangladesh, Thailanda, Vietnam, Filipine, Taiwan, Hong Kong, Coreea de Sud, Mongolia), precum şi toate statele insulare ale Oceaniei. Analiza balanţelor energetice naţionale conduce la cîteva concluzii importante referitoare la răspîndirea activităţilor economice în spaţiul planetar :

1. Deoarece fiecare stat încearcă iniţial să-şi dezvolte economia pe baza posibilităţilor proprii,

resursele energetice naturale locale (minerale sau hidraulice) induc o primă diferenţiere a localizărilor economice în spaţiul geografic. În funcţie de această constatare, se pot deosebi mai multe categorii de state :

a) - state care produc mai mult de 50% din energia necesară pe baza propriilor rezerve de cărbuni : CSI, România , Polonia, Cehia, Ukraina, China, India, Australia, Africa de Sud, Zimbabwe, Botswana şi Statele Unite. Toate aceste state au complexe şi regiuni industriale întregi dezvoltate pe baza cărbunelui (în special regiuni carbonifer-siderurgice);

b) - state care produc mai mult de 50% din energia necesară pe baza resurselor proprii de hidrocarburi lichide şi gazoase : statele din Orientul Mijlociu (Arabia Saudită, Iran, Irak, Kuweit, Afganistan, Qatar, Oman, Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Siria); statele din bazinul Golfului Mexic (Guatemala, Trinidad Tobago, Venezuela, Columbia); statele din Asia de Sud-Est (Indonezia, Brunei Darussalam, Malaysia); unele state africane (Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, Nigeria, Gabon, Camerun şi Congo); în Europa se remarcă Olanda, Norvegia şi Marea Britanie. Sistemul economic al celor mai multe dintre aceste state este bazat pe gaze naturale şi petrol (energie electrică, petrochimie, îngrăşăminte chimice, metalurgie neferoasă, produse clorosodice);

c) - state care produc mai mult de 50% din energie necesară pe baza resurselor hidraulice proprii (Canada, Brazilia, Paraguay, Zair/R.D. Congo, Zambia, Ghana, Uganda, Sudan, Rwanda, Angola, Islanda, Noua Zeelandă, Austria, Elveţia, Suedia, Bhutan, Nepal). Destinată electrificării reţelei naţionale de localităţi, energia hidrocentralelor este de multe ori factorul de amplasare a industriilor energointensive (de producere a aluminiului, a acidului clorhidric, cimentului, etc.).

2. Deoarece resursele naturale minerale se epuizează şi au o repartiţie spaţială neuniformă, este

necesară o redistribuire la scară mondială, proces care se efectuează prin intermediul schimburilor comerciale. Funcţionarea fluxurilor comerciale de combustibili este un al doilea factor de diferenţiere teritorială a activităţilor

68

economice, creînd alte tipuri de localizări, relative în special la forma teritorială rezultată, tipuri specifice următoarelor categorii de state :

a) - state exportatoare de petrol şi gaze naturale (situate în Orientul Mijlociu, în regiunea Mexic - Caraibe, în Africa de Nord, în Africa de Vest şi în Asia de Sud-Est. Principalele forme de localizare economică sînt punctiforme, fiind specifice porturilor. În complexele industrial-portuare se localizează cele mai bine organizate structuri industriale, constituite în general din industrii grele (chimie, metalurgie, construcţii de maşini);

b) - statele exportatoare de cărbuni aparţin în general lumii industrializate : SUA, Canada, Australia, CSI, Polonia, Cehia şi Africa de Sud. Localizările prilejuite de această activitate sînt fie punctiforme (terminalele carbonifere portuare sau feroviare), fie planiforme (regiunile de producţie şi de expediere a cărbunelui destinat exportului, alcătuite din uzinele de prelucrare, de sortare, de spălare, de brichetare, de cocsificare, etc.);

c) - statele importatoare de petrol, gaze, cărbuni şi uraniu aparţin Europei (Spania, Franţa, Germania, Bulgaria, România ), Asiei de Est (Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong) şi Americilor (SUA, Brazilia, Argentina). În această categorie intră şi statele care obţin peste 60% din energia electrică prin filieră nucleară : Franţa (75%), Belgia (70%), Taiwan (65%). Datorită cantităţilor din ce în ce mai mari de combustibili importaţi, industriile grele ale acestor ţări au tendinţa de a se concentra pe litoralele oceanice şi în lungul fluviilor sau canalelor fluviale, pentru a limita cheltuielile pe care le-ar necesita transportul în interiorul uscatului. Aglomerarea industriilor în lungul litoralelor şi a fluviilor conduce la crearea organizărilor industriale liniare (axiale).

69

ELEMENTE DE GEOGRAFIE ECONOMICĂ ALE ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE DIN SECTORUL PRIMAR

În mod tradiţional, în urma studiilor efectuate de A.G.B. Fisher (1939), C. Clark (1940) şi M.J.

Fourastié (1949), activităţile economice sînt grupate în următoarele trei sectoare: - sectorul primar (agricultură, silvicultură, piscicultură); acest sector este denumit "primar" deoarece

el nu presupune în principiu transformarea calităţilor fizico-chimice ale resurselor utilizate, limitîndu-se în a produce sau a preleva din natură o serie întreagă de produse de origine animală sau vegetală; o altă explicaţie a denumirii este aceea că, în circuitul economic, activităţile sale se află în amontele celorlalte activităţi (de prelucrare şi de desfacere);

- sectorul secundar (activităţi extractive şi manufacturiere); denumirea de "secundar" relevă faptul că materiile prime cunosc o a doua fază, respectiv cea de transformare a calităţilor lor fizico-chimice, care conduce către obţinerea unor produse aflate foarte departe de dimensiunile lor "naturale"; aceste activităţi de află în aval faţă de cele ale sectorului primar şi în amonte faţă de cele ale sectorului terţiar (în special faţă de activităţile de desfacere a produselor finite);

- sectorul terţiar (sau al serviciilor); denumirea de "terţiar" semnifică o îndepărtare şi mai mare de caracterul natural al obiectului muncii, fiind relativă la activităţile de logistică, respectiv la cele care asigură desfăşurarea normală a primelor două sectoare de activitate.

Activităţile primare (agricultura, silvicultura, piscicultura şi vînătoarea) sînt subordonate în general

condiţiilor climatice, supuse la rîndul lor dimensiunilor cosmice ale planetei. Înclinarea axei polilor şi mişcarea de revoluţie sînt elementele cosmice care, prin intermediul condiţiilor climatice, au impus organismelor terestre anumite cicluri biologice sezoniere, în funcţie de care se desfăşoară şi activităţile economice primare. În afara impunerii directe a unui anumit comportament fenologic zonal şi sezonier, constrîngerile climatice acţionează asupra organismelor vii şi în mod indirect, prin acţiuni asupra mediului lor fizic, respectiv asupra calităţilor spaţiului. De exemplu, în cadrul aceleiaşi zone de climă, se pot diferenţia mai multe subtipuri, fiecare permiţînd dezvoltarea unei anumite asociaţii de plante şi animale. Repartizarea acestor asociaţii în funcţie de regimul temperaturilor şi precipitaţiilor, de repartiţia solurilor, de direcţia vînturilor dominante, etc., este răspunzătoare de repartiţia teritorială a activităţilor primare. Calităţile spaţiului sînt concretizate prin anumite limite spaţiale care dictează aria maximă de extindere teritorială a unei specii de plante sau de animale şi chiar a unui întreg sistem agricol, silvic, piscicol sau cinegetic.

INFLUENŢA RESURSELOR DE TERENURI AGRICOLE ŞI A CALITĂŢII LOR ASUPRA SISTEMELOR DE CULTURI

Uscatul terestru acoperă o suprafaţă d 13,5 miliarde de hectare, însă cea mai mare parte este

improprie desfăşurării activităţilor agricole. Suprafaţa totală de terenuri agricole a lumii este de 6,6 miliarde de hectare, din care 2,4 miliarde de hectare sînt potenţial cultivabile (1,4 miliarde de hectare fiind efectiv cultivate), restul (3,2 miliarde de hectare) revenind viilor, livezilor, pajiştilor şi fîneţelor. La scară planetară, distribuţia terenurilor arabile este caracterizată de diferenţe mari de la continent la continent. De exemplu, în Europa, suprafeţele arabile deţin 64% din suprafaţa terenurilor agricole, în Africa 30% iar în Australia şi Noua Zeelandă doar 6% (George, 1967).

Pajiştile şi fîneţele, care ocupă în jur de 3 miliarde de hectare, sînt mult diferenţiate între ele, după

compoziţia floristică şi mai ales după productivitatea lor, factori care au o influenţă de prim rang asupra structurii şeptelului şi a numărului de animale pe care le pot suporta.

Pajiştile din zonele reci (din tundrele subpolare şi din munţii înalţi) se etalează pe 700 milioane de hectare. Gramineele sărăcăcioase, muşchii de pămînt, lichenii şi speciile de rogoz care le alcătuiesc au o productivitate redusă şi se refac greu, fapt care, combinat cu alternanţa climatică sezonieră, face posibilă doar existenţa unui păstorit nomad şi seminomad (în tundra arctică, pentru reni) sau transhumant (pentru ovine, caprine, lama, alpaca, în arealele montane din Asia de sud Vest, în Asia Centrală, în Tibet, în Carpaţi, în Alpi şi în Anzi). Din suprafaţa totală, pajiştile reci din nordul Canadei, al Statelor Unite, din Peninsula Scandinaviei şi din CSI, ocupă peste 400 de milioane de hectare, restul revenind domeniului alpin.

Pajiştile semiaride din zonele temperate (aproximativ 600 milioane de hectare) sînt specifice stepelor din Europa de Est (Ukraina, vestul Rusiei), din Asia (Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan, Mongolia, China nord-vestică) şi formaţiunilor ierboase din America de Nord (preerii propriu-zise) şi din America de Sud (pampas). Pe continentele americane, în zonele mai umede din apropierea munţilor din nord-vest, preeriile trec uneori spre formaţiuni de savană (preeriile înalte). Compoziţia floristică este dominată de graminee, favorabile creşterii ovinelor, caprinelor, cabalinelor şi uneori bovinelor.

70

71

Pajiştile semiaride sau deşertice din zona tropicală (300 milioane de hectare) sînt alcătuite din asociaţii de graminee xerofite, rarefiate, fiind prezente la periferiile marilor deşerturi (în jurul Saharei, în Peninsula Arabiei, în nord-vestul Indiei, în vestul Australiei, în proximitatea pustiului Kalahari, în Gran Chaco-ul argentinian). Unele zone (Sahel, Arabia) adăpostesc încă grupuri de păstori nomazi (tuaregii, beduinii, cîteva triburi de bush-meni), majoritatea celorlalte zone fiind utilizate în creştere a extensivă a animalelor în regim de stabulaţie sezonieră (Argentina, Australia, Botswana, Republica Sud-Africană).

Pajiştile subecuatoriale sînt caracteristice regiunilor cu alternanţă sezonieră (anotimp umed-anotimp secetos) din Africa (800 milioane de hectare), America de Sud (400 milioane de hectare), Australia (90 milioane de hectare) şi Asia de Sud (10 milioane de hectare). Formaţiunile tipice ocupă arealul periferic pădurii ecuatoriale africane (numindu-se savană), nordul Podişului Braziliei (campos cerrados) şi zonele înalte ale Columbie şi Venezuelei (llanos). Formaţiuni derivate sînt prezente în vestul Americii de Nord (preeriile înalte), în Argentina (campos limpos), în India, intercalate pădurilor secundare (împreună alcătuind formaţiunea de junglă) şi în Australia, unde, în asociaţie cu tufişuri arbustive xerofite crează asociaţia de bushweld. Favorabile creşterii animalelor mari, aceste zone sînt valorificate de populaţii tradiţional specializate în acestă activitate (massaï-i în estul Africii), sau de populaţii de origine europeană, a căror nomenclatură profesională a intrat deja în legendă : cow-boys şi peones (crescători de vite), wranglers şi gauchos (crescători de cai).

Din rezerva mondială de terenuri cultivabile (peste 1 miliard de hectare), cele mai mari suprafeţe

aparţin Americii Latine (300 milioane de hectare), Africii sub-sahariene (260 milioane de hectare), Americii de Nord (170 milioane de hectare) şi Australiei (92 milioane de hectare). Regiunile populate au rezerve foarte mici, fapt datorat îndelungii evoluţii istorice a sistemelor de cultură : Europa - 40 milioane de hectare, Africa nordică şi Orientul Mijlociu - 33 milioane de hectare, Asia de Sud şi de Est - 16 milioane de hectare, Japonia - 2 milioane de hectare, etc. Această distribuţie pare să suporte deocamdată cele două tipuri de tehnici agricole coexistente în spaţiul planetar : tehnicile extensive, bazate pe creşterea suprafeţelor arabile, practicate în continentele sudice (care posedă cele mai mari rezerve) şi tehnicile intensive, bazate pe ridicarea randamentului terenurilor arabile cultivate, practicate în zonele cu populaţie densă (care posedă cele mai reduse rezerve de terenuri).

Resursele mondiale de teren după restricţiile naturale pentru agricultură -în procente-

(după Chiţu, Ungureanu şi Mac, 1983) Sursa originală: FAO, 1978

Regiunea Terenuri secetoase

Terenuri cu carenţe de substanţe minerale

Terenuri cu soluri neevoluate

Terenuri cu exces de umiditate

Terenuri afectate de îngheţ permanent

Terenuri fără restricţii majore

America de Nord 20.00 22.00 10.00 10.00 16.00 22.00

America Centrală 32.00 16.00 17.00 10.00 - 25.00

America de Sud 17.00 47.00 11.00 10.00 - 15.00

Europa 8.00 33.00 12.00 8.00 3.00 36.00

Africa 44.00 18.00 13.00 9.00 - 16.00

Asia de Sud 43.00 5.00 23.00 11.00 - 18.00

Asia central-nordică 17.00 9.00 38.00 13.00 13.00 10.00

Asia de Sud-Est 2.00 59.00 6.00 19.00 - 14.00

Australia 55.00 6.00 8.00 16.00 - 15.00

TOTAL MONDIAL 28.00 23.00 22.00 10.00 6.00 11.00

În regiunile cu resursele de terenuri serios diminuate în urma proceselor active de umanizare,

predomină trei tipuri principale de sisteme agricole intensive. Primul tip este specific Asiei Musonice, unde suprafeţele cultivate sînt utilizate deosebit de complex : se obţin două-trei recolte de orez anual iar suprafeţele acvatice inerente acestei culturi cerealiere sînt folosite pentru creştere a păsărilor de apă, pentru piscicultură (peşti, crustacee, moluşte).

72

În plus, tehnicile specifice culturii orezului fac posibilă şi creşterea în număr mare a porcinelor. Al doilea tip este caracteristic regiunilor aflate sub incidenţa civilizaţiei musulmane, unde plantele şi animalele acceptate realizează produse uşor de conservat şi cu putere calorică ridicată : brînzeturi nefermentate, uleiuri vegetale, fructe uscate, grîu, orez. Terenurile, afectate de restricţii de umiditate, sînt valorificate intensiv prin specii de animale nepretenţioase dar cu randament relativ mare : ovine, caprine, camelide, asinide, păsări de curte. Plantele se cultivă în general în oaze, în sistem vertical. La suprafaţa solului se obţin cerealele (grîu, orez, ovăz), aflate la umbra culturilor de înălţime mijlocie (viţă de vie cu struguri pentru stafide, migdali, piersici pitici, rodii, roşcovi, măslini), la rîndul lor umbrite de culturile arboricole înalte (portocali, lămîi, curmali). Al treilea sistem aparţine Europei. În mod tradiţional, sistemul european este un sistem ciclic, inert în sezonul rece. Acest lucru a necesitat cultura plantelor şi creşterea animalelor de de mare randament, cu produse stocabile mai multe luni (cereale, tuberculifere, brînzeturi fermentate). Tehnicile de conservare a cărnii şi a legumelor au diversificat şi mai mult agricultura tradiţională. Creşterea populaţiei şi a cerinţelor acesteia, în paralel cu dezvoltarea economică, a transformat sistemul agricol european într-unul comercial, deosebit de intensiv, bazat pe utilizarea avansată a mecanizării, a chimizării, a electrificării şi a tehnicilor de inginerie genetică, atît în cadrul producţiei vegetale, cît şi în cel al producţiei animale.

În regiunile care posedă încă resurse considerabile de terenuri, predomină în general sisteme agricole

extensive, care prezintă trei tipuri principale. Primul este tipul primitiv al agriculturii itinerante, prezent în zonele forestiere ecuatoriale şi în zonele

sub-deşertice tropicale. În zonele forestiere (America de Sud şi Centrală, Africa, Asia de Sud-Est), terenurile sînt obţinute prin incendierea pădurii, după care solul se utilizează pînă la epuizare prin cultura plantelor de consum curent (manioc, batate, igname, mei, porumb), grupul uman migrînd apoi şi incendiind o nouă porţiune de pădure, revenind pe propriile urme după 25-30 de ani. În arealele sub-aride (Sahel, sudul Africii), păstorii nomazi păşunează animalele pînă la epuizarea covorului vegetal, după care se deplasează cu turmele pe păşuni noi, revenind în locurile iniţiale după 3-12 luni, în funcţie de capacitatea de refacere a vegetaţiei.

Tipul modern al agriculturii itinerante este caracteristic plantaţiilor comerciale şi creşterii extensive a animalelor. Monocultura epuizează rapid fertilitatea solurilor tropicale, necesitînd fertilizări chimice care distrug de asemenea o serie din agregatele fizico-chimice ale solurilor. În aceste condiţii, plantaţia trebuie mutată, ceea ce este foarte costisitor, deoarece pentru a ajunge la maturitate, plantele cultivate în acest sistem (mai ales cele arboricole) au nevoie de perioade cuprinse între 3 şi 30 de ani pentru a se maturiza. Din această cauză, în timp ce o plantaţie devine productivă, o alta este pregătită din timp pentru a prelua sarcinile de producţie la timpul cuvenit. Procesul, specific Braziliei, Columbiei, Venezuelei, statelor din vestul şi estul Africii, din sud-estul Asiei, nu este atît de evident ca în cazul primului tip deoarece deplasările nu se fac pe areale mari. Creşterea în regim extensiv a animalelor urmează aceeaşi tehnică precum în cazul păstoritului nomad, cu deosebirea că în acest caz cirezile aparţin unui singur proprietar iar migrarea animalelor se face în interiorul proprietăţilor funciare ale acestuia (cazul marilor fazendas din Brazilia sau al fermelor vest-australiene).

Tipul modern al agriculturii extensive este specific statelor mari, dezvoltate, cu resurse suficiente de terenuri (Australia, Noua Zeelandă, Canada, Statele Unite, Republica Sud-Africană, CSI, Argentina). Suprafeţele sînt cultivate în general cu cereale, lucrările agricole fiind în mare parte mecanizate. Produsele obţinute sînt ieftine deoarece forţa de muncă angajată este redusă cantitativ, chimizarea este redusă de asemenea la strictul necesar iar mecanizarea permite efectuarea rapidă a lucrărilor. Creşterea animalelor se face aproape exclusiv pe seama păşunilor şi fîneţelor naturale (preerii în SUA şi Canada, pampas în Argentina, stepe în CSI şi Mongolia, bushweld în RSA şi Australia centrală, pajişti montane în Noua Zeelandă şi SUA, etc.). Acest tip este în esenţă un tip de agricultură comercială.

Terenurile agricole se diferenţiază între ele printr-o serie de calităţi datorate influenţei factorilor de

climă, rocă şi geomorfologie. Doar 11% din totalul terenurilor agricole ale planetei reprezintă suprafeţe ferite de acţiunile negative ale acestor factori.

Cele mai avantajatate regiuni sînt cele situate la latitudini temperate, unde ciclicitatea celor patru sezoane diminuează efectele factorilor climatici (în Europa 36% din terenuri sînt fără restricţii grave iar în America de Nord 25% din terenuri nu suferă din cauza constrîngerilor majore). Cele mai dezavantajate sînt regiunile intertropicale, unde în regiunile umede apa de infiltraţie îndepărtează compuşii solubili (minerali sau organici) din sol. De asemenea, în regiunile uscate cea mai mare parte din azot este pierdută de soluri sub influenţa radiaţiei solare. Combinîndu-se cu excesul sau cu deficitul de umiditate, fenomenele descrise mai sus fac dificilă utilizarea agricolă a terenurilor din aceste regiuni (America Centrală, America de Sud tropicală, Africa, Asia de Sud).

Utilizarea iraţională a solurilor, care sînt foarte fragile şi necesită un timp extrem de îndelungat pentru

refacere, reduce mult calitatea resurselor de terenuri agricole. Ridicarea potenţialului lor productiv se poate face atît prin protejarea calităţilor existente (aplicarea unor agrotehnici adecvate, crearea de perdele forestiere de protecţie) cît şi prin intensificarea acestora (prin irigaţii, lucrări adînci, amendare cu îngrăşăminte chimice şi mai ale naturale, etc.).

STRUCTURI AGRICOLE PLANETARE

73

După destinaţia producţiei, există două mari structuri agricole mondiale : cea bazată pe agricultura

comercială (care grupează regiunile ce comercializează cea mai mare parte a producţiei agricole) şi cea bazată pe agricultura de subzistenţă (care grupează regiunile ce consumă pe plan intern cea mai mare parte a producţiei agricole). În cadrul fiecărei structuri, se evidenţiază mai multe regiuni care se individualizează unele de altele prin peisajele agricole care le sînt specifice

STRUCTURILE AGRICULTURII COMERCIALE

Agricultura comercială cuprinde regiunile agricole aflate la latitudinile subtropicale (mediteraneene)

şi temperate ale emisferei nordice şi ale emisferei sudice. Regiunile cuprinse în cadrul acestui tip de structură sînt foarte diferite, din cauza elementelor naturale diverse (forme de relief, climate şi formaţiuni vegetale naturale) şi a elementelor social-economice şi politice de naturi diferite (tip de proprietate, morfologie şi habitat agrar, politici agricole, sisteme de culturi) care le sînt carateristice.

REGIUNILE DE CULTURI DE CÎMP ŞI DE CREŞTERE A ANIMALELOR ÎN SCOP COMERCIAL cuprind jumătatea estică a Statelor Unite, sud-estul Canadei, Europa central-vestică, Europa Orientală, stepele din Ukraina, Belarus, Rusia şi nordul Kazahstanului, centrul Argentinei, sud-estul Braziliei, Uruguay-ul, regiunile central- estice ale Republicii Africa de Sud şi sud-estul Australiei. Specificul acestor regiuni este dat de marile suprafeţe ocupate cu culturi de cîmp (cereale, păioase şi plante industriale) şi de creştere a în sistem intensiv Aceste regiuni găzduiesc statele cele mai mari producătoare de grîu, porumb, orz şi ovăz, dintre animale fiind predominante bovinele, porcinele, iar în secundar ovinele şi cabalinele. Combinarea locală a elementelor naturale cu cele economico- sociale crează o serie de peisaje agrare specifice, dintre care cele mai reprezentative sînt expuse în continuare.

a) Peisajul nord-american este rezultatul luării în proprietate privată a unui spaţiu necultivat anterior. Prin urmare, morfologia agrară este geometrică, prezentînd două tipuri principale (Lebeau, 1979). Primul este cel canadian, numit "sistem în rang", în care parcelele se înşiră una după alta şi au forma unor dreptunghiuri cu una din bazele mici pe o axă de circulaţie (iniţial pe fluviul Sf. Laurenţiu, apoi pe şoselele care înaintau spre vest). Mărimea parcelelor este de 20 de hectare, fermele fiind aliniate în capătul acestora, la şosea. Al doilea tip este cel american, numit "sistemul township", care este rezultatul împărţirii teritoriului în careuri (secţiuni) cu latura de o milă terestră (1.609 metri). Fiecare secţiune a fost împărţită în patru loturi de cîte 65 de hectare, acordate în proprietate unui colonist. Un număr de 36 de secţiuni (144 de loturi) alcătuia un township. Clădirile fermelor sînt amplasate de cele mai multe ori în cadrul loturilor. Într-unul din loturile township-ului s-au amplasat localurile puterii publice locale şi serviciile de proximitate (comerţ, prestări de servicii diverse), creîndu-se mici orăşele. Un alt tip, specific mai ales zonelor colinare din vest, este peisajul în curbe de nivel, în care benzile de culturi diferite urmăresc curbele de nivel ale reliefului.

Peisajul nord-american al cîmpurilor cultivate este rezultatul unei agriculturi speculative, mecanizată şi chimizată, orientată exclusiv spre piaţa naţională şi mondială. Dominarea monoculturilor a dus la crearea zonelor agricole specializate : Wheat Belt (grîu), Corn Belt (porumb), Cotton Belt (bumbac). Evoluţia township-urilor a dus la o concentrare funciară avansată : 50% din suprafaţa agricolă a Statelor Unite este domeniul fermelor mai mari de 200 de hectare, în centrul şi vestul federaţiei fiind recenzate peste 100.000 de ferme de peste 400 de hectare.

b) Peisajul vest-european este rezultatul unei îndelungate evoluţii agricole a terenurilor, în cadrul

proprietăţii private şi a practicării frecvente a arendei (George, 1970). Agricultura europeană este o agricultură intensivă, cu randamente mult mai ridicate decît cele americane, obţinute pe baza mecanizării şi a amendării cu fertilizanţi, tehnici impuse de lipsa terenurilor. Mărimea exploatărilor oscilează între 20 şi 400 de hectare, forma lor neregulată evidenţiind ajustările permanente pe care le-au suferit. Fermele şi acareturile sînt izolate în mijlocul proprietăţilor sau sînt grupate în cătune înconjurate de culturi de grîu, porumb, ovăz, cartof, plante industriale, realizînd un peisaj tipic de cîmp cultivat deschis (openfield).

c) Peisajul socialist în tranziţie este un peisaj în continuă transformare. Dinamica sa este rezultată din

fărîmiţărea marilor ferme create altădată prin concentrarea terenurilor agricole în proprietate socialistă. Pînă la înlăturarea regimurilor comuniste, acest tip de peisaj era un peisaj mixt, alcătuit din ferme de stat gigantice (Sovhoz-uri, IAS- uri), de mii de hectare, din ferme cooperatiste (Kolhoz-uri, CAP-uri) de talie medie (sute sau mii de hectare), completat în zonele necooperativizate de mica proprietate individuală, de cîteva hectare pentru fiecare gospodărie. Habitatul se prezintă sub forma aşezărilor grupate (sate) sau a fermelor izolate (în fosta RDG, în Polonia occidentală). Tranziţia se manifestă printr-o tendinţă de fărîmiţare a proprietăţilor cooperatiste şi de păstrare a celor de stat sau cooperatiste în forme mai flexibile. Fenomenul are particularităţi locale, deoarece terenurile au fost cooperativizate în proporţii diferite. Sistemul de culturi este diversificat, cuprinzînd cereale, plante tehnice (cartof, floarea soarelui, in, cînepă, bumbac, sfeclă de zahăr, etc.).

Repartiţia terenurilor agricole după tipurile de proprietate în fostele state socialiste

74

-în procente din total- (Sursa : R. Lebeau, 1979)

Particulară: Cooperatistă: De stat:

R.P.Bulgaria 0,70 90.00 9.30

R.P.Ungaria 6.40 80.00 13.60

R.D.Germania 7.00 85.00 8.00

R.P.Polonia 86.40 0.00 13.60

R.S.România 10.10 64.20 25.70

R.S.F.Iugoslavia 85.00 0.00 15.00

d) Peisajul austral al acestui tip de regiuni corespunde marilor proprietăţi individuale din Brazilia,

Argentina, Uruguay, Africa de Sud şi Australia sud-estică. Alături de acestea, de tip latifundiar, se remarcă în America de Sud şi în Africa australă şi mica proprietate ţărănească (microfundii), destinată însă subzistenţei. Talia exploatărilor mari, de 200 - 2000 de hectare, permite mecanizarea însă restul agrotehnicilor nu sînt de tip intensiv. Fermele plasate în cadrul cîmpurilor cultivate crează un peisaj de tip openfield. Sistemele de cultură sînt axate pe cereale păioase, uneori pe bumbac, dintre animale fiind crescute cu preponderenţă bovinele, ovinele şi cabalinele.

REGIUNILE DE CREŞTERE INTENSIVĂ A ANIMALELOR PENTRU LAPTE ÎN SCOP

COMERCIAL ("cash dairying") sînt caracteristice zonelor urbanizate din vestul SUA şi al Canadei (Seattle-Vancouver), din regiunea urban-industrială a Marilor Lacuri americane şi a megalopolisului nord-est atlantic, precum şi litoralului vest-european (Franţa, Irlanda, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Norvegia), zonei alpino-carpatice (Franţa, Germania, Elveţia, Austria, România ) şi ariei de maximă populare a Rusiei. Peisajul creat de aceste regiuni destinate să aprovizioneze cu lapte şi produse lactate concentrările umane din oraşe, este cel al pajiştilor suculente de climat oceanic sau al cîmpurilor cultivate cu plante furajere. Unităţile de producţie zootehnică sînt amplasate în arealele periurbane, furajarea animalelor făcîndu-se frecvent cu nutreţuri combinate de origine industrială. În zonele montane din centrul şi estul Europei apare sistemul transhumant (pendulare sezonieră munte-cîmpie a turmelor şi cirezilor), care crează, prin utilizarea pajiştilor alpine (ori a celor mai joase) şi prin construirea adăposturilor sezoniere, peisajul agro-pastoral montan şi colinar (Velcea şi Ungureanu, 1993).

Creşterea intensivă a animalelor în sistem tradiţional a creat un peisaj vest-european specific : bocage sau paysage d'enclos, alcătuit din pajişti intercalate cu culturi de subzistenţă şi de plante furajere. Proprietăţile, care cuprind şi clădirile specifice, sînt mărginite de garduri vii de arbori sau arbuşti ori construite din pămînt şi piatră. Acest peisaj era întîlnit iniţial în peisajul viticol din Campagne şi Bourgogne, ulterior devenind propriu provinciilor franceze Normandia, Bretania, şi provinciilor litorale din Irlanda, Scoţia, Anglia, Olanda, Danemarca, Norvegia şi Suedia.

REGIUNILE DE CREŞTERE EXTENSIVĂ A ANIMALELOR ÎN SCOP COMERCIAL cuprind

vestul montan al Americii de Nord (SUA, Canada), Asia centrală, Podişul Guyanelor (Venezuela), Podişul Braziliei, pampas-ul şi zonele montane ale Argentinei, precum şi cea mai mare parte a Africii sudice (RSA, Namibia, Zimbabwe), a Australiei şi a Noii Zeelande. Proprietăţile sînt de obicei particulare, cu suprafeţe care oscilează între 2.000 şi 10.000 de hectare : ranch-uri în America de Nord, Australia şi Africa de Sud; ranchos şi haciendas în America Latină (Mexic, Columbia, Venezuela, Argentina, Brazilia şi Paraguay). Peisajele păstrează mult caracterul natural, doar delimitarea prin garduri a parcelelor de păşune şi prezenţa cirezilor de vite, a hergheliilor de cai şi a turmelor de oi indicînd specificul peisajului. În Asia centrală a CSI se cresc în special oi, care valorifică vegetaţia stepelor.

REGIUNILE AGRICOLE SUBTROPICALE sînt specifice regiunilor din sud-vestul Statelor Unite

(California), din bazinul Mării Mediterane (Portugalia, Spania, Franţa sudică, Italia, Grecia, Orientul Apropiat (Turcia vestică, Liban, Israel, Iordania), litoralele tunisiene, algeriene şi marocane) şi sudului extrem al Republicii Africa de Sud. Este tipul de agricultură intensivă prin excelenţă, oferind posibilitatea cultivării unor plante diverse, de mare randament, însă necesitînd irigaţii, mecanizare, chimizare, automatizare, şi o mare cantitate de muncă. Sistemele de cultură cuprind viţa de vie, citricele, bumbacul, cereale de climă uscată, trestia de zahăr, curmalul, măslinul, etc. Tradiţional, în bazinul mediteranean, aceste plante se cultivau pe suprafeţe mici în cadrul gospodăriilor ţărăneşti, alcătuind un peisaj tipic numit coltura promiscua (cultura amestecată) care, înconjurînd satele-stup căţărate pe versanţii pietroşi creau specificul rural din Spania, insulele Baleare, Sardinia, Corsica, Malta, Cipru, Sicilia, Italia continentală şi Grecia. Animalele care valorifică cel mai bine păşunile relativ sărace ale acestor regiuni sînt ovinele şi caprinele. Peisajele diferă mult de la o regiune la alta, însă toate au în comun efortul evident depus de factorul uman, fiind peisaje puternic transformate (terasări, irigaţii, solarii, sere, sisteme neoenergetice, plantaţii de plante anuale sau perene, etc.).

75

AGRICULTURA DE PLANTAŢIE este rodul organizării coloniale a lumii, fiind situată în afara

marilor regiuni ale structurii agricole comerciale, însă fiind puternic legată de acestea. Aria de extensie cuprinde America Centrală istmică şi insulară (banane, cauciuc, cafea, cacao, trestie de zahăr), nordul Americii de Sud (cafea, cacao şi banane în Columbia şi Venezuela, cacao, trestie de zahăr în Surinam şi Guyana), litoralul estic al Braziliei (cafea, cauciuc, trestie de zahăr, cacao), litoralul Golfului Guineea (cafea, cacao, palmieri de ulei, palmieri de cocos, cauciuc), platourile Africii de Est (cafea, ceai), litoralul estic al Africii (trestie de zahăr, cocos, banane, vanilie), Asia de Sud (trestie de zahăr, ceai, scorţişoară, piper), Asia de Sud-Est (cauciuc, cafea, trestie de zahăr, cocos, ananas), Australia de Est (ananas, trestie de zahăr).

Proprietatea este particulară, însă talia plantaţiilor diferă : marea proprietate posedă sute sau mii de hectare de plantaţie, pe cînd proprietatea ţărănească acoperă rareori mai mult de 1-2 hectare, utilizate pentru a întregi bugetul familial. Peisajul plantaţiilor organizate, echipate cu reţele şi echipament de transport, cu unităţi de prelucrare primară a materiilor prime şi cu cvartale întregi de locuinţe pentru muncitorii sezonieri, cu sedii şi birouri ale firmelor, iese uşor în evidenţă în mijlocul ogoarelor sărăcăcioase ale agriculturii de subzistenţă practicată de populaţiile locale.

STRUCTURILE AGRICULTURII DE SUBZISTENŢĂ

Regiunile grupate de acestă structură prezintă aceeaşi diversitate ca şi în cazul structurii comerciale,

cuprinzînd în linii mari Asia Musonică, Asia de Sud-Vest, Orientul Milociu, nordul Africii şi zonele intertropicale din Africa, America de Sud şi Oceania.

REGIUNILE CU AGRICULTURĂ INTENSIVĂ DE SUBZISTENŢĂ BAZATE PE CULTURA

OREZULUI sînt caracteristice Asiei Musonice : litoralele Indiei, Indochina, China orientală, Indonezia, Filipine, Japonia şi Peninsula Coreeană. Orezul este cultura care asigură esenţialul caloriilor în regimul alimentar al populaţiei. Animalele crescute cel mai intens sînt porcinele (pentru hrană) şi bivolii (ca animale de tracţiune). Orezăriile permit creştere a păsărilor de apă şi practicarea acvaculturii. Morfologia este caracterizată de parcele infime care înconjură sate extraordinar de compacte (1000 loc/kmp în unele regiuni). Parcelarea a fost moderată în China şi Vietnam prin cooperativizare (crearea comunelor populare). Peisajul agricol musonic mărturiseşte cîteva milenii de activitate umană : versanţi terasaţi, ogoare plane transformate periodic în oglinzi de apă, sisteme foarte complexe de irigaţii, etc. În anii cu producţii excedentare, statele acestor regiuni sînt cei mai mari furnizori de orez, bumbac şi iută ai lumii. Pentru a se asigura stabilititatea regimului alimentar, a fost introdus în cultură şi porumbul.

REGIUNILE CU AGRICULTURĂ INTENSIVĂ DE SUBZISTENŢĂ FĂRĂ CULTURĂ

DOMINANTĂ cuprind regiunile de tranziţie între sistemul de cultură bazat pe orez şi cel bazat pe alte cereale : vestul Indochinei, China de nord-est, India centrală, Pakistanul. Peisajul agricol îmbină marea cultură cerealieră (orez, grîu, gaoliang, porumb), aflată în proprietate publică sau particulară, cu sistemul ţărănesc de cultivare al cerealelor, legumelor sau plantelor tehnice. Morfologia parcelelor este de tip neregulat (forme şi mărimi diverse) iar satele sînt compacte, în general lipsite de grădini în interiorul vetrelor. În sistemul de cultură, alături de cereale, apare bumbacul şi inul pentru ulei. Alături de porcine, se mai cresc bovine şi bubaline (bivoli), iar în zonele mai uscate, ovine cu lînă grosieră.

REGIUNILE CU AGRICULTURĂ SEDENTARĂ DE TIP PRIMITIV sînt caracteristice regiunilor

intertropicale umede de la periferia pădurilor ecuatoriale : Africa subsahariană (în cîmpiile din Senegal, Gambia şi Nigeria, în zonele montane din Camerun, Togo, Rwanda, Burundi), America Latină (în podişurile înalte din America Centrală şi din interiorul Munţilor Anzi) şi în insulele Pacificului de Sud-Vest (Kalimantan, Papua- Noua Guinee, Noua Caledonie, etc.). Foarte rar, acest tip apare şi în interiorul pădurilor ecuatoriale (Zair/R.D. Congo, Nigeria, Ghana, Angola), lucru posibil prin fertilizarea permanentă a solurilor sărace cu bălegarul puţinelor animale crescute. Cultura plantelor cuprinde în general tuberculifere (cartoful în America de Sud, batatul şi maniocul în America Centrală, ignamele, maniocul şi uneori batatul în Africa şi Oceania), alături de care apare orzul, meiul, sorgul şi porumbul. Satele sînt adunate, parcelarea, de formă neregulată, fiind ordonată circular în jurul vetrei de sat. Proprietatea aspra pămîntului şi mijloacelor de lucru este în general obştească. Peisajul este aparent dezorganizat, cu unele excepţii, cînd apare ca fiind o varietate de bocage - în ţinutul triburilor Bamileké din vestul Camrunului, sau de openfield - în ţinutul triburilor Sérére din Senegal (Lebeau, 1979).

REGIUNILE CU AGRICULTURĂ DE SUBZISTENŢĂ BAZATĂ PE CREŞTEREA ÎN SISTEM

NOMAD A ANIMALELOR se suprapun zonelor de pajişti aride sau semiaride din zonele temperate (nord-vestul Chinei, Mongolia) sau din zonele tropicale şi subtropicale (Asia de Sud-Vest, Peninsula Arabiei, Africa sahariană, Africa de Est şi centrul Africii de Sud). Baza sistemului agricol este constituit din animale mari (bovine) şi mici (ovine, caprine), alături de care se cresc animalele de povară destinate să transporte bagajele păstorilor (cămile şi cai în Asia central-estică, asini, catîri, măgari şi dromaderi în aria de influenţă arabă. Plantele cultivate în perioadele de stabilitate

76

sînt cele cu ciclu foarte scurt de vegetaţie (în special legume şi mei). Turmele sînt proprietate colectivă, însă animalele de povară sînt în proprietate particulară. Peisajul este aparent puţin transformat, însă fenomenul de deşertificare datorat păşunatului excesiv este pe cale să devină principala caracteristică a prezenţei omului în aceste regiuni.

REGIUNILE CU AGRICULTURĂ ITINERANTĂ aparţin domeniului forestier ecuatorial :

provinciile amazoniene ale Columbiei, Venezuelei, Braziliei, Boliviei, Peru-ului, Ecuadorului, pădurile tropicale din Paraguay şi sud-estul Braziliei, Africa neagră intertropicală, Indochina interioară (Laos, Thailanda, Vietnam şi sudul Chinei) precum şi interiorul insulelor mari din Pacificul de Sud-Vest. Datorită capacităţii de regenerare a pădurii umede, peisajul apare ca puţin transformat, însă acolo unde densitatea populaţiei a crescut şi revenirea pe vechile locuri de cultură a devenit mai rapidă, solul nu se mai poate reface, ca de altfel nici pădurea, apărînd o crustă dură de oxizi metalici (crusta lateritică), ce împiedică lucrarea terenurilor. În aceste condiţii se incendiază noi suprafeţe de pădure, ceea ce accelerează procesul de "deşertificare" a pădurii ecuatoriale. Sistemul de cultură cuprinde plante cu tuberculi (igname) şi diferite legume perene, producţia fiind proprietate obştească.

AGRICULTURA DE OAZĂ este un tip sofisticat de agricultură de subzistenţă rod al unei

îndelungate experienţe de viaţă în medii ostile. După modul de alimentare cu apă a pînzelor subterane, există două tipuri de oaze : cele aprovizionate cu ape ascensionale din imensele "rezervoare" de sub nisipurile Saharei şi Arabiei, şi cele aprovizionate periodic sau continuu cu ape de infiltraţie aduse de rîurile periodice sau de fluviile permanente cu origine în munţii învecinaţi.

Primul tip de oaze este specific regiunilor deşertice din Arabia Saudită, din Sudanul de vest şi din interiorul Saharei egiptene, libiene şi algeriene. Al doilea tip este caracteristic Deşertului Thar (India), Podişului uscat al Iranului, Asiei Centrale şi regiunilor aride din sudul Munţilor Atlas. Acestei ultime categorii (cf. Lebeau, 1979), unii autori includ şi marile depresiuni şi văile create şi irigate natural de fluvii cu regim permanent sau temporar din Asia de Sud-Vest (Cîmpia Indusului), din Asia Centrală submontană (văile fluviilor Amu Daria şi Sîr Daria, Depresiunea Fergana), din Orientul Mijlociu (Cîmpia Mesopotamiei) şi Valea Nilului. Dacă se consideră şi aceste super-oaze, atunci, pe lîngă plantele sistemului tradiţional de cultură se mai adaugă şi bumbacul, orezul, fructele (pepenii galbeni sau "de Turkestan", pepenii verzi), ceaiul, tutunul şi inul pentru ulei.

Oaza în sine constituie un peisaj aparte în regiunile deşertice. Acţiunea umană poate completa acest peisaj prin construirea caselor (din lut ars la soare) în exteriorul spaţiilor fertile ale oazei propriu-zise, prin plantaţiile ordonate create, prin instalarea sistemelor neoenergetice (solare, eoliene) capabile să asigure o sursă satisfăcătoare de energie, etc. Proprietatea asupra pămîntului este comună în Africa nordică însă în Orientul Apropiat şi în Orientul Mijlociu proprietatea obştească (mouchaa) se îmbină cu proprietatea individuală - melk, transmisibilă prin moştenire (George, 1967).

INFLUENŢA RESURSELOR FORESTIERE ŞI A CALITĂŢII ACESTORA ASUPRA ACTIVITĂŢILOR SILVICE

Întrucît lemnul ca sursă de energie a fost deja analizat, acest subcapitol va trata rolul pădurii în

distribuţia spaţială a activităţilor legate de exploatarea materialului lemnos în scop industrial. Deşi înlocuit în bună măsură de plastic, răşini, sticlă, metal sau de materiale compozite, lemnul rămîne încă o materie primă importantă pentru activităţile de construcţii, precum şi pentru anumite industrii de prelucrare (mobilă, echipament sportiv, articole de birou, hîrtie, celuloză), ambele sectoare absorbind între 55% şi 60% din producţia mondială de masă lemnoasă.

În ultimile două milenii suprafaţa forestieră a globului s-a înjumătăţit, de la 56% din suprafaţa uscatului, pădurile acoperind astăzi doar 34%. Defrişările masive s-au declanşat în aria umanizată euro-asiatică, în urma nevoilor crescînde de terenuri agricole, de lemn de construcţie şi de combustibil (lemn sau mangal pentru metalurgie). Fenomenul s-a intensificat în secolul al XVIII-lea, cînd a sporit cererea de lemn pentru mină şi pentru traverse de cale ferată, precum şi în urma tendinţei de a crea noi pajişti pentru ovine, în condiţiile dezvoltării manufacturilor britanice de postavuri. Exploatarea zonelor de păduri temperate reci şi a celor din zonele intertropicale s-a accelerat în a doua jumătate a secolului al XX-lea, fenomen datorat pe de o parte sporirii nevoilor de lemn în construcţii şi în industriile mobilei, celulozei şi hîrtiei, iar pe de altă parte agriculturii extensive din regiunile calde.

Repartiţia masivelor forestiere şi tipurile de păduri sînt elementele principale care intervin în procesele de localizare teritorială a activităţilor de exploatare. Predominanţa pădurilor dense facilitează exploatarea de tip industrial. Cu toate acestea, există o deosebire esenţială între pădurile dense din zonele temperate şi cele din zonele intertropicale : primele sînt relativ omogene (sînt alcătuite din foarte puţine specii) sau chiar pure (alcătuite dintr-o singură specie), ceea ce uşurează extracţia lemnului, pe cînd celelalte prezintă o diversitate extraordinară de specii amestecate (în Amazonia se citează peste 1000 specii/ha, cf. Chiţu, Ungureanu, Mac, 1983). În pădurile ecuatoriale se doboară uneori între 1 şi 8 hectare de pădure pentru un singur arbore util. Din această cauză, pădurile din zonele temperate reci sînt cele mai exploatate, furnizînd peste 50% din volumul total de lemn extras anual (care este de 3,1 - 3,2 miliarde de metri cubi). Cei mai mari producători mondiali sînt localizaţi în arealul de exploatare al coniferelor :

77

SUA - 450 mil.mc, Rusia - 375 mil.mc, Canada - 175 mil.mc, etc., însă pădurile din zonele calde sînt mult mai agresiv atacate, chiar în state unde gradul de împădurire este foarte redus : China, India, Etiopia, Kenya, etc.

Tipurile de păduri şi suprafaţa ocupată (preluat din Chiţu, Ungureanu şi Mac, 1983)

Sursa originală : Commité des fôrets, 1980

TIPURILE DE PĂDURI SUPRAFAŢA (mil.ha) % DIN SUPRAFAŢA USCATULUI

PĂDURI DENSE : a) - intertropicale b) - temperate calde c) - temperate reci

1.170 880 920

28.10

PĂDURI RARE : a) - intertropicale b) - temperate reci c) - temperate calde

1.220 260 220

5.90

TOTAL MONDIAL 4.670 34.00

Principalele tipuri de păduri exploatate de pe glob păstrează zonalitatea climatică, cu excepţia

arealelor montane, care induc o etajare altitudinală a masivelor forestiere: a) P ă d u r i l e d i n z o n e l e t e m p e r a t e r e c i sînt alcătuite din specii de conifere cu mare

valoare economică. În nordul Statelor Unite şi în Canada, structura acestor păduri este relativ diversificată, speciile dominante fiind pinul alb, pinul galben, molidul, molidul negru, bradul alb, bradul de balsam şi tsuga. Desprinse din acest masiv nordic, se desfăşoară spre sud, în arealul Munţilor Stîncoşi, o serie de păduri dominate de molid şi brad, pe coasta pacifică fiind frecvente păduri de Sequoia gigantea şi de Sequoia sempervirens. În Munţii Appalachi predomină pinul şi molidul. Fronturile de exploatare sînt deschise în toate regiunile sudice, doar pădurea de la limita climatului subpolar rămînînd deocamdată intactă. În Lumea veche, pădurea de conifere începe în Peninsula Scandinaviei şi se continuă prin Siberia pînă la Oceanul Pacific. De la vest la est, compoziţia masivului eurasiatic suferă shimbări semnificative : în partea occidentală predomină molidul, pentru ca spre est, în taigaua siberiană, să devină dominant bradul, care se amestecă uneori cu zada şi cu zîmbrul (Chiţu, Ungureanu şi Mac, 1983). Pădurile montane din Europa sînt alcătuite mai ales din molid, care alcătuie-te frecvent molidişuri pure, uşor de exploatat. Cu excepţia Siberiei nordice, masivul euro-asiatic este în întregime un front de lucru deschis, destinat să aprovizioneze unele dintre cele mai populate şi mai industrializate regiuni ale Terrei. La limita sudică a pădurii de conifere, atît în America de Nord cît şi în Eurasia, apare o fîşie de păduri de foioase de tranziţie (mesteacăn, specii de plop, specii de salcie), care face trecerea fie spre pădurile de foioase ale zonei temperate calde, fie spre stepele ruseşti.

b) P ă d u r i l e d i n z o n e l e t e m p e r a t e c a l d e (inclusiv zonele subtropicale) au fost intens defrişate, resturi din vastele întinderi de altădată păstrîndu-se în estul Statelor Unite, în sud-estul Canadei, în Europa, în nord-estul Chinei, în Japonia şi în sud-estul Australiei. Unele specii de foioase crează păduri pure (făgete, stejărişuri), însă de cele mai multe pădurile acestei zone sînt păduri mixte, de amestec (cu mesteacăn, hickory şi plop în SUA; cu arţar, alun, carpen în Europa, cu mesteacăn, arţar şi plop în Rusia, cu eucalipt în Australia, etc.). Lemnul de fag şi stejar este cel mai cerut pe piaţa lemnului de foioase, în special în industria mobilei şi a articolelor sportive. Singurele areale de păduri de foioase neexploatate sînt localizate în sudul Podişului Siberiei Centrale, în sudul Peninsulei Kamceatka şi pădurile de fagi australi din sudul statului Chile. În arealele subtropicale apar foioase de interes specific : stejarul de plută, în Extremadura portugheză, arganierul (lemn dur din Munţii Atlas), arborele de camfor din China, etc.

c) P ă d u r i l e i n t e r t r o p i c a l e se desfăşoară între cele două tropice, prezentînd formele cele mai luxuriante în regiunile ecuatoriale. Aria lor de răspîndire cuprinde bazinul Mexic-Caraibe (Peninsula Yukatan, istmul şi arhipelagurile Americii Centrale, litoralul Americii de Sud), bazinul Amazonului (Columbia, Venezuela, Guyana, Guyana Franceză, Surinam, Brazilia, Bolivia, Peru, Ecuador), bazinul mijlociu al fluviului Paranà (sudul Braziliei, estul Boliviei, nordul Paraguay-ului), bazinul fluviului Zair (R.D. Congo), Camerun, Africa Centrală, Gabon, Angola, Zambia), litoralul nordic al Golfului Guineea (Nigeria, Togo, Benin, Ghana, Côte d'Ivoire, Liberia), estul Africii înalte (Uganda, Kenya, Rwanda, Burundi, Tanzania), insulele Oceanului Indian (Madagascar, Comore, Réunion, Mauritius), Indochina, Indonezia, nordul Australiei şi insulele Oceaniei. Esenţele cele mai valoroase sînt mahonul, acajù-ul, lemnul trandafiriu (rosewood), teck-ul, arborele de balsa, santalul, indigotierul, arborele de chinină, arborele de coca, etc. Esenţele preţioase sînt exportate, statele din regiunile pădurilor intertropicale furnizînd 40% din cantitatea de lemn comercializată anual. Fronturile de defrişare cele mai active sînt în America Centrală, în nordul Columbiei, Venezuelei şi Guyanei, pe litoralele estice ale Braziliei , pe ţărmul Golfului Guineea, în Bazinul Zairului, în Indochina şi în marile insule indoneziene (Sumatra şi Kalimantan). Masivul forestier amazonian şi cel zairez sînt singurele care sînt exploatate simultan şi intensiv de la periferie şi din interior, deoarece cele două fluvii, dublate de

78

şosele sau de căi ferate, constituie axe de transport foarte comode. Majoritatea celorlalte păduri sînt atacate de la margine, retrăgîndu-se inexorabil în faţa industriei şi a agriculturii.

În afara exploatărilor forestiere propriu-zise, cu caracter de penetraţie, activităţile economice localizate pe baza utilizării pădurilor sînt porturile de expediţie a lemnului, unităţile de fabricare a cherestelei, cele de prelucrare a deşeurilor (fabrici de pastă de celuloză, de plăci aglomerate lemnoase), porturile de recepţie a lemnului brut şi a a cherestelei, precum şi unităţile de prelucrare avansată, caracteristice mai ales statelor dezvoltate.

ADMINISTRAREA RESURSELOR ACVATICE ŞI ACTIVITĂŢILE PISCICOLE

Oceanul Planetar a devenit un teritoriu din ce în mai disputat de statele lumii, datorită creşterii

importanţei transporturilor navale, a resurselor sale minerale şi mai ales a pescuitului, ca activitate ce asigură un supliment important de proteine pentru populaţie. Considerarea întinderilor marine ca resursă (fie de spaţiu, fie economică propriu-zisă) este destul de veche şi a fost iniţiată de marile puteri maritime. Încă din 1609, juristul olandez Hugo Grotius a scris "Mare liberum", în care introduce termenii de "mare liberă" sau de "mare deschisă". Mai tîrziu, în 1617, britanicul John Selden, în "Mare clausum", încearcă să demonstreze dreptul juridic al statelor asupra întinderilor marine contigue propriilor teritorii. În 1702, Cornelius van Bynkershoek, în "De dominio Maris", propune limitarea apelor teritoriale pînă la o distanţă de 3 mile marine în larg (distanţa maximă a tirului artileriei navale a epocii).

După al doilea război mondial problematica mării a devenit din ce în ce mai stringentă, susţinîndu-se mai multe conferinţe internaţionale pe această temă. Abia în 1982, sub egida ONU, a fost semnată de către 119 state "Convenţia Naţiunilor Unite asupra Legilor Mării". Deşi problema este încă foarte complicată, convenţia oferă cîteva linii generale asupra organizării politico-economice a mărilor şi oceanelor. În încercarea de a-şi proteja cît mai bine resursele proprii, statele lumii au convenit asupra limitei mărilor teritoriale, care se întind între 3 şi 12 mile marine măsurate de la ţărm. Cea mai mare parte dintre statele maritime acordă şi altor ţări dreptul de a utiliza liber, în scop de transport, apele lor teritoriale. Altele, dimpotrivă, păstrează un control militar strict asupra utilizării acestora (Salvador, Nicaragua, Panamà, Ecuador, Peru, Brazilia, Mauritania, Sierra Leone, Liberia, Ghana, Togo, Benin, Nigeria, Camerun, Angola, Tanzania, Somalia, Albania, Siria şi Norvegia). În ceea ce priveşte utilizarea economică efectivă a resurselor, cele 119 state semnatare au instituit Zone de Excludere Economică (ZEE), care cuprind pe o distanţă (sau pe o rază, în cazul insulelor) de 200 de mile marine atît apele teritoriale, cît şi marea liberă (high sea sau haute- mer). Fenomenul ilustrează elocvent importanţa acordată oceanului, pe de o parte datorită resurselor minerale ale platformelor continentale (Golful Maxic, Golful Persic, Golful Guineea, Marea Nordului, Marea Mediterană, mările din estul şi sud-estul Asiei), iar pe de o altă parte datorită necesităţii protejării zonelor majore de pescuit oceanic.Resursele marine biotice utile sînt concentrate în apele reci din nordul şi sudul marilor oceane, mai ales dacă acolo există areale de amestec a apelor de diferite temperaturi, fenomen prin care se crează curenţi verticali ce oxigenează apa şi aduce la suprafaţă substanţe organice necesare dezvoltării organismelor planctonice. Pe baza planctonului se aglomerează speciile de peşti carnivori de interes economic : thonidele (thonul, listao-ul, yellowfin-ul), clupeidele (sardelele, heringii), engraulidele (peşti de talie mică de tipul hamsiilor), gadidele (codul, eglefin-ul), salmonidele (keta, somonul). Acestea sînt de asemenea şi zonele predilecte de concentrare a cefalopodelor (sepii, caracatiţe, calmari) şi a cetaceelor (balene, caşaloţi). Clupeidele, engraulidele, gadidele, salmonidele şi thonidele acoperă mai mult de 75% din volumul pescuit anual. Tot zonele reci sînt şi arealele de pescuit a mamiferelor mari (în jur de 35.000 de cetacee mari, din care aproape 10.000 de balene). De o importanţă deosebită a devenit în ultima vreme planctonul. Amestecul de zooplancton şi fitoplancton este cunoscut sub denumirea economică de krill. Resursele de krill ale Antarcticii se cifrează la peste 100 milioane de tone, din care doar 100.000 tone sînt prelevate anual (I.E.M., 1990). Alături de 30% din producţia de peşte (în special engraulide), krill-ul este utilizat la fabricarea făinii de peşte, produs proteinic utilizat îndeosebi în hrana animalelor.

În zonele calde, pescuitul este nediferenţiat, datorită diversităţii speciilor, fiind în cea mai mare parte sectorul de activitate al micilor dar numeroaselor flote ale satelor de pescari. În afara peştilor mari (barracude, thoni, peşti-spadă), micile flotile sînt cele ce extrag cele mai mari cantităţi de cefalopode, de moluşte, bureţi de mare, crustacee (crabi, languste, crevete), anelide, alge, etc. Această formă de pescuit nespecializat este specifică activităţilor pescăreşti locale din nord-vestul Europei, din Caraibe, din sudul, şi mai ales din estul şi din sud-estul Asiei, unde produsele marine asigură cea mai mare parte din necesarul de proteine de origine animală.

Principalele zone de pescuit oceanic, ce cuprind atît şelful sau sectorul subcontinental (platforma continentală cu adîncimi de pînă la -200 m), cît şi sectorul mării libere (unde masa piscicolă este concentrată în stratul superficial al apei, pînă la -400 m), sînt localizate în general în regiunile de convergenţă a curenţilor calzi şi reci :

a) - P a c i f i c u l d e N o r d asigură cele mai mari cantităţi de peşte (peste 25 mil.t/an). Bancurile de peşte se formează între insulele japoneze şi Peninsula Kamceatka, unde se întîlnesc curentul rece Oya Shivo cu cel cald Kuro Shivo, precum şi în sudul Mării Behring, unde are loc convergenţa curentului cald al Aleutinelor cu cel rece al Anadîrului;

b) - A t l a n t i c u l d e N o r d furnizează 15 milioane de tone de peşte, capturat în ariile de convergenţă din jurul Islandei (curentul rece al Groenlandei cu cel cald al Atlanticului nordic) şi în jurul insulei

79

canadiene Terra Nova (curentul rece al Labradorului cu extensia nordică a curentului cald al Golfului Mexic). Poli secundari de pescuit funcţionează în Marea Norvegiei, în Marea Nordului, în Marea Mînecii şi în Golful Biscaya;

c) - P a c i f i c u l d e S u d - E s t (8 mil.t/an) este o vastă arie de amestec a apelor reci (Curentul Vînturilor de Vest, Curentul Peru-ului) cu cele calde (Curentul Ecuatorial Contrar, Curentul Pacificului de Sud), ce desenează în largul coastelor chiliene, peruviene şi ecuadoriene o zonă cu ape oxigenate, bogate în fitoplancton şi zooplancton, factorii principali de comasare a bancurilor de peşti, carnivori sau fitofagi;

d) - A t l a n t i c u l d e S u d (cu o producţie anuală oscilantă în jurul a 5 milioane de tone) prezintă două arii principale căutate de flotele de pescuit : insulele Falkland (Malvine), unde se amestecă apele reci ale Curentului Falkland cu cele calde ale curentului Braziliei, şi marea liberă din largul coastelor Namibiei, unde se mixtează curentul rece al Benguelei cu cel cald al Atlanticului sudic.

Este remarcabil faptul că tocmai în aceste zone majore au fost stabilite cele mai largi ape teritoriale strict supravegheate (între 12 şi peste 12 mile marine). În afara regiunilor principale, alte zone, de însemnătate moderată, se află în zonele intertropicale, unde se practică un pescuit nespecializat datorită faptului că fauna oceanică este extrem de diversă, speciile fiind caracterizate de comportamente neasociative, care nu favorizează gruparea în bancuri omogene. Asemenea regiuni sînt valorificate în mările Pacificului de sud-est (6,5 mil.t), în Atlanticul Central (6 mil.t), în Oceanul Indian (3 mil.t), etc.

Pescuitul oceanic este suplimentat de pescuitul în apele continentale, care furnizează între 15 şi 20% din producţia mondială anuală, cifrată la 100 milioane tone. Lacurile sînt principalele furnizoare de peşte de apă dulce, cele mai mari cantităţi fiind capturate în China (4 mil.t., ridicînd producţia acestui stat la peste 11 mil.t în ultimii ani), în CSI (Marea Caspică şi lacurile Aral, Baikal, Balhaş), în Africa (lacurile Ciad, Malawi, Tanganyka, Victoria), în Europa (iazuri şi heleştee artificiale) şi America de Nord (Marile Lacuri Americane şi puzderia de suprafeţe lacustre din Canada). Pescuitul fluvial deţine o pondere mare în America de Sud (Amazon), în Africa central-vestică (în fluviile Senegal, Niger, Zair ), în Asia sudică sud-estică şi estică (Indus, Gange, Brahmaputra, Mekong, Changjiang, Huang He, Amur) precum şi în America de Nord (Sfîntul Laurenţiu, Mackenzie, Yukon, Fraser, Columbia, Mississippi).

Activităţile piscicole crează localizări specifice : ferme de acvacultură marină (Japonia, Filipine, Indonezia, Franţa, Norvegia) sau continentală (China, Coreea, CSI, Europa, America de Nord), pieţe locale de desfacere a produselor capturate, localităţi specializate în pescuit şi în prelucrarea peştelui (pe litoralele Mării Nordului, în Islanda, Groenlanda, Côte d'Ivoire), porturi pentru marile flote de pescuit, etc. Flotele moderne de pescuit ale statelor maritime, alcătuite din vase mai mari de 2.500 - 5.000 tdw, cuprind atît traulere (vase de pescuit propriu-zis) cît şi nave frigorifice sau chiar nave-uzină, care realizează întreg procesul de preparare comercială a peştelui. Înzestrarea modernă (motivată în parte de rarefierea capturilor în zonele tradiţionale), a permis avansarea activităţilor de pescuit în marea liberă : în 1939 peste 77% din cantitatea pescuită se obţinea lîngă ţărmuri, în prezent ponderea capturilor de şelf fiind doar de 20 % (Chiţu, Ungureanu, Mac, 1983).

RESURSELE ŞI ACTIVITĂŢILE CINEGETICE

Odată cu modificările survenite în producţia de alimente, vînătoarea pentru hrană a încetat să mai fie

o activitate economică, devenind o ciudată plăcere umană. Vînătoarea ca necesitate este încă prezentă pe arii extrem de restrînse, afectînd cîteva zeci de mii de oameni din pădurile ecuatoriale şi tropicale umede din Brazilia şi Paraguay (populaţiile guarani, guayaki), din Zair (R.D. Congo) (populaţiile de pigmei), din Indochina (o parte din triburile yao, miao, semangii), precum şi din nordul Canadei ori din Groenlanda (populaţii inuit sau, în vechea terminologie, eskimo) şi din Siberia central-nordică (grupuri samoyede, dolgane, iakute şi ciuce). Numărul acestora, estimat între 40.000 şi 60.000, este mult inferior celui al vînătorilor legitimaţi în Franţa, de exemplu.

Vînătoarea reprezintă aşadar un vechi reflex uman, pus astăzi în slujba diversificării unui mod de trai şi a-a destul de sofisticat. Cele mai importante tipuri de vînătoare economică sînt cele destinate aprovizionării cu blănuri şi cele anexe activităţilor turistice. În zonele temperate, vînătoare are mai mult o funcţie sociologică.

Vînatul animalelor cu blană preţioasă, din ce în ce mai înlocuit de creşterea industrială a acestora, este specific formaţiunilor vegetale de tundră şi de pădure de conifere din zona rece. La limita nordică a tundrei este arealul de vînătoare al urşilor albi, pentru ca în interior să fie vizate vulpea polară, iepurele polar şi hermelina. Pentru piele sînt vînate diferitele specii de focă şi morsă (în nord) şi de ren sălbatic (spre sud). În scurta vară nordică sînt vînate o serie de păsări de apă, o figură aparte făcînd eider-ul, căutat pentru puful său, un excelent izolant utilizat în confecţionarea echipamentului alpiniştilor şi exploratorilor polari, precum şi a efectelor militare speciale. În pădurea temperată rece este domeniul de vînătoare a carnivorelor din familia mustelidelor : vizonul, nurca, zibelina, nevăstuica, iar la extremităţile nordice şi sudice se adaugă hermelina şi respectiv jderul. Cantităţi mari de blănuri sînt produse prin sacrificarea populaţiilor de vulpi, veveriţe, castori, tigri ussurieni (în Siberia, în prezent protejaţi) şi de urşi negri şi cenuşii (Alaska şi Canada). Animalele mari, vînate pentru carne (elanul, ursul brun, maralul, boul moscat) se găsesc în număr mic, fiind în general gestionate pentru păstrarea fondului ecologic şi pentru aprovizionarea grupurilor umane locale.

În regiunile temperate ale planetei, fauna cea mai interesantă din punct de vedere cinegetic aparţine domeniului acvatic : păsări de apă vînate în delte, lunci, lacuri, bălţi sau în pasaj, rozătoare de tipul bizamului,

80

carnivore terestre din specia canelidelor (enotul) sau carnivore acvatice (vidra). Urmează ca importanţă fauna pădurilor de foioase (nurca, jderul, veveriţa, mistreţul, lupul, vulpea, specii de căprioare, etc.) şi din stepe (prepeliţe, potîrnichi, dropii, sitari, iepuri de cîmp şi chinchilla-iepurele de vizuină, dihorul, etc.).

Regiunile intertropicale au fost paradisul vînătorilor, mai ales în arealele semideşertice (leul, gazelele) şi de savană (zebre, girafe, elefanţi, antilope, rinoceri, hipopotami). În pădurile secundare din Asia erau vînaţi intensiv tigrul, elefantul şi rinocerul indian. Majoritatea acestor zone sînt supravegheate şi amenajate, multe state africane (Zair - R.D. Congo, Kenya, Rwanda, Uganda, Nigeria) transformînd vînătoarea turistică în surse de venit. O formă derivată din raidurile safari este "vînătoarea inocentă", sau vînătoarea de imagini, unde carabina este înlocuită de camera foto sau video.

Multe dintre speciile vînate sînt pe cale de dispariţie, vînătoare tinzînd să devină una dintre "resursele" importante de amintiri şi nostalgii. Pentru preîntîmpinarea dispariţiilor, cu urmări dezastruoase pentru lanţurile trofice, se aplică diferite strategii de protejare a echilibrelor naturale : limitarea populărilor cu specii foarte prolifice; repopularea regiunilor în care populaţiile de animale au fost rarefiate; instaurarea anumitor restricţii de vînătoare (sezoniere sau permanente, parţiale sau totale); creştere a în captivitate a speciilor aflate în pragul extincţiei, creştere a în sistem industrial a animalelor sălbatice pentru blănuri, piei şi carne, etc.

ELEMENTE DE GEOGRAFIE ECONOMICĂ ALE ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE DIN SECTORUL SECUNDAR

După geograful francez R. Fouet (1975) industria este definită ca fiind "ansamblul de operaţii care,

plecînd de la transformarea materiilor prime sau a materialelor brute provenind din sfera biogeologică, conduce la elaborarea unui produs fabricat care este livrat pieţelor de desfacere în scopul utilizării sau consumului".

Activităţile industriale sînt clasificate în funcţie de mai multe criterii. Una dintre cele mai cunoscute

clasificări este cea care împarte industriile în industrii grele şi în industrii uşoare. În general, această diferenţiere se face pe baza greutăţii efective a input-urilor (energie, materii prime, materiale auxiliare) şi a output-urilor (producţia efectivă). Acest principiu este însă simplificator. De fapt, în diferenţierea celor două compartimente intervin calcule economice care transformă activităţile astfel diferenţiate în nuclee strategice ale deciziilor de localizare şi de amenajare spaţială. Principalii indicatori utilizaţi în separarea celor două categorii de industrii sînt următorii (Mérenne-Schoumaker, 1991):

- raportul între valoarea şi costul transportului unei tone de marfă (în cazul industriilor grele, acest raport este redus deoarece materiile prime, voluminoase şi grele, au un preţ scăzut pe unitatea de greutate şi necesită un transport costisitor);

- intensitatea capitalului, care este raportul între valoarea capitalului imobilizat înainte de amortizarea costurilor de producţie şi valoarea producţiei brute9 (în cazul industriilor grele acest raport este mare, deoarece imobilizarea capitalului în uzine (combinate siderurgice, termocentrale, combinate chimice), în spaţii de depozitare şi în volumele mari de materii prime constituie o valoare financiară ridicată, în vreme ce valoarea producţiei brute este scăzută (producţia nu necesită forţă de muncă înalt calificată, tehnologii de vîrf, inteligenţă tehnică de ultimă oră, etc.).

- raportul dintre valoarea adăugată şi valoarea producţiei brute (care în cazul industriilor grele este redus deoarece valoarea adăugată este mică).

În cadrul industriilor grele, ţinînd seama de aceşti indicatori economici, sînt grupate industriile metalurgiei feroase şi neferoase, industriile materialelor de construcţii şi industriile chimice de bază.

Aceste industrii enumerate mai sus constituie fundamentul oricărui sistem industrial modern : ele asigură

pe de o parte esenţialul bazei de materii prime necesare tuturor ramurilor economice din aval, iar pe de altă parte constituie o piaţă importantă de absorbţie pentru o serie întreagă de echipamente industriale şi de piese de schimb produse de alte industrii. Acest dublu caracter a făcut ca siderurgia, metalurgia neferoasă, chimia şi materialele de construcţie să fie numite industrii "industrializante", avînd un rol primordial în apariţia şi evoluţia marilor regiuni industriale ale lumii, precum şi în strategiile de dezvoltare bazate pe teoriile polilor sau centrelor de creştere.

9 Valoarea producţiei brute înseamnă suma valorilor tuturor consumurilor intermediare (materii prime, energie, forţă de muncă), plus valoarea adăugată.

81

În 1925, economistul rus N. Kodratiev (Kondratieff, 1925), studiind evoluţia economică a sistemului economic capitalist, a observat şi a formalizat matematic fenomenul de evoluţie ciclică a acestuia. În 1939, economistul american J.A. Schumpeter a reluat teoria şi a numit aceste cicluri de 55 de ani "ciclurile Kondratiev". Conform acestui model, fiecare ciclu este caracterizat de apariţia unei invenţii tehnologice majore care, prin difuzie spaţială, devine inovaţie. Prima fază a ciclului (faza A) se caracterizează prin expansiunea rapidă a inovaţiei care crează un sistem tehnologic ce devine dominant în a doua fază (faza B). Datorită concurenţei şi saturării pieţelor, activitatea industrială intră în criză, însă o nouă invenţie apare şi ciclul se reia. Studiul periodicităţii crizelor din economia capitalistă a demonstrat existenţa reală a acestor cicluri de 55 de ani. În prezent, civilizaţia umană străbate faza B a celui de-al patrulea ciclu Kondratiev. Din punct de vedere geografic, faza A este cea mai interesantă, deoarece în timpul ei se modifică extrem de vizibil toate structurile spaţiale create de faza B a ciclului anterior. Pe parcursul acestei lucrări vom demonstra că dinamica spaţială a organizărilor socio-economice generate sau influenţate de industrie ascultă de această logică evolutivă.

Inovaţii şi ciclurile economice ale capitalismului (după B. Mérenne-Schoumaker, 1991)

Industriile industrializante au ca trăsătură dominantă faptul că localizarea lor, chiar în condiţiile dezvoltării transporturilor, depinde în mare măsură de localizarea materiilor prime minerale, de cea a surselor de energie primară, de fluxurile comerciale cu aceste produse şi de concentrări spaţiale importante de forţă de muncă mediu şi înalt calificată, cît mai puţin costisitoare. Diferitele tipuri de localizări pe care le prezintă în spaţiul geografic aceste industrii rezultă din diferitele moduri de combinare teritorială a factorilor de producţie.

Foarte apropiată de această clasificare este clasificarea în funcţie de nivelul tehnologic al activităţilor

industriale. Nivelele tehnologice sînt stabilite în funcţie de diferitele stadii ale revoluţiei industriale sau, mai exact spus, de diferitele cicluri lungi ale economiei. Astfel, în funcţie de vîrsta tehnologică, se pot deosebi următoarele grupe de industrii:

82

- industriile tradiţionale, care aparţin primelor stadii ale revoluţiei industriale, respectiv primelor două cicluri Kondratiev10, desfăşurate între 1775 şi 1875 (industrii extractive, textile, agro-alimentare, metalurgice, construcţiile maşinilor care utilizează forţa aburului);

- industrii moderne, care aparţin vîrstei de mijloc a revoluţiei industriale, respectiv celui de-al treilea ciclu Kondratiev, etalat între 1875 şi 1930 (industrii datorate energiei electrice, sintezei chimice şi motorului cu explozie internă);

- industrii de vîrf sau de înaltă tehnologie, traduceri à la lettre ale expresiei anglo-saxone high-tech, respectiv high technology, şi a celei franceze (industries de pointe), care aparţin celui de-al patrulea ciclu Kondratiev (1930-2000), bazate pe avansurile tehnologice datorate microelectronicii, chimiei de sinteză fină şi procesării informaţiei.

Această a doua clasificare este foarte mult utilizată în geografia modernă, dar şi în macro şi microeconomie, deoarece ea permite încadrarea temporală a unor faze de profundă transformare a structurilor economice spaţiale şi instituţionale, facilitînd analiza fenomenelor prezente precum şi realizarea modelelor prospective.

GEOGRAFIA ECONOMICĂ A INDUSTRIILOR GRELE

Industriile grele au cunoscut mai multe faze evolutive în dinamica lor spaţială. O primă fază a fost

abandonarea centrelor din interiorul regiunilor industriale în criză şi amplasarea noilor unităţi de producţie metalurgică, petrochimică sau a celor care fabricau materiale de construcţie la periferiile acestor regiuni, acolo unde infrastructuri majore construite de Statul-Providenţă (canale fluviale în special) permiteau accesul mai uşor al materiilor prime care începeau să lipsească în plan local. A doua fază s-a caracterizat prin "litoralizarea" industriilor grele (Gachelin, 1978, Groza, 1995) : noile combinate metalurgice (oţel, aluminiu), petrochimice sau cocsochimice din Canada, SUA, Franţa, Italia, Marea Britanie, Finlanda, Grecia, Japonia, au fost implantate fără excepţie, în marile porturi de import. Fenomenul a fost sesizabil şi în statele socialiste (de exemplu combinatul petrochimic de la Năvodari, din România). Formele de organizare spaţială rezultate au fost "fronturile de mare" sau axe industriale litorale. Pentru Marea Britanie, exploatările de petrol şi de gaz din Marea Nordului, conectate la litorale printr-un sistem extrem de dens de conducte submarine, a constituit salvarea principală a regiunilor industrial-carbonifere North şi Scotland, forţa de muncă fiind transferată către unităţile de prelucrare petrolieră de pe ţărmul nord-estic al arhipelagului. Instalaţiile portuar-industriale franceze din Nord-Pas de Calais (Dunkerque pentru siderurgie, Gravelines pentru aluminiu), din Provence (Fos-sur-Mer/Marseille pentru petrochimie) sau cele galeze, italiene, japoneze, americane (Trenton, Sparrow's Point pentru siderurgie) constituie tot atîtea exemple ale descentralizării industriale.

Ultima fază a fost cea a descentralizării la nivel mondial. Necesitatea reducerii cheltuielilor de transport a produselor brute (bauxită, minereu de fier, ţitei, sulfuri complexe, minereuri uranifere) a indus o tendinţă de transfer către statele în curs de dezvoltare deţinătoare de asemenea resurse a uzinelor de transformare primară (obţinerea aluminei, a peletelor de fier, a concentratelor de uraniu, de cupru, plumb sau zinc). Politicile de dezvoltare economică a statelor din "Lumea a Treia", combinate cu încercările de export a ideologiilor celor două mari puteri prin intermediul transferurilor tehnologice, au condus ulterior la echiparea acestora cu filiere complete, metalurgice sau chimice. Hărţile de pe figurile alăturate, care prezintă transferul spre ţările în curs de dezvoltare a siderurgiei şi a industriei aluminiului, sînt doar o schiţă a complexelor fenomene de redistribuire mondială a industriilor moderne grele.

INDUSTRIA SIDERURGICĂ

Siderurgia11 este o ramură industrială a cărei localizare este ideală pentru verificarea modelelor de tip

weberian. Deoarece funcţionarea metalurgie feroase presupune vehicularea unor cantităţi foarte mari de materii prime, combustibili şi produse finite, grele şi relativ ieftine (cărbuni, cocs, minereuri de fier, minereuri de înnobilatori, dolomite, nisipuri metalurgice, lingouri şi bare de metal), amplasarea teritorială a unităţilor de producţie este guvernată de relaţia rigidă dintre spaţiul străbătut şi preţul necesar transportului, urmărindu-se în permanenţă minimizarea cheltuielilor anexe producţiei. Reducerea cheltuielilor de transport este o problemă demnă de interes, deoarece dinamica siderurgiei a fost aproape explozivă, mai ales după al doilea război mondial şi după marea decolonizare postbelică, ceea ce a sporit foarte mult atît cantităţile de minereuri extrase, cît şi cele de produse finite realizate.

Combinarea principalilor factori de producţie conduc spre trei tipuri principale de localizări siderurgice:

în apropierea zăcămintelor de minereuri feroase, în proximitatea surselor de energie primară şi pe traseul fluxurilor de transport a minereurilor şi a combustibililor. Întrucît economia este un ansamblu sistemic în continuă evoluţie, importanţa fiecărui factor în cadrul acestor tipuri de localizare a oscilat atît în timp, cît şi în spaţiu. Fenomenul este mai vizibil dacă se realizează o analiză separată a siderurgiei statelor dezvoltate pe de o parte şi a celor în curs de dezvoltare pe de altă parte.

10 Kondratieff în grafie franceză (v. referinţele bibliografice). 11Din gr. sidêros = fier; sidêrurgos = fierar.

83

Dinamica siderurgiei mondiale - milioane tone-

(Sursa : Images Economiques du Monde 1974 - 2000) Anul Resurse de minereu de fier Producţia de minereu de fier Producţia de oţel

1938 20.000 74.9 110.1

1955 81.300 174.5 266.3

1973 251.300 436.3 692.0

1993 335.000 598.4 786.4

1997 375.000 622.1 798.9

Siderurgia statelor dezvoltate a preluat iniţial tradiţiile meşteşugăreşti, utilizînd multă vreme mangalul

drept combustibil pentru cuptoare metalurgice de capacitate redusă, care furnizau metal casant, de calitate modestă. Descoperirea procedeului de reducere a minereurilor feroase cu ajutorul cocsului obţinut din cărbune printr-un procedeu complicat, a crescut rolul surselor de energie12 în amplasarea furnalelor. În majoritatea statelor dezvoltate, zăcămintele carbonifere au beneficiat de proximitatea unor zăcăminte de fier mai mult sau mai puţin importante din punct de vedere cantitătiv şi calitativ. Această situaţie a permis cristalizarea timpurie a regiunilor (sau măcar a complexelor) industriale carbonifer-metalurgice.

În Eurasia au evoluat sau mai evoluează încă o serie de localizări metalurgice clasice, dezvoltate fie

datorită cărbunilor, fie datorită cărbunilor şi minereurilor de fier, fie doar pe baza zăcămintelor feroase : - în primul caz (cărbune) se integrează metalurgia din bazinul carbonifer al Scoţiei centrale şi cel al Ţării

Galilor (Marea Britanie), siderurgia provinciei Nord - Pas de Calais (Franţa, cu prelungire în Belgia), cea din bazinul carbonifer al Ruhr-ului (Germania) şi cea din Silezia ceho-poloneză;

- celui de-al doilea caz (fier-cărbune) îi sînt specifice metalurgiile implantate în Lorena (Franţa), în bazinul Saar (Germania-Franţa), în Banat (România), în Donbas (Ukraina meridională), în bazinul Moscovei, în Ural, în bazinul Kuzneţk din sudul Siberiei (Federaţia Rusă) şi în Karaganda-Ekibastuz (Kazahstan). Pînă la sfîrşitul celui de-al doilea război, din aceasta categorie făcea parte şi Japonia, cu o producţie siderurgică ce o echivala pe cea a Franţei, obţinută în insula Hokkaido (în Munţii Hidaka) şi în nordul insulei Kyushu (la Yawata); în toate regiunile acestor două tipuri de localizare activităţile siderurgice au încetat sau se află într-o fază avansată de reconversie locală;

- siderurgie amplasată exclusiv pe baza existenţei unor minereuri de fier de calitate superioară13 apare doar în Suedia (în nord, pe baza zăcămintelor de la Kiruna şi Gällivare şi în centru, lîngă zăcămîntul Grangensberg).

America de Nord a copiat modelul metropolitan de organizare industrială a teritoriului şi, în ciuda

embargoului Marii Britanii14, a reuşit să-şi creeze rapid cîteva complexe şi chiar regiuni carbonifer-siderurgice în apropierea litoralului estic. Caracteristică este regiunea appalachiană, alcătuită din trei complexe metalurgice dezvoltate pe baza existenţei pe spaţii restrînse atît a cărbunilor cocsificabili, cît şi a minereurilor feroase: zona nordică (cu uzinele de la Pittsburgh, Bethlehem şi Youngstown, situate în apropierea unor zăcăminte ferifere astăzi epuizate), zona centrală (Huntinghton, cu fier la Montgomery) şi zona sudic-appalachiană (Chatanooga, Birmingham, cu structuri ferifere încă productive în apropiere). Cele mai mari complexe siderurgice nord-americane au apărut însă în punctele de cost minim al transporturilor, proces impus de uriaşele întinderi ale celor doua state. Astfel, în SUA, cea mai importantă regiune siderurgică este localizată în sudul Marilor Lacuri, unde marile combinate de la Gary, East Chicago, South Chicago, Indiana Harbour au putut fi în mod avantajos aprovizionate cu minereuri feroase extrase în statele Wisconsin şi Minnesota şi transportate naval pe sistemul lacustru, precum şi cu cărbuni cocsificabili, aduşi din bazinele Eastern sau Western, pe Mississippi, pe canalele care leagă fluviul de Marile Lacuri sau pe reţeaua densă de căi ferate a Vestului Mijlociu. În Canada, unităţile industriei siderurgice sînt amplasate pe litoralul nordic al Marilor Lacuri sau pe cursul fluviului Sfîntul Laurenţiu, pentru a beneficia de căi de transport economice, atît pentru cărbunele importat din SUA, cît şi pentru fierul

12 Cocsul reprezintă între 45 şi 60% din costul final al fontei (Barbu, Geagulea, Dumitrescu, 1986). 13 Minereurile feroase sînt alcătuite din roci în care predomină oxizii şi hidroxizii de fier. Conţinutul în fier oscilează de la un minereu la altul (65 - 75% pentru magnetit, 65 - 70% pentru hematit, 30 - 65% pentru limonit şi siderit), ceea ce împarte minereurile în cele de calitate foarte bună (peste 65% conţinut în fier), bună (55 -65% conţinut în fier), medie şi submedie (sub 55 % conţinut de fier în minereu). 14 Pentru a-şi asigura supremaţia industrială, pînă în 1830 Anglia a interzis muncitorilor calificaţi emigrarea spre colonii. În plus era interzis exportul anumitor maşini şi instalaţii industriale către coloniile susceptibile de a-şi dezvolta sisteme industriale proprii : utilaj siderurgic spre India, maşini de prelucrat bumbacul şi maşini cu abur spre coloniile nord-americane, etc.

84

Evoluţia producţiei şi repartiţia spaţială a rezervelor de minereu de fier

85

Transferul spre statele în curs de dezvoltare a industriei metalurgice

86

propriu, adus din insula Terra Nova, din Peninsula Labrador sau extras în apropierea uzinelor (la Steep Rock şi Porcupine, în nordul Lacului Superior).

Australia şi Africa de Sud au urmat un tip de dezvoltare siderurgică asemănător celui nord-american,

localizarea uzinelor fiind însă mult mai legată de zăcămintele de cărbuni şi de cele de minereuri de fier şi mai puţin de transporturi. Australia prezintă o regiune carbonifer-siderurgică în est şi sud-est, prelungindu-se pe teritoriile statelor Queensland, New South Wales şi Victoria şi un complex industrial în sud-vest (Perth-Kwinana, aprovizionat cu cărbuni din bazinul Collie şi cu fier din zăcămintele vestice). În Republica Sud-Africană siderurgia este concentrată în Transvaal, în nord-estul statului.Regiunile amintite deţin peste 75% din producţia mondială de oţel (cifrata la peste 786 milioane de tone): Europa - 20,4%, Japonia - 18,7%, CSI - 17%, , SUA - 11%, etc., inducînd o puternică tendinţă de concentrare a producţiei siderurgice în emisfera nordică. Considerînd şi faptul că ele deţin în acelaşi timp peste 73% din resursele de minereu de fier, repartizarea producţiei apare echitabilă. În realitate, resursele de minereu ale Europei sînt aproape epuizate şi de calitate mai mult decît sub-medie (30-33% conţinut în fier). Doar Suedia face figură aparte, cu zăcăminte ce cuprind mai mult de 3,5 miliarde de tone şi care au o concentraţie de 66-73% Fe. Situaţia este identică şi pentru Statele Unite, unde exploatarea resurselor de minereuri feroase din sudul şi vestul Lacului Superior (Duluth, Messabee, Cuyuna, Gogebic), cu doar 50-55% fier, a fost serios diminuată. Japonia, unul dintre cei mai mari producători siderurgici în ierarhia statelor planetei, este complet lipsită în prezent de resurse de minereuri. Comunitatea de State Independente este posesoare a peste 44% din resursele de fier terestre, în general de bună calitate, însă cea mai mare parte din producţia Ukrainei obţinută în apropiere de Krivoi Rog este absorbită de siderurgia proprie, exporturile fiind limitate de distanţele mari ce separă regiunile producătoare majore (Kazahstan, Siberia Sudică) de eventualii consumatori vest-europeni sau est-asiatici. Cea mai mare parte a exportului era comercializată în Europa de Est.

În aceste condiţii, statele Europei de Vest, ale Americii de Nord şi ale Asiei de Est insulare s-au orientat către importurile din regiunile cu rezerve de fier mai ieftine şi de bună calitate din America Latină (Venezuela, Brazilia), din Africa (Mauritania, Liberia, Africa de Sud), din Asia (India, China) şi din vestul Australiei. În consecinţă, aceste regiuni au devenit principalii producatori mondiali de minereuri : CSI - 150 mil.t, Brazilia - 105 mil.t, China - 85 mil.t, Australia - 68 mil.t, India - 34 mil.t, etc. În plus, noii furnizori mondiali de minereuri de fier sînt avantajaţi şi de repartiţia minereurilor de metale de înnobilare a oţelurilor. Manganul şi vanadiul sînt concentrate în proporţie de 85% în doar patru state : Africa de Sud, Ukraina, Brazilia şi Gabon, cromul este deţinut în mare parte de Albania, Turcia, Africa de Sud, India, Pakistan şi Iran, nickelul de Cuba, India şi Noua Caledonie, iar peste 75% din resursele de wolfram sînt deţinute de China (restul aparţinînd în mare parte Birmaniei, Thailandei şi Boliviei). Deşi statele dezvoltate deţin în general resurse diverse de înnobilatori (molibden, titan, nickel, cobalt, wolfram, crom, mangan), cantităţile sînt departe de a le satisface cerinţele, fapt care conduce la efectuarea de mari importuri de asemenea minereuri. Combinate cu scăderea producţiei carbonifere proprii şi cu sporirea cantităţilor de cărbune aduse din exterior, importurile de minereuri de fier şi de înnobilatori au avut un rol determinant asupra delocalizării15 siderurgiei statelor dezvoltate şi la crearea de noi forme de localizare a metalurgiei feroase.

În majoritatea statelor europene, socialiste sau nu, redistribuirea industriei siderurgice în interiorul

teritoriilor naţionale a început imediat după 1945, în cadrul proceselor complexe de reconstrucţie şi de reorganizare a sistemelor economice. Alături de întreprinderi petrochimice şi de echipament, unităţi metalurgice au fost amplasate pentru prima oară în exteriorul regiunilor industriale tradiţionale, servind la industrializarea unităţilor administrative rămase în urmă din punct de vedere economic. Fenomenul s-a accentuat după 1970, în contextul creşterii preţurilor energiei şi a sporirii volumului de materii prime importate.

Prima fază a descentralizării metalurgiei feroase (1945-1970) s-a concretizat prin amplasarea noilor combinate siderurgice pe marile axe interioare de transport feroviar sau fluvial a cărbunilor şi minereurilor de fier, generînd tipul de localizare fluvio-feroviară. Cîteva exemple pot ilustra concludent începutul delocalizării siderurgice din regiunile clasice, relativ izolate, şi relocalizării lor în funcţie de axele de transport :

- uzinele Spencer Works de la Llanvern (Ţara Galilor) au fost implantate mult în vestul bazinului carbonifer din Wales, respectiv în estuarul fluviului Severn, aproape de instalaţiile portuare şi într-o zonă puţin populată, care oferea condiţii favorabile de extensie spaţială;

- unităţile de prelucrare a fierului de la Illange sînt exterioare regiunii carbonifer-siderurgice din Lorena, fiind aşezate pe cursul canalizat al fluviului Moselle, care are conexiuni fluviale cu Rhin-ul şi cu celelalte cursuri importante de apa (Saône, Rhône, Marne şi Loire) ce fac legătura cu marile porturi din nordul şi vestul Europei;

- în sudul bazinului carbonifer-siderurgic franco-belgian au fost implantate oţelăriile de la Denain, racordate la portul Dunkerque printr-un canal de mare capacitate care uşurează aducerea minereurilor importate de calitate superioară, renunţîndu-se la aprovizionarea cu minereul sărac din Lorena;

- în Belgia, în nordul aceluiaşi bazin carbonifer-siderurgic, au fost localizate capacităţile productive de la Gand, pe canalul Terneuzen, aflat în priză directă cu portul maritim Zeebrügge;

15"Delocalizare" înseamnă retragerea implantărilor economice dintr-o anumită regiune. Termenul (uneori contestat) este utilizat în antinomie cu "localizare". Procesul ulterior delocalizării este "relocalizarea", care nu înseamnă readucerea în acelaşi lor a activităţilor economice delocalizate, ci implantarea lor în alte locuri, unde combinaţia factorilor de producţie se dovedeşte superioară.

87

- combinatele metalurgice amplasate în Duisburg, Neuwied şi Hanau sînt excentrice regiunii carbonifer-siderurgice din bazinul rîului Ruhr, urmărind localizarea pe axa Rhin-Main, aflată în legătură directă cu porturile maritime nordice germane (Wilhelmshaven) sau olandeze (Rotterdam);

- siderurgia din estul Germaniei a căutat apropierea de căile ferate şi de rîurile canalizate care facilitau importul cărbunilor cocsificabili şi a minereurilor de fier din răsărit (Polonia, Ukraina); cel mai mare combinat siderurgic, cel de la Eisenhüttenstadt este localizat pe cursul canalizat al fluviului Spree;

- siderurgia central-europeană s-a aglomerat în lungul Dunării, începînd cu România (Galaţi, Brăila, Călăraşi) şi continuînd cu Serbia (Semendria), Ungaria (Dunaujváros, Budapesta), şi Austria (Krems, Linz).

Localizarea fluvio-feroviară a însemnat începutul sfîrşitului pentru regiunile industriale vechi, care au decăzut, mergînd pîna la închiderea minelor de cărbuni şi la părăsirea combinatelor siderurgice (în Nord-Pas de Calais, în Lorena, în Scoţia Centrală sau în Statele Unite - în Valea Merrimack din Noua Anglie). Procesul de dezorganizare al regiunilor carbonifer-siderurgice s-a accentuat după 1973, cînd a început a doua fază de relocalizarea acestei ramuri industriale.

A doua fază a descentralizării industriei metalurgiei feroase s-a concretizat prin localizarea pe litoralele oceanice a tuturor marilor combinate nou instalate, generînd tipul de localizare portuară sau localizarea de front de mare. Acest tip de localizare fusese dezvoltat anterior de statele lipsite de resursele necesare siderurgiei, exemplul cel mai concludent fiind Japonia. Metalurgia feroasă a arhipelagului nipon este concentrată cu precădere în jurul Mediteranei interioare, respectiv pe ţărmurile nordice ale Insulei Kyushu şi pe cele sudice ale insulei Honshu (Kukioka, Tobata, Sakai, Wakayama, Osaka), precum şi în sud-estul acesteia din urmă (în cadrul aglomeraţiilor industriale Nagoya şi Tokyo). Un alt combinat, izolat, respectiv cel de la Muroran, funcţionează în sudul insulei Hokkaido, aprovizionat cu minereuri importate şi cu cocs produs pe baza cărbunilor proprii din Munţii Hidaka.

Sporirea fluxurilor importate a făcut ca şi celelalte state dezvoltate să urmeze exemplul japonez : - Statele Unite au amplasat cele mai mari combinate metalurgice în porturile atlantice (Philadelphia,

Sparrow's Point, Trenton, Baltimore), în cele de pe litoralul Golfului Mexic (Mobile, Houston), precum şi în cele pacifice (Fontana-Los Angeles, Richmond-San Francisco, Portland şi Seattle);

- Canada, pentru a valorifica mai uşor minereurile extrase în carierele Wabana din Terra Nova, a localizat două mari combinate în imediata apropiere a rutelor maritime care suportă fluxurile comerciale : unul în Peninsula Noua Scoţie (la Trenton) şi unul în Insula Cape Breton (la Sydney);

- Europa este spaţiul celor mai active localizări portuare, deoarece este, în afara Japoniei, cel mai mare importator de cărbuni, cocs şi minereuri. Spania prezintă două fronturi de mare echipate cu unităţi siderurgice : litoralul mediteranean cu unităţile de la Cartagena, Valencia şi Sagunto, bazate exclusiv pe importuri, şi litoralul atlantic (Avilés, Gijón, Oviedo, Mieres, Santander, Sestao, Bilbao, Baracaldo), uşor atrase în interior de existenţa bazinelor carbonifere din Asturia şi din Euskadi (sau Ţara Bascilor). În Italia se reliefează de asemenea două grupări siderurgice portuare : una nordică (Savona, Cornigliano, Genova, La Spezia, Piambino, Trieste), care aprovizionează sistemul industrial pre-existent al nordului dezvoltat, şi una sudică (Bagnoli, Torre Annunziata, Taranto, Bari, Messina, Gioia Tauro), destinată ca, împreună cu petrochimia şi cu industriile de echipament, să asigure industrializarea din Mezzogiorno. Tot în bazinul Mediteranei se înscrie şi complexul portuar francez Fos sur Mer, din apropierea Marsiliei. În majoritate porturilor mari europene de la Atlantic şi de la mările acestuia este prezentă localizarea siderurgică litorală : Le Hâvre şi Dunkerque (Franţa), Ijmuiden şi Rotterdam (Olanda), Zelgate (Belgia), Teeside, Sholton, Southampton (Marea Britanie), Mo-i-Rana (Norvegia), etc. Determinate de necesitatea exportului de produse finite de această dată, se înscriu şi unităţile CSI instalate în Ukraina, în apropierea litoralului sau chiar pe litoralul Mării Negre (Jdanov, Kerci şi Simferopol).

Amplasarea portuară a combinatelor siderurgice este uneori extrem de dificilă din cauza lipsei de spaţiu, costul terenurilor în porturi fiind foarte ridicat. Din această cauză, unele uzine au fost construite pe poldere industriale (în Japonia sînt tipice unităţile de la Oita din nord-vestul Mediteranei interioare şi cele de la Mitsushima din sudul Insulei Honshu, iar în Olanda cele de la Rotterdam şi de la Ijmuiden), altele extinzîndu-se de pe litoral în lungul unor fluvii (caracteristice sînt uzinele de la Llanvern din Ţara Galilor, pe malul estuarului fluviului Severn şi uzinele americane de la Trenton, pe Delaware, şi Sparrow's Point, pe Chessapeake).

În concluzie, localizările siderurgice ale statelor dezvoltate, apărute în interiorul spaţiilor naţionale pe baza cărbunilor şi a minereurilor proprii, au fost ulterior relocalizate prin procesul de organizare a teritoriului, în lungul axelor de comunicaţie, pentru ca în final să se ajungă la localizări periferice, litorale, în scopul diminuării cheltuielilor de transbordare multiplă a materiilor prime importate. Fenomenul de restructurare s-a desfăşurat în etape relativ lungi, în decursul ultimelor două secole. Contrar acestei situaţii, în statele în curs de dezvoltare cele trei forme de localizare coexistă, fiind fie rezultatul politicilor de dezvoltare economică pe baza utilizării resurselor locale, fie al redistribuirii siderurgiei la nivel planetar.

Siderurgia statelor în curs de dezvoltare a apărut, cu unele excepţii (China, India, Brazilia16), odată cu

încheierea procesului de decolonizare şi s-a lansat cu adevărat după criza petrolieră dintre 1973-1980. Producţia siderurgică

16 În India siderurgia a fost implantată de britanici, în China de japonezi iar Brazilia a avut acces la tehnologia siderurgică în urma unor facilităţi militare acordate guvernului american în timpul celui de-al doilea război mondial.

88

a statelor în curs de devoltare a început să deţină o pondere din ce în ce mai mare în cadrul producţiei mondiale, în detrimentul statelor dezvoltate, a căror pondere a scăzut, deşi cantitativ producţia lor nu a încetat sa crească. Creşterea producţiei mondiale de oţel s-a realizat atît pe baza sporirii producţiei marilor puteri industriale, cît mai ales pe baza neosiderurgiilor : în vreme ce producţia Germaniei a crescut de 1,9 ori iar cea a fostei URSS de doar 3,4 ori, producţia Coreei de Sud s-a majorat de 169 de ori, cea a Chinei de 24 de ori, a Braziliei de 18 ori iar cea a Mexicului de peste 17 ori. De la siderurgii aproape inexistente, statele în curs de dezvoltare deţin în prezent aproximativ un sfert din producţia mondială : China - 8% (62 mil.t), Brazilia - 3,5 % (28 mil.t), Coreea de Sud - 3% (23 mil.t), India - 2% (14 mil.t), urmate de Taiwan, Coreea de Nord, Argentina, Turcia, Venezuela, etc. Creşterea producţiei nu s-a datorat atît rezervelor mari de care dispun noile puteri siderurgice (America Latină deţine doar 14,8% din resurse, Asia numai 6,9%), ci calităţii acestora, conţinutul de fier în minereu depăşind frecvent 60%. Unele state (Taiwan, Coreea de Sud, Iran, Pakistan) sînt aproape în întregime dependente de importurile de minereu, însă guvernele duc o politică susţinută de subvenţionare a acestei ramuri industriale, considerată strategică în cadrul planurilor de dezvoltate economică şi de securitate militară.

Pierderea monopolului siderurgic deţinut de puterile industriale (producţia de oţel)

-în procente din producţia totală- (Sursa : IEM, 1974-2000)

1938 1955 1974 1993 1997 1998

Statele Unite 23.20 39.90 18.60 11.30 12.32 12.57

U.R.S.S./C.S.I. 16.40 17.00 19.20 17.00 9.76 9.19

Germania 23.00 9.20 7.50 6.80 5.63 5.66

Marea Britanie 9.60 7.50 3.20 2.40 2.32 2,19

Franţa 5.60 4.70 3.80 2.40 2.47 2.60

Japonia 8.90 3.50 16.60 18.70 13.08 12.04

TOTAL 86.70 81.80 68.90 58.60 45.58 44.25

Localizarea industriei metalurgiei feroase în cadrul statelor în curs de dezvoltare se datorează în mare măsură aceloraşi factori care acţionează şi în statele dezvoltate:

a) pe baza cărbunilor au apărut şi au evoluat o serie de regiuni carbonifer-siderurgice în China, Coreea de Nord, India, Mexic şi Zimbabwe. Structurile carbonifere chinezeşti din provinciile Liaoning, Heilonjiang, Shanxi, au favorizat apariţia concentrării siderurgice din nord-est (Anshan, Fushun, Benxi, Shenyang), aprovizionată cu minereuri feroase aduse din exteriorul bazinului (fie din zăcămintele recent deschise de la Payunebo, Neimenggu şi Baotu din Mongolia Interioara, fie din zăcămintele scutului sinic din Peninsula Liaodong sau din cele ale munţilor vechi manciurieni). În centrul Chinei, în bazinul carbonifer al provinciei Sichuan, s-au amplasat oţelăriile de la Veiyuan şi de la Chongqing, iar în cel al provinciei Hubei au fost implantate uzinele de la Wuhan, Daye şi Huangsi. În Coreea de Nord, principalul complex siderurgic s-a dezvoltat în bazinul carbonifer din jurul capitalei, Phenian/Pyongyang. În India, bazinul carbonifer al Văii Damodarului, susţinut cu fluxuri de minereuri de fier cu origine în singhbhum bonai - centura de fier de pe teritoriul statelor Bihar, Orissa, Mysore şi Madhya Pradesh17, a făcut posibilă constituirea regiunii carbonifer-siderurgice din nord-est (Bokaro, Bhilai, Ansansol, Rourkela, Jamshedpore). Mexicul se înscrie cu localizarea tradiţională a uzinelor metalurgice de la Piedras Negras şi Monclova pe baza cărbunelui extras în bazinul nordic San Juan de Sabinas. Zăcămintele carbonifere ale statului Zimbabwe au permis instalarea unităţilor producătoare de feroaliaje pe baza de crom de la Que Que şi de la Bulawayo.

b) pe baza fierului extras în cadrul spaţiului naţional şi a diferitelor surse de energie primară proprie au aparut mai multe complexe siderurgice de mare capacitate în multe din statele în curs de dezvoltare.

Exemplul tipic este Brazilia, cu zăcăminte de foarte bună calitate (72% conţinut de fier în minereu) exploatate în munţii vechi din sud-est (Serra do Mar, Serra do Mantiqueira, Serra Espinhaço). Utilizînd cocsul produs pe baza cărbunilor superiori din bazinul Rio Bonito, ori importat din SUA şi din Africa de Sud şi mai ales energia electrică18

17Pentru localizarea unităţilor administrative intra-statale, frecvent utilizate în text pentru India, China, Mexic, CSI, SUA, Canada, Brazilia, etc., este indicată utilizarea hărţilor care însoţesc textul lucrării "Statele lumii", coordonată de acad. M. Maliţa, apărută la Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985. 18Siderurgia utilizează mai multe tehnologii de producţie : siderurgia clasică foloseşte procedeele Bessemer, Thomas şi Siemens-Martin, bazate în cea mai mare parte pe utilizarea cocsului; siderurgia modernă a transformat o serie din vechile procedee (de exemplu Siemens-Martin, care utilizează tehnica arcului electric) şi a creat tehnicile electrometalurgice (care utilizează energia electrică de joasă şi de înaltă frecvenţă). Aceasta din urmă permite aplicarea unor inovaţii care

89

obţinută în sistemul fluviului Paraná, Brazilia a dezvoltat o puternică regiune carbonifer-siderurgică în sud-est, numită quadrilátero ferrífero (patrulaterul fierului) ce grupează uzinele de la Curitiba, Sorocaba, Săo Paulo, Santos, Juiz de Fora, Tubarao, Săo Gaetano do Sul, Piracicaba, Itabirito, Volta Redonda, Belo Horizonte, etc.

Tot în spaţiul Americii de Sud, localizări asemănătoare dar utilizînd energia electrică obţinută pe bază de petrol şi de gaze naturale, au fost puse în loc de Venezuela. Zăcămintele de fier venezuelene (65% conţinut de fier) sînt exploatate în zona Imataco, din estul Podişului Guyanelor (San Isidoro, Los Barancos, Maria Luiza), însă dificultăţile de transportare a lor limitează producţia, care este destinată mai ales exportului. Producţia internă se bazează pe exploatările deschise în sud-vestul Podişului Guyanelor (Cerro Bolivar, El Pao, Altamira, La Estrella), care aprovizionează combinatele de la Puerto Ordaz, Ciudad Bolivar şi Ciudad Guyana, amplasate pe cursul fluviului Orinoco, principala axă de transport în interiorul pădurii ecuatoriale din zonă.

Zăcămintele de fier latino-americane au mai generat localizări siderurgice în centrul Mexicului (oţelăriile San Luis Potosi şi Zacatecas, care transformă cu energia electrica produsă pe baza de gaze minereurile extrase la Cerro de Mercado şi la Rio Panuco), în Columbia (combinatele de la Medellin, Bogotá şi Paz del Rio, care utilizează în procesul de producţie cărbunele din zăcămîntul El Cerrejón şi minereurile extrase în Cordillera Central şi Cordillera Oriental), în Perù şi în Chile.

În Africa, pe baza zăcămintelor de minereuri de la Gara Djebilet, Hamman, Beni Saf, Ouenza, s-au amplasat combinatele algeriene litorale de la Al Hodjar, Ouahran, Arzew, Annâba şi Alger, iar pe baza celor sahariene, exploatate în Podişul de Vest, au fost instalate uzinele egiptene de la Helwân, alimentate cu hidroenergie produsă în centralele sistemului Sadd-el-Aali.

India prezintă acest tip de localizare în jumătatea meridională, unde zăcămintele de fier de la Bailadila, Kudremukh şi Goa aprovizionează atît fluxuri de export, cît şi siderurgiile izolate, litorale sau feroviare, de la Madras, Vishakhapatnam, Bombay, Poona, Bhadravati, Bangalore şi Salem.

c) - pe baza cocsului şi a minereurilor importate au apărut în statele în curs de dezvoltare o multitudine de nuclee şi axe metalurgice. Localizări portuare (de front de mare) sînt specifice statelor total dependente de importuri. În această categorie sînt cuprinse siderurgiilor est-asiatice (Taiwan, cu combinatul inaugurat în 1974 la Taibei; Coreea de Sud, cu unităţile de la Incheon, Phohang, Pusan, Mekpo), cele din Orientul Mijlociu (Al Djubail şi Djeddah în Arabia Saudita, Dubai şi Abu Dhabi din cadrul EAU19). De multe ori, importurile vin să suplinească o producţie internă deficitară dar existentă, cum este cazul Turciei (Zonguldak, Batman, Ergani, Ankara), Iranului (Isphahan, Ahwâz), Irak-ului (Az Zubayr, Bagdad, Mossul), caz în care unităţile de producţie sînt amplasate şi în interiorul teritoriului. Argentina prezintă o situaţie specială, avînd o serie de exploatări proprii de minereuri de fier (în provincia Saltá, din nordul ţării şi în Patagonia, în sud) care, împreună cu energia obţinută pe baza cărbunelui, petrolului şi gazului natural, crează o serie de concentrări metalurgice în nord (Palpalá, San Miguel de Tucumán) şi pe litoralul sudic (Comodoro Rivadavia). Cea mai importantă organizare metalurgică a Argentinei rămîne însă axa siderurgică prelungită pe ţărmul estuarului Rio de la Plata (La Plata, Encenadas, Buenos Aires) şi pe cursul inferior al fluviului Paraná (Ramalo, San Nicolas, Rosario), cu localizări fluvio-maritime a căror funcţionare depinde de importuri (în special cocs din Africa de Sud şi minereuri din Brazilia).

d) - descentralizarea siderurgică, destinată să omogenizeze dezvoltarea economică a teritoriului, a creat localizări de tip feroviar, fluvio-maritim sau fluvial în statele cu suprafaţă mare. În China este evidentă axa feroviară care uneşte nord-vestul statului cu litoralul pacific, în lungul căreia au fost implantate, pentru a valorifica zăcăminte de minereuri, petrol şi gaze de pe traseu, oţelăriile de la Urumqi, Hami, Jaquan, Lanzhou şi Xian. În Brazilia sînt integrate acestor tipuri de localizare uzinele din polii de creştere amazonieni de la Manáus şi de la Belem, aprovizionate cu fier din zăcămîntul gigantic recent descoperit în Serra dos Carajas.

În concluzie, localizarea siderurgiei în statele în curs de dezvoltare crează regiuni industriale (în regiunile

cu o dezvoltare mai îndelungată), axe industriale (în procesele de echipare şi de organizare a teritoriului) şi mai ales complexe industriale, acestea din urmă fiind expresia unei industrializări recente, integrată proiectelor naţionale de dezvoltare şi de securitate. Localizarea acestor organizări teritoriale depinde de combinările locale de factori de producţie, predominînd cele legate de existenţa zăcămintelor de cărbune, de fier şi a sistemelor de producere a energiei electrice. Localizările portuare maritime sau fluvio-maritime sînt create atît în statele exportatoare de minereuri (Brazilia, Venezuela, Columbia, India) cît mai ales în cele importatoare (Taiwan, Coreea de Sud, Turcia, Arabia Saudită, Argentina). Unele dintre aceste state, în special noile economii industrializate, au dezvoltat ramura siderurgică pentru a acoperi necesarul dezvoltării interne (Coreea de Sud, Taiwan, Mexic, Brazilia, Argentina), altele pentru a comercializa aproape în întregime producţia de fontă şi oţel (Thailanda, Indonezia, Perù, Emiratele Arabe Unite) sau de feroaliaje20 (Zimbabwe, Noua Caledonie, Cuba, Filipine).

facilitează obţinerea de oţeluri de calitate superioară (reducerea directă a minereurilor, convertizoarele cu insuflare de oxigen pur, reducerea minereului de fier în atmosferă îmbogaţită cu argon, etc.). 19EAU (Emiratele Arabe Unite) constituie o formaţiune statală alcătuită din şapte emirate : Abu Dhabi, Ajman, Dubai, Fujairah, Ras al Khaima, Sharjah şi Umm al Quwain, cele mai dinamice din punct de vedere economic fiind Abu Dhabi, Dubai şi Sharjah. 20Feroaliajele se utilizează ca atare sau ca înnobilatori ai oţelurilor, fiind alcătuite din combinaţii de fier cu alte elemente (feromangan carburat, silico-mangan, ferocrom, feronickel, carburi cimentate de wolfram, titan şi tantal, ferotungsten, etc.).

90

METALURGIA NEFEROASĂ Metalurgia neferoasă grupează o serie de ramuri industriale specializate în obţinerea şi prelucrarea

principalelor metale uşoare şi colorate : industria aluminiului, industria staniului, industria plumbului şi zincului, industria cuprului, industria metalelor preţioase. Restul neferoaselor (înnobilatorii fierului, magneziul, bismutul, stibiul, arsenul, seleniul, germaniul, osmiul, litiul) sînt metale de proces metalurgic, fiind obţinute în secundar prin prelucrarea minereurilor neferoase complexe. Deşi localizarea teritorială a industriilor principale este condiţionată de factori specifici (repartiţia reurselor, importanţa economică a metalului, conjunctura economică), se pot deosebi cîteva trăsături generale, valabile pentru toate ramurile metalurgiei neferoase :

- consumul de metale neferoase este concentrat în statele dezvoltate, ceea ce are urmări importante asupra

repartiţiei spaţiale a unităţilor de producţie : majoritatea acestora au fost implantate în mare parte în regiunile dezvoltate, cele localizate în statele în curs de dezvoltare deţinătoare de resurse fiind orientate către export; - majoritatea resurselor metalelor neferoase sînt localizate în statele în curs de dezvoltare; după cîştigarea independenţei şi trecerea la consolidarea unor economii proprii, acest grup de state a urmărit valorificarea cît mai completă a resurselor de neferoase, devenind nu numai mari producătoare de minereuri, ci şi de metale sau măcar de concentrate. Procesul a însemnat redistribuirea producţiei la scară mondială (adică scăderea producţiei în statele dezvoltate în favoarea celor în curs de dezvoltare).

- deoarece conţinutul în metal al minereurilor este foarte scăzut (0,1 - 0,6% pentru cupru; 0,3 - 0,4%

pentru plumb şi zinc; 0,5% pentru staniu; 0,0004% pentru aur şi platină), unităţile de prelucrare primară a acestor minereuri sînt amplasate în imediata apropiere a exploatărilor, pentru a se evita transportul inutil al sterilului;

- din cauza faptului că metalurgia neferoaselor este o ramură economică energointensivă (consumîndu-se

între 1000 Kwh/tona de staniu şi 20.000 Kwh/tona de aluminiu), cele mai mari unităţi de obţinere a metalelor din minereuri sau din mate21 sînt amplasate în regiunile care posedă energie ieftină (hidroenergie sau termoenergie, aceasta din urmă în cazul statelor petroliere, carbonifere ori a puterilor nucleare civile).

Din consideraţiile de mai sus se pot desprinde principalii factori de localizare a metalurgiei neferoase: apropierea de zăcămintele de minereuri, apropierea de marii consumatori, proximitatea surselor de energie ieftină şi abundentă, apropierea de fluxurile comerciale de minereuri sau de mate de metale neferoase şi conjuncturile economiei mondiale.

Ponderea statelor industrializate în consumul unor metale neferoase

(Sursa : Metallstatistik, 1989)

Consumul mondial (mii tone)

Consumul statelor industrializate (mii tone)

Ponderea statelor industrializate în consumul

mondial (%)

ALUMINIU 17.781 12.005 67.51

CUPRU 10.646 6.787 63.75

PLUMB 5.778 3.491 60.42

STANIU 241 136 56.31

CADMIU 20 15 73.42

MAGNEZIU 341 208 60.92

ZINC 7.175 3.942 54.94

NICKEL 878 595 67.80 a) Metalurgia aluminiului este ramura care prelucrează minereurile de bauxită, transformîndu-le în

alumina care este utilizată mai departe pentru fabricarea aluminiului22.

Extracţia bauxitei se realizează în cariere de mare capacitate, situate de multe ori în regiuni izolate, contribuind la umanizarea acestora şi la introducerea lor în cadrul sistemului economic mondial. Cea mai mare parte (83%) din producţia 21Matele sînt minereuri concentrate sau oxizi ai metalelor, obţinute în primele faze de transformare şi utilizate apoi pentru producerea metalelor propriu-zise. 22Ultima fază este faza electrointensivă a procesului de producţie, deoarece aluminiul se obţine prin electroliza aluminei dizolvată în criolit topit (criolitul este denumirea tehnică a fluorurii de sodiu şi aluminiu).

91

mondială de bauxită (80 - 100 de milioane de tone/an) se obţine în aria bauxitiferă intertropicală din America Latină (Republica Dominicană, Haiti, Jamaica, Venezuela, Brazilia, Surinam, Guyana), din Africa (Ghana, Guineea, Mozambic, Sierra Leone), din Asia (Malaysia, Indonezia, India, China sudică) şi din Australia. Zonele extratropicale contribuie cu numai 17% din producţia totală de bauxită, principalele exploatări aparţinînd Statelor Unite (în Munţii Ozark din Arkansas), statelor europene din bazinului Mării Mediterane (Franţa, Italia, Spania, Grecia), unor state din Europa Centrală (Ungaria, România) şi Comunităţii de State Independente (în Ural, în Peninsula Kola, în Caucaz şi în nordul Kazahstanului).

Modificări în distribuţia teritorială a producţiei de alumină şi de aluminiu

-mii tone- (Sursa : Metallstatistik - 1989, şi IEM - 1995, 2000)

A L U M I N A 1978 1990

A L U M I N I U 1978 1990 1997

STATE DEZVOLTATE din care: Statele Unite Japonia Canada Franţa Norvegia Australia

6.130 5.430 1.760 890 1.054 1.087 1.221 606 1.500 7.200 6.776 11.231

4.449 4.038 3.603 1.021 1.567 1.756 1.118 1.400 2.327 393 324 399 648 871 919 219 1.232 1.490

STATE ÎN CURS DE DEZVOLTARE din care: Brazilia Venezuela China India Bahrein Dubai

434 1.653 0 1.405 800 1.700 488 1.334

114 931 1.189 42 595 641 160 850 2.050 129 433 547 212.5 493 174.3 378

Ponderea regiunilor dezvoltate aflate în nordul ariei tropicale a scăzut mult (între 1940-1945 Franţa şi

SUA produceau împreună mai mult de 40% din bauxita extrasă în lume) deoarece creşterea producţiei de aluminiu a necesitat deschiderea unor noi zăcăminte, mai productive şi de calitate superioară. Majoritatea acestor zăcăminte - unele de talie gigantică - au fost puse în exploatare în zona cuprinsă între cele doua tropice unde, datorită climatului cald şi foarte umed, rocile silicatice suferă transformări rapide, care duc la acumularea în loc a oxizilor de aluminiu în combinaţie cu mici cantităţi de oxizi de siliciu, fier, titan, calciu, rezultînd bauxite de foarte bună calitate. Astfel de zăcăminte au fost deschise în ultimii 15-20 de ani în Brazilia (Trombetas şi Minaraçao Rio do Norte din Amazonia), în Venezuela (Los Pijiguaros), în Guineea (Tougué, Boké, Fria, Kindia), în Camerun (Martap) şi în nordul Australiei (Weipa, Darling Range, Gove). Situate în regiuni greu accesibile, aceste zăcăminte au necesitat construirea unor porturi, a unor tronsoane de căi ferate şi a unor mici aşezări umane. Infrastructurile respective erau justificate de importanţa activităţii, dat fiind faptul că peste 80% din cantitatea de bauxită produsă pe plan mondial era comercializată. După criza energetică dintre 1973 - 1980, marile companii de profil din statele dezvoltate importatoare de bauxită au fost nevoite să-şi reducă importurile, nemaiputînd suporta costurile energetice necesitate de transformarea bauxitelor în aluminiu. Începînd cu acea perioadă, industria aluminiului a intrat într-o fază de redistribuire mondială, manifestată mai întîi în modificarea repartiţiei spaţiale a producerii aluminei.

Producerea aluminei a înregistrat un mers ascendent (31 mil.t în 1978 şi 43 mil.t în 1993), însă ponderea

producătorilor tradiţionali din aria extratropicală a scăzut în aceeaşi perioadă de la 52% la 46%, în favoarea ţărilor producătoare de bauxită. Transportul bauxitei la distanţe mari, chiar dacă era realizat prin vase de capacitaţi considerabile, era foarte costisitor şi impunea construirea unor instalaţii portuare supracapacitate : ultimele unităţi amplasate în SUA (la Chalmette), în Japonia (la Sakaide şi Niigata), în Republica Sud-Africana (la Richard's Bay), în Novegia (la Tyssedal, Karmoy şi Vigeland Brug) sau în Franta (la Gravelines) erau adaptate pentru prelucrarea anuală a 1 - 2 milioane de tone de bauxită fiecare. Scumpirea energiei a însemnat pentru multe din statele dezvoltate reducerea importului de bauxită şi implicit diminuarea producţiei de alumină, singurele care au înregistrat creşteri fiind Canada şi Norvegia, posesoare a unui apreciabil potenţial hidroenergetic, în mare parte valorificat.

Situaţia a accelerat transferarea către statele deţinătoare de resurse a producerii aluminei, progresele cele mai mari fiind înregistrate de Australia, Brazilia, Venezuela, India şi China. Localizarea unităţilor nou instalate a depins atît de repartiţia resurselor, cît şi de proximitatea surselor de energie. În Australia, rafinăriile de bauxită de la Kurry Kurry, Port Henry, Bell Bay, Gove şi Gladstone utilizează energie produsa pe baza cărbunilor din Queensland şi din New South Wales.

92

Situaţii asemanatoare sînt valabile şi pentru China şi India. În schimb, Venezuela (Los Pijiguaros, Ciudad Guyana) şi Brazilia (Santa Cruz, Recife) au dat întîietate hidroenergiei şi energiei nucleare.

93

Producerea aluminiului este teritorial strîns dependentă de existenţa unui nucleu energetic important. Producţia de aluminiu (15 - 20 mil.t/an) aparţine în mare parte statelor dezvoltate, posesoare a unor ramuri economice mari consumatoare de metal uşor (industria aerospaţială, industria electrotehnică, industria ambalajelor, construcţiile civile, etc.). Localizarea unităţilor de obţinere a aluminiului a cunoscut o dinamică spaţială evidentă : iniţial (1900 - 1973) ele erau amplasate în proximitatea sistemelor hidroenergetice sau în interiorul bazinelor carbonifere, echipate cu termocentrale puternice. Prima concentrare de uzine a aparut în Alpii francezi, elveţieni, italieni şi germani (L'Argentière, Saint-Jean de Maurienne, Bolzano, Raushofen), exemplul fiind urmat de statele nordice, care au instalat asemenea unităţi în apropierea hidrocentralelor din Munţii Scandinaviei. În Statele Unite, cele mai mari uzine (Knoxville, de exemplu) erau instalate în cadrul sistemului est-american (în bazinul Tennessee), beneficiind atît de hidroenergie, cît şi de termoenergie. Fosta Uniune Sovietică a urmat acelaşi procedeu de localizare, principalele unităţi de producere a aluminiului fiind instalate în interiorul sistemului hidroelectric ruso-ukrainean şi în cel sud-siberian.

După 1973, localizarea metalurgiei aluminiului din statele dezvoltate a devenit în primul rînd portuară, deoarece atît bauxita şi alumina, cît şi combustibilii, se importau. Localizări portuare de mare capacitate funcţionează în Marea Britanie (Liverpool, Bristol), în Franţa (Marsilia, Gravelines), în SUA (Chalmette, Corpus Christi, Baltimore) şi mai ales în Japonia (Niigata, Niihama, Shimizu, Yokohama). Canada are o situatie privilegiată, deoarece localizarea marilor uzine combină aşezarea litorală cu proximitatea sistemelor hidroenergetice : în est sistemul nord-est american alimentează unităţile de la Arvida, Sept Îles, Laterrière, iar în vest, sistemul Fraser le alimentează pe cele de la Kitimat, în apropiere de Vancouver. Identică este şi situaţia Norvegiei, cu uzine hidroelectrice pe flancurile atlantice ale munţilor şi cu fiorduri adînci care permit avansarea vaselor mari pînă la rafinăriile de aluminiu de la Tyssedal, Odda, Ardal, etc. Deşi deţin o mare parte din producţia mondială, statele dezvoltate au cunoscut o scădere accentuată a ponderii lor : 98% în 1945, 87% în 1978, 66% în prezent.

Scăderea s-a datorat creşterii producţiei din statele deţinătoare de rezerve sau din cele posesoare de energie abundentă, cu care prelucrează bauxita sau alumina importată. Statele cu rezerve mari (Brazilia, Australia, India, China, Indonezia) au făcut eforturi importante pentru a se echipa cu uzine electrice de mare putere (atomocentrale, termocentrale clasice, hidrocentrale), destinate să creeze fundamentul energetic pentru industriile naţionale ale aluminiului. Rezultatul eforturilor este vizibil prin creşterea producţiei de aluminiu. Statele cu resurse energetice mari (Camerun, Egipt, Ghana, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Bahrein, Iran, Irak), transformă bauxite importate, realizînd în special aluminiu comercial, foarte competitiv pe piaţa internaţională.

b) Metalurgia staniului este extrem de concentrată spaţial, deoarece 74,2% din resursele de minereuri

stanifere sînt cantonate în zăcămintele de casiterită din Asia de Sud-Est, pecte 9,9% în aria metaliferă boliviană şi peste 6% în Brazilia.

Exploatările din Asia sud-estică contribuie cu 36% din producţia mondială de minereuri (respectiv 75.000 tone dintr-un total de 210.000 tone). Cele mai rentabile zăcăminte sînt cele aluvionare (terestre sau submarine) din China, Birmania, Thailanda, Malaysia şi Indonezia, care sînt exploatate fie în carieră, cu excavatoarele, fie prin dragarea aluviunilor submarine cu ajutorul navelor specializate. Exploatările subterane din China, Thailanda şi Malaysia sînt rentabilizate de asocierea staniului cu wolframul, însă industria minieră este în declin (în prezent în Malaysia mai funcţionează doar 200 de mine dintr-un total de 845 recenzate în 1978).

Exploatările din America Latină se datorează Boliviei (11.000 t), cu minele deschise în zona andină centrală, la Oruro, Potosi (staniu+argint) şi Llallagua (staniu+wolfram). Brazilia, prin valorificarea zăcămintelor din podişul Matto Grosso, a devenit primul producător mondial (43.000 t de staniu conţinut în minereu).

Noii producători (China - 30.000 t, CSI - 16.000 t, Zair/R.D. Congo - 2.000 t) tind să acopere deficitul cronic ce caracterizează piaţa mondială a staniului (la o producţie de 220.000 tone de staniu-metal, consumul este de 245.000 tone).

Producţia de staniu-metal este localizată în apropierea zonelor de extracţie. Asia de Sud-Est obţine 120.000 tone în uzinele de rafinare din provincia chineză Yunnan (Gejuo, Guayang, Kunming), din Thailanda (Phuket), din Malaysia (Perang, Kuala Lumpur, Kuching, Kuala Tandjung) şi din Indonezia (Mekan). America Latină se înscrie cu producţiile Braziliei (45.000 t) şi Boliviei (10.000 t). Consumul de metal este concentrat de asemenea, de această dată în statele industrializate : Europa (62.000 t) împreună cu Statele Unite (38.000 t) şi cu Japonia (32.000 t) deţin 58% din consumul mondial, fiind urmate de CSI (12,4%) şi China (6%). Minusul de 25.000 de tone de pe piaţa staniului este acoperit prin reciclarea deşeurilor, însă intrarea statelor din fostul bloc socialist în cadrul economiilor moderne va produce serioase dereglări asupra funcţionării fluxurilor comerciale de staniu.

c) Metalurgia cuprului este o ramură industrială care prezintă o diferenţiere clară între unităţile

diferitelor faze de producţie:- unităţile fazelor primare (obţinerea cuprului brut sau a cuprului blister, care este un amestec de 97-99% cupru, în amestec cu fier, plumb, zinc, stibiu, sulf, bismut, aur, argint) sînt amplasate în imediata apropiere a arealelor de extracţie, deoarece concentraţia scăzută de metal în rocă (0,1-0,6%) face nerentabil transportul minereurilor la distanţe mari.

94

95

96

Cea mai importantă zonă cupriferă este provincia metalogenetică din vestul continentelor americane : Chuquicamata, El Salvador, El Teniente, Copiapo (în Chile -1,5 mil.t/an), Cerro Verde, Antamina, Toquepala (în Peru -0,4 mil.t/an), La Caridad (în Mexic - 0,3 mil.t/an), Ajo, Globe, Ely, Bingam Canyon şi Butte (în Statele Unite - 1,3 mil. t/an). Topitoriile şi convertizoarele de cupru blister din această zonă utilizează zăcămintele de cărbuni superiori existente în apropierea carierelor de minereuri cuprifere, ceea ce are drept rezultat apariţia unor nuclee (sau complexe) industriale cu caracter punctiform, caracter accentuat şi de amplasarea acestora în interiorul regiunilor montane, greu accesibile. Evoluează astfel în teritoriu nucleele metalurgice chiliene Santiago, Paipote, Chanara, Potrerillas, complexele peruviene Tintaya şi Cerro Verde, nucleul mexican El Tajo şi complexele Statelor Unite din sud-vest (El Paso, Kurley, Douglas, Morenci) şi din nord-vest (Butte, Great Falls, Kalispell şi Spokane).

Provincia metalogenetică din Canada (0,7 mil.t/an) este caracterizată de aceeaşi concentrare a unităţilor de prelucrare primară în jurul minelor. Complexele canadiene se etalează din procincia Manitoba (Thompson, Sherridon, Flin-Flon) pînă în provincia Ontario (Porcupine, Sudbury), de unde se continuă în provincia Québec (Noranda, Chibougamau).

Provinciile matalogenetice euro-asiatice se diferenţiază după vîrsta formaţiunilor geologice care conţin zăcămintele de cupru. Cele mai vechi se suprapun munţilor puşi în loc în timpul orogenezelor caledoniene, baikaliene şi hercinice, întinzîndu-se sub forma unor areale discontinue din Messeta spaniolă, pînă în Munţii Harz din Germania, în Podişul Lysa Gora din Polonia, în Podişul Dobrogei din România şi trecînd apoi în Munţii Ural, în Dorsala Kazahă, în Munţii Transbaikaliei, pînă în Peninsula Liaodong din China. Formaţiunile mai noi sînt legate de formarea lanţului alpino-carpatic himalayan, fiind prezente în Pirinei, Alpi, Carpaţi, Caucaz, Munţii Iranului şi trecînd prin Himalaya pînă în cordilierele indochineze. Acestor areale metalifere le corespund cîţiva dintre marii producători de minereuri : CSI - 1 mil.t/an, Polonia - 0,45 mil.t/an, China - 0,3 mil.t/an, Filipine - 0,22 mil.t/an, etc.

Provincia metalogenetică a Africii australe din Podişul Shaba a generat o puternică aglomerare de exploatări cuprifere pe teritoriul statelor Zair (R.D. Congo), Zambia, cu extensii în Zimbabwe, Republica Sud- Africană, Botswana şi Namibia, însumînd o producţie totală de peste 1,3 mil.t/an. Uzinele de prelucrare din Zambia (Ndola, Mufulira, Kabwe, Luanshy, Kitwe, Nkana) şi din Zair/R.D. Congo (Kolwezi, Likosi, Lubumbashi) sînt amplasate în interiorul "centurii de cupru" - copper belt, alcătuind o adevărată regiune industrială.

Provincia metalogenetică australiană , cu o producţie de 0,4 mil.t/an, este valorificată prin intermediul unor exploatări cuprifere "la zi" (la suprafaţă), care alimentează complexele de prelucrare din Queensland (Mount Isa) şi din New South Wales (Broken Hill, Cobar, Dubbo).- unităţile fazelor finale (obţinerea cuprului pur) sînt energofage, deoarece producerea metalului se face pe cale electrolitică. Prin urmare, localizarea rafinăriilor de cupru are în vedere apropierea de surse energetice. Majoritatea rafinăriilor de cupru sînt amplasate în statele dezvoltate, care consumă de altfel şi cea mai mare parte a cuprului pur (8 milioane de tone dintr-un consum mondial de 11 milioane de tone). Localizările rafinăriilor vizează apropierea de nuclee hidroenergetice majore (uzinele din nord-vestul Statelor Unite, cele din estul Canadei, din Suedia) sau instalarea în interiorul bazinelor carbonifere (Celeabinsk în Ural, Skawina în Silezia poloneză, Leopoldsburg în Walonia belgiană, Shenyang şi Fuxin în China nord-estică, etc.). Statele importatoare de cupru blister (fie pentru a suplini producţia internă, fie din cauza lipsei de resurse) localizează rafinăriile în porturi : Texas City şi Portland (SUA), Marsilia (Franţa), Hitachi, Kosaka, Niihama, Arao (Japonia), etc. Producţia de cupru metalic oscilează între 8 şi 10 milioane de tone/an.

Decalaje teritoriale între producţia minieră şi producţia de rafinărie

-mii tone- (Sursa : IEM, 1991)

P L U M B Producţia Producţia minieră* de metal**

Z I N C Producţia Producţia minieră* de metal**

EUROPA 369 1.676 94 9 2.138

AMERICA DE NORD 761 1.359 1.603 1.033

AMERICA DE SUD 415 379 1.062 486

ASIA, din care: Japonia

512 494 19 329

1.160 1.033 127 679

AUSTRALIA 560 224 759 303

C.S.I. 490 1.130 960 1.035

TOTAL 3.257 5.922 7.107 7.271

* = plumb (zinc) în minereu; ** = plumb (zinc) sub formă metalică obţinut în rafinării

97

c) Metalurgia plumbului şi zincului se caracterizează printr-o acută diferenţiere spatială între ţările producătoare de minereuri şi ţările producătoare şi consumatoare de metale. Producţiile mari de metale obţinute în statele industrializate se bazează atît pe importul de concentrate de zinc şi de plumb, cît si pe reciclarea acestor metale (în 1960 peste 30% din oferta de plumb era acoperită pe această ultimă cale; în 1990 valoarea urcase pînă la peste 50%). Industria extractivă operează în cadrul unor zăcăminte de sulfuri complexe, respectiv de galenă (sulfură de plumb) şi de blendă (sulfură de zinc), aflate în asociere cu argint, cupru, stibiu, bismut, magneziu, calciu şi aur. Zăcămintele pure sînt foarte rare (pentru plumb este cunoscut zăcămîntul românesc de la Ruşchiţa, iar pentru zinc micile structuri geologice în nord-estul Munţilor Appalachi). Principalele arii de extracţie a sulfurilor complexe de plumb şi zinc se suprapun în general celor cuprifere:

- în provincia metalogenetică vest-americană se remarcă exploatările din Bolivia (Matilda, Potosi, Llallagua), din Peru (Cerro de Pasco, San Cristobal, Morococha), din Statele Unite (Bingham, Tintic, Park City, Coeur d'Alène) şi din vestul Canadei (Sullivan); Statele Unite prezintă şi o altă arie de extracţie, localizată în Vestul Mijlociu, pe teritoriul statelor Missouri, Oklahoma şi Kansas (arealele Three States şi Flat River);

- în scutul canadian cele mai importante exploatări se efectuează în cadrul zăcămintelor de la Flin-Flon din provincia Manitoba;

- în provinciile euro-asiatice producători însemnaţi sînt Polonia, CSI şi China; - în provincia metalogenetică sud-africană sînt cunoscute exploatările din Zambia (Broken Hill) şi

Zair/R.D. Congo (Kipushi); - în provincia metalogenetică australiană se înscriu structurile de minereuri complexe de la Broken

Hill, Mount Isa şi Mary Kathleen. Exploatările sînt echipate cu unităţi de prelucrare primară sau avansată a sulfurilor, care utilizează

aproape exclusiv procedee pirometalurgice, pe baza cărbunilor. Unităţile de prelucrare primară obţin doar concentrate de plumb, de zinc, sau de plumb şi zinc, cei mai importanţi producători şi exportatori de concentrate fiind Canada, Peru, Bolivia, Australia, Zambia, Zimbabwe, Irlanda, Spania, Suedia, etc.Producţia de metale rafinate, ca şi consumul acestora, se efectuează în cadrul economiilor industrializate : Europa obţine şi consumă 37% din producţia/consumul mondial de plumb şi zinc, America de Nord 28% iar Japonia 12%. Concentrarea spaţială avansată a producţiei şi a consumului de metal este favorizată de specificul utilizării plumbului şi zincului : în industria automobilelor, în industria aero-spaţială, în industria chimică, în industria farmaceutică şi a cosmeticelor, în siderurgie, toate ramuri principale în sistemele economice ale statelor industrializate. Rafinăriile de metale sînt amplasate în interiorul sau în apropierea marilor bazine huilifere (Galena şi Omaha în Vestul Mijlociu american, Duisburg, Hettstedt şi Eisleben în Ruhr) sau în principalele organizări industriale complexe : în grupările japoneze Nagoya-Shimizu-Shizuoka şi Tokyo-Yokohama, în regiunea industrială atlantică (Portland, Bridgeport, Baltimore) sau în cea din sudul Marilor Lacuri (Messena, Detroit, Chicago), din Statele Unite, etc.

Pe piaţă, oferta de plumb şi de zinc este excedentară iar cererea în scădere, în urma reducerii greutăţii acumulatorilor auto, a încetinirii şi chiar a stopării programelor nucleare militare sau civile, a reputaţiei de metale toxice pe care şi-au dobîndit-o, precum şi din cauza concurenţei făcute de plastic şi de răşinile sintetice.

d) Metalurgia metalelor preţioase cuprinde prelucrarea aurului, argintului, platinei, palladiului,

iridiului, osmiului, care sînt de obicei metale de proces metalurgic, unele dintre ele putînd forma şi zăcăminte proprii, în asociaţie cu alte metale (cobalt, vanadiu, uraniu sau nickel).Aurul se extrage anual în cantităţi ce oscilează în jurul a 2.000 de tone, atît din zăcăminte sedimentare (Uzbekistan, bazinul Amurului, Australia), cît şi din zăcăminte filoniene (Africa de Sud, Ural, Siberia Centrală, Munţii Stîncoşi). Cea mai importantă structură auriferă a lumii, cea din Witwatersrand, asigură Republicii Sud-Africane o productie de 600 tone pe an. La distanţă mare urmează Statele Unite (290 tone), CSI (250 tone), Australia (245 tone), Canada (165 tone),Brazilia (90 tone), Ghana şi Zimbabwe (cu cîte 17 tone), etc. Dinamica producţiei evidenţiază scăderea ponderii producătorilor tradiţionali (RSA, CSI, SUA, Canada) datorită epuizării zăcămintelor, şi lansarea unora noi (Filipine - 35 tone, Republica Dominicană - 10 tone, China 100 tone, Papua-Noua Guinee - 20 tone), mai ales după 1971, dată la care administraţia americană a renunţat la convertibilitatea dolarului în aur. Structura consumului de aur pune în evidenţă sectorul orfevrăriei (65% pentru confecţionarea bijuteriilor), urmat de emisiunile monetare şi de medalii (13%), de electronică (12%) şi stomatologie (5%), restul fiind absorbit de o serie întreagă de activităţi (petrochimie, farmacie, sticlărie, etc.). Din punct de vedere spaţial, se remarcă o deplasare continuă a polilor de consum, în funcţie de conjuncturile economiei mondiale. Între 1945 şi 1973 consumul cel mai intens s-a efectuat în Europa şi America de Nord, regiuni caracterizate de un avînt economic fără precedent. După şocul petrolier, Orientul Mijlociu a devenit noua regiune de consum (între 300 şi 800 de tone de aur erau tezaurizate sau transformate în bijuterii care tranzitau apoi prin Dubai spre statele arabe din jur sau spre Iran, Pakistan şi India). Reducerea preţului petrolului şi "explozia" economică a Asiei de Est a marcat deplasarea centrului de greutate al consumului în Extremul Orient : prin Hong Kong şi Taiwan circulau anual între 400 şi 800 tone de aur, principalul client fiind Japonia.

98

Argintul se extrage, cu excepţia cîtorva zăcăminte mexicane, din zăcămintele cupro-nickelifere şi din

cele de sulfuri complexe din SUA (Noranda, Tintic), din Canada (Sullivan), din Australia (Broken Hill) şi din CSI (Ural, Dorsala Kazahă, Transbaikalia). În Statele Unite Mexicane, cel mai mare producător mondial, cu 2.432 de tone, exploatările argintifere sînt localizate în Podişul Anahuac (Fresnillo, Zacatecas) şi în Sierra Madre de Vest (Hidalgo del Paral). Producţia de argint a fost dinamizată de avîntul industriei echipamentelor audio-vizuale (benzi magnetice, filme fotosensibile, cerneluri tipografice) şi de cel al industriei electronice. Consumul de argint este datorat industriei

99

materialelor fotosensibile, cu 35%, industriei poligrafice, cu 35%, industrii diverse (sudură, contacte electrice, galvanoplastie), cu 29% şi orfevrăriei (1%, de obicei în aliaje cu aurul).

Evoluţia producţiei de argint -tone-

(Sursa : IEM, 1974-1991)

1972 1974 1989 1990

Mexic 1496.0 1167.8 2306.9 2436.3

S.U.A. 1158.0 1051.6 2007.0 2170.0

Australia 666.0 673.0 1075.0 1143.0

Canada 1508.1 1131.5 1370.7 1781.4

Peru 1250.0 1255.2 1839.9 1781.4

TOTAL MONDIAL 944 9.1 9387.0 14750.3 15000.0

Platina, palladiul şi alte metale platinoide sînt subproduse ale industriei de rafinare a nickelului sau

cuprului, formînd uneori şi zăcăminte aluvionare. Singura mină de platină declarată oficial se află la Mooihoek, în arealul metalifer Rustenburg din Africa de Sud. Producţia de platină (22 tone/an) şi de palladiu (120 tone/an) este obţinută în RSA (80%), CSI (12%), Canada (4%), Alaska, Columbia, Zair (R.D. Congo), Zambia, Australia, India, Filipine, etc. Metalele sînt consumate în cadrul industriei chimice, sub formă de catalizatori (în petrochimie), în industria automobilelor (sisteme catalitice de evacuare a gazelor arse), în industria electronică şi în orfevrărie.

INDUSTRIA CHIMICĂ

Industriile chimice reprezintă o altă mare grupare de industrii industrializante, manifestînd în

ansamblul său o mai mare mobilitate teritorială decît siderurgia sau decît metalurgia neferoasă. Unităţile industriei chimice au această capacitate de a găsi mai multe locuri favorabile amplasării decît celelalte industrii deoarece utilizează o gamă extrem de variată de materii prime (minereuri, minerale, deşeuri industriale, silvice, agricole, subproduse ale altor industrii, etc.) şi datorită faptului că ele prezintă o capacitate superioară de integrare orizontală, ceea ce facilitează constituirea unor organizări industriale de tipul nucleelor şi complexelor, ce pot funcţiona relativ izolate în cadrul spaţiului geografic. Din aceste cauze, localizarea uzinelor chimice depinde de o multitudine de factori : resurse, energie, proximitatea unor organizări industriale preexistente (extracţia şi prelucrarea primară a cărbunilor şi petrolului, de exemplu), axe de transport, politici de echipare şi organizare teritorială, existenţa consumatorilor majori din avalul procesului productiv, etc. Este evident faptul că, în funcţie de specificul ramurii industriale, localizarea este dictată de combinaţii variate ale acestor factori, substituirea factorilor de producţie (v. Predöhl) fiind o practică curentă în strategiile de amplasare teritorială a unităţilor productive.

Factorul principal rămîne însă repartizarea spaţială a resurselor, care crează localizări chimice atît în apropierea arealelor de extracţie, cît şi în lungul fluxurilor comerciale pe care le generează. Pe locul secund ca importanţă în ierarhia factorilor de localizare se înscrie energia, ce devine pentru unele ramuri ale industriei chimice (de exemplu pentru industria produselor clorosodice) un factor determinant. Repartiţia mondială a producţiei chimice evidenţiază concentrarea acesteia în statele dezvoltate, unde sînt prezente toate activităţile chimice industriale specifice chimiei de sinteză, fie organică (respectiv chimizarea cărbunilor, hidrocarburilor, altor materii prime de origine vegetală sau animală), fie anorganică (prelucrarea minereurilor şi mineralelor). În statele în curs de dezvoltare industria chimică, şi a-a destul de puţin prezentă, are o dezvoltare sectorială, lipsind uneori fluxuri productive întregi, majoritatea celor instalate funcţionînd şi ele trunchiat (pînă la un anumit stadiu al transformării). Astfel, există state specializate în fazele primare ale sintezei organice (cele din Orientul Mijlociu, China), state care merg pînă la stadii intermediare ale producţiei (noile economii din bazinul Mexic-Caraibe sau din Asia de Est), state cu chimie energontensivă (Egipt, Algeria, Indonezia), etc.

a) Industria carbochimică este strîns legată de regiunile carbonifere şi de fluxurile mondiale de

cărbuni. În mod tradiţional, industria de chimizare a cărbunilor era localizată fie în interiorul bazinelor carbonifere, fie în proximitatea acestora. În perioada contemporană, datorită sporirii comerţului mondial cu cărbuni, carbochimia este amplasată cu predilecţie în porturi, atît în cele de expediţie, cît şi în cele de destinaţie.

Din punct de vedere economic, aglomerarea uzinelor carbochimice în ariile de producţie a materiilor prime este impusă atît de nerentabilitatea transportului cărbunilor cît mai ales de costul foarte ridicat al transportului bazelor carbochimice (gaze de cocserie, benzen brut, etilenă, etc.), care sînt mult mai eficiente dacă sînt prelucrate

100

local. O altă cauză a concentrării uzinelor este faptul că regiunile industrial-carbonifere au o structură complexă, fiind alcătuite din metalurgie feroasă şi neferoasă, industrii energetice, industrii ale îngrăşămintelor chimice, industrii textile, industrii cosmetice şi farmaceutice, care asigură o piaţă sigură şi apropiată de desfacere pentru produsele carbochimice de bază (cocs, semicocs, gudroane, sulf, benzen, amoniac, baze piridinice, degresanţi, coloranţi, etc.). În plus, carbochimia crează în avalul unităţilor de chimizare primară a cărbunilor o serie întreagă de industrii chimice (a cauciucului sintetic, a firelor şi fibrelor artificiale, a medicamentelor, a solvenţilor, a explozivilor, a maselor plastice, a coloranţilor şi a proteinelor sintetice, etc.), contribuind la dezvoltarea economică teritorială, ceea ce o aduce în prim-planul atenţiei factorilor de decizie politico-economică.

Industrii carbochimice puternice s-au dezvoltat doar în cadrul bazinelor carbonifere cu producţii anuale cuprinse între 5 şi 10 milioane de tone, capabile să aprovizioneze în flux continuu combinatele de chimizare a huilelor sau a cărbunilor inferiori (Chardonnet, 1965). Destinaţia principală a carbochimiei este fabricarea diferitelor tipuri de cocs : cocs de furnal, cocs de turnătorie, cocs electrometalurgic pentru carbid şi feroaliaje, cocs mărunt pentru aglomerarea minereurilor, cocsuri speciale de gudron şi smoală (Barbu şi al., 1986). Aproape toate celelalte ramuri carbochimice utilizează subprodusele solide, lichide şi gazoase rezultate în urma cocsificării cărbunilor. Cele mai mari producţii de cocs aparţin marilor puteri carbonifer-siderurgice, care le obţin pe baza zăcămintelor carbonifere proprii (Australia, Statele Unite, Republica Sud-Africană, CSI) sau pe baza cărbunelui importat.

Cocseriile sînt localizate în bazinele carbonifere echipate cu combinate siderurgice din Marea Britanie, Franţa, Belgia, Germania, Polonia, Cehia, România , Ukraina, Rusia, Kazahstan, China, India, Australia, Africa de Sud, Statele Unite şi Canada. O serie de state importă cărbuni pentru producerea cocsului necesar metalurgiei proprii sau creării unor excedente pentru export. În aceste cazuri, cocseriile sînt.localizate în porturi : Mo-i-Rana, Sauda, Arendal (în Norvegia), Sölversborg, Söderfors (în Suedia), Turku (Finlanda), Ijmuiden, Rotterdam (în Olanda), Brindisi, Tore Annunziata (în Italia), Barracaldo (în Spania). Asemenea localizări sînt specifice şi terminalelor carbonifere de export (Newport News şi Norfolk în SUA, Newcastle şi Rockampton în Australia), precum şi celor de import din Japonia, Argentina, Brazilia, Taiwan, etc.

O parte din unităţile carbochimice ale statelor care deţin importante resurse de petrol au fost transferate petrochimiei (Iaroslavl, Novomoskovsk în CSI), altele fiind destinate producerii carburanţilor lichizi pe baza cărbunilor (în Germania şi Republica Sud-Africană).

Repartiţia geografică a producţiei, consumului şi comerţului cu cocs (medii multianuale 1978 - 1993)

-milioane tone- Surse : OCDE 1989, ONU 1994

Producţia Consumul Importul Exportul

Europa 98.8 102.0 14.2 11.216

URSS/CSI 85.8 83.8 0.9 2.8

Asia, din care: Japonia

113.9 49.2

127.3 46.7

0.8 0.1

3.3 2.7

America de Nord, din care : Statele Unite

33.1 25.9

34.4 26.6

1.8 1.0

3.7 0.9

Australia 3.9 3.3 - 0.6

America de Sud 9.1 9.7 0.7 0.1

AFRICA, din care : R.Africa de Sud

3.1 1.9

3.4 1.8

0.4 -

0.1 0.1

TOTAL MONDIAL* 363.4 363.9 18.7 18.6

* = totalurile includ şi estimările ONU pentru o serie de state pentru care producţia, consumul, importul şi exportul de cocs nu sunt cunoscute cu exactitate

În afara carbochimiei generată de fabricarea cocsului, o ramură secundară dar de înaltă tehnicitate a acestei industrii este destinată obţinerii produselor carbonice (grafit artificial, fibre de carbon, electrozi metalurgici, diamante artificiale, etc.). Grafitul sintetic, utilizat ca moderator de reacţie în reactoarele atomice, se obţine în uzine specializate, instalate în regiunile industriale care fabrică utilaj nuclear : Québec (Canada), Massachussets şi Pennsylvania (SUA), Europa occidentală, Rusia, etc. Celelalte produse carbonice sînt fabricate în regiunile industriale

101

ale statelor dezvoltate, localizarea lor fiind guvernată de existenţa economiilor de aglomeraţie, acesta fiin un factor specific localizării industriilor de sistem.

b) Industria petrochimică este o industrie industrializantă tipică, deoarece instalarea ei într-un anumit

loc are ca urmare atragerea ori măcar dinamizarea unei serii întregi de industrii din amonte (chimie anorganică, utilaj chimic, rafinarea petrolului) şi din aval (industrii chimice de sinteză fină, industrii de echipament, industrii textile, industriile ambalajului, ale cauciucului şi a le produselor din cauciuc, etc.). Amplasarea sa nu necesită existenţa obligatorie a unei surse apropiate de materii prime, deoarece petrolul se pretează mult mai bine decît cărbunele la transportul pe mari distanţe. Aceste avantaje fac din industria petrochimică o ramură economică de bază în aplicarea strategiilor de dezvoltare a regiunilor retardate din punct de vedere economic (Lloyd şi Dicken, 1977). Cu excepţia cazului în care petrochimia este utilizată ca industrie pionieră, cînd localizarea unităţilor de producţie depinde de decizia politico-economică, se pot observa cîteva regularităţi în tehnicile de implantare teritorială a combinatelor de prelucrare a petrolului şi gazelor.

Cele mai importante concentrări petrochimice s-au dezvoltat în proximitatea grupurilor de rafinării de mare capacitate, care pot furniza mai mult de 10 milioane de tone pe an de baze petrochimice rezultate din fracţionarea primară a hidrocarburilor (Gachelin, 1977). Analiza repartiţiei spaţiale a principalelor concentrări planetare de industrii petrochimice evidenţiază cîteva tipuri principale de localizare, derivate din legătura funcţională existentă între unităţile de distilare şi cracare a hidrocarburilor (rafinării) şi cele de prelucrare a bazelor petrochimice şi a produselor de fracţionare avansată.

Primul tip este localizarea în interiorul regiunilor de extracţie a petrolului şi gazelor naturale, fiind derivat din tipul localizării de proximitate a industriei extractive. Apărut iniţial în cadrul statelor dezvoltate, localizările multiple de industrii petrochimice în bazinele petro- gazeifere au contribuit la constituirea unor regiuni industriale complexe. Cele mai importante aglomerări de acest tip sînt specifice Statelor Unite (pe ţărmul Golfului Mexic, în regiunea petroliferă din Vestul Mijlociu), Canadei (în Columbia Britanică), Comunităţii de State Independente (în jurul Caspicii, în bazinul Volga-Ural), României (Subcarpaţii Prahovei, depresiunile subcarpatice din Moldova), Franţei (bazinul Aquitaniei), Austriei (bazinul Vienei), etc. Specific acestui tip de localizare este complexitatea organizărilor, fluxul tehnologic mergînd de la obţinerea fracţiunilor primare (stiren, benzen, butilenă, butadienă, etilenă, propilenă, xilen, toluen) pînă la produse finite : fire şi fibre sintetice, cauciuc natural, mase plastice şi răşini, etc.).

Al doilea tip este localizarea în porturile de export a petrolului, gazelor şi produselor petroliere, fiind derivat din localizarea de tip colonial a industriei extractive, convertită ulterior în localizare de proximitate. În cele mai multe dintre cazuri, acest tip de localizare crează sau participă la funcţionarea unor organizări industriale teritoriale de tip punctiform, specifice oraşelor-porturi. Caracteristica principală este funcţionarea sectorială incompletă a petrochimiei, predominînd obţinerea bazelor petrochimice primare pentru export, producerea sulfului şi fabricarea îngrăşămintelor chimice azotoase pe baza fixării azotului atmosferic cu ajutorul gazelor de rafinărie sau a gazelor naturale. Lipsa de complexitate a echipării petrochimice a teritoriului şi specializarea strictă în alte ramuri industriale energointensive a căror produse sînt destinate în mare parte exportului (siderurgie, metalurgie neferoasă, materiale de construcţii) împiedică evoluţia organizărilor punctiforme (nuclee, complexe industriale) către organizări de nivel superior (axe sau regiuni industriale). Acest tip de localizare este prezentă pe litoralele statelor riverane Golfului Persic (Kuweit, Irak, Iran, Arabia Saudită, EAU, Bahrein, Qatar), ale statelor din bazinul Golfului Mexic - Caraibe (Trinidad-Tobago, Venezuela, Columbia, Antilele Olandeze, Mexic), din nordul şi vestul Africii (Egipt, Libia, Algeria, Nigeria, Gabon, Camerun) sau al celor din Asia de Sud-Est (Indonezia, Brunei).

Al treilea tip de localizare petrochimică este localizarea în porturile de import a hidrocarburilor, consecinţă a localizării de tip colonial şi a localizării de necesitate a industriei extractive. Echipate cu puternice unităţi de rafinare şi de fracţionare avansată a petrolului şi gazelor, porturile petroliere ale statelor dezvoltate importatoare sînt în acelaşi timp şi mari concentrări de industrii petrochimice de sinteză fină. Aglomerările cele mai mari de unităţi petrochimice portuare sînt cele japoneze de pe ţărmurile Mediteranei interioare (în cadrul grupărilor industriale) şi cele europene de pe litoralele Mării Nordului (Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Germania, unde rafinăriile aprovizionează uzinele petrochimice cu fracţiuni distilate atît din petroluri importate, cît şi din cel submarin extras în regiune), ale Oceanului Atlantic (Marea Britanie, Irlanda, Franţa, Spania, Portugalia) şi ale Mării Mediterane (Spania, Franţa, Italia, Grecia, Turcia), la care se adaugă polul secundar al Mării Negre (Bulgaria, România , Ukraina, Rusia, Georgia, Turcia). Se fac remarcate apoi localizările din Statele Unite (pe ţărmul Pacificului, Atlanticului şi Marilor Lacuri), din sud-estul Australiei şi din noile economii industralizate ale Americii Latine (Brazilia, Argentina) şi Asiei de Est (Coreea de Sud, Taiwan).

Ultimul tip de localizare este localizarea de pe traseul conductelor magistrale de petrol şi gaze, destinat industrializării regiunilor interioare ale teritoriilor naţionale. Originea hidrocarburilor transportate prin conducte poate fi naţională (în cazul Statelor Unite, Canadei, Marii Britanii, Norvegiei, CSI, Chinei, Australiei, Mexicului), externă (în cazul Europei occidentale) sau mixtă (în cazul Australiei, Argentinei, Braziliei). Conductele pot transporta fie hidrocarburi brute, situaţie în care petrochimiile interioare sînt complexe deoarece posedă un nucleu de rafinare), fie baze primare (situaţie în care unităţile petrochimice sînt foarte specializate în funcţie de materia primă

102

avută la dispoziţie). Conductele pot fi suplinite, în statele cu teritorii reduse ca suprafaţă, de transportul feroviar sau rutier.

Producţia petrochimică finită este deţinută în cea mai mare parte de regiunile dezvoltate : Statele Unite, Canada, Europa şi Japonia deţin 99% din cea de aminoplaste, 89% din producţia de răşini alkilice, 86% din cea de polistiren, 85% din cea de polietilenă, 80% din cea de polipropilenă, 69% din cea de fire şi fibre sintetice şi 64% din cea de cauciuc sintetic. Cantităţile fabricate pe plan mondial oscilează în jurul valorilor de 60 de milioane tone de mase plastice şi răşini, 15 milioane tone de fire şi fibre sintetice şi 10 milioane tone de cauciuc artificial. Producţia este controlată de cîteva mari companii industriale : Goodyear, Michelin, Bridgestone, Continental, Firestone, Goodrich-Uniroyal (pentru cauciuc şi pneuri) sau Rhône-Poulenc, Du Pont de Nemours, Imperial Chemical Industries, Bayer, BASF (pentru chimie diversă).

c) Industria clorosodică obţine pe baza sării (a clorurii de sodiu) o gamă diversă de produse finite

(clor, acid clorhidric, sodă caustică, sodă calcinată) grupate sub denumire de produse clorosodice. Localizarea unităţilor de producţie este dictată de trei factori majori :

- repartiţia marilor structuri salifere exploatabile (deoarece sarea este un produs greu şi ieftin, transportul la distanţe mari este nerentabil, majoritatea uzinelor de produse clorosodice fiind amplasate în proximitatea salinelor);

- existenţa unor surse puternice de energie ieftină (deoarece clorul se obţine prin electroliza soluţiilor de sare, unele unităţi sînt localizate în state care dispun de sisteme hidroelectrice sau de sisteme termoenergetice pe baza resurselor locale de petrol, de gaze sau de cărbuni);

- fluxurile comerciale de sare (deoarece sarea este un produs vital pentru alimentaţia umană iar produsele clorosodice constituie materii prime de ordinul întîi pentru industrii precum cea a medicamentelor, a detergenţilor, a coloranţilor, a îngrăşămintelor, a materialelor de construcţie, a sectorului alimentar sau a textilelor şi pielăriei, o serie de state au recurs la importuri de sare, uzinele lor de prelucrare primară sau avansată a clorurii de sodiu fiind localizate în porturi).

Localizările situate în interiorul sau în proximitatea bazinelor salifere sînt specifice doar emisferei

nordice, deoarece evoluţia geologică nu a favorizat crearea condiţiilor de formare a zăcămintelor de sare în emisfera sudică, situaţie asemănătoare celei prezentate de cărbuni şi de hidrocarburi. Peste 95% din rezervele de sare gemă sînt cantonate în America de Nord, Europa şi Asia, în vreme ce America de Sud, Africa, Australia şi insulele Oceaniei nu posedă împreună decît restul de 5%. din cele 1.000.000 de miliarde de tone de sare continentală. În continentele americane (cu 60 milioane tone de sare gemă extrasă anual), arealele de producţie sînt suprapuse domurilor salifere din bazinul Golfului Mexic, exploatate de Mexic şi de SUA, precum şi zăcămintelor din Munţii Appalachi şi din sudul scutului canadian, exploatate de SUA şi de Canada. Cele mai importante concentrări de uzine clorosodice se localizează pe litoralul nordic al Golfului Mexic (Plaquemine, Freeport, Pensacola) şi în regiunea Marilor Lacuri (South Bend, Indiannapolis, Detroit şi Cleveland). Europa(50 milioane tone sare gemă produsă anual) prezintă o serie de zăcăminte salifere importante în structurile cutate premontane ale Pirineilor, Alpilor şi Carpaţilor, unde se află de altfel şi cei mai mari producători (Germania, Franţa, Germania, Italia, Polonia, România , Ukraina). În arealul submontan respectiv sînt implantate şi principalele întreprinderi producătoare de sodă, clor, acid clorhidric : Dombasle (în Lorena franceză), Brescia (în nordul Italiei), Râmnicu-Vîlcea, Govora, Oneşti (în subcarpaţii româneşti), Lvov, Ivano-Frankovsk (în subcarpaţii ukraineni). Rusia, cu 7 milioane tone pe an extrase în bazinul Kama (în estul Munţilor Ural, a respectat acelaşi principiu de localizare, uzinele clorosodice de la Ivdel, Perm sau de la Berezniki situîndu-se în cadrul arealului de exploatare.Asia prezintă o serie de bazine izolate, relativ reduse cantitativ în ceea ce priveşte resursele conţinute, principalele state producătoare de sare gemă (China, India, Coreea de Nord, Coreea de Sud, Japonia, Vietnam, Filipine, Bangladesh, Turcia), obţinînd fiecare între 0,5 şi 1,5 milioane de tone de sare pe an.

Sarea de mare este produsă în regiunile lipsite de resurse subterane, deţinînd o pondere de 25-30% din totalul cantităţii de sare extrasă anual în lume, total cifrat la 160-170 de milioane de tone. Cele mai mari producţii de sare obţinută prin precipitare din ape sărate aparţin Americii de Sud (7,5 mil.t/an), Africii (5 mil.t/an) şi Orientului Mijlociu (2 mil.t/an). Cu excepţia Chinei (15 mil.t/an sare de mare), unde o parte se utilizează în industrie, sarea de mare asigură alimentarea populaţiei din bazinul mediteranean (Franţa, Liban, Israel, Egipt, Libia, Algeria, Maroc), din Orientul Mijlociu (Arabia Saudită, Kuweit, Iran), din Asia Centrală (Uzbekistan, Kazahstan, Turkmenistan, Mongolia, nord-vestul Chinei), din estul Africii (Ethiopia, Somalia), din Australia şi din America de Sud.

Pe glob sînt înregistrate peste 110 state producătoare de sare, însă un număr de doar 20 de state asigură peste 90% din producţia lumii, în vreme ce altele depind în întregime de importuri (Norvegia, Suedia, Finlanda) sau importă cea mai mare parte a cantităţilor consumate (Japonia, Brazilia, Turcia).

Localizările industriei clorosodice pe baza potenţialului energetic sînt specifice statelor cu sisteme

hidroenergetice bine amenajate (Norvegia, Suedia, Japonia, Brazilia) sau celor care posedă resurse energetice abundente (Egipt, Algeria, Iran, Mexic, Venezuela, Ecuador). Pentru a valorifica eficient energia ieftină produsă, o parte din aceste state importă cantităţi de sare pe care le transformă în produse clorosodice destinate mai ales

103

comercializării externe. De multe ori, statele care posedă zăcăminte de sare, beneficiază şi de surse de energie în apropierea acestora : Montreal şi Shawinigan Falls în Canada, Brescia în apropierea Alpilor italieni, Dombasle în Lorena, Râmnicu Vîlcea şi Govora în apropierea celor mai mari termocentrale şi hidrocentrale din România , etc.

Localizările industriei clorosodice datorate exclusiv fluxurilor de sare sînt foarte puţine. Cele mai

multe state importatoare de sare (Groenlanda, Islanda, Finlanda) utilizează acest mineral în stare brută, la deszăpeziri, la tratarea apelor reziduale, la conservarea peştelui, la tăbăcirea pieilor de animale, etc. Uzinele din aceste ţări, la care se adaugă Republica Sud-Africană, Argentina, Australia, prelucrează sarea pentru a obţine diverse produse destinate sectorului alimentar (sare rafinată, bicarbonat de sodiu), metalurgiei, şi altor ramuri chimice (sodă, bicromat de sodiu, silicat de sodiu, acid clorhidric, etc.).

Producţia mondială anuală de clor oscilează în jurul a 25 de milioane de tone, cea de acid clorhidric în

jurul a 10 milioane de tone iar cea de sodă caustică în jurul a 30 de milioane de tone. d) Industria de chimizare a sulfului are drept rezultat fabricarea acidului sulfuric (ce absoarbe anual

80% din cantitatea de sulf extrasă), a sulfurii de carbon şi a bisulfitului de calciu şi sodiu (care consumă restul de 20%). Acidul sulfuric (140 mil.t/an) este un produs auxiliar de primă importanţă în industria îngrăşămintelor chimice, a acidului fosforic de utilizare industrială, a acidului fluorhidric, a pigmenţilor minerali, în industria textilelor artificiale, în metalurgie şi în petrochimie. Sulfura de carbon (0,5 mil.t/an) este un foarte bun solvant pentru celuloza naturală, fiind utilizată pentru obţinerea vîscozei, care stă la baza producerii fibrelor artificiale. Bisulfitul de calciu şi sodiu (0,3 mil.t/an) este un compus de bază al pastei de hîrtie, produs de prim rang pentru civilizaţia actuală.

Importanţa produselor fabricate pe bază de sulf este prin urmare mai mult decît evidentă. Aceasta explică în mare parte eforturile depuse pentru diversificarea surselor de aprovizionare cu sulf, factorul principal de localizare a unităţilor productive. Sulful utilizat în industria chimică are trei origini : zăcămintele minerale (care produc sulful nativ), gazele naturale şi petrolurile sulfuroase (care produc sulful recuperat) şi zăcămintele complexe de sulfuri (care produc sulful conţinut). Fiecare dintre aceste tipuri de resurse are o anumită influenţă asupra localizării teritoriale a uzinelor industriei sulfului. Producţia mondială de sulf este de 60 de milioane de tone, din care 39 de milioane de tone reprezintă sulf nativ, restul de 21 de milioane de tone reprezntînd sulf recuperat şi sulf conţinut.

Sulful nativ se extrage fie prin metode miniere obişnuite, fie prin injectarea de apă supraîncălzită în

filon şi prin recuperarea soluţiei rezultate. Principalele regiuni producătoare de sulf nativ (extras din filoane) sînt arealele vulcanice din Munţii Stîncoşi, din Munţii Anzi, din Munţii Carpaţi, din Sicilia, din Munţii Caucaz şi din cordilierele estului asiatic (Peninsula Kamceatka, Indonezia), care asigură producţiile Statelor Unite (4 mil.tone), Mexicului (2 mil.tone), Rusiei (2 mil.tone), etc. Alţi mari producători obţin sulful nativ din zăcăminte sedimentare : Polonia (5 mil.t), Danemarca, Iraq, India, China (între 0,1 şi 0,6 mil.t). Statele producătoare de sulf elementar sînt şi cele mai importante producătoare de acid sulfuric : SUA, Polonia, Canada, India, China, Brazilia, Argentina, Peru. Deoarece comerţul cu sulf afectează doar sulful nativ (20 de milioane de tone), aceste state sînt şi principalii furnizori ai pieţei mondiale. Clienţii sînt în mare parte ţări dezvoltate (Marea Britanie, Franţa, Japonia, Germania, Olanda), care obţin pe baza importurilor mari cantităţi de acid sulfuric necesare propriilor economii. Transportul sulfului nativ este relativ rentabil la distanţe mari, de aceea uzinele de prelucrare sînt implantate în general în apropierea consumatorilor.

Sulful recuperat din hidrocarburi este produs şi transformat în regiunile de rafinare a petrolului din

SUA (5,5 mil.t obţinute în Texas, Oklahoma, Arkansas, Louisiana), din CSI (3 mil.t), din Arabia Saudită (1,5 mil.t), din Iran (1 mil.t), din Franţa (1 mil.t), Canada, Venezuela, etc.Utilizarea sulfului recuperat prezintă o importanţă deosebită pentru unele dintre aceste state, mai ales pentru cele în curs de dezvoltare, deoarece acesta crează în aval alte industrii (de exemplu a îngrăşămintelor chimice, ducînd la diversificarea activităţilor din nucleele şi din complexelor industriale instalate pe baza hidrocarburilor.

Sulful conţinut se obţine indirect (din gazele de furnal), sau direct prin prelucrarea sulfurilor complexe

: pirite de fier, de plumb, de zinc, de cupru, extrase în marile provincii metalogenetice ale planetei. Cele mai mari producţii de pirite aparţin Europei (cu 8 milioane de tone extrase în Spania, România, Polonia, Italia), Comunităţii de State Independente (7,4 milioane de tone) şi Asiei (cu 7 milioane de tone prelevate în Coreea de Nord, Japonia, Filipine, China), după care urmează Africa (1,5 milioane tone obţinute în cooper belt), America de Nord, America de Sud şi Oceania (Australia, Papua-Noua Guinee). Uzinele de transformare a sulfului conţinut sînt instalate în cadrul regiunilor, a complexelor şi a nucleelor industriale create de metalurgia neferoasă.

Sulfura de carbon este fabricată în cadrul statelor specializate în producerea vîscozei pe baza deşeurilor forestiere şi agricole (SUA, Polonia, Japonia, Brazilia, Austria), iar bisulfura de calciu şi sodiu în sistemele economice ale statelor producătoare, consumatoare şi exportatoare de hîrtie (SUA, Canada, CSI, Finlanda, Suedia, Brazilia, Austria, Italia, etc.).

104

e) Industria de chimizare a fosforului Fosforul este un element indispensabil structurării celulelor vii, ceea ce explică importanţa îngrăşămintelor fosfatice pentru creşterea randamentului producţiei agricole de origine vegetală sau animală. Mai mult de 80% din consumul de fosfaţi al lumii este deţinut de industria îngrăşămintelor chimice fosfatice, unde nici un alt produs natural sau artificial nu îl poate înlocui. Sub forma fosfaţilor bicalcici, fosforul intră în alimentaţia animalelor. În cadrul industriilor chimice anorganice, fosforul este materia primă de bază pentru producţia detergenţilor polifosfatici, a fosforului termic şi a acidului fosforic de mare puritate.

Industria de prelucrare a fosforului este localizată în funcţie de doi factori principali : distribuţia resurselor şi fluxurile comerciale generate de concentrarea în regiuni diferite a resurselor şi a consumului. În natură, fosforul se găseşte în combinaţii complexe, fie de natură biotică (guano şi fosforite), fie de natură minerală (roci fosfatice). Producţia mondială de fosfaţi naturali este de 165 de milioane de tone, însă cererea este mai mare (în jur de 175 de milioane de tone), diferenţa fiind acoperită prin utilizarea amendamentelor agricole cu zgure rezultate din prelucrarea minereurilor de fier fosforos din Peninsula Crimeea, din nordul Africii sau din Lorena, ori cu crete fosfatice.

Localizarea în interiorul zonelor de extracţie a uzinelor de prelucrare a fosfaţilor de origine biotică

este concentrată într-o bandă relativ îngustă, care urmăreşte în general zona climatului subtropical din emisfera nordică : Peninsula Florida, Maroc, Tunisia, Algeria, Togo, Senegal, Iordania, Israel, în emisfera sudică remarcîndu-se Africa de Sud şi Australia). Fosfaţilor biotici li se mai adaugă fosfaţii minerali din CSI. Resursele de fosfaţi sînt foarte concentrate spaţial: 41% în Maroc, 13,5% în Republica Sud- Africană, 7,1% în SUA, 6,8% în CSI, etc., lucru reflectat şi în repartiţia producţiei : 38,1% se obţine în Statele Unite, 18 % în CSI, 14,2 % în Maroc. În apropierea zăcămintelor din Peninsula Florida (SUA) sînt localizate uzinele de la Tampa şi Savannah. În proximitatea celor marocane au fost instalate unităţile de la Youssoufia şi Casablanca iar în vecinătatea exploatărilor din Israel funcţionează combinatele de la Tel Aviv, Petah Tiqva, Haifa şi Akko. În Rusia, cel mai mare este combinatul de la Kingiseppa (lîngă Sankt Petersburg), care prelucrează rocile fosfatice extrase în Peninsula Kola.

Localizările create de fluxurile de import sînt specifice complexelor industriale portuare (în Japonia,

Europa Occidentală, Canada, Brazilia, Australia), însă uneori pot avansa în interiorul spaţiilor naţionale, pe traseul magistralelor feroviare de mare gabarit (de exemplu unitatea industrială de profil de la Bacău). Exportatorii principali de guano sînt Chile, insulele Seychelles (din Oceanul Indian), Filipine, Peru, insula Nauru (din Oceanul Pacific) şi insulele Curaçao (din Marea Caraibelor). Exportatorii de fosforite, care asigură cea mai mare parte a comerţului planetar, sînt Marocul (31% din cantitatea vîndută anual în lume), Statele Unite (20%), Iordania (12%), CSI (7%), Togo (6%), Israel (5%), Siria (4%), etc.

Producţiile de acid fosforic (16 mil.t/an) şi de îngrăşăminte fosfatice (38 mil.t/an) se obţin în regiunile

dezvoltate ale planetei (SUA şi Europa), dintre statele în curs de dezvoltare remarcîndu- se China, Brazilia, Marocul şi Tunisia.

f) Industria de chimizare a potasiului. Sub forma clorurii sau a sulfatului, potasiul poate fi utilizat

direct în agricultură, în calitate de fertilizant natural, sau poate fi valorificat în industria îngrăşămintelor chimice, în combinaţie cu fosfaţii şi cu azotaţii. Consumul necesar obţinerii fertilizanţilor acoperă 95% din cantitatea extrasă anual (35 milioane de tone). Restul este absorbit în industriile producătoare de explozivi, tananţi artificiali, chibrituri, sticlă, porţelan, detergenţi, etc.

Localizarea uzinelor de îngrăşăminte potasice copie localizarea arealelor de extracţie a sărurilor de potasiu. O cantitate apreciabilă (3-5 milioane de tone anual) este extrasă din apele marine puternic mineralizate ale Mării Moarte (de către Israel şi Iordania), ale Mării Roşii (de către Egipt, Etiopia, Arabia Saudită) sau chiar din oceane (de către Japonia, China, Italia, Marea Britanie, Statele Unite şi Canada). Cele mai mari producţii aparţin însă domeniului continental.

Comunitatea de State Independente extrage anual 10 milioane de tone de săruri potasice din Belarus, din Ukraina subcarpatică şi din bazinul Kamei, prelucrîndu-le local la Lvov, Ivdel şi Berezniki. Cantităţi mari se mai obţin în Asia centrală şi în Transbaikalia. America de Nord (9-10 milioane de tone/an) prezintă o serie de structuri geologice productive în provinciile canadiene central-vestice (Manitoba, Alberta şi Saskatchewan) şi în statele montale ale SUA (New Mexico, Iowa, Minnesota). Prelucrarea se execută în acelaşi regiuni : Calgary, Winnipeg, Port Arthur în Canada, Carlsbad, Des Moines şi Saint Paul în Statele Unite. În Europa (8 milioane de tone) se înscriu exploatările din Lorena (Franţa), din Munţii Harz (în Germania, prelucrate la Magdeburg şi Freiburg), în Spania, Marea Britanie, Belgia şi Danemarca. Cererea în continuă creştere a sporit comercializarea sărurilor de potasiu (9 mil.t în 1982, 20 de milioane tone în 1994), fapt care a atras în producţie noi zăcăminte şi a dus la construirea a noi capacităti de producţie a îngrăşămintelor în Canada, Iordania (Amman, Ez Zarqa), Israel (Haifa), Chile (Antofagasta), etc. Producţia mondială de îngrăşăminte potasice este de 30 de milioane de tone, fiind concentrată în statele deţinătoare de rezerve din lumea industrializată, cu agricultură intensivă.

105

g) Industria de chimizare a azotului nu se mai bazează pe resurse naturale de azotaţi, principalele zăcăminte, respectiv cele din deşertul chilian Atacama fiind aproape epuizate. Azotul utilizat în prezent este cel atmosferic, fixat prin reacţii chimice cu subproduşii de chimizare a cărbunilor sau hidrocarburilor. Unităţile de prelucrare a compuşilor azotici (amoniac în special) şi de obţinere a îngrăşămintelor amoniacale şi a celor azotice au o distribuţie teritorială diversă, localizarea lor depinzînd de existenţa uzinelor carbochimice şi a celor petrochimice. Produsele azotice principale (amoniac - 75 mil.t/an, acid azotic - 25 mil.t/an, îngrăşăminte azotice - 70 mil.t/an) sînt în mare parte obţinute de Statele Unite, Canada, Europa, Japonia şi CSI, cărora li se alăturează cîteva state dinamice : China, India, Australia şi Africa de Sud.

INDUSTRIA MATERIALELOR DE CONSTRUCŢII Această ramură industrială cuprinde un ultim grup de industrii industrializante cu ciclu complet de

fabricaţie. Maeriile prime ale acestei ramuri industriale cuprind o gamă variată de roci şi minerale de origine sedimentară, vulcanică sau metamorfică : pietriş şi piatră spartă, nisipuri silicioase şi cuarţoase, argile, calcare friabile, piatră de var, gips, fluorină, azbest, granite, porfire, bazalte, travertin, marmură. Larga prezenţă a acestor resurse în spaţiul terestru conferă industriei extractive a materialelor de construcţii un caracter evident de ubicuitate.

O serie de materii prime au dobîndit anumite calităţi naturale singulare în procesul formării lor, avînd o repartiţie mai concentrată spaţial (caolinul, calcarele şi granitele ornamentale, marmura, baritina, fluorina), însă exploatarea lor crează foarte rar activităţi industriale evidente în organizarea economică a teritoriului. Uneori, aceste calităţi fac din roca respectivă un produs exportabil : Jamaica exportă anual către Mexic, către sudul Statelor Unite sau către Canada, între 5 şi 10 milioane de tone de nisipuri cuarţoase, utilizate în industria sticlei de calitate superioară. Un comerţ destul de intens afectează de asemenea anumite roci eruptive (granitul roşu finlandez de Rapakiwi, granitele policolore portugheze) sau metamorfice (marmurele de Carara, sau de Paros). Locurile de extracţie a rocilor şi mineralelor pentru construcţii se execută în general în cariere la zi, de mare capacitate, unde exploatarea se face prin dinamitarea sau prin decaparea mecanică (eventual manuală) a stratelor interesante din punct de vedere economic. În unele cazuri (azbestul), exploatarea se face în mine subterane, alte minerale (gipsul, fluorina, jaspul, alabastrul, talcul) obţinîndu-se ca produşi secundari în procesul de extracţie şi de prelucrare a unor minereuri destinate altor ramuri industriale.

Volumul şi greutatea mare, coroborate cu preţul redus al rocilor şi mineralelor care constituie materiile prime pentru industria materialelor de construcţie impun localizarea unităţilor de prelucrare pe o rază de 10-50 km în jurul carierelor şi minelor. Principalele subramuri ale acestei activităţi economice sînt : industria lianţilor (var, ciment), industria produselor din beton (conducte, stîlpi, plăci prefabricate, azbociment, elemente de rezistenţă pentru construcţii şi poduri, etc.), industria ceramicii (cărămizi de construcţie, ţigle, elemente şi instalaţii sanitare din faianţă, articole de menaj din porţelan) şi industria sticlei (sticlă plană, sticlă armată, sticlă specială, etc.).

Deşi repartiţia rocilor de construcţie permite instalarea unităţilor de producţie aproape în orice loc al spaţiului continental, localizarea acestora este ordonată încă de cîţiva factori, printre care pot fi enumeraţi existenţa unei axe de transport de mare gabarit, existenţa unor surse de energie suficient de puternice pentru a putea furniza energia necesară proceselor de producţie (ardere, calcinare, topire, turnare, măcinare a rocilor) şi existenţa unor consumatori capabili să absoarbă producţia realizată. Fabricile de sticlă, de ceramică, de var sau de ciment sînt amplasate în apropierea porturilor fluvio-maritime sau a axelor feroviare importante. Industriile energofage (ale sticlei şi lianţilor) au fost localizate iniţial în interiorul bazinelor carbonifere ale satelor dezvoltate, în ultimii ani fiind implantate în statele cu mari resurse energetice, care devin furnizori majori ai fluxurilor internaţionale de ciment : Egipt, Arabia Saudită, Iran, Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Qatar, Indonezia, etc.

Un alt factor, care influenţează mai ales intensitatea cu care se desfăşoară în teritoriu această activitate industrială, este gradul de dezvoltare economico-socială a spaţiului de localizare : cele mai mari cantităţi de faianţă, porţelan, sticlă, prefabricate din beton, etc., se obţin în Europa, America de Nord şi Japonia. Gradul de dezvoltare este factorul care guvernează de exemplu şi structura consumului de materiale de construcţie : în statele industrializate predomină metalul, sticla, plasticul, betoanele uşoare ultrarezistente; în statele foste socialiste ponderea cea mai mare revine betoanelor grele şi medii iar în statele sărace ale globului preponderenţa argilelor (sub forma cărămizilor uscate la soare) este evidentă.

Un ultim factor care induce industriei materialelor de construcţie anumite tendinţe de localizare regională specifică la scară mondială este tradiţia arhitectonică şi meşteşugărească. În Europa central-nordică şi în majoritatea regiunilor care au fost sub influenţă colonială timpurie se utilizează mult materialele ceramice (ţigle, cărămizi, placaje ceramice exterioare sau interioare). Producţia acestora este asigurată de uzine care erau instalate iniţial în regiunile carbonifer-siderurgice şi care funcţionează încă în Germania, Olanda, Belgia, Danemarca, Norvegia, Suedia, estul Franţei, Marea Britanie, Irlanda, estul Statelor Unite, Argentina, Paraguay, Uruguay, Africa de Sud şi Australia. În regiunile de veche civilizaţie amerindiană sau islamică (sud-vestul Statelor Unite, Mexicul, America Centrală, Peru, Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Asia centrală, Asia de Sud-Vest), predomină în calitate de materiale de construcţie argila uscată la soare şi piatra uşoară.

106

Meşteşugurile clasice (olăritul, ceramica şi sticlăria fină) s-au păstrat ca atare în rezervaţiile amerindiene din sud-vestul SUA, sau în Mexic, Peru, Bolivia, Subcarpaţii Olteniei, Bucovina, Pakistan, India, China, sau au evoluat către industrii de lux. Această ultimă tendinţă este sesizabilă în China central-nordică (porţelanuri, vase din jad), în Bohemia (cristaluri), în nordul Italiei (sticlăria şi oglinzile veneţiene sau de Murano), în Franţa (porţelanurile de Sèvres), etc.

Repartiţia producţiei de materiale de construcţie reliefează dominarea regiunilor cuprinse în cadrul emisferei nordice. Din producţia mondială de ciment (900 milioane tone/an), cele mai mari cantităţi revin Asiei (400 mil.t fabricate în China, Japonia, India, Peninsula Coreea, Turcia), urmată de Europa (250 mil.t), de continentele americane (90 mil.t în nord şi 70 mil.t în sud), de Africa (40 mil.t) şi de Australia (8 mil.t). Producţia materialelor ceramice este distribuită în mare măsură în funcţie de tradiţia arhitectonică : din cele 80 de miliarde bucăţi de cărămizi şi 3 miliarde bucăţi de ţiglă cele mai multe se fabrică în Europa (30 şi respectiv 1,5 miliarde de bucăţi). Articolele şi instalaţiile din faianţă (1.500 mii tone) se fabrică aproape exclusiv în Statele Unite şi Canada (500 mii tone), Europa (450 mii tone) şi Japonia (150 mii tone). Proporţii identice sînt valabile şi pentru sticlă plană (8 mil.t/an) sau pentru ambalajele din sticlă (55 mil.t/an). Dinamica producţiei ilustrează însă şi începutul unei creşteri a producţiei de materiale de construcţii în noile economii industrializate : Coreea de Sud, Taiwan, Indonezia, Mexic, Brazilia, China, India.

GEOGRAFIA ECONOMICĂ A INDUSTRIILOR DE BUNURI ŞI DE ECHIPAMENTE

Industriile moderne (dezvoltate în cel de-al doilea şi în cel de-al treilea ciclu Kondratiev) au avut

comportamente diferite, în funcţie de pretenţiile lor tehnologice şi de ofertele teritoriale. Industriile uşoare, cu grad mai mare de mobilitate au cunoscut fenomene de disipare şi difuzie teritorială în funcţie de repartiţia spaţială a avantajelor comparative şi a avantajelor competitive (în cadrul economiilor capitaliste) sau de cerinţele de reducere a diferenţierilor economice regionale ori interurbane (în cazul economiilor centralizat-autoritare). Formele de organizare rezultate au fost zonele (platformele) industriale urbane şi foarte rar axele industriale (ca de exemplu Paris-Le Hâvre, în lungul Senei).

Analiza evoluţiei localizărilor industriilor de bunuri şi de echipamente suportă o abordare cronologică,

putînd fi sesizate diferite etape structurate în funcţie de dinamica teritorială a organizărilor industriilor industrializante, de apariţia şi de difuzia inovaţiilor tehnologice majore sau de marile evenimente politico-economice care au afectat planeta. Fazele evolutive sînt datorate în general celor patru mari revoluţii industriale (de fapt revoluţii tehnologice) care au modificat organizările teritoriale puse în loc de industriile industrializante : prima revoluţie industrială (utilizarea cărbunelui), a doua revoluţie industrială (utilizarea petrolului), a treia revoluţie industrială (utilizarea energiei electrice) şi a patra revoluţie industrială (utilizarea informaţiei). Lectura dinamicii organizărilor industriale indusă de fiecare dintre cele patru revoluţii industriale riscă să devină dificilă deoarece întîrzierile manifestate în difuzia spaţială a inovaţiilor conduc la existenţa simultană în spaţiul planetar a mai multor modele de organizări teritoriale : unele clasice, specifice statelor în curs de dezvoltare care le-au preluat de la cele dezvoltate şi altele moderne, specifice ţărilor industrializate. Din aceasta cauză, periodizarea este realizată în funcţie de similitudinile de localizare a unităţilor de producţie în statele industrializate, deoarece acestea dau tonul evoluţiei economice a planetei, toate celelalte state fiind constrînse ori acceptînd liber să le urmeze modelele.

ETAPA REGIUNILOR INDUSTRIAL-CARBONIFERE (1775-1900)

În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, interconexiunile stabilite între industriile britanice din domeniul

textilelor, metalurgiei şi extracţiei carbonifere au creat un suport propice impunerii carbunelui ca resursă principală de energie şi de materie primă, fapt accelerat de inventarea şi difuzia motorului cu abur. Avîntul industrial al acestor ramuri a fost susţinut de industrii producătoare de echipamente textile (maşini echipate cu motoare destinate dărăcitului, filatului şi ţesutului lînii), de echipamente siderurgice (laminoare, maşini de tăiat, maşini de presat şi maşini de deformat metale) şi de echipamente miniere (vagoneţi de mină, şine metalice, instalaţii de ridicat, sortat, măcinat şi compactat cărbunii, etc.). Ulterior au fost dinamizate şi alte industrii : cele carbochimice, cele chimice anorganice, industriile materialelor de construcţii, industriile de prelucrare a lemnului, industriile alimentare şi mai ales industria echipamentului feroviar (şine şi piese de asamblare a căilor ferate, vagoane, locomotive), precum şi construcţiile navale. Aceste aglomerări de industrii alcătuiesc structura regiunilor industrial-carbonifere clasice.

Tipice pentru etapa regiunilor industrial-carbonifere sînt organizările teritoriale de industrii uşoare din Marea Britanie (Scoţia Centrală - Lowlands, Anglia Centrală - Midlands, Ţara Galilor - Wales), din Franţa (Nord - Pas de Calais, Lorena), din Belgia (Valonia), din Luxemburg (Oesling), din Germania (Rhenania, Bavaria, Thuringia, Saxonia), din Cehia (Bohemia şi Silezia Inferioară), din Polonia (Silezia Superioară), din Rusia (Ukraina, Uralul) şi din România (Banatul). De multe ori, noile structuri industriale se suprapuneau unor regiuni manufacturiere pre-existente, pe care le dezvoltau şi le întregeau profilul economic : Anglia Centrală, Saxonia, Thuringia, Schwartzwald, Bohemia, Silezia, Flandra, Valea Rhôn-ului, Catalonia, Lombardia (Ungureanu şi Letea, 1979). Colonizarea şi difuzia civilizaţiei europene a condus la

107

apariţia unor organizări asemănătoare în America de Nord (sudul Marilor Lacuri, bazinul appalachian) în Africa de Sud (Transvaal) şi în Australia (Queensland şi New South Wales).

Cu un decalaj de 50 - 100 de ani, asemenea regiuni au început să se cristalizeze şi să funcţioneze într-o serie de state auto-izolate (China, Japonia) şi de colonii mai importante (India, Canada). Între 1920 - 1950 are loc crearea complexelor şi regiunilor carbonifer-industriale din Siberia şi Asia Centrală fostă sovietică (Vorkuta, Karaganda, Ekibastuz, Kuzbas, Kansk-Acinsk, Ceremhovo, Iakuţia, Bureea). Decolonizarea politică şi ulterior economică a permis industrializarea noilor state independente posesoare de resurse carbonifere : Mexic (în bazinul San Juan de Sabinas), Brazilia (în bazinul Rio Bonito), Chile (în jurul oraşelor Valdivia şi Corral), Coreea de Nord (bazinul Pyongyang/Phenian), în Zimbabwe, etc.

Structura producţiei de tip industrial-carbonifer s-a păstrat pînă în prezent în vechile teritorii de localizare, deşi unele ramuri industriale au cunoscut importante redistribuiri, la scară regională, continentală sau mondială.

Industria utilajului metalurgic este localizată şi funcţionează încă în cadrul economiilor de localizare din bazinul Donului (Kramatorsk), din Ural (Sverdlovsk), din Ruhr (Essen, Duisburg), din fostele bazinele carbonifer-siderurgice ale Marii Britanii (Glasgow, Birmingham, Newcastle, Manchester, Swansea) sau din bazinul Vestului Mijlociu american (Knoxville, Saint Louis).

Identică este şi localizarea industriei producatoare de turbine cu abur şi a echipamentului aferent, necesar echipării şi aprovizionării cu piese de schimb a centralelor termoelectrice specifice acestui tip de organizare industrială a teritoriului (Smith, 1971).

Industria echipamentului feroviar aparţine în mare măsură primelor state industrializate, deşi producţia a stagnat în urma concurenţei făcute de transporturile rutiere. Unităţile de producţie şi-au păstrat siturile iniţiale în Marea Britanie (Derby, Crewe, Birmingham), în Germania (Kassel, Dessau, Salzgitter, Henningsdorf), în Cehia (Plžen, Praga) sau au fost ulterior amplasate în apropierea sau în interiorul regiunilor carbonifere : în Statele Unite (La Grange, Philadelphia, Saint Louis), România (Craiova, Arad), URSS/CSI (Harkov, Novocerkassk, Briansk). Unităţi destinate producerii echipamentului de cale ferată au fost instalate mai tîrziu şi în China, India, Brazilia, Africa de Sud şi Canada, toate state cu producţii siderurgice şi carbonifere recunoscute.

Tot acestei perioade i se datorează lansarea industriei echipamentului naval motorizat (cu motoare cu abur), ale cărei şantiere erau localizate pe litoralele cele mai apropiate de concentrările siderurgice şi carbonifere (Hamburg şi Bremen în Germania, Göteborg în Suedia, Glasgow în Scoţia, Sparrow's Point în Statele Unite, Hiroshima în Japonia, etc.).

Ierarhia celor mai importanţi constructori navali - 1998

(Sursa : IEM, 2000) Originea principalelor firme constructoare Volumul comenzilor

(mii cgt23) % din comenzile

mondiale 1. Japonia 2. Coreea de Sud 3. Italia 4. China 5. Germania 6. Polonia 7. Finlanda 8. Olanda 9. Taiwan 10. Spania

9 467 9 339 2 276 1 867 1 847 858 845 728 703 635

28,1 27,7 6,8 5,5 5,5 2,5 2,5 2,2 2,1 1,0

După apariţia motoarelor diesel, flotele au fost motorizate cu acest tip nou de maşină în aceleaşi şantiere navale generate de prima revoluţie industrială. În urma crizelor petroliere, industria construcţiilor navale a producătorilor tradiţionali (Marea Britanie, Germania, Italia, Suedia, Franţa) a decăzut, locul lor fiind luat de Coreea de Sud, Japonia, Taiwan, China, Polonia, Brazilia, Iugoslavia (Bosnia), etc. În acest fel, industria construcţiilor navale a cunoscut o difuzie mai largă în spaţiul planetar, fenomen controlat însă de marile firme de profil din Japonia, Europa sau din SUA.

Industria echipamentului textil a făcut parte integrantă din structura regiunilor industriale carbonifere, funcţionînd în prezent ca atare doar în Marea Britanie (Manchester) şi în Germania (Essen, Duisburg). În celelalte state dezvoltate, industria textilă s-a dezvoltat la periferia bazinelor carbonifere aflate în proximitatea regiunilor de cultură a bumbacului (în sudul Appalachilor - la Memphis, Atlanta, Winston-Salem), sau au fost polarizate de vechile areale manufacturiere (Grenoble, Saint Etienne şi Nancy în Franţa; Gand, Anvers, Bruxelles în Belgia; Milano, Brescia în Italia). Abia după 1950 au apărut puternicile unităţi japoneze, care au extins această industrie în estul şi sud-estul Asiei (Coreea de Sud, Thailanda).

Industria textilă (prepararea fibrelor de in, cînepă, bumbac, lînă, obţinerea firelor şi producerea ţesăturilor, confecţiilor şi tricotajelor) este o îndeletnicire manufacturieră şi meşteşugărească veche, însă dimensiunile industriale au fost atinse după 1800. Concentrată iniţial în cîteva state (Marea Britanie pentru lînă şi bumbac, Germania,

23 CGT = compensated gross tonnage (tonaj brut compensat), unitate de măsură rezultată din compensarea tonajului brut comandat cu numărul de ore de muncă necesare fabricării lui efective.

108

Franţa, Belgia şi Italia pentru ţesături groase şi subţiri din fibre vegetale, Belgia şi Olanda pentru ţesături din in şi pentru accesorii de croitorie, de exemplu dantele), şi monopolizată riguros de acestea, a cunoscut după decolonizare o extensie planetară fulgerătoare. Industria lînii a aparţinut iniţial Marii Britanii, care a extins creşterea oilor în majoritatea coloniilor sale, controlînd şi fluxurile de lînă generate de Asia de Sud-Vest (Pakistan, Iran, Afghanistan). Fostele colonii sînt şi astăzi principalii furnizori mondiali de lînă brută (Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud), însă producţia de fire şi ţesături (cu un total de aproape 4 milioane de tone/an) a părăsit regiunile carbonifere din Anglia (140 mii tone) şi Germania (135 mii tone), localizîndu-se în prezent în regiuni industriale complexe din SUA (600 mii tone), Italia (500 mii tone), Japonia, Coreea şi India (cu cîte 220 mii tone anual). Industria bumbacului a încetat de asemenea să mai fie un monopol european (şi mai ales britanic) odată cu independenţa Statelor Unite şi mai ales după decolonizarea postbelică. În prezent, majoritatea statelor europene sînt echipate cu industrii ale bumbacului, însă esenţialul producţiei mondiale de fire şi ţesături (17 milioane de tone) nu mai este dat în exclusivitate de regiunile industriale clasice, ci de mari companii din state precum China (4 500 mii tone), CSI (1 600 mii tone), Statele Unite ale Americii (1 500 mii tone), India (1 500 mii tone) şi, cu producţii mai mici, Brazilia, Egipt, Coreea de Sud, Coreea de Nord, Pakistan, Indonezia, Iran, etc., respectiv de marii cultivatori.

Confecţiile şi tricotajele mai sînt încă preponderent euro-nordamericane, însă statele în curs de dezvoltare (China, India, Thailanda, Indonezia, Singapore, Brazilia) tind să devină furnizorii principali datorită eforturilor proprii de echipare industrială şi mai ales datorită investiţiilor efectuate de marile companii de profil nipone (Toray, Kanebo, Teijin, Kuraway, Unitika), americane (Levi-Strauss, Collins& Aikman, Burlington, Spring Industries), turceşti (Haci Omer Sabanci), sud-coreene (Hyosung), britanice (Coats-Viyella, Courtaulds) sau italiene (Benetton, Marzotto). Interesul acordat de marile companii textile acestor state se explică prin avantajele comparative legate de costurile forţei de muncă, precum şi de existenţa pe plan local a materiilor prime. Delocalizarea industriilor textile către statele în curs de dezvoltare a fost facilitată şi de faptul că fluxurile de producţie implicate au un nivel mediu de tehnicitate şi tehnologia textilă nu a făcut obiectul unor embargouri de ordin politic sau militar, foarte frecvente în perioada războiului rece.

Industria alimentară s-a lansat ca urmare a concentrării populaţiei în oraşele regiunilor industrial-carbonifere. Destinată iniţial să prelucreze produse vegetale şi animale de origine naţională, ceea ce a indus o tendinţă de specializare regională (secară, orz, cartof în nord-vestul şi centrul Europei; grîu, orz, porumb şi viţă de vie în sudul şi estul continentului), industria alimentară din vestul european s-a specializat apoi şi în prelucrarea produselor exotice : zahăr nerafinat din trestie de zahăr, cacao, cafea, ceai, coprah, ulei de palmier, etc. Fostele metropole coloniale, după ce au deţinut un monopol absolut asupra acestor produse, încă mai produc astăzi peste 50% din extractele şi esenţele de cafea obţinute în lume, 86% din pudra de cacao produsă pe glob, 95% din ciocolata planetei şi 20% din zahărul din trestie fabricat anual. Fiind controlată de mari companii transnaţionale americane (Philip Morris, Pepsico, Conagra, Sara Lee, Coca Cola), britanice (Grand Metropolitan, Snow Brand Milk, Allied-Lyons), elveţiene (Nestlé), franceze (B.S.N., Beguin-Say) sau anglo-olandeze (Unilever), industria alimentară a manifestat o mobilitate spaţială accentuată, atît la scară internă, cît şi internaţională. Extensia industriilor alimentare în statele în curs de dezvoltare, mai ales după 196024, s-a datorat în mare măsură strategiilor de dezvoltare economică bazate pe de o parte pe substituirea importurilor (ruperea relaţiilor de tip metropolă-colonie) iar pe de altă parte pe substituirea exporturilor (înlocuirea exportului de materii prime brute cu produse fabricate sau semi-industralizate). Împreună, industriile textile şi cele alimentare au constituit primele ramuri industriale care s-au extins în exteriorul regiunilor carbonifere.

ETAPA REGIUNILOR INDUSTRIAL-PETROLIFERE (1850-1950)

Declanşată în Statele Unite şi accelerată după generalizarea iluminatului public şi mai ales după punerea

la punct a motorului cu ardere internă, a doua revoluţie industrială a avut la bază industrializarea petrolului. Petrolul şi-a creat rapid o infrastructură industrială fundamentată pe industria utilajului extractiv (sape de foraj, schele de extracţie), pe industria echipamentului de transport (recipiente, rezervoare, conducte), şi pe industria echipamentului de rafinare. Descoperirea procedeelor de cracare termică şi apoi catalitică a avut drept rezultat apariţia petrochimiei şi a industriei utilajului petrochimic, care au beneficiat şi de experienţa acumulată prin industrializarea cărbunilor. Aceste ramuri industriale, alături de industria termoenergiei obţinută pe bază de hidrocarburi au constituit structura de bază a regiunilor industrial-petrolifere. Industriile care s-au adăugat ulterior au fost industriile echipamentului de transport modern (aeronautica, echipamentul naval motorizat diesel şi construcţiile de automobile).

Amplasate în regiunile de extracţie a petrolului, unităţile acestor industrii depindeau încă de localizarea materiilor prime. Ulterior, odată cu perfecţionarea transportului prin conducte şi a celui maritim, cu accentuarea urbanismului, cu creşterea calificării forţei de muncă, cu sporirea consumului în ariile intens populate şi mai ales cu aplicarea doctrinelor tayloriste şi fordiste, întreprinderile care acţionau în domeniul industriilor de echipament ale regiunilor industrial-petrolifere au căutat eficientizarea producţiei prin apropierea de aglomeraţiile urban-industriale şi prin crearea economiilor de proporţie. 24 În multe din fostele colonii metropolele implantaseră de mult unităţi agro-alimentare de industrializare primară (distilerii de rom, unităţi de producere a zahărului brut, filaturi de bumbac sau iută, uscătorii de cacao, cafea, tutun sau coprah). Uneori se ajungea la o specializare extremă din cauza monoculturilor de plantaţie, metafore ... dulci (insule sau fluvii de zahăr, plantaţii de margarină) ascunzînd de fapt nefericirea acestor regiuni.

109

Tipice acestui mod de organizare teritorială a structurilor industriale sînt cele dezvoltate în sudul Statelor Unite (cristalizate în jurul oraşelor Dallas, Tulsa, Oklahoma City, Galveston, Houston), în estul Mexicului (Veracruz, Tampico), în vestul Canadei (Calgary, Edmonton, Vancouver), în Franţa (bazinul Aquitaniei - la Pau, Tarbes, Lacq, Mourenx), în Subcarpaţii Munteniei (Ploieşti, Moreni, Floreşti, Băicoi), în Rusia (Volga-Ural, Caucaz-Caspica). Fiind foarte active în termeni de input-output (adresînd cereri de echipamente şi oferind diferite produse intermediare), şi beneficiind de posibilitatea transportului rapid, continuu şi ieftin al petrolului, regiunile industrial-petrolifere au dinamizat o serie de regiuni industrial-carbonifere şi industrial-urbane anterioare : sudul Marilor Lacuri, porturile pacifice şi litoralul nord-est atlantic al Statelor Unite, estul Canadei, bazinul Londrei, bazinul Parisului, Bavaria germană, aria Moscova-Sankt Petersburg.

Cu decalaje cuprinse între 50 şi 75 de ani, complexe industrial-petrolifere (evoluînd în zilele noastre către regiuni industrial-petrolifere) au apărut în America Latină (Mexic, Venezuela, Trinidad-Tobago, Antilele Olandeze, Bahamas, Dominica, Brazilia, Argentina), în Africa (Egipt, Algeria, Tunisia, Maroc, Nigeria, Camerun, Zair - azi Congo Kinshasa, Gabon), în Orientul Mijlociu (Iran, Arabia Saudita, Irak, Kuweit, Emiratele Arabe Unite), în Indonezia, în CSI (Siberia de Vest) şi în Australia (în oraşele Darwin, Victoria şi Geelong).

Odată cu apariţia industriilor uşoare specifice stadiului petrolier, s-a intensificat şi s-a diversificat activitatea marilor grupuri industriale ale chimiei (IG Farbenindustrie şi BASF - Germania, Imperial Chemical Industries - Marea Britanie, Du Pont de Nemours - SUA, Rhône Poulenc - Franţa) şi au aparut transnaţionalele automobilului (Ford, General Motors, Chrysler, Daimler-Benz, Peugeot, Citroën, Renault, British Motor Company). Activitatea acestor firme, combinată cu cea a transnaţionalelor petroliere, a dus la implantarea industriilor specifice acestei etape nu numai în cadrul regiunilor industrial-petrolifere, ci şi în exteriorul acestora.

Industriile de echipament petrolier şi petrochimic sînt caracteristice interiorului regiunilor create de petrol ori statelor petroliere dezvoltate în general : în România, de exemplu, cea mai importantă uzină este amplasată la Ploieşti, în plin areal petrolifer iar una dintre uzinele cele mai importante de ţevi din Europa Centrală, destinate industriei petroliere, este Petrotub Roman.

Industria echipamentului de transport rutier este o industrie apărută în perioada petrolieră, însă localizarea unităţilor este în general exterioară regiunilor industrial-petrolifere deoarece necesită pe de o parte apropierea de siderurgie (pentru subansamblele metalice) iar pe de alta parte apropierea de centrele urbane, care sînt principalii consumatori de automobile, autoutilitare şi alte vehicole autopropulsate. În Statele Unite, majoritatea uzinelor sînt amplasate în sudul Marilor Lacuri (Detroit, Toledo, Flint, Pontiac, Dearborn, Lansing) iar în Europa, CSI şi Japonia în interiorul principalelor aglomeraţii urban-industriale (bazinul parizian, bazinul londonez, conurbaţia rhenană, Rusia europeană şi megalopolisul japonez)25. Uzinele sînt gestionate de un număr restrîns de mari companii, concentrarea capitalului fiind una dintre trăsăturile dominante ale acestei industrii (Ungureanu, 1979).

Ierarhia firmelor constructoare de automobile

(Sursa : IEM, 2000) Firma constructoare Volumul vînzărilor - 1998

(mii autovehicule) Firma constructoare Volumul vînzărilor - 1998

(mii autovehicule) 1. General Motors 2. Ford Motor Company 3. Toyota Motor Company 4. Volkswagen AG 5. Daimler-Chrysler AG 6. Fiat Auto SpA 7. Nissan Motor Company

7 560 6 823 5 290 4 823 4 423 2 660 2 556

8. Honda Motor Company 9. Renault SA 10. PSA Peugeot-Citroen 11. Suzuki Motor Co. 12. Mitsubishi Motor Co. 13. BMW Group 14. Mazda Motor

2 330 2 283 2 670 1 672 1 204 1 204 1 006

După 1990, concurenţa extrem de intensă de pe piaţa internaţională a condus, la fel ca şi în cazul altor

industrii26, la concentrări şi mai mari ale capitalurilor, ilustrate prin numărul mare de fuziuni, holdinguri sau achiziţii între marile firme. Aceste strategii de creştere externă se vor manifesta fără doar şi poate în modificări esenţiale ale localizărilor actuale ale uzinelor de producţie şi de asamblare. Industria echipamentului de transport aerian are un comportament asemănător industriei autovehiculelor, numai că este mult mai pulverizată în teritoriu, iniţial din motive de strategie militară şi ulterior deoarece a fost integrată în politicile de dezvoltare regională. Uzinele americane au fost mutate din regiunile estice fie în nord-vest (unităţile firmei Boeing din Seattle), fie în sud-vest (unităţile companiei McDonnel Douglas din Long Beach - San Diego), fie în centru şi în sud (uzinele Lockheed şi McDonnel Douglas de la Tulsa, Fort Worth, Wichita şi Dallas). Uzinele franceze au fost deplasate spre sud-vest (Toulouse), cele ruseşti prezintă o foarte rarefiată distribuţie

25 Pentru aprofundare, v. Ungureanu, 1979 26 Marile fuziuni şi absorbţii între companiile transnaţionale din petrol, chimie, agroalimentar, telecimunicaţii, oţel, aluminiu, automobile, etc., au devenit un lucru frecvent : de la un volum de 500 de miliarde $ angajate în acest gen de operaţii în 1993 s-a ajuns la 1 500 miliarde $ în 1995 şi la peste 2 500 miliarde $ în 1998. Strategia de creştere externă astfel definită pune în evidenţă încercările marilor companii de a controla cît mai bine pieţele lumii. Odată cu această concentrare a capitalului, a compartimentelor decizionale şi a capacităţilor de C&D, are loc şi externalizarea activităţilor banale, încredinţate subcontractorilor.

110

spaţială, concentrate rămînînd doar unităţile aeronauticii britanice (în Anglia Centrală), germane şi olandeze (în principalele regiuni şi complexe industriale)27.

Cele mai mari grupuri industriale în construcţiile de automobile

(Sursa : IEM, 2000) Marile grupuri de construcţii de automobile în 1998 Volumul vînzărilor

(mii autovehicule) 1. General Motors - Saab - Suzuki - Isuzu 2. Ford Motors - Jaguar - Volvo - Mazda 3. Toyota - Hiro - Daihatsu 4. Renault - Nissan - Dacia 5. Volkswagen - Audi - Skoda - Seat - Rolls Royce - Bentley - Bugatti 6. Daimler - Chrysler

8 400 8 250 5 280 4 960 4 750 4 400

Se observă, din cele expuse mai sus, că regiunile industrial-petrolifere nu mai polarizează atît de strîns în

interiorul lor noile industrii de echipamente, aşa cum era cazul regiunilor carbonifere. Industriile create sau favorizate de petrol sînt mult mai mobile în teritoriu deoarece factorilor tradiţionali de localizare (resurse, consumatori industriali, axe de transport de mare gabarit) li se mai adaugă şi alţii, precum costul şi calificarea forţei de muncă, puterea de cumpărare a populaţiei, strategiile economice ale firmelor şi ale guvernelor. Acestora se alătură şi progresele evidente înregistrate de transporturi : extinderea căilor ferate, a străzilor modernizate şi a autostrăzilor, a canalelor fluviale şi a sistemelor de conducte, introducerea tracţiunii diesel pe uscat şi pe apă, construirea navelor maritime de mare tonaj, apariţia şi expansiunea automobilului, promovarea conteinerizării, perfecţionarea tehnicii legate de platformele complexe de transport de genul ro-ro ori lo-lo. Toate acestea permit mai multe combinaţii şi substituiri ale factorilor de producţie, favorizînd deci găsirea mai multor situri favorabile localizărilor, de unde posibilitatea accelerării difuziei spaţiale a industriei. Descoperirea fabricării în sistem industrial şi a transportului la distanţe mari a energiei electrice va accentua şi mai mult mobilitatea industriilor uşoare.

Către începutul secolului al XX-lea se iniţiază o a treia revoluţie industrială, cu efecte mai putin spectaculoase la prima vedere, şi anume cea a introducerii pe scară largă a energiei electrice. Promovată de firme ce vor deveni mai tîrziu transnaţionalele energiei electrice şi ale echipamentului electrotehnic (Westinghouse, Siemens, General Electric, AEG, Telefunken, ITT), industria electricităţii conduce la posibilităţi sporite de descentralizare industrială, deoarece devine posibilă şi alimentarea unor consumatori izolaţi. Tehnica hidroenergiei, dezvoltată întîi în statele dezvoltate şi preluată după 1950 de statele socialiste, iar după 1960 de cele mai multe dintre statele în curs de dezvoltare, va conduce la posibilitatea instalării industriilor uşoare (dar şi a celor grele, precum metalurgia neferoaselor sau industriile electrochimice) în cele mai îndepărtate şi mai izolate regiuni, fapt care va facilita difuzia teritorială a industriei şi a industrializării.

ETAPA ZONELOR /PLATFORMELOR INDUSTRIALE (1950-1975)

După al doilea război mondial, în cadrul economiei globului se manifestă o serie întreagă de fenomene de

reconstrucţie, reorganizare şi restructurare - la scară locală, regională sau internaţională, concretizate în general prin procesele de descentralizare economică. Principalii factori care au contribuit la aceasta, în afara celor enumeraţi anterior, sînt :

- politicile guvernamentale de planificare regională, de sistematizare şi de amenajare a teritoriului, care au condus la delocalizarea industrială a activităţilor din regiunile clasice şi la relocalizarea industriilor în spaţii anterior neindustrializate; scopul acestei acţiuni a fost dezvoltarea tuturor unităţilor administrative naţionale în vederea eliminării decalajelor dintre acestea;

- politicile interguvernamentale (între guvernele statelor dezvoltate şi a celor în curs de dezvoltare) şi ale organismelor internaţionale (Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Economică, organismele de integrare regională şi de reducere a decalajelor între Nord şi Sud), care au dinamizat o serie de state din "Lumea a treia" (Coreea de Sud, Thailanda, Turcia, Taiwan, Filipine, Mexic, etc.) prin încurajarea investiţiilor publice şi private, prin transfer tehnologic, prin suport politico-economic, etc.;

- şocurile petroliere succesive, care au frînat evoluţia unor industrii energofage în statele dezvoltate şi au permis preluarea unei părţi din producţie de către statele deţinătoare de resurse economice;

- investiţiile efectuate de marile companii transnaţionale (General Motors, Toyota, Fiat, Volkswagen, Honda, MAN, Matsushita Electric Industrial, Philips, Siemens, Caterpillar, John Deer, Westinghouse, etc.) care, în căutarea forţei de muncă ieftine, au delocalizat industrii întregi din spaţiul naţional, relocalizîndu-le în statele în curs de dezvoltare; acest comportament reflectă pe de o parte modificarea strategiilor de localizarea ale marilor întreprinderi (căutarea avantajelor comparative sau competitive) iar pe de altă parte transformările funcţionale din chiar interiorul acestor întreprinderi (externalizarea activităţilor banale, promovarea subcontractelor, disocierea spaţială a funcţiilor, etc.);

27 Pentru aprofundare, v. Ungureanu, 1979

111

- implantarea industriilor industrializante în exteriorul regiunilor industriale (în porturi, pe axele majore de transport) a atras după sine şi descentralizarea industriilor uşoare, care le-au urmat;

- inovaţiile tehnice din transporturi (conteinerizarea, creşterea capacităţii de transport a unităţilor mobile - autocamioane, vagoane, nave, şi scăderea consumului specific pe unitatea de greutate transportată) au făcut ca industriile să devină din ce în ce mai independente de localizarea materiilor prime deoarece cheltuielile de transport au încetat practic să mai fie un factor important de localizare (Claval, 1976);

- afirmarea tot mai evidentă a rolului cantităţii, calităţii şi costului forţei de muncă în calitate de factor (oportunitate) de localizare, care, în cadrul deciziei de localizare, devine un factor mai important chiar decît costul terenurilor necesare implantării propriu-zise (Smith, 1971).

Datorită acţiunii complexe şi simultane a acestor fenomene, unităţile productive ale industriilor uşoare

dobîndesc o foarte mare mobilitate teritorială, cel mai important factor de localizare a lor devenind existenţa centrelor şi aglomeraţiilor urbane care să asigure forţa de muncă specializată, abundentă, precum şi o piaţă suficientă de absorbţie a produselor de larg consum. Altfel spus, oraşul devine elementul polarizant cel mai activ al industriilor uşoare. În aceste condiţii, fiecare localitate urbană, indiferent de rangul său, de mărimea sau de funcţia sa iniţială, ajunge să ofere condiţii favorabile de implantare industrială. La periferia oraşelor apar şi se aglomerează industrii extrem de diverse însă prezentînd între ele legături de producţie de tip vertical sau orizontal. Spaţiul ocupat este de cîteva zeci, cîteva sute sau cîteva mii de hectare de teren, la origine agricol, pe care industriile îl echipează cu infrastructuri extraordinar de dense (sisteme de apă, de canal, de gaze, de energie, de comunicaţii rutiere sau feroviare, de telecomunicaţii, depozite, rezervoare, spaţii productive, parkinguri, cantine, restaurante, etc.), numite uneori zone industriale. Pentru claritatea definiţiei, se pare că termenul de platformă industrială este mai indicat, deoarece suprafaţa acestor organizări este relativ redusă, forma este rareori alungită, iar integrarea unităţilor care o compun este foarte strînsă. Mai mult, acelaşi oraş poate prezenta mai multe "zone" (de exemplu Vaslui sau Paşcani), ceea ce contravine însăşi etimologiei acestui termen28.

Localizările de tipul platformelor industriale sînt prin excelenţă rezultatul existenţei economiilor de aglomeraţie sau de urbanizare. În afara oraşelor cu funcţii de servicii sau agricole, şi oraşele vechilor regiuni industriale (carbonifere sau petrolifere) au fost echipate cu asemenea organizări industriale, care au perturbat puternic specificul activităţilor industriale iniţiale : au apărut unităţi petrochimice în bazine carbonifere şi uzine de material rulant în regiuni petrolifere, etc. Localităţile urbane cele mai intens echipate cu industrii de sistem au fost însă oraşele regiunilor mai puţin dezvoltate din statele industrializate (vestul montan al Statelor Unite şi Canadei, Spania Centrală, Italia sudică, Scoţia, Franţa centrală şi de sud-vest, Moldova, vestul Republicii Moldova, Japonia nordică, etc.). La nivel planetar, platformele industriale au început să evolueze şi în majoritatea oraşelor mari şi mijlocii din statele în curs de dezvoltare.

Legăturile existente între mărimea oraşelor şi tipul industriilor localizate în localităţile urbane au

început să fie studiate mai ales după al doilea război mondial, din perspectiva christalleriană a locurilor centrale. Geograful american Alexandersson (1956), studiind repartiţia uzinelor a 16 ramuri industriale în 864 de oraşe cu o talie egală sau superioară a 10 000 de locuitori a deosebit mai multe tipuri de industrii :

- industrii sporadice, care se găseau numai în cîteva oraşe, la rîndul lor separate în două categorii, respectiv industrii neconforme (care nu sînt legate de un factor fix de localizare, însă care sînt sensibile la mărimea oraşelor, prferîndu-le pe cele medii şi mari, precum industriile bumbacului, industriile metalurgice, construcţiile de automobile), şi industrii excentrice (legate de resurse fixe şi indiferente la talia aşezărilor urbane, precum industriile miniere sau cele de prelucrare a lemnului), şi

- industrii ubicue (ubiquitous industries), prezente în toate oraşele analizate, indiferente prin urmare la localizarea resurselor şi la mărimea localităţilor urbane, precum industriile textile, ale confecţiilor şi tricotajelor, industriile hîrtiei, cartonului, imprimării şi editării, industrii agroalimentare, etc.

După 20 de ani, cînd procesul de difuzie al industriilor prin intermediul platformelor urbane era un fapt curent, Brady Foust (1975) a demonstrat că limita de 10 000 de locuitori stabilită de Alexandersson pentru funcţionarea corectă a industriilor ubicue era deja prea înaltă, multe activităţi industriale (construcţii metalice, prelucrarea maselor plastice, industrii textile şi ale confecţiilor şi tricotajelor, industriile peilăriei şi blănăriei, industriile de prelucrare a lemnului şi ale mobilei, industrii electronice) localizîndu-se şi în aşezări mult mai mici.

Legăturile dintre industrializare şi urbanizare au constituit o altă ţintă a studiilor geografice, deoarece

industria părea motorul principal al dinamicii urbane, capabil să modifice profund ierarhiile sistemelor urbane puse în loc vreme de secole. Multitudinea cercetărilor a permis sesizarea a trei modele de dinamică industrializare-urbanizare:

- modelul specific statelor dezvoltate, caracterizat de un echilibru între dinamica industriei şi dinamica proprie a oraşelor, care nu a condus la modificări ale ierarhiei sistemelor urbane;

- modelul specific statelor socialiste, în care industria a fost instrumentul de bază al modificării funcţiilor orăşeneşti şi a ierarhiilor urbane;

28 În gr. zônê = centură; rezultă că, cel puţin din punct de vedere topologic, zona descrie o organizare spaţială alungită, un spaţiu al cărui lăţime este mult mai mică decît lungimea.

112

- modelul specific statelor din "Lumea a Treia", în care industria (cu precădere minieră şi de transformare primară a produselor agricole) nu a avut rolul principal în evoluţia oraşelor, locul său fiind luat de servicii (desfăşurate cu precădere în cadrul economiei informale, subterane).

Industriile care s-au pretat primele la descentralizarea regiunilor şi la difuzia în spaţiu a activităţilor secundare prin intermediul platformelor industriale urbane au fost industriile care puteau valorifica cel mai bine resursele locale, respectiv activităţile de prelucrare din domeniul alimentar şi textil. În Asia de Sud, de Est şi de Sud-Est, în Africa şi în America Latină au fost puse în loc filiere complete de industrializare a bumbacului, mătăsii şi iutei, a orezului, a cărnii, a peştelui, a fructelor tropicale. Ulterior, prin investiţii străine, platformele sau zonele libere industriale au fost echipate cu industrii ale utilajului textil (maşini de filat, de ţesut şi maşini industriale de cusut) sau ale utilajului alimentar. În multe cazuri, unităţile industriei textile tradiţionale au fost completate cu secţii de textile moderne, din fire şi fibre sintetice (de exemplu, la Botoşani, alături de o fabrică de prelucrare a inului şi cînepii, s-a amplasat şi una de prelucrare a fibrelor sintetice - respectiv de melană).

Al doilea set de industrii relocalizate au fost cele destinate echipamentelor necesare activităţile locale desfăşurate în sectorul primar, respectiv industriile echipamentului agricol şi forestier. Atfel, în Corn Belt-ul american au fost implantate uzine de asamblare sau de fabricare a tractoarelor şi maşinilor agricole pentru cereale (la Peoria, Chicago, Saint Paul, Minneapolis) iar în Cotton Belt uzine pentru maşinile specifice culturii bumbacului (la Alabama, Montgomery şi Atlanta). În regiunea cerealieră a stepelor ruseşti şi ukrainene, platformele urbane au fost echipate cu unităţi de fabricare a combinelor, semănătorilor şi agregatelor pentru cereale, precum şi a tractoarelor (Harkov, Rostov, Saratov, Volgograd) iar în Göteborg şi Stockholm au fost localizate fabrici de echipament forestier.

Următoarea grupă de industrii a fost cea a echipamentului de transport. În Brazilia, Mexic, Nigeria, Egipt, Sudan, Pakistan, Filipine, Ungaria, Belgia, Spania, Olanda, etc., au fost amplasate unităţi de asamblare a automobilelor, autocamioanelor şi autobuzelor pe baza pieselor livrate de marile companii (Ford, Toyota, Mercedes Benz, Volvo, Renault, Peugeot, Volkswagen). O parte din statele socialiste şi din cele în curs de dezvoltare şi-au constituit, pe baza unor licenţe de producţie, propriile industrii de fabricare a echipamentului rutier, feroviar sau aerian (CSI, România, Polonia, China, India, Brazilia, Germania de Est), ale căror industrii au fost amplasate în platformele industriale ale oraşelor din regiunile mai puţin dezvoltate (de exemplu avioane la Bacău şi Craiova, locomotive electrice la Craiova, automobile la Piteşti (Mioveni), Craiova şi Cîmpulung Muscel, echipament autopropulsat pentru construcţii şi cariere la Iaşi, Brăila şi Mârşa, etc.).

Ulterior, o întreagă gamă de activităţi de asamblare a echipamentelor electronice şi electrotehnice, de fabricare a unor componente simple pentru diverse echipamente menajere sau industriale, de producţie şi de transformare a maselor plastice, a firelor şi fibrelor sintetice, etc., au fost transferate către statele în curs de dezvoltare, diversificînd şi mai mult structura platformelor industriale urbane.

Statele dezvoltate si-au păstrat monopolul maşinilor-unelte speciale, al echipamentului termoenergetic nuclear, al armamentelor moderne, al echipamentelor aerospaţiale, al produselor carbonice de înaltă tehnicitate, etc.

Principalele firme constructoare de echipament de transport aerian şi de echipamente informatice (PC-uri),

1998 (Sursa : IEM, 2000)

CONSTRUCŢII AERONAUTICE Firma Cifra de afaceri din care % în (Md euro) aeronautică:

ORDINATOARE (PC) Firma Cifra de afaceri (Md dolari US)

Boeing (SUA) 53.7 58 Lockheed-Martin (SUA) 25.2 21 BAe*-Marconi (M. Britanie) 21.0 28(BAe) Raytheon-Hughes (SUA) 18.7 19 Aérospatiale-Matra (Franţa) 12.3 48 DASA (Germania) 10.7 7 Northrop-Grumann (SUA) 8.5 54 Thomson CSF (Franţa) 6.1 32

IBM (SUA) 81.6 Hewlett Packard (SUA) 47.0 Compaq (SUA) 31.2 NEC (Japonia) 30.5 Fujitsu (Japonia) 27.5 Toshiba (Japonia) 26.9 EDS (SUA) 16.9 Microsoft (SUA) 14.5

*BAe = British Aerospace

Difuzia spaţială a industriilor prin intermediul platformelor industriale s-a datorat în principal politicilor de echilibrare teritorială a nivelului de dezvoltare economică. În unele cazuri, aceste politici se bazau pe strategiile conturate pe teoria polilor sau centrelor de creştere (precum în America Latină, în Polonia sau în sudul Europei). În alte cazuri fenomenul apariţiei platformelor industriale se datora căutării avantajelor comparative sau competitive la nivel infranaţional sau internaţional, lucru specific economiilor capitaliste liberale. În cazul majorităţii statelor socialiste, platformele industriale au apărut nu în urma strategiilor care vizau eficienţa economică a organizărilor industrial-urbane, ci ca urmare a aplicării principiilor sociale egalitariste sau ca urmare a necesităţii strategice, militare, de dispersare apaţială a activităţilor economice vitale (cum s-a întîmplat în cazul Chinei, Uniunii Sovietice sau Iugoslaviei).

113

ETAPA TEHNOPOLURILOR (DUPĂ 1975) Pe parcursul evoluţiei organizărilor industriale, producţia sectorului secundar a cunoscut atît transformări

cantitative, cît şi calitative. Marea producţie obţinută în regiunile industriale, destinată consumului în masă, vehicula produse în cantităţi din ce în ce mai mari şi din ce în ce mai ieftine, majoritatea fiind standardizate (un singur tip de produs pentru toate categoriile de cumpărători). Producţia industrială a platformelor industriale a păstrat volumul mare al producţiei, dar a schimbat structura acesteia : produsele erau din ce în ce mai ieftine, mai eficiente, mai rezistente şi aproape nestandardizate, categoriile de produse urmărind să satisfacă gusturile diversificate ale unei pieţe extrem de segmentate.

Schimbarea calitativă a producţiei industriale a fost posibilă doar prin activitatea de cercetare efectuată de cîteva laboratoare universitare sau industriale, echipate cu spaţii productive destinate fabricării şi încercării produselor-pilot. În cadrul lor s-au inventat maşinile unelte automate (ateliere flexibile), capabile să efectueze o multitudine de operaţii care înlocuiau deodată zeci de muncitori calificaţi şi sute de metri pătraţi de hală necesari altădată lanţului de maşini clasice, specializată fiecare în doar cîte o singură operaţie. Cu timpul, asemenea micro-unităţi industriale deţinătoare de tehnologie de vîrf s-au concentrat spaţial în anumite locuri, pentru a beneficia una de experienţa celeilalte, alcătuind aglomerări punctiforme de activităţi de cercetare şi de producţie, numite tehnopoli (sau tehnopoluri29). În fazele iniţiale (1900 - 1980) organizări de acest tip existau doar sub forma laboratoarelor de cercetare ale universităţilor sau ale statelor majore ale marilor puteri militare, fără a se putea vorbi de o adevărată geografie a lor. Primele unităţi de producţie efectivă au fost cele americane (prima arma nucleară a fost produsă sub un stadion din Chicago), cele germane (producţia şi testarea rachetelor balistice de la Peenemünde) şi cele sovietice (Celeabinsk 40, o localitate secretă de cercetare şi producţie a armamentului nuclear, înfiinţată în 1946 în Munţii Ural). În domeniul civil, prima localizare a apărut în 1912, la Palo Alto (San Francisco), unde a fost creat tranzistorul, utilizat întîi la receptoarele radio. A urmat apoi, în 1938, fondarea companiei Hewlett-Packard, în locul ce avea sa devina Silicon Valley. Ceea ce a lansat cu adevarat California ca pol mondial al noilor tehnologii a fost construirea primului computer de uz personal Apple MacIntosh, în 1974. Industriile de înaltă tehnologie şi organizările lor spaţiale au evoluat lent, luînd avînt abia după şocul petrolier din 1973, cînd marile companii au fost obligate să investească masiv în activităţile de cercetare destinate să descopere noi surse şi noi tehnologii energetice, noi materiale, mai uşoare, mai ieftine, mai puţin energointensive, etc.

Teorii asupra apariţiei şi evoluţiei spaţiale a tehnopolurilor

Industriile high-tech, specifice celui de-al patrulea ciclu Kondratiev, sînt, într-o proporţie covîrşitoare,

specifice statelor dezvoltate30. Încă nu se poate afirma cu certitudine că invenţia fundamentală, aptă să se transforme în inovaţia care va fi capabilă să conducă spre structurarea celui de-al cincilea ciclu Kondratiev, a fost realizată. Din această cauză sesizarea comportamentelor spaţiale şi a mecanismelor lor funcţionale care guvernează dinamica industriilor de înaltă tehnologie este extrem de dificilă. Începînd cu anii '70, perioadă în care industriile high-tech încep să se afirme ca o realitate care nu mai poate fi ignorată nici de economişti, nici de geografi, se pot deosebi trei faze în abordarea teoretică a problematicii spaţiale legate de localizarea lor.

Prima fază este cît se poate de inductivă, deoarece organizările spaţiale create de industriile de înaltă

tehnologie apăruseră rapid şi pe neaşteptate, cercetătorilor nemairămînîndu-le altceva de făcut decît să încerce explicarea lor. Metoda reţinută a fost cea clasică, bazată pe studierea factorilor de localizare. Majoritatea studiilor, economice sau geografice, au reţinut cîteva seturi de factori explicativi, printre care putem aminti :

- calitatea şi cantitatea forţei de muncă (situl de localizare trebuie să ofere în acelaşi timp şi mînă de lucru foarte înalt calificată31, necesară în cercetarea fundamentală, în concepţia şi în realizarea prototipurilor, dar şi forţă de muncă mediu sau puţin calificată, pentru producţia de serie sau pentru activităţile de servicii colaterale activităţii în sine - curăţenie, pază, servicii alimentare, întreţinerea instalaţiilor, etc.);

- calitatea peisajului (cadrele superioare, conform anchetelor, manifestă pretenţii deosebite faţă de mediul în care lucrează, se deplasează sau locuiesc; prin urmare, situl de localizare al uzinelor şi laboratoarelor high-tech trebuie să îmbine cît mai armonios calităţile naturale cu cele antropice, fără stridenţe sau elemente de periculozitate naturală, socială sau culturală; în acelaşi timp este necesar ca situl să asigure condiţii excelente de asistenţă sanitară şi educaţională, precum şi polibilitatea angajării soţului/soţiei celei/celui care activează în întreprinderea high-tech; astfel se explică în parte aglomerările de industrii de vîrf din sudul Parisului - Technopôle Paris Sud sau Orsay-Saclay, ori cele din centura verde, green-belt-ul londonez - Cambridge, de exemplu);

29 De la gr. tekhnê = tehnică, industrie şi fie gr. polis = oraş, fie gr. polein = a vinde, a furniza; sensul complet ar fi oraşe (localităţi) industriale furnizoare de tehnică de înaltă tehnologie 30 Amintim că această "selecţie spaţială", între industriile de înaltă tehnologie care rămîn şi evoluează în cadrul economiilor dezvoltate, şi industriile moderne care sînt difuzate din ce în ce mai mult către spaţiile periferice, stă la baza teoriilor de orientare marxistă centrate pe diviziunea spaţială a muncii. 31 Specialiştii de înaltă calificare (cercetători, ingineri, manageri, specialişti în consulting şi marketing), pot reprezenta mai mult de 70% din personal (faţă de 5-15% pentru industriile clasice).

114

- accesibilitatea sitului prin intermediul reţelelor de transport : deşi costul transportului materiei prime sau personalului nu intervine în procesul propriu-zis de localizare, rapiditatea cu care cercetătorii se pot deplasa între uzină, laborator, universitate şi domiciliu este esenţială pentru buna funcţionare a producţiei; infrastructurile de transport rapid precum autostrăzile, aeroporturile, heliporturile sau trenurile de mare viteză devin astfel esenţiale în procesul de localizare; în aceste condiţii nu este uimitor faptul că primele astfel de organizări au apărut într-un aeroport (Shanon, Irlanda, în 1959) şi în lungul unei autostrăzi de centură (Highway 128, Boston, în 1964);

- proximitatea facilităţilor de cercetare fundamentală (universităţi, institute de cercetare), care permite stabilirea sinergiilor dintre producţie şi cercetare, limitînd de asemenea şi timpul de deplasare al personalului care adesea are două locuri de muncă : în învăţămîntul superior şi în industria de vîrf; nu de puţine ori contează şi prestigiul universităţii, care va împrumuta puţin din faima ei şi produselor firmelor cu care colaborează; cele mai multe dintre tehnopoluri sînt amplasate în interiorul sau la limita campusurilor universitare din SUA, Canada, Europa de Vest, Rusia, Kazahstan, China, Japonia, India sau Brazilia;

- existenţa economiilor de aglomeraţie, care minimizează costurile difuziei informaţiei şi inovaţiei, care măresc şansele găsirii forţei de muncă necesară pentru o fază sau alta a producţiei, care cresc probabilitatea existenţei locale a întreprinzătorilor apţi să mobilizeze capitalul-risc, condiţie esenţială a apariţiei întreprinderilor-roi (spin-off) din rîndul cărora se autoselectează cele mai inovative, deci cele mai viabile;

- considerentele de ordin strategico-militar au constituit primul factor de localizare, în prezent aproape fără importanţă. Aglomerările de unităţi de cercetare şi producţie militară din sectorul aerospaţial, al armamentului nuclear şi al telecomunicaţiilor au creat organizările industriale high-tech americane (Los Alamos, Fort Lauderdale, Vandenberg, Houston, Alamogordo), franceze (Toulon, Marsilia, Bordeaux) sau ruseşti (cosmodroamele de la Baikonur, Plessetsk, Kapustin Yar sau oraşele pînă nu demult secrete Penza 19, Tomsk 7, Arzamas 16, Sverdlovsk 16, etc.).

A doua fază, dezvoltată după 1975, este bazată pe teoria clasică ale lui Vernon (1966), referitoare la

ciclul de viaţă a unui produs, care este de fapt o reluare in micro a ciclurilor capitalismului formalizate de cuplul Kondratiev-Schumpeter. Conform acestei teorii, un produs al industriilor moderne (al treilea ciclu Kondratiev) cunoaşte un ciclu de 30 de ani, divizat în trei părţi, fiecare caracterizat de anumite evoluţii în localizarea producţiei şi în structura forţei de muncă:

- faza de concepţie-dezvoltare, care necesită forţă de muncă înalt calificată şi un volum mare de capital necesar cercetării fundamentale şi construirii şi testării prototipurilor, precum şi, ulterior, campaniei publicitate care însoţeşte primele vînzări; aceste condiţii se regăsesc în cadrul economiilor de aglomeraţie, de unde localizarea în centre metropolitane sau în medii urban-industriale inovative şi dinamice;

- faza de maturitate în care produsul este suficient de dezvoltat pentru ca forţa de muncă înalt calificată să nu mai fie atît de necesară, fiind înlocuită de forţă de muncă mediu calificată; mijloacele financiare sînt asigurate de profiturile şi de capitalurile operaţionale provenite din vînzări; prin urmare, uzinele pot fi amplasate în eşalonul urban imediat inferior (oraşe mari şi mijlocii), de preferinţă cu tradiţie industrială;

- faza de standardizare, în care operaţiile de producţie au ajuns banale, putînd fi efectuate şi în spaţiile periferice (cum ar fi de exemplu montajul circuitelor integrate, al ordinatoarelor sau al echipamentelor hi-fi în mici uzine din spaţiile rurale sau în state precum Indinezia, Filipine, Taiwan, Thailanda).

Odată cu accelerarea mutaţiilor tehnologice şi cu explozia invenţiilor şi inovaţiilor, această teorie s-a văzut puternic contestată de chiar realitatea sectorului industrial high-tech : durata de viaţă a unui produs high-tech a scăzut de la 20-30 de ani în anii 1960 la nu mai mult de 5-7 ani în prezent. Pentru a face faţă presiunii extraordinare de pe piaţă, la care doar marile întreprinderi par a se putea adapta, IMM-urile renunţă la faza de standardizare (uneori chiar la cea de maturitate), "agăţîndu-se" de marea întreprindere ca de o matcă (de unde termenul de spin-off, întreprinderi-roi), şi dezvoltîndu-i/distribuindu-i acesteia prototipurile create în secretul adînc al marilor laboratoare de cercetare. Astfel, transferul către eşalonul urban inferior sau către spaţiile periferice este anulat, de unde o puternică tendinţă de concentrare teritorială a micilor unităţi de producţie high-tech32.

A treia cale de abordare a apariţiei şi concentrării spaţiale a industriilor high-tech este cea

fundamentată pe apariţia noilor spaţii economice, numite de către cercetătorii francezi milieux innovateurs (medii inovatoare) iar de către anglo-saxoni complexe spaţiale de inovaţie (territorial innovation complexes) sau reţele de inovatori (networks of innovators). Argumentarea acestui demers este dificilă şi laborioasă, din care cauză vom spune doar că, din toată masa de studii şi cercetări asupra subiectului, în puţine cazuri este vorba de aglomerări de industrii high-tech iar acolo unde este cazul, concluziile sînt asemănătoare celor de mai sus (concentrare spaţială a activităţilor principale, difuzie spaţială a subcontractorilor; apariţia tehnopolurilor şi a întreprinderilor mici şi mijlocii de tip spin-off sau întreprinderi-roi).

32 Deoarece acest comportament conduce la aglomerarea unităţilor de producţie în mediile metropolitane, anumiţi autori avansează teza conform căreia specifică perioadei post-fordiste ar fi reindustrializarea oraşelor. Respectivii autori uită faptul că mult mai intensă este industrializarea, pe baza industriilor moderne sau a industriilor high-tech standardizate, a nivelelor celor mai de jos ale sistemelor urbane, şi mai ales a spaţiilor rurale.

115

Definirea şi repartiţia spaţială a tehnopolurilor

Indiferent de modul de atac al acestor noi forme de organizare spaţială a industriei, un lucru este cert :

activităţile de înaltă tehnologie manifestă o tendinţă evidentă de concentrare în spaţiu, alcătuind peisaje specifice, care nu mai nimic în comun cu organizările industriale clasice. Studierea a numeroase cazuri de asemenea organizări, numite generic tehnopoluri a condus la multe clasificări, fiecare privilegiind unul sau altul dintre criteriile luate în considerare. Una dintre cele mai complete aparţine geografului francez Georges Benko:

"Pentru a identifica un tehnopol trebuie avuţi în vedere mai mulţi indicatori: proporţia personalului tehnico-ştiinţific în cadrul întregului personal, volumul investiţiilor în activităţile de C&D, nivelul de perfecţionare a produselor finite în cadrul ramurii industriale şi catalogarea acesteia în nomenclatoarele oficiale, rata de creştere a numărului de angajaţi şi a numărului de întreprinderi în sectorul studiat, etc.[...] În funcţie de concretizarea sa spaţială, de importanţa şi de tipul de activitate, noile realităţi spaţiale industriale pot fi clasificate astfel: - Centrele de inovaţie : ca extensii în interiorul campusurilor universitare, ele furnizează mici unităţi de cercetare sau de expertiză pentru întreprinderi (exemplu : la Universitatea din Compiègne); - Parcurile ştiinţifice : apărute în ţările anglo-saxone, amenajate la iniţiativa universităţilor, în proximitatea propriilor campusuri, dezvoltarea lor a fost legată de existenţa firmelor care posedau un departament de C&D în creştere sau deja renumit, asociat cu laboratoare universitare şi cu alte unităţi subordonate. Un asemenea ansamblu este compus din birouri, laboratoare şi ateliere (exemplul clasic : Cambridge Research Park din Marea Britanie). Tehnopolurile franceze se inspiră frecvent de la acest model; - Parcurile tehnologice : sînt caracterizate de predominarea cercetării aplicate, eventual (dar nu în mod necesar) în legătură cu universităţile). Activităţile principale sînt: producţia industrială de înaltă tehnologie şi serviciile către întreprinderi. Aceste spaţii sînt amenajate în general în mediile periurbane, în apropierea marilor aglomeraţii, într-un mediu natural şi social agrabil, de mică densitate. Deseori parcurile ştiinţifice sînt organizări complexe : activităţi economice pe de o parte, habitat şi echipamente edilitare pe de altă parte (unul din exemplele clasice în Franţa este Sophia Antipolis); - Parcurile de afaceri şi comerciale : sînt caracterizate de un mediu de foarte înaltă calitate, de mică densitate umană, corespunzînd tuturor exigenţelor întreprinderilor industriale şi comerciale şi avînd o imagine de prestigiu, mai ales prin activităţile înalt specializate pe care le propune sau le facilitează (multe exemple în jurul aeroporturilor pariziene); - Zonele industriale superioare : adesea influenţate de imaginea parcurilor ştiinţifice şi de tendinţele recente ale arhitecturii, ele au o legătură minoră cu activităţile high-tech însă, prin calitatea design-ului şi prin aparenţa ultramodernă a clădirilor beneficiază de o imagine pozitivă care le leagă direct de aglomerările de industrii de înaltă tehnologie33".

Georges Benko - La géographie des technopoles, Masson, Paris, 1991, p. 11-13 Această scurtă prezentare pune în evidenţă caracterul de arhipelag al tehnopolurilor. Izolarea lor este

posibilă în primul rînd prin aceea că noile industrii nu necesită fluxuri importante de materii prime şi nu generează fluxuri majore de produse finite, ele putînd fi deservite de transportul auto de gabarit mediu şi mic sau de cel aerian. Localizarea independentă de axele de transport a producerii materiilor prime (piese, subansamble, substanţe intermediare) şi a fabricării produselor finite, care permite implantarea unităţilor de producţie şi a locuinţelor cercetătorilor şi specialiştilor în spaţii calme, pitoreşti, neaglomerate, crează peisaje industriale total diferite de cele tradiţionale, ceea ce a făcut pe unii geografi să considere că este vorba de spaţii industriale de tip nou. În majoritatea cazurilor, acest lucru este adevărat din punct de vedere geografic, însă trebuie avut în vedere faptul că nu toate industriile noi (microelectronica, informatica, robotica, neoenergetica, biotehnica, farmaceutica modernă, noile materiale, telematica, birotica, tehnotronica) au acelaşi comportament de localizare, de unde modele diferite de apariţie şi de evoluţie a tehnopolurilor :

a) - unele tehnopoluri se formează chiar în interiorul oraşelor, prin restructurarea internă a unor spaţii industriale clasice (Mérenne-Schoumacker, 1991), ceea ce nu duce la transformări în aspectul exterior, vizibil, al spaţiilor respective. De exemplu, Torino, dintr-un oraş tradiţional al siderurgiei, chimiei şi automobilului, a devenit un adevărat pol high-tech, orientîndu-se spre fabricarea de ordinatoare şi echipamente periferice (scannere, imprimante, monitoare), roboţi industriali, maşini unelte cibernetizate, etc. (Jalabert şi Grégorias, 1987);

b) - alte tehnopoluri sînt create prin transformarea evidentă a spaţiilor pe care le ocupă, mai ales atunci cînd se concentrează în unele cartiere cu standing înalt ale marilor aglomeraţii, anterior neindustrializate : Orange County (Scott, 1986), El Segundo, Inglewood (Marchand şi Scott, 1991) din Los Angeles; Palo Alto din San Francisco (Benko, 1991), Tsukuba din Tokyo (de Mourgues, 1985; Benko, 1991), etc.;

c) - în alte cazuri, spaţii pustii din apropierea campusurilor universitare situate în afara oraşelor au creat nuclee industriale high-tech foarte dinamice, cum este cazul tehnopolului Silicon Valley, din California, care grupează peste 1 000 de întreprinderi, aflate în priză directă cu Stanford University (Marchand, 1991);

33 Evoluţia ulterioară a conferit unora dintre ele statutul de tehnopol complex (Zona de Inovaţie şi Cercetare Ştiinţifică ZIRST de lîngă Grenoble - cf. Rougier, 1991, sau de lîngă Saint-Etienne, cf. Peyrache, 1986)

116

d) - o serie de tehnopoluri s-au dezvoltat la periferia oraşelor universitare, chiar la limita acestui tip de aglomeraţii urbane care, prin expansiune, le-au înglobat ulterior în perimetrul lor, cum se prezintă situaţia concentrării 128 Highway (Şoseaua 128), altădată artera de centură a oraşului Boston, în prezent făcînd parte din structura urbană a localităţii (unde se află universităţile Tuft, Harvard şi MIT - Massachussets Institute of Technology);

e) - în cele mai multe dintre cazuri, tehnopolurile au apărut în spaţii rurale, aflate la distanţe relativ mari de aglomeraţiile urbane, însă oferind condiţiile unui mediu calm, natural, nepoluant şi nestresant; exemplele sînt multiple : Cambridge Research Park în Marea Britanie (Gachelin, 1977; Benko, 1991; Moindrot, 1991), Triangle Research Park din Virginia (Rivière, 1985), Sophia Antipolis în sudul Franţei (Benko, 1991), etc.

Repartiţia spaţială a nucleelor neoindustriale a depăşit faza regională, cînd doar anumite unităţi

administrative beneficiau de interesul marilor companii şi deci de investiţii pentru cercetare şi dezvoltare a noilor tehnologii (California, Massachussets, Virginia, Texas, Florida în SUA, bazinul parizian, cel londonez sau cel rhenan în Europa, megalopolisul din sud-estul Japoniei). Dezvoltarea tehnologiilor de transport a persoanelor şi informaţiilor, precum şi politicile factorilor locali de decizie au creat condiţiile răspîndirii la scară naţională a acestui tip de localizare industrială :

- în Statele Unite ale Americii, asemenea uzine de fabricare a ordinatoarelor, echipamentelor periferice,

echipamentului audio-video, a microprocesoarelor, semiconductoarelor, circuitelor integrate, noilor aliaje şi materiale, produselor biotehnologice, etc., au fost implantate în statele Oregon (McMinville, Corwallis, Aloha, Eugene, Salem), Idaho (Boise, Pocatello), Colorado (Fort Collins, Greenley, Loveland, Colorado Springs), Washinghton (Vancouver), Carolina de Nord (Raligh), Utah (Salt Lake City, Orem, Ogden), Arizona (Tucson, Chandler), Maine (South Portland), Oklahoma (Tulsa), care se adaugă celor existente de multă vreme în California (Silicon Valley, Orange County, Palo Alto), în Massachussets (Worpinger Falls, Beverly, Danvers, Lexington, Woburn) ori în Texas (Plano, Austin, Silicon Prairies), etc.

- în Canada, tehnopolurile au apărut şi evoluează atît în provinciile estice cît şi în cele vestice: Columbia

Britanică (Discovery Park în Vancouver), Alberta (Edmonton, Calgary), Saskatchewan (Saskatoon), Ontario (Kanata), Québec (Montréal), etc.

- în Japonia34, nucleele au fost localizate şi în exteriorul megalopolisului Tokkaido (Tokyo-Osaka-

Nagoya), creînd alte organizări, multiple dar izolate între ele (Benko, 1991), în insula Kyushu (supranumita Silicon Island), precum şi în estul insulei Honshu, prefigurînd deja ceea ce specialiştii în amenajarea spaţiului denumesc "tehnopolisul nipon". Cele mai importante aglomerări de industrii high-tech funcţionează pe baza sinergiei universitate - firmă industrială : Hakodate, Akita, Nagaoka, Utsunomiya, Hamamatsu, Toyama, Kibi-Kogen, Hiroshima-Chuo, Yamaguchi, Nagasaki, etc., fiind profund integrate în politicile japoneze de dezvoltare regională (Masser, 1989).

Lărgirea distribuţiei la scară naţională a fost însoţită şi de una la scară mondială. Primele state care s-au

remarcat, pe baza propiilor eforturi, au fost China, cu activităţi legate de industriile nucleare, aerospaţiale şi de armament (Jiquan, Xichang, Beijing), India (Madras, Sriharikota), Thailanda (Chulalongkorn) şi Brazilia (Alcantara). Mai spectaculoase s-au dovedit a fi implantările în statele în curs de dezvoltare a unor filiale de asamblare a produselor high-tech : computere, echipament audio-video high fidelity. Uzinele, localizate prin intermediul companiilor de profil (IBM, Fujitsu, NEC, Digital, Hewlett-Packard, Hitachi, Apple, Olivetti, Bull, Canon, Toshiba, Compaq, Microsoft), care căutau în primul rînd forţă de muncă ieftină, au creat tehnopoluri mai mult sau mai puţin evoluate în Hong Kong, Indonezia, Coreea de Sud, Malaysia, Filipine, Singapore, Thailanda şi Taiwan (Benko, 1991, Cosaert, 1991).

Crearea tehnopolurilor a condus la descentralizarea avansată la scara naţională şi mondială a industriilor

de sistem moderne, care au facilitat apoi descentralizarea industriilor uşoare clasice, contribuind la echiparea din ce în ce mai uniformă cu activităţi industriale a teritoriului. Dacă modul de apariţie a organizărilor generate de industriile de vîrf, precum şi taxonomia acestora sînt încă mult prea confuze pentru a se da un verdict final, un lucru se ştie cu certitudine : niciodată crearea unui tehnopol nu a fost decisă de autorităţile centrale (poate şi pentru că acestea au apărut cînd statul bătea în retragere), ci de actori aflaţi la nivele inferioare de decizie : universităţi, firme industriale, colectivităţi regionale şi locale. Acest transfer al deciziei de localizare a unor activităţi care par să constituie propulsorul principal al lumii contemporane poate să însemne doar o perioadă de acumulare privată a bogăţiei, pe care satul, reintervenind, să o poată redistribui sau, cine ştie, poate să însemne o (re)apropiere a umanităţii de muncă şi de roadele acesteia. Acest din urmă aspect pare să fie confirmat de o serie întreagă de fenomene economice spontane care se întîmplă din 1970 încoace : reapariţia districtelor industriale, industrializarea difuză a spaţiilor rurale, redescoperirea artizanatului şi a tîrgurilor săptămînale, refuzul consumului produselor standardizate, boicotarea anumitor firme transnaţionale cu conduită neortodoxă faţă de consumatori, etc.

STRUCTURI INDUSTRIALE PLANETARE

34Pentru Europa, vezi capitolul "Stadiul nucleelor neoindustriale", pag. 186-195, în "Geografia..." de I. Velcea şi Al. Ungureanu, 1993

117

Activităţile industriale au dobîndit dimensiuni mondiale în primul rînd prin internaţionalizarea

economiilor naţionale, prin mondializarea35 comerţului, precum şi prin relaţiile de interdependenţă stabilite între agenţii economici localizaţi în teritorii naţionale diferite. Prin aceste mecanisme s-au creat pe de o parte relaţii de dependenţă a statelor industrializate faţă de furnizorii de combustibili şi de materii prime, iar pe de altă parte s-au creat relaţii de dependenţă tehnologică a statelor în curs de dezvoltare faţă de statele dezvoltate. Pentru reducerea cât mai mult posibil a constrîngerilor induse de aceste relaţii, majoritatea statelor au căutat să se asocieze în plan regional cu statele învecinate, creînd structuri industriale transfrontaliere. Principiul de realizare a acestor structuri este integrarea orizontală, tradusă în colaborarea inter-industrială între firme sau între state36.

În acelaşi timp, statele dezvoltate au căutat să încheie contracte de aprovizionare cu energie şi materie prima cu furnizorii cei mai apropiaţi, în schimbul diferitelor forme de transfer tehnologic. În acest fel s-au creat structuri industriale regionale, continentale sau intercontinentale alcătuite dintr-un nucleu tehnologic şi o periferie furnizoare de materii prime şi energie, ea însăşi în plin proces de industrializare. Aceste structuri sînt fie vizibile, impunându-se în peisaj (reţele comune de autostrăzi, de căi ferate, de canale fluviale, de transport a energiei electrice, gazelor naturale ori petrolului), fie invizibile (relaţii de producţie şi de politică economică, structuri similare a ocupării forţei de munca, ponderi asemănătoare ale valorii producţiei industriale în PNB/PIB, etc.).

După gradul de integrare, se pot deosebi structuri industriale integrate, structuri industriale de tranziţie şi

structuri industriale izolate. În cadrul fiecărei structuri se pot individualiza regiuni industriale complexe, în funcţie de calităţile spaţiului economico-geografic şi de specificul evolutiv al organizărilor industriale locale. Clasificarea pe care o propunem aici este strict orientativă, obiectele sale evoluînd continuu şi rapid.

STRUCTURI INDUSTRIALE INTEGRATE

Structurile industriale integrate sînt caracteristice regiunilor celor mai dezvoltate ale planetei (America de

Nord, Europa Occidentală, estul Asiei). În plan regional, aceste organizări industriale transfrontaliere şi-au datorat evoluţia unui nucleu sau unei axe tehnologice iniţiale, de unde, prin fenomenul de expansiune şi difuzie industrială, activităţile sectorului secundar s-au extins în statele învecinate.

REGIUNEA NORD-AMERICANĂ s-a dezvoltat în urma dinamicii economice a Statelor Unite, cuprinzînd

în prezent SUA, Canada, Mexicul şi câteva state şi teritorii insulare din Marea Caraibelor : Puerto Rico, Bahamas, Dominica, Trinidad-Tobago, Bahamas, Bermude şi Insulele Virgine Americane.

Între organizările industriale grupate în jurul graniţei americano-canadiene au fost instalate reţele foarte dense de căi ferate şi autostrăzi, conducte pentru hidrocarburi, sisteme de navigaţie fluvio-lacustră şi reţele electrice de foarte înaltă tensiune. Spre sud, echipamente asemănătoare, dar de densitate mai redusă, au fost instalate la graniţa cu Mexicul (şosele modernizate şi conducte) şi pe litoralul meridional (către care converg majoritatea rutelor navale din Marea Caraibelor şi din Golful Mexic).

Canada este principalul furnizor de minereuri feroase şi neferoase, de energie electrică, petrol, gaze şi chiar cărbuni (pentru concentrările urban-industriale pacifice ale SUA) iar Mexicul un furnizor destul de important de petrol, gaze, concentrate de cupru, plumb şi zinc, zahăr nerafinat, fructe topicale, lînă, etc. Marile întreprinderi din Statele Unite au instalat o serie de întreprinderi de asamblare a echipamentului de transport, a echipamentului agricol sau a echipamentelor electronice şi electrotehnice (automobile, camioane, tractoare, ordinatoare, aparate hi-fi, subansamble industriale) în Mexic şi Canada, iar în statele caraibiene o serie întreagă de complexe de rafinare şi de transformare avansată a petrolului, de industrii textile şi mecanice.

Regiunea prezintă în ansamblu aceeaşi structură industrială de bază : 20% din populaţia activă este ocupată în industrie, sectorul secundar acoperind în jur de 20% din volumul PNB37. Cei aproape 400 de milioane de locuitori ai regiunii, cu un potenţial economic mediu destul de ridicat, asigură o piaţă internă capabilă să susţină un consum ridicat al produselor industriale, fapt deloc de neglijat în condiţiile concurenţei acerbe practicate pe piaţa mondială de celelalte regiuni dezvoltate. Tratatul de creare a zonei economice nord-americane de liber schimb (NAFTA - North American Free Trade Agreement), semnat în 1993, crează un cadru favorabil evoluţiei industriale (şi economice, în general) a acestei regiuni.

35 Pentru precizarea termenilor de internaţionalizare, mondializare şi globalizare v. O. Groza - Studiu introductiv la lucrarea Jacques Bonnet - Marile metropole mondiale, Editura Institutul European, Iaşi, 2000. 36De exemplu, echipamentul aerospaţial european (sateliţi, rachete lansatoare de tip "Ariane", instalaţii de supraveghere şi de control a unităţilor orbitale lansate, etc.) este construit de firme private sau publice din mai multe state : Aeritalia, British Aerospace, Mercedes Benz, Erno, Siemens, Telefunken, Alcatel, ş.a. 37Proporţiile, care tind să arate o terţiarizare avansată a economiilor naţionale, au însă cauze diferite : cea mai mare parte din populaţia activă a Statelor Unite şi a Canadei este ocupată în servicii de înalt nivel, în special al celor către întreprinderi, pe când în statele insulare predomină terţiarul datorat serviciilor turistice. În Mexic se observă o structura echilibrată a repartizării populaţiei active între sectoarele de activitate.

118

REGIUNEA EUROPEI OCCIDENTALE cuprinde statele din sudul, vestul, centrul şi nordul

continentului. Axa industrială Marea Britanie-Belgia-Germania-Elveţia-Franţa-Italia de Nord a dinamizat, pe parcursul a două secole, industrializarea statelor învecinate, din Spania pînă în România şi din Norvegia pînă în Grecia. Crearea "cortinei de fier" a redus hinterlandul axei industriale, prin scoaterea din aria sa de influenţă a unor ţări foarte dinamice în perioada interbelică: Germania estică, Cehia, Polonia, România, ţările baltice, fapt care a facilitat mai târziu industrializarea unor state periferice precum Portugalia, Spania, Grecia, Islanda, Irlanda, Norvegia.

Deşi în prezent relativ lipsită de resurse minerale, regiunea are câteva puncte de aprovizionare internă: petrol şi gaze din Marea Britanie, Norvegia şi Olanda, cărbune din Marea Britanie, Germania şi Spania, bauxită din Spania, Franţa, Italia şi Grecia, fier din Suedia, lemn de răşinoase din Suedia, Finlanda, Norvegia şi Franţa, metale neferoase din Spania, Irlanda, Marea Britanie, Franţa, Finlanda şi Norvegia. Cea mai mare parte a consumului este asigurată însă din exterior, de la distanţe foarte mari, constituind principalul punct fragil al regiunii. Atragerea Rusiei, Kazahstanului şi statelor din Europa de Est în sfera sa de influenţă ar modifica radical acest aspect. Integrarea orizontală este vizibilă în toate domeniile industriale, marile companii transnaţionale europene fiind active în toate statele regiunii, lucru facilitat de reglementările politicii economice comune a Uniunii Europene.

Infrastructura sistemului industrial este asigurată de o extraordinar de densă reţea de căi de transport38 : reţeaua de autostrăzi este paneuropeană; toate fluviile (cu excepţia celor spaniole şi italiene) sînt legate între ele prin canale de mare gabarit; reţeaua de căi ferate electrificate s-a extins pe majoritatea magistralelor iar cea a trenurilor de mare viteză este proiectată la nivel continental; tensiunea reţelelor electrice este în mare parte unificată; conductele de hidrocarburi sînt extinse pe întreg teritoriul iar sistemul de telecomunicaţii este unul dintre cele mai performante de pe întreaga planetă.

Ponderea forţei de muncă industrială în totalul populaţiei ocupate oscilează în medie în jurul a 28% (mai ridicată în Germania, cu 40%, şi în statele industrializate mai recent : Spania, Portugalia, Suedia, Norvegia, Grecia), valoarea productiei industriale deţinînd între 25 şi 30% din PNB. Deşi cu mare putere de absorbţie, cele aproximativ 375 de milioane de locuitori ai regiunii nu constituie o piaţă interioară suficient de mare, ceea ce constrînge la căutare unor pieţe externe de consum. Intrarea statelor Asociaţiei Europene de Liber Schimb (Islanda, Elveţia, Austria, Norvegia, Suedia, Finlanda), precum şi cea a fostelor state socialiste în cadrul Uniunii Europene va accentua integrarea industrială specifică acestui spaţiu şi va creştere capacitatea de consum a propriilor produse fabricate.

REGIUNEA ASIEI PACIFICE s-a constituit în ultimii treizeci de ani, în urma dinamicii industriale

japoneze. Nucleul tehnologic este constituit de arhipelagul nipon care, pe baza infrastructurilor create anterior de interesele americane şi europene din Asia de Sud-Est, a accelerat echiparea cu industrii diverse a Coreei de Sud, a teritoriilor chineze Macao şi Hong Kong (de curînd reintegrate Chinei), a Taiwan-ului, Indoneziei, Filipinelor, Thailandei, Malaisiei şi oraşului-stat Singapore. În prezent, "motorul japonez" şi mondializarea schimburilor comerciale a antrenat litoralul estic al Chinei şi este pe punctul de a face acelaşi lucru cu Republica Viêtnam, cu Laosul şi cu Cambodgia. Japonia a avut de înfruntat starea de spirit anti-japoneză creată în urma expansiunii coloniale şi a războiului din Pacific, precum şi concurenţa transnaţionalelor euro-nordamericane. Faptul că era cel mai apropiat şi mai important consumator39 şi investitor a diminuat dezavantajele respective. Principalele resurse ale regiunii sînt petrolul, gazele naturale (Brunei, Indonezia, Malaisia, China), staniul şi bauxitele (Thailanda, Malaisia, Indonezia, China), cuprul (Filipine, China, Japonia), plantele textile tropicale şi ecuatoriale, cauciucul natural şi celelalte culturi de plantaţie. Esenţialul consumului este asigurat însă de importuri. Japonia a investit masiv în instalarea în statele regiunii a unor uzine de asamblare a echipamentelor de transport (motociclete, motoscutere, automobile, camioane), a echipamentelor high-tech (ordinatoare, scannere, imprimante), a unor unităţi de fabricare a suporturilor magnetice pentru sunet, imagine şi informaţie, de fabricare a echipamentului textil, a unor uzine de producţie textilă40, alimentară, petrochimică, siderurgică, etc.

Numărul uriaş de potenţiali consumatori (peste 1 700 de milioane de locuitori) face din această regiune principala (viitoare) piaţă de consum a planetei. Veniturile mici ale locuitorilor celor mai multe dintre ţări împiedică însă deocamdată concretizarea acestui potenţial fabulos. Expansiunea economică deja vizibilă în domeniul industrial lasă să se întrevada o ameliorare netă a acestui neajuns, în statele Asiei de Sud-Est şi de Est populaţia angajată în industrie reprezentînd între 30 - 35% din populaţia ocupată, industria contribuind cu 30 - 40% la formarea PNB.

38În Germania, nici o localitate nu se află la mai mult de 50 de km de o autostradă; practic, toate marile aglomeraţii de industrii industrializante sau de industrii uşoare ale Europei Occidentale sînt accesibile pe cale fluvio-maritimă; căile ferate sînt pe punctul de a fi standardizate în ceea ce priveşte siguranţa traficului, viteza de transport şi regimul tensiunii pe tronsoanele electrificate, etc. 39Statele regiunii, cu excepţia Coreei de Sud, Taiwan-ului şi a Hong Kong-ului, sînt denumite "atelierele metalurgice ale Japoniei", deoarece aproape întreaga lor producţie siderurgică, foarte specializată (oţel pentru construcţii, feroaliaje) este preluată de economia niponă. 40Japonia a instalat în regiune peste 500 de întreprinderi, controlînd 25% din producţia textilă a Thailandei, 36% din cea a Malaisiei, 40% din cea a statului Sigapore, etc.

119

STRUCTURI INDUSTRIALE ÎN TRANZIŢIE Există pe glob o serie de state sau de grupuri de state care, în urma evoluţiei economice mondiale sau a

celei politico-economice locale ori regionale, sînt într-o fază de creare a unor tipuri noi de structuri industriale, abandonînd sau restructurînd vechile organizări teritoriale. În funcţie de specificul acestor fenomene, se pot sesiza mai multe regiuni aflate într-o fază evidentă de tranziţie.

STATELE FOSTE SOCIALISTE ÎN TRANZIŢIE cuprind organizările regionale care au alcătuit blocul

socialist. Centrul acestor state a fost Uniunea Sovietică, iniţiatoarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), care s-a dorit o replică a Pieţei Comune (nucleul iniţial al actualei Uniuni Europene). Organizaţia a impus o puternică organizare aparent orizontală41 a industriei : producţiile statelor erau complementare iar principalul furnizor de energie şi de materii prime era Uniunea Sovietică. Astfel, Cehoslovacia producea 90% din maşinile textile şi 40% din utilajul minier al grupului socialist, Polonia 40% din utilajul carbonifer şi 60% din echipamentul destinat industriei alimentare, Ungaria aproape 50% din producţia de autocare şi autobuze, România fabrica mai mult de 45% din utilajul de extracţie şi de transformare a petrolului, iar RDG deţinea peste 60% din producţia de maşini-unelte. Dizolvarea prematură a CAER (1991) a creat greutăţi enorme structurilor industriale concepute să funcţioneze într-o structură regională integrată şi centralizată.

Ponderea populaţiei ocupată în industrie oscilează între 30 şi 50%, asigurînd între 35 şi 62% din PNB. Deşi cele mai multe state au populaţii numeroase, puterea de cumpărare a locuitorilor este mică iar industria nu este specializată în producţia de bunuri de consum la standarde moderne, ceea ce deschide porţi largi pentru produsele industriilor de sistem din regiunile dezvoltate.

Potenţialul tehnic, energetic şi uman, precum şi modificarea relaţiilor de proprietate care caracterizează în prezent regiunile industriale ale fostelor state socialiste fac din acestea spaţii atractive pentru cei doi poli dezvoltaţi cu care se învecinează mai mult sau mai puţin : Europa Occidentala şi Asia Pacifică. Viitorul poate aduce o integrare a acestor regiuni cu unul dintre vecini, sau, în funcţie de comportamentul politic al acestora din urmă, poate să creeze o nouă structură integrată proprie, modernă. Erorile strategice ale vestului european au lăsat deja poarta deschisă investiţiilor est-asiatice, care s-au infiltrat masiv în estul Europei (Groza, 1998).

Ca un caz particular se înscriu fostele republici sovietice din Asia Centrală (Kazahstan, Uzbekistan,

Tadjikistan, Kirghizstan, Turkmenistan, care oscilează între orbita economică rusească, cea politico-economică europeană şi fundamentalismul islamic iradiat în special dinspre Iran. Jocul Federaţiei Ruse - caz special de asemenea - rămîne incert, statul neputînd încă să uite locul de primă putere mondială pe care l-a ţinut vreme de jumătate de secol.

REGIUNILE DE INTEGRARE INCIPIENTĂ sînt caracteristice unor grupuri de state din continentele

sudice. Aflate în diferite stadii de industrializare, aceste state nu pot fi competitive în concurenţa cu statele industrializate, din care cauză (şi pentru a diminua dependenţa tehnologică faţă de acestea) au recurs la forme diferite de integrare regională, care le permite tranziţia de la o funcţionare de tip colonial la una independentă.

Cel mai evident este grupul de state atlantice din America de Sud (Brazilia, Argentina, Paraguay şi Uruguay), cu baza hidroenergetică în mare parte comună (sistemul Paraná) şi cu interese economice similare. Grupate în jurul Braziliei, principalul nucleu tehnologic, aceste state încearcă să stabilească relaţii orizontale de producţie între ramurile industriilor de echipament (de exemplu, pentru industria electrotehnică, cablurile de cupru, izolate sau nu, sînt furnizate de Argentina, motoarele electrice de Brazilia iar turbinele sînt montate în Paraguay).

O altă regiune este Africa sudică, unde polul incontestabil este Republica Sud-Africană, competitivă dar izolată pînă nu demult pe plan internaţional datorită politicii sale de apartheid. Transformările politice radicale crează posibilitatea lărgirii Uniunii Vamale şi Economice a Africii de Sud cu noi state : Namibia, Botswana, Zambia, Zimbabwe, Angola, Congo-Kinshasa, etc.

STRUCTURI INDUSTRIALE IZOLATE

Cea mai mare parte a statelor în curs de dezvoltare, la care se adaugă Australia şi Noua Zeelandă, deşi sînt

integrate în sistemul economic mondial, se află faţă de vecini într-o relativă izolare naturală (oceane, lanţuri montane), culturală (religii sau ideologii intolerante sau incompatibile), economică (nivel scăzut de dezvoltare a organizărilor economice proprii sau înconjurătoare) sau politică (dispute teritoriale, stări conflictuale, etc.). Majoritatea acestor regiuni sau ţări (care cuprind Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu, Asia de Sud, cea mai mare parte a Africii, America de Sud andină, Venezuela, Columbia, Cuba, Australia, Oceania) prezintă o serie de trăsături specifice :

- sistemul industrial păstreaza sechelele organizării coloniale istorice : ponderea mare a industriei extractive, existenţa industriilor industrializante capabile să valorifice doar resursele locale, industrii uşoare strict specializate şi în număr limitat;

41De fapt CAER era o organizaţie structurată în plan vertical, principalul beneficiar fiind URSS.

120

- sistemele de transport au caracter de penetraţie, împiedicînd contactele interregionale şi expansiunea industrială a industriei în teritoriu;

- statele componente sînt principalii furnizori cu energie şi cu materii prime ai regiunilor dezvoltate; - organizările industriale au caracter punctiform, fiind localizate mai ales la periferiile spaţiilor naţionale

(în general pe litorale); - sistemul industrial este subordonat tehnologic statelor avansate. Principalele tipuri de regiuni ale structurilor izolate sînt : a). Regiuni furnizoare de hidrocarburi, alcătuite din state ale căror sisteme industriale sînt bazate pe

prelucrarea petrolului şi pe industriile industrializante energofage (Orientul Mijlociu, Africa de Nord, Africa de Vest şi nord-vestul Americii de Sud;

b). Regiuni furnizoare de materii prime metalifere şi agricole, ale căror state prezintă sisteme industriale simple, bazate pe prelucrarea resurselor proprii şi pe industrii de sistem implantate de transnaţionale (Chile-Perù-Bolivia; Guyana-Guyana franceză-Surinam), Africa de Nord-Vest (Sierra Leone-Guineea-Niger-Mali-Mauritania);

c). Regiuni furnizoare de materii prime de origine agricolă, ale căror state posedă sisteme industriale abia schiţate, situaţie cauzată în mare parte de instabilitatea politică : America Centrală istmică (Belize-Honduras-Guatemala-El Salvador-Costa Rica-Panama), Africa tropicală de Sud (Angola, Mozambic, Madagascar), Africa Centrală şi de Est (Republica Africa Centrală-Zair-Uganda-Rwanda-Burundi-Malawi-Tanzania), Africa tropicală de Nord-Est (Ciad-Sudan-Etiopia-Somalia-Kenya);

d). Regiuni furnizoare de materii prime diverse şi cu sisteme industriale diversificate (India, Pakistan,) sau lipsite de resurse importante şi cu sisteme industriale în curs de diversificare (Nepal-Bhutan; Bangladesh-Myanmar, Liban-Siria-Iordania), ale căror state sînt în raporturi tensionate sau conflictuale;

e). State dezvoltate din punct de vedere industrial, cu sau fără resurse minerale importante, dar izolate de vecini în mod natural (Australia-Noua Zeelandă42) sau politic, economic, social şi cultural (Turcia, Israel43 şi pînă de curînd, Republica Sud-Africană).

f). State izolate, fără resurse importante şi cu sisteme industriale primitive, izolate din cauze politice sau economice (Cuba, Mongolia, Afganistan).

ELEMENTE DE GEOGRAFIE ECONOMICĂ A ACTIVITĂŢILOR TURISTICE

STRUCTURI TURISTICE DE INTERES MONDIAL

Înainte de a fi o activitate economică, turismul este o activitate socială (Dacharry, 1965; Guignard,

1971), reflectînd o anumită structură psiho-comportamentală a populaţiei. Acest caracter s-a accentuat după al doilea război mondial, cînd turismul a devenit o activitate de masă, nemaifiind privilegiul aristocraţiei sau burgheziei. creşterea puterii economice a populaţiei din statele dezvoltate, mărirea bugetului de timp liber, perfecţionarea asistenţei sociale şi sanitare (concedii plătite de odihnă şi tratament), precum şi intensificarea activităţilor economice (care a prilejuit deplasări frecvente ale cadrelor de conducere şi ale funcţionarilor superiori ai marilor companii) a impus turistul ca nomadul principal al mileniului al doilea : între 1950 şi 1990 numărul turiştilor internaţionali a crescut de la 30 de milioane la 400 de milioane anual. Dacă la această cifră se adaugă şi turiştii interni fiecărui stat, valoarea urcă spre 1,5 miliarde de oameni care în fiecare an îşi schimbă sezonier domiciliul permanent, pe o durată determinată, cu un domiciliu de vacanţă (reşedinţă secundară proprie sau oferită de marile companii turistice în hoteluri, campinguri, moteluri, hanuri, etc). Teritorial, activitatea turistică cea mai importantă este cea efectuată în interiorul şi la periferia imediată a regiunilor dezvoltate (America de Nord, Europa şi Japonia).

Oricare ar fi motivul deplasării şi oricare ar fi tipul de turism creat de aceste deplasări (balneoclimateric, montan, medical, heliotrop, ştiinţific, de afaceri, cultural, religios, etc.), peisajul turistic face parte -implicit sau explicit- atît din comanda cît şi din oferta turistică. Peisajul turistic este un ansamblu de linii, forme şi semne vizibile cu ochiul liber, al cărui simbolistică depinde esenţial de starea de spirit a celui ce îl priveşte (Lazato, 1990). Trăsătura principală a peisajului turistic modern este aceea că acest peisaj este un obiect construit de către organizaţiile de profil. Construcţia sa este fie efectivă, prin modificarea uneori radicală a peisajului natural, fie aparentă, prin mistificarea peisajului natural. Construcţia peisajului cere fonduri importante, care trebuie să

42 Altădată legate de economia britanică, căreia îi furnizau resurse minerale şi agroalimentare, cele două ţări s-au văzut părăsite, odată cu intrarea Marii Britanii în CEE/UE; după o perioadă de profundă criză identitară, atît politică dar mai ales economică, Australia şi Noua Zeelandă se manifestă din ce în ce mai mult ca puteri zonale ale Pacificului de Sud, devenind în acelaşi timp al doilea pol economic al arcului ţărilor din vestul Pacificului. 43 Odată cu diminuarea interesului pe care îl reprezentau pentru Statele Unite în perioada războiului rece, fapt ce le izola de vecinii care le priveau (cel puţin) cu suspiciune, Turcia şi Israelul tind din ce în ce mai mult să se integreze lumii europene, constituindu-se într-un "istm" tehnologic şi cultural între Europa şi Orientul Mijlociu.

121

fie amortizate de gestionarul turistic prin cheltuielile făcute de turişti. Deoarece valoarea cheltuielilor de amortizare şi apoi de întreţinere a peisajului nu poate să scadă, distanţa ce trebuie parcursă de turist pînă la peisajul turistic dorit este un factor important al proporţionării bugetului de vacanţă : turiştii, în funcţie de posibilităţile financiare, vor alege cele mai apropiate peisaje care se apropie de dorinţele lor.

Luînd în considerare factorii implicaţi în activităţile turistice, cuprinşi în enunţurile de mai sus (puterea economică a grupurilor sociale, comanda socială turistică, cheltuielile de creare şi de întreţinere a peisajelor turistice, distanţa dintre domiciliul turiştilor potenţiali şi peisajele turistice dorite) se are în vedere de fapt grupul de factori care intervin în localizarea teritorială a organizărilor turistice. În funcţie de combinarea locală în anumite situri naturale a factorilor enumeraţi, se pot deosebi mai multe structuri turistice planetare. Criteriul principal adoptat în vederea sesizării acestor regiuni este proximitatea faţă de regiunile cu cea mai mare intensitate economică teritorială a populaţiei.

STRUCTURI TURISTICE DE PROXIMITATE Structurile turistice de proximitate funcţionează

în interiorul tuturor statelor globului însă la scară mondială se impun doar trei, respectiv cele proprii Europei, Americii de Nord şi Japoniei.

REGIUNILE EUROPENE sînt regiunile cu evoluţia cea mai îndelungată, încă din secolul al XIX-lea

aristocraţia britanică avînd obiceiul de a petrece iarna pe litoralul Mediteranei, la Nisa (Nice), oraş aşezat pe ţărmul Golfului Îngerilor (La Baie des Anges). Staţiuni rezervate clientelei de lux s-au dezvoltat ulterior la Sandgate (în sudul Londrei), la Ostende (pe litoralul Belgian), la Rimini (pe coasta italiană), la Biarritz (pe litoralul atlantic din sud-vestul Franţei) şi la Ialta, în Peninsula Crimeea. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au apărut primele cluburi de turism montan, în Marea Britanie şi în Franţa (Lozato, 1990).

Principala regiune cuprinde litoralul european al Mării Mediterane, continuat cu cel al Mării Negre.

Cea mai cunoscută organizare turistică a acestei regiuni este Coasta de Azur (Côte d'Azur) din Franţa şi din Principatul Monaco. Côte d'Azur se desfăşoară pe mai mult de 150 de kilometri, între Saint Tropez şi graniţa italiană, adăpostind cîteva dintre cele mai cunoscute staţiuni litorale ale lumii : Menton, Monte Carlo, Nisa, Cannes, Saint Rafael. După 1970, amenajările turistice au fost extinse către Spania, prin echiparea litoralului provinciilor Languedoc-Rousillon (Cazes, 1972). Organizările turistice litorale sînt frecvent completate cu extensii căre obiectivele interne din provinciile Languedoc, Rousillon, Rhône-Alpes (Barbaza, 1970).

După exemplul francez al Coastei de Azur, majoritatea statelor mediteraneene au creat peisaje

turistice asemănătoare. În Spania sînt recunoscute plajele Andaluziei (Costa de la Luz, în vestul Gibraltarului; Costa del Sol, lîngă Malaga) continuate spre est cu Costa Blanca (lîngă Valencia) şi cu litoralul catalan (Costa Brava, la est de Barcelona). Paradisurile de vacanţă ale Mediteranei se continuă în Italia, cu rivierele de pe ţărmul de nord-vest (Riviera di Ponente, Riviera di Levante) şi cu staţiunile de la Marea Adriatică (Rimini, Chioggia, Lido-ul Veneţiei, Castello di Miramare). Pe ţărmul Croaţiei au fost amenajate o serie de situri naturale favorabile (Peninsula Istria, Opatija, Split, Dubrovnik), valorificîndu-se extraordinar de spectaculosul potenţial natural al Coastei Dalmaţiei. În Grecia, turismul heliomarin este specific mai ales arhipelagului (Creta, Insulele Sporade, Insulele Ciclade şi Insulele Dodecanezului, din apropierea coastelor turceşti).

Insulele (Baleare, Corsica, Sardinia, Capri, Sicilia, Malta şi Cipru) întregesc profilul turistic al regiunii, fiind puncte obligatorii de escală pentru croazierele pe Mediterana.

În urma căderii cortinei de fier şi a posibilităţii de acces liber în est a turiştilor occidentali, Marea Neagră are toate şansele de a deveni nu o doar o anexă a Mediteranei, ci chiar o concurentă redutabilă, întrucît calitatea plajelor este net superioară iar infrastructura existentă poate fi rapid ridicată la standarde internţionale. Peisajul litoralului caucazian (Soci, Batumi, Suhumi), unde nu lipsesc nici măcar palmierii pitici atît de tipici pentru Nisa, asigură încă un atu. Amenajările din Crimeea, de pe litoralul românesc (Mamaia-Mangalia) şi mai ales bulgăresc (Varna-Burgas) au preluat deja o parte din fluxurile turistice mediteraneene.

A doua regiune marină europeană este litoralul atlantic. Peisajele atlantice sînt variate : de la cele de

tip mediteranean ale Portugaliei (Lisbona, Porto, Setubal, Algarve), se trece uşor spre cele de tip oceanic tipic (litoralul basc hispano-francez, cu staţiunile de la San Sebastian şi Biarritz, litoralul normando-breton, cu staţiunile înşiruite pe Côte d'Opal şi pe Côte d'Eméraude, la Pornichet, Deauville, Sables d'Olonne), pînă la cele ale mărilor mai reci : la Marea Mînecii - Dover, Brighton, Blackpool şi Portsmouth în Marea Britanie, la Marea Nordului - Ostende în Belgia, la Marea Baltică, etc.

Următoarea mare regiune turistică cuprinde arcul alpino-carpatic. Alpii francezi sînt cel mai intens

echipaţi, majoritatea staţiunilor fiind construite după 1960, uneori prin reconsiderarea celor mai vechi. Urmează masivele montane din cantoanele elveţiene Berna şi Valais, apoi Alpii italieni, Tirolul austriac, Tatra Înaltă, Carpaţii

122

Păduroşi şi Carpaţii româneşti. Staţiunile montane (Mont Doré, Saint Moritz, Chamonix, Crans Montana, Davos, Valle d'Aoste, Innsbrück, Vatra Dornei, Sinaia, Buşteni primesc peste 35 de milioane de turişti anual.

Ierarhia celor mai mari reţele hoteliere mondiale (Sursa : L'Expansion, nr.469/1994)

Locul şi numele reţelei hoteliere Naţionalitatea reţelei hoteliere

Număr de camere

Număr de hoteluri

1. Hospitality Franchise System SUA 354.997 3.413

2. Holiday Inn Worldwide Marea Britanie 328.679 1.692

3. Best Western International Marea Britanie 273.804 3.351

4. Accor Franţa 238.990 2.098

5. Choice Hotel International Inc. SUA 230.430 2.502

6. Marriott Corporation SUA 166.919 750

7. Sheraton Corporations SUA 132.361 426

8. Hilton Hotel Corporations Marea Britanie 94.553 242

9. Forte PLC Marea Britanie 79.309 871

10. Hyatt Group SUA 77.579 164

Europa posedă un potenţial turistic variat, permiţînd funcţionarea unui turism complex. Fluxuri

importante, legate în mare parte de tranzitul spre regiunile prezentate mai sus, se îndreaptă spre marile metropole (Paris, Roma, Bruxelles, Lyon, Grenoble), spre obiectivele turistice de interes istoric şi cultural (Valea Loirei, oraşele spaniole Granada, Cordobà, Sevilla, Madrid, oraşele italiene Florenţa, Pisa, Veneţia), spre cele de interes religios (Lourdes, Santiago de Compostella, Canterbury), spre staţiunile balneare interne (Vichy, Karlovy Vàry), etc. Alături de acestea îşi fac apariţia centre turistice secundare (spaţiile rurale -"turismul verde", Munţii Scandinaviei, Islanda, Irlanda, Lacul Bàlaton din Ungaria, etc.).

REGIUNILE NORD-AMERICANE deservesc aglomeraţiile urbane din imediata lor apropiere,

fiecare dintre ele disputîndu-şi cele 325 de milioane de turişti interni înregistraţi anual, cărora li se adaugă peste 30 de milioane de turişti internaţionali. Regiunile principale sînt : Marile Lacuri, litoralul atlantic, Munţii Appalachi, Florida şi California. Marile Lacuri, împreună cu cascada Niagara, constituie un obiectiv turistic în sine, însă turiştii externi, cu deosebire europeni şi japonezi, sînt atraşi şi de renumele unor oraşe din zonă (Chicago, Detroit, Montréal). Alături de litoralul Atlanticului (cu deosebire cel cuprins între statele Maine şi Virginia) şi de Munţii Appalachi, Marile Lacuri constituie o regiune turistică avînd o clientelă predominant canadiano-americană.

Florida este o regiune helio-marină care polarizează fluxurile din estul Statelor Unite şi Canadei, amenajările înşiruindu-se între Jacksonville şi Miami (Daytona Beach, Vero Beach, West Palm Beach, Fort Lauderdale, Miami Beach, Coral Gables).

California (Santa Monica, Marina del Rey, Redondo Beach, Long Beach) atrage fluxurile vestului continentului american. Restul teritoriului prezintă o serie de puncte disparate, dificil accesibile (Parcul Yellowstone, canionul Colorado, Las Vegas, orăşelele fantomă ale Far-West-ului, amenajate turistic, etc.). Clima oceanică plăcută din nord-vest (Seattle-Vancouver) este puţin valorificată din punct de vedere turistic, fiind însă motivul principal al stabilirii pensionarilor, al celor canadieni în special. Departe de coastele vestice ale SUA, în mijlocul Pacificului se află cel de-al 50-lea stat american, Hawaï, însă din punct de vedere turistic, acesta se încadrează mai degrabă în regiunile turistice periferice, deoarece sînt accesibile doar cu avionul. Tot în Pacificul Central sînt localizate Insulele Midway, puternică bază aero-navală a Statelor Unite, remarcată şi printr-o oarecare activitate turistică.

REGIUNILE JAPONEZE sînt mai puţin vizibile în teritoriu, lucru cauzat atît de lipsa spaţiilor

litorale, cît şi de specificul psiho-cultural nipon care favorizează mai degrabă pulverizarea echipamentelor turistice pe întreg teritoriul în scopul realizării unei izolări locaţionale propice refacerii intelectuale. Principalele aglomerări sînt prilejuite de sporturile de iarnă, posibile doar datorită climei mai reci din Hokkaido, în jurul oraşului Sapporo, care a fost în 1972 şi locul de desfăşurare al olimpiadei de iarnă. Climatul cald de tip tropical nu poate fi utilizat decît în insulele liniştite din sudul arhipelagului, locul de origine al artelor marţiale nipone, unde se află şi principalele aglomerări de reşedinţe secundare de vacanţă (Insulele Okinawa, Insulele Amami şi insulele Ryukyu).

123

Locurile predilecte de week-end şi de vacanţă pentru marea majoriate a japonezilor sînt dispersate în interiorul zonei muntoase centrale, sub forma hanurilor, hotelurilor şi motelurilor de capacitate modestă, amplasate în interiorul peisajelor naturale pitoreşti. Un adevărat loc de pelerinaj, cu valenţe religioase, este Fuji Yama, muntele sacru, situat în sud-vestul oraşului Tokyo. Pentru turiştii internaţionali (1,5 milioane anual), atracţiile sînt reprezentate de marile metropole, deoarece majoritatea celor sosiţi în arhipelag sînt în călătorie de afaceri sau fac parte din puşcaşii marini ai fostei forţe americane de ocupaţie, atraşi de amintirile japoneze. Deşi atrag puţini turişti străini, insulele arhipelagului japonez sînt un furnizor important pentru fluxurile internaţionale (peste 6 milioane de niponi îşi petrec vacanţele în Asia de Sud-Est, în Europa sau în America de Nord.

REGIUNILE TURISTICE ALE CSI constituie un pol turistic secundar al emisferei nordice, în sensul

că atît potenţialul natural, cît şi cel uman este valorificat într-o proporţie nesemnificativă. Regiuni mai importante s-au cristalizat pe litoralele Mării Negre, în subcarpaţii Ukrainei, în Transbaikalia şi în Munţii Ural. Turismul cultural este însă destul de structurat, bazat în special pe civilizaţia rusă clasică a părţii europene (Moscova, Sankt Petersburg) şi pe cea de influenţă islamică din Asia Centrală (Samarkand, Buhara, Taşkent, etc.). Precaritatea economică, insecuritatea publică şi tendinţele secesioniste înregistrate în spaţiul "comunităţii" au diminuat drastic frecventarea regiunilor şi obiectivelor turistice descrise mai sus. În schimb, noii îmbogăţiţi din CSI constituie un segment deloc de neglijat în cadrul clientelei de lux ale celor mai renumite regiuni turistice mondiale.

STRUCTURI TURISTICE PERIFERICE

Structurile turistice periferice sînt situate în prelungire unora dintre regiunile structurilor de

proximitate, a căror organizare au copiat-o sau au imitat-o. Din această cauză, peisajul devine uneori identic cu cel al regiunii model, cu atît mai mult cu cît se adresează fluxurilor turistice cu aceeaşi structură şi origine iar agenţii organizatori ai activităţilor sînt de multe ori aceiaşi. Caracteristica majoră a acestor structuri este faptul că ponderea cea mai mare în cadrul fluxurilor turistice revine turiştilor din cea mai apropiată regiune dezvoltată, urmaţi de cei din regiunile dezvoltate mai îndepărtate, turiştii locali fiind aproape absenţi.

REGIUNEA MEXIC-CARAIBE deserveşte în primul rînd Statele Unite şi Canada, şi într-o măsură

mult mai mică, statele europene (Franţa, Olanda, Marea Britanie şi Germania). Mexicul primeşte esenţialul turiştilor (în jur de 4 milioane de turişti anual pentru sejururi lungi şi

peste 80 de milioane de turişti anual care petrec cel mult o noapte pe teritoriul mexican, marea lor majoritate fiind americani în week-end sau aflaţi în căutare de cumpărături mai ieftine. În afara capitalei, Mexico City, turiştii sînt atraşi către plajele Pacificului (Tijuana, Mexicali, Acapulco, Metàmoros).

În Caraibe se înşiruie o serie de teritorii, insule şi state insulare care realizează din turism venituri ce deţin părţi considerabile în produsul lor naţional brut : Bahamas, Barbados, Anguilla, Bermude, Insulele Cayman, Insulele Turks şi Caicos, Trinidad-Tobago (cu clientelă esenţial nord-americană), Martinica, Guadelupa, Insulele Virgine Britanice, Insula Saint Martin, etc. (cu clientelă preponderent europeană). Turismului heliomarin i se adaugă croazierele pe mările tropicale dintre insulele pitoreşti, activitate care crează porturi specifice de agrement, numite marinas (specifice de altfel şi altor regiuni turistice litorale).

REGIUNEA MEDITERANEANĂ SUDICĂ cuprinde litoralele meridionale şi estice ale Mării

Mediterane (nordul Africii şi Asia Mică), împreună cu obiectivele interne accesibile plecînd de pe ţărm. Cele mai cunoscute obiective sînt monumentele celor trei mari religii revelate, răspîndite în Iudeea şi Palestina, apoi cele ale Egiptului faraonic de pe Valea Nilului (piramidele, Valea Regilor, templele antice) şi oraşele imperiale marocane (Fes, Meknes şi Marrakech). Deoarece condiţiile naturale (insolaţia şi temperatura apei) sînt un atu preţios, majoritatea acestor state au încercat să le valorifice, după exemplul nord-mediteraneean, pentru a atrage o parte din marile fluxuri estivale europene (Miossec, 1977). Progrese evidente, concretizate în polarizarea a peste 2-3 milioane de turişti anual au făcut Marocul (cu amenajări atît la Atlantic - Agadîr, Mogador, Casablanca, Rabat, cît şi la Strîmtoarea Gibraltar - Tanger), Algeria (între Alger şi Oran), Tunisia (Djerba, Hammamet, Monastyr, Soussa şi El Kantaoui) şi mai ales Egiptul, unde Alexandria, relaţie pentru Cairo, este cel mai important port turistic al Mediteranei sudice.

Potenţial ridicat prezintă şi litoralele Israelului, Siriei, Libanului şi Turciei, încă insuficient valorificat, fie din cauza instabilităţii politice, fie a celei economice. Revirimentul mişcărilor fundamentaliste islamice (Algeria, Egipt) şi revendicările kurde (Turcia) crează un climat de insecuritate puţin favorabil turismului, din care cauză fluxurile europene şi nord americane s-au diminuat în ultimii ani.

Trebuie adăugate acestei zone insulele atlantice portugheze (Azore şi Madeira) şi spaniole (Canare, cu renumitele Las Palmas de Gran Canaria, Arrecife şi Santa Cruz de Tenerife).

REGIUNEA ASIEI TROPICALE DE SUD-EST concentrează aproximativ 2 milioane de turişti,

originari în special din Japonia, dar şi din America de Nord, Australia şi Europa. Dacă se includ în această regiune Japonia, Coreea de Sud şi China, numărul vizitatorilor se ridică la peste 10 milioane de vizitatori, fapt care îi asigură al

124

patrulea loc în ierarhia marilor regiuni turistice mondiale. Majoritatea statelor şi teritoriilor (Filipine, Indonezia, Thailanda, Singapore, Hong Kong, Taiwan) manifestă un dinamism economic surprinzător, dar care nu se traduce prin crearea unor fluxuri turistice locale importante, în schimb provoacă deplasări frecvente ale oamenilor de afaceri din restul statelor globului. Atracţiile turistice sînt foarte diverse, mergînd de la nostalgiile foştilor combatanţi japonezi, americani, australieni şi neozeelandezi în războiul Pacificului şi pînă la încălcarea anumitor porunci biblice, lucru nonşalant propus -mai mult sau mai puţin voalat- de către agenţiile internaţionale de turism.

Imensa stuppa aparţinînd ramuri nordice a buddhismului, situată la Borobudur în centrul insulei Java, deci în plin buddhism sudic, este atît un obiectiv turistic, cît şi un loc sacru de pelerinaj al adepţilor religiei Mãhãyana. Stabilizarea situaţiei politice în Cambodgia va putea reintroduce în circuitul turistic vestigiile feudale ale regilor khmeri de la Angkor.

STRUCTURI TURISTICE ÎNDEPĂRTATE

Aflate departe de zonele dezvoltate ale planetei, unele regiuni nu pot beneficia din punct de vedere

turistic decît în parte de potenţialul natural, cultural şi istoric de care dispun. Uneori, condiţiile naturale însele împiedică accesul curioşilor (de exemplu vestigiile civilizaţiilor olmece, toltece şi maya din peninsula mexicană Yucatan, mlăştinoasă şi acoperită de o vegetaţie forestieră luxuriantă, sau ruinele civilizaţiilor andine). În consecinţă, aceste regiuni, cu largul concurs al agenţiilor specializate din statele dezvoltate au optat pentru o ofertă de lux, destinată unei clientele capabile să plătească atît costul deplasării, cît şi pe cel al serviciilor profesionale prestate. Amenajările turistice sînt direct influenţate de prezenţa aeroporturilor şi a oraşelor mari. Exemplul tipic este Rio de Janeiro (situat pe ţărmul unui golf brazilian semi-închis, Baja de Guanabara), unde plajele de la Copacabana beneficiază de toate serviciile unui turism modern.

Organizările turistice îndepărtate sînt punctiforme, relativ izolate şi nu formează regiuni turistice propriu-zise, însă pentru uz didactic, se poate efectua o regionare a lor în funcţie de marile unităţi geografice în cadrul cărora evoluează :

- organizările Americii de Sud sînt relativ rare, turismul fiind legat mai ales de activităţile economice, culturale şi ştiinţifice. Apar ca centre importante capitalele naţionale şi marile oraşe : Caracas, Bogotà, Lima, La Paz, Quito, Buenos Aires, Rio de Janeiro, São Paulo, Recife iar ca zone cu activitate turistică abia vizibilă, Anzii peruvieni şi Amazonia. Diaspora este un element turistic important pentru acest continent, deoarece, prin legăturile de familie, mulţi germani, olandezi, italieni, spanioli şi portughezi petrec sejururi medii şi lungi în Argentina, Uruguay, Paraguay, Brazilia, Guyana, Surinam. Guyana franceză are un statut special, faptul că astroportul Europei este în interiorul său, la Kourou, conferindu-i privilegiul unor frecvente "vizite" europene cu ocazia schimbării personalului bazei sau a lansărilor de obiecte cosmice.- In Atlanticul sudic se remarcă Insulele Falkland şi Sfînta Elena, aflate în posesiune britanică), vizitate de curioşii care doresc să vadă locul detenţiei finale ale lui Napoleon Bonaparte sau urmele "războiului din Malvine" purtat în 1981/1982 între Argentina şi Marea Britanie.- Africa vestică şi subsahariană prezintă cîteva complexe turistice în Senegal, Côte d'Ivoire, Ghana şi Nigeria, cu plajele particulare ale hotelurilor de lux şi cu apele piscinelor care înlocuiesc apele reci ale Atlanticului contrastînd violent cu realitatea socială înconjurătoare, precum şi cîteva centre şi itinerarii safari în Kenya, Uganda, Zair (R.D. Congo), Zimbabwe şi Zambia, ţari în care şi numărul turiştilor este ceva mai ridicat. Republica Sud-Africană este vizitată doar de rudele vechilor familii olandeze, germane şi britanice care s-au stabilit aici în timpul colonizării, însă reintegrarea statului în sistemul economic mondial va intensifica fără doar şi poate turismul de afaceri.

- Oceanul Indian prezintă cîteva spaţii deosebit de pitoreşti, însă cu acces dificil. Unele insule (Madagascar şi mai ales Comore, Seychelles, Réunion şi Mauritius) au cunoscut un adevărat boom turistic în urma investiţiilor efectuate de fostele sau de actualele metropole (Franţa în special).

- Orientul Mijlociu şi Asia de Sud suferă din cauza instabilităţii politice (Irak, Iran, Afganistan, Pakistan, India, Sri Lanka) sau prezintă unele particularităţi culturale incompatibile cu imaginea europenilor şi nord-americanilor despre vacanţă. Cu toate aceste, Arabia Saudită sau Emiratele Unite au o industrie turistică prosperă, fapt legat evident de tranzacţiile comerciale cu petrol, aluminiu şi cu alte mărfuri ale Golfului. În ansamblu, regiunea este un spaţiu cu intense fluxuri turistice cu motivaţie religioasă (Mecca, Medina şi celelalte cîteva oraşe sfinte pentru populaţiile islamice iar Benares, Poona sau fluviul Gange ca atare pentru hinduşi şi buddhişti. Unele situri turistice (Taj Mahal, Mohenjo Daro) sau oraşe (Madras, Bombay, New Delhi, Hyderabad, Colombo) sînt vizitate pentru pitorescul lor deosebit şi crează fluxuri destul de importante de turişti în interes cultural, de afaceri sau ştiinţific.

- Oceania este sediul unor state cu proiecte mari în domeniul turistic (Samoa, Kiribati, Vanuatu, Solomon, Papua-Noua Guinee) însă deocamdată doar posesiunile sau teritoriile aflate sub control american - Guam, insulele Marshall sau francez - Polinezia Franceză (Tahiti) generează o activitate mai susţinută (Gay, 1991).

- Australia şi Noua Zeelandă sînt două state atractive pentru japonezi, ca şi pentru un număr redus de europeni şi americani care le vizitează anual, în special pentru tranzacţii comerciale.

Activitatea turistică este indicatorul clar al gradului de sofisticare la care au ajuns unele dintre societăţile civilizaţiei terestre actuale. Retoric, oricine se poate întreba dacă vreodată toate societăţile globului vor atinge acest stadiu. Întrucît este o întrebare la care cu greu se poate da un răspuns, reluăm -şi în calitate de final al

125

acestei lucrări- una dintre interogaţiile profunde ale geografului elveţian Claude Raffestin : "Cît timp va mai putea rămîne relaţia dintre om şi bunurile materiale motorul principal al căutării bunăstării ?"

126

BIBLIOGRAFIE Alexander, J. W. - Economic Geography, Prentice Hall, New Jersey, 1963 Alexandersson, G. - Geography of Manufacturing, Prentice Hall, New Jersey, 1th edition, 1963 Barbaza, I. - Trois types d'intervention du tourisme dans l'organisation de l'espace littoral, pag. 446-469 în Annales de Géographie ,juillet-août, 1970 Barbu, I., Geagulea, B., Dumitrescu, C. - A doua tinereţe a cărbunilor, Editura Albatros, Bucureşti, 1986 Beavon, K. S. O.- Central Place Theory : A Reinterpretation, Longman, London, 1977) Beguin, H. - Méthodes d'analyse géographique quantitative, Librairies Techniques (LITEC), Paris, 1979 Beguin, H. - La géographie économique, pag. 111 - 120, în Les concepts de la géographie humaine, coordonator A.S. Bailly, Masson, Paris, 1984 Benko, G. - Géographie des technopôles, Masson, Paris- Milan-Barcelone-Bonn, 1991 Bergeron, L. et al. - Dictionnaire d'histoire économique de 1800 à nos jours. Les grandes puissances. Les grandes thèmes, Hatier, Paris, 1987 Berrère, P., Cassou-Mounat, M. - Bordeaux, le contrôle de la croissance, în Annales de géographie , numéro spécial, 1991 Berry, B. J. L., Parr, J. B. - Market Centers and Retail Location. Theory and Applications, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1988 Bluet, J. C. şi al. - Applications d'un modèle gravitationnel aux flux d'échanges internationaux de véhicules automobiles, Bulletin du CEPREL, décembre, 1966 Bluet, J. C., Systermans, Y. - Modèle gravitationnel d'échanges internationaux de produits manufacturés, Bulletin du CEREMAP, janvier, 1968 Bondue, J.P. - .Téléports et dynamique régionale en France, în Hommes et Terres du Nord, nr. 2-3, 1991 Boursier-Mougenot, I., Cattan, N., Grasland, Cl., Rozenblat, C. - Images de potentiel de population en Europe, p 333-345 în: L’Espace géographique, Paris: Doin, N° 4/1993 Brady Foust, J. - Ubiquitous manufacturing, p.13-17 in Annals of the Association of American Geographers, vol. 65, no.1/1975 Brémond, J., Gélédan, A. - Dictionnaire économique et social, 5e édition augmentée, Hatier, Paris, 1990 Brown, L. A. - Innovation Diffusion. A New Perspective, Methuen & Co, New York, 1981 Brunet, R. - La carte, mode d'emploi, Fayard - GIP RECLUS, 2e édition (première édition : 1987), Paris, 1990 Brunet, R., Dollfus, O. - Géographie Universelle, vol.I - Mondes Nouveaux, Hachette - GIP Reclus, Paris, 1990 Brunet, R. - Atlas Mondial des zones franches et des paradis fiscaux, Fayard- GIP RECLUS, 91 cartes, Paris, 1991 Brunet, R. ; Ferras, R. ; Théry, H. - Les mots de la géographie.Dictionnaire critique, RECLUS - La documentation française, Paris - Montpellier, 1992 Bunge, W. - Theoretical Geography, CWK Gleerup, Lund, 1962 Buşe, C., Zamfir, Z. - Japonia - un secol de istorie (1853-1945), Editura Humanitas, Bucureşti, 1990 Camagni, R. şi al. - Cambiamento tecnologico e diffusione territoriale, F. Angeli, Milano, 1984 Carey, H. C. - Principles of Social Science, Philadelphia, 1858, citat de B. Rouget în Modèles de gravitation et théorie des graphes Collection de l'I. M. E., no 2, Ed. Sirey, Paris, 1971, pag. 1 Cassou-Mounat, M. - Tourisme et espace littoral : l'aménagement de la côte Aquitaine, pag. 132-144 în L'Espace Géographique, nr. 2, 1976 Cazes, G. - Réflexions sur l'aménagement touristique du littoral du Languedoc-Roussillion, pag. 193-210 în L'Espace Géographique, nr.3/1972 Chantillon, R. -Essai sur la nature du Commerce en Général, 1755 traducere în engleză de H. Higgs şi C. B. Reissued, The Royal Economic Society, Franck Cass, London, 1959 Chapuis, R. .- La géographie agraire et la géographie rurale, pag. 101 - 110, în Les concepts de la géographie humaine, coordonator A.S. Bailly, Masson, Paris, 1984 Chardonnet, J. - Géographie industrielle, Editions Sirey, Paris, 1965 Chevalier, J.-Cl. - Classification en analyse économique spatiale, Centre d'Etude des Techniques Economiques Modernes, Editions Cujas, Paris, No 7/1974 Chisholm, M. - Geography and Economics, Bell, London, 1966 Christaller, W - Die Zentralen Orte in Suddeutschland, Jena, Gustav Fischer Verlag, 1933 (traducere în engleză : Central Places in Southern Germany, Englewood Cliffs, Prentice Hall, New Jersey, 1966) Chiţu, M., Ungureanu, Al., Mac, I. - Geografia resurselor naturale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983 Claval, P. .- Eléments de géographie économique, Editions M. Th. G‚nin, Paris, 1976 Claval, P. - La mise en réseau des territoires, pag. 35 - 46, în H. Bakis (dir.) - Communication et territoire. Communication and territories, IDATE, La Documentation Française, Paris, 1991 Cogălniceanu, A. - Geografia energiei electrice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971 Collins, L., Walker, D. F. - Locational Dynamics of Manufacturing Activity, John Wiley & Sons Inc., London, New York, Sydney, Toronto, 1975 Cosaert, P. - Le parc industriel à vocation scientifique de Hsinchu, vitrine technologique de Taiwan, în Hommes et Terres du Nord, nr. 2-3, 1991 Dacharry, M. - Le tourisme social, pag. 634-641 în Revue de Géographie Alpine, T.LIII, 1965 Dean, W. H. - The Theory of the Geographic Location of Economic Activity, Doctoral Dissertations Selection, by Edwards Brothers Inc., Ann Arbor, Michigan, 1938 Donisă, I. - Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977 Dupuy, G. .- Systèmes, réseaux et territoires. Principes de réseautique territoriale, Presses de l'Ecole Nationale de Ponts et Chausées, Paris, 1985 Dupuy, G. - Réseaux territoriaux, Paradigme, Caen, 1988 Encyclopaedia Universalis - Encyclopaedia Universalis France SA, 1968 - 1990 Estall, R. C., Buchannan, R. O. - Industrial Activity and Economic Geography, Hutchinson, London, 1961 Garay, A. - Le tourisme de l'an 2000, pag. 137-149 în Les Cahiers de l'Hexagone, nr. 51-52, 1971 Gay, J.C. - La distance et la promotion d'un produit touristique insulaire : Tahiti et ses îles, pag. 140-154 în L'Espace Géographique, nr. 2, 1991 George, P. - Précis de géographie rurale, Presse Universitaires de France, Paris, 1967 1e édition (prima ediţie a fort publicată în 1963) George, P. - Précis de géographie économique, Presses Universitaires de France, Paris, 1970, 5e édition (prima ediţie a fost publicată în 1956) Grasland, Cl. - Potentiel de population, interaction spatiale et frontières: des deux Allemagnes à l’unification, p. 243-254 în L’Espace géographique, Paris: Doin, N° 3/1991 Gravier, J. F. - Paris et le désert français, Flammarion, Paris, 1e édition, 1947 Grimeau, J.-P. - Méthodes cartographiques et quantitatives d'analyse des répartitions et structures spatiales, Presses Universitaires de Bruxelles, 1e édition, Bruxelles, 1983 - 1984 Groza, O. - Probleme de geografie economică mondială, curs litografiat, Universitatea "Ştefan cel Mare", Iaşi, 1992 Groza, O. - Le pétrole sous-marin. Considérations de géographie économique, Analele Ştiinţifice ale Univ. "Al. I. Cuza" Iaşi, Secţiunea Geografie, 1993 Groza, O. - Geografia industriei, Editura Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" Iaşi, 2000 Groza, O. – (2004) – Les territoires de l’industrie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti Gruchman, B. - Growth Poles in the Spatial Structure of the Libyan Economy, pag. 195 - 206 înA. R. Kuklinski (ed.) - Growth Poles and Growth Centres in Regional Planning, Mouton, Paris - The Hague, 1972 Gruescu, I. S. - Gruparea industrială Hunedoara-Valea Jiului. Studiu de geografie economică, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1972 Guignard, M. - Le tourisme social, pag. 105 - 111 în Les Cahiers de l'Hexagone, nr. 51-52, 1971 Hagerstrandt, T. - Innovation Diffusion as a Spatial Process, University of Chicago Press, Chicago, 1967, dezvoltare a studiului iniţial The Propagation of Innovation Waves, în Lund Studies in Geography, Gleerup, Lund, 1952 Hagerstrandt, T. - On Monte Carlo Simulation of Diffusion, în Quantitative Geography, editori W. Garrison & D. Marble, Northwestern University Studies in Geography, Evanston, No 13, 1977 Haggett, P., Chorley, R. J. - Socio-economic Models in Geography, Methuen, London, 1967 Haggett, P. - L'analyse spatiale en géographie humaine, Armand Colin, Paris, 1973, traducere în franceză de H. Fréchou, după Location Analysis in Human Geography, Edward Arnold, London, 1968 Haggett, P. - Locational Analysis in Human Geography, E. Arnold, London, 1965, ediţie revăzută şi adăugită : P. Haggett, A. D. Cliff & A. Frey - Locational Analysis in Human Geography, 2 vol. : vol.1 - Location Models; vol.2 - Locational Methods, Edward Arnold, London, 1977 Hall, Fr. S. - The localisation of Industry, vol. VII : Manufactures, în Twelfth Census of the United States, 1900, vol 39, citat de Cl. Ponsard în Histoire des théories économiques spatiales, Armand Colin, Paris, 1958 , pag. 22 Harvey, D. - Explanation in geography, Edward Arnold, London, 1973 Harris, Ch. - The market as Factor in the Localisation of Industry in the United States, în Annals of the Association of American Geographers, december, 1954

127

Hotelling, H. - Stability in competition, pag. 41-57 în Economic Journal, no .39, 1929 Huriot, J.-M. - L'espace de production et la rente foncière, pag. 23-58 în Analyse économique spatiale, coord. Cl. Ponsard, PUF, Paris, 1988 Isard, W., Scooler, E. W. - Industrial Complex Analysis, Agglomeration Economies and Regional Development, în vol. I din Journal of Regional Science, 1959 Isard, W. - Methods of Regional Analysis. An Introduction to Regional Science, Massachussets Institute of Technology, 1960, traducere în franceză de A. Sallez şi E. Strawczynski după a cincea ediţie americană din 1967 : M‚thodes d'analyse régionale. Une introduction à la science rééégionale, Dunod, Paris, 1972 Jalabert, G., Gr‚gorias, M. - Turin : de la ville-usine à la technopôle, pag. 680-704 în Annales de Géographie , nr.538, 1987 Keeble, D. - Industrial Location and Planning in the United Kingdom, Methuen, London, 1976 Knafou, R. - L'aménagement du territoire en économie libérale : exemple des stations intégrées de sport d'hiver des Alpes françaises, pag. 173-180 în L'Espace Géographique, nr. 3, 1979 Kuklinski, A. R. (ed.) - Growth Poles and Growth Centres in Regional Planning, Mouton, Paris - The Hague, 1972 Lalanne, L. - Essai d'une théorie des réseaux de chemin de fer, fondé sur l'observation des faits et sur les lois primordiales qui président au groupement des populations, în Comptes rendus hebdomadaires des Séances de l'Académie des Sciences, Paris, vol.57, pag. 206-210 Launhardt, W. - Theorie der Kommerziellen Trassierung, Zitschrift des Hannoverschen Architekten und Ingenieurvereins, 1872, citat de Cl. Ponsard în Histoire des théories économiques spatiales, Armand Colin, Paris, 1958, p.24 Launhardt, W. - Die Bestimmung der zweckmassingsten Standortes einer gewerblichen Anlage, Zeitschrift des verein deutscher Ingeneure, vol. XXVI, no.3, Berlin, 1883, citat de Cl. Ponsard în Histoire des théories économiques spatiales, Armand Colin, Paris, 1958, p.24 Launhardt, W. - Mathematische Begründung der Volkswirtschaftslehre Leipzig, W. Englemann, 1885, citat de Cl. Ponsard în Histoire des théories économiques spatiales, Armand Colin, Paris, 1958, p.24 Lebeau, R. - Les grands types de structures agraires dans le monde, Masson, Paris-New York-Barcelone-Milan, 3e édition, 1979 Leontief, W. - Analiza input-output. Teoria independenţei ramurilor economice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 Leontief, W., Carter, A., Petri, P. - Viitorul economiei mondiale. Studiu al ONU, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, traducere de M. Dan, după The Future of the World Economy. A United Nations Study, Oxford University Press, New York, 1977 Lloyd, P., Dicken, P. - Location in Space : a Theoretical Approach to Economic Geography, Harper-Row, London, 1977 Lonsdale, R.E., Seyler, H.L. - Nonmetropolitan Industrialization, V. H. Winston & Sons, Washington DC, 1979 Lösch, A. - Die raumliche Ordnung der Wirtschaft, Gustav Fischer, Iena, 1940; traducere în engleză de W. H. Woglom şi W. F. Stolper The economics of Location, Yale University Press, New Haven, 1954 Lösch, A. - Eine Auseinandersetzung über das Transferproblem, pag. 54 - 55 în Schmollers Jb. Gesetzgebg. Verw. Volksw., 1930 citat de Cl. Ponsard în Histoire des théories économiques spatiales, Armand Colin, Paris, 1958, pag. 82 Maggini, C. - Influence des autoroutes sur la localisation des entreprises et sur leur stratégie économique, Editions P. Lang, Berna, 1979 Maliţa, M. (coord.) - Statele Lumii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985 Marchand, B., Scot, A. - Los Angeles en 1990 - une nouvelle capitale mondiale, în Annales de Géographie , nr. 560, 1991 Marshall, A. - Principle of Economics, London, 1890, citat de Cl. Ponsard în Histoire des théories économiques spatiales, Armand Colin, Paris, 1958, pag. 22 Marshall, A. - Industry and Trade, London, 1919, citat de Cl. Ponsard în Histoire des théories économiques spatiales, Armand Colin, Paris, 1958, pag. 22 Marin-Curtoud, B. - Les modèles prévisionnels des réseaux d'échanges internationaux et leur structure, Bulletin CEPREL, Octobre, 1965 Mîrza, I. - Geneza zăcămintelor de origine magmatică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985 McCarty, H., Lindberg, J. - A preface to economic geography, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1966 McKim, N. - Periodic Markets in Ghana, Economic Geography, no 48, 1972 Merenne-Schoumacker, B. - Des zones industrielles aux parcs scientifiques, technologiques et d'affaires. Trente ans de mutations des sites d'entreprises, în Hommes et Terres du Nord, nr.2-2, 1991 Merenne-Schoumacker, B. - La localisation des industries, Nathan, Paris, 1991 Miossec, J.M. - Un modèle de l'espace touristique, pag. 41-48, în L'Espace Géographique, nr. 1/1977 Moindrot, Cl. - Cambridge : la ville qui ne veut pas grandir, în Annales de Géographie , numéro spécial, 1991 Morill, R. - The diffussion of the use of tractors again, pag. 88-94 în Geographical Analysis, No 17, 1985 Morvan, Y. - La concentration de l'industrie en France, Armand Colin, Paris, 1972 (de) Mourgues, S. - Japon - l'enjeu du plan technopolis, pag. 122-135 în Revue Fran‡aise de Gestion, nr. 51, 1985 Muller, P. - Trend surfaces of American agricultural patterns : a macro-Thünenian analysis, pag. 228-242 în Economic Geography, 1973, citat de H. Beguin în La géographie économique, pag. 112, în Les concepts de la géographie humaine, coordonator A.S. Bailly, Masson, Paris, 1984 Muntele, I., 2000 - Geografia agriculturii, Ed. Universităţii "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi Muntele, I., 2000 – Geografia turismului, Ed. Universităţii "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi Muntele, I.; Iaţu, C, 2003 – Geografie economică, Economica, Bucureşti Oster, S. - The diffusion of innovation among steel firms : the basic oxygen-furnance, pag. 45 - 56 în Bell Journal of Economics, 1982 O'Sullivan, P. - Geographical Economics, MacMillan, London, 1981, citat de H. Beguin în La géographie économique, pag. 112, în Les concepts de la géographie humaine, coordonator A.S. Bailly, Masson, Paris, 1984, pag.116 Palander, T. - Beitrage zur Standortstheorie, Almqvist & Wiksells Boktryckeri, A. B. Uppsala, 1935 citat de Cl. Ponsard, în Histoire des théories économiques spatiales, Armand Colin, Paris, 1958, pag. 57 Perreur, J. - La localisation des unités de production, pag. 93-157 în Analyse économique spatiale, coord. Cl. Ponsard, PUF, Paris, 1988 Perrin, J.C. - Le développement régional, Presses Universitaires de France, Paris, 1974 Peyrache, V. - Mutations régionales vers les technologies nouvelles : le cas de la région de St. Etienne, Actes du Colloque GREMI, Université de Paris I, 1986 Pinchemel, Ph., Pinchemel, G. - La face de la terre, Armand Colin, Paris, 1988 Ponsard, Cl. - Economie et espace, SEDES, Paris, 1955 Ponsard, Cl. - Histoire des théories économiques spatiales, Armand Colin, Paris, 1958 Ponsard, Cl. - History of Spatial Economic Theory, Texts and Monographs in Economics and Mathematical Systems, Springer Verlag, Berlin, Heidelberg, New York, Tokyo, traducere în engleză, revizuită şi adăugită a lucrării Histoire des théories économiques spatiales, Armand Colin, Paris, 1958 Posea, Gr. (coord) - Geografia de la A la Z, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986 Pouzin, G. - Bureaux : le tour du monde des prix, pag. 62-64 în L'Expansion, no 475, avril-mai 1994 Pouzin, G. - L'Explosion deqs jeunes places financiţres, pag.122 - 123, în L'Expansion, nr. 462, octobre-novembre 1993 Predöhl, A. - Das Standortproblem in der Wirtschaftstheorie, în Weltwirtschaftliches Archiv XXI, 1925, citat de Cl. Ponsard, în Histoire des théories économiques spatiales, Armand Colin, Paris, 1958, pag. 39 Predöhl, A. - The Theory of Location in its Relation to General Economics, în The Journal of Political Economy, Juin, 1928, citat de Cl. Ponsard, în Histoire des théories économiques spatiales, Armand Colin, Paris, 1958, pag. 39 Probst, A.E. - Territorial'no-proizdvostvenye kompleksy, Izv. Akad. Nauk., SSSR, Geogr., nr.2, Moskva, 1976, citat în Donisă, I. - Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, pag. 69 Quêtelet, A. - Sur l'homme et le developpement de ses facultés ou essais de physique sociale, 1835, citat de C. Moineanu, I. Negură şi V. Urseanu, în Statistica. Concepte, principii, metode, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976 Raffestin, Cl. - Pour une géographie du pouvoir, Librairies Techniques (LITEC), Paris, 1980 Randles, F. - On the diffussion of computer terminals in an established engineering environment, pag. 465 - 475 în Management Science, no 29, 1983 Reilly, W. J. - Methods For the Study of Retail Relationships, University of Texas Bulletin, Dallas, no 2944, 1929 Reynaud, J. - Villes (pag. 670-687), Voies de communications (pag.700-712), Terre (pag. 417-488), Vauban (pag.609-614) în vol. VIII, Encyclopédie Nouvelle, Paris, 1841 Rivière, J. - Le Research Triangle Park N.C., triangle d'or de la recherche américaine?, pag. 115-124 în Revue Française d'Etudes Américaines, nr. 23/1985 Robic, M.-C. - Cent ans avant Christaller : une théorie des lieux centraux, pag. 5-12 în L'Espace Géographique, no 1, 1982 Robinson, A., Sale, R., Morrison, J. - Elements of Cartography, 4th edition, New York, Wiley & Sons, 1978 Roescher, W. - Studien über die Naturgesetze, welche den Zweickmassigen Standort der Industriezweige bestimmen, Ansichtsen der Volkswirtschaft aus dem geschichtlichen Standpunkte, 1865, citat de Cl. Ponsard în Histoire des théories économiques spatiales, Armand Colin, Paris, 1958, pag.23 Rogers, E. M., Shoemaker, F. F. - Communication of Innovation : a Cross Cultural Approach, Free Press, New York, 1977

128

Ross, E. A. - The location of Industries, în The Quarterly Journal of Economics, 1826, citat de Cl. Ponsard în Histoire des théories économiques spatiales, Armand Colin, Paris, 1958, pag. 22 Rouget, B. - Modèles de gravitation et théorie des graphes, Collection de l'I. M. E., no 2, Ed. Sirey, Paris, 1971 Rougier, H. - Grenoble - métropole alpine, în Annales de Géographie , numéro spécial, 1991 Saint - Julien Th. - Croissance industrielle et système urbain, Economica, Paris, 1982 Sauşkin, I. G. - Introducere în geografia economică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961 Schaffle, A. - Das Gesellschaftlichen System der menschlichen Wirtschaft, Tübingen, 1873, citat de Cl. Ponsard în Histoire des théories économiques spatiales, Armand Colin, Paris, 1958, pag. 22 Scott, A.J.- High Technology Industry and Territorial Development: the Rise of the Urban County Complex 1955 - 1984, pag. 3-45 în Urban Geography, t.7, nr. 1/1986 Scott, A.J. - New Industrial Spaces, Pion, London, 1988 Skinner, G. W. - Marketing and Social Structure in Rural China, Part I, pag. 3 - 33 în Journal of Asian Studies, no 24, 1964 Smith, D. - Industrial Location - An Economic Geographical Analysis, John Wiley & Sons Inc., New York, 1971 Steponaitis, V. P. - Location Theory and Complex Chiefsdoms : A Mississippian Example, în Mississippian Settlement Patterns, Academic Press, New York, 1974 Steponaitis, V. P. - Settlement Hierarchies and Political Complexity in Nonmarket Societies: The Formative Period of the Valley of Mexico, pag. 320-386 în American Anthropologist, No 83, 1981 Stewart, J. - Empirical Mathematical Rules Concerning the Distribution and Equilibrium of Population, în The Geographical Review, july, 1947 Stewart, J. - Demographic Gravitation : Evidence and Applications, în Sociometry, mai, 1948 Stewart, J., Warntz, W. .- Macrogeography and Social Science, în The Geographical Review, avril, 1958 (von) Thünen, J.-H.- Der isolierte Staat in Beziehung auf Landwirtschaft und Nationalö konomie Partea I : Recherches sur l'influence que les prix des graines, la richesse du sol et les impôts exercent sur les systţmes de culture, Paris, Guillaumin, 1851, traducere de J. Laverrière după Untersuchungen über den Einfluss den die Getreidepreise, den Reichtum des Bodens und die Abgaben auf den Ackerbau ausüben., Perthes, Hamburg, 1826 Tidswell, W. V., Barker, S. M. - Quantitative Methods. An approach to Socio-Economic Geography, University Tutorial Press LTD, London, 1971 Trebici, V. - Populaţia Terrei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991 Ullman, E.L. - The role of transportation and the bases for interaction, în W. Thomas (ed.) - Man’s role in changing the face of the earth, University of Chicago Press, Chicago, 1956 Ullman, E.L. - Geography as spatial interaction, University of Washinghton Press, Seattle, 1980 Ungureanu, Al., Leţea, I. - Geografie economică mondială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979 Ure, W. - The Philosophy of Manufacturing, 1835, citat de Cl. Ponsard, în Histoire des théories économiques spatiales, Armand Colin, Paris, 1958, pag. 22 Velcea, I., Ungureanu, Al. - Geografia economică a lumii contemporane, Casa de editură şi presă "Şansa" SRL, Bucureşti, 1993 Warntz, W. - Geography of Prices and Spatial Interaction, în Papers of the R.S.A., 1957 Warntz, W. - Toward a Geography of Prices. A study in Geoeconometrics, Philadelphia, 1959 Warren, E. H. Jr. - Solar energy market penetration models : science or number mysticism?, pag. 105 - 118 în Technological Forecasting and Social Change, no 16, 1980 Weber, A. - Uber den Standort der Industrien, Tübingen, Verlag Mohr, 1909, traducere în engleză de C. J. Friedrich : Alfred Weber's Theory of the Location of Industries, University of Chicago Press, Chicago, 1957, a II-a ediţie Williams, P. J. - Earth Surface, Methuen, London, 1972 Yeates, M. - An Introduction to Quantitative Analysis in Geography, McGraw Hill, New York, 1968 Zaiţev, F. F. - Strukturnye urovni economiko-geograficeskih sistem, Izv. Akad. Nauk., SSSR, Geogr., nr.2, Moskva, 1972, citat de I. Donisă în Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, pag. 68 SURSE DE INFORMAŢIE STATISTICĂ ATLASECO, Ed du Sérail, 1978; 1989 - 1994 Demographic Yearbook (1990-1993), ONU Energy Statistics Yearbook (1975 - 1991), ONU Images Economiques du Monde (IEM), SEDES, Paris, 1974 - 2000 Industrial Statistics Yearbook (1970 - 1993), ONU International Trade Statistics Yearbook (1980 - 1993), ONU Metallstatistik, 1978-1988, 1981-1991, Frankfurt am Main, 1989, 1992 Statistical Yearbook, ONU, 1980 - 1993 Yearbook of Fishery Statistics (1978 - 1992), FAO - ONU Yearbook of Forest Product (1987 - 1991), FAO - ONU World Tables (1983 - 1993), World Bank World Travel and Tourism Statistics (1983 - 1989), OMT -ONU

129

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

Iaşi 2005