fundamentele comertului international

2.1 Mercantilismul 2.2 Teoriile clasice privind comerţul internaţional

2.2.1 Teoria avantajului absolut 2.2.2 Teoria avantajelor comparative sau modelul ricardian

2.3 Teorii neo-clasice privind comerţul internaţional 2.3.1 Modelul Heckscher – Ohlin – Samuelson 2.3.2 Paradoxul lui Leontief

2.4 Teorii contemporane privind comerţul internaţional 2.4.1 Abordarea neo-factorială 2.4.2 Abordarea neo-tehnologică 2.4.3 Abordări privind comerţul internaţional bazate

pe similarităţi 2.4.4 Abordări privind comerţul internaţional bazate

pe diferenţe Probleme pentru reflecţie Bibliografie orientativă

2 FUNDAMENTELE TEORETICE ALE SCHIMBURILOR

INTERNAŢIONALE

Fundamentele teoretice ale schimburilor internaţionale

În orice societate bazată pe producţie, schimbul reprezintă baza activităţii economice. El permite o mai bună alocare a resurselor rare şi, deci, o creştere a eficacităţii sistemului economic. Dezvoltarea schimburilor însoţeşte procesul de specializare a unităţilor economice, care renunţă treptat să mai producă toate bunurile de care au nevoie. Această regulă a schimbului şi a specializării se aplică indiferent care ar fi natura unităţii de producţie: individ, întreprindere, regiune, naţiune.

2.1 Mercantilismul

Doctrina dominantă a secolelor XVI - XVII, mercantilismul, a căutat să demonstreze faptul că puterea unei ţări depinde de cantitatea de metal preţios deţinută. Autorii mercantilişti1 susţineau că schimburile internaţionale reprezintă un mijloc de îmbogăţire. Principalul obiectiv al mercantiliştilor era menţinerea unei balanţe comerciale excedentare, printr-un export superior importului. În acest fel, o ţară putea acumula cantităţi ridicate de aur şi argint şi, în consecinţă, îşi putea spori bogăţia naţională şi prestigiul. Doctrina mercantilistă justifica intervenţia statelor în sensul creşterii excedentelor în balanţa comercială, prin intermediul politicilor de stimulare a exporturilor şi de reducere, de limitare a importurilor.

Pe fondul acestor trăsături comune mercantilismului, indiferent de spaţiul de manifestare, au fost evidente şi particularităţi legate de specificul condiţiilor concrete din fiecare ţară. Astfel, mercantilismul spaniol şi portughez a fost numit bullionist, deoarece accentul era pus pe acumularea de bani, sub forma metalelor preţioase, mercantilismul francez a fost denumit industrialist, întrucât accentul era pus pe stimularea, dezvoltarea şi protejarea industriei naţionale, premisă pentru dezvoltarea exporturilor, iar mercantilismul englez şi olandez a fost numit şi sistem comercial, deoarece, pe lângă dezvoltarea industriei naţionale, accentul era pus şi pe dezvoltarea flotei naţionale, a comerţului la mare distanţă şi a colonialismului. 1 Malyness şi Josiah Child în Anglia, Jean Bodin şi Antoine de Montchrestien în Franţa.

Fundamentele comerţului internaţional

Şi în prezent doctrina mercantilistă are suficienţi adepţi. Termenul neomercantilism este folosit acum pentru a descrie situaţia unei ţări care caută să realizeze o balanţă comercială excedentară în scopul atingerii unor obiective sociale sau politice, ca de exemplu, atunci când o ţară caută să realizeze o deplină ocupare a forţei de muncă prin producerea de bunuri mult peste nevoile locale, exportând surplusul în afara graniţelor.

Jarl Hagelstam, Director în Ministerul de Finanţe din Finlanda, făcea următoarea observaţie în legătură cu derularea celor mai multe dintre negocieri: „Modul de abordare a negocierilor, indiferent dacă ţările sunt dezvoltate sau în curs de dezvoltare, este de a insista pentru liberalizarea schimburilor comerciale în domenii în care avantajele lor competitive sunt cele mai mari şi de a limita liberalizarea în domenii în care sunt mai puţin competitive şi în care importurile ar putea înlocui produsele autohtone.”2 Hagelstam atribuie această tendinţă manifestată în decursul negocierilor unor concepţii neo-mercantiliste, îmbrăţişate de politicienii diferitelor naţiuni. Conform acestor concepţii se pune semnul egal între puterea politică, puterea economică şi o balanţă comercială excedentară.

2.2 Teoriile clasice privind comerţul internaţional

Economiştii clasici britanici, A.Smith, D.Ricardo, J.Stuart Mill, nu s-au îndoit de existenţa unui mecanism regulator. Analizele lor privind comerţul internaţional s-au sprijinit pe ipoteza echilibrului balanţei comerciale. Meritul acestora a fost de a fi sintetizat în teoriile lor atât problematica schimburilor internaţionale cât şi pe cea a balanţelor de plăţi.

2 Jarl Hagelstam, Mercantilism Still Influences Practical Trade Policy at the End of the Twentieth Century, Jurnal of

World Trade, 1991, p.95-105, în C.Hill, International Business, 1997, p.125


2.2.1 Teoria avantajului absolut

Tezele dezvoltate de Adam Smith în „The Wealth of Nations”, lucrare publicată în 1776, reprezintă punctul de plecare al teoriilor clasice privind comerţul internaţional. Conform teoriei sale, ţările ar trebui să se specializeze în producerea acelor bunuri pentru care dispun de un avantaj absolut.

Avantajul absolut reprezintă posibilitatea de a produce un bun cu o cantitate mai mică de factori (input) decât oriunde altundeva în lume.

Smith combate teoria mercantilistă, a jocului cu sumă nulă3. Prin participarea la comerţul internaţional, „avuţia” tuturor ţărilor poate fi sporită, specializarea urmând a se realiza pe baza principiului avantajului absolut. Prin specializare în producerea acelor produse pentru care sunt mai eficiente, toate ţările vor beneficia de pe urma participării la schimburile internaţionale.

Vom ilustra teoria avantajului absolut cu următorul exemplu: considerăm două ţări partenere, una aparţinând Nordului şi cealaltă Sudului, şi două grupe de produse, specifice celor două ţări, autoturisme şi textile4. Costurile sunt măsurate prin număr de ore muncă (M) pentru o unitate produs (Q), iar raportul c=M/Q poartă numele de coeficient input–output. Acest coeficient reprezintă inversul productivităţii muncii, care, la rândul ei, se exprimă ca număr de produse fabricate (Q) într-o unitate de timp (M), respectiv W = Q/M.

Teoria avantajului absolut (ore necesare pentru o unitate de produs, raportul c =M/Q)

Tabel 8

Nord Sud

Autoturisme 3 12

Textile 6 4

Sursa: Jean-Louis Mucchielli, Relations economiques internationales, Hachette, 1995, p.34

3 Un joc cu sumă nulă este acela în care câştigul unuia din participanţi reprezintă rezultatul pierderii altuia.

4 Jean-Louis Mucchielli, Relations économiques internationales, Hachette, 1995, p. 34-40


Datele din tabelul 8 sunt exprimate prin intermediul coeficienţilor input-output şi indică faptul că lucrătorii din Nord pot produce autoturismele într-un timp mai scurt decât cei din Sud, în vreme ce aceştia sunt mai eficienţi în producţia de textile. Astfel, fiecare ţară are un avantaj absolut în producerea unui anumit bun.

Adam Smith aplică principiul diviziunii muncii în context internaţional. Dacă fiecare ţară se va specializa în producerea acelui bun pentru care are un avantaj absolut, se va obţine un câştig în plan mondial. Într-adevăr, dacă ţările din Nord vor transfera munca din domeniul textilelor în cel al autoturismelor, domeniu în care sunt mai eficiente, vor obţine unităţi suplimentare de autoturisme pentru o unitate de textile. De asemenea, dacă ţările din Sud vor transfera munca din domeniul automobilelor în cel al textilelor, vor obţine trei unităţi suplimentare de textile pentru o unitate de autoturisme. Astfel, în plan mondial, cu un consum de muncă identic, producţia de textile va creşte cu 2 unităţi, iar cea de autoturisme cu o unitate, în raport cu situaţia anterioară, caracteristică autarhiei.

Teoria lui Adam Smith nu rezolvă dilema ţărilor care nu prezintă un avantaj absolut în nici un domeniu. Aceste ţări nu vor mai participa la comerţul internaţional ?

Răspunsul va fi oferit de David Ricardo5, care va dezvolta teoria avantajelor comparative sau relative.

2.2.2 Teoria avantajelor comparative sau modelul ricardian

David Ricardo, în lucrarea sa „The Principle of Political Economy and Taxation” (1817), a fost cel care a demonstrat că o ţară se va specializa în producerea acelor bunuri pe care le poate fabrica mai eficient şi va cumpăra din altă ţară acele bunuri pe care le realizează mai puţin eficient, chiar dacă ea ar putea produce aceste bunuri mai eficient decât ţara terţă.

5 David Ricardo, The Principle of Political Economy and Taxation, publicată pentru întâia oară în 1817


Raţionamentul lui David Ricardo a pornit de la următoarele ipoteze6:

1. Ipoteza imobilităţii relative a factorilor

a. În interiorul oricărei ţări, factorii de producţie (mărfurile, capitalul, forţa de muncă) circulă liber.

b. La scară internaţională, numai mărfurile circulă liber (ipoteza liberului schimb), în timp ce factorii capital şi forţă de muncă sunt imobili, ţările neintrând astfel în concurenţă7.

2. Ipoteza pieţei pure şi perfecte

• În fiecare ţară, concurenţa este „pură şi perfectă”, ceea ce înseamnă că nici o firmă nu dispune de putere suficientă pentru a-şi impune condiţiile pe piaţă şi a influenţa preţul sau volumul total al ofertei, de asemenea, nu există nici o restricţie în calea pătrunderii de noi concurenţi şi nici privind deplasarea acestora între sectoare (mobilitate intersectorială).

• Pornind de la „legea valorii muncii”, Ricardo postulează faptul că, în interiorul fiecărei ţări, mărfurile se schimbă în funcţie de cantitatea de muncă necesară producerii lor. Dacă, de exemplu, producerea unei unităţi de ţesătură necesită 2 ore de muncă, iar a unei unităţi de grâu, o oră, o măsură de grâu se va schimba contra două măsuri grâu.

3. Ipoteza echilibrului static

• Oricare ar fi bunul considerat, producerea sa implică utilizarea de factori de producţie în proporţii bine determinate. Cu alte cuvinte, producţia se efectuează în condiţiile unor „coeficienţi ficşi”, fără ca substituţia să fie posibilă.

• În plus, nu există nici un avantaj (dar nici un dezavantaj) în a produce în serii mari şi nu mici. Preţul care revine pe unitatea de produs se presupune a fi acelaşi în ambele situaţii. Prin urmare, producţia se realizează la „costuri sau randamente de scară constante”.

6 René Sandretto, Le Commerce International, Armand Colin, Paris, 1995, p. 50-60 şi Colette Neme, Economie

Internationale. Fondements et politiques, Litec, 1996, p.46-47.

7 Cele două ipoteze sintetizează specificitatea comerţului internaţional, explicând de ce schimburile externe diferă de

cele interne. În acelaşi timp, cele două ipoteze reflectă şi concepţia clasică şi neo-clasică asupra naţiunii, definită ca

„locul geometric” de întâlnire al factorilor de producţie (perfectă mobilitate intranaţională, imobilitate internaţională).


Plecând de la aceste ipoteze, teoria lui Ricardo se constituie într-o analiză originală a comerţului internaţional, capabilă să explice fundamentele specializării, eficienţei şi creşterii economice.

Teoria avantajelor relative sau comparative - David Ricardo (1817) Fiecare ţară se va specializa în producerea acelor bunuri pentru care este

cea mai avantajată sau cel mai puţin dezavantajată, respectiv în producerea acelor bunuri ale căror costuri comparative sunt cel mai puţin ridicate.

Exemplul dat de Ricardo: Ipoteză: Schimburile se realizează între două ţări, Anglia şi Portugalia, cu

două produse, ţesături şi vin Cheltuiala de muncă necesară pentru a produce câte o unitate din fiecare

bun: Portugalia Anglia Ţesături 90 100 Vin 80 120

o Analiza avantajelor absolute: o Tesături: 90 < 100 avantaj absolut Portugalia o Vin: 80 < 120 avantaj absolut Portugalia o Analiza avantajelor relative : Ţesături (costul unei unităţi de ţesătură exprimat în unităţi vin):

• Portugalia: 90/80 = 1,125 • Anglia: 100/120 = 0,833 • Avantaj relativ Anglia

Vin (costul unei unităţi vin în unităţi ţesături): • Portugalia: 80/90 = 0,888 • Anglia: 120/100 = 1,2 • Avantaj relativ Portugalia

Interesul specializării conform teoriei avantajului relativ: o Pentru Anglia: dacă ar trăi în autarhie, pentru 1 u.t. ar primi 0,833 u.v.;

dacă ar exporta în Portugalia, ar primi 1,125 u.v. Anglia are deci interesul să importe vin portughez atât timp cât îl poate plăti, în termeni de ţesături, cu un preţ: P < 120/100 unităţi tesături / o unitate vin

o Pentru Portugalia: dacă ar produce singură ţesături, ar trebui să plătească pentru 1 unitate ţesături, 1,125 unităţi vin; dacă ar importa ţesăturile, ar plăti 1 unitate ţesături cu 0,833 unităţi vin. Portugalia are deci interesul să importe ţesăturile, dacă preţul lor, în termeni de vin exportat, este: P < 90/80 unităţi vin/ o unitate ţesături.

Limitele posibile ale schimbului internaţional: 80/90< P < 120/100.

Prin urmare fiecare ţară se va specializa în producerea acelui bun la care înregistrează o productivitate mai ridicată.


Legea avantajului comparativ se poate enunţa astfel:

Este întotdeauna mai avantajos pentru două ţări să dezvolte relaţii comerciale bilaterale, cu condiţia ca ele să se specializeze în producerea acelui bun în care înregistrează cel mai mare avantaj relativ sau cel mai mic dezavantaj relativ.

Vom încerca să reluăm raţionamentul ricardian, pornind de la informaţiile prezentate în tabelul 9. Conform acestor date, ţările din Nord au un avantaj absolut în producerea ambelor bunuri. Cu toate acestea, ele sunt de 4 ori mai eficiente în producerea de autoturisme decât ţările din Sud (3 ore muncă pe unitate faţă de 12) şi numai de 1,33 ori mai eficiente în producerea de textile (6 ore faţă de 8). Ţările din Nord au deci un avantaj comparativ în producerea de autoturisme, iar ţările din Sud în producţia de textile.

Exemplificarea teoriei avantajelor comparative Tabel 9

Nord Sud Autoturisme 3 12 Textile 6 8 Costul de oportunitate Autoturisme/textile 0,5 1,5 Textile/ autoturisme 2 0,66

Sursa: Idem, p.37

În termeni de cost de oportunitate (care măsoară cu cât scade producţia unui bun pentru a o putea creşte pe a altuia cu o unitate), se observă că, în cazul în care ţările din Nord vor să fabrice o unitate suplimentară de autoturisme, ele sunt obligate să sacrifice 3 ore din producţia de textile (care ar permite producerea unei jumătăţi de unităţi textile). Prin urmare, costul de oportunitate al autoturismelor în termeni de textile este 3/6, respectiv 0,5, iar costul de oportunitate al unei unităţi de textile în termeni de autoturisme este de 6/3, respectiv 2.

Pentru ţările din Sud, costul de oportunitate al autoturismelor în termeni de textile este de 12/8 = 1,5, iar al textilelor în raport cu autoturismele de 8/12 = 0,66.


Astfel, textilele (în termeni de autoturisme) sunt mai ieftin de fabricat în Sud decât în Nord, iar autoturismele (în termeni de textile) sunt mai ieftine în Sud decât în Nord:

⇒ Textile: 0,66 < 2

⇒ Autoturisme: 0,5 < 1,5

Prin urmare, ţările din Nord vor fi interesate să se specializeze în autoturisme, iar cele din Sud în textile, domeniu în care înregistrează un avantaj comparativ sau cel mai mic dezavantaj absolut. Astfel, este mai puţin costisitor pentru ţările din Nord să abandoneze textilele şi să se specializeze în producerea de autoturisme decât să producă ambele bunuri şi este mai avantajos pentru Sud să se specializeze în textile şi să abandoneze fabricarea autoturismelor.

Ţările din Nord vor accepta să cumpere textile din străinătate dacă preţul relativ internaţional (exprimat în termeni de schimb) va fi inferior preţului relativ intern, iar ţările din Sud vor accepta să vândă textile dacă preţul relativ internaţional este superior în raport cu cel intern.

Cu alte cuvinte, pentru ca cele două ţări să aibă un beneficiu din schimb, trebuie ca ele să poată importa un produs relativ mai ieftin decât ar costa producerea lui în plan naţional şi să vândă în străinătate (să exporte) un produs la un preţ superior celui pe care l-ar putea obţine în interior.

În exemplul de mai sus, preţul internaţional trebuie să se situeze între cele două valori ale preţurilor interne (0,66 şi 2 pentru textile şi 0,5 şi 1,5 pentru autoturisme).

2.3 Teorii neo-clasice privind comerţul internaţional

2.3.1 Modelul Heckscher – Ohlin – Samuelson

Economiştii suedezi Eli Heckecher (în 1919) şi Bertil Ohlin (în 1933) merg mai departe în încercarea de explicare a avantajului comparativ, argumentând faptul că sursa acestuia o reprezintă diferenţele în dotarea cu factori de producţie.


Se porneşte de la premisa că ţările nu dispun de aceeaşi dotare relativă cu factori şi, deci, nu au aceleaşi costuri relative de producţie. Sunt avuţi în vedere doi factori, munca şi capitalul.

Dacă notăm capitalul cu K şi munca cu L, şi, dacă, prin ipoteză, presupunem că ţările din Nord au un stoc relativ de capital K/L superior celor din Sud, putem spune că ţările din Nord sunt relativ abundente în capital şi că ţările din Sud sunt relativ abundente în factorul muncă.

Deoarece factorii rari sunt scumpi, iar cei abundenţi sunt ieftini, ţările din Nord dispun de capital ieftin, iar ţările din Sud de forţă de muncă ieftină.

Impactul diferenţelor de costuri relative ale factorilor influenţează preţurile produselor în funcţie de intensitatea relativă a factorilor utilizaţi în fabricarea lor. Se porneşte de la ipoteza că ţările dispun de aceeaşi tehnologie, chiar dacă nu utilizează aceleaşi tehnici de producţie. Astfel, bunurile pot fi produse folosind tehnici de producţie alternative8, coeficienţii input-output fiind flexibili şi dependenţi de preţul relativ al factorilor de producţie. De pildă, pentru a produce textile, putem presupune că producătorii au de ales între diferite procedee tehnice, combinând în mod diferit capitalul şi munca.

Producătorii din Nord vor fi interesaţi să aleagă tehnici de producţie intensive în capital, datorită abundenţei de utilaje şi preţului ridicat al mâinii de lucru, în vreme ce producătorii din Sud vor alege tehnici intensive în factorul muncă, din motive contrare celor din Nord.

Să considerăm două produse sau sectoare, de pildă autoturisme şi textile, şi să pornim de la ipoteza conform căreia, oricare ar fi locul de producţie, autoturismele folosesc tehnici intensive în capital, iar textilele, tehnici intensive în muncă (tabelul 10).

Abundenţa factorilor şi avantajul comparativ Tabel 10

Munca Capitalul K/M M/K

Nord Sud Nord Sud Nord Sud Nord Sud

Textile 4 6 3 2 0,75 0,33 1,33 3

Autoturisme 2 3 8 6 4 2 0,25 0,5

Sursa: Adaptat de autor după J-L. Mucchielli, op.cit, p.46

8 De exemplu, un articol textil poate fi fabricat fie folosind un lucrător şi trei maşini, fie doi lucrători şi două maşini, fie

trei lucrători şi o maşină.


Teorema Heckscher-Ohlin se poate enunţa astfel: O ţară dispune de avantaj comparativ în producerea unui bun atunci când utilizează intensiv factorul caracterizat prin abundenţă factorială relativă în raport cu partenerul său comercial. În aceste condiţii, comerţul internaţional corespunde unui schimb de factori abundenţi contra factori rari (ţările vor exporta produse a căror fabricaţie a necesitat o cantitate importantă de factori abundenţi şi vor importa bunuri fabricate cu ajutorul factorilor care, în cazul ei, sunt deficitari). Ca urmare, apare o tendinţă de egalizare a remunerării factorilor de producţie.

În exemplul de mai sus, ţările din Nord au un avantaj comparativ în producerea de autoturisme, iar cele din Sud în textile.

În analiza lui Heckscher şi Ohlin, tendinţa de egalizare a remunerării factorilor de producţie nu apare cu claritate, ceea ce l-a determinat pe Paul Samuelson să reia această problemă.

Tendinţa egalizării factorilor de producţie Samuelson, printr-o demonstraţie extrem de complexă, a arătat că schimburile internaţionale duc la egalizarea remunerării factorilor de producţie, în următoarele condiţii9:

Pe pieţele naţionale şi internaţionale există o concurenţă perfectă;

Factorii de producţie nu pot depăşi frontierele naţionale şi sunt omogeni (nu se face distincţia între muncă mai mult sau mai puţin calificată);

Factorii, care sunt perfect mobili şi în concurenţă perfectă în cadrul frontierelor naţionale, sunt remuneraţi conform productivităţilor marginale;

Randamentele sunt descrescătoare, prin urmare specializarea în cadrul fiecărei ţări este parţială;

Sunt neglijate costurile de transport;

Funcţiile de producţie sunt lineare şi omogene pentru fiecare bun; ele sunt identice pentru fiecare bun în diferitele ţări.

9 Colette Neme, Economie internationale. Fondements et politiques, Litec, 1996, p.81


Demonstraţia lui Samuelson se plasează în ipoteza a două ţări şi două produse, ţesături-grâu şi doi factori, muncă şi pământ.

a) Creşterea raportului salariu/rentă (S/R) provoacă o creştere a raportului preţurilor pentru tesături-grâu(Pţ/Pg) şi o scădere a raportului grâu-ţesături (Pg/Pţ). Într-adevăr, cum fiecare ţară dispune de un stoc limitat de factori, aceştia sunt repartizaţi în funcţie de valoarea produsului, unui produs scump mai mulţi factori, unuia ieftin mai puţini. Dacă grâul este ieftin, cum el necesită mult pământ, îi va fi afectată mai puţină muncă. Deci raportul Pg/Pţ este mic, pământul nu va mai fi foarte profitabil, renta va fi mai puţin ridicată în raport cu preţul muncii şi raportul S/R creşte. Invers, dacă preţul grâului creşte, Pg/Pţ se măreşte, la fel renta, iar raportul S/R se diminuează.

b) Deoarece comerţul internaţional egalizează preţul relativ al produselor, un unic raport al preţurilor Pg-Pţ, presupune acelaşi raport S/R în cele două ţări.

c) În cele două ţări, cele două sectoare se adaptează la acest raport (S/R) realizând combinări muncă –pământ (M/P) identice.

Demonstraţia lui Samuelson a fost ulterior criticată10, mai ales pentru următoarele două puncte vulnerabile:

1. egalizarea absolută a factorilor de producţie nu se poate realiza în practică, pentru că depinde de:

i. lipsa de omogenitate a factorilor: în medie, munca unui lucrător american este mai eficientă decât a unuia afgan; calitatea pământului diferă de la o zonă la alta, nici factorul capital nu prezintă omogenitate;

ii. mobilitatea interioară şi omogenitatea produselor nu sunt perfecte; sectoarele interne comunică deseori cu dificultate cu cele externe;

iii. tehnicile de producţie sunt diferite.

2. departe de a realiza o egalizare a remunerării factorilor, comerţul internaţional poate agrava disparităţile. În sprijinul acestei observaţii s-au adus următoarele argumente:

10 James and Pearce, The factor price equalisation, Revue of Economic Studies, 1951-1952, vol.19, nr.49, în C.Neme,

Economie Internationale, Paris, 1996, p. 84


a. funcţiile de producţie sunt diferite în fiecare ţară. A spune că o ţară se specializează în producerea acelui bun care utilizează factorii abundenţi şi, deci, mai ieftini înseamnă că ea poate face acest lucru, nu şi faptul că îl va face cu siguranţă, funcţia de producţie şi condiţiile de formare a cererii prevalând în faţa schimbului. Chiar dacă funcţiile de producţie sunt identice, costurile constante, specializarea tinde să crească preţul factorilor utilizaţi şi să-l scadă pe al altora, care, dimpotrivă, cresc în exterior, de unde disparitatea între preţul factorilor.

b. Chiar în ipoteza a doi factori şi două produse, cele două produse pot modifica intensitatea cu care sunt utilizaţi factorii, în funcţie de nivelul de producţie la care se plasează: produsele alimentare pot fi intensive în muncă pentru o anumită valoare a funcţiei de producţie şi în capital pentru o altă valoare. Atunci când sunt consideraţi mai mult de doi factori sau produse, egalitatea este tot mai rară.

2.3.2 Paradoxul lui Leontief

Primul autor care, în anii 50, a fost tentat să testeze modelul HOS, a fost W.Leontief. Plecând de la observaţia că SUA sunt o ţară abundentă în capital, a pus la punct un test prin care urma să demonstreze că exporturile americane sunt mai intensive în capital decât importurile.

Pentru a-şi elabora testul, Leontief a construit o balanţă input-output pentru economia americană. Fiecare industrie depinde de alte industrii, pentru materiile prime sau pentru produsele intermediare. De exemplu, producerea de calculatoare implică utilizarea de componente, material plastic, semiconductori etc, iar calculatoarele, la rândul lor, sunt folosite de diferitele industrii în procesul de producţie. În acest fel, modelul input-output permite cunoaşterea nevoilor de capital şi muncă în producţia fiecărei ramuri.

Leontief a analizat 200 de industrii, pe care le-a separat în industrii exportatoare (cu un sold [export – import] pozitiv) şi importatoare (cu un sold comercial negativ). În continuare a presupus că exporturile scad cu


1 milion dolari, iar importurile cresc cu un milion dolari. Apoi a calculat reducerea sau creşterea nevoilor de capital şi muncă legate de aceste variaţii. Pornind de la datele anului 1947, Leontief a descoperit că, luând, ramurile importatoare (a căror producţie ar putea să apară ca o substituire a importurilor), pentru a înlocui 1 milion din importuri printr-o producţie naţională, ar fi nevoie de 170 oameni-ani şi 3,1 milioane dolari suplimentari. În schimb, reducerea exporturilor cu 1 milion dolari ar disponibiliza 182,3 oameni-ani şi 2,6 milioane capital.

În fapt, obţinem un raport M/K pentru industriile exportatoare superior aceluiaşi raport pentru industriile importatoare. Ca urmare, exporturile apar mult mai intensive în muncă decât importurile, care erau, la rândul lor, mai intensive în capital decât exporturile. Rezultatul era opus celui aşteptat a fi obţinut prin aplicarea modelului HOS, de unde numele sub care a rămas cunoscut acest test, de „paradoxul lui Leontief”.

Leontief a încercat să ofere o explicaţie vis-à-vis de acest rezultat aparent paradoxal. Argumentând faptul că un lucrător american are o productivitate de trei ori mai ridicată decât a unuia străin, el a conchis că SUA erau în fapt abundente în factorul muncă şi nu în capital. Productivitatea superioară a muncitorilor americani derivă din existenţa din abundenţă a unui al treilea factor de producţie specific SUA, managementul, care a permis muncii să fie mult mai productivă decât în alte părţi.

Ulterior, alţi autori au încercat să aplice modelul lui Leontief şi altor ţări, precum India, Franţa, Germania, Japonia etc, rezultatul fiind când o confirmare a paradoxului, când a modelului HOS.

Aplicarea modelului HOS la realitatea japoneză a anilor 1950 a oferit un alt rezultat paradoxal: Japonia deţinea, cel puţin aparent, mai mult factor muncă decât capital, şi totuşi exporta produse intensive în capital. Dar descompunând exporturile japoneze spre ţări în curs de dezvoltare, pe de o parte, şi ţări dezvoltate, pe de altă parte, apărea ca evident faptul că exporturile erau intensive în capital către ţările în curs de dezvoltare şi intensive în muncă către ţările dezvoltate. Cum circa 2/3 din exporturi mergeau spre ţări în curs de dezvoltare, explicaţia aparentului paradox apare cu claritate.


2.4 Teorii contemporane privind comerţul internaţional

Conform opiniilor exprimate de numeroşi autori11, principalele limite ale teoriilor clasice şi neo-clasice constau, în principal, în următoarele:

• ipotezele pe care se sprijină sunt excesiv de simplificatoare. Astfel:

ipoteza conform căreia naţiunea este reprezentată de existenţa unui spaţiu în care factorii de producţie sunt imobili este invalidată de realitatea contemporană, în care capitalurile sunt chiar mai mobile decât mărfurile;

ipoteza concurenţei pure şi perfecte este şi ea improprie lumii contemporane.

• concluziile care derivă din aceste teorii nu sunt conforme cu evoluţiile economice concrete:

• specializarea ţărilor era explicată pornind de la diferenţele existente între ţări, diferenţe legate de: costuri, productivităţi, dotarea cu factori, structura cererii, nivelul de industrializare sau modul de organizare economică şi socială. Logica diferenţelor ar trebui, cel puţin din punct de vedere teoretic, să determine curente de schimb diferite, gama exporturilor unei ţări urmând a fi complet diferită de cea a importurilor.

În realitate, ţările dezvoltate exportă şi importă produse asemănătoare, realizează, cu alte cuvinte, „schimburi încrucişate” de bunuri similare.

• În prezent12, schimburile dintre ţări sunt cu atât mai intense cu cât ţările sunt mai apropiate din punct de vedere economic (nivelul de dezvoltare şi structura cererii sunt asemănătoare).

11 Rene Sandretto, Le commerce international, Cursus, Armand Colin, Paris, 1995, p.104-120, Jean Louis Mucchielli,

Relations economiques internationales, Hachette, Paris, 1995, p.56-59, Colette Neme, Economie internationale.

Fondements et politiques, Litec, Paris, 1996, Paul Krugman, Maurice Obstfeld, Economie Internationale, Ed. De

Boeck Université, 1997, Charles Hill, International Business. Competiting in the Global Marketplace, 1997, p. 132-139

12 Într-adevăr, cea mai mare parte a comerţului internaţional se desfăşoară între ţări cu niveluri de dezvoltare

asemănătoare (în 1997, fluxul N-N reprezenta circa 50% din comerţul mondial – conform N.Sută, 1999, p.80), în

vreme ce schimburile între ţări cu niveluri diferite de dezvoltare sunt mai puţin semnificative (în acelaşi an, 1997,

fluxul N-S reprezenta 33,7%).


Discrepanţa între realităţile lumii contemporane şi suportul teoretic oferit de teoriile clasice a generat abordări diferite13:

• Un prim punct de vedere aparţine celor care consideră că abordarea realizată prin intermediul modelelor tradiţionale este pertinentă şi poate furniza un cadru de reflecţie valabil, nefiind necesară decât uşoara modificare a ipotezelor, respectiv a numărului de factori implicaţi şi a calităţii lor.

S-au dezvoltat astfel teoriile cunoscute sub numele de neo-factoriale şi neo-tehnologice, care au pus accentul pe calitatea forţei de muncă şi pe avansul tehnologic, ca factori determinanţi ai specializării internaţionale.

• Al doilea punct de vedere, consideră că schimburile intra-ramură cu produse asemănătoare, între ţări cu niveluri de dezvoltare economică asemănătoare, invalidează veridicitatea teoriilor bazate pe existenţa diferenţelor factoriale sau tehnologice, ceea ce impune necesitatea unor noi abordări, în termeni de concurenţă imperfectă.

Acest hiatus între ipotezele şi concluziile teoriilor clasice şi observaţiile concrete a generat numeroase intervenţii, prin care s-a urmărit perfecţionarea teoriilor privind schimburile internaţionale. Cu titlu de exemplu, am selectat dintre multiplele contribuţii aduse în domeniul teoriilor contemporane privind comerţul internaţional câteva pe care le-am considerat reprezentative:

1. abordări neo-factoriale şi neo-tehnologice

2. abordări privind specializarea internaţională bazată pe similarităţi;

3. abordări privind specializarea internaţională bazată pe diferenţe;

4. abordări privind politica comercială strategică.

13 J.L.Mucchielli, op.cit., p. 55


2.4.1 Abordarea neo-factorială

Abordarea neo-factorială rămâne în logica modelului HOS, dar ia în considerare mai mulţi factori de producţie, legaţi în principal de existenţa capitalului uman, respectiv a muncii calificate, aflată, în fiecare ţară, în proporţii diferite. Această nouă abordare permite luarea în considerare a educaţiei drept factor primordial în industrializarea unei ţări şi în evoluţia avantajelor comparative.

Teoriile care au în vedere capitalul uman, din perspectiva specializării, se constituie şi într-o replică la paradoxul lui Leontief. Capitalul uman reprezintă rezultatul investiţiilor în educarea mâinii de lucru şi permite obţinerea de muncă calificată, suport pentru creşterea productivităţii muncii.

R.L.Findlay şi H.Kierzowski14 au realizat un model econometric, prin care au demonstrat faptul că munca calificată este rezultatul combinării a doi factori primari, munca şi capitalul. În modelul propus de cei doi, activitatea educaţională, care transformă muncitorii necalificaţi în muncitori calificaţi, corespunde unui factor numit capital educativ, care poate fi asimilat capitalului în general.

În modelul propus, au fost luate în considerare două bunuri, unul intensiv în muncă calificată, celălalt în muncă necalificată şi două ţări, în ţara A fiind mai abundent factorul capital decât în B. Cum capitalul serveşte la formarea forţei de muncă calificate, se poate vedea cu uşurinţă că preţul relativ al produsului intensiv în muncă calificată va fi mai puţin ridicat în ţara A decât în B.

Rezultatul general este următorul: O ţară relativ abundentă în capital va exporta bunuri intensive în muncă calificată, iar o ţară în care capitalul este mai puţin abundent va exporta bunuri intensive în muncă necalificată.

14 R.L.Findlay şi H.Kierzowski, International Trade and Human Capital. A General Equilibrium Model, Journal of

Political Economy, 1983


2.4.2 Abordarea neo-tehnologică

Ipoteza tradiţională a modelului HOS porneşte de la premisa că în producerea bunurilor se folosesc aceleaşi tehnologii (chiar dacă nu şi aceleaşi funcţii de producţie). Pentru a depăşi limitele acestei ipoteze, noile teorii introduc, ca determinanţi ai schimburilor, evoluţiile tehnologice şi apariţia de bunuri noi. Cele două elemente sunt baza abordărilor neo-tehnologice, care regrupează mai multe curente, în special pe cele privind diferenţele tehnologice şi ciclul de viaţă al produselor

Ecartul tehnologic şi performanţele la export

Modelul propus de P.Krugman15 porneşte de la două ţări sau zone: Nordul şi Sudul. Spre deosebire de Sud, Nordul inovează, inovaţia luând forma noilor produse fabricate cu rapiditate în Nord şi abia după un timp în Sud. Autorul arată că noile industrii trebuie să ofere permanent ceva nou în Nord pentru a permite acestei zone să-şi menţină veniturile. Industriile noi intră în declin şi dispar, mai devreme sau mai târziu, în faţa competiţiei create de salariile mici din Sud. Salariile ridicate din Nord reflectă renta de monopol pentru noile tehnologii.

Conform lui Krugman, monopolul tehnologic al Nordului este în mod continuu erodat prin transferurile tehnologice şi nu poate fi menţinut decât prin inovaţii constante în noile produse.

Abordarea propusă de Krugman îşi are suportul în teoria ciclului de viaţă al produselor.

Ciclul de viaţă al produselor şi comerţul internaţional sau teoria lui R.Vernon Raymond Vernon16 este cel care a explicat comerţul internaţional cu produse manufacturate prin prisma ciclului de viaţă al produselor.

15 P.Krugman, A Model of Innovation, Technology Transfer and World Distribution of Income, Journal of Political

Economy, April 1979, p.253-266

16 Raymond Vernon, International Investment and International Trade in the Product Life Cycle, Quaterly Journal of

Economics, May 1966, p.190-207


Astfel, în evoluţia sa, orice produs cunoaşte patru faze: apariţia, creşterea, maturitatea şi declinul. Într-o primă fază, produsul este intensiv în tehnologie, apoi, în faza producţiei de masă, va necesita o intensivitate ridicată în capital (investiţii), în faza de maturitate şi declin urmând a avea de a face cu un produs banalizat, intensiv în mână de lucru puţin calificată şi care se va perima încetul cu încetul.

Faza de apariţie nu influenţează comerţul internaţional: noile produse apar deoarece răspund unei nevoi existente pe respectiva piaţă, fiind fabricate şi consumate în ţara de origine a inovaţiei17. Producţia naţională este în funcţie de cererea internă, singura reprezentativă în a exprima aspiraţiile şi achiziţiile potenţiale ale consumatorilor naţionali.

În a doua fază a ciclului, de creştere, apar şi se multiplică exporturile ţării inovatoare spre ţări partenere dezvoltate. În această perioadă, producătorul va căuta să-şi extindă piaţa, iar acest lucru se va realiza, în special, spre alte ţări dezvoltate, în care consumatorii dispun de venituri care să le permită achiziţionarea produsului. Firma novatoare încearcă să-şi prelungească monopolul temporar, fiind prima care explorează pieţele străine; pe teritoriul naţional au apărut imitaţiile, iar segmentul său de piaţă este permanent atacat.

În cursul celei de-a doua faze, balanţa comercială a ţării inovatoare, în raport cu noul produs, devine excedentară, în vreme ce balanţa comercială a altor ţări dezvoltate este puternic deficitară.

În ultimele două faze, de maturitate şi declin, fluxurile comerciale se inversează. Ţara inovatoare devine importatoare, iar ţările imitatoare devin exportatoare. Această răsturnare este rezultatul următoarelor circumstanţe: produsul s-a banalizat, firma inovatoare îl abandonează treptat şi se consacră noilor produse; piaţa naţională devine saturată şi cererea reziduală este satisfăcută prin importuri; în acelaşi timp, apare cererea pentru produse de nouă generaţie; produsele banalizate devin intensive în muncă puţin calificată, costurile de producţie devin esenţiale pe o piaţă pe care concurenţa este extrem de puternică. Treptat, în special în faza de declin, fabricarea produsului se delocalizează spre ţări în curs de dezvoltare care răspund cerinţelor legate de cost.

17 Acest lucru se explică prin faptul că: ţara inovatoare are o populaţie cu venituri suficient de ridicate pentru a

cumpăra noul produs; piaţa internă e aptă să servească de „piaţă-test” pentru noul produs; apariţia noului produs

răspunde unei aşteptări exprimate de consumatorii din ţara de origine.


2.4.3 Abordări privind comerţul internaţional bazate pe similarităţi

Realitatea demonstrează că similitudinile între economiile naţionale nu numai că nu reprezintă un obstacol în calea comerţului internaţional, ba chiar îl stimulează. Cea mai cunoscută explicaţie îi aparţine lui S.B.Linder18 (1961).

Noua abordare propusă de Linder se sprijină pe următoarele premise:

Condiţiile de producţie nu sunt independente de condiţiile cererii. Producţia este cu atât mai eficientă cu cât cererea este mai mare.

Condiţiile producţiei naţionale sunt în principal influenţate de cererea internă. Cererea internă reprezentativă este cea care reprezintă suportul producţiei, „condiţia necesară dar nu şi suficientă” pentru ca un bun să devină exportabil.

Piaţa externă nu este decât o prelungire a pieţei naţionale, iar schimbul internaţional nu reprezintă decât o extindere a schimburilor regionale.

De aici rezultă următoarea concluzie:

Cu cât ţările sunt mai asemănătoare, respectiv, cu cât sunt mai dezvoltate din punct de vedere economic în mod asemănător, cu atât „gama produselor pentru export va fi identică sau inclusă în gama produselor pentru import”. Prin urmare, schimburile se fac între ţări asemănătoare ca nivel de dezvoltare economică, cu produse comparabile sau asemănătoare.

Linder afirmă că Legea dotării factoriale nu explică decât o mică parte a comerţului internaţional, ea aplicându-se numai comerţului cu produse primare, desfăşurat între ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare. În urma schimburilor nu apare însă ca evidentă tendinţa de egalizare a remunerării factorilor de producţie, ba chiar dimpotrivă, discrepanţele dintre N şi S tind să crească.

Modelul HOS nu are însă nici o influenţă asupra comerţului cu produse manufacturate, desfăşurat între ţările dezvoltate. În cazul acestora se aplică Legea avantajului comparativ, avantaj care îşi are originea în

18 Ştefan B.Linder, Un Essay on Trade and Transformation, Wiley & Sons, New York, 1961


existenţa unei importante pieţe interne de desfacere (principiul „cererii reprezentative”). La rândul ei, piaţa internă este prelungită prin piaţa externă. „Piaţa internaţională nu reprezintă decât o extindere, dincolo de frontiere, a activităţilor proprii ţării respective”, afirmă Linder. Exporturile se dezvoltă, cel mai adesea, plecând de la condiţiile oferite în plan intern, piaţa internă servind drept „pistă de încercare” pentru cucerirea pieţei externe. Ca urmare, avantajul comparativ la export este rezultatul experienţei acumulate de firmele naţionale pe piaţa internă, al perfecţionării cunoştinţelor (learning by doing) şi, mai ales, al efectelor pozitive ale economiilor de scară, oferite de o producţie internă desfăşurată la scară mare.

În plus, deoarece caracteristicile unui bun reflectă gusturile şi nivelul de trai al locuitorilor ţării care-l fabrică, acest bun va fi cu atât mai uşor admis în exterior dacă va ajunge pe pieţele unor ţări cu o structură a cererii asemănătoare celei din ţara de origine. Acest lucru implică, pentru cele două ţări, dotări factoriale comparabile. Cererea depinde de factori diverşi, precum gusturi, nivel de cultură, religie etc., cel mai important factor fiind însă nivelul venitului mediu pe locuitor. Acesta influenţează, pe de o parte, cantitatea cerută şi, pe de altă parte, calitatea cererii, respectiv gradul de sofisticare.

Cu alte cuvinte, similitudinile în structura şi nivelul de dezvoltare al economiilor naţionale favorizează schimburile, în vreme ce disparităţile le defavorizează.

2.4.4 Abordări privind comerţul internaţional bazate pe diferenţe

În legătură cu existenţa schimburilor încrucişate, care ocupă în zilele noastre o pondere tot mai mare în comerţul internaţional, au existat trei posibile răspunsuri, reflectând trei atitudini diferite19.

Atitudinea conservatoare, conform căreia existenţa schimburilor încrucişate nu pune sub semnul întrebării teoriile clasice privind comerţul internaţional. La mijlocul anilor 70, autori precum Finger sau Lipsey au explicat că schimburile de produse similare (intra industry trade) se pot explica pornind de la premisa că în

19 R. Sandretto, op.cit., p.104-105


producerea acelor bunuri se folosesc în proporţii diferite factorii de producţie din ţară. Rezultă de aici o specializare mai „fină”, mai subtilă, care se poate realiza în interiorul aceleiaşi ramuri industriale.

O asemenea explicaţie venea în sprijinul logicii neo-clasice: „Schimburile intra-ramură vor fi determinate, la fel ca şi cele inter-ramură, de diferenţele în dotarea cu factori.” (Finger)

Atitudinea „revoluţionară”, adoptată de autori precum Gray, Agmon, Walter, conform cărora existenţa comerţului internaţional cu produse similare demonstrează faptul că edificiul teoriilor clasice şi neo-clasice a fost erodat şi trebuie integral reconstruit: „Existenţa schimburilor încrucişate reprezintă o dovadă a inadecvării teoriei dotării cu factori de producţie şi a incapacităţii sale de a constitui o bază realistă de analiză a fluxurilor actuale” (Gray).

Atitudinea moderată, conform căreia teoriile tradiţionale sunt considerate ca insuficiente pentru a explica lumea contemporană, dar perfectibile, putând fi completate, fără a fi distruse fundamental. Vom exemplifica acest punct de vedere prezentând teoria lui Bernard Lassudrie Duchene.

Teoria cererii de diferenţe (Bernard Lassudrie Duchène)

Bernard Lassudrie Duchene20 este cel care a perfecţionat şi completat teoria lui Linder, realizând astfel o sinteză a teoriei disparităţilor, diferenţelor şi a similarităţilor.

Conform acestui autor, chiar dacă în realitate schimburile încrucişate vizează produse asemănătoare, acestea nu sunt şi identice21. Bunurile manufacturate posedă un potenţial uriaş de diferenţiere, prin calitate, caracteristici, marcă, imagine etc.

La un anumit nivel al preţului, este aproape imposibil ca un bun să reunească în acelaşi timp, la cel mai ridicat nivel, toate calităţile posibile, concilierea acestora fiind extrem de costisitoare. Diferenţierea produselor este rezultatul alegerii făcute privind selecţionarea calităţilor necesare, fiecare tip de selecţie răspunzând unei categorii particulare de nevoi.

20 Bernard Lassudrie Duchène, La demande de difference et l échange international, Economie et Sociétés, juin, 1971

21 Automobilele germane nu au aceleaşi caracteristici cu cele franţuzeşti sau cu cele italiene.


Prin urmare, la un prim nivel de analiză, produsele sunt diferenţiate orizontal prin calitatea lor. Se poate presupune că orice consumator doreşte să poată alege dintre mai multe calităţi diferite. Alături de preferinţele consumatorilor, schimbul de bunuri diferenţiate calitativ este motivat prin faptul că extinde aria posibilităţilor pentru acelaşi bun.

La un nivel de analiză secund, putem considera că fiecare individ doreşte un singur tip de produs, diferenţiat în funcţie de gusturile sale. Datorită marii diversităţi de gusturi şi preferinţe, la nivel global se manifestă o cerere variată. Această cerere va fi mai bine satisfăcută prin deschiderea frontierelor decât în autarhie.

Abordări privind politica comercială stategică. Teoria avantajului competitiv naţional (Michael Porter)

Asemenea studiilor despre noile teorii privind comerţul internaţional, Porter a pornit de la credinţa că teoriile existente prezintă numai o parte a realităţii. Porter şi-a propus să găsească răspunsul la întrebarea: de ce o naţiune are succes internaţional într-o anumită industrie, în vreme ce altele eşuează în competiţia internaţională? De ce Japonia în industria produselor electronice, Elveţia în producţia de medicamente sau ciocolată, SUA în producţia de software, calculatoare sau filme ? Cu alte cuvinte, de ce o naţiune devine ţara gazdă pentru atât de mulţi leaderi dintr-un domeniu, la un moment dat?

În 1990, Michael Porter22 a publicat rezultatele unei cercetări laborioase (a analizat 100 de industrii din 10 naţiuni23) în The Competitive Advantage of Nations.

Una din întrebările la care M.Porter a încercat să răspundă a fost cea privind definirea termenului de competitivitate la nivelul unei naţiuni. Este competitivă acea naţiune în care fiecare firmă şi fiecare ramură industrială sunt competitive? Sau acea naţiune al cărei curs de schimb permite ca produsele să fie competitive în plan internaţional? Sau poate acea naţiune

22 Michael Porter, profesor la Harvard Business School este autorul mai multor lucrări economice: Competitive

Strategy (1980), Competitive advantage (1985) şi The Competitive Advantage of Nations (1990).

23 Studiul, realizat de peste 30 economişti, cei mai mulţi originari din ţările cercetate, a durat 4 ani şi a cuprins 10 ţări:

Danemarca, Elveţia, Germania, Italia, Japonia, Coreea, Singapore, Suedia, Marea Britanie şi SUA. SUA, Japonia şi

Germania au fost alese deoarece erau leaderi industriali, iar celelate 7 ţări în funcţie de diferiţi factori, precum

mărime, politica industrială, socială etc. Cele 10 ţări, împreună, reprezentau 50% din importul anului 1985.


a cărei balanţă comercială este excedentară? O naţiune competitivă este aceea care poate crea locuri de muncă? Sau cea a cărei forţă de muncă este ieftină?

Porter consideră că termenul de competitivitate naţională presupune existenţa unei prosperităţi economice pentru a ajunge la aceasta, cuvântul cheie fiind productivitatea.24 Productivitatea forţei de muncă determină salariile, iar productivitatea capitalului determină câştigurile care-i revin proprietarului.

Competitivitatea la nivel naţional poate fi exprimată prin productivitatea naţională. Prin urmare, un nivel de trai ridicat depinde de capacitatea firmelor dintr-o ţară de a atinge niveluri ridicate de productivitate şi de a menţine şi îmbunătăţi aceste rezultate. Pentru a susţine creşterea productivităţii într-o economie, aceasta trebuie să-şi îmbunătăţească permanent performanţele (upgrade itself).

Michael Porter este de părere că obţinerea unui avantaj competitiv într-un anumit domeniu depinde de rolul jucat de mediul economic naţional, instituţional şi politic, factori care-şi pun amprenta pe caracteristicile naţionale specifice fiecărei firme. Mediul în care firma îşi desfăşoară activitatea include şi localizarea geografică, istoria, tradiţiile, precum şi locul în care sunt instruiţi şi formaţi, atât managerii şi lucrătorii, cât şi primii clienţi ai companiei.

Conform tezei susţinute de Porter, mediul în care acţionează firmele este influenţat de patru atribute, care pot stimula sau restricţiona apariţia avantajului competitiv. Cele patru atribute sunt:

1. dotarea/înzestrarea cu factori de producţie (factor conditions)

2. condiţiile în care se formează cererea (demand conditions)

3. industriile conexe din amonte şi aval (related and supporting industries)

4. strategia firmei, structura şi concurenţa (firm strategy, structure and rivalry)

Porter afirmă că cele patru atribute sunt asemenea faţetelor unui diamant. Firmele vor avea succes în acele ramuri în care structura diamantului este cea mai favorabilă, cele patru atribute influenţându-se reciproc. 24 Porter defineşte productivitatae ca fiind valoarea produsă prin consumul unei unităţi de factori de producţie, muncă

sau capital.


Porter aminteşte şi de existenţa a două variabile adiţionale care influenţează structura diamantului: şansa (evenimente precum inovaţiile, care pot oferi noi oportunităţi firmelor din acea naţiune) şi politica economică guvernamentală (de pildă, politicile antitrust pot influenţa intensitatea competiţiei într-o ramură, investiţiile guvernamentale în educaţie pot modifica mediul în care se desfăşoară afacerile etc.).

1. Dotarea/înzestrarea cu FP (factor conditions)

Porter duce mai departe modelul HOS, ierarhizând factorii în două categorii:

o factori de bază (FB) (resurse naturale, climă, poziţie geografică, demografie)

o factori avansaţi (FA) (infrastructură în comunicaţii, muncă superior calificată, facilităţi în obţinerea know how –ului) .

Porter afirmă că, în cazul avantajului competitiv (AC), factorii avansaţi sunt mai importanţi decât ceilalţi. Aceştia sunt rezultatul investiţiilor realizate de agenţii economici privaţi şi publici (guvernamentali). De pildă, investiţiile guvernamentale în procesul educaţional (de la învăţământul primar la cel superior), prin creşterea nivelului de cunoaştere, calificare, prin stimularea cercetării avansate în cadrul instituţiilor de învăţământ superior) pot îmbunătăţi (upgrate) calitatea FA.

Relaţia FB – FA este deosebit de complexă: FB pot oferi un avantaj iniţial, care va fi ulterior întărit şi extins prin investiţii în FA. Dar nici lipsa FB nu reprezintă un dezavantaj deoarece creează o presiune asupra FA. Cel mai evident exemplu îl reprezintă Japonia, ţară cu dotare precară în resurse, dar care a compensat lipsa acestora printr-o dotare superioară cu FA25.

2. Condiţiile de formare a cererii (demand conditions):

Caracteristicile cererii interne sunt importante în modelarea atributelor producţiei interne şi în crearea unei presiuni în direcţia inovaţiei şi a calităţii. Firmele câştigă în domeniul AC atunci când consumatorii naţionali sunt rafinaţi şi pretenţioşi. Asemenea consumatori obligă firmele naţionale să producă la înalte standarde de calitate , fără a ignora nici produsele noi. De pildă, existenţa unor consumatori japonezi rafinaţi şi cunoscători în domeniul aparaturii fotografice a stimulat industria japoneză de profil, în sensul creşterii calităţii şi introducerii de produse noi.

25 Porter face observaţia că, în cazul Japoniei, numărul ridicat al inginerilor/ 1000 locuitori (mai mare decât în alte ţări

dezvoltate) a reprezentat un factor cheie în succesul industriei prelucrătoare.


3. Industriile conexe din amonte şi aval (related and supporting industries)

Existenţa acestor industrii, cu un grad ridicat de competitivitate, favorizează dezvoltarea ramurii respective. De exemplu, poziţia de leader a SUA în domeniul semiconductorilor, la mijlocul anilor 80, a creat premisele succesului acestei ţări în industria computerelor şi a produselor electronice avansate. Succesul Elveţiei în domeniul industriei farmaceutice este legat de succesul în industria chimică.

4. Strategia firmei, structura şi concurenţa dintre firme în interiorul unei naţiuni (firm strategy, structure and rivalry)

Porter face două importante observaţii:

Diferitele naţiuni se caracterizează prin diferite „ideologii manageriale” (management ideologies), care le ajută sau nu în obţinerea AC. De pildă, Porter atrage atenţia asupra numărului mare de ingineri din echipele de conducere ale firmelor din Germania şi Japonia, în contrast cu situaţia din SUA, unde predomină persoanele cu pregătire economică, în special financiară. Această situaţie, spune Porter, reflectă lipsa de atenţie a firmelor americane în îmbunătăţirea proceselor productive, a designului, situaţie evidentă mai ales în perioada 70-80. Datorită acestor diferenţe de management, a apărut relativa pierdere de competitivitate a SUA în acele domenii în care procesul productiv şi designul sunt extrem de importante, precum în industria de automobile.

Există o strânsă legătură între concurenţa internă şi existenţa unui AC într-o anumită industrie. Concurenţa puternică în interiorul unei ţări obligă firmele să găsească modalităţi de creştere a eficienţei, de reducere a costurilor, de investire în factorii avansaţi. Un exemplu elocvent îl reprezintă poziţia firmei Nokia în domeniul telefoniei celulare, al cărei succes internaţional a fost stimulat de efectele puternicei concurenţe din interiorul ţării.

În concluzie, Porter afirmă că succesul internaţional al unei firme într-un anumit domeniu este rezultatul acţiunii combinate a tuturor factorilor menţionaţi anterior. Cele patru elemente creează mediul în care firmele naţionale apar şi concurează.


Politica economică promovată de guverne poate influenţa fiecare din componente, în mod pozitiv sau negativ, prin subvenţii, politici educaţionale, reglementări privind standardizarea, politici fiscale etc. Dacă teoria lui Porter este corectă, ţările ar trebui să se specializeze în exportul acelor bunuri în cazul cărora toate cele patru faţete ale diamantului sunt favorabile şi să importe bunuri din acele domenii în care aceste componente nu sunt favorabile. Este acest lucru adevărat ? Răspunsul este greu de dat, deoarece teoria lui Porter este încă atât de nouă, încât nu a făcut obiectul unor verificări empirice.

Probleme pentru reflecţie

1. Mercantilismul reprezintă sau nu o teorie apusă, improprie lumii contemporane ? Discuţie.

2. Care sunt principalele limite ale teoriilor clasice privind comerţul internaţional ?

3. Folosind teoria lui Porter, analizaţi potenţialul competitiv al economiei româneşti.

4. Se cunosc următoarele informaţii privind schimburile comerciale dintre ţara Pământurile natale şi restul lumii:

Producţia de grâu pe unitatea

de input

Producţia de textile pe unitatea

de input Pământurile natale 75 100 Restul lumii 150 150

Considerăm ca adevărate premisele modelului ricardian: există numai două bunuri, rate constante input/output, indiferent de nivelul producţiei, perfecta mobilitate a factorilor.

a) Ţara Pământurile natale deţine sau nu un avantaj absolut în raport cu restul lumii pentru cele două bunuri? De ce?

b) Ţara Pământurile natale deţine sau nu un avantaj comparativ în producţia de grâu? Dar de textile?

c) În cazul unui comerţ liber, care sunt limitele „termenilor de schimb” în plan internaţional (limitele între care poate varia preţul internaţional pentru grâu şi textile)?


Bibliografie orientativă

HILL, C.

International Business. Competiting in the Global

Marketplace,1997

KRUGMAN, P.

OBSTFELD, M.

Economie Internationale, Ed. De Boeck

Université, 1997

MUCCHIELLI, J. L. Relations économiques internationales,

Ed. Hachette, 1995

NEME, C. Economie Internationale. Fondements et

politiques, Litec, 1996

PORTER, M. The Competitive Advantage of Nations, 1990

SANDRETTO, R. Le Commerce International, Armand Colin, Paris,

1995

SUTĂ, N. Comerţ internaţional şi politici comerciale

contemporane, Brăila, Editura Independenţa

Economică, 1999


contemporane, Bucureşti, Editura Eficient, 2000


contemporane, Bucureşti, Editura Economică,

2003

fundamentele comertului international

Documents