Formula AS Nr 953Ultimul urmas al lui Vlaicu

* Unchiul lui, Aurel Vlaicu, a intrat in istorie. El, Aurel Radulescu, nepotul, moare incet de singuratate si suferinta. Nu exista alt neam pe lume, care sa-si dispretuiasca trecutul ca noi * Cel mai negru infern Aurel Vlaicu, un sat amortit, cu oameni rabdatori si posaci. De-a lungul asfaltului, casele se intind monoton, fara ca vreuna sa-ti fure privirea. Cativa oameni umbla bezmetici, iar ici-colo, pe la porti, niscai batrani sed gura-casca, proptindu-si barbia in gamalia bastonului. Nu-s prea mirati sa ma vada si nici pofta de vorba nar prea avea. Doar o femeie cu basma alba si ochii ca azurul imi arata putina bunavointa. "Aurel Radulescu? Sta mai incolo, pe dreapta, a doua casa dupa intersectie. Numa' ca-i tare ciudat, sta cu poarta incuiata si nu deschide la nimeni. Sa fie vreo trei luni de cand nu l-am mai vazut la fata. Nimeni nu mai da pe la el. Poate sa si moara si nimeni nu-l stie. Tare mi-e mila de el, saracutu'! A fost om bun si priceput la toate, ca unchi-sau, Vlaicu al mare, aviatorul. Inainte il mai scoteau la parada, de ziua aviatiei. Acu', nu mai da nimeni doi bani pe el. Pacat, mare pacat! Da, acolo sta, in casa aia. Da' nu stiu cum o sa intrati. Abia se misca si-aproape ca nu aude deloc". Ajung in dreptul casei. Da, aici e, vad scris pe-o placuta din tabla atarnata deasupra ferestrei: "Casa nepotului aviatorului Aurel Vlaicu". Incerc sa intru, dar poarta nu se clinteste. Ma ridic pe varfuri si vad peste gard o curte mare, plina de harburi si fiare ruginite. Undeva, departe, un batran ghebosat abia isi taraie pasii spre sura din capatul curtii. Il strig vartos, dau cu o piatra in teava din gard, il strig din nou, aproape urland. Nici vorba sa-si intoarca privirea. Inainteaza greu, proptindu-se cu ambele maini intr-un toiag urias. Cativa vecini ies in strada si-mi dau tarcoale. Nu, mosul n-o sa m-auda in veci. Singura sansa e ca cineva sa sara gardul si sa-l bata pe umar. Se ofera un pusti zambaret. Tasneste ca o felina si gata, a ajuns dincolo. Alearga apoi spre capatul curtii si-l apuca de mana. Batranul sare ca ars si se intoarce ridicand gata de lupta toiagul. Pesemne ca a uitat de mult ce inseamna un musafir, daramite o atingere a mainii. Copilul face doi pasi inapoi, aratandu-i cu degetul catre poarta. "Uite! Te cauta un domn de la Bucuresti!". Batranul se mai domoleste putin si isi intoarce privirea spre mine. Se urneste greoi, starnind valuri de praf sub taraiala picioarelor. Din cand in cand, se opreste si muta toiagul in cealalta mana. Picioarele ii tremura, abia le mai poate misca. Dupa o lunga si crancena osteneala, ajunge langa poarta si scoate din buzunar o cheie. "Sa ma scuzati, merg greu, abia ma mai tin pe picioare". Deschide larg poarta si ma invita in curte. "Da' ce-i? Cine sunteti?". Incerc sa-i explic, dar nu m-aude. Merg aproape de urechea lui si strig tot mai tare. "Da, da, am inteles. Vrei sa vezi cum traieste ultimul urmas al lui Aurel Vlaicu? Pai uite cum traiesc, vai de zilele mele! Ca nu mai am pe nimeni, sufar si plang ca un narod toata ziua si nu e nimeni sa-mi mangaie sufletul. Nimeni... Stau aici singur". Ochii ii lucesc plini de lacrimi. Ofteaza si se tanguie incontinuu. Drumul asta pana la poarta i-a stors toata vlaga, iar durerea de spate il chinuie cumplit. Acum patru luni a fost ultima oara la doctor. I-a dat niste pastile si-o alifie, dar singur nu poate sa-si dea pe spate cu ea. De-atunci, n-a mai iesit din casa deloc. Abia azi, ca-i soare afara, s-a indurat sa iasa putin prin curte, sa-si mai aline sufletul.

Durerea insa nu-l lasa sa stea prea mult pe picioare. Nici sa doarma nu-l lasa. "Am zis ca mai bine ma ia mai repede Dumnezeu, ca asta nu-i viata. Sa ma zvarcolesc zi si noapte de-atata durere, sa plang din ora in ora de-atata urat si singuratate! Asta-i ca cel mai negru infern!".

Tarandu-se prin curtea casei

Aurel Radulescu are 86 de ani si e ultimul descendent al lui Aurel Vlaicu. Mama lui, Valeria, a fost sora cea mica a aviatorului. Fireste, n-a apucat sa-si cunoasca unchiul, dar ii stie atat de bine biografia, ca parca ar fi fost langa el zi de zi. Toata viata s-a mandrit cu faima unchiului sau, mostenind de la el o mare iscusinta in domeniul tehnicii. Astazi insa, toata mandria lui s-a spulberat. Nimeni nu mai da o para chioara pe povestea asta. Pana acum vreo doi ani, macar il mai bagau in seama de ziua aviatiei. Venea la poarta o masina, il imbracau intr-un costum elegant, ii puneau in picioare ciorapi fini si niste pantofi de lux, il duceau la Bucuresti, il asezau pe un scaun si-l puneau apoi sa povesteasca multimii cate ceva din viata lui Aurel Vlaicu. La sfarsit, il aduceau inapoi acasa, ii luau costumul, pantofii si ciorapii, si il lasau iar sa-si traiasca viata lui de cosmar, pana in anul urmator, cand iar il scoteau, pavoazat, in vitrina. Acum, nici macar bucuria asta n-o mai are. Nimeni nu se mai sinchiseste de memoria unchiului sau. Muzeul de-acolo, din sat, e aproape in paragina si mai tot timpul inchis. Doar cand si cand, mai vin grupuri de copii, adusi in excursii scolare. "S-o terminat cu istoria asta. Cu istoria noastra, in general. Nu mai intereseaza pe nimeni. O sa ajungem sa nu mai stim cine suntem si o sa fie vai si-amar de noi". Intram in casa. Batranul abia mai rasufla. Lasa toiagul rezemat de un scaun si se asaza pe pat. Ofteaza greu, icnind de durere. Zeci de vechituri zac claie peste gramada. Haine rupte, slinoase, telefoane stricate, aparate de radio, tot felul de unelte, sarme, suruburi, lanterne, veioze, toate vechi de cand lumea, ruginite si pline de praf. "Am fost dibaci tare. Orice reparam, de la ceasuri pana la televizoare si masini. N-aveam pauza nici sa mananc, mereu era coada la poarta. Veneau din toate satele astea din jur.

O amintire de lux

Of, of! Ce mandru eram! Femeia imi era multumita, fetele noastre n-aveau nici o grija, ce mai, eram o familie aranjata. Numa' ca usor, usor, ne-o cam lovit blestemul. Mai intai s-o dus prima fata, prin '82, bolnava de cancer, saracuta de ea. Mai apoi, de-atata suparare, s-o dus si nevasta. Si-apoi s-o dus si-a doua fata, or gasit-o spanzurata, la fabrica unde lucra. Ma mir si azi cum de n-am murit si io atunci de-atata soc si durere. Si-asa am ramas eu singur-singurel, de zici ca am de platit pacatele cele mai urate din lume. Zac aici si plang ca un narod, zi si noapte!". Lacrimi mari ii siroiesc pe obraji. Plange ca un copil, cu sughituri, fara oprire. Aici, in camera asta sumbra ca un cavou, ultimul nepot al lui Aurel Vlaicu zace chinuit parca de toate suferintele lumii. Tabloul asta zguduitor e tot ce-a mai ramas din destinul unei familii care a daruit omenirii una din cele mai de seama inventii. "Cu ce-am gresit eu in viata asta, ca trebuie sa sufar atata? Nu mai pot sa fac nimic, nu mai vad, nu mai aud. In casa asta nimic nu mai merge. Am podul plin de televizoare si nu merge nici unul. Radiourile is toate stricate, ceasurile la fel. Aveam un telefon mobil. Nu-mi trebuia sa vorbesc la el, ca n-am cu cine. Era bun doar ca avea ceas, mai stiam si eu cat e ora. A cazut intro balta si s-o terminat cu el. Acu', zac asa, parca fara timp, ca intr-o pestera". Isi sterge cu palma obrajii de lacrimi si-apoi ramane cu privirea pierduta aiurea. Totul in jur miroase a putregai. E intuneric si liniste, o liniste adanca si rece ca gheata.

Un adevarat roman Batranul se ridica cu greu din pat, tarandu-se spre holul de la intrare. Se sprijina de masa, de scaun, de tocul usii. Fara obiectele astea, trupul lui garbovit s-ar prabusi ca un pietroi. Scoate dintr-un dulap scorojit un teanc mare de hartii si isi tarsaie pasii inapoi, catre pat. "Casa asta ii plina de vechituri. Da' pentru mine toate is amintiri valoroase". Se-asaza apoi pe pat, isi pune pe nas niste ochelari rupti si incepe sa rasfoiasca printre hartii. "Cand nu eram asa subred, mai stateam si io seara si-mi adunam gandurile si amintirile. Am zis sa scriu o carte despre Aurel, cu tot ce stiu de la mama.

"Cu ce-am gresit in viata asta?"

Acu', durerea asta nu-mi mai lasa nici gandurile in pace". Citeste cu nesat, urmarind cu degetul pe hartie fiecare rand. Tine gura deschisa, iar barbia ii atarna, tremurandu-i usor. E singura lui alinare, sa fuga de timpul asta mort, sa se intoarca cu totul in lumea amintirilor. "Valeria, mama mea, o avut doua surori, Ioana si Ana, si doi frati, Aurel si Ion. Mama imi povestea ca Aurel avea inca de mic pasiunea asta pentru zbor. Statea ore in sir sa urmareasca cum zboara albinele. Uneori, cand reusea sa prinda vreo pasare, ii masura aripile, o studia pe toate partile si-apoi ii dadea drumul sa zboare. Nu avea alta joaca, cum aveau toti copiii. Aduna tot ce gasea, piulite, suruburi, sarme. Le ducea acasa si le pastra, ca sa le foloseasca atunci cand o face prima masina zburatoare, la care de-atunci visa". Batranul se opreste si ridica privirea spre mine. Da, asa a fost si el, inca de mic aduna toate nimicurile si facea din ele minuni. In 1932, cand avea sapte ani, a facut impreuna cu alti doi copii un aparat de radio, lucru rar la vremea aia. Mai tarziu, in 1938, a facut primul radio pe lampi. Era tare istet, toata lumea il lauda ca-l mosteneste pe unchiu-sau. Doar ca el n-a facut studii, a ramas doar asa, un meserias amator. Dibaci si renumit in tot satul, insa doar amator. In schimb, Aurel a mers mai departe, a facut Colegiul Reformat de la Orastie, unde se preda in limba maghiara. Apoi, a mers la Liceul German din Sibiu, unde, in 1902, si-a sustinut cu brio examenul de bacalaureat. Parintii lui traiau destul de modest, dar el atat de mult isi dorea sa continue studiile, ca pana la urma i-a convins sa-l sustina financiar.

A mers la Universitatea din Budapesta, insa dupa doua semestre, vazand ca n-are nici o sansa sa-si implineasca visul aici, s-a retras si s-a inscris la Universitatea din Munchen, pe care a absolvit-o in 1907. "Pentru oamenii din Bintinti, cum se numea atunci satul asta, era deja lucru mare sa termini studii asa inalte. El nu s-o intors imediat acasa, s-o angajat la fabrica de masini "Opel" si acolo i-o prezentat patronului proiectul lui pentru aparatul de zbor. I-o zapacit pe nemti, i-or promis de toate, bani, casa, numai sa lase aparatul acolo, in avutia lor. Aurel n-o fu de acord. Aveam chiar p-aici un ziar in care e publicata o scrisoare de-a lui. Ii scria unui prieten din tara sa-i caute un sponsor. Stai nitel, sa gasesc". Cauta cu infrigurare printre hartii. Acolo trebuie sa fie, stie sigur, acolo sunt toate actele, marturiile si povestile lui. Barbia ii tremura parca mai tare. Ia fiecare foaie in parte si o ridica sub ochelarii lui rupti. Stie sigur ca intr-o zi va orbi. Si-atunci, o sa-i piara si bucuria asta, singura care-l mai tine in viata. Aici sunt toate scrisorile si toate pozele din familie. Cum o sa mai poata trai fara ele, fara sa mai vada chipul nevestei ori pe-al fetelor lui? Cauta tot mai agitat, dardaind din tot corpul. Da, uite, a gasit, e doar o bucatica ingalbenita dintr-un ziar stravechi. Mi-o intinde s-o citesc eu, e un scris prea marunt pentru ochii lui. E vorba de un fragment dintr-o scrisoare pe care Aurel Vlaicu o scria din Germania, la 18 noiembrie 1908, lui Virgil Simionescu, profesor la Liceul din Lugoj. "Acum vreau sa ma apuc de masina de zburat. Fabricantul e prieten cu mine, el mi-ar da

parale sa fac masina, dar mai bucuros as da inventia tarii romanesti. Vezi de imi recomanda pe cineva cu parale, ori fa-mi o legatura buna.

Un trecut glorios, dat uitarii

Altfel, pun nemtii mana pe inventie si tu stii ca o inventie mai ideala si mai folositoare ca masina de zburat nu este". Batranul ma priveste cu lacrimi in ochi. "Un adevarat roman, domnule! Unde mai vezi azi oameni patrioti cum o fost el? Toata avutia noastra s-o dus la straini, s-o furat totul. De-aia nu mai vrea nimeni sa-i cinsteasca pe romanii adevarati, care-or facut istorie. Cum sa faca asa ceva niste pungasi, care ne-or dus tara de rapa?" In ochii lui apar scantei ascutite de furie. De mai bine de cinci ani nu mai are televizor, nu mai asculta radio, n-a mai citit un ziar. La alegeri, vin cu urna mobila la poarta. Ultima oara, pana a iesit din casa si si-a tarat picioarele ca sa deschida, plecasera. Nu-i nimic, oricum n-ar fi stiut pe cine sa puna stampila. Nu cunostea nici un nume, habar n-avea cine erau candidatii. Iar cu politica, s-a lamurit de mult. Aia de nu se pricep la nimic se fac oameni politici. Si-apoi fura de rup. Ia inapoi peticul de ziar, intorcanduse din nou, cu chipul inseninat, la nepretuitele lui amintiri, la povestile despre unchiul lui drag. In 1908, Aurel s-a intors acasa, in satul lui natal. Tot drumul din Germania l-a facut cu bicicleta si a durat cam trei saptamani. Apoi, dupa aproape un an de truda, a reusit sa construiasca primul lui planor fara motor, pe care l-a numit "Aurel Vlaicu 1909".

"Era intr-o duminica de vara. Mama avea doar cinci ani, dar o tinut minte povestea asta toata viata. Or venit la ei mai multi flacai din sat, or scos planorul in livada din spatele casei si-or pus trei cai vanjosi ca sa-l traga. Apoi, Aurel o luat-o pe Valeria, sora cea mica, adica mama mea, si-o urcat cu ea in brate pe scaunul planorului. Flacaii or dat bice cailor sa-l traga si dupa cativa metri, aparatul s-o inaltat. Mama zicea ca o

ajuns la inaltimea merilor, asa isi amintea ea. Or plutit asa, prin aer, cam 20 de metri. Dupa care o urmat mare bucluc, ca tatal copiilor, adica mos Dumitru, bunicul meu, o iesit cu biciusca la ei, cand o vazut grozavia. "Ce faceti ma aici, imi omorati fata?". Ce chelfaneala le-o mai tras! Da' uite, pozna asta o adus un record mondial, ca mama o fost prima femeie din lume care o zburat. La cateva zile dupa povestea asta, Aurel o scos planorul la marginea satului si o tot zburat cu el, ajungand sa se inalte la vreo 15 metri de pamant. Astea or fost primele lui zboruri, cele mai dragi dintre toate". Apoi, la sfatul lui Octavian Goga, Vlaicu pleaca la Bucuresti, unde, dupa cateva zboruri demonstrative, reuseste sa se angajeze ca inginer la Arsenalul Armatei. Avea un salariu bun si, in plus, i s-au pus la dispozitie un atelier, cativa lucratori priceputi, 2000 de lei pentru materiale, toate pentru a-si implini visul lui cel mare: masina zburatoare cu motor. Asa s-a nascut "A. Vlaicu Nr. 1", primul aeroplan cu motor din Romania, cu care Aurel a reusit sa se inalte in premiera pe campul Cotrocenilor, zburand cam 50 de metri la vreo patru metri inaltime, sub privirile uluite ale numerosilor spectatori. La sfarsit, dupa ce-a sarit din nacela, a venit la el sa-l felicite chiar principele Carol: "Bravo, Vlaicule! Ai zburat!". Asteptand moartea "Oho! Iti dai tu seama, sa-l felicite Carol! Ce mandra era mama cand povestea despre asta! Ca-mi vine sa plang cand imi aduc aminte... Tot satul o respecta, ca parca era o sfanta, nu alta.

Din pacate, bucuria ei n-o mai durat mult. Ca dupa ce-o zburat cateva luni cu aparatul ala, s-o apucat sa construiasca altul, mai performant, "A. Vlaicu Nr. 2", cu care mai tarziu s-o si prapadit. Dupa doi ani de zboruri si concursuri unde o tot castigat mai multe premii, i-o mai ramas o singura dorinta: sa treaca cu masina lui zburatoare Carpatii. Asa, ca sa faca un fel de punte intre romanii din ambele parti. Si pe 13 septembrie 1913, pe la ora trei si ceva dupa-amiaza, si-o luat zborul. Si dus o fost. O cazut undeva, langa comuna Banesti, in Prahova. S-o lovit cu capul de volan si o murit pe loc. Toata lumea zicea ca n-o fost un accident oarecare. Ca cineva i-o taiat cateva fire dintr-un cablu, dupa care l-o acoperit cu o teava, ca sa nu se vada. Is sigur ca o fost sabotat, ca erau multi vrajmasi care nu voiau ca el sa treaca peste Carpati. Asta o fost unchiul meu. Un geniu si-un patriot adevarat". Arunca toate hartiile alea de-a valma pe pat si-apoi imi intinde mana sa-l ajut. "Hai, ridica-ma de-aici, sa-ti arat inventiile mele". O luam usor prin curte, spre sura din spate.

Parintii lui Aurel Radulescu. Mama, Valeria, a fost sora aviatorului

O Dacie rosie, ruginita, zace lipita de zid. Ani de zile a fost masina familiei. El singur o repara, si poate ca ar merge si-acum, daca ar avea un sofer. Langa ea e parcata o masinuta albastra, ca de jucarie. El cu mana lui a facut-o, acum vreo 40 de ani. Din resturi de tabla si cu un motor mic, de motoreta. Toata ziua o fugarea prin sat, ca-i era mai mare dragul sa il vada lumea cum conduce o asa bazaconie de masina. Intram apoi intr-un fel de hangar. Peste tot, sute de fiare ruginite zac de-a valma. Printre ele, un tractor mic, ca pentru pitici. Facut tot de el, cu un motor de Trabant. Mai incolo, o moara mica pentru faina, un strung hodorogit si niste resturi de caroserii. Batranul se clatina usor, gata parca sa cada. Se asaza pe moara lui de faina si urla ca din gura de sarpe. Durerea asta de sale il omoara. "Of, of! Is rablagit ca fiarele astea! Nu mai stiu ce sa fac, sa scap odata de durere. Poate doar sa mor. Si cand imi aduc aminte ce minuni faceam... Of, Doamne! Numa' ca asa ceva nu se mai poate. Trec zilele si nu mai vad pe nimeni. Is singur, singur pe lume si plang toata ziua ca un narod. S-or dus toate, n-o mai ramas nimica. Mai am doi cocosi si trei gainuse. Numa' ca de la o vreme nu mai fac oua. Mananc si io ce pot, ca parca nici sa mestec nu mai am putere". A ramas asa, cu privirea incremenita, printre mormanele astea de fiare agonisite de-o viata. Doar barbia inca ii mai tremura

usor. Din cand in cand, icneste aproape soptit. In rest, doar liniste, o liniste adanca si rece ca gheata: "Asa sa spui acolo, la Bucuresti. Ca nepotul lui Aurel Vlaicu abia asteapta sa moara".

Puterea rugaciunii

* Intermediari generosi intre oameni si Dumnezeu, sfintii duc rugaciunile noastre la tronul ceresc. Implinirea lor se transforma in miracole * Un "pui de inger" Am trait, de curand, o minune. O minune pe care vreau sa o impartasesc cititorilor revistei "Formula AS", revista mea de suflet. Poate este un cliseu acesta, "revista de suflet", dar cum sa numesc altfel o revista pe care o citesc de la aparitia ei, fara sa fi pierdut un numar, in care am gasit mereu toate subiectele care ma intereseaza, culturale sau spirituale, medicale sau filozofice, de traditie romaneasca sau ingrijire corporala, de "politichie" sau istorie? Ma si intrebam, la un moment dat, daca exista vreun domeniu care sa nu fi fost abordat de revista mea. Dar ce este pana la urma o minune? Conform DEX, sensul primar al cuvantului este acela de "fenomen iesit din comun, surprinzator, atribuit fortei divine sau altor forte supranaturale". "Formula AS" a publicat in paginile ei nenumarate relatari ale unor minuni. Cei care le traisera povesteau acel fapt miraculos care salvase vieti, cand nu mai exista nici o speranta. Dar lucrul cel mai important de fiecare data - si, probabil, acesta este, pana la urma, rolul unei minuni - era ceea ce se petrecea in sufletul celor care traisera o minune: o noua viziune asupra vietii si a Divinitatii, clarificarea sau consolidarea unor credinte, o noua relatie cu lumea inconjuratoare si cu Divinitatea. Daca Dumnezeu ne permite sa traim o minune, o face cu un scop anume, avem ceva de inteles, avem de depasit o etapa, de facut inca un pas. Poate ca, asemeni lui Arghezi, noi, muritorii, avem nevoie, din cand in cand, de cate un semn de la Cel Atotputernic, sau macar de acel "pui de inger" pe care il cersea poetul. Cred ca si langa tampla mea "a batut alb din aripa" un "pui de inger". Iar cel care a infaptuit minunea a fost Sfantul Nectarie. Ceea ce vreau sa va povestesc nu este un caz spectaculos, nu e vorba despre o boala cumplita, aflata la ultimul stadiu, cand nu mai exista speranta. Facusem o viroza, o forma usoara, care trece cu ceaiuri si vitamine. Numai ca, spre final, s-a complicat cu o infectie in gat cum nu mai traisem niciodata. Ea a mers treptat, devenind tot mai grava, de la o zi la alta. O tratam cu miere si propolis, plus tot ce stiam din terapiile naturiste. Refuzam sa merg la doctor, de teama antibioticelor, de care nu voiam sa mai aud. (Cu un an in urma, luasem antibiotice pentru un abces dentar si a fost nevoie de 6 luni ca sa dreg dezastrul provocat de acestea in organism.) Dupa vreo cinci zile, tabloul era dramatic. Nu-mi mai puteam inghiti nici propria saliva. Ganglionii erau atat de inflamati, incat aratam ca la oreion. Gatul ma durea cumplit. Peste toate astea, nu puteam rasuci capul stanga-dreapta, intocmai ca lupul din poveste, iar febra nu ceda cu nimic. A fost momentul cand sotul meu m-a pus sa promit ca a doua zi merg la doctor. Se parea ca nu mai am altceva de facut. Mi-amintesc cum am intrat in dormitor si am pus un CD cu un anume concert de Mozart. Inchisesem ochii si, in timp ce muzica picura stropi de armonie in jurul meu, ma gandeam ca o sa incep sa-mi plang de mila! Si atunci mi-am adus aminte de revista mea "de suflet", de articolele despre vindecari miraculoase ale sfantului Nectarie. Aveam in dulap Acatistul Sfantului, dar nu-l citisem niciodata. L-am luat si m-am asezat in

genunchi, in fata icoanelor. Am inceput sa citesc, in soapta, textul, si aproape instantaneu mi-au dat lacrimile. Ele n-au incetat sa curga timp de o ora, cat a durat citirea Acatistului. Cei care obisnuiesc sa se roage stiu ca nu reusim totdeauna sa ne adancim in rugaciune cu aceeasi intensitate. De data asta, insa, simteam ca nu mai exista nimic altceva in afara cuvintelor pe care le rostesc si a durerii cumplite de gat. Si mai era ceva, sentimentul acela ciudat, greu de definit, ca cineva ma asculta. Cei care au trait experienta aceasta stiu despre ce vorbesc. Trecuse cam o jumatate de ora de cand citeam, cand am simtit ca pot misca gatul in stanga si dreapta. Nu indrazneam sa recunosc ceea ce simteam si-mi spuneam ca e doar o parere. Dar cand am realizat ca pot atinge zona de sub urechi fara sa ma stramb de durere, am inteles ca se intampla un miracol. In noaptea care a urmat am dormit fara sa ma mai trezesc cu senzatia ca ma sufoc din cauza gatului inflamat. A doua zi dimineata nu mai aveam febra. Am continuat sa citesc Acatistul timp de cateva zile. Dupa trei zile, nu mai aveam decat o vaga raguseala, care sa-mi aminteasca de suferinta trecuta. Sfantul Nectarie infaptuise o noua minune. "Puiutul de inger" batuse din aripa lui alba, si langa tampla mea... ANCA KUN - Arad, e-mail: akun@rdslink.ro

Banutul cu pruncutul Nu stiu daca o sa intereseze pe cineva minunata intamplare pe care vreau sa o povestesc. Supararea mea este ca nu o sa gasesc cele mai frumoase, cele mai potrivite cuvinte, pentru a o face cunoscuta si a indemna si pe alti trecatori prin lumea aceasta sa incerce apropierea de Dumnezeu. Cu cat vor reusi mai multi, eu cred ca vom reface cate putin din credinta pierduta a acestui neam. Nu va scriu ca sa ma laud sau sa ma trufesc. M-am gandit ca de ce tocmai o pacatoasa ca mine a fost ajutata, intr-un mod atat de miraculos? Poate pentru ca in necredinta mea am dorit mereu si am cerut o dovada. Multe lucruri nu le pot explica rational, si atunci imi pun tot felul de intrebari cu multe "de ce"-uri.

Si-acum, povestea banutului de aur si multumirile mele pentru ajutorul primit de la marele Mucenic Mina. Sper ca Sfantul sa-mi dea binecuvantarea pentru a povesti cele intamplate. Sotul meu avea un banut de aur de la mama lui. Pe una din fete era reprezentat Sfantul Iosif si pruncutul Iisus. Atat de mult am iubit acest banut, incat l-am purtat cu multa dragoste tot timpul, agatat de un lantisor, renuntand la orice alta bijuterie mai valoroasa. Eram tare disperata daca se desfacea si nu-l mai gaseam la locul lui. Gandul meu in acele momente era ca plange pruncutul, de frig si de foame. Asa s-a intamplat in luna noiembrie 2010. Am pierdut lantul si banutul. L-am cautat in toate colturile casei, in haine, am folosit aspiratorul. Intr-un tarziu, am gasit lantul si m-am linistit gandindu-ma ca si pruncutul trebuie sa fie in casa. Au trecut cateva zile, dar medalionul intarzia sa apara. Brusc, mi-am amintit ca Ana, sora mea mai mare, o femeie foarte credincioasa, ori de cate ori pierde ceva citeste Acatistul Sfantului Mare Mucenic Mina si gaseste lucrul pierdut. Am citit si eu de doua ori Acatistul, seara si dimineata. Cat timp am citit am dat drumul la apa in baie, sa-mi spal multele pacate stiute si nestiute sau uitate. Dupa ce am terminat de citit, am intrat si eu in apa. Nici acum nu-mi pot reveni dupa ceea ce s-a intamplat. In apa, pe fundul cazii, ma astepta banutul cu pruncutul. Pana azi n-am reusit sa gasesc explicatia. Mi se facuse chiar frica. Apa era limpede, curata, nu puteam sa nu vad banutul stralucitor inainte de a intra in baie. Dar era acolo, in apa cristalina ca apa de izvor. Sfantul Mina imi ascultase rugaciunile. Nu credeam ca este adevarat ce vad, dar era. Bunul Dumnezeu imi inlesnise o asemenea intamplare neverosimila, ca sa cred in nemarginirea puterii Lui.

TANIA ANTONESCU - Covasna Un ajutor enorm Stimati prieteni din redactia "Formula AS", Ma numesc Elena si sunt din Bordusani, judetul Ialomita. In primul rand va felicit si va admir pentru toata munca depusa si pentru ajutorul dat tuturor celor cu probleme. Ca majoritatea femeilor ce locuiesc la tara, nici eu nu am posibilitatea sa cumpar saptamanal "Formula AS", dar reusesc, totusi, sa fac rost de majoritatea revistelor. Nici nu va puteti inchipui ce grea e viata unei femei de la tara. Lipsa locurilor de munca, conditiile precare de trai, greutatile de zi cu zi isi pun amprenta pe chipul si sufletul lor. Si eu am patit la fel. Chiar daca am terminat un liceu, tot nu am avut parte de ceea ce mi-am dorit, dar nu pentru ca nu m-am zbatut, ci pentru ca astea sunt conditiile. Ma lupt cu saracia, boala, cu probleme psihice (sindrom anxios-depresiv), si am din ce in ce mai des ganduri negre, in care parca ma vad luandu-mi viata, cautand un mod nedureros de a pleca din lumea asta nedreapta, care a adancit si mai tare prapastia dintre cei bogati si noi, saracii Romaniei, care ne zbatem pentru a ne plati darile si a incerca sa punem cate ceva pe masa. Singura sansa e la Dumnezeu si la sfintii sai. In paginile revistei am citit despre Sfantul Nectarie. O matusa mi-a dat acatistul sfantului. L-am citit 40 de zile, rugandu-ma pentru ca fiul si sotul meu sa-si gaseasca de munca. M-a ajutat enorm! Sotul si-a gasit serviciu, chiar daca e platit cu 400 lei lunar, iar fiul meu a lucrat si el cateva luni. Ma rog si citesc acatistul Sfantului Nectarie ori de cate ori am probleme. M-am rugat Sfantului, promitandu-i ca voi scrie despre ajutorul sau, pentru ca lumea sa se apropie de cele sfinte, si de aici sa ia puterea de a infrunta viata. Ii multumesc Sfantului Nectarie pentru ce a facut si va face pentru mine si familia mea. Va multumesc si dvs., celor de la "Formula AS", si va doresc sanatate si putere pentru a va duce munca mai departe. ELENA - comuna Bordusani, jud. Ialomita "Sfantul Nectarie ne ajuta si atunci cand nu meritam" L-am descoperit pe Sfantul Nectarie in primavara anului trecut, in "Formula AS". De atunci ma rog sa vegheze asupra mea, a familiei, prietenilor, si intotdeauna mi-a ascultat rugaciunile. Sfantul ne ajuta chiar si atunci cand parca nu meritam, avand in noi doar un strop de credinta. Insa asa cred ca "lucreaza", el ne ofera ajutor, iar noi ne intarim credinta in Dumnezeu. Sper ca tot mai multi oameni sa se roage Sfantului si sa-i faca cunoscut ajutorul. Iti multumesc Sfinte Nectarie! ALINA MOTA - Cluj-Napoca "Exista viata dupa depresie" Si eu trebuie sa ii multumesc Sfantului Nectarie pentru ajutorul pe care mi l-a dat in lupta cu un dusman crunt, numit depresie. Si eu am trecut prin grele suferinte, considerate probabil de cei care nu au trecut prin asta, "fara motiv". A fost greu, a fost o lupta continua, am cautat permanent remedii, dar pana cand nu miam dat seama ca fara credinta nu se pot indrepta lucrurile nu am reusit. Minunile Sfantului Nectarie si ale celorlalti sfinti nu sunt coincidente. Pot sa marturisesc si eu acest lucru. Nu pot spune ca sunt o persoana credincioasa, in adevaratul sens al cuvantului, dar citind acatistul Sfantului Nectarie si alte cateva rugaciuni, aproape zilnic, m-am facut bine! Nu pot sa exprim fericirea si linistea sufleteasca ce imi umplu sufletul acum, cand scriu aceste randuri. Fac asta ca sa intaresc ideea ca prin rugaciune si rabdare se pot muta muntii din loc si ca sa dau o raza de speranta celor care, asa cum eram si eu, nu cred ca exista viata dupa depresie sau suferinta. Exista viata, si este minunata! Multumesc, Sfinte Nectarie! VERONICA DUMITRESCU - Bucuresti Suferinta rascumparata In anul 1984, vara, a venit pe lume, intr-o familie numeroasa, o fetita bolnavioara de sindromul Down. Cand se nastea un copil cu aceasta maladie, venea o reprezentanta a Casei copilului, cu un formular, si mama era lamurita sa renunte la copil, ca este mai bine si pentru familie, si pentru el. Dar mama despre care vorbesc nu a cedat presiunilor si nu a renuntat la copil, replicand ca numai Dumnezeu stie daca acest copil se face sau nu bine. Au urmat ani grei. Mama cu fetita in brate a umblat pe la cei mai renumiti doctori, dar peste tot primea acelasi indemn: "Da-o la Casa copilului!".

In tot acest timp, mama a luat calea bisericilor si, intr-o zi de sarbatoare, era Adormirea Maicii Domnului, a ajuns la Sfanta Manastire "Plumbuita". Curtea era plina de oameni veniti din cele mai indepartate colturi ale tarii sa-l asculte si sa primeasca povatuirile marelui duhovnic Ioan Iovan de la Manastirea Recea, proaspat eliberat din inchisoare. Era cam prin anul 1992. Am stat la rand, si nu stiu cum, m-am aflat in fata parintelui, care parea ireal. Cu o privire blanda, calda, si cu un zambet larg, m-a privit lung, iar eu am inceput sa plang si sa-i spun durerea si disperarea mea. Mi-a spus: "Dumnezeu ti-a vazut lacrimile. Te iubeste si nu te va lasa fara ajutorul Lui". I-am spus: "Parinte, ce canon imi dati pentru pacatele mele cele multe si grele?". Parintele mi-a raspuns: "Ai de la Dumnezeu doua cruci de dus. Sa nu disperi niciodata, ca Domnul te va ajuta sa le porti pana la capat". Atunci nu am inteles ce a vrut sa spuna parintele, dar timp de 15 ani am dus, intr-adevar, doua cruci, si de multe ori, am fost la pamant, trantita sub greutatea lor, dar Domnul, in milostivirea Lui, de fiecare data m-a ridicat. La cateva luni dupa aceasta intamplare, pasii m-au dus la biserica Sfantul Silvestru din Bucuresti. Era duminica si parintele Constantin Galeriu predica. La sfarsitul slujbei, am indraznit sa-l rog sa faca o rugaciune pentru fetita mea bolnavioara. M-am asezat in genunchi, la icoana Maicutei Domnului, si parintele s-a rugat pentru ea. In tot timpul rugaciunii, lacrimile mele au curs siroaie, fara sa le pot opri. Ne-a binecuvantat si mi-a spus sa nu-mi pierd speranta in Bunul Dumnezeu. Au mai trecut cateva luni, si o vecina tanara mi-a spus ca la Sfanta Manastire Antim este un mare duhovnic, care spovedeste dimineata, intre orele 6 si 7. Intr-o vineri dimineata, pe lapovita si intuneric, am ajuns la ora 6 in bisericuta manastirii Antim. Cand l-am vazut pe parintele Sofian Boghiu, am crezut ca a coborat din povestile copilariei mele. Era complet alb, un batran frumos. Parca visam, parca poposise din cer. Eram sase persoane. Parintele a intrebat cine vrea sa citeasca din Psaltire, si am citit eu, cat timp i-a spovedit pe ceilalti. In timp ce citeam, parca sufletul meu era in drum spre Dumnezeu. A fost ceva mirific ca eu sa citesc, iar parintele sa spovedeasca. Nu am sa uit niciodata acea spovedanie, parca nu eram pe acest pamant. Parintele era foarte obosit, bolnav si batran, dar din marea lui dragoste si mila fata de noi, nu renunta la spovedit. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace! Asa m-a iubit bunul Dumnezeu pe mine, o pacatoasa. Mai intai l-am cunoscut pe parintele Ioan de la Sfanta Manastire Recea, pe urma pe marii duhovnici Constantin Galeriu si Sofian Boghiu, si cat o sa traiesc le voi multumi. In vara anului 1993, am inchiriat o casa parasita in Muiereasca de Sus, in apropierea Sfantei Manastiri Frasinei. Era acolo o manastire de femei, unde veneau preoti calugari de sus, de la Frasinei, si se faceau dezlegari, zi si noapte. Am fost fericita sa-l cunosc pe staretul manastirii, Neonil Stefan, precum si pe marele duhovnic parintele Lavrentie, si alti multi preoti calugari plini de har si de sfintenie. Veneau credinciosi din toata tara si chiar si din Europa acolo. Am vazut multa, multa durere, multe lacrimi, dar si minuni se faceau. Am locuit acolo, in acel loc binecuvantat si dumnezeiesc de frumos, pentru patru ani, timp in care fetita mea se facuse 80% bine. Eram fericita si speram sa reusesc sa o fac bine definitiv, dar Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi. Am venit acasa la Bucuresti si, la cateva luni, fetita mea a plecat la Dumnezeu si este printre ingerii lui. "Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvantat!". Eu ii multumesc Domnului ca eu, o pacatoasa si o nevrednica, am cunoscut acesti mari duhovnici ai neamului romanesc. SFINTAN STELA - Sos. Colentina nr. 37, bl. OD43, ap. 37, sector 2, Bucuresti Un om fericit Am citit, nu o data, despre ajutorul pe care credinciosii l-au primit in urma rugaciunilor adresate Sfantului

Nectarie, pentru rezolvarea diverselor probleme cu care s-au confruntat. Am observat, de asemenea, ca cei care au primit ajutor au simtit nevoia de a le impartasi si altora fericirea sprijinului divin acordat de acest sfant, receptiv si cald, in dialogul pe care credinciosii l-au avut prin puntea rugaciunii adresate. Citind acatistul sau am descoperit ca nu este doar un nou "doctor fara arginti", ci si un tainic mijlocitor in dialogul cu bunul Dumnezeu, intervenind in solutionarea si a altor probleme decat cele de sanatate, precum gasirea unui loc de munca, un necaz cu care ne-am confruntat multa vreme in familie. Pornind de la paragraful din Acatist, in care scrie: "Bucura-te (sfinte) ca ii ajuti pe oamenii fara slujba sa isi gaseasca de lucru", m-am gandit sa-mi focalizez si eu rugaciunile pentru solutionarea unei astfel de probleme care apasa viata fiului meu, proaspat inginer aflat in cautarea unui loc de munca, corespunzator pregatirii si, mai ales, inclinatiilor lui.

Faptul ca nu gasea o slujba potrivita il marca psihic, alegand tot mai mult izolarea de prieteni si de societate. Internetul era singura lui iesire din singuratatea autoimpusa si aproape unicul dialog cu cei de varsta lui. Astfel stand lucrurile, am inceput sa ma rog pentru rezolvarea acestei probleme bunului Dumnezeu, Fiului sau iubit si Sfintei Fecioare Maria, dar si altor sfinti pe care i-am simtit aproape de sufletul meu. Sperand ca Sfantul Nectarie ma va auzi, am inceput sa citesc zilnic Acatistul Sfantului Nectarie, rugandu-l sa-l ajute pe fiul meu sa-si gaseasca un serviciu bun si, mai mult, si o prietena care sa-i descopere fondul sufletesc deosebit si sa-i readuca zambetul tineresc. Am inceput sa ma rog, si chiar daca in timpul rugaciunilor, gandurile, marcate de stresul cotidian, zburau ca pasarile, continuam sa ma rog, in speranta ajutorului divin. Imi propusesem ca timp de 40 de zile sa citesc acest frumos acatist si astfel sa ma apropii mai mult de Sfantul Nectarie. Dupa trei saptamani, au inceput sa apara primele semne ale ajutorului sau: se contura perspectiva unui serviciu, iar fiul meu, cu ajutorul unei fete deosebite, regasise frumusetile vietii. La sfarsitul celor 40 de zile in care m-am rugat, am primit in totalitate sprijinul sfantului. Am descoperit astfel ca in aceasta imateriala punte relationala, glasul meu firav si atat de pamantesc a fost auzit de cel caruia in mod special ma adresasem. Atunci, si mai mult acum, simt nevoia sa-i multumesc si sa vorbesc despre receptivitatea cu care mi-a raspuns. Spun "mai mult", pentru ca, confruntandu-ma, la finele anului 2009, cu o alta problema, deosebit de grava, Sfantul Nectarie a raspuns iar rugaciunilor mele. Problema era diagnosticul de adenocarcinom de prostata pe care sotul meu l-a primit in luna noiembrie 2009, in urma unor investigatii facute la spitalul Fundeni. Am decis atunci sa ma rog zilnic Sfantului Nectarie, ca unui prieten si mijlocitor al acestor rugaciuni catre Bunul Dumnezeu. Am fost convinsa ca ne va ajuta si de aceasta data. Sotul meu, despre care nu pot afirma ca era un obisnuit al rugaciunii in biserica sau al participarii la slujbele liturgice, a inteles ca la bunul Dumnezeu si in rugaciune este speranta, si alaturi de mine a inceput a se ruga zilnic Sfantului Nectarie, ca unui mijlocitor si prieten. Am avut alaturi si sprijinul unui preot cu mare har, care, intelegand stangaciile ortodoxe ale sotului meu, l-a sustinut moral. La mai putin de o luna de la diagnosticare, se intrezarea deja ajutorul divin, sotul meu fiind acceptat de un renumit chirurg, pentru o interventie novatoare (crioterapia) si salvatoare, ce a si fost realizata, la jumatatea lunii decembrie. Solutia terapeutica aleasa a fost pefecta si recuperarea foarte rapida. Emotiilor mari din timpul interventiei i-au urmat cele care precedau rezultatul analizelor facute periodic, dupa interventie. In tot timpul acesta nu am incetat a ne ruga si spera. Repet: am crezut si cred in ajutorul divin primit prin mijlocirea acestui mare sfant si a altor sfinti, si rezultatul a fost minunat. Interventia este o reusita chirurgicala si o reusita a harului divin. A trecut un an de atunci, sotul meu este sanatos si zilnic se roaga si multumeste pentru ajutor. O iconita a sfantului Nectarie si acatistul sau il insotesc permanent. Si nu pot sa nu ma gandesc cat de infime au fost rugaciunile mele si cat de mare ajutorul primit, cata rabdare, intelegere si iubire daruieste Sfantul Nectarie celor care cred in ajutorul sau si in minunile divine. Ele exista, trebuie doar sa credem in ele si sa gasim, prin rugaciune, puntea de legatura catre mana care ne este intinsa. Dupa aceasta binecuvantare, am dorit cu ardoare sa imi plec genunchii la moastele sfantului, sa calc pe urmele

pasilor sai lasati pe pamantul Eghinei, sa vad si sa simt prezenta lui in locurile binecuvantate, prin viata sa sfanta. Un astfel de pelerinaj necesita insa o suma de care nu dispuneam, si atunci, la indemnul unui alt preot cu har, m-am rugat sfantului sa ma ajute. Si m-a ajutat, reusind astfel sa traiesc una din cele mai impresionante zile din viata mea. Intalnirea, in Grecia, cu Sfantul Nectarie a fost plina de emotie si armonie. Acum, scriu aceste ganduri de recunostinta, adresate Sfantului Nectarie, care m-a ajutat si a facut din mine un om fericit. Sper ca acest mesaj va da speranta celor care se confrunta cu probleme mai mari sau mai mici si care pot gasi in Sfantul Nectarie si in alti sfinti, un mijlocitor spre ajutorul divin. Acum stiu ca sfintii pot fi prieteni imateriali cu care poti comunica si pe al caror ajutor te poti bizui. Cuvintele sunt neputincioase ca sa redea integral recunostinta mea. Totusi, incerc, spunand "multumesc" din tot sufletul meu. Viorica Nedelcu Bucuresti

* De la lume adunate si-napoi la lume date *

Crapaturi pe maini si picioare Crapaturile de la maini si picioare se vindeca cu seu de oaie. Se cumpara grasime de oaie si se topeste. Cand se intareste, seul e cam tare in comparatie cu alte grasimi. Se rade suprafata grasimii, punand pe cat posibil grasimea in crapaturi. Foarte eficient este si sulful inmuiat. Se unge pielea cu o vata cu apa si se presara cu alta vata uscata sulful. Sulful se gaseste la magazinele cu produse chimice. Daca nu gasiti sulf solubil, incercati o alifie de sulf natur. Se macina sulful cat mai fin si se amesteca cu seu de oaie. Se unge pielea cu aceasta alifie. Eu am folosit sulful solubil la pielita de la un deget, care facuse o ciuperca, si m-am vindecat. Sulful solubil este foarte ieftin. OPREA IAROSLAV - str. Narciselor nr. 3, Timisoara Curatarea sangelui * Primavara se consuma leurda in fiecare zi, in salata, timp de 2-3 saptamani. * Se iau cate 30 picaturi de tinctura de nuci verzi, de doua ori pe zi, in cate un pahar cu apa sau ceai, dimineata si seara, inainte de masa. * Se beau ceaiuri de papadie. * Una din mesele de peste zi sa fie numai o salata de cruditati, cel putin trei saptamani. * Se face cura anuala cu urzici.

Circulatie deficitara a sangelui Dimineata, pe stomacul gol, se beau 200 ml suc, din care: 100 ml suc de mere si 100 ml suc de pere, timp de 45 de zile. ing. BOGDAN VICTOR Dureri de cap, sinuzita, ovare

* La noi, la tara, durerea de cap se trateaza de obicei cu indiferenta, dar mama spunea: ada vreo 2-3 cartofi din gradina. Dupa ce-i aduceam, mama ii curata, ii taia in felii si ii aseza pe un prosop curat. Apoi lega prosopul la capul celui care suferea de dureri. Seara se culca cu legatura pe cap si, peste noapte, cartofii isi faceau efectul, asa ca dimineata, cand se trezea, durerile dispareau. * Pentru sinuzita, un leac foarte bun sunt aburii cu fan de padure (scuturatura care cade de la fan). Se pune la fiert o oala cu apa, sa aiba 8-10 litri. Cand apa fierbe, se pune un pumn de flori de fan, se acopera 5-10 minute cu capac, ca sa se adune abur cat mai mult. Se sta apoi deasupra oalei, cu capul acoperit. Se asteapta pana se termina aburii din oala, pana cand sinuzita isi da drumul singura. * Pentru ovare se fac bai cu tarate de grau la sezut (10-15 bai). Se pun 4-5 litri de apa la fiert. Cand apa da in clocot, se pune 1/2 kg de tarate de grau intr-un lighean si se toarna peste ea apa clocotita. Se lasa 30 de minute ligheanul acoperit. Se adauga apoi 3-4 litri apa calda, astfel incat sa se poata sta cu sezutul in apa cu tarate, pana se raceste. Pacientul sta acoperit cu o patura. Dupa ce s-a facut baia, se sterge cu un prosop cald. Va imbracati si va culcati. Baile se fac seara. Dumnezeu sa va dea sanatate. VRABIE GHEORGHE - com. Movilita, jud. Vrancea Lactatie Se prepara un ceai din plante de chimion, anason, fenicul (se gasesc la plafar), indulcit dupa gust. Se beau 3 cani pe zi, dimineata, la pranz, seara. Efectul se va vedea imediat. Ceaiul are un dublu rol, atat in cresterea lactatiei, cat si in calmarea colicilor copiilor mici. In tarile arabe, pentru cresterea secretiei lactate, femeile obisnuiesc sa manance curmale. Fiind mama a doua fetite mici (3 ani si 6 ani), am urmat reteta de mai sus si am fost foarte multumita. DUMITRU ELENA - B-dul Burebista nr. 3, bl. D16, sc. 2, ap. 55, sector 3, Bucuresti Prurit anal Pruritul anal poate avea mai multe cauze. Una ar fi infestarea cu paraziti, de exemplu oxiuri - care provoaca mancarimi persistente si care nu dispar de la sine, ci numai cu un tratament adecvat, specific parazitului. Alta cauza poate fi scaderea brusca a presiunii atmosferice. Zona anusului fiind puternic vascularizata, activeaza circulatia sangelui la modificarile de presiune, ceea ce se simte sub forma unor mancarimi (prurit anal). Observati cu atentie daca pruritul se manifesta cand afara este innorat sau cand barometrul indica o scadere a presiunii atmosferice. Iar a treia cauza ar fi existenta unor hemoroizi interni, care, prin inflamarea lor, pot provoca acel prurit suparator. Indiferent de cauza, va propun un remediu sigur: 50 g propolis brut se dizolva in 50 ml alcool de 87gr., timp de o saptamana. Continutul se varsa intr-un pahar si se lasa descoperit pana ce alcoolul se va evapora. Ramane o pasta moale, pe care o veti amesteca cu sucul de la 200 g frunze de aloe trecute prin mixer. Ce veti obtine amestecati cu 50 g alifie de tataneasa, care se gaseste la orice plafar. Solutia obtinuta se pastreaza la frigider. Zilnic, dupa igiena corespunzatoare, aplicati in jurul anusului putin din compozitie, o data dimineata, si apoi seara la culcare, timp de doua saptamani. Concomitent, veti bea infuzie de coada-soricelului, doua cani pe zi. Va garantez reusita. Cu stima, PAUL NICOLITA - str. Nicolae Titulescu, bl. H1, ap. 7, Craiova, jud. Dolj Alergie cronica

Infuzie combinata de trei-frati-patati (50 g) si talpa-gastii (50 g). Se macina ambele plante prin masina de carne (plante de la Plafar), apoi se pune macinisul intr-o punga de hartie. Seara se iau 2 lingurite de planta si se pun intr-o cana cu apa. Se tin pana dimineata, la temperatura camerei. Se iau alte 2 lingurite de plante macinate, se oparesc cu apa clocotita (250 ml) si se acopera 15 minute. Se filtreaza ambele si se amesteca. Se va obtine aproximativ 450 ml ceai. Se indulceste cu miere si se bea zilnic. Foarte important este sa lasati 15 minute ceaiul fiert, pentru a ajunge sub temperatura de 45gr.C, cand il amestecati cu maceratul si cand puneti mierea, altfel se distrug enzimele. Este un ceai bun la gust si foarte eficient la alergii. Suplimentar, se pun intr-un borcan cu capac 100 g polen (de la Apicola), peste care se toarna o sticluta de tinctura de echinacea ("Dacia Plant"). Se amesteca foarte bine si se mai adauga 1-2 lingurite de alcool (87gr.) diluat, o parte alcool + doua parti apa. Este necesar pentru a topi exina care inveleste polenul. Dupa ce s-a topit complet, se amesteca foarte bine polenul, sfaramand cu o lingurita bobitele ramase. Se va adauga miere poliflora, pana la umplerea borcanului. Se amesteca bine. Se administreaza 1 lingura (1 lingurita, la copii) dupa masa de dimineata, in prima saptamana. In a doua saptamana, se da o lingurita dimineata si una la amiaza. In a treia saptamana si pana se termina borcanul, se va consuma cate o lingura dupa fiecare din mesele principale. Acest leac minunat este simplu si de preparat, si de administrat (mult mai usor ca niste injectii) si foarte eficient, mai ales daca se iau concomitent si ceaiurile facute asa cum am spus mai sus. Dar nu folositi zahar, ci doar miere poliflora. Cu stima, EUGEN GIURGIU - Aleea Detunata, bl. D2, sc. A, ap. 19, Alba Iulia ______________________ Remedii pentru afectiuni respiratorii Tuse puternica Se fierb intr-o jumatate de litru de apa: 4 nuci (intregi), o lingura de soc si o lingura de miere, timp de 10 minute. Se strecoara. Se bea cate o lingura, de trei ori pe zi.

Toate bolile de plamani Timp de 7 saptamani se bea ceai de ovaz, in loc de apa (un litru si jumatate pe zi). In 2 litri de apa se fierb 10 linguri de ovaz, timp de 15 minute. TBC pulmonar * Se pun la fiert, intr-un litru de apa, 5 pumni dubli de frunze verzi de patlagina proaspete. Dupa ce s-au inmuiat, se strivesc putin si se amesteca cu 2 kg de morcov ras. Cand acesta este fiert bine, se adauga 2 kg miere de albine si se mai fierbe totul 5 minute. Cand se raceste putin, se pune amestecul in borcane cu capac. Primele 3 zile se iau cate 3 lingurite pe zi, apoi se iau cate 3 linguri pe zi, pana se termina compozitia. * Se topesc in bain-marie si se amesteca: 100 g miere, 100 g unt, 100 g untura de gasca, 15 g suc de aloe. Se ia cate o lingura din acest amestec, intr-un pahar cu lapte fierbinte, dimineata si seara, cu o ora inainte de masa.

CAINI CARE AU FACUT ISTORIE

- Au strabatut mii de kilometri pentru a ajunge acasa, au salvat vieti omenesti, au luptat in razboaie si au fost medaliati, au fost in cosmos, au facut politica alaturi de celebrii lor stapani, au oferit dragoste, prietenie si loialitate. Fara a pune conditii, fara a sta pe ganduri. Pentru ei si pentru actele lor eroice, s-au ridicat, peste tot in lume, zeci de monumente Din antichitate si pana in zilele noastre, cainele a fost martor la unele dintre cele mai importante evenimente din istorie. Labutele lui au lasat amprente in amintirea oamenilor, fie ca vorbim despre Egiptul sau China antica, despre Primul Razboi Mondial sau despre perioada contemporana. Laika - martirul cosmonaut Numele Laika (in traducere libera "Ham-ham") este unul dintre cele mai populare ale secolului XX. Catelusa a parasit Pamantul pe data de 3 noiembrie 1957, imbarcata in naveta spatiala sovietica Sputnik II, si nu s-a mai intors niciodata. Atat ea, cat si alti cativa caini maidanezi, atent selectionati de pe strazile Moscovei, au fost propulsati in spatiu, pentru a testa efectele mediului cosmic asupra fiintelor vii. Satelitul Sputnik II era dotat cu apa, mancare si oxigen, dar nu a fost niciodata proiectat pentru a se intoarce pe Pamant. Astfel, catelusa Laika a fost de la bun inceput sacrificata; soarta ei fiind pecetluita in capsula navei Sputnik. Pentru acest zbor, Laika s-a antrenat luni in sir. Capsula navei avea doar 80 de centimetri, astfel ca bietul patruped trebuia sa se adapteze la o asemenea "inchisoare". Laika a fost tinuta succesiv in custi a caror marime era micsorata treptat. Acest antrenament, in ritm nemilos de accelerat, i-a provocat o deteriorare a starii generale de sanatate. De asemenea, ea trebuia sa se obisnuiasca si cu salopeta de cosmonaut, care era prinsa cu bretele de peretii interiori ai capsulei. Si a sosit si ziua lansarii. Cu ghinion pentru Laika inca de la inceput, intrucat, datorita aparitiei unor probleme tehnice, Laika a trebuit sa petreaca trei zile in capsula, inainte de lansare. Potrivit declaratiilor ulterioare ale secretarului Academiei Sovietice de Stiinte, in timpul lansarii, bataile inimii cainelui au crescut ingrijorator de mult. Abia la trei ore dupa ridicarea de la sol starea catelusei a revenit la normal. La scurt timp, autoritatile sovietice au anuntat public: "E vie! Victorie!". O saptamana mai tarziu, Uniunea Sovietica a declarat ca Laika va fi eutanasiata, pentru ca animalul sa nu sufere. Multe tari din lume au numit-o atunci "martirul stiintei". Doar 40 de ani mai tarziu, dupa prabusirea Uniunii Sovietice, am aflat adevarul. Laika murise doar la cateva ore dupa lansare, din cauza socului si a caldurii insuportabile din interiorul capsulei. Oricine isi poate inchipui ca experienta pe care a trait-o in cosmos nu a fost cea mai fericita. Echipata intr-un costum greoi, legata de perete, hranita printr-un tub, catelusa Laika a murit cel mai probabil in suferinta. Totul pentru om. Si pentru stiinta. In cinstea ei, la Moscova s-a ridicat o statuie.

Malcik - paznicul de la metrou Cand iesi din statia de metrou Mendeleev, din Moscova, vei intalni o statuie neobisnuita: un caine maidanez sculptat in bronz. Monumentul, intitulat "Compasiune", simbolizeaza respectul si mila pentru orice fiinta vie. Cainele imortalizat in bronz a fost victima cruzimii umane.

S-a intamplat in ajunul sarbatorilor de iarna, in 2001. O poveste aparent banala: un caine maidanez a fost ucis de o tanara. Pe strazile Moscovei, ca si pe cele ale oraselor din Romania, patruleaza sute de caini fara stapan. Multi dintre ei, dupa perioade lungi de infometare, se transforma in adevarate animale salbatice. Ataca in grupuri organizate, terorizand la propriu oamenii. Problema este delicata si controversata. Dar eroul povestii ce urmeaza a fost cu totul nevinovat. Malcik era un caine bland, ce se pripasise langa statia de metrou din capitala rusa. Era foarte jovial, cu un farmec aparte si foarte devotat. A fost rapid "adoptat" de gardienii de la metrou si "inrolat" in randurile lor. De multe ori, facea servicii de paza si pentru doamnele din cartier, insotindu-le politicos, dupa caderea serii, catre casa. Nu era deloc agresiv, isi cunostea locul si isi indeplinea constiincios atributiile de serviciu: alunga de langa statie betivii, cersetorii si toti cainii maidanezi. Nu sarea niciodata la "cainii insotiti de stapan", doar scotea un latrat demn, semnalandu-si prezenta. Timp de cinci ani, Malcik a trait la metrou o viata linistita si placuta. Pana intr-o seara de iarna, cand Iulia Romanov, o tanara de 22 de ani, impreuna cu cainele ei, un Bull Terrier fioros, se indrepta catre casa, prin fata statiei Mendeleev. Malcik dormea, lafaindu-se la locul lui, la cativa metri de paznicii metroului. Trecand pe langa el, tanara si-a asmutit, fara nici un motiv, cainele impotriva linistitului Malcik. Apoi a scos din poseta un cutit de bucatarie si l-a injunghiat. Fara mila. De sase ori. Malcik a murit cateva minute mai tarziu, in bratele unuia dintre paznici. La interogatoriul ce a urmat, Iulia Romanov a declarat cu un aer triumfator: "Mi-am aparat copilul (Bull Terrierul) de fiara aceea. Pentru el, fac moarte de om, ce conteaza o javra!". Ulterior, s-a descoperit ca tanara avea o lunga istorie de violente impotriva animalelor si fusese sub tratament psihiatric. In 2007, Malcik s-a intors la locul lui, la metrou. Statuia sa in marime naturala strajuieste intrarea statiei Mendeleev, asa cum a facut Malcik, timp de cinci ani. Sergentul american Stubby

Stubby a fost cel mai decorat caine al Primului Razboi Mondial si singurul din istorie care a fost avansat la gradul de sergent. In anul 1917, John Conroy, soldat in armata americana, a gasit intamplator, in campusul Universitatii Yale, un caine ce parea a fi din rasa Pit Bull. L-a luat din mila si l-a invatat sa marsaluiasca alaturi de ceilalti soldati si chiar sa salute in pozitie regulamentara de drepti. Cand unitatea lui Conroy a fost trimisa sa lupte in Franta, Stubby a fost strecurat clandestin de catre soldatii americani la bordul navei "SS Minnesota". Astfel, a ajuns sa serveasca infanteriei 102, Divizia de Yankei. A luptat in transeele din Franta, timp de 18 luni, si a participat la 4 ofensive militare si 17 batalii. In aprilie 1918, in timpul atacului de cucerire al unui oras din regiunea Lorraine, Stubby a fost ranit de o grenada aruncata de trupele germane in retragere. Dupa ce si-a revenit din convalescenta, curajosul caine s-a intors la lupta.

Stubby invatase sa detecteze gazele otravitoare si isi avertiza la timp unitatea de astfel de atacuri. Localiza cu usurinta orice soldat ranit si il tara pana la un adapost. Datorita auzului sau deosebit, detecta primul atacurile de artilerie cu obuze si-si alarma imediat "fratii de arme". El singur a reusit chiar sa prinda un spion german. Intr-o zi, statea de paza, ca de obicei, cand a auzit un zgomot suspect din spatele unor tufisuri. S-a dus vigilent sa investigheze zona si, intr-adevar, a gasit acolo un soldat ce nu parea sa fie de-al lui. Neamtul a luat-o la fuga si Stubby a inteles imediat cu cine are de-a face, l-a fugarit, l-a prins de pantaloni si l-a doborat. A inceput sa latre insistent catre camarazii sai, care au aparut in scurt timp. Cand au vazut neamtul capturat de Stubby, toti au inceput sa aplaude si sa-l aclame pe bravul caine. Asa a ajuns Stubby sergent in armata americana si a fost decorat cu peste 10 medalii. Singurul caine sergent din istorie. In memoria lui, sa ridicat o statuie, iar pe placa sa funerara sta scris: "Cainele-erou al Primului Razboi Mondial, Sergentul Stubby". Impreuna si dupa moarte La jumatatea secolului al XIX-lea, John Gray, un gradinar, impreuna cu familia lui, a sosit in actuala capitala a Scotiei, in cautare de lucru. Vremea era cumplit de rece, pamantul inghetat, astfel ca slujbele legate de gradinarit nu prea erau disponibile. Totusi, la putin timp, el a reusit sa se angajeze in cadrul politiei orasului, ca jandarm de strada. Conditia principala era sa fie insotit de un caine, astfel ca John a cumparat un terrier si l-a numit Bobby. La vremea accea, Bobby era porecla pentru orice jandarm de strada. Timp de doi ani, cei doi au fost nedespartiti, patruland strazile si asigurand linistea orasului Edinburgh. Din nefericire, John Gray s-a imbolnavit de tuberculoza galopanta si in cateva luni a murit. El a fost inmormantat in cimitirul din curtea Bisericii Greyfriars.

In urmatorii 14 ani, Bobby a pazit cu sfintenie mormantul stapanului sau, fara sa se indeparteze decat pentru a manca. Asta se intampla o singura data pe zi, cand orologiul din turla bisericii batea ora 13. Atunci Bobby se ridica de pe mormant, isi scutura blana plouata, ninsa ori plina de praf si se indrepta in graba catre

restaurantul din apropiere. Acolo obisnuise pe vremuri sa ia masa cu stapanul sau. Desi de-a lungul timpului restaurantul isi tot schimbase proprietarii, Bobby era servit in fiecare zi cu un castron de mancare. Ultimul proprietar care-l hranise pe caine facuse chiar un fel special de mancare, doar pentru Bobby. Castronul pe care sta inscriptionat "Cina lui Bobby" poate fi vazut, in zilele noastre, la Muzeul din Edinburgh. Ingrijitorii cimitirului Greyfriars incercasera de mai multe ori sa-l goneasca pe bietul caine, dar, in final, s-au dat batuti in fata caracterului hotarat al lui Bobby. In 1867, la noua ani de la moartea lui John Gray, s-a dat o lege conform careia orice caine trebuia sa fie inregistrat de un stapan, altfel era omorat. Bobby se gasea intr-o situatie aparent fara iesire. Dar Sir William Chambers, primarul din Edinburgh, l-a salvat, platindu-i autorizatia de caine cu stapan si inregistrandu-l sub numele de "Greyfriars Bobby". Locuitorii orasului l-au ingrijit pe credinciosul Bobby timp de 14 ani, cat a vegheat mormantul stapanului sau. Acolo a si murit, in 1872, si tot acolo a fost ingropat, iar peste cativa ani, la intrarea in cimitir, i s-a ridicat o statuie. Pe piatra funerara a cainelui sta scris: "Greyfriars Bobby - mort la 14 Ianuarie 1872, la varsta de 16 ani. Fie ca loialitatea si devotamentul lui sa fie o lectie pentru noi toti!". Franklin Roosevelt si Fala Fala este numele celui mai vestit caine de la Casa Alba. Terrierul scotian i-a stat alaturi presedintelui Franklin Roosevelt intre 1940 si 1945, cei doi fiind nedespartiti. Practic, Fala devenise parte din imaginea publica a Presedintelui. A fost martor, in 1941, la semnarea Cartei atlantice, dintre Roosevelt si Churchill, a fost in vizita la Presedintele Mexicului si a participat la Acordul secret de la Quebec, organizat in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Fala primea cate un os in fiecare dimineata, adus pe tavita de argint cu care se servea micul dejun presedintilor. Primea si o cina consistenta, in fiecare seara. Dar, ca orice catel, in timpul zilei, cat stapanul era ocupat cu treburile politice, Fala cersea la intrarea in bucatarie. Era atat de simpatic catelusul negru terrier, incat toti angajatii il hraneau. Astfel ca in scurt timp sarmanul Fala s-a imbolnavit si a ajuns la spital. Descoperind ca toata lumea la Casa Alba ii oferea cu generozitate gustari, presedintele a emis un ordin intern sever: "Fala nu va primi nici macar o firimitura de la nimeni, decat de la Presedinte". Terrierul Fala a ramas in istoria Americii prin discursul Presedintelui Roosevelt din campania electorala din 1944, numit si "Discursul Fala". In acelasi an, Fala si Roosevelt fusesera impreuna intr-o vacanta in insulele Aleutine, din preajma statului Alaska. Oponentii sai politici, republicanii, raspandisera zvonul ca Fala fusese uitat pe insula si ca presedintele cheltuise cateva milioane de dolari din banii contribuabililor pentru recuperarea pretiosului caine. Presedintele a raspuns printr-un discurs tinut in fata sindicalistilor republicani, aparandu-si terrierul: "Acesti lideri republicani nu s-au multumit cu atacurile asupra familiei mele, a mea, a sotiei si a baietilor. Nu, ei acum il vorbesc de rau si pe micutul meu caine, Fala. Eu si familia mea nu le-am luat-o in nume de rau, dar Fala, da. Fala este un caine scotish-terrier si sufletul lui de scotian nu a indurat o asemenea insulta. De cand a auzit acuzele, parca nu mai e acelasi. Am inghitit fel de fel de jigniri, insa acum nu mai pot indura. Am dreptul sa ma ridic si sa resping asemenea acuzatii calomnioase, in apararea dragului meu prieten!". Aceste cateva fraze au constituit momentul de varf al discursului, cotat a fi unul de succes, si care se pare ca l-a ajutat pe Roosevelt sa castige alegerile prezidentiale. In 1945, presedintele Roosevelt a murit si Fala a asistat la ceremoniile de inmormantare, alaturi de intreaga familie. A trait apoi in compania doamnei Roosevelt, insa nu s-a readaptat niciodata la traiul monoton al vaduvei presedintelui. Isi astepta zilnic stapanul, la usa cabinetului in care acesta obisnuise sa-si petreaca dupa-amiezile, iar cand auzea sirenele politiei sarea, crezand ca s-a intors. Fala a murit sapte ani mai tarziu si a fost inmormantat alaturi de stapanul sau, in gradina de trandafiri de la Springwood, din New York. In Washington s-a ridicat o statuie care il infatiseaza pe Roosevelt alaturi de Fala, cel mai iubit animal de companie de la Casa Alba.

Vittorio Saliani - un italian printre olteni

Apus venetian la Islaz Inca nu implinise saizeci de ani, cand avocatul Vittorio Saliani a decis brusc sa-si schimbe viata, pentru a se muta tocmai in Romania, dincolo de Turnu Magurele, intr-un sat oarecare de pe malul Dunarii. E cu neputinta sa-i gresesti adresa si sa nimeresti in alta parte, mai ales ca taranii din Islaz il cunosc deja si, peste toate, drumul se opreste chiar in dreptul resedintei lui (o veche casa de negustori olteni), in jurul careia te poti plimba o vreme, uimit sa descoperi printre dune si tufisuri incalcite de acat ca te afli chiar la varsarea Oltului in Dunare; un loc nestiut de multa lume, un loc aparte, aburos si salbatic, in care vibratia acvatica a marelui fluviu pluteste deasupra caselor si a pustei oltenesti, ca o atractie nelamurita si plina de promisiuni primejdioase. Nu dureaza mult sa-l cunosti. Fiul sau, Matteo (un baietel de opt ani, perfect bilingv), iti deschide dezinvolt poarta, in timp ce Vichi, mama lui, romanca din Islaz, te pofteste in sufrageria intesata cu mobila veche si obiecte de arta, rugandu-te sa iei loc, sa te faci comod, pana ce apare stapanul casei, Vittorio, un barbat intre doua varste, afabil, expansiv si deopotriva tacut. Se vede limpede ca se simte bine printre olteni si nu tanjeste nici o clipa dupa confortul si marile evenimente culturale pe care le-a lasat la Roma. Se vede dupa zambetul relaxat, dupa cum se aseaza in fata focului palpaitor din semineu, contempland indelung cel mai de pret lucru din casa - o icoana renascentista superba si foarte draga lui: Madona alaptandu-l sfios pe pruncul Iisus.

Om de actiune pragmatic si dintr-o bucata, Vittorio isi arata uneori si sufletul de poet, de om usor insingurat, sensibil si contradictoriu, care, asemenea enigmaticului Ghepard al lui Lampedusa, printul Fabrizio di Salina, sta retras in cochilia lui domestica de la Islaz, unde pandeste si asculta cum timpul i se strecoara fosnitor printre degete, bucuros ca a mai castigat o noua zi. Roma (orasul modei si al elegantei, orasul pe care Vittorio il admira si il iubeste cu adevarat) e departe. Nu-i pare rau ca l-a parasit, ca a lasat in urma cei mai buni prieteni si o casa de vis inconjurata de trei terase, numite de oamenii din cartier "Paradisul". A facut-o pentru fiul sau, Matteo, pe care a vrut sa-l pazeasca de droguri si alte ispite urbane; a facut-o pentru Vichi, sotia lui, care voia sa stea mai aproape de parintii ei din Islaz; a facut-o pentru sine, exasperat sa caute la nesfarsit un loc de parcare sau, in drum spre birou, sa traverseze zilnic aglomeratia marelui oras, pentru a avea seara de unde sa se intoarca. "Voi nu va dati seama", zice Vittorio. "Aici, la voi, se traieste uman. Aici pot oferi baiatului meu darul cel mai de pret - o lume normala, fara garduri inalte si camere de supraveghere; o lume simpla si elementara, cu vaci, capre si cai aproape salbaticiti, care alearga toata vara pe campul din Islaz... Intelegi acum de ce am venit aici? Lunca Dunarii e chiar locul de joaca al copilului meu. Nu e putin lucru pentru fiul unui italian comod, ca mine". "Nicaieri nu curge miere si unt pe strada" Sunt multe lucruri care ii plac in Romania, inclusiv imaginile aparent vetuste, care ii amintesc de prafoasa Italie interbelica, cu strazi neasfaltate, cu fire telefonice atarnate pe stalpi de lemn ce miros a motorina, cu vite slobozite liber pe ulita si carute trase de magarusi simpatici si mereu obositi. Dornic sa-si cunoasca noii

vecini olteni, lui Vittorio ii place sa discute cu oamenii pe care i-a angajat la reparatii si alte treburi ale casei. Ii place sa-i descoasa, sa afle ce simt si cum gandesc. Are multe cuvinte frumoase de spus despre inteligenta nativa a romanului, despre inventivitatea si spiritul lui descurcaret - folosit, din pacate, in fleacuri sau smecherii marunte. Vittorio admira frumusetea romancelor si respecta in mod deosebit femeile de la tara, puterea lor de munca si devotamentul fara egal aratat familiei, dar nu e de acord si nu poate sa inteleaga resemnarea si indolenta barbatilor, filosofia bratelor incrucisate pe care o afiseaza uneori, vorbind de parca viata n-ar fi un dar absolut al lui Dumnezeu, ci un accident, o toana, o fantezie a unui destin ce nu mai poate fi schimbat de nimeni si de nimic. Degeaba incerci sa explici istoria si traditia locului; sa vorbesti despre balcanism, popoare migratoare, Ana lui Manole sau Miorita. Vittorio clatina din cap si face a lehamite din mana, considerand ca tot fatalismul acesta este de fapt inoculat de comunism, de o lunga experienta a esecului colectiv si de o clasa politica batrana, mediocra si nepriceputa, care a stiut sa profite mereu de faptul ca, neavand termen de comparatie, oamenii nu au indraznit pana acum sa traiasca acolo unde le era locul, in Europa, ci la marginea ei. Chiar si acum, mergand in Italia sau Franta, romanii tot pe furis si cu privirea in pamant traiesc, in loc sa lupte, sa se adune laolalta, sa-si cunoasca si sa-si impuna cat mai sonor drepturile.

"Nicaieri nu curge miere si unt pe strada... Si nicaieri nu e mai bine ca la tine acasa", zice Vittorio cu o anume adiere de nostalgie toscana in glas, ceea ce te intriga si te indeamna sa afli, totusi, ce s-a intamplat; cum a renuntat la agoniseala de o viata si la renumele pe care il avea la Roma, pentru a se exila in acest capat dunarean de lume. Visator, Vittorio te intreaba daca crezi in destin si apoi se grabeste sa-ti spuna, pe scurt, povestea venirii sale in Romania. Trecut bine de 50 de ani, intr-o vara, Vittorio a venit la Bucuresti, impreuna cu un amic casatorit cu o romanca, a carei prietena, Vichi, l-a insotit intr-o plimbare cu masina prin oras, moment in care a inceput o ploaie atat de puternica, incat Vittorio a revenit imediat la hotel si, pentru ca Vichi trebuia sa ajunga si ea acasa, i-a dat cheile de la masina, fara nici cea mai mica ezitare. Asa s-au cunoscut si apoi au ajuns sa se iubeasca, pornind de la o ploaie torentiala si un gest de incredere. Cam tot asa au decis sa cumpere si casa din Islaz, sa o renoveze din temelii si sa o transforme intr-o resedinta de vacanta - ascultand de primul impuls al inimii.

La un pahar de Chianti si cateva versuri din Eugenio Montale Sigur, Vittorio ar avea multe de spus despre Italia, despre el si familia lui (una din cele mai vechi familii de functionari publici si militari din regiunea Romagna), dar schimba elegant discutia. Ar prefera sa-ti vorbeasca despre prezentul si planurile lui romanesti, despre intelectualii romani pe care i-a cunoscut intre timp si despre un consistent premiu literar, pe care ar dori sa-l finanteze si sa-l propuna tinerilor scriitori romani, ca o mica revansa a propriilor lui frustrari poetice si a amintirii intunecatului moment cand, cu multi ani in urma, editorii i-au retezat aspiratiile literare si i-au respins fara pic de menajamente volumul de debut. Temandu-se sa nu greseasca, sa nu lase impresia unui italian vorbaret, ingamfat si teatral, Vittorio evita sa dea sfaturi romanilor si sa vorbeasca despre ei la modul general. Se multumeste doar sa constate ca nu ar trai nici o secunda la Bucuresti - prea aglomerat, haotic si murdar.

Prefera modestul sau refugiu domestic de la Islaz, pe care nu l-ar parasi pentru nimic in lume, cata vreme un asemenea loc, asa sarac si izolat cum este, ii reda ceva din adierea libertatii primordiale si din bucuria contactului fundamental cu pamantul, cu energiile lui lucratoare. "Sa nu faceti greseala altora si sa va indepartati de pamant... S-ar putea ca acest pamant sa fie chiar salvarea si mantuirea Romaniei", zice Vittorio, amintindu-si ca in Italia (mai ales in nord), civilizatia a distrus deja familia si relatia ancestral taraneasca cu pamantul. Oamenii au pierdut contactul vizual si afectiv cu cerul, cu pamantul, cu ei insisi. Acum traiesc, se cearta sau isi fac planuri de viitor suspendati in eter, in masina lor personala, in traficul urban. Oamenii nu se mai vad unii cu altii - doar vorbesc la telefon si isi dau e-mail-uri. Baiatul are masina si se duce intr-o parte. Fiica are alta masina si se duce in cealalta parte. In urma lor, familia dispare ca pusa intr-o imensa baie de acid. Retras in micul lui refugiu dunarean de la Islaz, Vittorio iese in curte, priveste nu tocmai lamurit asternutul viscolit al primei ninsori din an, ia aminte la bucuria fiului sau, Matteo, care trudeste la un biet om de zapada, apoi reintra infrigurat in casa, in mica lui Italie olteneasca, la un pahar de Chianti si cateva versuri din Eugenio Montale, visand tot mai insistent la ziua cand, inconjurat de prieteni italieni si romani, va deschide la Islaz o pensiune rafinata si elitista - o pensiune cu circuit inchis, in care oameni deosebiti (intelectuali si artisti) sa redescopere alaturi de el contactul cu natura si bucuria contemplatiei, iar seara, sai invite pe toti la un mic regal gastronomic - o cina selecta si romantic aleasa, in linistea si poezia mereu schimbatoare a Dunarii. * Pentru Vittorio, masa e sfanta. E la fel de importanta ca un ritual mistic. In timp ce sotia lui, Vichi, face oficiile de gazda si verifica ultimele detalii in bucatarie, Vittorio isi ocupa locul lui preferat de langa semineu, inconjurat de sfesnice, tacamuri argintate si pahare de cristal, fara sa-i lipseasca vreodata pastele, pestele de Dunare ori salata de cruditati, din care se infrupta ca un cunoscator. In portelanuri din cele mai scumpe, il asteapta apoi textura unor mancaruri romanesti simple - un bol cu zacusca de casa si o portie de icre de crap, mancaruri pe care Vittorio le pretuieste si le degusta ca pe niste raritati gastronomice, constatand cu uimire ca tot ce odata era ieftin astazi a devenit un lux, asa cum s-a intamplat in Italia de dupa razboi, cand numai saracii mancau "bacala cu naut" (o specie de merlucius uscat), iar acum, bacala e tot mai greu de gasit in pescarii, si costa mai scump decat un salam de urs sau un muschiulet de caprioara. Mare si rafinat gastronom, Vittorio se mandreste cu felurile lui de mancare - gandite anume de el si facute numai cu ingrediente romanesti, cu legume si oua produse chiar la el in curte, fara pic de chimicale sau alte E-uri. Te imbie discret sa incerci tot felul de combinatii de sosuri naturale si-ti accepta cu placere laudele, neuitand sa deplanga faptul ca in Italia (mai ales in nord), s-a pierdut ritualul mesei si bucuria regasirii intregii familii in jurul ei. Visator si energic, si-ar dori enorm doua lucruri: sa-l vada pe Matteo mare, la casa lui, si sa invete pe oameni cum sa manance, asa cum invata copiii la scoala sau cum incearca revista "Formula AS" (un model de calitate jurnalistica pentru el) sa-si educe, uneori, cititorii. Pledeaza pentru cultura si inteligenta hranirii sanatoase, asa cum pledeaza pentru proiectul lui turistic oltenesc si, la sfarsit, iti cere un sfat sau o parere, in timp ce (gazda fara cusur) face onorul casei si iti prezinta interiorul fastuos si eclectic al sufrageriei, apartamentele pregatite pentru oaspeti, camera in care pastreaza trofeele obtinute pe vremea cand era mare colectionar de masini vechi, de epoca, din Italia. Apoi, intra in biblioteca si te lasa sa admiri singur colectia de stampe si cartile invelite in piele, ceramica romana si micile sculpturi etrusce, adapostite de

numeroase firide si policioare, pana cand, brusc, ca o revelatie, iti dai seama ca Vittorio Saliani nu a parasit de fapt niciodata Roma; ca, plecand, si-a luat Italia cu sine, la Islaz, intr-o margine de Oltenie, unde uneori (iarna, mai ales) ii place sa stea la fereastra cu muscate si gutui randuite pe pervaz, asa cum ii place sa iasa singur in curte si sa admire apusul de soare oltenesc (uimitor de identic cu nuantele coloristice si marele fior solar al Venetiei), bucuros ca timpul continua sa i se strecoare fosnitor si impasibil printre degete; bucuros ca a mai castigat o noua zi, o noua seara.