MOTRICITATEA INTESTINULUI SUBŢIRE

- asigură amestecul chimului alimentar cu secreţiile bilio-pancreatice, contribuind astfel la buna desfăşurare a procesului de digestie;

- realizează un contact cât mai larg al mucoasei intestinale cu alimentele digerate parţial sau total, contact necesar pentru definitivarea procesului de digestie şi asigurarea absorbţiei;

- produce progresiunea distală a conţinutului endoluminal, cu o rată adecvată pentru a se putea realiza absorbţia optimă (aproximativ 1 cm/minut), astfel încât de obicei reziduurile prânzului precedent părăsesc ileonul atunci când în stomac este introdus un nou prânz; împiedică ascensiunea florei microbiene din colon în intestinul subţire.

Funcţia motorie a intestinului subţire este realizată prin activitatea musculaturii netede cu orientare longitudinală (stratul extern) şi circulară (stratul intern), în realitate ambele straturi având o dispoziţie spiralată, cu spirale mai strânse în stratul circular

Cele două straturi musculare, legate între ele prin punţi musculare, au o bogată inervaţie intrinsecă constituită din plexurile intramurale, a căror activitate este controlată de sistemul vegetativ extrinsec şi de hormonii digestivi şi extradigestivi.

Numeroşi receptori din peretele intestinal (chemo-, osmo-, şi presoreceptori) încă neidentificaţi structural, asigură permanenta reglare a activităţii motorii, în funcţie de cantitatea şi calităţile conţinutului intestinal.

Celulele musculare netede din peretele intestinal sunt organizate într-un sistem de sinciţiu funcţional, datorită existenţei nexusurilor, fuziuni ale suprafeţelor membranelor adiacente, la nivelul cărora rezistenţa electrică a membranelor celulare este foarte redusă, astfel încât un potenţial de acţiune generat într-o fibră musculară se poate transmite rapid şi uşor fibrelor învecinate.

Spre deosebire de miocard, care prezintă o organizare morfofuncţională similară, organizarea sinciţială a intestinului nu este prezentă pe întreaga musculatură, ci doar pe porţiuni limitate, de aceea contracţiile musculare se propagă lent şi nu cuprind întreg intestinul.

Motricitatea jejuno-ileală

Muşchiul neted al intestinului prezintă contracţii spontane, poate fi stimulat de distensie şi conduce impulsuri independent de nervi.

Potenţialul membranar de repaus al celulei netede intestinale este instabil şi prezintă fluctuaţii caractristice de două tipuri:

-undele lente de depolarizare constau in depolarizări şi repolarizări ciclice de 5-15 mV,; Undele lente nu produc contracţii ale musculaturii intestinale, ci reprezintă doar fondul pe care apar potenţialele de vârf, care sunt urmate de contracţii ale muşchiului circular. Frecvenţa acestor potenţiale nu este influenţată deloc, sau este doar uşor modificată de stimularea nervilor extrinseci, drogurile colinergice şi anticolinergice, anestezice locale, ingestia de alimente, ceea ce dovedeşte că generarea acestor potenţiale este o

activitate miogenică.

-Hipotermia, hipotiroidismul, hipoglicemia, substanţele care influenţează transportul activ prin membrane şi leziunile plexurilor intramurale scad frecvenţa REB,

- febra, hipertiroidismul, stimularea adrenergică şi administrarea de morfină accelerează frecvenţa REB.

PV- Survin pe fondul depolarizării maxime a undelor lente, consecutiv unei depolarizări bruşte suplimentare (până la –35 mV), produsă de un influx masiv de Ca2+ în celulele musculare (proces controlat de calmodulină).

PV preced întotdeauna contracţiile intestinale şi nu apar decât în perioade specifice ale ciclului undelor lente, de aceea se admite că undele lente controlează frecvenţa contracţiilor.

Potenţialele de vârf sunt declanşate de distensia rapidă a peretelui intestinal, ingestia de hrană, stimularea vagală, drogurile colinergice, HCl, serotonină şi morfină şi sunt inhibate de ganglioplegice, barbiturice, anticolinergice, simpaticomimetice.

A. Undele lente de depolarizare-REBConstau în depolarizări şi repolarizări ciclice de 5-15 mV, care apar la nivelul unor celule din stratul muscular longitudinal şi se transmit celulelor stratului muscular circular, probabil pe la nivelul nexusurilor. Aceste variaţii ale potenţialului membranar se produc în lipsa oricărui stimul, sunt prezente indiferent dacă intestinul se contractă sau nu şi se propagă caudal, de la o celulă la alta prin intermediul curenţilor locali, sub forma unor unde de depolarizare denumite unde lente.Frecvenţa undelor lente este în descreştere de la nivelul duodenului (11-12 cicluri/ minut) până la ileonul terminal (8-9 cicluri/minut), scăderea nu se face liniar, ci în duoden şi primii 10 cm din jejun frecvenţa se menţine constantă şi apoi scade mai mult sau mai puţin liniar. Musculatura fiecărui segment intestinal descarcă spontan cu un ritm bazal propriu.Undele lente nu produc contracţii ale musculaturii intestinale, ci reprezintă doar fondul pe care apar potenţialele de vârf, care sunt urmate de contracţii ale muşchiului circular.

Frecvenţa acestor potenţiale nu este influenţată deloc, sau este doar uşor modificată de stimularea nervilor extrinseci, drogurile colinergice şi anticolinergice, anestezice locale, ingestia de alimente, ceea ce dovedeşte că generarea acestor potenţiale este o activitate miogenică.

Hipotermia, hipotiroidismul, hipoglicemia, substanţele care influenţează transportul activ prin membrane şi leziunile plexurilor intramurale scad frecvenţa REB, iar febra, hipertiroidismul, stimularea adrenergică şi administrarea de morfină accelerează frecvenţa REB.

B. Potenţialele de vârf (spike potentials)-PVSurvin pe fondul depolarizării maxime a undelor lente, consecutiv unei depolarizări bruşte suplimentare (până la –35 mV), produsă de un influx masiv de Ca2+ în celulele musculare (proces controlat de calmodulină). Nu orice undă lentă se însoţeşte de un potenţial de vârf, de aceea frecvenţa PV nu poate să depăşească pe cea a REB. Aceste potenţiale când apar, au tendinţa de a fi localizate şi de aceea un electrod situat la 1-2cm de o zonă activă poate înregistra numai unde lente.Izolate sau grupate de la 2 la 8, PV nu se propagă iar apariţia lor secvenţială în segmente succesive intestinale este consecinţa propagării undelor lente cu care sunt cuplate. PV preced întotdeauna contracţiile intestinale şi nu apar decât în perioade specifice ale ciclului undelor lente, de aceea se admite că undele lente controlează frecvenţa contracţiilor.

Potenţialele de vârf sunt declanşate de distensia rapidă a peretelui intestinal, ingestia de hrană, stimularea vagală, drogurile colinergice, HCl, serotonină şi morfină şi sunt inhibate de ganglioplegice, barbiturice, anticolinergice, simpaticomimetice.

A. Mişcările de amestecare (de segmentare), descrise de Cannon (1902), sunt declanşate de distensia intestinală de către chim şi constau din contracţii localizate ale fibrelor musculare circulare, apărute simultan în mai multe puncte ale intestinului. Observând o ansă intestinală se constată că la un moment dat apar inele de contracţie, care circumscriu segmente intestinale de 1-2 cm, apoi zonele contractate se relaxează şi apar alte contracţii inelare în mijlocul segmentelor anterior relaxate iar cele două jumătăţi adiacente de segment se unesc formând alte noi segmente, după care ciclul se repetă.

Miscările de segmentare (corespund undelor de presiune de tip I înregistrate prin manometrie intraluminală) au frecvenţa identică cu cea a REB (11-12/minut în intestinul superior şi 7/minut în ileonul terminal), ocupă numai 2% din timpul de înregistrare al intestinului în repaus iar în timpul activităţii motorii intense ajung să reprezinte 15-50% din timp.

Deoarece zona contractată nu depăşeşte 1 cm, fiecare set de contracţii împarte intestinul într-un număr de segmente regulat spaţiate iar în timpul următor contracţia apare în mijlocul segmentelor dilatate anterior.

Chimul intraluminal este amestecat adecvat cu sucurile bilio-pancreatice şi se realizează un cantact mai larg al conţinutului intestinal cu celulele mucoasei, facilitând absorbţia.

Aceste mişcări încetinesc tranzitul, favorizează irigaţia intestinală, absorbţia şi drenajul sanguin sau limfatic al produşilor absorbiţi prezenţi în vilozităţi. Mişcările de segmentare sunt staţionare, nu se propagă mai departe, cu toate acestea ele asigură o progresiune lentă a conţinutului intestinal deoarece deşi contracţiile circulare împing chimul succesiv în ambele direcţii, frecvenţa contracţiilor fiind scăzută de la duoden spre ileon, o anumită cantitate de chim este împinsă aboral. Contracţiile segmentare depind în special de plexul mienteric, dar persistă, cu intensitate scăzută şi după atropinizare, denervare sau în absenţa congenitală a plexuzilor mienterice. Stimularea parasimpaticului măreşte intensitatea acestor contracţii iar stimularea simpaticului exercită efecte inverse.

La animale şi inconstant la om au fost descrise mişcări pendulare, datorate contracţiei izolate, asimetrice a fibrelor musculare longitudinale şi caracterizate prin scurtări şi alungiri ritmice şi asimetrice ale unui segment intestinal cu relaxarea zonelor intermediare. Aceste mişcări care asigură deplasarea înainte şi înapoi a conţinutului intestinal pe segmente de câţiva cm, dar nu şi progresiunea sa, survin cu frecvenţă de până la 20 contracţii/minut în intestinul superior şi 10-12 contracţii/minut în ileonul terminal, durează 3-7 secunde şi au viteză de deplasare de 5-10 cm/sec.

B. Mişcările peristaltice, descrise de Bayliss şi Starling (1899), similare celor esofagiene şi gastrice, sunt declanşate de asemenea de distensia intestinului de către un bol alimentar şi constau din unde de contracţie care se propagă distal, antrevând şi conţinutul luminal. De fapt mişcările peristaltice sunt constituite din două contracţii succesive; la început se contractă fibrele longitudinale şi apoi şi cele circulare, astfel încât segmentul dinapoi se scurtează şi împinge bolul, înainte de a se fi contractat fibrele circulare iar contracţia acestora contribuie la deplasarea în continuare a bolului.

Bayliss şi Starling susţineau că segmentul de intestin imediat anterior undei de contracţie s-ar dilata (legea intestinului), afirmaţie controversată, mai probabil fiind că dilataţia se instalează pasiv, datorită bolului alimentar împins dinapoi. Putând apărea în orice parte a intestinului subţire, undele peristaltice se deplasează cu viteza de 0,5-5cm/sec, mai repede în segmentele superioare ale intestinului şi mai lent în cele inferioare, obişnuit doar pe distanţe mici, de aceea efectul lor propulsiv este moderat.

Progresiunea conţinutului intestinal ar fi realizată mai ales prin succesiunea regulată a unor salve de mişcări peristaltice, având frecvenţa REB şi ocupând aproximativ 5% din totalul timpului de înregistrare a motilităţii intestinale.

Aceste salve de mişcări apărute la nivelul duodenului se propagă de-a lungul intestinului pe distanţe de câţiva cm, apoi dispar şi reapar puţin mai jos, împingând înaintea lor o parte din conţinutul intestinal. Când o asemenea salvă de contracţii a ajuns la ileon se declanşează o nouă salvă la nivelul duodenului şi ciclul reîncepe.

Examenele radiologice evidenţiază existenţa a două tipuri de mişcări periataltice: mişcări lente (1-2 cm/min) care transportă bolul opac pe distanţe scurte şi mişcări rapide (2-25 cm/minut), care provoacă deplasări pe distanţe lungi şi sunt cu atât mai rapide cu cât distanţa pe care o parcurg este mai mare.

C. Undele antiperistaltice sunt inconstante la om, au fost evidenţiate mai ales la nivelul duodenului sau în apropierea cecului.

Întreaga activitate motorie intestinală este condiţionată de tonusul musculaturii metede, capacitatea acestor fibre de a-şi modifica lungimea fără modificări corespunzătoare ale tensiunii. Dacă tonusul intestinal este scăzut şi oferă o rezistenţă redusă la distensie, amestecul conţinutului intestinal este slab şi tranzitul lent, în timp ce dacă tonusul este ridicat, tranzitul şi mixica sunt rapide.

Timpul de tranzit al bolului alimentar prin intestinul subţire până la valva ileocecală, este apreciat la aproximativ 3 ore. Diverse cercetări au precizat că durata tranzitului intestinal nu este influenţată direct de compoziţia prânzului ingerat, ci doar indirect prin modificarea vitezei de evacuare a stomacului.

D. Mişcările mucoasei şi ale vilozităţilor intestinaleSuprafaţa intestinului subţire este mult mărită de prezenţa vilozităţilor intestinale, prelungiri ale mucoasei în formă de deget de mănuşă, conţin filamente musculare provenite din stratul muscular al mucoasei.Vilozităţile intestinale, inactive în timpul inaniţiei, devin active după alimentaţie. Această activitate este constituită din mişcări de biciuire şi mişcări de alungire şi scurtare mai mult sau mai puţin ritmice. Mişcările vilozităţilor, cu frecvenţă proprie fiecăreia, sunt neregulate, mai rapide în duoden decât în jejun şi au ca rezultat accelerarea fluxului sanguin şi limfatic intravilozitar, cu activare consecutivă a absorbţiei intestinale. Aceste mişcări sunt iniţiate de reflexe locale, declanşate de prezenţa chimului în intestin şi probabil de un hormon, vilikinina, care descărcat din mucoasă de către chim, se absoarbe apoi în sânge şi stimulează contracţiile vilozităţilor.

Reglarea motricităţii intestinale

A. Controlul nervos1. Faptul că intestinul denervat îşi păstrează motricitatea şi o corelează în raport cu conţinutul intestinal, demonstrează rolul controlului nervos intrinsec.Contracţiile intestinale sunt produse ca un răspuns motor sub acţiunea distensiei pereţilor intestinali care stimulează anumiţi receptori, încă neidentificaţi morfologic. Impulsurile recepţionate la nivelul acestor receptori se transmit plexurilor intramurale, de unde pornesc impulsuri pentru contracţia fibrelor musculare intestinale: mai întâi longitudinale (care se contractă atât prin mecanism neurogen, cât şi nonneurogen, deoarece atropinizarea nu aboleşte decât parţial aceste contracţii) şi apoi cele circulare (numai prin mecanism neurogen, atropinizarea le aboleşte total).În afara aceticolinei, cu efect stimulator, la nivelul plexurilor intramurale funcţionează mediatori cu rol inhibitor eliberaţidin fibre nervoase: colinergice (adrenalina, noradrenalina); purinergice (adenozina); peptidergice (substanţa P, VIP, somatostatina).

Controlul nervos extrinsecMusculatura intestinală primeşte inervaţie: parasimpatică (nervul vag), curol esenţial, având efect stimulator şi simpatică (nervii splahnici), cu rolredus, cu efect inhibitor asupra motricităţii intestinale.Datorită mecanismelor nervoase extrinseci şi intrinseci se realizează oserie de reflexe implicate în reglarea motricităţii intestinale.

Reflexele inhibitorii entero-enterice, sunt reacţii neuroreflexe deprotecţie, care se manifestă prin abolirea temporară a tonusului şimişcărilor musculaturii digestive de la cardia la rect, apărute în cazuldistensiei bruşte a unui segment al tubului digestiv.

Reflexele gastro-enterice, produc încetinirea motricităţii gastrice şiaccelerarea celei intestinale ca urmare a evacuării rapide a conţinutuluigastric în duoden.Pe calea nervilor extrinseci, centrii nervoşi superiori pot influenţamotricitatea intestinală, cunoscute fiind influenţele inhibitorii alestărilor de furie, spaimă, durere.

B. Reglarea umorală a motricităţii intestinale1. Motilina, un polipeptid extras din mucoasa duodenală stimulează motricitatea intestinului subţire.2. Gastrina şi CCK, deşi nu modifică undele lente, amplifică potenţialele de vârf.3. Serotonina, amină biogenă, prezentă din abundenţă în peretele intestinal, stimulează motricitatea intestinală prin acţiune directă asupra fibrelor musculare, pe care le sensibilizează la acţiunea acetilcolinei, sau prin acţiune asupra neuronilor. Serotonina exercită şi unele efecte inhibitoare, ca şi ATP-ul, fiind mediatorul chimic al fibrelor inhibitoare noradrenergice.4. Prostaglandinele E şi F stimulează contracţia muşchiului longitudinal ileal şi colic. Prin intermediul mobilizării Ca2+, datorită influenţei directe asupra membranelor celulelor musculare netede, PGF stimulează contracţiile stratului muscular circular, iar PGE le inhibă, reducând viteza de propulsie şi presiunile intraluminale.5. Secretina, glucagonul, noradrenalina, au efect inhibitor asupra motricităţii intestinale.6. Histamina, bradikinina, în doze farmacologice influenţează motricitatea intestinală, dar rolul lor nu a fost precizat.

FUNCŢIA SECRETORIE A INTESTINULUI SUBŢIRE Anatomia funcţională a intestinului subţireSuprafaţa intestinului subţire, mult amplificată prin prezenţa valvulelor conivente, a vilozităţilor şi a criptelor Lieberkuhn, este acoperită de enterocite, celule epiteliale adaptate specific funcţiilor lor, rare celule caliciforme, celule Paneth, şi celule endocrine aparţinând sistemului APUD. Dispozitivul structural specific de la nivelul polului apical al enterocitelor, alcătuit din microvilozităţi, marginea „în perie”, amplifică şi mai mult suprafaţa mucoasei, care ajunge la 200-500 m².

Celula interstiţială absorbantă- 1. microvili, 2. placă terminală, 3. lizozomi, 4. RER, 5. REN, 6. nucleu, 7.lamina proprie, 8. MB, 9. spaţiu interstiţial laterobazal, 10. Ap. Golgi, 11. ribozomi, 12. mitocondrii, 13. microtubuli, 14. desmozomi, 15. zonula aderens, 16. zonula accludens.

Cercetările recente au modificat concepţia clasică, potrivit căreia glandele intestinale secretă un lichid bogat în enzime cu rol de a desăvârşi digestia produşilor intermediari de digestie, demonstrând că funcţia principală a glandelor intestinale este de a genera permanent celule, mai ales epiteliale, care le înlocuiesc pe cele de la vârful vilozităţilor ce se desprind cuntinuu şi cad în lumen unde sunt distruse (ciclul de viaţă al unei celule intestinale este de aproximativ 5 zile).

Intestinul conţine două tipuri de glande: glandele Brunner, situate în submucoasă şi localizate în primul rând duodenal, deşi la unii subiecţi se extind şi la jejunul superior şi glandele intestinale Lieberkuhn, care se găsesc în mucoasă de-a lungul intestinului subţire.

Glandele Brunner prezintă o secreţie bogată în mucus şi bicarbonat, căreia i se atribuie rolul de a proteja mucoasa duodenală de acţiunea peptică a sucului gastric. Secreţia acestor glande este declanşată de stimuli mecanici şi chimici care acţionează asupra mucoasei duodenale, de factori nervoşi (pneumogastricul) şi de factori hormonali (secretina, CCK). În schimb stimularea simpaticului inhibă secreţia glandelor Brunner, înlăturând astfel principalii factori de apărare a mucoasei bulbului duodenal şi favorizând apariţia ulcerelor peptice.

Glandele intestinale se admite că ar secreta lichid extracelular aproape pur, cu pH variabil între 6,5 şi 7, lichid care ar fi imediat absorbit de către vilozităţile intestinale. Această secreţie hidro-electrolitică ar avea rolul de a dilua produţii de digestie şi a izotoniza conţinutul intestinal, favorizând astfel digestia.

Cantitatea şi compoziţia sucului intestinal sunt greu de evaluat prin tehnicile obişnuite, mai ales în condiţii fiziologice. Studiile cu sonde cu dublu lumen, au dus la concluzia că secreţia intestinală este de 20-30 ml/24 ore pe întreg întestinul (subţire şi gros), compoziţia fiind foarte variabilă de la un segment la altul.

Obişnuit se determină compoziţia sucului intestinal care rezultă prin bilanţul dintre fluxul dinspre lumen spre sânge (absorbţie) şi fluxul în sens invers (secreţie). După opinia unor autori aceste fluxuri ar avea valori foarte crescute: se secreta o cantitate de aproximativ 2000 ml/24 ore, care însă ar fi absorbită în cea mai mare parte, de aceea se preconizează chiar renunţarea la noţiunea de secreţie intestinală.

Lichidul intestinal este izoosmotic cu plasma şi conţine Na+, K+, Ca2+ şi anioni totali în concentraţii constante, similare celor plasmatice. Concentraţiile Cl- şi ale HCO3- se află în relaţii inverse; în jejun concentraţia HCO3- este mai mică decât în plasmă, iar în ileon este mai mare.

În lichidul intestinal se mai găseşte mucus secretat de către celulele caliciforme, mici cantităţi de proteine plasmatice şi IgA secretor, conţinând piesa de transfer secretată de celulele epiteliului intestinal.

Reglarea secreţiei intestinului subţireConform concepţiei clasice, glandele mucoasei intestinului subţire ar secretaun suc digestiv adaptat cantitativ şi calitativ faţă de proprietăţile fizico-chimiceşi volumul chimulai evacuat din stomac.A. Controlul nervos se realizează prin refelexe locale mienterice,declanşate de stimularea mecanică şi/sau chimică a receptorilor intestinali decătre prezenţa chimului şi a particulelor pe care acesta le conţine. Controlul vegetativ extrinsec, prin care se exercită influenţele integrative aleetajelor superioare ale SNC, se realizează atât prin parasimpatic cât şi prinsimpatic.Stimularea pneumogastricului măreşte secreţia glandelor Brunner dinduoden, dar are influenţe foarte slabe asupra secreţiei intestinale,demonstrând importanţa primordială a reflexelor locale în reglarea secreţieiintestinale.Stimularea simpaticului nu provoacă secreţie intestinală, în schimb,secţionarea inervaţiei simpatice a intestinului subţire produce o secreţieintensă, paralitică, activată de fizostigmină şi inhibată de atropină, ceea cedovedeşte că are la bază un mecanism colinergic. Cât priveşte mecanismulintim de producere a secreţiei paralitice, unii autori o atribuie fluxului sanguinintestinal datorită vasodilataţiei, alţii creşterii efectului stimulant al acetilcolineicare nu mai este antagonizată, iar alţii creşterii motilităţii intestinale care arexercita un efect de masaj asupra mucoasei.

B. Controlul umoral al secreţiei intestinale este atribuit clasic unui hormon al mucoasei intestinale, enterocrinina, care injectat i.v. ar provoca secreţia şi a unei anse denervate dar care nu a putut fi izolat şi a cărui existenţă este contestată.Cercetări mai recente au îmbogăţit mult cunoştinţele asupra mecanismelor secreţiei intestinale şi a factorilor care o controlează în situaţii normale sau patologice.Intestinul este sediul unor transferuri importante hidro-electrolitice, datorate prezenţei în lumenul intestinal a unor soluţii hiperosmolare ce sunt controlate de osmoreceptorii situaţi între membranele laterale ale enterocitelor. Intestinul absoarbe întreaga cantitate de apă şi electroliţi pe care o primeşte şi spre deosebire de rinichi, nu pare a fi supus în mod normal unei reglări homeostazice permanente. Capacitatea fiziologică de absorbţie a intestinului este atât de mare încât chiar dacă survin modificări ale exorbţiei de lichide electrolitice, volumul scaunului nu se schimbă decât după depăşirea capacităţii de absorbţie, când apare diareea. Cele mai frecvente diarei sunt cele produse de infecţii bacteriene, datorate hipersecreţiei de lichide electrolitice intestinale determinată de toxinele germenilor cauzali.

Cercetările efectuate cu toxina holerică şi cu produşii altor germeni (escherichia coli, shigella, clostridium perfringens etc.) care provoacă diarei grave, au adus anumite precizări. Toxina holerică se fixează rapid şi puternic de membrana apicală a enterocitelor, provocând o secreţie foarte abundentă )1-2 l/oră) de lichid izoton aproape lipsit de proteine. Hipersecreţia intestinală se instalează progresiv şi este dificil să fie oprită dacă toxina s-a fixat de epiteliul intestinal. Această hipersecreţie este consecinţa stimulării excesive a secreţiei active de Cl- şi a inhibiţiei absorbţiei de Na+ şi HCO3-, volumul de apă eliminat în intestin fiind dependent direct de cantităţile de Na+ şi K+ din lumen. În schimb nu este alterată absorbţia Na+ corelată cu cea a glucozei şi nici absorbţia glucozei, constatări utilizate în terapia acestor diarei grave.

Tulburările hidro-electrolitice ale holerei se datorează creşterii concentraţiei intraenterocitare a AMPc, ca urmare a activării adenilatciclazei. De altfel AMPc exercită aceleaşi efecte stimulatoare asupra secreţiei intestinale ca şi toxina holerică. Apare probabil că şi alţi factori care provoacă diarei prin stimularea secreţiei intestinale hidro-electrolitice acţionează prin intermediul activării adenilatciclazei, în special PG şi unii hormoni gastro-intestinali.PG din seriile E şi F produc la om diarei prin aceleaşi mecanisme ca şi toxina holirică. Deoarece unele tumori hormonosecretante (carcinoidul, carcinomul tiroidian medular, unele tumori pancreatice noninsulare beta) conţin mari cantităţi de PG din seriile E şi F, s-a emis ipoteza că aceste PG ar fi implicate în patogenia diareei din aceste afecţiuni.

Sindromul Zollinger-Ellison, carcinomul medular tiroidian, etc., se asociază cu crampe abdominale şi diaree apoasă, ca urmare a descărcărilor de hormoni şi amine biogene active (care acţionează tot prin intermediul adenilatciclazei). S-a sugerat că şi alţi hormoni ar acţiona prin intermediul AMPc ( CCK, glucagonul, secretina), deoarece reduc resorbţia netă de apă şi electroliţi, dar rolul lor nu este încă suficient demonstrat.

FUNCŢIILE DE DIGESTIE ŞI ABSORBŢIE ALE INTESTINULUI

Până la duoden alimentele au suferit doar modificări chimice reduse, în stomac fiind începută digestia glucidelor şi a proteinelor şi realizându-se mai ales pregătirea fizică a alimentelor pentru adevărata digestie, care are loc în intestinul subţire, sub acţiunea enzimelor sucului pancreatic- digestia intraluminală- şi a enzimelor situate la nivelul membranei enterocitare-digestia membranară.

Unele substanţe alimentare, digerate parţial în lumen sub acţiunea enzimelor pancreatice, sunt hidrolizate în continuare de către enzimele de la nivelul apexului enterocitar, în timp ce alte substanţe sunt preluate aproape nedigerate şi digestia lor se realizează complet de către enzimele de la nivelul marginii „în perie” şi al glicocalixului.

Produşii rezultaţi sub acţiunea diverselor hidrolaze digestive pentru a putea fi metabolizaţi trebuie să treacă din intestin în sânge.

Transportul (absorbţia) se realizează printr-o membrană complexă, constituită din următoarele straturi:

1. stratul neagitat de lichide, 2. glicocalixul3. membrana enterocitară-mozaicului fluid”,4. citoplasma, 5. membranele laterale şi/sau bazală enterocitare, 6. lichidele intercelulare, 7. membrana bazală a capilarului 8. endoteliul vascular sanguin sau limfatic.

1. stratul neagitat de lichide, reprezintă o barieră pentru difuziunea unor substanţe dizolvate 2. glicocalixul, împletire de filamente glicoproteice, care se inseră pe faţa externă a mambranei apicale între şi deasupra microvilozităţilor; se comportă ca un filtru, în care continuă procesele de digestie în timpul cât anumiţi constituienţi intraluminali difuzează lent spre membrana enterocitară3. membrana enterocitară-mozaicului fluid”, conform căruia matricea mozaicului ar fi constituită dintr-un dublu strat de fosfolipide pe care se disting două tipuri de proteine: unele periferice, legate lax prin legături electrostatice care se pot desface cu uşurinţă (dihidrolazele „marginii în perie”), altele, proteine structurale, încastrate în membrană şi deţinând roluri de enzime, transportori, sau de a realiza canale ionice (Ca2+, ATP-aza, fosfataza alcalină).

4. citoplasma, conţine numeroase enzime hidrolitice, cu rol în digestia substanţelor absorbite la acest nivel.5. membranele laterale şi/sau bazală enterocitare, prezintă o intensă activitate metabolică, la acest nivel fiind localizată ATP-aza Na+-K+ dependentă cu rol important în procesul de absorbţie a diferitelor substanţe.6. lichidele intercelulare, 7. membrana bazală a capilarului 8. endoteliul vascular sanguin sau limfatic.

1. Stratul neagitat de apă (unstirred layer), având la om grosimea de aproximativ 1mm, acoperă suprafaţa luminală enterocitară şi reprezintă o barieră pentru difuziunea unor substanţe dizolvate şi mai ales a celor particulare, putând afecta uneori rata digestiei şi a absorbţiei lor.

2. Glicocalixul, este constituit dintr-o împletire de filamente glicoproteice, care se inseră pe faţa externă a mambranei apicale între şi deasupra microvilozităţilor. Sintetizate de enterocite, filamentele glicoproteice, spre deosebire de mucus, nu pot fi separate de suprafaţa celulară. Rolul lor la nivelul celulelor intestinale ale mamiferelor nu este lămurit, dar probabil că se comportă ca un filtru, în care continuă procesele de digestie în timpul cât anumiţi constituienţi intraluminali difuzează lent spre membrana enterocitară. Aceste procese se realizează de către hidrolazele intraluminale care fiind încărcate electropozitiv, sunt atrase şi fixate pe filamentele glicocalixului având încărcătură electrică negativă la pH aproape de neutralitate.

3.Membrana „marginii în perie” a enterocitului apare la microscopul electronic a fi formată din trei straturi şi anume: 2 straturi protidice între care este un strat de lipide. S-au propus mai multe modele de organizare a membranei apicale, unul dintre ele fiind al „mozaicului fluid”, conform căruia matricea mozaicului ar fi constituită dintr-un dublu strat de fosfolipide pe care se disting două tipuri de proteine: unele periferice, legate lax prin legături electrostatice care se pot desface cu uşurinţă (dihidrolazele „marginii în perie”), altele, proteine structurale, încastrate în membrană şi deţinând roluri de enzime, transportori, sau de a realiza canale ionice (Ca2+, ATP-aza, fosfataza alcalină).

4. Citoplasma enterocitului, conţine numeroase enzime hidrolitice, cu rol în digestia substanţelor absorbite la acest nivel.

5. Membrana bazală/laterală, prezintă o intensă activitate metabolică, la acest nivel fiind localizată ATP-aza Na+-K+ dependentă cu rol important în procesul de absorbţie a diferitelor substanţe.

Difuziunea facilitată se face de asemenea fără consum energetic şi constă în transportul unei substanţe dizolvate, dintr-o regiune în care concentraţia ei este mai ridicată, spre o regiune în care concentraţia este mai scăzută. Transportul se face deci dealungul unui gradient de concentraţie sau al unui gradient electric şi continuă până ce se ajunge la o stare de echilibru. Comparativ cu difuziunea pasivă, difuziunea facilitată ajunge mai repede la starea de echilibru şi transportul poate fi foarte specific.Transportul activ constă în deplasarea unei substanţe în contra unui gradient de concentraţie sau electric şi de aceea necesită un consum energetic. Energia necesară funcţionării acestui mecanism este furnizată de metabolismul celular, de aceea transportul activ al unei substanţe încetează în condiţii de anoxie sau ca urmare a administrării unor substanţe care afecteză metabolismul.

Atât difuziunea facilitată, cât şi transportul activ se admite că se realizează cu ajutorul unor cărăuşi, care se combină cu molecula de transport la o suprafaţă a moleculei formând un complex care fiind solubil în stratul lipidic al membranei. Poate intra în celulă, unde complexul se disociază şi substanţa respectivă este eliberată. Astfel pot străbate membranele celulare moleculele insolubile în lipide şi prea mari ca să poată intra prin canalele apoase. În transportul unor hexoze (glucoză, galactoză) şi al majorităţii aminoacizilor liberi se preconizează intervenţia unui cărăuş, care se leagă atât de molecula de transportat cât şi de Na+, formând un complex ternar (Na+-glucoză-cărăuş).

Difuziunea pasivă, primul mecanism de transport transmembranar studiat în detaliu, constă în traversarea particulelor prin membrana celulară sau pe la nivelul joncţiunilor intercelulare, pe baza gradientului de concentraţie al substanţei de o parte şi de alta a membranei

DIGESTIA ŞI ABSORBŢIA GLUCIDELOR

● În alimentaţia obişnuită glucidele sunt reprezentate de polizaharide ( amidon şi glicogen, care constituie împreună aproximativ 50-60 % din total), dizaharide (zaharoza aproximativ 30% din total şi lactoza, importantă mai ales la copii ) şi restul monozaharide (hexoze: glucoză, fructoză şi pentoze: roboză, ribuloză, xiloză).●Alimentaţia mai cuprinde fibrele alimentare celulozice şi hemicelulozice, care la om nu sunt digerabile, dar la ierbivore sunt hidrolizate de beta-amilaze.

●Compuşii glucidici complexi din alimente pot fi absorbiţi numai sub formă simplă, de aceea vor trebui hidrolizaţi în constituienţii lor de bază. În cavitatea bucală alfa-amilaza salivară are un rol minor, funcţia sa fiind mai ales pregătitoare pentru etapele următoare. Sucul gastric, prin HCl şi pepsină, care dizolvă parţial învelişurile, dilacerează fibrele musculare şi rupe celuloza care înconjoară granulele de amidon; realizează de asemenea pregătirea polizaharidelor pentru digestia intestinală.

●În intestin digestia macromoleculelor glucidice este efectuată de către alfa-amilaza pancreatică, atât intraluminal, cât mai ales la nivelul glicocalixului, printre filamentele căreia se află dispersată.

Amilaza pancreatică acţionează asupra legăturilor interioare tip 1-4 ale amidonului şi glicogenului, aliberând amiloză şi amilopectină. În continuare, amilaza hidrolizează amiloza în maltoză (formată din două molecule de glucoză) şi maltotrioză (un trizaharid, format din trei molecule de glucoză) şi hidrolizează de asemenea amilopectina, eliberând maltoză, maltotrioză şi dextrine-limită, compuşi în formă de Y alcătuiţi din 5-6 molecule de glucoză.

●Produşii rezultaţi prin activitatea alfa amilazei pancreatice, străbat lent, prin difuziune stratul neagitat care acoperă suprafaţa luminală a enterocitelor.

●La nivelul „marginii în perie” oligozaharidele şi dizaharidele sunt hidrolizate în continuare de către enzimele sintetizate de enterocite şi ataşate filamentelor glicocalixului microvilozităţilor.

●Aceste enzime nu constau numai în dizaharidaze, ci şi în oligozaharidaze, care hidrolizează moleculele oligozaharidice mai complexe. Dintre acestea amintim: alfa-glucozidazele (maltaza 1b, maltaza II, maltaza III), alfa –dextrinele (izomaltaza şi maltaza 1a), beta-galactozidaza (lactaza şi beta-fructofuranozidaza).

Oligozaharidazele au activitate maximă în jejun şi sunt absente în colon. Activitatea enzimatică se evidenţiază numai după ce enterocitele ies din criptele Lieberkuhn şi apoi se accentuează pe măsură ce aceste celule ajung spre vârful vilozităţilor. Sintetizate în citoplasma enterocitară, oligozaharidazele migrează spre „marginea în perie”, pe parcurs căpătând componenţa glucidică a moleculei lor.

Amidonul- descompunerea începe în cavitatea bucala şi continuă în intestin.În intestin digestia are loc în două etape:

1. Intraluminală, constă într-o hidroliză enzimatică sub acţiunea alfa-amilazei pancreatice până la maltoză, maltotrioză şi dextrine limită;

2. La nivelul marginii în perie a enterocitelor unde sub acţiunea enzimelor de la acest nivel dizaharidele sunt transformate în monozaharide absorbabile

- Alfa dextrinele- glucoză- Maltoza, maltotrioza- în 2,3 molecule de glucoză- Sucroza- glucoză, fructoză- Lactoza- glucoză, galactoză

Absorbţia se face la nivelul jejunului, mai puţin în ileon.

Mecanismul absorbţiei- dependent de activitatea ATP-azei Na+- K+,localizată la nivelul membranei bazale/laterale; blocarea acesteia cuOuabaină blochează absorbţia glucozei.

Pompa Na+-K+ scoate sodiul din celulă sidetermină pătrunderea Na+ pe baza gradientului de concentraţie creat la polul apical. Intrarea Na+ este cuplatăcu cea a glucozei, prin intermediul unui transportor comunLa polul bazal glucoza părăseşte celula, cea mai mare parte prindifuziune facilitată, sau prin mecanism pasiv.

Glucoza şi galactoza intră în competiţie pentru transportorul comun, atunci când sunt prezente simultan în conţinutul intestinal. Transportul intracelular al glucozei şi galactozei se supune legii Michaellis-Menten, conform căreia combinaţia moleculei transportate cu ajutorul unui transportor este reversibilă iar deplasarea intracelulară de la un pol al celulei la celălalt duce treptat la eliberarea transportorului din legătura sa cu elementul transportat”.

Deoarece afinitatea glucozei pentru transportor este dublă faţă de cea a galactozei, rezultă că mecanismul competitiv al acestor hexoze acţionează de regulă în favoarea glucozei. Când glucoza lipseşte din mediul absorbabil, absorbţia galactozei se face similar cu cea a glucozei, cu aceiaşi viteză de transport.

Fructoza, transportată prin difuziune facilitată nu competiţionează cu glucoza şi galactoza pentru mecanismul de transport.

Digestia lactozei, absorbţia glucozei şi galactozei de fac în cele 2/3 superioare ale vilozităţilor, în timp ce la nivelul criptelor Lieberkuhn această activitate este nulă.

●Glucidele neabsorbite în intestinul subţire sunt supuse în colon acţiunii florei colonice, care le transformă în acizi graşi cu lanţ scurt (propionic, butiric etc,), principalii anioni ai fecalelor. Aceşti compuşi sunt în parte resorbiţi, în parte catabolizaţi în CO2, iar în cursul diareilor sunt eliminaţi în cantităţi crescute prin scaun.

●Adâncirea studiilor privind mecanismele de digestie şi transport a di- şi monozaharidelor a contribuit la înţelegerea unor situaţii patologice în care datorită unor deficite genetice se produce malabsorbţia acestor substanţe.

●Intoleranţa la glucide, cea mai răspândită fiind cea la lapte, datorită lipsei de lactază se manifestă prin balonare şi diaree, datorită faptului că rămân în intestin glucide nedescompuse şi neabsorbite, care ajunse în colon suferă fermentaţie cu formare de acid lactic, acid acetic, CO2, H2O.

DIGESTIA ŞI ABSORBŢIA PROTEINELOR

Proteinele din intestinul subţire au 4 surse: alimentele (60-90 g/24 ore), sucurile digestive (30 g/zi), celulele intestinale descuamate (25 g/zi), pierderile plasmatice intestinale şi secreţia de către plasmocite a IgA secretor (2-4 g/24 ore).Proteinele alimentare şi cele din surse endogene sunt hidrolizate similar de către enzimele digestive, produşii finali rezultaţi din transformarea proteinelor fiind absorbiţi în proporţie de 90-95%. Procesul de digestie şi absorbţie a proteinelor este extrem de activ, zona optimă unde acestea acţionează fiind primii 80-100 cm din jejun,o mică parte din funcţia de transport proteic (15%) efectuându-se la nivelul ileonului. În condiţii speciale, procesul de transport ileal este accentuat şi completează mult timp lipsa de eficienţă totală jejunală.

Etapele importante de digestie a proteinelor se realizează atât în lumenul intestinal, sub influenţa enzimelor proteolitice pancreatice, cât şi la nivelul apexului enterocitar „marginea în perie”, produşii finali de degradare fiind aminoacizii simpli sau diaminoacizii

La nivelul polului apical al celulelor intestinale mature (2/3 superioare ale vilozităţilor) are loc un vast proces enzimatic, care duce la hidroliza oligopeptidelor în dipeptide şi aminoacizi, care apoi vor fi introduse în celulă la nivelul unor receptori specifici. Activitatea enzimatică oligopeptidazică de la nivelul „marginii în perie” vilozitare are proprietatea de a hidroliza oligopeptidele având în structură aminoacizi alifatici sau aromatici, pe care le transformă în structuri cu 2-3 aminoacizi. Se cunosc două grupe de hidrolaze care acţionează asupra oligopptidelor la nivelul „marginii în perie: aminooligopeptidazele, care desprind aminoacizii la capătul NH2-terminal al oligopeptidelor, până ce rămâne un dipeptid sau un rest cu mai mulţi aminoacizi, dintre care unul este prolina şi dipeptidilpeptidazele, care completează acţiunea aminooligopeptidazelor, rupând dipeptidele ce au prolina la capătul NH2-terminal.Rezultatul acţiunii acţiunii acestor enzime sunt : aminoacizi, dipeptide şi tripeptide. Tripeptidazele şi dipeptidazele existente la acest nivel acţionează doar parţial în continuare, transformând o parte a acestor constituienţi în aminoacizi.

Aminoacizii din lumenul intestinal şi cei eliberaţi de către enzimele „marginii în perie” sunt absorbiţi cu ajutorul unor sisteme transportoare specifice, care funcţionează cu consum energetic. Sunt descrise cel puţin 3 sisteme de transportori-receptori pentru aminoacizi:-un sistem pentru aminoacizii neutri (monoaminaţi şi monocarboxilici) cu condiţia ca aceştia să aibă un radical carboxilic liber şi un H+în poziţia alfa liber. Acest sistem transportă alanina, metionina, serina, valina, izoleucina, leucina, fenilalanina, triptofanul, treonina, tirozina, asparagina, histidina, citrulina. Sistemul transportor al aminoacizilor neutri asigură absorbţia aminoacizilor rezultaţi din acţiunea amonooligopeptidazei, existând deci o complementaritate între enzimă şi transportor;-un sistem pentru aminoacizii dibazici, transportul intracelular fiind realizat de receptori specifici iar debitul transportor reprezentând doar 10% faţă de cel al aminoacizilor neutri. Prin acest sistem sunt absorbiţi l-arginina, 1-leucina, d- şi l-ornitina, l-cistina, care prezintă de asemenea competitivitate pentru receptorii specifici,-un sistem specific de transportori-receptori pentru l-prolină, hidroxiprolină. Transportorii şi receptorii acestui sistem au multe similitudini cu sistemul de transport al aminoacizilor neutri.

Absorbţia aminoacizilor se face cu diferite viteze: l-aminoacizii sunt absorbiţi mai uşor decât d-aminoacizii; cei neutri mai uşor decât cei bazici.Pompele de Na+, situate în zonele laterale ale membranelor enterocitare, sau în interstiţiile dintre enterocite, deţin un rol fundamental în transportul intraenterocitar al aminoacizilor. Consumul de energie, legat de transportul activ prin membrana luminală a enterocitului este necesar pentru eliminarea Na+ pe feţele laterale ale celulei. Cercetări recente au demonstrat că influxul aminoacizilor nu este strâns corelat cu influxul de sodiu, ionul neafectând viteza maximă a influxului de aminoacizi, ci crescând afinitatea sistemului transportor al aminoacizilor. Transportul oligo-, tri- şi dipeptidelor din exteriorul celulei în interior ar reveni diferitelor enzime care pot traversa receptorii de membrană din exterior în interior şi invers.Transportul direct al tri- şi mai ales al dipeptidelor prin membrana apicală a enterocitului este intens şi se produce mai rapid decât cel al aminoacizilor. Transportul peptidelor, similar celui al aminoacizilor este activ, făcându-se împotriva unui gradient de concentraţie este dependent de transferurile de Na+. Transportorii peptidelor sunt diferiţi de ai aminoacizilor, aşa se explică de ce unele defecte genetice caracterizate prin absorbţia deficitară a unor aminoacizilor nu se însoţesc de carenţe proteice importante, aminoacizii respectivi putând fi absorbiţi din intestin sub formă de dipeptide.

La nivelul zonei apicale a enterocitului nu are loc un proces integral de transformare a oligopeptidelor în aminoacizi,o parte din acestea rămânând nedigerate. Transportul de la nivelul polului apical la cel bazal- sanguin sau limfatic, interesează aminoacizii rezultaţi din procesul final de digestie şi o cotă redusă de di- şi tripeptide, care pot intra ca atare în circulaţieDin enterocit, aminoacizii sunt dirijaţi spre polul sanguin, cu precădere în circulaţia portală, ajungând la nivelul hepatocitului, unde au loc intense procese metabolice, mai ales sinteze proteice. O altă parte din aminoacizii intraenterocitari sunt utilizaţi pentru nevoile metabolice ale mucoasei intestinale, fie în direcţia normofuncţionării ciclului tricarboxilic, fie pentru sinteza unor proteine intestinale.

Absorbţia proteinelor antigenice, a celor virale, microbiene, are loc în criptele mucoasei intestinale şi în celulele mucoase; prin endocitoză ele ajung în plăcile Peyer şi activează limfoblastele. Ele pătrund în circulaţie şi revin apoi în mucoasa intestinală şi alte epitelii, unde se secretă IgA ca răspuns la expunerea la acelaşi antigen. Imunitatea secretorie este un mecanism important de apărare.

DIGESTIA ŞI ABSORBŢIA LIPIDELORAportul alimentar obişnuit de grăsimi este de 80-100g/zi iar asimilaţia digestivă a grăsimilor se face în proporţie de 96-98%, restul eliminându-se prin scaun. Cea mai mare parte a grăsimilor alimentare (95%) este reprezentată de trigliceride cu lanţ lung (peste 16 atomi de c), restul de 5% sunt lipide structurale (fosfolipide, sfingolipide, glicolipide ), colesterol şi alţi steroli împreună cu esterii lor, vitamine liposolubile. Acestor lipide li se mai adaugă lipidele biliare, precum şi cele din celulele intestinale descuamate şi bacteriile distruse.Secreţia pancreatică şi excreţia biliară au roluri esenţiale în faza de digestie intraluminală, jejunală, a grăsimilor. Secreţia bilio-pancreatică din jejun, în special componenta biliară favorizează emulsionarea grăsimilor, adică dispersia complexelor trigliceridice în picături, care vor fi mai departe atacate de enzimele lipolitice pancreatice- lipazele, fosfolipazele, colesterolesteraza.

- lipaza pancreatică degradează TG în mono, digliceride+AG; - fosfolipaza acţionează asupra lecitine- lizolecitină şi AG; - colesterol esteraza scindează esterii colesterolului.Factorul limitant al absorbţiei lipidelor este dat de stratul imobil de apă, care este străbătut diferit: AG cu lanţuri scurte şi medii (8-14C) fiind hidrosolubili îl stăbat relativ uşor iar AG cu lanţuri lungi sau colesterolul fiind liposolubili nu îl pot stăbate decât în prezenţa sărurilor biliare, într-o concentraţie mai mare decât concentraţia critică micelară, moment în care are loc formarea miceliilor mixte.

- funcţia principală a sărurilor biliare este de a învinge bariera reprezentată de stratul imobil de apă şi de a transporta lipidele până la nivelul microvilozităţilor enterocitului.La acest nivel AB se separă de lipide, care străbat cu uşurinţă membrana apicală a enterocitului. După pătrunderea în enterocit, lipidele sunt transportate la nivelul REP probabil prin intermediul unor proteine transportoare.La acest nivel AG sunt resterificaţi formându-se trigliceridele

După sursa folosită pentru sinteza TG se disting două căi:

- pornind de la monogliceride- ponderea cea mai mare, 70% din TG

- pornind de la alfa-glicerofosfat-produs din glicerol sau glucide cu pomdere scăzură, 30%.Colesterolul este şi el esterificat în enterocit în AG cu lanţuri lungi.TG, colesterolul, sintetizate în enterocit sunt insolubile şi nu pot trece ca atare în circulaţie pentru a fi transportate la ţesuturi.Pentru solubilizare în enterocit sunt combinete cu proteine- apoproteine,pentru a forma lipoproteinele- formele circulante ale lipidelor.În enterocit se formează două fracţiuni lipoproteice:

1. Chilomicronii- particule cu diametrul de 0,5-1 micron, conţinut bogat în lipide, scăzut în proteine, relativ puţin solubili.

2. 2. Lipoproteinele cu densitate foarte mică (VLDL), cu conţinut ceva mai mare de proteine.

Mecanismul prin care chilomicronii şi VLDL părăsesc enterocitul prin membrana lui bazală şi laterală este relativ puţin cunoscut. După ieşirea în spaţiul interstiţial sunt preluate de vasele limfatice care spre deosebire de capilare au peretele permeabil.

Fluxul limfatic din chilifere spre canalul toracic este reglat de macanismul de pompă al acestuia, precum şi de mişcările vilozitare, comandate de vilikinină, hormon intestinal secretat sub influenţa unor mecanisme chimice (conţinut intraluminal bogat în proteine şi lipide) şi mecanice (distensia peretelui intestinal).

O mică parte din AG cu lanţuri scurte ajunşi în enterocit nu sunt încorporaţi prin mecanismele descrise, ci sunt transportaţi pe cale venoasă la ficat unde sunt metabolizaţi.

Grăsimile neutre cu lanţ mediu şi scurt, trec de asemenea într-o proporţie mare în circulaţia portală, fără a fi încorporate în chilomicroni. Mecanismul de transfer enterocit-capilare venoase este relativ asemănător pentru aceste substanţe organice cu cel descris pentru trigliceride-chilomicroni şi transferul limfatic.

Prezenţa etanolului concentrat în lumenul jejunal favorizează hiperabsorbţia chilomicronilor şi VLDL.

ABSORBŢIA VITAMINELOR LIPOSOLUBILE

Absorbţia vitaminelor liposolubile (A, D, E, K) este relativ asemănătoare cu a trigliceridelor (TG).Vitaminele liposolubile sunt prezente în alimentaţie sub formă liberă (vitamina E sau K), fie sub formă esterificată (Vitamina D şi parţial vitamina A, sub formă de retinol). De aceea hidroliza vitaminelor ingerate sub formă esterificată de către hidrolazele pancreatice este obligatorie. Vitaminele libere se fixează pe micelii în zona nepolară a acestora, împreună cu produşii hidrolizei TG constituind micelii mixte. Transportul complexelor micelare pe care sunt cuplate vitamine liposolubile din lumenul jejunal la enterocite este realizat de „cărăuşi” încă neidentificaţi şi este mai lent ca cel al complexelor micelare obişnuite. La nivelul glicocalixului, complexul miceliu-AG-vitamină liposolubilă este scindat în elementele constitutive, AG şi vitaminele fiind transportaţi în interiorul enterocitelor prin receptori specifici separaţi. O parte redusă a vitaminelor liposolubile se află în faza apoasă a conţinutului intestinal şi ajung la glicocalix după ce au trăbătut stratul neagitat de apă la nivelul porilor rezultaţi prin mişcările longitudinale ale celor 3 straturi de apă.

Prezenţa bilei în intestin este absolut obligatorie pentru absorbţia vitaminei K, în timp ce celelalte vitamine liposolubile pot să circule spre glicocalix şi sub formă hidrosolubilă.

Transportul vitaminelor liposolubile prin membrana enterocitară se face pasiv, cu excepţia vitaminelor K1 şi K2, care se absorb prin mecanism activ, independente de Na+.

Vitamina A se absoarbe atât ca ester (retinol) cât şi ca provitamină (beta carotenul), prima având o viteză de absorbţie mai mare, apoi în celula intestinală carotenul este transformat în retinol care este reesterificat. Vitaminele D, E şi K nu suferă un asemenea proces.

În celulele intestinale vitaminele liposolubile sunt încorporate împreună cu alţi constituienţi lipidici în chilomicroni şi VLDL. Sub această formă de transport vitaminele liposolubile părăsesc enterocitele, mai ales pe cale limfatică, dar parţial şi pe cale portală (vitaminele A şi E).Modele convenţionale de bilanţ dovedesc că absorbţia vitaminelor liposolubile nu este un proces prea eficient, din cantitatea ingerată de absoarbe 6-60% vitamină A, 60-90% vitamină D, 60-80% vitamină E şi 40-50% vitamină K.

ABSORBŢIA VITAMINELOR HIDROSOLUBILE

Absorbţia vitaminelor hidrosolubile este şi mai puţin cunoscută comparativ cu cea a vitaminelor liposolubile. Mecanismele majore de absorbţie sunt pasive şi active (în special pentru tiamină).

1. Vitamina B1 (tiamina), puternic bazică, cu greutatea moleculară relativ ridicată, este prezentă în toate alimentele de origine vegetală sau animală. Nevoile zilnice de tiamină sunt de 1-2 mg, dar cantitatea absorbită este de 4 mg. Sediul de absorbţie este jejunul, care are o capacitate relativ limitată de a absorbi această vitamină. Administrarea pe cale orală a unor doze mari de tiamină este inutilă, cantităţile care depăşesc capacitatea maximă de absorbţie (8-14 mg/zi) fiind eliminate prin scaun.Transportorul vitaminei B1 din lumenul intestinal în enterocit ar fi după unii autori fosfopirokinaza, o enzimă care fosforilează tiamina. Traversarea membranei enterocitare este facilitată de asemenea de fosfopirokinază, mecanismul fiind activ, deci uşor saturabil. Nu se cunosc date privind mecanismul de transport al tiaminei de la polul luminal la cel sanguin. Forma activă de utilizare a tiaminei este cocarboxilaza şi esterul pirofosforic, ambele cu rol în decarboxilarea aminoacizilor, mai ales a alfa-cetoacizilor. Procesele de cocarboxilare şi pirofosfatarea tiaminei au loc probabil în ficat.

2. Vitamina B2 (riboflavina) se găseşte din abundenţă în grâu, orez, ovăz, carne, ficat. Doza zilnică necesară este de 1-2 mg dar absorbţia sa poate atinge 8 mg. După administrarea orală, concentraţia maximă sanguină este atinsă după 60-80 minute. Pentru doze orale cuprinse între 1 şi 20 mg, excreţia urinară a vitaminei creşte proporţional cu doza, fiind de aproximativ 60%, dar pentru doze ce depăşesc 50 mg, excreţia urinară nu mai creşte, dovedind că procesul este saturabil. Sediul absorbţiei riboflavinei este jejunul proximal, procesul fiind pasiv şi autolimitat. Existentă în lumenul intestinal sub formă de monofosfat, vitamina B2 este defosforilată, formă sub care poate fi transportată la nivelul membranei enterocitare şi apoi în citoplasmă. Nu se cunoaşte transportorul, dar este demonstrată refosforilarea riboflavinei în enterocit, prin mecanisme enzimatice, formă sub care ajunge la polul bazal al acestuia şi apoi în circulaţia portală. La nivelul ficatului, riboflavina este defosforilată, formă sub care este apoi utilizată în periferie. Rolul riboflavinei cel mai important este de facilitare a proceselor de oxidoreducere.

3. Vitamina B6 (piridoxina) este prezentă în cantităţi mari în germenii de cereale, levuri, ficat, carne. Necesarul de vitamină B6 este de 1-2 mg/zi, însă posibilităţile de absorbţie ating 5 mg. Locul absorbţiei piridoxinei este jejunul, dar se absoarbe şi în ileon, mecanismul de absorbţie este pasiv, procesul fiind foarte rapid. Nu se cunoaşte nici transportul şi nici mecanismele de trecere de la polul apical al celullulei intestinale la polul bazal al acesteia şi apoi în sânge. Din enterocite vitamina este transportată pe cale portală şi depozitată în ficat, unde este transformată în formele active piridoxalfosfatul şi piridoxamina. Prima formă favorizează transaminarea şi decarboxilarea aminoacizilor, precum şi transportul aminoacizilor prin mucoasa intestinală şi intervine ca o coenzimă a glicogenfosforilazei în degradarea glicogenului.

4. Vitamina PP (nicotinamida) este foarte răspândită în toate alimentele, mai ales carne şi verdeţuri. Nevoile zilnice sunt de aproximativ 20 mg, cu posibilităţi de absorbţie până la 40 mg. Procesul de transport este pasiv şi asigurat de jejun. Această vitamină prin piridonucleotidele în structura cărora intră NAD şi NADP, are rol de coenzimă a dehidrogenazelor, enzime care dehidrogenează diverse substanţe care se oxidează în lanţul respirator. O sursă importantă de vitamină PP este triptofanul, transformarea având loc la nivelul ficatului şi mai puţin la nivelul enterocitului.

.5. Vitamina B12 (ciancobalamina) este prezentă în ficat, rinichi, muşchi, creier, fiind legată de proteine prin legături peptidice, hidrolizate prin preparare, acidifiere şi activitatea enzimelor proteolitice. Necesarul zilnic este de 3-7 ug, dar posibilităţile de absorbţie sunt de 10-15 ug/zi. Sediul specific de absorbţie este ileonul terminal, unde se absoarbe 60-80% din cantitatea prezentă în intestin. Sunt demonstrate două mecanisme de transport ale vitaminei de la stomac la ileon: cuplarea cu factorul intrinsec (FI), urmată de decuplarea în mucoasa ileală (forma majoră de transport); circulaţia sub formă liberă de-a lungul intregului intestin subţire şi absorbţia ca atare în ileon. Forma liberă de transport este foarte uşor atacabilă de flora microbiană şi de aceea doar cantităţi infime ajung la nivelul ileonului, sub această formă absorbindu-ser doar 1% din total. În prezenţa vitaminei B12, FI dimerizează şi un mol al dimerului fixează doi moli de vitamină. Cuplarea FI cu vitamina are loc la nivelul stomacului. Complexul acesta este rezistent la agresiunile intraluminale, mai ales din partea florei microbiene şi paraziţilor. La nivelul „marginii în perie”, în sau pe celulele epiteliale ileale, complexul FI-vitamină B12 care se ataşează fără consum de energie este decuplat, cele două componente fiind absorbite separat, prin mecanisme pasive.

Există însă o competiţie între FI şi vitamina B12 la nivelul diverşilor receptori celulari, ileali, demonstată prin inhibiţia absorbţiei vitaminei B12, în cazul unui exces de FI la acest nivel. O serie de date recente au arătat că tripsina pancreatică modelează chimic complexul fiind mai uşor asimilabilă vitamina B12 la nivelul enterocitelor ileale. Fixarea complexului FI-vitamina B12 la vivelul celulelor epiteliale ileale este favorizată de pH-ul alcalin ileal (8,5) şi de Ca2+ (sau Mg2+).Intrată în celulele ileale prin receptori specifici, vitamina B12 este fixată temporar în mitocondriile celulare şi tranformată în mitilcobalamină, apoi în deoxiadenozilcobalamină. Derivaţii metabolici ai vitaminei trec din mitocondrii în şitoplasmă şi apoi după câteva ore are loc transportul lor spre polul sanguin al celulelor ileale. Din cantitatea totală de vitamină intrată în celule 95% ajunge în capilarele venoase portale, restul urmează calea limfatică. Transportul sanguin al vitaminei B12 se face cu ajutorul transcobalaminelor, prezente în sânge şi grupate în trei tipuri în funcţie de GM. Vitamina B12 este transportată de la enterocite de către transcobalamina II, o globulină sintetizată în ficat, indispensabilă pentru preluarea vitaminei şi livrarea ei reticulocitelor şi hepatocitelor. TranscobalaminaI, sintetizată de granulocitele neutrofile şi acidofile, este mai degrabă o proteină de legătură şi de stocaj, decât o proteină transportoare.

Ea transportă vitamina B12 sub formă de metilcobalamină, prezenţa ei în sânge fiind davada saturării capacităţii de stocare. În alimentaţia naturală (ouă, lapte, brânză) se găsesc ciancobalamine, parţial diferite ca structură de vitamina B12, dar care sunt tranportate şi prelucrate la nivelul celulelor ileale, trecând în circulaţia portală, prin intermediul căreia sunt depozitate în ficat. Depozitul hepatic de vitamină B12 şi ciancobalamine este de aproximativ 3000 μg. Vitamina B12 şi ciancobalaminele au circuit enterohepatic similar cu cel al sărurilor biliare, 2/3 din vitamina B12 biliară fiind reabsorbită de celulele mucoasei ileale, cacă există cantităţi adecvate de FI. Absorbţia vitaminei B12 este redusă de: lipsa FI, disbioza intestinală, parazitoze intestinale, lipsa ileonului terminal, ileitele tewrminale, lipsa de receptori specifici ileali (boala Imerslund), abuzul de etanol, tratamente prelungite cu neomicină, colestiramină.

6. Vitamina C (acidul ascorbic) necesară numai anumitor specii, inclusiv omul, intervine în multiple procese în organism ( hidroxilare, sinteza colagenului, menţinerea proceselor de oxidoreducere celulară într-o stare de echilibru etc.). Necesarul zilnic de vitamina C este de aproximativ 10 mg, dar absorbţia acesteia este foarte variabilă (între 10-100 mg/zi). Răspândită larg în fructe şi zarzavaturi, vitamina C este termolabilă. Absorbţia acestei vitamine se face în jejun, prin mecanisme active, deci împotriva gradientelor de concentraţie şi este foarte rapidă în prima oră, lentă după aceea, de obicei invers proporţională cu concentraţia sa intraluminală. Manifestările clinice ale depleţiei severe de vitamina C(scorbut) apar după 6-8 luni de absenţă a aportului alimentar.

ABSORBŢIA APEI ŞI ELECTROLIŢILOR

Zilnic la nivelul intestinului se absorb aproximativ 8-10 l apă, deşi apa ingeratăeste de 1,5-2,5l. Restul provine din secreţiile digestive, care în cea mai mareparte sunt apoase. Majoritatea apei este absorbită la nivelul intestinului subţire(7-8l), astfel că numai 1 l pătrunde în colon. Prin procesul de absorbţie de laacest nivel cantitatea de apă eliminată în final este de 150ml.Mecanismul absorbţiei este pasiv, realizat de forţe osmotice date de absorbţiaelectroliţilor şi de forţe hidrostatice.Căile de absorbţie ale apei:1. transcelular-traversând enterocitul2. la polul apical care este hidrofob, apa pătrunde prin intermediul unor

canale de natură proteică; părăseşte celula la nivelul membranei bazale/laterale fiind antrenată osmotic în spaţiul intercelular lateral

Absorbţia apei antreneză cu ea diverse substanţe solvite: electroliţi, uree, dacăGM nu depăşeşte 200D. Este efectul de dragare a solventului- SOLVENTDRAG.

Sodiul1. la nivelul membranei bazale/laterale a ATP-azei Na+-K+ dependente

2. La nivelul polului apical prin gradientul creat de activitatea pompei, Na+ pătrunde în celulă; S-a emis ipoteza că la nivelul membranei apicale există un transportor comun pentru glucoză şi Na+, fiecare constituient mărind afinitatea transportorului pentru celălalt

3. la nivelul membranei apicale a enterocitului s-a descris o pompă neutră de NaCl care acţionează mai ales în segmentele distale ale intestinului subţire realizând transportul NaCl în ambele sensuri- în mod normal predomină absorbţia.

4. Transportul pasiv, prin spaţiile laterocelulare şi pe la nivelul joncţiunilor interenterocitare se facepe baza gradientelor electrochimice şi a forţelor Starling care acţionează la nivelul vascular

2. Clorul se absoarbe din intestin corelat cu absorbţia HCO3-. În lichidele jejunale concentraţia Cl- scade la 60-70 mEq/l şi cea a HCO3- ajunge la 45 mEq/l. Aceste date demonstrează interdependenţa absorbţiei celor doi ioni de intensitatea schimburilor intestinale. Se admite că în jejun transportul Cl- se face prin difuziune pasivă, consecutiv absorbţiei Na+ creindu-se o electronegativitate a chimului şi o electropozitivitate a bazei enterocitelor, Cl- mişcându-se de-a lungul acestui gradient electric, urmând Na+. Transportul pasiv este mecanismul răspunzător pentru cea mai mare parte a Cl- absorbit din intestin, dar în ileon şi colon acţionează şi mecanisme active, care transportă Cl- împotriva unor gradiente osmotice şi electrice, acestea din urmă fiind estimate la –15 mV. Cercetările efectuate au arătat că transportul activ al Cl- în ileon şi colon este rezultatul activităţii pompei neutre de NaCl şi se realizează cuplat cu transportul în sens opus al HCO3-, prin acest mecanism secretându-se în lumenul intestinal un număr de HCO3- egal cu cel de Cl- absorbiţi. Aportul de HCO3- în intestin este necesar pentru a neutraliza produşii acizi elaboraţi de către bacterii (mai ales în colon).

Absorbţia activă ileocecală a Cl- depinde deci de rata secreţiei de HCO3- la rândul său condiţionată de intensitatea metabolismului enterocitar, PC02 intestinal, pH. Colonul are capacitatea maximă de absorbţie pentru Cl- până la 560 mEq, dar în condiţii obişnuite se absorb zilnic doar aproximativ 30 mEq Cl- şi prin fecale se elimină doar 2 mEq.

3. Bicarbonatul, provenit în special din secreţia pancreatică, secundar din cea biliară, se absoarbe în jejun relativ puternic, datorită secreţiei active de H+. Această secreţie continuă atât timp cât pH-ul intrajejunal este mai mare de 6,0 şi concentraţia de HCO3- este peste 2,3 mM. În schimbul ionilor H+ secretaţi în lumen se absoarbe Na+ şi apă. Nu se cunosc fazele şi mecanismele de transport intraenterocitar ale HCO3- -ului dar ionul se depune la nivelul zonelor bazală şi laterală ale enterocitelor şi apoi în interstiţiile dintre enterocite. La nivelul ileonului şi al cecului HCO3- este excretat prin activitatea pompei neutre de NaCl (schimbul anionic), de aceea concentraţia ionului la acest nivel este crescută. Această situaţie demonstrează că pool-ul HCO3- este foarte labil. Dar în segmentele distale ileale şi în cec HCO3- se combină în lumen cu H+, rezultând H3C02, care este rapid descompus în CO2 şi H2O de către flora colică şi ca urmare eliminările de HCO3- în fecale sunt reduse (5 mEq).

4. Potasiul, element important pentru metabolismul general, este absorbit pasiv de-a lungul tractului intestinal. În duoden ajung zilnic aproximativ 120 mEq K+, din care 50 sunt de origine alimentară şi restul provin din secreţiile digestive. Din această cantitate în segmentele superioare ale intestinului se absorb 100 mEq K+, K+ difuzând în special prin spaţiile laterocelulare şi prin joncţiunile intercelulare, se echilibrează electrochimic cu concentraţia plasmatică şi cu diferenţa de potenţial transepitelial. Mecanismele transportului K+ nu sunt încă bine precizate, dar se pare că un rol important în transportul pasiv al ionului deţin mişcările apei (efectul de dragare). De asemenea pompa ionică din membranele laterobazale ale enterocitului, concomitent cu expulzia Na+ din celulă introduce K+, dar K+ are tendinţa de a părăsi rapid celula, astfel fiind menţinută hipoosmolaritatea epiteliului intestinal. În sectorul ileocecal s-a demonstrat tendinţa de a secreta K+ şi nu de a-l absorbi. Capacitatea colonului de a secreta K+ este foarte mare (45 mEq/24 ore) dar în condiţii obişnuite se secretă doar 7 mEq/24 ore, astfel încât excreţia de K+ în fecale este de aproximativ 10 mEq. În condiţii patologice transportul din mucoasa intestinală în lumen a K+ este foarte intens, determinând depleţii potasice severe, situaţie întâlnită în sindroamele diareice prelungite, mai ales în cele de tip coleriform şi în sindromul Zollinger-Ellison.

5. Fierul se găseşte în organism în cantitate de aproximativ 4 g, din care 2-2,5 g sub formă de hemoglobină. Această cantitate de fier este menţinută printr-un echilibru dinamic, adecvat între pierderi şi aportului alimentar. Sediul electiv al absorbţiei fierului este zona duodenală şi primele anse jejunale, procesul având loc exclusiv la nivelul enterocitelor. Absorbţia este controlată probabil prin mecanism de feed-back între fierul depozitat şi cel existent în mucoasa duodeno-jejunală. În condiţii fiziologice nevoile zilnice de fier la adult sunt de 1 mg la bărbat şi 2-3 mg la femei (mai mult în perioada gravidităţii, climax). Carnea , ouăle, zarzavaturile, cerealele, fructele asigură 90% din necesităţile de fier ale organismului.

Fierul alimentar se găseşte sub forme anorganice, de săruri feroase Fe2+ şi săruri ferice Fe3+; forme organice, în structura porfirinică a hemului din hemoglobină şi mioglobină (Fe2+)

Pentru a putea fi absorbit fierul nonhem trivalent este redus la fier bivalent în stomac, conversia fiind facilitată de către substanţe reducătoare ca HCl şi acidul ascorbic. Fe2+ este mult mai solubil; alimentele cu un conţinut crescut de fitaţi, fosfaţi, oxalaţi, fibre vegetale limitează absorbţia, de asemenea sucul pancreatic inhibă absorbţia.

Fe hem bivalent este eliberat din hemoglobină sau mioglobină în prezenţa acidului clorhidric din sucul gastric. Fe2+ este transportat din stomac în intestinul subţire.

Atât fierul nonhem cât şi cel hem este absorbit activ la nivelul duodenului şi jejunului superior.

Pătruns în enterocit se fixează pe un cărăuş intracelular care îl poate distribui fie mitocondriilor, fie unei proteine numită apoferitină.

Aceasta este o proteină globulară, GM de 440KD şi 25 subunităţi; prin fixarea de Fe se transformă în feritină, moleculă care conţine 4500 atomi de fier. Apoferitina acţionează ca o feroxidază care oxidează Fe2+ în Fe3+ şi îl include în feritină sub formă de micelii de hidroxifosfat feric. În cele 24 subunităţi Fe este eliberat de pe feritină după reducerea sa la Fe2+.Ritmul absorbţiei fierului depinde de starea de saturare a sistemului apoferitină-feritină, fiind scăzut când cantitatea de feritină din celulele intestinale este crescută şi crescut ori de câte ori cantitatea de apoferitină scade.

Fierul absorbit pătrunde în sângele portal şi este preluat de către o beta1-globulină plasmatică transportoare, siderofilina sau transferina.Transferul fierului din celulele intestinale în sânge este favorizat de încărcarea redusă cu fier a transferinei.

6. Calciul de origine alimentară se absoarbe numai sub formă ionizată, Ca2+, ionizarea fiind facilitată de HCl din sucul gastric care dizolvă calciul insolubil şi îl eliberează din complexele proteice.Proporţia de calciu resorbit depinde şi de forma în care a fost ingerat. Sărurile solubile- cloruri, gluconaţi se resorb uşor, pe când sărurile insolubile, oxalaţi, fitaţi se absorb numai după ce au fost solubilizate sub acţiunea HCl. Preparatele farmacologice utilizate pentru tratamentul hipocalcemiei sunt sub formă de gluconaţi sau lactaţi.Când în alimente există cantităţi mari de fitaţi- cereale, oxalaţi-citrice, absorbţia calciului este stânjenită.Unii compuşi alimentari cum ar fi aminoacizii, glucidele, cresc absorbţia iar AG cu lanţuri lungi, mai ales în absenţa sărurilor biliare o scad.Calciul se absoarbe mai ales în segmentele proximale ale intestinului, unde mediul este mai puţin alcalin. La acest nivel s-a demonstrat existenţa unei proteine- Calcium Binding Protein- proteina calcipexică, care are rolul de a capta Ca2+ la nivelul marginii în perie a enterocitului servind drept transportor intracelular.

La nivelul membranei bazale/laterale, calciul este eliberat de pe proteina transportoare şi eliminat înspre interstiţiu sub acţiunea unei ATP-aze Ca2+ dependente.Vitamina D forma activă, 1,25 dihidroxicolecalciferol stimulează absorbţia Ca2+ prin stimularea sintezei proteinei transportoare şi activarea ATP-azei Ca2+ dependente.

Calcitonina, hormonul hipocalcemiant, în doze mici diminuă absorbţia intestinală a calciului iar în doze mari o stimulează. Aceste efecte necesită prezenţa vitaminei D. Glucocorticoizii diminuă absorbţia intestinală a Ca2+ printr-un efect antivitamină D.

7. Magneziul se absoarbe prin mecanisme pasive, probabil legate de absorbţia calciului. Nevoile zilnice de magneziu de 150-200 mg, sunt satisfăcute de aportul alimentar. Sediul optim de absorbţie este jejunul. Deşi există deosebiri esenţiale între mecanismele de absorbţie ale Ca2+ şi Mg2+, în steatoree se remarcă pierderi direct corelate ale acestor minerale, ducând la accentuate situaţii de hipocalcemie şi hipomagnezemie. Având un rol important în reglarea funcţiilor tuturor fibrelor musculare, Mg2+ este un ion vital; scăderea sa sub nivelul critic în organism duce la oprirea activităţii cardiace.

8. Oligoelementele (cobalt, zinc, crom, seleniu, mangan, cupru, brom) se absorb pasiv, dar mecanismele intime nu sunt cunoscute. Troficitatea fanerelor, tegumentelor, starea psihică, funcţionalitatea hepatică, renală şi cardiacă sunt dependente în mare măsură de prezenţa în organism a acestor oligoelemente. Unele observaţii recente sugerează că aceste oligominerale intră în structurile complexe hormonale, vitaminice, proteice, având importanţă în primul rând asupra structurii receptorilor celulari.

ABSORBŢIA SĂRURILOR BILIARE

În intestinul proximal sărurile biliare angajate în micelii mixte, asigură absorbţia lipidelor şi a substanţelor liposolubile şi apoi sunt reabsorbite în proporţie de aproximativ 95%, în cea mai mare parte în ileon şi într-o măsură mult mai mică în colon. În ileon reabsorbţia sărurilor se face activ, prin mecanisme care presupun existenţa de transportori, receptori şi un consum energetic. Integritatea epiteliului ileal şi o concentraţie normală a Na+ în lumenul şi celulele ileonului terminal sunt indispensabile pentru asigurarea reabsorbţiei normale a sărurilor biliare, în timp ce depleţia sodată, colestiramina, lignina, sărurile de aluminiu, inhibă realborbţia lor. Receptorii de membrană care asigură transportul ileal al sărurilor biliare sunt diferiţi de cei ai vitaminei B12, ai FI. În ileon se absorb sărurile biliare foarte ionizate, mai ales componenţii acizilor biliari principali şi în mod exclusiv taurinoconjugaţii.Sărurile biliare ajunse în intestin se absorb parţial şi prin difuziune pasivă de-a lungul întregii mucoase intestinale şi colice, cantitatea resorbită depinzând de ionizarea şi pK-ul sării biliare şi de pH-ul mediului.

Pool-ul sărurilor biliare este de aproximativ 4 g dar ca urmare a faptului că cea mai mare parte a sărurilor biliare excretate în intestin sunt reabsorbite şi ajunse prin sângele portal la ficat sunt excretate din nou în intestin, circuitul entero-porto-hepatic, debitul zilnic de săruri biliare în intestin este de 12-40 g, consecutiv repetării circuitului de 6-8 ori. Prin faptul că sărurile biliare conjugate sau deconjugate sunt rapid şi aproape total epurate de ficat din sângele portal, în sângele circulaţiei sistemice se găsesc doar cantităţi reduse de săruri biliare, constituienţi potenţiali periculoşi. Reciclarea de mai multe ori pe zi a unei cantităţi reduse de săruri biliare permite deci ca pool-ul biliar total să fie menţinut doar prin sinteza hepatocitară zilnică a aproximativ 500mg acizi biliari, care se pierd prin scaun şi în cantităţi minime prin urină (25 mg/zi). Sărurile biliare care nu au fost reabsorbite suferă acţiunea florei colonice care realizează deconjugarea şi apoi dehidroxilarea lor, transformând acizii biliari primari în secundari, parte din aceştia din urmă eliminându-se prin scaun.