finantele intreprinderii. manual de studiu individual

156
FINAN ELE ÎNTREPRINDERII Ț Lect. univ. drd. Marian COVLEA MA, MS, MSF, MSL Bucure ti, aprilie 2012 ș C U P R I N S INTRODUCERE ...................................................................................................................................... Unitatea de învăţare 1 Con inutul, conceptele i func iile Finan elor întreprinderii ț ș ț ț 1.1. Introducere ........................................................................................................................................... 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .................................................................................. 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................. 1.3.1. Definirea i conceptele de bază ale Finan elor întreprinderii;.................................... ș ț 1.3.2. Principiile i func iile Finan elor ș ț ț întreprinderii.................................................................. 1.3.3. Obiectivele fundamentale ale Finan elor ț întreprinderii...................................................... 1.4. Îndrumător pentru autoverificare ......................................................................................................... Unitatea de învăţare 2 Departamentul financiar 2.1. Introducere .......................................................................................................................................... 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .................................................................................. 2.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................. 2.3.1. Locul departamentului financiar în structura i activitatea întreprinderii.......................... ș 2.3.2. Activită ile departamentului financiar ț ................................................................................ 2.3.3. Mecanismele financiare...................................................................................................... 2.3.4. Fluxurile financiare........................................... ................................................................ 2.3.5. Ciclurile financiare............................................................................................................. 2.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................ Unitatea de învăţare 3 Structura financiară a întreprinderii 3.1. Introducere .......................................................................................................................................... 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................ 1

Upload: adriana-rau-raban

Post on 05-Dec-2014

290 views

Category:

Documents


11 download

DESCRIPTION

Finantele Intreprinderii. Manual de Studiu Individual

TRANSCRIPT

FINAN ELE ÎNTREPRINDERIIȚ

Lect. univ. drd. Marian COVLEAMA, MS, MSF, MSL

Bucure ti, aprilie 2012ș

C U P R I N S

INTRODUCERE ......................................................................................................................................

Unitatea de învăţare 1Con inutul, conceptele i func iile Finan elor întreprinderiiț ș ț ț

1.1. Introducere ...........................................................................................................................................1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................................................1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................

1.3.1. Definirea i conceptele de bază ale Finan elor întreprinderii;....................................ș ț1.3.2. Principiile i func iile Finan elorș ț ț

întreprinderii..................................................................1.3.3. Obiectivele fundamentale ale Finan elorț

întreprinderii......................................................1.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................

Unitatea de învăţare 2Departamentul financiar

2.1. Introducere ..........................................................................................................................................2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................................................2.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................

2.3.1. Locul departamentului financiar în structura i activitatea întreprinderii..........................ș2.3.2. Activită ile departamentului financiarț ................................................................................2.3.3. Mecanismele financiare......................................................................................................2.3.4. Fluxurile financiare........................................... ................................................................2.3.5. Ciclurile financiare.............................................................................................................

2.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................

Unitatea de învăţare 3Structura financiară a întreprinderii

3.1. Introducere ..........................................................................................................................................3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................

1

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................3.3.1. Pasivul bilan ier – sediul surselor financiare ale întreprinderiiț ..........................................3.3.2. Clasificarea surselor de finan are............................................... ......................................ț3.3.3. Sursele interne de finan are.........................................................ț .....................................3.3.4. Criteriile de analiză, evaluare i selec ie a surselor de finan are.......................................ș ț ț3.3.5. Sursele externe, sursele fără costuri i sursele nerambursabile .......................................ș

3.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................

Unitatea de învăţare 4Mijloace, instrumente şi modalităţi de plată, creditare i garantare financiarăș

4.1. Introducere ...........................................................................................................................................4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ...........................................................4.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................

4.3.1. Locul, rolul i importan a mijloacelor, instrumentelor i modalită ilor de plată, ș ț ș țcreditare i garantare........................................................................................................................ș

4.3.2. Mijloacele de plată...................................................................................................4.3.3. Instrumentele de plată i creditș ..................................................................................4.3.4. Modalită ile de plată.......................................ț ..........................................................4.3.5. Garan ii comerciale i bancare.................................................................................ț ș

4.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................

Unitatea de învăţare 5Deciziile de investi ii. Riscul financiarț

5.1. Introducere ..........................................................................................................................................5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ...........................................................5.3. Conţinutul unităţii de învăţare ...........................................................................................................

5.3.1. Tipologia investi iilor.......................................................................................................ț5.3.2. Finan area i indicatorii de eficien ă aiț ș ț

investi iilor .....................................ț ....................5.3.3. Tipologia riscurilor. Atitudinea fa ă de risc.......................................................................ț5.3.4. Evaluarea sintetică a riscului de faliment................ .........................................................

5.3.5. Surse de date pentru verificarea seriozită ii i solvabilită ii partenerilor ț ș ț de afaceri…………………………………………………………………………………

5.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................

Unitatea de învăţare 6Amortizarea capitalului imobilizat ca sursă de finan areț

6.1. Introducere ...........................................................................................................................................6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................6.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................

6.3.1. Importan a i limitele amortizării ca sursă de finan areț ș ț ....................................................6.3.2. Etapele procesului de amortizare........................................................................................6.3.3. Metodele de amortizare .....................................................................................................6.3.4. Criteriile de selec ie a duratei de utilizare normală i a metodei de amortizare aț ș

imobilizărilor ....................................................................................................................6.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................

Unitatea de învăţare 7Analiza echilibrului financiar-patrimonial al întreprinderii

7.1 Introducere ............................................................................................................................................2

7.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat .............................................................7.3 Conţinutul unităţii de învăţare ..............................................................................................................

7.3.1. Importan a asigurării echilibrului financiar alț întreprinderii..............................................

7.3.2. Bilan ul contabil, bilan ul financiar-patrimonial i bilan ulț ț ș ț func ional.........ț ......................7.3.3. Indicatorii echilibrului financiar-patrimonial al întreprinderii...........................................

7.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................

Unitatea de învăţare 8Gestiunea financiară a activelor i pasivelor de exploatareș

8.1. Introducere ...........................................................................................................................................8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................8.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................

8.3.1. Indicatoriide eficien ă a utilizării activelor de exploatareț ..................................................8.3.2. Indicatoriide eficien ă a utilizării pasivelor ț de

exploatare..................................................8.3.3. Ratele de rentabilitate a activită ii întreprinderii...............................................................ț

8.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................

Unitatea de învăţare 9Gestiunea trezoreriei întreprinderii

9.1. Introducere ...........................................................................................................................................9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................9.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................

9.1. No iunea de trezorerie a întreprinderii.................................ț .................................................9.2. Elaborarea bugetului de trezorerie............................................ ..........................................9.3. Indicatorii de lichiditate...................................................................... .................................

9.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................

Unitatea de învăţare 10Etică profesională, deontologie i integritate în activitatea financiarăș

10.1 Introducere ..........................................................................................................................................10.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ...........................................................10.3 Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................

10.3.1. Conota ii conceptuale cu privire la etică, deontologie i integritate................................ț ș10.3.2. Etica profesională în afacerile financiare.........................................................................10.3.3. Rezolvarea practică a unor dileme etice .........................................................................

10.4. Îndrumător pentru autoverificare .......................................................................................................

3

INTRODUCERE

Disciplina Finan ele întreprinderiiț este înscrisă în planul de învăţământ în cadrul disciplinelor cu caracter teoretico-aplicativ ca urmare a faptului că una dintre cele mai pregnante tendinţe din domeniul economic şi paraeconomic o reprezintă asigurarea surselor de finan are a afacerilor. Deşiț această tendinţă este o componentă a evoluţiei istorice a societăţii umane, începută cu expansiunea comerţului i afacerilor mondiale, se poate argumenta că finan area reprezintă o reală componentă aș ț mediului de afaceri contemporan, deoarece ultimele decenii s-au caracterizat prin extinderea afacerilor la nivel planetar şi intensificarea celor existente, apariţia unor modificări spectaculoase în ierarhizarea puterilor economice (la nivel de întreprindere sau chiar la nivel macroeconomic, de state) realizate în funcţie de abordarea relaţiei mediu na ional–mediu interna ional.ț ț

Având în vedere angrenarea unui număr tot mai mare de agenţi economici în operaţiuni comerciale i financiare interna ionale, pe baza unor criterii şi principii moderne, cu parteneri dinș ț diverse medii economice, aceste cunoştinţe sunt absolut necesare în exercitarea profesiei de economist.

Obiectivele cursului

Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind activitatea de finan e ale întreprinderii pornind de la bazele conceptuale cu care operează aceastăț activitate. De asemenea sunt abordate o serie de aspecte legate de particularităţile finan elorț întreprinderii în context internaţional. Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi modul în care finan ele (ca func ie a întreprinderii) i funcţiile finan elor întreprinderii (reparti ie iț ț ș ț ț ș control) sunt influen ate de func iile managementului (previziune - financiară, organizare – aț ț departamentului financiar, coordonare – a utilizării resurselor financiare, antrenare a personalului – în activitatea financiară, control, evaluare, reglare – a activită ilor financiare) asigură punerea în aplicareț a strategiei generale a întreprinderii.

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competen e generale iț ș specifice:

1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei) identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni în cadrul

disciplinelor economice; utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul economic; definirea / nominalizarea de concepte ce apar în activitatea de finan ele întreprinderii;ț capacitatea de adaptare la noi situaţii apărute pe parcursul activităţii de finan e ale firmei.ț2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi

a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei) generalizarea, particularizarea, integrarea unor domenii economice în finan eleț

întreprinderii; realizarea de conexiuni între elementele funcţiilor finan elor întreprinderii;ț

4

argumentarea unor enunţuri în faţa finan atorilor, creditorilor, ac ionarilor, investitorilor,ț ț partenerilor de afaceri, angajaţilor;

capacitatea de organizare şi planificare a activită ii de procurare i utilizare a surselor deț ș finan are;ț

capactitatea de analiză şi sinteză în procesul de luare a deciziilor financiare.3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice

specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare) relaţionări între elementele ce caracterizează activităţile de finan e ale întreprinderii;ț descrierea unor stări, sisteme, procese, fenomene ce apar pe parcursul activităţii de finan areț

a întreprinderii; capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului; abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul finan elor întreprinderii;ț capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula în domeniul finan ării întreprinderiiț ; capacitatea de a soluţiona situa ii dificile apărute în asigurarea finan ării i fluxurilor deț ț ș

numerar.4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific /

cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională) în domeniul finan elor întreprinderii:ț

reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde la întrebările investitorilor, finan atorilor, creditorilor, asigurătorilor;ț

implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina finan ele întreprinderii;ț acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenomen, comportament, etc. conform legislaţiei

în vigoare; capacitatea de a avea un comportament etic în faţa finan atorilor, partenerilor de afaceri,ț

angajaţilor; capacitatea de a aprecia diversitatea şi multiculturalitatea analizei probelor; abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, conform programului fiecărei grupe:

1. Structura financiară a întreprinderii (1 oră)2. Deciziile de investi ii (1 oră)ț3. Amortizarea capitalului imobilizat (1 oră)4. Analiza echilibrului financiar-patrimonial (1 oră)

Structura cursului

Cursul este compus din 10 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Con inutul, conceptele i func iile Finan elor întreprinderiiț ș ț ț (4 ore)Unitatea de învăţare 2. Departamentul financiar (4 ore)Unitatea de învăţare 3. Structura financiară a întreprinderii (4 ore)Unitatea de învăţare 4. Mijloace, instrumente şi modalităţi de plată, creditare i garantareș

5

financiară (8 ore)Unitatea de învăţare 5. Deciziile de investiţii. Riscul financiar (8 ore)Unitatea de învăţare 6. Amortizarea capitalului imobilizat ca sursă de finan areț (4 ore)Unitatea de învăţare 7. Analiza echilibrului financiar-patrimonial al întreprinderii (4 ore)Unitatea de învăţare 8. Gestiunea financiară a activelor şi pasivelor de exploatare (8 ore)Unitatea de învăţare 9. Gestiunea trezoreriei întreprinderii (8 ore)Unitatea de învăţare 10. Etică profesională, deontologie i integritate în activitatea financiarăș (4

ore)

Teme de control (TC)

Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea următoarele subiecte:

1. Principiile i obiectivele finan elor întreprinderiiș ț (2 ore)2. Mecanisme, fluxuri i cicluri financiare (3 ore)ș3. Indicatori de gestiune i de rentabilitate a activită ii întreprinderii i investi iilor (3 ore)ș ț ș ț

Bibliografie obligatorie:

a. Marian COVLEA, Finan ele întreprinderiiț , edi ia a II-a completată, Editura Pro-țUniversitaria, Bucureşti, 2011.

b. Marian COVLEA, Finan ele întreprinderii. Îndrumar practicț , Editura Pro-Universitaria, Bucureşti, 2008.

c. Paul BRAN, Finan ele întreprinderii. Gestionarea fenomenului microfinanciar, ț edi iaț a doua, Colec ia ț Biblioteca financiar-monetară, Editura Economică, Bucure ti, 2003.ș

d. Ion STANCU, Finan e, ț edi ia a patra, Editura Economică, Bucure ti, 2007.ț șe. Georgeta VINTILĂ, Gestiunea financiară a întreprinderii, edi ia a VI-a, Edituraț

Didactică i Pedagogică, Bucure ti, 2006.ș ș

Metoda de evaluare:

Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grile i subiecte în extenso, ţinându-seș cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.

6

Unitatea de învăţare 1

Conţinutul, conceptele şi funcţiile finanţelor întreprinderii

1.1. Introducere ...........................................................................................................................................1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................................................1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................

1.3.1. Definirea i conceptele de bază ale Finan elor întreprinderii....................................ș ț1.3.2. Principiile i func iile Finan elorș ț ț

întreprinderii..................................................................1.3.3. Obiectivele fundamentale ale Finan elorț

întreprinderii......................................................1.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................

1.1. Introducere

Întreprinderile de comer exterior i cooperare economicăț ș interna ională ac ionează într-un mediu economic intern iț ț ș interna ional cu o serie de caracteristici ce derivă din tendin eleț ț înregistrate la nivel interna ional, cu numeroase elemente deț extraneitate. Globalizarea vie ii economice este una dintre acestea.ț Fenomenul de globalizare sau mondializare a influen at atât mediulț economic interna ional cât i modul de a desfă ura afaceri aleț ș ș companiilor care operează la nivel interna ional. Cea maiț importantă particularitate a mediului de afaceri inerna ional oț reprezintă multiculturalitatea, în sensul că o companie interna ională pentru a avea succes la nivel interna ional trebuie săț ț se adapteze la specificul cultural al zonei în care î i desfă oarăș ș activitatea. Alte elemente de extraneitate sunt limba, monedele (valutele), sistemele contabile, sistemele financiare i bancare,ș normele comerciale i juridice, tradi iile, cutumele, normele deș ț conduită, etc.

7

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoa terea tendin elor mediului de afaceri interna ional înș ț ț care companiile î i desfă oară activitatea;ș ș

– definirea termenilor de afacere i afacere interna ională;ș ț– cunoa terea caracteristicilor afacerilor interna ionale;ș ț– definirea conceptului de management al afacerilor

interna ionale;ț– cunoa terea abordării interculturale a managementuluiș

afacerilor interna ionale.ț

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum sursă de finan are, principii-obiective-func ii ale finan elor, sursăț ț ț atrasă, utilizare a sursei de finan are (nevoie de finan are);ț ț

– studenţii vor putea să diferen ieze func ia financiară deț ț func ia contabilă;ț

– studenţii vor putea să descrie nevoile, particularită ile iț ș caracteristicile mediului financiar intern al întreprinderii de comer exterior;ț

– studenţii vor putea să identifice acele principii care influen ează deciziile i practicile financiare;ț ș

Timpul alocat unităţii de învă are:ț

Pentru unitatea de învă are ț Conţinutul, conceptele şi funcţiile finanţelor întreprinderii, timpul alocat este de 4 ore.

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Definirea i conceptele de bază ale Finan elorș ț întreprinderii

8

Finanţele întreprinderii, deşi îşi găsesc sediul în sfera repartiţiei, au o puternică influenţă asupra producţiei, circulaţiei şi consumului.

Pentru a face o diferen ă clară între Contabilitate i Finan e, existăț ș ț un adagiu foarte sugestiv: Profitul este o opinie, numerarul este un fapt (Ion STANCU, 2007, p. 43), în sensul că profitul este o opinie a contabililor, în spatele acestuia negăsindu-se întotdeauna numerar, dacă veniturile facturate nu au fost încasate. În schimb, numerarul este un lucru concret, indispensabil func ionării firmei;ț pe termen scurt, este preferabil să existe numerar fără profit decât să existe profit, dar fără numerar.

Disciplina Finan ele întreprinderiiț operează cu următoarele concepte de bază, care vor fi detaliate în capitolele corespun-zătoare:

surse de finan are;ț

utilizări ale surselor de finan are (nevoi de finan are);ț ț

mecanisme, fluxuri i cicluri financiare;ș

mijloace, instrumente i modalită i de plată, creditare iș ț ș garantare în afaceri;

dobânda i valoarea în timp a banilor;ș

echilibrul financiar-patrimonial;

gestiunea riscurilor financiare; evaluarea riscului de faliment;

bugetarea activită ii firmei;ț

indicatori financiari de rentabilitate a activită ii firmei;ț

indicatori financiari ai investi iilor;ț

etica, deontologia i integritatea în activitatea financiară.ș

Între Contabilitatea financiară i ș Finan ele întreprinderiiț există unele asemănări:

ambele sunt funcţii ale întreprinderii;

au caracter obligatoriu prin lege;

folosesc etalonul valoric, universal (banii);

folosesc aceleaşi date, din aceleaşi documente, de pe aceleaşi perioade de gestiune (lună, an);

sunt animate de principiile prudenţei, conservării (bunei gospodăriri a) patrimoniului firmei şi eficienţei întregii activităţi.

Între Contabilitatea financiară i ș Finan ele întreprinderii ț există însă i unele deosebiri foarte importante, ceea ce face ca ele săș reprezinte domenii distincte:

Contabilitatea financiară are caracter retroactiv 9

(înregistrează evenimente trecute) i deci pasiv (nu maiș poate influen a realitatea), pe când Finan ele întreprinderiiț ț au caracter previzional, se ocupă de prezent i viitor i caș ș atare au caracter proactiv (pot influen a în mod decisiveț realitatea).

Contabilitatea financiară are caracter extern, public, transparent i strict reglementat, pe când Finan eleș ț întreprinderii au caracter intern, privat, translucid i înș general nereglementat.

Au o serie de principii specifice diferite, dintre care cele ale Finan elor întreprinderii sunt prezentate la pct. 1.3.2 deț mai jos.

Obiectivele Contabilită ii financiare sunt eviden a stării,ț ț mi cării i utilizării patrimoniului, calculul rezultatului iș ș ș pozi iei financiare, calculul obliga iilor fiscal iț ț ș întocmirea raportărilor financiare, iar cele ale Finan elorț întreprinderii sunt prezentate la pct. 1.3.3 de mai jos.

În concluzie, esenţa Finanţelor întreprinderii poate fi definită ca reprezentând totalitatea raporturilor generate de formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare realizării diferitelor activităţi (economice, sociale, culturale, etc.) la nivel de întreprindere.

1.3.2. Principiile i func iile Finan elor întreprinderiiș ț ț

Principalele principii călăuzitoare în Finan ele întreprinderii suntț următoarele (Ion STANCU, 2007, pp. 41-49):

1. Şi drumul către iad este pavat cu bune intenţii, sau profitul este o opinie, numerarul este un fapt. Când a vândut şi a facturat c/v mărfurilor vândute, reprezentantul firmei vânzătoare a avut cele mai bune intenţii, veniturile s-au înregistrat, dar când această c/v nu s-a încasat, s-a declanşat iadul: lipsa lichidităţilor, plata impozitului pe un profit nerealizat, decapitalizarea firmei, etc.

În concluzie, este de preferat un flux de numerar (de lichidităţi) cert, real, decât un profit doar pe hârtie. A avea i profit i numerar în acela i timp este situa iaș ș ș ț optimă.

2. Nu da vrabia din mână pentru cioara de pe gard, sau raportul direct proporţional între rentabilitate şi risc: preferă banii mai puţini dar mai siguri, obţinuţi cu un risc mai mic, decât promisiunile de câştig superior, dar la o rată de risc mai mare.

10

3. Ce poţi face astăzi nu lăsa pe mâine, sau valoarea în timp a banilor – o sumă de bani primită de azi este mai sigură şi valorează mai mult decât aceeaşi sumă primită în viitor.

4. Se ieftineşte la grâu şi se scumpeşte la tărâţe se referă la alocarea iraţională a resurselor în sensul zgârceniei manifestate faţă de sume mici necesare activităţilor principale şi irosirea masivă a resurselor pe activităţi neproductive, marginale sau inoportune.

5. Spune-mi cu cine eşti prieten ca să-ţi spun cine eşti, sau problema cash-flow-urilor marginale: evaluarea investiţiilor se face pe baza diferenţei dintre cash-flow-ul firmei cu proiect de investiţii adoptat şi cash-flow-ul firmei fără proiect de investiţii. Proiectele de investiţii se adaugă pe o structură bilanţieră pre-existentă, iar impactul investiţiei noi asupra patrimoniului firmei este scontat a fi unul de multiplicare. De aceea baza de pornire este esenţială.

6. Stăpânul învaţă sluga hoaţă, sau fiscalitatea influenţează deciziile financiare: când investitorul consideră că munceşte mult şi câştigă prea puţin din cauza fiscalităţii împovărătoare, el este tentat să-şi mărească veniturile prin eludarea reglementărilor fiscale (evitare şi chiar fraudă fiscală).

7. Nici plopii nu cresc până la cer, sau de ce chiar şi proiectele de investiţii superprofitabile durează puţin – atenţie la concurenţă: de îndată ce apare o afacere foarte profitabilă, ea este imediat copiată şi multiplicată de concurenţă, ceea ce divizează clientela şi reduce profiturile şi rata rentabilităţii fiecărui concurent în parte.

8. Decât cu prostul la câştig, mai bine cu deşteptul la pierdere (bineînţeles temporară), sau despre eficienţa pieţelor de capital: pieţele reacţionează rapid şi la preţuri corecte la orice informaţie publică disponibilă. Va câştiga întotdeauna cel mai bine informat.

9. Cămaşa este mai aproape decât haina, sau problema mandatării (agenturării): managerii vor acţiona pentru maximizarea averii proprietarilor numai dacă aceasta maximizează şi bunăstarea lor.

10.Nu puneţi toate ouăle în acelaşi coş (rentabilitate nouă şi risc nou), sau rentabilitatea investiţiilor noi se adaugă la cea a firmei, în timp ce riscul lor se combină cu cel al firmei. Aceasta impune şi diversificarea investiţiilor financiare, a surselor financiare, a furnizorilor, clienţilor, etc.

Func iile Finan elor întreprinderii sunt:ț ț11

Func ia de reparti ie:ț ț procurarea, repartizarea iș utilizarea surselor de finan are. Va fi detaliată în capitoleleț viitoare ale acestui manual.

Func ia de control (financiar) internț (controlul preventiv, concomitent i ulterior): verificarea,ș inventarierea, analiza-diagnosticarea-evaluarea rezultatelor activită ii, efectuarea de reglaje, recuperarea pierderilor înț vederea conservării patrimoniului.

Practic, func ia de reparti ie ț ț se exercită în permanen ă în cadrulț firmei, ori de câte ori:

Se prime te, se utilizează i se rambursează un credit;ș ș

Se varsă i se utilizează aporturi în contul capitaluluiș social;

Se alimentează i se utilizează diverse fonduri; ș

Se produc, se vând, se încasează c/v produselor finite, se achită furnizorii i salaria ii, etc.;ș ț

Se calculează i se varsă obliga ii fiscale.ș ț

Cea mai eficientă formă de control este cea preventivă, exercitată de directorul economic, materializată prin aprobarea (sau nu) de către acesta a opera iunii propuse. În exercitarea controluluiț preventiv, directorul economic ine seama de următoarele 5 criterii:ț

Legalitatea: opera iunea supusă aprobării să fie permisă deț lege.

Necesitatea: opera iunea să fie prevăzută în planul anual alț întreprinderii.

Oportunitatea: opera iunea să fie utilă în perioada precisăț pentru care este propusă.

Economicitatea: opera iunea să fie executată cu costurileț cele mai mici.

Realitatea: opera iunea să aibă loc în realitate, să nu fieț simulată.

Dintre metodele de control concomitent (simultan), men ionez:ț controlul efectuat de fiecare manager asupra subordona ilorț (controlul ierarhic operativ curent: supervizarea, asisten a,ț îndrumarea),autocontrolul fiecărui salariat în parte, etc. O men iune specială merită făcută despre autocontrolul fiecăruiț salariat în parte, participarea con tientă a acestuia în procesulș muncii, care nu poate fi suplinită de nici un organ de control.

Printre metodele controlului ulterior (de gestiune) se pot men iona: verificarea documentară, revizia, inventariereaț

12

(verificarea faptică), etc.

Există i forme de control financiar extern,ș exercitate de organele fiscale, bănci, exper i independen i, etc.ț ț

Auditul (intern sau extern) este o func ie separată a întreprinderii,ț care nu se confundă cu controlul (ca prerogativă a managementului).

Principalele ramuri ale ştiinţei Finanţelor sunt:

1. Finanţe - bănci 2. Finanţele întreprinderii3. Piaţa de capital (reglementări şi tranzacţii)4. Finanţe publice, Drept financiar5. Management financiar, Gestiune financiară

6. Management financiar–bancar 7. Managementul portofoliului de valori mobiliare

8. Fiscalitate, Drept fiscal

9. Analiză–diagnostic financiară10. Evaluare financiară11. Finanţe personale

12. Finanţe i institu ii financiare internaţionale.ș ț

1.3.3. Obiectivele fundamentale ale Finan elor întreprinderiiț

Obiectivele principale ale disciplinei Finan ele întreprinderii suntț 4:

1. Procurarea şi repartizarea surselor de finanţare: sursele de finan are î i găsesc sediul în pasivul bilan ierț ș ț (capitaluri i datorii), iar nevoile de finan are (utilizareaș ț surselor) se găsesc în activul bilan ier (ciclurile financiare:ț de investi ii-amortizare, de exploatare i al opera iunilorț ș ț financiare).

2. Cunoaşterea şi reducerea riscurilor financiare şi de faliment: riscurile sunt foarte diversificate (interne/externe, comerciale, fiscale, juridice, informatice, tehnice, sociale, ecologice, etc.) dar în final toate pot deveni riscuri financiare, generând riscul de insolvabilitate i chiar deș faliment.

3. Maximizarea fluxului de numerar disponibil: numerarul este suportul financiar al activită ii întreprinderii;ț activitatea suferă din cauza lipsei de numerar i de aceeaș întreruperea fluxurilor de numerar (deficitul, ie irile maiș mari decât intrările) trebuind evitată cu orice pre .ț

13

Utilizarea unei planificări financiare riguroase i a unorș tehnici specifice (de exemplu, Leads&Lags, atragerea iș utilizarea eficientă a pasivelor stabile) contribuie la realizarea de fluxuri financiare pozitive (excedentare).

4. Calculul şi îmbunătăţirea indicatorilor de performanţă: nu este vorba despre o calculare pasivă a acestor indicatori, mai ales că Finan ele au un caracter declarat proactiv;ț această activitate se referă la indicatorii de gestiune (ai rota iei stocurilor, ai încasării crean elor, ai creditelorț ț furnizor, ai lichidită ii, ai îndatorării), indicatoriiț echilibrului financiar-patrimonial (activul net contabil, fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria netă), indicatorii intermediari de gestiune (marja brută comercială, rata marjei comerciale brute, valoarea adăugată, rata valorii adăugate), indicatorii de rentabilitate (ratele de rentabilitate economică, financiară, comercială, a veniturilor, a utilizării activelor, a utilizării resurselor) iș indicatorii investi iilor (costul mediu ponderat alț capitalului, efectul de levier, valoarea netă actualizată, rata internă de rentabilitate, valoarea de recuperare a investi iilor).ț

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Întreprinderea de comer exterior este o combinaţie de factori materiali şi factori umani, esteț un agent economic, o entitate, un grup social, un sistem, un centru de decizie, care evoluează într-un mediu complex, format din cinci universuri interdependente:

Universul economic;

Universul financiar;

Universul social;

Universul instituţional-statal;

Universul internaţional.

Între Contabilitatea financiară i Finan ele întreprinderii există importante asemănări, ambeleș ț fiind func ii ale întreprinderii, dar deosebirile dintre ele ț le face să reprezinte domenii distincte.

Finanţele întreprinderii sunt consecinţa materializării funcţiei financiare a întreprinderii. Datorită importanţei sale, s-a individualizat/desprins/separat din funcţia financiar-contabilă.

14

Finanţele întreprinderii sunt o ştiinţă economică funcţională deoarece ajută celelalte ştiinţe economice să fie aplicate şi toate activităţile să funcţioneze (cercetare, producţie de bunuri, prestări de servicii, executări de lucrări, marketing, aprovizionare, desfacere, investiţii, etc.).

Concepte şi termeni de reţinut:

•Surse de finan are;ț•Nevoi de finan are;ț•Principiile finan elor;ț•Obiectivele finan elor;ț•Reparti ie i controlț ș ;•Criteriile de acordare a vizei de control financiar preventiv;• Caracter proactiv;• Ramurile tiin ei finan elor;ș ț ț• Indicatori de performan ă (clasificare);ț• Elemente de extraneitate cu impact asupra finan elor.ț

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt func iile Finan elor întreprinderiiț ț ?

2. Prezenta i obiectivele Finan elor întreprinderii.ț ț3. Detalia i func ia de control.ț ț4. Care sunt principiile Finan elor?ț

5. Care sunt elementele de extraneitate care influen ează activită ile financiare?ț ț

Teste de evaluare/autoevaluare

15

1. Care dintre următoarele variante nu reprezintă un obiectiv fundamental al finan elor: ța) Procurarea, repartizarea i utilizarea surselor de finan are;ș țb) Calculul i îmbunătă irea indicatorilor de performan ăș ț ț ;c) Efectuarea de încasări i plă iș ț ;d) Maximizarea fluxurilor de numerar disponibile;e) Gestionarea riscurilor financiare.

2. Care dintre următoarele principii nu reprezintă un principiu specific al Finan elor întreprinderii:ța) Principiul conservării patrimoniului;b) Principiul propor ionalită ii între risc i remunerare;ț ț șc) Principiul diseminării riscului (Nu- i pune toate ouăle într-un co );ț șd) Principiul pragului de semnifica ie;țe) Deprecierea în timp a banilor (Time is Money).

3. Care dintre următoarele variante nu reprezintă o asemănare între Contabilitatea financiară iș Finan ele întreprinderii:ț

a) Sunt func ii ale întreprinderiiț ;Au caracter obligatoriu prin lege;

b) Accentul pus pe maximizarea fluxurilor de numerar;c) Sunt animate de principiile pruden ei i eficien ei;ț ș țd) Folosesc etalonul valoric universal (banii).

4. Printre elementele de extraneitate care pot afecta opera iunile financiare ale firmei nu se regăsesc:ța) Mijloacele de plată străine; b) Prevederile Cartei ONU;c) Tradi iile i cutumele comerciale;ț șd) Bunele practici financiar-bancare;e) Prevederile standardelor interna ionale de contabilitate. ț

5. Care dintre următoarele variante nu reprezintă o formă de control financiar intern:a) Autocontrolul;b) Verificarea documentelor;c) Auditul intern;d) Controlul financiar preventiv;e) Inventarierea.

Bibliografie obligatorie

1. Marian COVLEA, Finan ele întreprinderiiț , edi ia a II-a completată,ț Editura Pro-Universitaria, Bucureşti, 2011.

16

2. Marian COVLEA, Finan ele întreprinderii. Îndrumar practicț , Editura Pro-Universitaria, Bucureşti, 2008.

3. Ion STANCU, Finan e, ț edi ia a patra, Editura Economică, Bucure ti,ț ș 2007.

Unitatea de învăţare 2

Departamentul financiar

2.1. Introducere ..........................................................................................................................................2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................................................2.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................

2.3.1. Locul departamentului financiar în structura i activitatea întreprinderii..........................ș2.3.2. Activită ile departamentului financiarț ................................................................................2.3.3. Mecanismele financiare......................................................................................................2.3.4. Fluxurile financiare........................................... ................................................................2.3.5. Ciclurile financiare.............................................................................................................

2.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................

17

2.1. Introducere

Întreprinderile de comer exterior i cooperare economicăț ș interna ională ac ionează într-un mediu economic intern iț ț ș interna ional cu o serie de caracteristici ce derivă din tendin eleț ț înregistrate la nivel interna ional, cu numeroase elemente deț extraneitate. Globalizarea vie ii economice este una dintre acestea.ț Fenomenul de globalizare sau mondializare a influen at atât mediulț economic interna ional cât i modul de a desfă ura afaceri aleț ș ș companiilor care operează la nivel interna ional. Cea maiț importantă particularitate a mediului de afaceri inerna ional oț reprezintă multiculturalitatea, în sensul că o companie interna ională pentru a avea succes la nivel interna ional trebuie săț ț se adapteze la specificul cultural al zonei în care î i desfă oarăș ș activitatea. Alte elemente de extraneitate sunt limba, monedele (valutele), sistemele contabile, sistemele financiare i bancare,ș normele comerciale i juridice, tradi iile, cutumele, normele deș ț conduită, etc.

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoa terea locului, rolului i importan ei Departamentuluiș ș ț financiar în structura i activitatea întreprinderii;ș

– cunoa terea activită ilor principale ale Departamentuluiș ț financiar;

– cunoa terea activită ilor compartimentelor de Trezorerieș ț (reparti ie) i Control financiar.ț ș

– definirea termenilor de mecanisme, fluxuri i cicluriș financiare.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum mecanisme financiare, fluxuri financiare i utilizare aș sursei de finan are (cicluri financiare);ț

– studenţii vor putea să diferen ieze activitatea Trezorieruluiț

18

(func ia de reparti ie) de activitatea Controlorului (func iaț ț ț de control financiar);

– studenţii vor putea să descrie particularită ile fiecărui cicluț financiar (de investi ii-amortizare, de exploatare i alț ș opera iunilor financiare);ț

– studenţii vor putea să identifice acele elemente care influen ează durata ciclurilor financiare.ț

Timpul alocat unităţii de învă are:ț

Pentru unitatea de învă are ț Departamentul financiar, timpul alocat este de 4 ore.

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Locul Departamentului financiar în structura i activitateaș întreprinderii

Departamentul financiar: presupune determinarea resurselor

financiare, utilizarea lor cât mai eficientă; cu viteza de rotaţie a fondurilor; cu echilibrul centralizat şi descentralizat la nivelul întregii firme, precum

şi cu obţinerea unui profit cât mai însemnat. Locul Departamentului financiar este unul central în structura întreprinderii: este condus de

Directorul economic i se află în subordinea directă a managementului deș vârf.

Pentru realizarea acestor obiective sunt necesare câteva aspecte: un sistem informaţional cât mai adecvat;

necesitatea comunicării între structurile organizatorice; delegarea de autoritate şi responsabilitate.

2.3.2. Activită ile Departamentului financiarț

Sfera problematicii activită ii financiareț se referă la:

negocierea i procurarea surselor de finan are;ș ț eviden ă, analize i evaluări financiare de capital i alte surseț ș ș

de finan are; ț întocmirea de proiecte, rapoarte i documenta ii (analize,ș ț

sinteze); determinarea de preţuri şi tarife;

19

calculul i achitarea salariilor personalului;ș probleme de gestiune a patrimoniului departamentului

(eviden ă, conservare); ț probleme fiscale (achitarea obliga iilor fiscale: impozite, taxeț

i contribu ii); ș ț men inerea capacită ii de plată a firmei; ț ț probleme legate de bugetul de venituri şi cheltuieli; întocmirea i urmărirea realizării bugetului de trezorerie;ș efectuarea tuturor încasărilor i plă ilor;ș ț relaţiile cu banca şi piaţa de capital (institu ii, mass-media iț ș

investitori).

2.3.3. Mecanismele financiare

Mecanismele financiare ale agentului economic sunt metodele, pârghiile, instrumentele şi procedurile de formare şi de gestionare a capitalurilor şi a celorlalte surse de finanţare. Aceste mecanisme au o mare importanţă în conducerea, organizarea şi administrarea activităţii financiare şi se pun în mişcare prin tehnici specifice, particulare, care se utilizează în procesele de naştere şi derulare a fluxurilor şi ciclurilor financiare, a capitalurilor şi celorlalte surse financiare, în constituirea şi utilizarea surplusului monetar, în formarea şi acoperirea necesarului global de finanţare a întreprinderii, etc.

Mecanismele financiare sunt foarte diversificate şi numeroase, dintre acestea amintind pe cele privind:

formarea şi utilizarea fondurilor proprii şi împrumutate;

autofinanţarea, creditarea activităţii de investiţii şi de exploatare;

vărsarea taxelor, impozitelor şi contribuţiilor;

circuitul capitalului;

desfăşurarea fluxurilor financiare, formarea şi utilizarea surplusului monetar, etc.

Aceste mecanisme trebuie astfel organizate şi utilizate încât să dea un impuls desfăşurării unei activităţi raţionale, asigurării rentabilităţii, eficienţei, lichidităţii şi înlăturării riscurilor, satisfacerii necesităţilor de consum productiv şi neproductiv, întreţinerii unui sistem normal de interese şi stimulente. De aceea, în cadrul gestiunii financiare se acordă o atenţie majoră nu numai formării de capitaluri şi constituirii surselor de finanţare, ci şi deciziilor de afectare (utilizare) a lor pe diferite destinaţii, precum şi stabilirii unei politici de echilibru, de rezultate şi de creştere economică (performanţă).

2.3.4. Fluxurile financiare

20

O întreprindere se caracterizează în special prin deţinerea de capital, prin punerea în mişcare a unei funcţii de producţie şi prin participarea la procese de schimb. Schimburile între agenţii economici se fac pe bază de monedă, dând naştere vieţii financiare a întreprinderii, de aceste schimburi depinzând funcţionarea procesului de producţie şi compoziţia capitalului.

Fluxurile financiare (de monedă) sunt generate de schimburile comerciale.

Cantităţile de mărfuri sau de monedă transferate într-o anumită perioadă între agenţii economici se numesc fluxuri. Fluxurile pot fi:

Fluxuri reale sau fizice (de mărfuri)

Fluxuri financiare (de monedă sau înlocuitori).

Cantitatea de mărfuri sau de monedă existentă la un moment dat reprezintă un stoc. Relaţiile dintre fluxuri şi stocuri stau la baza mecanismelor financiare. Fluxurile financiare pot fi: de contrapartidă, decalate (întârziate), multiple şi autonome.

Fluxurile financiare de contrapartidă se caracterizează prin înlocuirea imediată a unui activ real (corporal sau necorporal) cu monedă sau invers. Aceste fluxuri apar în cazul achiziţionării sau vânzării unor mărfuri cu plata imediată în numerar.

Fluxurile financiare decalate apar în cazul în care fluxurilor fizice nu le corespund imediat nişte fluxuri financiare, astfel că echilibrul stocurilor este rupt şi se restabileşte prin apariţia ulterioară a unui activ financiar. Activul financiar se materializează astfel iniţial ca o creanţă la furnizor şi într-o datorie la cumpărător (sau invers, dacă plata a fost făcută în avans). Acest tip de fluxuri se nasc în cazul operaţiunilor comerciale însoţite de credite (tehnice, comerciale, contractuale). Creanţa respectiv datoria se vor stinge la o dată ulterioară, stabilită între părţi.

Fluxurile financiare multiple. Pentru a compensa efectele decalajelor dintre fluxurile fizice şi cele financiare de mai sus, întreprinderea îşi poate schimba creanţa pe monedă, apelând la un terţ care, de obicei, este un intermediar financiar (bănci, firme de recuperare). Vânzarea sau cumpărarea unei creanţe reprezintă un fenomen extrem de important. Aşadar, activele financiare pot constitui obiectul unor tranzacţii. În acest caz, fluxurile se desfăşoară astfel:

Bunurile vândute de furnizor sunt transferate la cumpărător, ceea ce reprezintă un flux real

Furnizorul vinde creanţa (exprimată prin documentele de livrare şi, după caz, de o factură, cambie/trată, bilet la ordin, cec, warrant, etc.) unei terţe persoane şi încasează contravaloarea produselor (mai puţin un comision, denumit în general taxă de scont), ceea ce reprezintă primul flux financiar

Intermediarul poate vinde şi el creanţa, în aceleaşi condiţii, ceea

21

ce reprezintă al doilea flux financiar

Cumpărătorul mărfurilor achită suma, adică stinge datoria faţă de primul sau al doilea terţ, ceea ce reprezintă un al treilea flux financiar.

Fluxurile financiare autonome se degajă din operaţiuni financiare privind acordarea sau primirea de împrumuturi, când are loc transferul de monedă de la o persoană (fizică sau juridică) la alta. Aceste fluxuri dau naştere la active (creanţe) şi pasive (datorii) financiare.

Unele mecanisme pot fi înţelese numai dacă se cunosc fluxurile şi ciclurile financiare, contextul şi modul lor de desfăşurare.

2.3.5. Ciclurile financiare

Un ciclu financiar poate fi definit ca un ansamblu de operaţiuni şi de proceduri care intervin între momentul transformării monedei în bunuri sau servicii şi momentul recuperării ei.

Activitatea întreprinderii trebuie să se desfăşoare în aşa fel încât să se poată obţine nu numai recuperarea volumului iniţial de monedă, ci şi un surplus monetar (denumit valoare adăugată), care se va utiliza pe diferite destinaţii.

Într-o întreprindere apar trei cicluri financiare principale: de investiţii-amortizare, de exploatare şi al operaţiunilor financiare.

Ciclul investiţii – amortizare: prin investiţii se creează o bază materială de producţie de la care întreprinderea aşteaptă venituri pe mai multe exerciţii economico-financiare.

Este cel mai lung tip de ciclu financiar, prin natura sa. Investiţia este o cheltuială imediată şi masivă, care se materializează în transformarea monedei în general în active imobilizate (corporale sau necorporale) care au o durată îndelungată de funcţionare (mai multe exerciţii economico-financiare).

O dată creată, această bază de producţie începe să se deprecieze (uzeze) fizic şi moral, iar procedurile, metodele şi sistemele de amortizare au ca scop (re)evaluarea şi recuperarea acestei deprecieri, care se include treptat în costul bunurilor produse şi serviciilor prestate şi comercializate.

Suma de bani investită iniţial se reconstituie în mod progresiv prin încasarea c/v bunurilor şi serviciilor vândute, în timp ce valoarea activelor din bilanţ se micşorează cu uzura.

Prin urmare, la sfârşitul perioadei de serviciu (sau DUN = durata de utilizare normală, prevăzută în actele normative ca un interval în care investiţia sau activul trebuie amortizate) va trebui să existe o echivalenţă a fluxurilor, care se obţine în cazul în care valoarea activelor uzate este

22

actualizată, iar suma vânzărilor asigură şi acoperirea deprecierii.

Ciclul de exploatare: reprezintă ansamblul operaţiunilor desfăşurate de întreprindere pentru a-şi atinge obiectivul, pentru a-şi realiza obiectul legal de activitate.

Este un ciclu scurt în general, sub 1 an (se exprimă în zile), cu excepţia proceselor de producţie pentru produsele cu ciclu lung de fabricaţie (avioane, nave, autostrăzi, aeroporturi, băuturi învechite) – mai lungi de un an.

El cuprinde achiziţia de bunuri şi servicii, transformarea acestora în produse finite şi vânzarea lor. Acest proces trebuie să funcţioneze continuu spre a se asigura o folosire optimă a forţei de muncă şi a activelor de producţie; continuitatea are la bază existenţa unor stocuri.

În fazele ciclului de exploatare, activul îmbracă diferite forme, circulând şi transformându-se în mod permanent. Fluxurilor reale le corespund o serie de fluxuri financiare şi un ansamblu de active (creanţe) şi pasive (datorii) financiare.

Ciclul operaţiunilor financiare: priveşte operaţiunile şi procedurile de acordare sau primire de împrumuturi, precum şi vânzarea sau achiziţia de valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni, titluri de stat, derivative) sau valută, care pot dura de la o zi la mai mulţi ani.

Toate aceste operaţiuni dau naştere la fluxuri financiare, adică intrări sau ieşiri de monedă.

Între fluxurile iniţiale şi suma fluxurilor finale nu există echivalenţă datorită costurilor tranzacţiei (dobânzi, comisioane).

2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 2

Principalele activită i desfă urate de Departamentul financiar se referă la:ț ș

Analiză, diagnostic, evaluare i eviden ă financiară;ș ț

Întocmirea de proiecte i documenta ii pentru ob inerea de finan ări;ș ț ț ț

Negocierea i contractarea surselor de finan are;ș ț

Gestionarea (analiza, controlul, reducerea) riscurilor financiare;

Maximizarea fluxurilor de numerar disponibile printr-o judicioasă previziune, eviden ă iț ș gestiune;

Calculul pre urilor i tarifelor;ț ș

23

Calculul i achitarea salariilor;ș

Efectuarea tuturor încasărilor i plă ilor; ș ț

Calculul indicatorilor de performan ă;ț

Rela iile cu mediul financiar bancar. ț

Mecanismele financiare reprezintă proceduri complexe cuprinzând activită i, mijloace de plată iț ș documente având drept scop procurarea, eviden a, repartizarea i utilizarea surselor de finan areț ș ț în cadrul firmei.

Fluxurile financiare reprezintă deplasări de monedă în sensul invers deplasării fizice a mărfurilor; ele pot fi de contrapartidă (simultane cu fluxul fizic), decalate (deplasarea monedei se face la o anumită perioadă de timp diferen ă fa ă de fluxul fizic, anterior sau ulterior acestuia), multipleț ț (multiplicate prin interpunerea unor intermediari) i autonome (de i au legătură cauzală între ele,ș ș fluxul monetar i fluxul fizic se desfă oară la o distan ă a a mare în timp, încât par independenteș ș ț ș unul de altul).

Ciclurile financiare reprezintă durata (perioada) de timp scursă între consumul resurselor financiare i recuperarea acestora. ș

Ciclurile financiare sunt de investi ii-amortizare, de exploatare i de opera ii financiare.ț ș ț

Concepte şi termeni de reţinut:

•Analiză financiară;•Diagnostic financiar;•Evaluare financiară;•Raportare financiară•Statul de plată a salariilor;•Mecanismele financiare;•Fluxurile financiare;• Ciclurile financiare.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

Care sunt principalele activită i ale Departamentului financiarț ?

Prezenta i obiectivele func iei de reparti ie.ț ț ț

Defini i fluxurile financiare decalate.ț

Defini i fluxurile financiare multiple.ț

Caracteriza i ciclul financiar de investi ii-amortizare. ț ț

Exemplifica i - cicluri de exploatare cu durate mai mari de 1 an.ț

Exemplifica i – opera iuni specifice ciclului opera iunilor financiare.ț ț ț

24

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Care dintre următoarele variante nu reprezintă o activitate specifică a Departamentului financiar: a. Procurarea, repartizarea i utilizarea surselor de finan are;ș țb. Calculul pre urilor i tarifelorț ș ;c. Întocmirea Contului de profit i pierdere al firmeiș ;d. Maximizarea fluxurilor de numerar disponibile;e. Gestionarea riscurilor financiare.

2. Care dintre următoarele fluxuri enumerate nu reprezintă un flux financiar:a. Fluxurile de contrapartidă;b. Fluxurile decalate;c. Fluxurile multiple;d. Fluxurile de produse i servicii;șe. Fluxurile autonome.

3. Care dintre următoarele activită i de exploatare nu constituie produc ie cu ciclu lung de fabrica ie:ț ț ța. Construc iaț de nave maritime;

Produc ia de autoturismeț ;b. Construc ia de autostrăziț ;c. Produc ia de băuturi alcoolice învechiteț ;d. Construc ia de aeronave de mare capacitate. ț

4. Preciza i care din următoarele opera iuni nu fac parte din ciclul opera iunilor financiare:ț ț ța. Constituirea de depozite bancare; b. Participarea la capitalul social al altor firme;c. Achizi ia de obliga iuni de pe pia a de capital;ț ț țd. Achizi ia de materii prime i materiale;ț șe. Achizi ia de ac iuni de pe pia a de capital. ț ț ț

5. Care dintre următoarele activită i nu reprezintă expresia unui mecanism financiar al întreprinderii:ța. Primirea, utilizarea i rambursarea unui credit;șb. Subscrierea i vărsarea capitalului social;șc. Calculul pre urilor i tarifelor;ț șd. Alimentarea i utilizarea fondului de dezvoltare;șe. Încasarea mărfurilor vândute.

25

Bibliografie obligatorie

Marian COVLEA, Finan ele întreprinderiiț , edi ia a II-a completată, Editura Pro-Universitaria,ț Bucureşti, 2011.

Marian COVLEA, Finan ele întreprinderii. Îndrumar practicț , Editura Pro-Universitaria, Bucureşti, 2008.

Georgeta VINTILĂ, Gestiunea financiară a întreprinderii, edi ia a VI-a, Editura Didactică iț ș Pedagogică, Bucure ti, 2006.ș

26

Unitatea de învăţare 3

Structura financiară a întreprinderii

3.1. Introducere .........................................................................................................................................................3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ..........................................................................3.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................................

3.3.1. Pasivul bilan ier – sediul surselor financiare ale întreprinderii..........................................................ț3.3.2. Clasificarea surselor de finan are............................................... ........................................................ț3.3.3. Sursele interne de finan are......................................................... ........................................................ț3.3.4. Criteriile de analiză, evaluare i selec ie a surselor de finan are...........................................................ș ț ț3.3.5. Sursele externe, sursele fără costuri i sursele nerambursabile ...........................................................ș

3.4. Îndrumător pentru autoverificare ...........................................................................................................................

27

3.1. Introducere

Întreprinderile de comer exterior i cooperare economică interna ională au nevoie deț ș ț resurse financiare pentru desfă urarea activită ii lor. Resursele financiare sunt foarteș ț diversificate i provin din sursele de finan are.ș ț

Sediul surselor de finan are a activită ii întreprinderii se găse te în pasivul bilan ierț ț ș ț (obliga ii = datorii i capitaluri), iar al resurselor financiare în activul bilan ier (bani iț ș ț ș alte valori: lei, valută, metale pre ioase, stocuri, etc. care pot fi date în plată pentruț stingerea obliga iilor întreprinderii, inclusiv prin compensare).ț

Procurarea, repartizarea i utilizarea cât mai eficientă a surselor de finan areș ț reprezintă principalul obiectiv al Finan elor întreprinderii. Îndeplinirea cu succes a acestuiț obiectiv conduce la realizarea celorlalte obiective (maximizarea fluxurilor de numerar disponibile, calculul i îmbunătă irea indicatorilor de performan ă, gestionarea riscurilorș ț ț financiare).

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoa terea tipurilor surselor de finan are;ș ț– definirea termenilor: sursă financiară, pasive stabile (surse atrase), amortizarea

imobilizărilor, capital permanent, surse gratuite (nerambursabile), fond de dezvoltare;– cunoa terea caracteristicilor fiecărei surse de finan are;ș ț– definirea conceptului de cost al sursei de finan are;ț– cunoa terea influen ei principiilor Finan elor i principiilor contabile înș ț ț ș

contractarea surselor de finan are.ț

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni ca depreciere, amortizare, uzură morală, activ imobilizat redundant, efectul de desincronizare, sursă atrasă, sursă împrumutată;

– studen ii vor putea diferen ia i selec iona sursele de finan are în func ie deț ț ș ț ț ț ciclul de via ă al afacerii;ț

– studenţii vor putea să dimensioneze sursele de finan are în func ie de scopul,ț ț natura, durata i costurile lor;ș

– studenţii vor putea să descrie în detaliu etapele fiecărui ciclu de finan are;ț– studenţii vor putea să identifice i să aplice criteriile de analiză, evaluare iș ș

selec ionare a surselor de finan are.ț ț

28

Timpul alocat unităţii de învă are:ț

Pentru unitatea de învă are ț Structura financiară a întreprinderii, timpul alocat este de 4 ore.

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.1. Pasivul bilan ier – sediul surselor financiare ale întreprinderiiț

Sursele de finan are se găsesc în pasivul bilan ier i sunt formate din datorii i capitalurileț ț ș ș proprii ale firmei. Ele constituie provenien a elementelor patrimoniale de activ, aț mijloacelor (resurselor) economice ale întreprinderii, pe care aceasta le are la dispozi ieț pentru eficienta utilizare i buna desfă urare a activită ii sale.ș ș ț

Exemple:

Capitalul social subscris i nevărsat din pasiv are drept corespondent (echivalent,ș în contrapartidă) în activul bilan ier crean ele asupra asocia ilor care le-auț ț ț subscris (promis) dar nu le-au vărsat încă, iar capitalul social subscris i vărsat areș drept corespondent în activ aporturile (vărsămintele) făcute: lei, valută, terenuri, clădiri, utilaje, mijloace de transport, stocuri de materii prime / mărfuri, brevete, licen e, mărci, programe de calculator, după caz. ț

Capitalul social majorat prin subscrierea publică (emiterea de ac iuni) pe pia a deț ț capital din pasiv, are drept echivalent în activ banii încasa i din vânzareaț ac iunilor. ț

Alte capitaluri proprii: profiturile nerepartizate din pasiv au drept echivalent în activ numerarul (dacă veniturile facturate au fost încasate) sau crean e asupraț clien ilor (dacă nu au fost încasate încă), primele legate de capital din pasiv auț drept echivalent în activ numerarul încasat peste valoarea nominală a ac iunilorț emise, etc.

Amortizarea, ca element de pasiv fără ie ire de numerar, substractiv de activ, areș drept corespondent de activ cheltuielile cu amortizarea, introduse în substan aț economică a produselor prin mecanismul costurilor (care trebuie recuperate prin vânzare), i ulterior numerarul echivalent încasat urmare vânzării acestora. ș

Datoriile (creditele) bancare din pasiv au drept echivalent în activ banii primi i deț la bancă.

Dona iile (primite de la persoanele fizice), sponsorizările (de la alte organiza ii)ț ț i subven iile (de la stat) din pasiv au drept echivalent în activ banii sau bunurileș ț

primite de la ace tia cu acest titlu.ș29

Datoriile către companiile de leasing financiar din pasiv au drept echivalent în activ, bunurile primite în leasing; bunurile luate în leasing opera ional (care esteț mai curând o opera iune de închiriere) sunt eviden iate în clasa a VIII-a deț ț conturi (în afara bilan ului). ț

Datoriile către furnizori din pasiv au drept echivalent în activ stocurile de produse primite de la ace tia. ș

Datoriile din pasiv către salaria i pentru munca prestată de ace tia au dreptț ș echivalent în activ fie stocurile de produse create de salaria i (dacă acestea nu auț fost vândute i/sau încasate încă), fie sumele de bani rezultate din vânzareaș acestora.

Datoriile din pasiv urmare avansurilor primite de la clien i au drept echivalent înț activ sumele de bani încasate, etc.

3.3.2. Clasificarea surselor de finan areț

1. după mediul de provenien ă:ț

interne (din interiorul firmei): amortizarea, capitalul social subscris iș vărsat, profiturile nerepartizate, primele legate de capital, sumele rezultate din valorificarea imobilizărilor redundante, etc.

externe (din afara firmei, inclusiv de pe pia a externă): credite bancare,ț credite obligatare, credite furnizor, leasing, subven ii, finan ăriț ț nerambursabile, etc.

2. după natura lor:

datorii: credite bancare, credite obligatare, leasing, datorii comerciale (furnizori, avansuri clien i), datorii salariale, datorii fiscale (pentru taxe,ț impozite i contribu ii), etc.ș ț

capitaluri proprii i asimilate: capital social, profituri, prime legate deș capital, rezerve, subven ii, finan ări nerambursabile, etc.ț ț

3. după natura aranjamentului din care provin:

financiare: capital social, leasing, credite bancare, credite obligatare, finan ări nerambursabile, etc.ț

nefinanciare: pasive stabile (surse atrase sau datorii de exploatare: fa ă deț furnizori, clien i-creditori, salaria i, organele fiscale), amortizare,ț ț dona ii, sponsorizări, subven ii.ț ț

4. după termenul (perioada) de acordare (disponibilitate pentru utilizare):

pe termen scurt: sub 1 an (credite bancare, credite furnizor, datorii salariale, datorii fiscale, etc.).

pe termen mediu: între 1-3 ani (credite bancare, credite obligatare, etc.).

pe termen lung: peste 3 ani (capital social, credite bancare, leasing, amortizare, subven ii).ț

5. după scopul (ciclul financiar) în care sunt utilizate:

pentru investi ii-amortizare.ț

pentru exploatare (produc ie).ț

pentru opera iuni financiare.ț

30

6. după nivelul costurilor:

fără costuri: surse atrase (pasive stabile, datorii de exploatare), subven ii,ț finan ări nerambursabile, etc. ț

cu costuri (dobânzi, comisioane, onorarii, dividende, etc.): credite bancare, credite obligatare, capital social, leasing, etc. (majoritatea surselor).

7. după gradul de rambursabilitate:

rambursabile (credite, datorii comerciale, datorii salariale, datorii fiscale, etc.).

nerambursabile (dona iile, sponsorizările, subven iile, amortizarea,ț ț finan ările europene; capitalul social se rambursează la retragereaț asocia ilor sau la lichidarea societă ii).ț ț

8. după etapa din ciclul de via ă al întreprinderii sau afacerii în care se folosescț sursele de finan are:ț

surse de finan are la începutul afacerii: capitalul social, creditarea dinț partea asocia ilor.ț

surse de finan are în perioada de maturitate a afacerii: majoritatea surselorț de finan are se pot utiliza în această etapă din via a firmei (afacerii),ț ț inclusiv noi aporturi la capitalul social.

surse de finan are la lichidarea afacerii: vânzarea afacerii i finan areaț ș ț unei noi afaceri.

Precizare importantă:

În baza principiului prevalen ei economicului asupra juridiculuiț (Substance over Form, realitatea economică este mai importantă decât formalismul juridic), datoriile pe termen mediu i lung sunt considerate capitaluri ale întreprinderii, formând înpreună cuș capitalurile proprii (Cp), capitalurile permanente (Kp). Se mai numesc i ș capitaluri avansate în afacere. În mod corespunzător, în baza aceluia i principiu, bunurile luate înș leasing financiar sunt incluse în activele întreprinderii.

3.3.3. Sursele interne de finan areț

Firma trebuie să- i caute sursele de finan are mai întâi în interiorul ei deoarece surseleș ț interne prezintă o serie de avantaje, atât din punct de vedere economic cât i strategic:ș

se ob in cu costuri mai mici (dividendele pentru capitalul social);ț

nu creează dependen ă (financiară i de altă natură) fa ă de institu ii,ț ș ț ț întreprinderi i organiza ii din afara companiei, care nu au astfel nici acces laș ț secretele întreprinderii.

Sursele externe trebuie să vină în completarea celor interne, prin crearea unui montaj financiar.

Capitalul social

Cronologic, capitalul social reprezintă prima sursă de finan are a întreprinderii (încă de laț

31

înfiin area acesteia), prima datorie care se constituie i ultima care se achită (la lichidareaț ș i radierea firmei din eviden ele publice), cu excep ia situa iilor când se retrag uniiș ț ț ț

asocia i/ac ionari pe parcurs din formula asociativă.ț ț

În activ, capitalul social este reprezentat de aporturile (vărsămintele) făcute de către asocia i. Această obligativitate de aportare ini ială există la societă ile pe ac iuni (SA),ț ț ț ț societă ile în comandită pe ac iuni (SCA) i societă ile cu răspundere limitată (SRL),ț ț ș ț care au obliga ia să constituie un capital social minim, deoarece răspundereaț asocia ilor/ac ionarilor este limitată la suma capitalului social subscris i vărsat. ț ț ș

Această obliga ie nu există la societă ile de persoane, respectiv societatea în numeț ț colectiv (SNC) i societatea în comandită simplă (SCS), unde asocia ii (to i asocia ii laș ț ț ț SNC, doar asocia ii comandita i la SCS) sunt inu i să răspundă nelimitat i solidar cu totț ț ț ț ș patrimoniul lor personal pentru prejudiciile aduse ter ilor. ț

Pentru a fi acceptate, aporturile făcute în contul capitalului social trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele 6 condi ii:ț

să fie în una din formele permise de lege: legea instituie o interdic ie generală laț comercializare, de inere i utilizare (arme, explozibili, stupefiante), respectiv unaț ș specială pentru aporturi (nu sunt permise aporturile în muncă i aporturile înș crean e). În rest, toate aporturile sunt permise: lei, valută, metale i pietreț ș pre ioase, bijuterii, opere de artă, terenuri, clădiri, ma ini, utilaje, instala ii, scule,ț ș ț dispozitive, verificatoare, mijloace de transport, animale, planta ii, mobilier,ț aparatură de birotică, brevete, licen e, mărci, know-how, stocuri.ț

să fie în proprietatea exclusivă a asociatului aportor, nefiin admise forme de coproprietate (în devălmă ie, pe cote-păr i, în indiviziune, etc.).ș ț

să fie libere de orice sarcini (ipotecă, gaj, sechestru, confiscare), adică nimic să nu adică atingere prerogativelor dreptului de proprietate (folosin ă, dispozi ie,ț ț culegere fructe i producte, adică ș usus, abusus i fructusș ).

să fie corect evaluate: de altfel, aceasta este o condi ie generală, pentru oriceț element patrimonial pentru a fi recunoscut în Contabilitate.

să aibă caracter productiv: idem cu condi ia nr. 4 de mai sus.ț

să fie efectiv aportate (introduse fizic în patrimoniul întreprinderii).

Capacitatea de autofinan areț

Face parte dintre sursele interne de finan are, dar prezintă o mare specificitate, i e aceeaț ș este tratată separat de acestea. Capacitatea de autofinanţare a întreprinderii este un indicator i o metodă de management financiar i reprezintă eviden ierea surplusuluiș ș ț monetar generat de activitatea acesteia. Ea aduce o contribuţie esenţială la variaţia (creşterea) fondului de rulment global şi se poate calcula plecând fie de la excedentul brut din exploatare (metoda substractivă), fie de la profitul net (metoda aditivă).1

1 Problematica legată de capacitatea de autofinan are va fi tratată mai pe larg în Unitatea de învă are nr. 7ț ț (Analiza echilibrului financiar-patrimonial al întreprinderii).

32

1. stabilirea scopului i duratei pentru care se solicită finan area (corespunzător ciclurilorș ț financiare caracteristice): investi ii-amortizare (termen mediu sau lung), exploatare (termenț scurt sau mediu), opera iuni financiare (termen scurt sau mediu). Scopul finan ării ne indicăț ț deci i durata pentru care se solicită aceasta, conform documenta iei întocmite pentruș ț ob inerea finan ării (plan de afaceri, proiect de fezabilitate). ț ț

2. stabilirea dimensiunii nevoii (valorii sursei), conform bugetelor i devizelor întocmite, parte aș documenta iei de aprobare a finan ării.ț ț

3. stabilirea naturii i structurii nevoii: numerar (lei, valută), bunuri de investi ii (imobilizăriș ț corporale – terenuri, clădiri, utilaje, mijloace de transport, mobilier, aparatură birotică; imobilizări necorporale – brevete, licen e, mărci, know-how, software), stocuri, presta ii înț ț muncă, alte servicii, etc.

4. stabilirea i utilizarea criteriilor de selec ie a sursei optime de finan are pentru scopul, durata,ș ț ț dimensiunea, natura i structura nevoii, a a cum au fost prezentate mai sus:ș ș

Mărimea (suma, valoarea) sursei care ne este oferită: poate coincide cu mărimea nevoii sau nu, i atunci este necesară contractarea i armonizarea între ele a maiș ș multor surse, adică formarea unui montaj financiar.

Tipul sursei (internă, externă): se preferă căutarea prioritară a surselor interne, iș apelarea la surse externe cu caracter de completare.

Durata (perioada) de disponibilitate: trebuie să coincidă cu perioada pentru care se solicită finan area.ț

Modalitatea de acordare: în una sau mai multe tranşe, ca linie de finanţare, în bani sau în natură, etc.

Costurile sursei: onorarii pentru consultanţă, costuri întocmire documentaţie, dobânzi – mărime şi tip?, comisioane – mărime şi câte?, rata dividendului, după caz.

Condiţii de acordare (perioada de graţie-par ială sau totală, constituirea de garanț ţii, co-participarea beneficiarului) şi de utilizare (obligativitatea organizării de licita ii,ț obligativitatea apelării la anumiţi furnizori, prestatori, consultanţi, etc.). În general, obligativitatea organizării de licita ii i a apelării la anumi i furnizori, prestatori sauț ș ț consultan i apare în situa ia finan ărilor nerambursabile din fonduri publiceț ț ț (subven ii de la stat sau finan ări de la Uniunea Europeană) încercându-se astfelț ț utilizarea eficientă a banilor i întoarcerea unei păr i din beneficii către contribuabiliiș ț de la care provin fondurile.

Condiţii de rambursare (nerambursabilă sau rambursabilă în una sau mai multe tranşe, la sfârsitul perioadei sau pe parcurs, etc.).

Credibilitatea sursei (profesionalism, moralitate, prestigiu, siguranţă). Se va evita apelarea la surse neoficale (cămătari, etc.).

Alte condiţii (eventuale penalizări pentru întârziere la plată sau achitare anticipată, formalităţi, birocraţie, durată acordare).

3.3.5. Sursele externe, sursele fără costuri i sursele nerambursabileș

De o mare importan ă pentru asigurarea unei rentabilită i cât mai ridicate este utilizarea unor surse deț ț finan are rambursabile dar fără costuri (dobânzi, comisioane, onorarii, taxe, dividende) sau chiarț nerambursabile.

33

Sursele externe

Vom descrie în acest subcapitol câteva surse externe de finan are, neprezentate în altă parte.ț

Creditele bancare reprezintă primirea de către debitor cu titlu de împrumut de la bancă (creditor) a unei sume de bani, pe o perioadă determinată stabilită prin contractul de creditare (împrumut), pentru care debitorul achită unele costuri prevăzute de asemenea în contract (dobânzi, comisioane, alte speze). În situa ia întreprinderilor, creditele trebuie să aibă neapărat caracter productiv.ț

Creditele bancare se pot acorda pe termen scurt (în general pentru activitatea de exploatare) sau pe termen mediu i lung (pentru activitatea de investi ii). ș ț

Componentele dobânzii bancare

Dobânda reprezintă, alături de comisioanele bancare, componentă a costului creditului bancar. Ea are semnifica ia de pre sau tarif încasat de bancă pentru serviciul de pune la dispozi ia beneficiaruluiț ț ț creditului (debitorului) o sumă de bani pe o perioadă determinată.

Componentele dobânzii bancare, a a cum sunt calculate de creditor (bancă) sunt 5:ș

Costul banilor da i cu împrumut,ț achitat furnizorilor fondurilor (o medie ponderată a costului surselor de provenien ă a banilor, calculată din următoarele elemente):ț

Dividendul achitat ac ionarilor, pentru creditele acordate din fondurile proprii aleț băncii (până la limita a 20% din fondurile proprii, pentru considerente de pruden ialitate, conform prevederilor Acordurilor Basel III);ț

Dobânda achitată deponen ilor, pentru sumele atrase sub formă de depozite de laț persoanele fizice i juridice; ș

ROBOR – dobânda achitată altor bănci române ti pentru banii procura i de la acestea;ș ț

EURIBOR (Euro Inter-Banking Offered Rate) plus o cotă de risc – pentru sumele în euro atrase de la băncile din zona euro;

LIBOR (London Inter-Banking Offered Rate) plus o cotă de risc – pentru sumele în dolari, lire sterline sau alte valute, atrase de la băncile de pe pia a financiar-bancară aț Londrei (The City);

Dobânda de politică monetară, achitată Băncii Na ionale a României (BNR), pentruț sumele primite de la aceasta, din fondurile depuse de băncile comerciale la BNR cu titlu de rezerve minime obligatorii (30% din disponibilul lor în lei i 40% dinș disponibilul în valută); acesta este mecanismul rezervelor minime obligatorii, prin care, pe de o parte, BNR încearcă să ină sub control infla ia, prin controlul dimensiunii iț ț ș utilizării masei monetare, iar pe de altă parte se asigură sursele de finan are aț activită ii BNR. ț

Echivalentul deprecierii sumei împrumutate, datorată infla iei pe perioada de creditareț (rata infla iei);ț

Provizionul calculat de bancă din motive de pruden ialitate,ț pentru acoperirea riscurilor de neplată a creditelor (Cost of Risk); calculele se fac pe baza unor serii statistice de istoric al creditelor neperformante (calcule actuariale). Prin acest mecanism, se re ine o sumă mică deț la to i debitorii pentru a acoperi creditele neachitate de o mică parte a debitorilor.ț

34

Acoperirea costurilor interne (de operare) ale băncii: costuri de personal, amortizare, energie, consumabile, etc.

O rată de profit al băncii.

Ca variante ale creditelor bancare pe termen scurt pot fi men ionate ț factoringul (primirea de credite pe baza facturilor emise, dar neîncasate încă) i ș forfaitingul (scontarea efectelor de comer ).ț

Contractul de factoring sau facturaj este un contract comercial de creditare la care participă o societate specializată (societate bancară sau o institu ie financiară specializată) în încasarea de facturi, denumităț factor, i o societate comercială furnizoare de produse sau servicii, denumită ș aderent. Aderentul urmăre te să- i încaseze pre ul facturilor înainte de termenul de scanden ă, iar factorul urmăre te săș ș ț ț ș ob ină un beneficiu, de regulă un anumit procent din facturile pe care le decontează în avans.ț Companiile de factoring se mai ocupă i de administrarea i managementul facturilor clien ilor,ș ș ț precum i de asigurări împotriva riscurilor de neplată a debitorilor.ș

Prin încheierea unui contract de factoring nu se are în vedere o opera iune izolată ci se urmăre te deț ș regulă exclusivitatea pe un anumit segment de clien i, regiune sau ară. Avantajul aderentului esteț ț unul major pentru că acesta nu trebuie să încaseze facturile de la o multitudine de clien i, ci leț încasează direct de la societatea de factoring. Factorul acceptă facturile pe riscul său, iar în cazul în care debitorul nu plăte te acesta nu poate cere plata de la aderent (cu excep ia cazului în careș ț aderentul nu furnizează către beneficar serviicile sau mărfurile care fac obiectul facturii). Pentru a- iș asuma riscul neplă ii unei facturi, factorul trebuie să o accepte mai intâi, altfel spus acesta va lucraț doar cu clien ii care-i agreează i care prezintă garan ii. Dacă nu acceptă factura, factorul o poateț ș ț încasa în virtutea unui contract de mandat, fără să- i asume riscul neplă ii. Pia a de factoring dinș ț ț România este estimată de firmele de consultan ă financiară i factoring la 1,8 miliarde euro (2008).ț ș 2

O societate de comer exterior ț utilizează următoarele forme de factoring pentru finan areaț opera iunilor sale de exploatare:ț

factoring tradi ional (ț old line factoring) - factorul plăte te facturile în momentul în care intrăș în posesia lor.

factoring la scanden ă (ț maturity factoring) - factorul plăte te facturile la momentul scaden eiș ț lor.

factoring fără notificare - factorul se comportă ca un mandatar i nu suportă riscul neplă iiș ț facturii.

Forfaitingul (sau scontarea efectelor de comer /titlurilor de credit comercial) este opera iunea prinț ț care banca creditează posesorul unei poli e nescadente cu valoarea netă a acesteia, prelevând dobandaț i comisionul [taxa scontului] aferente transferului crean ei.ș ț

În urma acestui act, banca respectivă devine beneficiarul cambiei/tratei, cecului sau certificatului de deposit (warrant). Scontarea efectelor comerciale are drept scop mobilizarea crean elor întreprinderiiț asupra clien ilor săi. În ările occidentale, creditul acordat prin scontare ocupă o pondere destul deț ț însemnată în totalul creditelor bancare pe termen scurt.

2 Ziarul financiar, 6.08.2008.35

Creditele obligatare reprezintă atragerea (mobilizarea) de către firmă de pe pia a de capital (Bursa deț Valori Mobiliare) a unor fonduri de finan are a investi iilor prin emiterea i vânzarea de obliga iuni,ț ț ș ț care vor fi răscumpărate la termen (în general 12, 18 sau 24 de luni). Investitorul (cumpărătorul obliga iunilor) este remunerat cu o dobândă, pe care i-o re ine încă de la început, din valoareaț ș ț nominală a obliga iunilor, când achită valoarea obliga iunilor cumpărate. La expirarea termenuluiț ț pentru care s-au emis obliga iunile, firma emitentă prime te obliga iunile, iar investitorii primescț ș ț integral c/v obliga iunilor achitate. Pentru a se putea finan a prin vânzarea de obliga iuni, firmaț ț ț trebuie să fie cotată la Bursă.

Leasingul este o formă foarte modernă, flexibilă i eficientă de finan are a investi iilor. Leasingulș ț ț este operaţiunea prin care o parte (de obicei o societate specializată în acest scop - creditorul finanţării) cumpără un bun de la un vânzător spre a-1 închiria unui client solicitator, beneficiarul numit utilizator (care în mod obişnuit este tot o firmă) i care la sfârşitul contractului de locaţie poateș dobândi bunul în proprietate în schimbul plăţii chiriei şi al unui eventual preţ rezidual. Avantajul major al leasingului este că dacă bunul este din import, taxa vamală se achită numai la această valoare reziduală. Costurile leasingului sunt dobânda de finan are, redeven a (echivalentul chiriei) iț ț ș comisionul societă ii de leasing.ț

Contractul de leasing este un contract complex, de finan are a opera iunii, închiriere a bunului i cuț ț ș op iune de vânzare-cumpărare a acestuia. La sfâr itul perioadei contractuale, beneficiarul-utilizatorț ș are trei op iuni, la alegerea sa:ț

returnarea bunului;

prelungirea perioadei de leasing (cu o redeven ă mai scăzută);ț

cumpărarea bunului, la valoarea reziduală.

Din punctul de vedere al întinderii drepturilor i obliga iilor păr ilor, leasingul este de două feluri:ș ț ț

leasing financiar: utilizatorului îi sunt transferate prin contract toate drepturile asupra bunului (de a-l exploata, de a-l înregistra în activul său, în baza principiului prevalen ei economiculuiț asupra juridicului), cu excep ia dreptului de proprietate, până la achitarea integrală, i toateț ș obliga iile (de a-i efectua toate repara iile, de a-l asigura, de a-i calcula i suportaț ț ș amortizarea, etc.).

leasing opera ional: proprietarul (creditorul, leasorul) transferă utilizatorului doar o parte dinț drepturile i obliga iile contractului: utilizatorul are dreptul să folosească bunul i obliga iileș ț ș ț de a suporta cheltuielile de exploatare, de a-i efectua repara iile curente i de a-l asiguraț ș contra riscurilor, dar proprietarului îi rămân obliga iile de a-i amortiza valoarea i de a-iț ș efectua repara iile capitale. ț

Pasivele stabile

Dintre sursele rambursabile dar fără costuri fac parte pasivele stabile, adică acele datorii (pasive) care trebuie plătite la un termen previzibil (în general contractual), cunoscut (de aceea se numesc stabile), întreprinderea putând să se folosească de aceste resurse până la termenul de plată, când datoria devine exigibilă.

Pasivele stabile mai sunt cunoscute i sub alte no iuni (sinonime):ș ț

36

Surse atrase, nu împrumutate.

Datorii de exploatare, legate de activitatea curentă de exploatare a întreprinderii.

Credite nefinanciare (comerciale, fiscale, tehnice), nepurtătoare de dobândă: nu provin din aranjamente financiare propriu-zise, ci din diferite aranjamente comerciale (cu clien ii careț achită în avans i cu furnizorii care accepră plata la termen), fiscale (cu statul, pentruș impozitele, taxele i contribu iile datorate care se achită până la 25 al lunii următoare),ș ț tehnice (compensa ie/clearing pe o perioadă de timp de 1 an, de exemplu, în interiorul unuiț contingent stabilit), cu salaria ii (achitarea salariului în luna următoare prestării muncii),ț pentru care nu se achită dobândă sau alte costuri.

Tot pasive stabile pot fi considerate i sumele atrase de bănci sub formă de depozite bancare de laș persoanele fizice i juridice, pe care băncile le fructifică mai departe sub formă de credite acordateș altor beneficiari.

Pentru a- i putea impune prin contracte aceste condi ii favorabile de decontare, firma trebuie să aibăș ț putere de negociere în raport cu partenerii săi; această putere de negociere se realizează:

fa ă de furnizori: prin achitarea la timp a obliga iilor, prin cumpărarea constantă a unorț ț cantită i mai mari de produse, etc.ț

fa ă de clien i: prin oferirea unor mărfuri de calitate, respectarea termenelor de livrare,ț ț acordarea unor reduceri (comerciale pentru cumpărarea unor cantită i mai mari, financiareț pentru plata la termen sau în devans) i facilită i (garan ii, service, etc.).ș ț ț

fa ă de salaria i: prin oferirea unor condi ii bune de muncă, a unui pachet salarial motivant,ț ț ț etc.

fa ă de stat: prin achitarea la zi a tuturor obliga iilor fiscale, ceea ce cre te voca ia firmei de aț ț ș ț primi amânări la plată, ree alonări, etc. când va avea nevoie.ș

Pentru utilizarea eficientă a acestei valoroase forme de finan are, întreprinderea trebuie să apliceț metoda Leads & Lags, adică să încaseze cât mai repede crean ele sale ț (Leads) - de la clien i, dacăț se poate în avans, i să- i achite cât mai târziu ș ș (Lags) datoriile sale – către furnizori, clien ii-țcreditori, salaria i, organele fiscale. În această diferen ă de timp, între perioadele mai lungi deț ț achitare i perioadele mai scurte de încasare, firma este creditată în mod gratuit cu sumele de baniș respective.

Pentru o judicioasă planificare a acestor surse (de finan are dar nefinanciare) atrase, se va ine oț ț eviden ă foarte riguroasă, pe sume datorate, perioade i creditori, precum i pe sume de încasat,ț ș ș pe perioade i debitori, i se va lua în considerare numai soldul lor la nivelul cel mai scăzut,ș ș conform principiului pruden ei.ț

Iată formula de calcul a estimării valorii pasivelor stabile pe durata unui trimestru:

37

Finan ările nerambursabileț

Fondurile europene reprezintă cea mai cunoscută sursă nerambursabilă de finan are. Sunt o sursă deț finan are foarte valoroasă, dar sunt considerate cu prea mare u urin ă sursă de bani gratui i. Ele suntț ș ț ț acordate în anumite condi ii destul de greu de îndeplinit de către firmele mici i/sau prost conduse iț ș ș organizate:

existen a unui management profesionist i performant la nivelul întreprinderii;ț ș

întocmirea unei documenta ii complicate i costisitoare pentru solicitarea i justificareaț ș ș finan ării; ț

existen a unor resurse proprii ini iale pentru cofinan are (10-20% din valoarea proiectului)ț ț ț pentru cre terea gradului de motivare a beneficiarului în realizarea proiectului;ș

angajamentul pentru îndeplinirea unor obiective sociale (egalitatea de anse între bărba i iș ț ș femei, reconversia profesională i angajarea omerilor, cre terea nivelului de pregătireș ș ș profesională, contribu ia la ridicarea economico-socială a unor comunită i sau zoneț ț defavorizate, revitalizarea unor meserii tradi ionale, valorificarea unor resurse locale,ț protec ia mediului, etc.); ț

implicarea mai multor parteneri (Stakeholders) în proiectul pentru care se solicită finan areț (autorită i i comunită i locale, organiza ii non-guvernamentale, universită i, firme deț ș ț ț ț consultan ă i training, institute de cercetări, după caz);ț ș

efectuarea achizi iilor pentru dotări, lucrări i prestări servicii pe bază de licita ie, apelându-ț ș țse în acest sens numai la firme (furnizoare, executante de lucrări i prestatoare de servicii) dinș Uniunea Europeană;

decontarea de către UE a unor cheltuieli după efectuarea acestora de către beneficiarul finan ării, ceea ce presupune ca acesta să posede resurse financiare ini iale proprii în plusț ț fa ă de 20% din valoarea proiectului drept co-participare (co-finan are); ț ț

controlul foarte riguros asupra utilizării fondurilor efectuat de către auditorii UE, etc. i risculș de returnare a unor fonduri considerate de auditori a fi fost defectuos utilizate (pentru cheltuieli neeligibile conform metodologiei proiectului) sau nejustificate cu documente legale;

38

în general trebuie pornit de la nevoile reale ale afacerii, nu de la programe sectoriale, ceea ce necesită strategii foarte bine elaborate la nivelul întreprinderii, bine armonizate cu strategiile sectoriale.

Subven iile, ț o altă formă de finan are nerambursabilă, se caracterizează printr-un regim asemănătorț cu acela al finan ările europene, fiind primite tot din bani publici (de la stat). Ele se acordăț întreprinderilor numai pentru realizarea unor proiecte de interes public de

care beneficiază atât întreprinderea, cât i comunită ile locale (apă curentă, electricitate, canalizare,ș ț gaze, telefonie fixă, drumuri, poduri, etc.), de aceea se acordă ca un procent din costul proiectului, iș uneori sub forma unor obiecte de investi ii, autoriza ii, etc. De asemenea, finan atorul (statul)ț ț ț controlează utilizarea fondurilor pentru scopul i destina ia pentru care au fost solicitate. ș ț

Dona iileț (din partea persoanelor fizice) i ș sponsorizările (din partea societă ilor comerciale sauț organiza iilor non-profit) sunt făcute pentru a gratifica întreprinderea i rareori sunt înso ite deț ș ț condi ionări pentru utilizarea lor.ț

3.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 3

Întreprinderea de comer exterior are nevoie de resurse financiare (ca element de activ, caț nevoi i utilizări pentru investi ii, exploatare i opera iuni financiare) provenite din surseleș ț ș ț financiare (ca elemente de pasiv, provenite din capitaluri i datorii). ș

Capitalul social este, din punct de vedere cronologic, prima sursă financiară care se utilizează (la înfiin area societă ii) i ultima care se rambursează (la lichidarea societă ii).ț ț ș ț

Din punct de vedere economic i strategic, trebuie apelat mai întâi i cu prioritate la surseleș ș interne de finan are, i de completare la sursele externeț ș .

Dintre sursele externe, se vor urmări cele rambursabile dar fără costuri (pasivele stabile), dar întreprinderea trebuie să posede putere de negociere în raporturile cu furnizorii acestor surse de finan are.ț

De asemenea, dintre sursele externe, se va încerca accesarea pe scară largă a surselor nerambursabile, cu condi ia îndeplinirii condi iilor pentru accesarea i utilizarea acestoraț ț ș (criteriile sociale pentru fondurile europene i cele de interes public pentru subven ii).ș ț

Aporturile la capitalul social trebuie să îndeplinească cele 6 condi ii din punct de vedere legal,ț opera ional, contabil i financiar.ț ș

Sursele de finan are se vor analiza, evalua i selecta pe baza unui algoritm specific i a unuiț ș ș sistem complex de criterii.

În procesul de selec ie a surselor de finan are, în special a celor externe (din afaraț ț întreprinderii), se va ine seama de costurile acestora, dintre care dobânda (cu toateț componentele sale) ocupă un loc central în analiză i evaluare. ș

39

Pentru societă ile de comer exterior i cooperare economică interna ională există modalită iț ț ș ț ț specifice de finan are i creditare (finan area exporturilor, factoring, forfaiting, leasing). ț ș ț

Concepte şi termeni de reţinut:

•Nevoi/utilizări financiare;•Resurse financiare;•Surse de finan are;ț•Surse interne/surse externe;•Capitaluri permanente;•Aporturile la capitalul social;•Pasive stabile;•Factoring;•Forfaiting; •Leasing; •Montaj financiar;•Surse nerambursabile;•Criterii i algoritm de selec ie a surselor financiare.ș ț

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt principalele criterii de clasificare a surselor de finan areț ?2. Prezenta i sursele interne de finan are.ț ț3. Prezenta i sursele externe de finan are.ț ț4. Detalia i despre sursele atrase de finan are.ț ț5. Ce este leasingul financiar?6. Indica i problemele ridicate de sursele nerambursabile.ț7. Detalia i despre componentele dobânzii bancare.ț8. Indica i 4 modalită i de finan are specifice întreprinderilor de comer exterior.ț ț ț ț

40

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Care dintre următoarele variante nu reprezintă o sursă de finan are, ci o resursă financiară: ța. Creditele bancare;b. Pasivele stabile;c. Aporturile la capitalul social;d. Capitalurile permanente;e. Leasing opera ional.ț

2. Care dintre următoarele surse de finan are este considerată prima care se accesează dpdvț cronologic:

a. Sponsorizările;b. Factoringul; c. Subven iile;țd. Capitalul social;e. Creditul obligatar.

3. Care dintre următoarele variante reprezintă trăsătura specifică a pasivelor stabile:a. Sunt nerambursabile;

Nu au costuri;b. Au drept cost dividendele;c. Sunt furnizate de către bănci;d. Sunt surse financiare acordate în natură.

4. Care dintre sursele de finan are sunt constituite din capitaluri proprii i datoriile pe termen mediu iț ș ș lung:

a. Leasing financiar; b. Dona ii;țc. Forfaitingul; d. Capitalurile permanente;e. Finan ările nerambursabile. ț

5. Care dintre următoarele variante reprezintă o metodă de maximizare a numerarului folosind metoda surselor atrase:

a. Planificarea financiară;b. Analiza financiară;c. Leads & Lags;d. Controlul financiar preventiv;e. Evaluarea financiară.

41

Bibliografie obligatorie

Marian COVLEA, Finan ele întreprinderiiț , edi ia a II-a completată, Editura Pro-țUniversitaria, Bucureşti, 2011.

Marian COVLEA, Finan ele întreprinderii. Îndrumar practicț , Editura Pro-Universitaria, Bucureşti, 2008.

Ion STANCU, Finan e, ț edi ia a patra, Editura Economică, Bucure ti, 2007.ț șUnitatea de învăţare 4

Mijloace, instrumente şi modalităţi de plată, creditare iș garantare financiară

4.1. Introducere ...........................................................................................................................................4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ...........................................................4.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................

4.3.1. Locul, rolul i importan a mijloacelor, instrumentelor i modalită ilor de plată, ș ț ș țcreditare i garantare........................................................................................................................ș

4.3.2. Mijloacele de plată...................................................................................................4.3.3. Instrumentele de plată i creditș ..................................................................................4.3.4. Modalită ile de plată.......................................ț ..........................................................4.3.5. Garan ii comerciale i bancare.................................................................................ț ș

4.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................

4.1. Introducere

Mijloacele, instrumentele i modalită ile de plată reprezintă o parteș ț foarte tehnică a Finan elor, deoarece fac posibilă din punct deț vedere practic (împreună cu instrumentele lor de utilizare iș prevederile contractuale dintre păr i) desfă urarea tranzac iilorț ș ț comerciale interne i interna ionale, a opera iunilor de primiri iș ț ț ș acordări de credite i finan ări, de securizare (garantare) aș ț opera iunilor comerciale i financiare, efectuarea de decontări,ț ș încasări, plă i, etc. ț

42

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoa terea termenilor de mijloace, instrumente iș ș modalită i de plată;ț

– definirea termenilor de plată/încasare, decontare, garantare a tranzac iilor;ț

– cunoa terea caracteristicilor fiecărui mijloc, instrument iș ș modalitate de plată, decontare i garantare (comercială, bancară iș ș financiară).

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească mijloacele, instrumentele i modalită ile de plată, decontare i garantare;ș șț

– studenţii vor putea să diferen ieze rolurile mijloacelor,ț instrumentelor i modalită ilor de plată;ș ț

– studenţii vor putea să descrie mijloacele, instrumentele iș modalită ile de plată;ț

– studenţii vor putea să identifice acele garan ii (comerciale,ț bancare i financiare) adecvate fiecărui tip de tranzac ieș ț comercială.

Timpul alocat unităţii de învă are:ț

Pentru unitatea de învă are ț Mijloace, instrumente i modalită i deș ț plată, creditare i garantare bancarăș , timpul alocat este de 8 ore.

4.3. Conţinutul unităţii de învăţare

4.3.1. Locul, rolul i importan a mijloacelor, instrumentelor iș ț ș modalită ilor de plată, creditare i garantareț ș

43

Mijloacele, instrumentele i modalită ile de plată fac posibilă dinș ț punct de vedere tehnic i practic (împreună cu instrumentele lor deș utilizare i prevederile contractuale dintre păr i) desfă urareaș ț ș tranzac iilor comerciale interne i interna ionale i a opera iunilorț ș ț ș ț de primiri i acordări de credite i finan ări, efectuarea deș ș ț decontări, încasări, plă i, etc. ț

4.3.2. Mijloacele de plată

Mijloacele de plată sunt totalitatea valorilor materiale i băne tiș ș prin care se poate lichida un aranjament financiar, prin plată, compensare sau clearing. Într-o tranzac ie se poate folosi un mijlocț de plată sau o combina ie a acestora.ț

Clasificarea mijloacelor de plată

Moneda na ională: leul românesc.ț

Valutele: monedele na ionale aflate în afara grani elor ărilor deț ț ț emisiune. Pot fi liber convertibile, sau neconvertibile. Exemple: dolarul SUA, dolarul canadian, dolarul australian, rubla rusească, euro (cu putere circulatorie în unele ări din Uniunea Europeanăț – “zona euro”), lira sterlină (moneda Marii Britanii), francul elve ian, coroana norvegiană, yenul japonez, yuanul renminbiț chinez, etc.

metalele pre ioase (sub formă de monede sau lingouri): aur,ț platină, argint.

pietrele pre ioase (în general finisate, lefuite): diamante,ț ș briliante, rubine, safire, smaralde, etc.

DST (Drepturile Speciale de Tragere), monedă interna ionalăț emisă de Fondul Monetar Interna ional (FMI).ț

Disponibilită ile la FMI în moneda na ională (utilizate înț ț tranzac iile dintre FMI i statele membre).ț ș

Mărfurile fungibile (generice, tranzac ionabile la Bursa deț mărfuri): petrol, minereuri, cereale, metale feroase i neferoaseș (o el, cupru, plumb, zinc, nichel, crom, aluminiu, cositor,ț molibden, wolfram, vanadium, zirconiu) i alte produse sauș servicii.

Valorile mobiliare (hârtii de valoare tranzac ionabile la Bursa deț valori): ac iuni, obliga iuni, titluri de stat, bonuri de tezaur,ț ț produse derivative (futures, options).

Valorile imobiliare (clădiri, terenuri, drepturi litigioase legate de acestea) i alte imobilizări corporale (mobilier, ma ini, utilaje,ș ș

44

echipamente, animale de muncă i trac iune) i necorporaleș șț (brevete, licen e, mărci, know how, liste de clien i, baze deț ț date).

Reglementările financiar-bancare, monetare, contabile i fiscaleș prevăd că pe teritoriul României toate tranzac iile, opera iunile iț ț ș înregistrările se fac în limba română i în moneda na ionalăș ț (RON), cu excep iile de rigoare, stabilite prin lege.ț

Astfel, societă ile de comer exterior pot ine eviden a i înț ț ț ț ș valutele de contract. Există apoi opera iunile de schimb valutar iț ș plă ile pentru servicii externe pe teritoriul României, precum iț ș opera iunile de export intern de mărfuri.ț

Descrierea principalelor mijloace de plată

Leul românesc (plural: lei, codul ISO 4217: RON) este unitatea monetară a României Un leu este subdivizat în 100 bani (singular: ban). Pe 1 iulie 2005, România a realizat o reformă monetară, schimbând leul anterior (codul ISO 4217: ROL) cu un leu nou (RON). 1 RON este egal cu 10.000 ROL.

România a intrat în Uniunea Europeană pe 1 ianuarie 2007 i esteș de a teptat să treacă la moneda unică europeană, EURO, dupăș 2014.

În secolul al XVII-lea, în statele române ti se foloseau ca monedăș taleri olandezi (löwenthaler) care aveau imprimat pe ei un leu. Chiar i după ie irea din uz a talerilor numele de leu a fost păstratș ș ca termen generic pentru bani. În 1867, leul a devenit unitatea monetară a Principatelor Unite.

Alte ări care folosesc o monedă na ională cu numele de leu suntț ț Republica Moldova (leul moldovenesc), Albania (lek) i Bulgariaș (leva).

Valutele. Dintre valute, vom prezenta în mod exemplificativ moneda euro.

Euro (EUR sau €) este moneda comună pentru majoritatea na iunilor europene din Uniunea Europeană. Bancnotele iț ș monedele euro au intrat în circula ie pe 1 ianuarie 2002, de i valutaț ș însă i a apărut în mod formal pe 1 ianuarie 1999. Sunt în circula ieș ț în aptesprezece state membre ale Uniunii Europene, precum i înș ș alte patru mici state europene (Monaco, San Marino, Vatican iș Kosovo).

Există câteva denomina ii distincte, fiecare având culoare iț ș

45

mărime diferită. Desenele pentru fiecare dintre ele au o temă comună evolu ia arhitecturii europene în diverse perioade artistice.ț Partea frontală (sau recto) a bancnotei con ine ferestre i por iț ș ț (simboluri ale deschiderii), în timp ce pe verso se găsesc poduri (simboluri ale unirii „popoarelor europene între ele i a Europei cuș restul lumii”). S-a avut grijă ca exemplele arhitecturale să nu reprezinte nici un monument existent la această oră, pentru a nu apărea controverse în alegerea monumentelor ce trebuiau reprezentate.

Comune pentru toate bancnotele sunt Steagul European, ini ialeleț Băncii Centrale Europene în cinci versiuni (BCE, ECB, EZB, ΕΚΤ, EKP), o hartă a Europei pe verso, numele „euro” (în alfabetele grecesc i latin) i semnătura pre edintelui în exerci iuș ș ș ț al BCE. Cele 12 stele ale UE sunt încorporate în fiecare bancnotă, cu desene realizate de artistul austriac, Robert Kalina.

Spre deosebire de monedele euro, bancnotele euro nu au o fa ăț na ională, ca să indice de unde provin. Această informa ie esteț ț însă con inută într-un cod de pe reversul biletului. Prima literăț indică în mod unic ara în care a fost emisă, numerele rămaseț (adunate apoi i cifrele sumei i readunate până ce rămâne oș ș singură cifră) dând o cifră de verificare unică pentru acea ară.ț Codurile W, K i J au fost rezervate pentru statele membre UE careș deocamdată nu participă la euro.

Undeva pe partea frontală a biletelor există o secven ă în careț prima literă identifică chiar imprimeria ce a tipărit biletul. Codul imprimeriei nu trebuie să coincidă cu codul de ară, pentru că seț poate ca bancnotele emise într-o anumită ară să fi fost imprimateț într-o alta (de exemplu unele bancnote finlandeze au fost produse de o imprimerie din Regatul Unit). Codurile A, C i S au fostș rezervate pentru imprimeriile care în prezent nu imprimă bancnote euro. Începând cu 2002, băncile na ionale individuale suntț responsabile pentru producerea uneia sau a două bancnote anume iș de aceea va selecta lucrările de imprimare. Aceste scheme de decizii descentralizate însemnă că băncile centrale trebuie să schimbe între ele denomina iile produse în diferite loca ii înainteț ț de ie ire. ș

Euro (simbol EUR sau €) este moneda comună pentru cele mai multe state din Uniunea Europeană. Monedele euro ( i bancnoteleș euro) au intrat în circula ie pe 1 ianuarie 2002, dar anul emiteriiț lor poate să meargă înapoi până în anul 1999, când moneda a fost lansată oficial. Un euro este divizat în 100 de (euro)cen i. Pentruț monede există opt denomina ii diferite.ț

Fiecare ară participantă la Euro are propriul său design pe fa aț ț

46

na ională a monedei, care variază de la prezentarea efigieiț monarhului pe toate monedele (ex. Belgia) până la un desen diferit pentru fiecare monedă (ex. Italia). Totu i, cele 12 stele suntș prezente într-un fel sau altul i pe această fa ă.ș ț

De i nu sunt state membre ale UE, Monaco, San Marino i Vaticanș ș au de asemenea monede euro ce con in o fa ă na ională, darț ț ț acestea nu sunt destinate circula iei, ci mai degrabă colec ionarilorț ț de monede. Existen a unor monede cu efigia unui lider religiosț (Vatican) a cauzat unele controverse în anumite ări precumț Fran a. ț

Fiecare stat are dreptul să emită anual i câte o serie de monede cuș character comemorativ. Monedele au valoarea nominală de 2 euro i au putere de circula ie. Se mai poate emite anual i câte oș șț

monedă comemorativă suplimentară, dacă este emisă de toate statele, cu ocazia unui eveniment interna ional.ț

În afara monedelor de circula ie, au fost emise, pentru scopuriț numismatice, monede cu valoarea nominală de 1/4 euro, 5 euro, 8 euro, 10 euro, 12 euro, 20 de euro, 25 de euro, 50 de euro, 100 de euro i 200 de euro, în special din metale nobile.ș

Metalele pre ioaseț prezintă unele avantaje incontestabile, datorate în primul rând caracteristicilor lor fizico-chimice i esteticeș (densitate, inoxidabilitate, aspect i tu eu plăcute, calită iș ș ț reologice3), de unde derivă cele culturale, artistice i financiar-șmonetare:

Stabilitate

Valoarea metalelor pre ioase pe termen scurt poate fluctua, dar peț termen lung rămâne stabilă.

Securitate

Stabilitatea conduce la sigurantă. Privind retrospectiv asupra ultimilor secole, aurul s-a dovedit a fi o formă de investitie fiabilă şi predictibilă. Puritatea aurului de investitii este important din cauza stabilitătii Astăzi, doar lingourile, si monedele de aur de “patru nouă”, adică, 999.9 pe mia de aur si argintul de 999.0 pe mia de argint pur sunt considerate investiţii stabile de metale preţioase.

Independen ăț

3 U or de prelucrat. Britanicii caracterizează metalele pre ioase prin trei termeni sugestivi: ș ț Durable, Portable and Valuable.

47

Valoarea aurului este recunoscută i garantată peste tot în lume,ș independent de aranjamentul politic, situa ia economică a ăriiț ț respective, de diferitele valute, de diferite tradiţii culturale sau de orice altceva. Această regulă este valabilă în cea mai mare măsură i pentru argint, platină i pietrele pre ioase.ș ș ț

Rezerve metale pre ioaseț

Datorită crizei financiare multe bănci de emisiune au apelat din nou la metalul galben, deoarece i simpla existen ă a rezervei de aurș ț na te încredere. Ce este valabil pentru băncile de emisiune iș ș guverne, nu poate fi gre it nici în cazul indivizilor. Părintii, buniciiș care planifică în mod con tient i responsabil viitorul copiilor,ș ș nepo ilor i viitorul propriu, î i depozitează partea semnificativă aț ș ș economiilor în lingouri de aur mai mici sau mai mari.

Utilitate i lichiditateș

Metalele preţioase sunt mijloace universale de plată – timp de 24 de ore pe zi, peste tot în lume. Prin urmare, este important că devine posibilă vânzarea-cumpărarea pe cursul zilei.

Cererea de aur cre te din ce în ce mai mult pe pie ele din lume. Deș ț exemplu, în anul 2007, cererea în Asia de Est, subcontinentul indian şi Orientul Mijlociu, a fost de 72% din cererea mondială. În prezent, 55% din cerere poate fi atribuit nevoilor sociale/comerciale i culturale a cinci ţări - India, China, SUA, Arabia Saudită şiș

Turcia. Pe partea cererii i astăzi pia a bijuteriilor stă pe pozitia deș ț lider (70%), la care contribuie foarte mult nevoile culturale iș religioase ale Indiei, dar i China dispune de de un potenţialș semnificativ cu privire la viitor. Nevoile utilizatorilor industriali (stomatologie, informatică, etc.) sunt de 11%. Investitorii priva iț reprezintă 12%, iar societă ile miniere 7%.ț 4

În ultimii ani, nevoile investitorilor au crescut semnificativ, de aceea începând cu anul 2003 aurul este sursa principală de creştere a cererii. O varietate de nevoi şi motivaţii ghidează oamenii şi instituţiile când investesc în metale preţioase. Cu toate acestea, capacitatea de protec ie împotriva infla iei, incertitudinii,ț ț instabilită ii i toate acestea fără riscuri este peste tot în lume for aț ș ț motrice a nevoilor tot mai mari de aur.

Oferta este alcătuită în 62% din exploatare minieră, 23% din aur reciclat (de ex. resturi de aur, bijuterii, “deşeuri” industriale) iș 15% din provizia de aur a băncilor centrale. Greutatea estimată a proviziei de aur aflată deasupra solului este aprox. 155 500 de tone,

4 http://www.arteus-capital.com/ro/miert_nemesfembe_fektessunk.php accesat pe 1 iunie 2011.48

iar valoarea este de aproximativ 3 bilioane de dolari. Exploatarea globală, completă la nivel mondial, este relativ stabilă, în medie de cca. 2.525 de tone pe an. Deschiderea i exploatarea unor mine noiș este foarte scumpă (de multe ori din extrac ia a 3 tone de minereu,ț rezultă doar câteva grame de aur), precum i timpul de derulare esteș relativ lung - până la 10 ani - prin urmare, nu este a teptat creştereaș producţiei miniere. Cu toate că în ultimul deceniu mai multe bănci i-au mărit rezervele de aur, totu i sectorul a fost caracterizat înș ș

ansamblu de vânzări, care au însemnat între 2003-2007 în medie o cifră de afaceri anuală corespunzătoare a 520 tone.

Vânzările sunt reglementate de acordul în vigoare din 1999, încheiat între 15 cele mai mari bănci din lume, care dispun de cele mai mari rezerve de aur.

Aurul i celelalte metale pre ioase pot fi folosite ca mijloc de plată,ș ț mijloc de rezervă, bani universali, mijloc de economisire iș investi ie, instrument de garantare, materie primă pentru bujuteriiț i opere de artă, marfă, etc. În cele ce urmează ne vom ocupa de aurș

ca mijloc de plată. Aurul este o investitie lichidă, de valoare stabilă, conservativă. Lingoul de aur este întotdeauna în proprietatea personală a investitorului, poate fi schimbat oricând în bani.

Aurul a fost întotdeauna măsura bogă iei, a valorii materiale i aț ș puterii. Metalele preţioase sunt mijloace universale de plată – timp de 24 de ore pe zi, peste tot în lume. Prin urmare, este important ca acum pentru i pentru public devine posibilă vânzarea-cumpărareaș pe cursul zilei.

Istoric aur

Anumite bunuri – care au devenit valoroase oamenilor datorită capacitătii lor de a face schimb (piele, sare, cereale, bijuterii, etc.) - după un timp, au devenit mijloace generale de schimb. Aceste bunuri – pe lângă faptul că au fost căutate pe scară largă, aveau de asemenea i alte proprietă i, care au facilitat efectuarea schimbului.ș ț

Aceste caracteristici sunt:

divizibilitate;

comercializabilitate;

durabilitate;

uşor identificabil;

uniformitate.

Metalele pre ioase (aurul si argintul) au corespuns cel mai bineț

49

acestor cerin e, care în cele din urmă au scos din circula ie alteț ț bunuri cu rolul mijloacelor de schimb. Dintre acestea la nivel mondial aurul a ocupat rolul banilor din mijlocul secolului precedent, până la prima treime a prezentului secol.

Ca mijloc de plată, prima monedă de aur a fost bătută de egipteni în cursul secolului XVII î.Hr. Cu toate acestea, importan a comercialăț reală i se răspânde te în secolul VII î.Hr., datorită grecilor.ș

La apari ia băncilor, o bancă atunci era solvabilă, puternică i deț ș încredere, dacă în seif, avea acumulată o cantitate suficientă de rezervă de aur ca i capital. Chiar i economia unei ări esteș ș ț judecată după rezervele de aur acumulate.

La formarea banilor, cînd încă i banii în sine erau marfă, propor iaș ț mijloacelor de plată a diferitelor ări era u or determinabilă. Deț ș exemplu, moneda ării „A” con inea 10 grame de aur, iar cea aț ț ţării ”B“, 5 grame, aşa-numita valoare a parită ii de aur: 1:2ț (paritatea de aur arată raportul între con inuturile de aur aț monedelor). Rata de schimb a fost raportul a celor două valori intrinseci (valoarea intrinsecă: câte monede de aur se pot cumpăra din 1 kg de aur pur).

În acele vremuri sistemul monetar al fiecărei ări func iona peț ț acelaşi principiu. Acesta era sistemul monezilor de aur, care a durat până în 1914. În 1922, la Conferinţa de la Geneva a încercat să restabilească sistemul monezilor de aur. În acele ări undeț cantitatea de aur era mare, a luat fiin ă sistemul lingourilor de aur,ț iar unde cantitatea de aur era scăzută, s-a creat sistemul aur-devize. În 1934, se stabileste pentru prima oară relaţia dintre dolar şi aur (1 uncie de aur = 35 de dolari SUA). După al doilea război mondial se prăbuşeste sistemul financiar, i se nasc două propuneri pentruș sistemul financiar nou. Noul sistem a luat fiin ă în iulie 1944 laț Bretton Woods (California), conform căruia moneda-cheie este dolarul, care poate fi convertit liber i nelimitat în aur. Toateș celelalte monede î i fixează cursul în raport cu dolarul. Mijloaceleș de plată ale unor ări au avut un a a-numit con inut fictiv de aur,ț ș ț ceea ce însemna că de fapt conţinutul de aur s-a declarat ca unitate monetară.

De exemplu, la introducerea forintului, 1 Forint a fost egal cu 0,0757 grame de aur, dar nu a putut fi convertit în aur (1 kg de aur era 13.210 HUF, iar 1 USD a fost 11,74 HUF).

Cauza problemei era că valorile nu puteau să difere de valorile de curs fixate precedent. Având în vedere că inflaţia nu s-a putut evita, astfel nici parităţille nu au putut fi men inute neschimbate pentru oț

50

perioadă lungă de timp. Depozitele de dolari au început să se acumuleze, astfel ările mai dezvoltate pentru protec ia cursuluiț ț dolarului au înfiin at o unitate (Aur Pool). S-a separat preţulț monetar (1 uncie de aur = 35 de dolari) precum şi preţul de pia ă alț aurului. Unitatea Aur Pool încerca să prevină ca pre ul pie ei să fieț ț mai mare decât cel monetar. În 1971 Nixon a devalorizat dolarul şi a oprit temporar conversia. În 1976 aurul s-a demonetizat definitiv, adică încetează conversia între dolar si aur. Din acest moment putem vorbim de banii de astăzi, sau de bani moderni.

4.3.3. Instrumentele de plată i creditș

Instrumentele de plată i credit sunt înscrisuri, înlocuitoarele idealeș de numerar, folosite de negustori încă din cele mai vechi timpuri pentru a evita transportul banilor la distan ă pe drumurile nesigureț ale Evului Mediu.

Ele sunt documente având forma i con inutul standardizate,ș ț reprezentând o obliga ie a unei persoane (debitor) de a plăti la oț scaden ă determinată o anumită sumă de bani, împreună cuț dobânda aferentă, unui beneficiar.

Fiind strâns legate de tranzac iile comerciale, cărora le faciliteazăț desfă urarea pe credit, se numesc ș efecte comerciale sau titluri de credit (pe termen scurt).

Clasificarea i descrierea instrumentelor de plată i de creditș ș

Titlurile de credit pot fi negociate, adică pot fi vândute iș cumpărate înainte de scaden ă. Ele au o ț valoare nominală (care este cea înscrisă pe document) i o ș valoare de pia ăț , care rezultă în urma negocierii. Prin vânzarea titlurilor de credit înainte de scaden ă, beneficiarul intră în posesia sumei înainte de scaden ă,ț ț în schimbul unei taxe, denumită taxa de scont. Negocierea titlurilor de credit se poate face fie prin intermediul băncilor, fie la bursa de valori.

Principalele elemente caracteristice ale acestor instrumente de plată sunt:

au la baza un document-tip, formulat în termeni preci i,ș care serveste la afirmarea dreptului beneficiarului la transmiterea crean ei i/sau la executarea acesteia;ț ș

documentul cuprinde condi ii esen iale ce dau putereț ț

51

titlului de credit;

documentul capătă putere circulatorie independent de tranzac ia care a stat la baza apari iei lui.ț ț

Titlurile de credit se pot clasifica după mai multe criterii, astfel:

1. Dupa modul în care este desemnat beneficiarul, titlurile de credit pot fi:

titluri de credit nominative, care con in desemnarea expresăț a numelui primului titular (acesta putându-se schimba, prin negocieri);

titluri de credit la ordin, care con in, pe lângă numeleț titularului, o clauză conform căreia acesta poate dispune ca plata să se poată face unei alte persoane;

titluri de credit la purtător, care nu con in nici o indica ieț ț asupra titularului, acesta fiind chiar posesorul documentului.

2. Dupa con inutul lorț , se disting:

• titluri de credit propriu-zise, adică acele titluri de credit ce exprimă o obliga ie de plată, de exemplu: cambiile (tratele)ț i cecurile;ș

• titluri de credit reprezentative, care reprezintă un drept real al titularului asupra unei mărfi determinate i depozitateș oficial; în aceasta categorie sunt cuprinse:

conosamentul (document eliberat de comandantul unei nave, prin care se face dovada încărcării unei marfi la bordul acelei nave);

recipisa de depozit;

warantul (document eliberat de un depozit autorizat al bursei de mărfuri, prin care se stabile te, pe de oș parte dreptul de proprietate asupra unei mărfi, iar pe de altă parte, dreptul de garan ie, pentru unț eventual creditor, asupra valorii acelei marfi);

• titluri de credit de participare, sunt acele titluri de credit dobândite de titulari, ca participan i la o societate (deț exemplu: ac iunile);ț

• titluri de credit de complezen ăț , sunt acele titluri de credit

52

improprii, care nu au la baza un act comercial, prin care debitorul procură o sumă de bani necesară beneficiarului.

3. Dupa felul valutei în care sunt exprimate, titlurile de credit mai pot fi convertibile sau neconvertibile.

4. După natura lor, se disting următoarele categorii de titluri de credit:

titluri de credit comerciale: efecte de comer (cambia/trataț i biletul la ordin), conosamentul i warantul;ș ș

titluri de credit bancare: cecurile, certificatele de depozit;

titluri de credit financiare: ac iunile, obliga iunile, rentele,ț ț bonurile de tezaur, titlurile derivate.

Trebuie remarcat că trata, biletul la ordin i cecul nu sunt totu iș ș instrumente de plată cu efect eliberatoriu imediat. Ele rămân în esen ă titluri de credit, în sensul că un astfel de document seț transferă i (poate) trece prin mai multe mâini în mod succesiv,ș fiind totu i o crean ă în sarcina debitorului, care nu este eliberat deș ț datoria sa decât în momentul când, la scaden ă, creditorul sauț ultimul de inator al documentului încasează suma respectivă.ț

Titlurile de credit îndeplinesc o dublă func ie economicăț :

• func ia de ț instrument de plată prin care, independent de tranzac ia care stă la baza lui, poate lichida sau na te alteț ș crean e;ț

• func ia de ț instrument de credit prin care cumpărătorul ob ine un credit necesar efectuării actului de comerț ț intervenit între păr i.ț

Ca instrument de plata în rela iile interna ionale, titlurileț ț de credit oferă numeroase avantaje, cum ar fi:

a) prezintă garan ie, datorită for ei procesuale i legale cu careț ț ș sunt învestite, constituind o certitudine asupra încasării sumei;

b) fiind negociabile, beneficiarii lor au posibilitatea de a le transmite sau de a le sconta, intrând în posesia sumei înainte de scaden ă;ț

c) un de inător al unui titlu de credit poate achita o datorie,ț andosând sau girând titlul respectiv (numai înaintea expirării termenului de scaden ă), deoarece de ine un drept propriu iț ț ș independent de raportul economic care l-a generat.

53

În continuare sunt prezentate cele mai importante instrumente de plată: cambia, cu cele doua forme ale sale (trata si biletul la ordin), cecul, certificatul de depozit, căr ile de plată, conosamentul,ț warantul.

1. Cambia este un ordin scris, necondi ionat i formal, adresat deț ș emitent, prin care se solicită unei persoane să achite o sumă de bani, la cerere sau la termen. Achitarea poate fi cerută la ordinul purtătorului documentului sau a unei alte persoane. În literatura de specialitate se consideră că cele două forme de existen ă a cambieiț sunt trata i ș biletul la ordin.

O cambie cuprinde obliga ia scrisă ț de a plăti (în acest caz se nume te ș bilet la ordin) sau de a face să se plătească (în acest caz se nume te ș trată) la scaden ă, o sumă de bani determinată. Înț terminologia modernă trata se identifică perfect cu cambia.

Elementele definitorii ale unei cambii (trate) sunt:

denumirea;

ordinul de a plăti necondi ionat o sumă de baniț determinată, cu indicarea monedei de plată;

numele persoanei căreia trebuie să i se plătească suma respectivă;

data scaden ei cambiei (tratei);ț

locul plă ii (de regulă, la sediul emitentului);ț

numele beneficiarului;

data i locul emiterii;ș

semnătura emitentului.

Toate aceste elemente sunt obligatorii, altfel cambia î i pierdeș valabilitatea. Cambia mai poate con ine i clauza „ț ș la ordin”, prin care se stabile te faptul că plata se va face către o altă persoană, laș indica ia beneficiarului cambiei.ț

În circula ia unei cambii sunt implicate deci trei persoane:ț

l) trăgătorul (emitentul), este i creditorul care ar trebui săș primească suma înscrisă în cambie;

2) trasul, este debitorul care urmează a efectua plata;

3) beneficiarul, este fie chiar emitentul sau poate fi o ter ăț persoană.

54

Uneori poate interveni o a patra persoană, care prin opera iunea deț avalizare î i asumă răspunderea, garantând plata sumei la scaden ă.ș ț Avalul înseamnă men ionarea în scris, direct pe cambie, sauț separat. Creditorul remite mai întâi cambia debitorului, acesta trebuie să o accepte, înscriind pe fa a documentului cuvântulț „acceptat” i semnând, apoi cambia este remisă beneficiarului.ș Acesta o va păstra până la scaden ă, când o va prezenta trasului,ț care, în mod obligatoriu, va efectua plata.

În cazul cambiei emise „la ordin”, beneficiarul poate transfera dreptul său de crean ă unei alte persoane, înscriind pe versoț documentului formula „plăti i la ordinul…ț ” (numele persoanei care devine beneficiar), după care se datează i se semnează.ș Opera iunea se nume te ț ș andosare sau gir, iar beneficiarul care transmite dreptul său se nume te ș girant. Fiecare nou beneficiar poate proceda la fel, devenind, la rândul său, girant, până la scaden a cambiei.ț

Girul poate fi complet, atunci când este indicat numele beneficiarului, sau poate fi în alb, atunci când nu se precizează numele beneficiarului (acesta fiind purtătorul documentului). Prin andosare, garantarea cambiei se măre te, deoarece fiecare girantș răspunde solidar de neplata sumei la scaden ă.ț

În situa ia îț n care beneficiarul cambiei are nevoie de disponibilită iț băne ti înainte de data scaden ei, el poate prezenta cambia uneiș ț bănci, în vederea scontării.

În această situa ie, banca plăte te, celui care prezintă cambia, sumaț ș înscrisă pe cambie, mai pu in o sumă ce reprezintăț dobânda până la scaden ă, suma denumită ț taxa de scont. Suma pe care o prime teș cel ce prezintă cambia la bancă poartă denumirea de valoare actuală.

În concluzie, prin scontare, ca i prin reescontare, banca respectivăș se substituie de fapt beneficiarului, acordându-i acestuia, în acela iș timp, un credit purtător de dobândă, garantat cu crean a acestuiaț asupra trasului.

În cazul neacceptării cambiei de către tras sau în cazul neachitării ei la scaden ă, beneficiarul sau de inătorul acesteia se poate adresaț ț autorită ilor judiciare, care emit un înscris public, prin care seț certifică neacceptarea sau refuzul de a face plata, opera iuneț denumita protest.

În cazul executării unui girant pentru o cambie protestată, acesta se poate adresa justi iei printrț -o ac iune de regresț , prin care sunt tra iș la răspundere to i giran ii i avali tii anteriori lui, care sunt inutiț ț ș ș ț

55

legal la o răspundere solidară.

2. Biletul la ordin este un înscris formal, un titlu de credit la ordin, prin care o persoană numită subscriitor, semnatar sau emitent se obligă, expres i necondi ionat, să achite o anumită sumăș ț beneficiarului, la data i locul specificate în document.ș

Elementele esen iale i obligatorii ale biletului la ordin sunt:ț ș

denumirea și adresa emitentului;

obliga ia acestuia de a plăti o sumăț de bani;

denumirea și adresa beneficiarului;

data scaden ei ț și locul unde se va efectua plata.

Se observă că, spre deosebire de cambie, biletul la ordin implică numai două persoane, fiind emis de debitor i, ca urmare, nu maiș are nevoie de acceptare.

Biletul la ordin, ca i trata, este în acela i timp un instrument deș ș plată și un titlu de credit, care poate fi avalizat i poate circula prinș andosări succesive. Biletul la ordin poate deveni un act executoriu, prin simpla sa protestare.

În situa iile în care cambiile (trata ț și biletul la ordin) sunt exprimate în valută i au la bază un act de comer între ări, eleș ț ț devin instrumente de plată i de credit interna ionale sau ș ț devize.

În cadrul rela iilor economice interna ionale se deosebescț ț următoarele tipuri de cambii:

− cambii comerciale, care se folosesc în cazul unui contract comercial pe credit, ele garantând plata sumei la data stabilită de vânzător;

− cambii bancare, care se folosesc în cazul în care o bancă comercială, în pozi ia de tras, a acordat un credit cumpărătorului,ț cambia fiind remisă vânzătorului;

− cambii documentare, care se folosesc în cazul unui contract comercial, fiind condi ionate de remiterea unor documente careț atestă expedierea sau calitatea mărfii;

− cambii de complezen ăț , care nu au la bază nici un act comercial, fiind emise numai pentru a furniza o sumă necesară trăgătorului, acceptul fiind, în consecin ă, de complezen ă.ț ț

Cambiile, ca instrumente de plată interna ională, circulă înț

56

diferite ări, fiind acceptate de trasul din altă ară. În cazul în careț ț în cambie este prevăzută plata unei sume într-o anumită monedă ce nu este cotată la locul plă ii, suma respectivă va fi achitată înț moneda ării locului de plată, în func ie de cursul valutar din ziuaț ț scaden ei. Dacă trasul întârzie plata, beneficiarul poate cere, dupăț preferin ă, fie ca plata să se efectueze la cursul valutar din ziuaț scaden ei, fie la cursul valutar din ziua plă ii.ț ț

3. Cecul este un instrument de plată prin care trăgătorul, titular al unui depozit bancar sau al unui credit bancar, dă ordin să se achite o sumă de bani unei alte persoane, denumită beneficiarul (în general urmare unei opera iuni comerciale) de către o bancă,ț denumită trasul.

Cecul este înscris pe un formular special, tipărit de bancă, de obicei sub forma unui carnet de cecuri. În cazul folosirii cecului, intervin trei părti: tragătorul, sau emitentul titlului (cecului), adică persoana care dispune de cont în bancă; trasul, este cel care achită suma înscrisă pe cec, fiind de obicei o bancă, să plătească din disponibilul contului său o sumă de bani către un beneficiar, la o anumită dată, i ș beneficiarul, persoana care urmează să încaseze cecul. În cazul cecului, beneficiarul poate fi aceea i persoană cuș trăgătorul sau cu purtătorul titlului.

Elementele definitorii ale cecului sunt:

denumirea de cec;

ordinul de efectuare a plății;

denumirea trasului (banca plătitoare);

locul unde trebuie să se facă plata;

locul și data emiterii;

denumirea și adresa emitentului;

semnătura trăgătorului.

Emiterea, semnarea și punerea în circula ie a unui cec fărăț acoperire (fără disponibil în cont, denumit provizion) constituie în toate ările o infrac iune sanc ionată de lege.ț ț ț

Cecul, fiind emis chiar de titularul contului, nu are nevoie de accept.

Cecurile pot fi clasificate in mai multe categorii, astfel:

A. După persoana beneficiară, se pot distinge trei categorii de 57

cecuri:

• cecul nominativ, este un cec în care este desemnat cu precizie numele beneficiarului, acesta fiind singura persoană îndrepta ită să încaseze suma în cauză. Caț urmare, aceste cecuri nu se vor putea transmite prin gir (andosare);

• cecul la ordin, este un cec în care este desemnat beneficiarul, dar este stipulata i clauza „ș la ordin”, ceea ce dă dreptul beneficiarului de a putea transmite cecul prin gir;

• cecul la purtător, este un cec în care nu este indicat numele persoanei către care urmează să se facă plata. Beneficiarul este persoana care posedă documentul, ce se va achita la scaden ă.ț

B. După modul în care se încasează, cecul poate fi:

a) cecul nebarat (de casă sau alb), care se plăte te în numerar, laș bancă;

b) cecul barat, care este achitat prin virarea sumei în contul de la bancă al beneficiarului; bararea cecului se face prin două linii paralele, în diagonală, pe fa a cecului, detaliu ce opre te banca de aț ș face plata în numerar;

c) cecul de virament, de asemenea, nu se achită în numerar, având înscris în textul sau ordinul de a transfera suma respectivă într-un cont al cărui număr este expres indicat;

d) cecul documentar este cecul în care trăgătorul condi ioneazăț plata sumei respective de prezentarea de către beneficiar a unor documente doveditoare a existen ei unei mărfi, a expedieriiț acesteia i a calită ii ei conforme cu clauzele contractuale;ș ț

e) cecul certificat este cecul care prezintă specificarea expresă a existen ei provizionului, ceea ce îi conferă o garan ie în plus;ț ț certificarea acestor cecuri se face de bancă;

f) cecul de voiaj (Traveller’s Cheque, cecul de călătorie), este un înscris cu valoare fixă, emis i imprimat de banca emitentă, cuș ajutorul căruia călătorii (turi tii) pot ob ine de la o bancă străinăș ț sume în valută pentru acoperirea cheltuielilor de călătorie. Cecurile de călătorie, cumpărate de la bancă, plătindu-se în plus, peste valoarea nominală, comisionul băncii, pot fi încasate cu multă usurin ă i cu formalită i reduse.ț ș ț

58

În România se pot cumpara cecuri de călătorie American Express (Amex) de la opt bănci comerciale, comisionul perceput pentru emiterea unui astfel de cec fiind de 1%. Posesorii acestor cecuri pot beneficia de serviciile a 1 700 birouri de turism din 120 de ări; deț asemenea, ace tia au i avantajul unor facilită i gratuite (deș ș ț exemplu: re ineri de locuri, informa ii, diverse servicii turistice).ț ț Este necesar ca solicitantul cecului de călătorie să de ina un cont înț valută la una din cele opt bănci comerciale autorizate să vândă astfel de cecuri.

În S.U.A., Canada i îș n Australia cecurile Amex pot fi utilizate i caș mijloc de plată, iar în celelalte ări ele sunt acceptate de bănciț pentru eliberarea de numerar. De asemenea, aceste cecuri sunt acceptate în unele magazine, hoteluri i restaurante, ca mijloace deș plată.

Cartelele de plată (cardurile) sunt o variantă a cecurilor de călătorie, fiind documente cu un format standard, care con in oț serie de date necesare pentru identificarea beneficiarului. Acest document dă dreptul titularului de a cumpăra diverse mărfuri, fără a achita în numerar pe loc, în anumite magazine care acceptă această formă de plată. Cartela de plată (cardul) este nominativ iș netransmisibil, fiind emisă de bănci sau de alte institu ii financiare,ț unde titularul are cont deschis. Decontarea se face între magazin iș bancă, pe baza facturii semnate de posesorul cartelei de plată (cardului) în momentul cumpărării.

Rezultă deci că cecul este un instrument de plată i, în uneleș forme, i de credit, care exprimat în valută devine deviză cuș circula ie pe pia a financiară i de credit interna ională.ț ț ș ț

4. Certificatul de depozit este, de asemenea, o variantă a cecului, i care constă în eliberarea de către bancă a unui formular special,ș

document prin care se dovede te depunerea de către titular a uneiș sume de bani la acea bancă, pentru o anumită perioadă de timp, cu o anumită dobândă.

Certificatul de depozit poate fi exprimat i în valută i poate fiș ș transferat prin andosare i negociere ca i celelalte titluri de credit,ș ș acesta reprezentând principalul avantaj al celor ce investesc în certificatele de depozit, comparativ cu cei ce au un cont obi nuit,ș de depozit. În acest caz, pentru a obtine lichidită ile de care areț nevoie, de inatorul unui certificat de depozit îl poate vinde oricuiț înainte de scaden ă.ț

Certificatele de depozit sunt concepute „la purtător”, fiind, în consecin ă, extrem de lichide. Avantajul băncii emitente a acestorț înscrisuri constă în faptul că fondurile rămân în bancă pe toată

59

durata de timp pentru care a fost emis certificatul, indiferent de numărul de inătorilor succesivi ai aceluia i înscris.ț ș

5. Conosamentul (bill of lading) este un titlu de credit comercial, specific, reprezentativ, redactat în formă-tip, care se utilizează în transportul maritim. Acest act certifică încărcarea mărfii pe vas, obliga ia de a o transporta în condi iile stabilite i de a o preda,ț ț ș într-un anumit port, unui anumit beneficiar. Conosamentul atestă posesia mărfii i oferă posibilitatea negocierii, gajarea sauș andosarea ei. Prin negocierea conosamentului se poate transmite direct proprietatea mărfii către noul proprietar.

6. Warantul este un titlu de credit comercial, eliberat de un depozit depunătorului unei mărfi. Acest document se compune dintr-o recipisă, care constituie titlul de proprietate asupra mărfii, iș warantul propriu-zis, care circulă prin andosare, ca un efect de comer . Prin ț warant se înlocuie te circula ia mărfii cu circula iaș ț ț unor documente.

4.3.4. Modalită ile de platăț

Modalită ile de plată reprezintă sistemele, mecanismele,ț procedurile i tehnicile bancare prin care se asigură realizareaș opera iunilor de încasări i plă i în afacerile interna ionale. ț ș ț ț

Acreditivul documentar reprezintă un angajament irevocabil prin care o bancă (banca emitentă) ac ionând la cererea i dupăț ș instruc iunile unui client al său (ordonatorul) se angajează înț numele acestuia:

să facă plata către sau la ordinul unui ter (denumitț beneficiar), sau să accepte i să plătească cambii (bilete laș ordin) trase de către beneficiar, sau:

să autorizeze o altă bancă să efectueze o asemenea plată, sau să accepte i să plătească astfel de cambii (bilete laș ordin), sau:

să autorizeze o altă bancă să negocieze, contra prezentării documentelor solicitate în concordan ă cu termenii iț ș condi iile stipulate în acreditiv. ț

Din punctul de vedere al fermită ii angajamentului băncii emitente,ț acreditivele pot fi:

revocabile: poate fi oricând modificat sau anulat, fără notificarea beneficiarului plă ii; este foarte rar folosit.ț

60

irevocabile: nu poate fi modificat sau anulat, fără notificarea i consim ământul tuturor păr ilor, inclusiv aș ț ț beneficiarului plă ii.ț

neconfirmat: este avizat beneficiarului fără nici un angajament sau responsabilitate din partea băncii avizatoare.

confirmat: la angajamentul irevocabil al băncii emitente se adaugă i cel al băncii avizatoare. ș

Incasso documentar este o modalitate de decontare ce se bazează, în esen ă, pe obliga ia de plată a cumpărătorului, asumată prinț ț contractul comercial fără a comporta un angajament de plată din partea băncilor implicate în opera iune. Se folose te în rela iileț ș ț dintre firme între care sunt rela ii strânse, de încredere (cum ar fiț firmele din acela i grup, chiar din ări diferite). ș ț

Vincula ia ț este o modalitate de plată înrudită cu incasso, care prezintă particularitatea că banca ce trebuie să efectueze plata este implicată în garantarea plă ii, inclusiv prin primirea mărfurilor înț păstrare i eliberarea acestora către beneficiarul lor numai după ceș acesta dispune plata către furnizor (beneficiarul plă ii).ț

Ordinul de plată este dispozi ia dată de o persoană, numităț ordonator, unei bănci, de a plăti o sumă determinată în favoarea unei alte persoane, numită beneficiar, pentru stingerea unei obliga ii băne ti (comerciale, financiare, fiscale) provenind dintr-oț ș rela ie directă existentă între ordonator i beneficiar. ț ș

Cardurile sunt considerate în literatura de specialitate5 ca instrumente de plată, dar apreciem că, datorită complexită ii lor,ț ele se pot încadra mai corect între modalită ile de plată. ț

Cardurile, sub forma de credit-card, au apărut pentru prima dată în S.U.A., cu inten ia de a oferi clien ilor un instrument de circula ieț ț ț na ională, care să permită depă irea restric iilor din acest domeniu,ț ș ț impuse de Legea Bancară Federală a S.U.A.

Cu toate că primele carduri au fost emise în S.U.A. în cursul anului 1947 i au îș nceput să fie folosite în Europa de vest începând din anii ’60, dezvoltarea i utilizarea acestora sș -a extins abia după anii ’80, crescând semnificativ i numărul de inătorilor unor astfel deș ț metode de plată. Tot in aceasta perioada (anii ’80), au fost introduse pe pia ă i căr ile de debit (ț ș ț debit card).

5 Ilie MIHAI, Tehnica i managementul opera iunilor bancare,ș ț Editura Expert, Bucure ti, 2003, pag. 324.ș61

Cardul reprezintă o metodă de plată bazată pe tehnica electronică i informatică, ca o alternativă la instrumentele i metodeleș ș

„clasice” de plată (numerar, cec, cambie, etc.), care permite de inătorului său să efectueze plata bunurilor i serviciilorț ș achizi ionate, prin accesarea procedurii de autorizare i plată cuț ș card.

Ca prezentare, cardul este realizat din plastic, de dimensiunile unei căr i de vizită, având încorporate componente electronice specialeț necesare decodificării diferitelor opera iuni pentru care a fostț conceput: accesul de inătorului la contul său bancar, ț autorizarea de plă i, ț efectuarea electronică a plă ii sau ț ob inerea ț de numerar.

De inătorul unui card îț l poate folosi pentru:

plata mărfurilor sau serviciilor la unită ile care vândț mărfuri sau prestează servicii i acceptă un astfel deș instrument de plată;

ob inerea de numerar de la ghiț șeele sau de la distribuitoarele automate de numerar (bancomate).

În cazul în care posesorul unui card dore te cumpărarea unei mărfi,ș el trebuie să prezinte cardul său vânzătorului.

În ările dezvoltate existăț o mare varietate de carduri, puse la dispozi ia publicului atât de către bănci, cât i de alte institu iiț ș ț specializate i autorizate în emiterea de carduri. În general,ș companiile emitente structurează cardurile pe clase de clien i, înț func ie de veniturile acestora, dar i de facilită ile pe care leț ș ț acordă.

Se disting mai multe tipuri de carduri:

credit-card;

store-card;

debit-card;

smart-card;

carduri multifuncționale.

Credit-card (cartea de credit) este un instrument de plata care atesta faptul că posesorului acestuia i-a fost deschisă o linie de credit, care îi permite să achizi ioneze mărfuri i servicii, sau săț ș

62

ridice numerar, în limita unui plafon prestabilit. Cu alte cuvinte, suma care depă este disponibilul din contul său, până la limitaș plafonului stabilit – limita specificată în contractul încheiat între bancă i clientș – reprezintă un credit acordat de bancă. Credit-cardul permite de inătorului sau rambursarea credituluiț acordat în două variante:

• fie rambursarea în totalitate a acestuia la sfâr itul uneiș perioade specificate în contractul dintre bancă i client, cazș în care poarta denumirea, conform practicilor interna ionale, de ț charge-card;

• fie rambursarea partială a creditului, partea ramasă neachitată urmând a fi considerată o prelungire a creditului acordat anterior.

La primirea situa iei debitelorț , titularul cardului poate sa aleagă una din următoarele variante:

• achitarea integrală a datoriei;

• achitarea par ială a datoriei, caz îț n care, asupra sumei nerambursate se percepe o dobândă ce se adaugă la soldul debitor al contului titularului cardului, dobânda care, este de regulă mult mai mare decât cea utilizată în condi iileț unui credit obi nuit, tocmai pentru a descuraja clien ii săș ț depă ească limita creditului.ș

Store-cardul este o variantă a credit-cardului, având acela i modș de întrebuin are, ca i acesta. Emiterea de ț ș store-carduri a devenit necesară datorită faptului că marile magazine sau companii de deservire a popula iei au introdus propriile carduri, denumiteț store-carduri, preferând astfel emiterea unui instrument de plată propriu, care, practic, concurează credit-cardurile, din mai multe considerente:

a) în primul rând, pentru asigurarea loialită ii clien ilor fa ă deț ț ț magazinul sau compania de deservire;

b) în al doilea rând, prin facilită ile de plată ce sunt oferiteț clien ilor se urmăre te cre terea volumului vânzărilor.ț ș ș

Store-cardurile pot fi utilizate exclusiv în cadrul aceluia i grupș (re ea) de magazine, iar tranzac iile nu se derulează prinț ț intermediul sistemului bancar de decontări, astfel că acest tip de opera iuni pot fi considerate ca apar inând unui sistem închis.ț ț

63

Debit-cardul (cartea de debit) este un instrument de plată care permite posesorului său achizi ionarea de bunuri i servicii, prinț ș debitarea contravalorii acestora, doar pe seama fondurilor disponibile în contul său.

Smart-cardul (cardul inteligent) a apărut ca urmare a progresului pe care l-a înregistrat tehnologia realizării cardurilor, permi ăndț derularea unor tranzac ii mult mai complexe decât cele ce se potț efectua prin intermediul cardurilor cu bandă magnetica. Denumirea acestor carduri este datorată faptului că ele au încorporat un întreg microprocesor (chip), care le conferă un înalt grad de inteligen ă,ț existând două tipuri de asemenea carduri „inteligente”: unele pot înmagazina unită i de valoare, iar altele au încorporateț microprocesoare.

Principalele avantaje pe care le prezintă cardurile cu microprocesor fa ă de cardurile cu bandă magnetică sunt următoarele:ț

nu mai este nevoie de autorizarea de acceptare la plată a cardului, prin intermediul terminalului electronic;

oferă o protec ie sporită contra fraudelor i a riscului deț ș credit al băncii emitente;

permit efectuarea de plă i mai mari în cont descoperit;ț

nu pot fi copiate.

Cardul multifunc ionalț este de fapt tot un debit-card, care însă mai îndepline te i alte roluri, cum ar fi:ș ș

• acela de carte de numerar (cash-card), un instrument cu ajutorul căruia de inătorul poate retrage numerar de laț distributoarele automate de numerar (bancomate), prin tastarea pe claviatura aparatului a codului său personal de identificare, codul PIN (Personal Identification Number);

• acela de carte de garantare a cecurilor (cheque guaranteed card), care asigură garantarea unui cec emis i semnat,ș până la concuren a unei sume specificată de bancaț emitentă a cecului.

În România, înfiin area în luna martie a anului 1994 a societă iiț ț ROMCARD pentru procesarea i autorizarea tranzac iilor pe bazăș ț de carduri în sistem VISA INTERNATIONAL, MASTERCARD iș EUROCARD a făcut posibilă utilizarea cardurilor i în ara noastră.ș ț

64

Cu toate că, în compara ie cu alte ări mai dezvoltate, numărulț ț opera iunilor pe bază de carduri din ara noastră este încă redus,ț ț extinderea utilizării cardurilor interna ionale ar însemna un realț avantaj din punct de vedere al încasărilor în valută.

Astfel, prin intermediul căr ilor de plată interna ionale se va puteaț ț contribui în mod concret la scăderea deficitului balan ei de plă iț ț valutare a României. Din acest motiv, plata în valută pe teritoriul na ional prin intermediul unui card interna ional este similară cuț ț încasarea contravalorii unui export.

4.3.5. Garan ii comerciale, financiare i bancareț ș

În rela iile comercialeț firmele î i iau o serie de măsuri deș siguran ă, de securizare a rela iilor comerciale i financiare dintreț ț ș ele.

Banca la rândul ei se îngrijeşte ca împrumuturile pe care le acordă persoanelor fizice sau juridice să fie însoţite de garanţii reale sau personale astfel încât riscul nerambursării creditului acordat să fie diminuat.

În raporturile de creditare, banca în calitate de creditor, urmăreşte fie bunurile afectate garanţiei reale mobiliare sau imobiliare, fie persoanele care şi-au asumat angajamentul de a face plata în locul debitorului, dacă acesta din urmă nu o execută. Există, însă, şi situaţii în care o instituţie de credit îşi asumă, la rândul ei, angajamentul de a executa obligaţia unei persoane fizice sau juridice faţă de un creditor anume.

Printre garan iile financiare i bancare utilizate în rela iileț ș ț comerciale men ionăm:ț

Garan ia financiarăț a unei companii intermediare (ter e) pentruț opera iunile comerciale achitate cu carduri (ț Third Party Credit-Card Processor - TPCCP). Este foarte recomandată pentru persoane i firme care se află la distan e geografice mari i nu se cunoscș ț ș

încă foarte bine.

Circuitul i etapele acestei scheme de garantare se desfă oarăș ș astfel:

65

după lansarea comenzii de către beneficiar către furnizorul extern, acesta din urmă pune la dispozi ia firmei TPCCP datele deț identificare ale beneficiarului mărfii, contului i cardului bancar,ș firma intermediară solicitând i primind suma aferentă pre uluiș ț mărfii de la banca beneficiarului acesteia. Firma TPCCP informează furnizorul mărfii că a încasat banii i acesta expediazăș marfa beneficiarului. De îndată ce furnizorul prime te confirmareaș de primire a mărfii de către beneficiar, solicită primirea banilor de la intermediarul-garant TPCCP, care virează banii furnizorului iș tranzac ia este încheiată. Comisionul garantării financiare aț tranzac iei, asigurată de TPCCP, este suportat de către furnizorulț mărfii.

Firmele de tip TPCCP au o mare for ă, stabilitate, bonitate iț ș prestigiu în rela iile economice, de cooperare, comerciale iț ș financiare interna ionale, garantând tranzac ii de mare valoare (deț ț ordinul miliardelor de dolari).

Garan ia bancarăț

Cauţiunile bancare (descrise mai departe) nu satisfac în totalitate condiţiile securităţii şi celerităţii raporturilor de garanţie pentru că, fiind accesorii contractului principal, băncile garante pot opune beneficiarului, în afară de excepţiile şi apărările proprii, şi excepţiile izvorâte din raporturile fundamentale. Pentru aceste considerente, în practică se recurge la garanţiile bancare autonome, independente de obligaţiile caracteristice raporturilor fundamentale cu excluderea accesorialităţii faţă de acestea.Garanţiile bancare autonome nu se bucură de o reglementare proprie, ci sunt rodul practicii bancare întemeiate pe principiul libertăţii contractuale.

Doctrina defineşte garanţia bancară autonomă ca fiind un contract prin care o bancă se obligă să garanteze pe beneficiar de conduita unei persoane (persoana garantată, în vederea obţinerii unui rezultat, iar dacă acesta nu este obţinut, să îi plătească beneficiarului o sumă de bani cu titlu de despăgubire6.Prin contractul de garanţie bancară autonomă, banca garantă îşi asumă o obligaţie proprie, distinctă de cea a persoanei garantată.În practică, cele mai frecvente categorii de garanţii bancare

6 A se vedea, V. PĂTULEA, C. TURIANU, Garanţiile de executare a obligaţiilor comerciale, Editura Scripta, Bucureşti, 1994, p. 72 şi autorii acolo citaţi.

66

autonome sunt: garanţia de menţinere a ofertei sau de participare la licitaţie; garanţia de restituire a avansului plătit şi garanţia de bună executare.

a. garanţia de menţinere a ofertei sau de participare la licitaţie este garanţia prin care cumpărătorul sau organizatorul unei licitaţii se asigură că oferta nu va fi retrasă după ce ea a fost acceptată. În concret, obligaţia garantată de bancă este aceea de a plăti beneficiarului o anumită sumă de bani, în cazul în care debitorul nu încheie contractul deşi a acceptat oferta sau a câştigat licitaţia, după caz.Durata medie a unei garanţii autonome de menţinere a ofertei sau de participare la licitaţie este cuprinsă între 3 şi 6 luni, iar cuantumul garanţiei este, de regulă, între 1,5 şi 10% din valoarea obligaţiei principale.

b. garanţia de restituire a avansului plătit constă în aceea că, banca garantă se obligă faţă de cumpărătorul de mărfuri sau beneficiarul unor lucrări ori servicii, la cererea vânzătorului, a antreprenorului de lucrări ori a prestatorului de servicii, ca în cazul în care acesta din urmă refuză restituirea sumelor plătite în avans, să plătească beneficiarului garanţiei (creditorului), suma convenită. Durata unei astfel de garanţii este, de obicei, mai mare decât cea a garanţiei pentru menţinerea ofertei sau participare la licitaţii şi se stinge în momentul în care debitorul îşi execută obligaţia din contractul principal: livrează marfa, execută lucrarea sau prestează servicii.În legătură cu acest tip de garanţie, trebuie remarcat faptul că stingerea ei poate fi convenită de către părţi să aibă loc şi în alte momente decât cele corespunzătoare executării obligaţiei în întregime. Spre exemplu: în cazul vânzării mărfii în tranşe, garanţia se menţine doar până la livrarea primei tranşe; pentru executarea de lucrări, se poate stipula că garanţia se stinge în momentul efectuării primei recepţii a lucrării şi la fel şi în cazul prestării unui serviciu. Evident, nimic nu împiedică părţile să stabilească drept perioadă de valabilitate a garanţiei o dată calendaristică.

c. garanţia de bună executare (performance bond) este acea garanţie prin care creditorul obţine de la bancă o sumă de bani, în situaţia în care debitorul nu-şi execută sau îşi execută în mod necorespunzător obligaţiile din raportul juridic fundamental. Printr-o astfel de garanţie, cumpărătorul unor bunuri sau beneficiarul unor servicii sau lucrări, în temeiul garanţei, primeşte de la banca

67

garantă o sumă de bani ca efect al nelivrării mărfurilor, neexecutării lucrărilor sau neprestării serviciilor în termenii stabiliţi prin contractul al cărui obligaţie se garantează.Datorită specificului pe care-l prezintă această formă de garanţie, este preferabil să se fixeze ca durată de valabilitate o dată calendaristică, pentru a determina părţile să stăruie în executarea prestaţiilor reciproce.

Cele trei tipuri de garanţii bancare autonome pot fi constituite de către aceeaşi bancă, în mod concomitent sau succesiv pentru fiecare fază caracteristică operaţiunii (în cadrul licitaţiei, pentru restituirea acontului, sau pentru bună executare a unei lucrări), sau pot fi constituite de bănci, separat.

Garanţiile bancare autonome pot fi „la prima cerere” (sau necondi-ţionate) şi „documentare” (sau condiţionate).

Garanţia la prima cerere obligă banca garantă să facă plata sumei promise la prima cerere a beneficiarului, fără ca acesta să fie nevoit să probeze că debitorul nu şi-a executat obligaţia. În cazul garanţiei autonome documentare, beneficiarul, pentru a obţine suma convenită, de la bancă, trebuie să facă dovada că debitorul nu şi-a executat obligaţia în conformitate cu clauzele contractuale. Cele mai frecvente documente întâlnite în practica garanţiilor bancare, pe care părţile convin să le întrebuinţeze pentru a se declanşa garanţia sunt hotărârile judecătoreşti, hotărârile arbitrale şi rapoartele de expertiză.

Pentru ca garanţia să fie calificată drept garanţie bancară autonomă, este necesar să se precizeze în mod expres acest lucru în contract. În lipsa unei astfel de menţiuni, garanţia va avea valoarea unei cauţiuni bancare.

Aceste tipuri de garan ii bancare pot fi utilizate i pentruț ș garanatrea obliga iilor firmei în situa ia participării la proiecte deț ț cooperare economică interna ională, licita ii interna ionale, etc.ț ț ț

Cau iunea bancarăț

Tehnica juridică de garantare a executării unei obligaţii aparţinând terţilor, asumată de către o bancă, poartă denumirea specifică de cauţiune bancară.În legislaţia bancară nu găsim reglementări speciale ale cauţiunii

68

bancare, ceea ce înseamnă că, aceasta se va fundamenta pe dispoziţiile dreptului civil, cuprinse în dispoziţiile Noului Cod Civil. În dreptul comun acest mecanism de garanţie personală este întâlnit cu numele de fidejusiune, iar în dreptul bancar se numeşte cauţiune bancară.

Suntem, în prezenţa unei cauţiuni bancare, doar atunci când subiectul pasiv al obligaţiei este o instituţie de credit, adică în ipoteza în care aceasta garantează executarea unei obligaţii în locul unui debitor faţă de creditor şi nu afectează vreun mobil sau imobil, în acest scop.

Prin urmare, garanţia îşi păstrează denumirea de fidejusiune când banca, în calitate de creditoare, este beneficiara garanţiei şi se va intitula cauţiune bancară în cazul în care banca este debitoarea obligaţiei de garanţie, îndeplinind rolul de fidejusor, din dreptul comun.

Pe lângă acest tip de garanţie, în dreptul bancar se practică şi un alt procedeu de garantare a obligaţiei, intitulat în literatura de specialitate „contract de garanţie autonomă”7 sau „angajament de plată”8 şi se caracterizează prin faptul că banca garantează singură şi nu alături de debitorul din raporturile fundamentale pe beneficiar, de conduita unei persoane, în vederea obţinerii unui rezultat determinat.

Asigurarea financiară (poli a de asigurare) reprezintă oț modalitate de protec ie împotriva riscurilor comerciale (de pieire aț mărfii, de avariere a mijloacelor de transport, etc.) sau împotriva riscurilor de neplată, de insolven ă, inclusiv de faliment. Seț prezintă în numeroase variante, oferite de firmele de asigurări.

4.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 4

Întreprinderea de comer exterior utilizează pentru desfă urarea tranzac iilor sale mijloace,ț ș ț instrumente i modalită i de plată, decontare i garantare (bancară, financiară i comercială),ș ș șț fără de care tranzac iile n-ar putea avea loc.ț

7 Vasile PĂTULEA, Corneliu TURIANU, Garanţiile de executare a obligaţiilor comerciale, Editura Scripta, Bucureşti, 1994, p. 72.

8 Ion TURCU, Operaţiuni şi contracte bancare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 396.69

Mijloacele de plată sunt foarte diversificate i cuprind bani, metale i pietre pre ioase, opereș ș ț de artă, stocuri.

Modalită ile de plată sunt sisteme complexe de proceduri, norme, metode, documente iț ș mijloace de plată.

S-au dezvoltat noi forme de garantare financiară, sigure, eficiente (ieftine) i fiabileș (func ionale), cum ar fi garantarea tranzac iilor financiare efectuate cu carduri de către firmeț ț ter e ț (Third Party Credit Card Processor).

Concepte şi termeni de reţinut:

•Mijloace de plată;•Valute i devize;ș•Drepturile Speciale de Tragere;•Instrumente de plată;•Cambia; •Cecul barat;•Modalită i de plată;ț•Acreditivul; •Incasso documentar;•Vincula ia;ț•Plată/încasare;•Decontare; •Garantarea tranzac iilor comerciale;ț•Cau iunea bancară.ț

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care este importan a mijloacelor, instrumentelor i modalită ilor de plată, decontare iț ș ț ș garantare pentru afaceri?

2. Prezenta i mijloacele de plată.ț3. Care sunt caracteristicile metalelor pre ioase?ț4. Ce semnifica ie are no iunea de gir (andosare)?ț ț5. Detalia i modalită ile de plată.ț ț

6. Care sunt garan iile financiare?ț

7. Care sunt principalele instrumente de plată?

70

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Care dintre următoarele variante nu reprezintă un mijloc de plată: a. Aurul;b. Cecul de călătorie;c. Drepturile Speciale de Tragere;d. Diamantele; e. Mărfurile fungibile.

2. Care dintre următoarele variante nu reprezintă un instrument de plată:a. Vincula ia;țb. Trata; c. Warrantul;d. Cecul;e. Biletul la ordin.

3. Care dintre următoarele variante nu reprezintă o modalitate de plată:a. Conosamentul;b. Acreditivul;c. Vincula iaț ;d. Incasso documentar;e. Cardul bancar.

4. Care dintre următoarele caracteristici nu apar in metalelor pre ioase:ț ța. Durabilitate; b. Comerciabilitate;c. Indivizibilitatea; d. Identificabilitatea;e. Uniformitatea.

5. Care dintre următoarele variante nu reprezintă o formă de garan ie (comercială, bancară sauț financiară):

a. Cau iunea bancară;țb. Garan ia de bună execu ie;ț țc. Scrisoarea de garan ie bancară;ț

71

d. Warrantul;e. Asigurarea financiară.

Bibliografie obligatorie

Marian COVLEA, Finan ele întreprinderiiț , edi ia a II-a completată, Editura Pro-țUniversitaria, Bucureşti, 2011.

Marian COVLEA, Finan ele întreprinderii. Îndrumar practicț , Editura Pro-Universitaria, Bucureşti, 2008.

Ion STANCU, Finan e, ț edi ia a patra, Editura Economică, Bucure ti, 2007.ț șUnitatea de învăţare 5

Deciziile de investi ii. Riscul financiarț

5.1. Introducere ..........................................................................................................................................5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ...........................................................5.3. Conţinutul unităţii de învăţare ...........................................................................................................

5.3.1. Tipologia investi iilor.........................................................................................................ț5.3.2. Finan area i indicatorii de eficien ă aiț ș ț

investi iilor ...........................................................ț5.3.3. Tipologia riscurilor. Atitudinea fa ă deț

risc........................................................................5.3.4. Evaluarea sintetică a riscului de faliment................ ..........................................................

5.3.5. Surse de date pentru verificarea seriozită ii i solvabilită ii partenerilor ț ș ț de afaceri………………………………………………………………………………5.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................

5.1. Introducere

În acest capitol vom studia materia investiţiilor directe, care se realizează în (ansambluri de) imobilizări, pentru mărirea capacităţii productive.

Vom mai studia şi indicatorii de eficienţă ai investiţiilor (costul mediu ponderat al capitalului, efectul de levier, valoarea actualizată netă, rata internă de rentabilitate, durata de recuperare a investiţiei,

72

etc.)

În a treia parte a acestei unităţi vom prezenta tipologia riscurilor, ştiind că gestiunea riscurilor este al treilea pilon principal (din 4) al Finanţelor întreprinderii, trăgând 3 concluzii pertinente:

Nu există activitate de investiţii sau de afaceri fără risc; Este foarte important ca atitudinea faţă de risc să fie

echilibrată, ştiind că atât subestimarea, cât şi exagerarea riscurilor sunt contraproductive;

Indiferent dacă sunt financiare sau nefinanciare, toate riscurile, negestionate corespunzător, vor avea în final o influenţă negativă asupra indicatorilor economico-financiari, conducând chiar către faliment.

În final vom încerca o cuantificare a riscului de faliment utilizând nişte modele foarte puternice (cum ar fi modelul Altman), care reuşesc să prevadă falimentul cu doi ani înainte de primele sale semne.

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– Cunoaşterea noţiunii de investiţie;– Definirea şi clasificarea riscurilor;– Înţelegerea importanţei realizării de fluxuri financiare

pozitive pentru recuperarea investiţiei;– Înţelegerea corelaţiei dintre termenul lung al sursei de

finanţare şi termenul lung de recuperare (amortizare) a investiţiei;

– Cunoa terea indicatorilor de eficien ă a investi iilor;ș ț ț– Cunoa terea metodelor de eficien ă a riscului de faliment;ș ț– Cunoa terea surselor de informare asupra partenerilor deș

afaceri.

Competenţele unităţii de învăţare:

– Cunoaşterea diferitelor tipuri de investiţii şi a surselor lor de finanţare;

– Calculul şi interpretarea indicatorilor de eficienţă a investiţiilor;

– Înţelegerea şi dobândirea unei atitudini echilibrate faţă de risc;

– Înţelegerea pericolului gestionării defectuoase (ignorând etapa de prevenire) a riscurilor, asupra performanţelor întreprinderii;

73

– Cuantificarea riscului de faliment;– Utilizarea surselor de informare i documentare asupraș

seriozită ii, solvabilită ii i bonită ii partenerilor de afaceri.ț ț ș ț

Timpul alocat unităţii de învă are:ț

Pentru unitatea de învă are ț Deciziile de investi ii. Risculț financiar, timpul alocat este de 8 ore.

5.3. Conţinutul unităţii de învăţare

5.3.1. Tipologia investi iilorț

Finan area investi iilor reprezintă utilizarea surselor de finan areț ț ț permanente în ciclul financiar de investi ii-amortizare. ț

Investiţia reprezintă o categorie financiară pe cât de complexă, pe atât de controversată. În primă fază, investiţia apare ca o operaţiune de modificare şi de creştere a patrimoniului iniţial. La o analiză mai complexă, investiţia reprezintă alocarea capitalurilor economisite în activităţi cu caracter profitabil care au rolul de a majora valoarea capitalului iniţial acordat. În sens financiar, investiţia reprezintă schimbarea unei sume de bani prezentă şi certă în speranţa obţinerii unor venituri viitoare (fluxuri financiare) superioare, dar probabile.În sens contabil, aceeaşi investiţie desemnează alocarea unei trezorerii disponibile pentru procurarea unui activ fix care va determina fluxuri financiare de venituri şi cheltuieli de exploatare.

Din punct de vedere al politicii generale a firmei, distingem două categorii de investiţii:

Investiţii interne – constau în alocarea capitalurilor pentru achiziţia de active materiale şi nemateriale pentru dezvoltarea şi perfecţionarea aparatului productiv şi de distribuire a bunurilor şi serviciilor firmei. Rolul acestor investiţii de creştere internă rezultă dintr-o strategie de specializare a producţiei şi de extindere a poziţiei pe piaţa de desfacere a bunurilor şi serviciilor sale. Păstrarea

74

poziţiei concurenţiale determină eforturi din partea firmei pentru investiţii în cercetare-dezvoltare, în specializarea personalului şi îndeosebi în modernizarea tehnologiilor de producţie şi a reţelelor de distribuţie. Acestea se mai numesc şi investiţii directe.

Investiţiile externe – constau în plasamente de capital pentru creşterea participării financiare la formarea capitalurilor (proprii sau împrumutate) ale altor societăţi comerciale. Strategia folosirii acestui tip de investiţii o reprezintă diversificarea activităţii. Investiţiile externe, cunoscute şi sub denumirea de investiţii financiare pun în evidenţă mai bine conceptul de portofoliu de proiecte de investiţii care caracterizează activitatea investiţională a firmei, în ansamblul ei. Acestea se mai numesc şi investiţii de portofoliu.

În acest capitol ne ocupăm de investiţiile directe. Investiţiile directe constau în achiziţionarea de (ansambluri de) imobilizări şi pot fi de două feluri:

Noi (Greenfield);

Modernizări, extinderi, reparaţii capitale. Acestea sunt recunoscute ca investiţii dacă îndeplinesc în mod cumulativ 2 condiţii:

Valoarea lor este de min. 80% din valoarea investiţiei iniţiale.

Realizarea lor a condus la creşterea performanţelor investiţiei iniţiale.

Analiza globală a investiţiilor, din perspectiva teoriei portofoliului, are o mare relevanţă în urmărirea şi atingerea obiectivului major de creştere a valorii firmei. Într-o politică dinamică de investiţii se va face întotdeauna selecţia proiectelor care maximizează averea şi se va dezinvesti în activităţile care afectează negativ această avere. Dezinvestiţiile nu trebuie să apară ca o penalizare a unor proiecte vechi de investiţii care, în timp, au devenit mai puţin eficiente, ci ca o decizie într-o accepţiune dinamică de promovare a celor mai rentabile dintre ele.

Strategia diversificării portofoliului de titluri poate fi transpusă, folosind aceleaşi principii şi metode, la politica de investiţii a firmei, iar rezultatele vor fi, în timp, similare, respectiv creşterea continuă a valorii portofoliului.

În concluzie, putem spune că investiţia reprezintă o alocare permanentă (uneori durata este nedeterminată) de capitaluri,

75

în achiziţia de active fizice şi/sau financiare, care să permită desfăşurarea unor activităţi rentabile, superioare ratei normale de rentabilitate acoperitoare pentru riscurile asumate.

Principalul risc asumat este alocarea astăzi a unui capital economisit, în speranţa obţinerii viitoare a unor fluxuri de venituri sau, mai exact, a unor fluxuri de trezorerie (cash-flow-uri), pe durata de viaţă economică a investiţiei.

Riscul unui proiect de investiţii este, în primul rând, un risc de afaceri care priveşte variabilitatea fluxurilor viitoare de trezorerie (cash-flow-urile). Această variabilitate a fluxurilor viitoare de trezorerie este determinată, mai întâi de impactul vânzărilor suplimentare cu piaţa concurenţială şi mai apoi de imprevizibilitatea condiţiilor noi de exploatare. Proiectele de investiţii pentru înlocuirea unor tehnologii sau pentru modernizarea celor existente, prezintă un risc de afaceri egal cu riscul economic al firmei.În al doilea rând, riscul unui proiect de investiţii este un risc financiar al surselor suplimentare de capital pentru finanţarea proiectului. Riscul financiar este determinat de rata de îndatorare solicitată de finanţarea proiectului, îndatorare care determină un risc de insolvabilitate a firmei.

În condiţiile unui mediu economic cert, fluxurile viitoare de venituri sunt presupuse a fi cunoscute şi stabile.

Figura nr. 1Portofoliul de investiţii ale firmei şi sursele de capital

76

5.3.2. Finan area i indicatorii de eficien ă ai investi iilorț ș ț ț

Investiţiile se realizează prin definiţie pe termen lung, ceea ce înseamnă că atât finanţarea cât şi recuperarea investiţiei se vor face pe termen lung. Investiţiile amortizabile se recuperează treptat, prin mecanismul amortizării, iar cele neamortizabile (terenuri, păduri, lacuri, fond comercial, investiţii financiare, etc.) la vânzarea acestora.

Investiţiile se finanţează din fondul de dezvoltare al întreprinderii, care se alimentează din următoarele surse disponibile pe termen lung:

Amortizarea colectată (de la imobilizările amortizabile);

Cote-părţi din profitul net alocat investiţiilor;

Sume provenite din valorificarea imobilizărilor redundante, inclusiv cele amortizate;

Sume primite cu titlu de despăgubiri de la asigurări (pentru imobilizări distruse din cauze de forţă majoră sau caz fortuit);

Dividende reinvestite;

Alte contribuţii ale asociaţilor;

Alte capitaluri proprii (rezerve);

Donaţii, sponsorizări, subvenţii;

Alte finanţări nerambursabile;

Credite bancare sau obligatare pe termen lung (de completare, în caz că celelalte surse nu sunt suficiente).

77

Indicatorii de eficienţă a investiţiilor sunt:

Costul Mediu Ponderat al Capitalului (CMPC)

Reprezintă media ponderată calculată din ponderile diferitelor surse de capital şi costul acestora, conform formulei de mai jos (în care Ps reprezintă ponderea sursei iar Cs reprezintă costul sursei, cu s având valori de la 1 la n):

De exemplu, dacă avem 3 surse de finanţare (S1, S2, S3) fiecare cu ponderea sa în totalul capitalurilor permanente/avansate (P1 = 20%, P2 = 30% şi P3 = 50%) şi cu costul ei (C1 = 8%, C2 = 35% şi C3 = 20%), CMPC va fi: [20x8 + 30x35 + 50x20] : 100 = 22,16%.

Costurile surselor de finanţare pe termen lung pot fi reprezentate de dobânzi (pentru credite) sau de dividende (pentru capitalurile proprii).

Cunoaşterea costului mediu ponderat al capitalului are o importanţă foarte mare pentru strategia financiară şi de investiţii a întreprin-derii, deoarece valoarea CMPC reprezintă:

Structura de capital şi eficienţa (costul) ei în prezent şi pe termen lung;

Un prag maxim pentru costurile noilor surse de finanţare la care va apela întreprinderea în viitor, deoarece dacă noile surse vor avea costuri mai mari decât CMPC actual vor face ca această medie să crească, ceea ce înseamnă scumpirea capitalurilor avansate;

Un prag minim pentru ratele de rentabilitate (RR) care vor fi obţinute prin utilizarea acestor capitaluri: diferenţa favorabilă astfel obţinută (RR ≥ CMPC) se traduce prin profit suplimentar, lucru care va fi pus în evidenţă şi de formula Efectului de levier.

CMPC (sau K) se mai poate calcula şi prin metoda (formula) de capitalizare bursieră:

în care: Do = ultimul dividend acordat, Po = ultima cotaţie a acţiunilor la Bursă, iar gs = rata de creştere a dividendului în

78

gsP

DK

o

o +=(%)

∑=100

(%) SSCPCMPC

intervalul analizat.

Valoarea Actualizată Netă (VAN) sau Net Present Value (NPV)

Reprezintă diferenţa între costul investiţiei (Co) efectuată în anul 0 [costul investiţiei se consideră cu semnul (-) pentru că se scade din suma actualizată a fluxurilor de numerar realizate de investiţie în anii t = de la 1 la N, r = rata de actualizare (rata de rentabilitate care ar putea fi realizată pe pieţele financiare pentru investiţii cu grad similar de risc, sau costul mediu ponderat al capitalului – CMPC), după cum s-a prezentat mai înainte]:

Valoarea acestui indicator influenţează procesul de luare a deciziei privind investiţia în cauză, astfel:

Dacă NPV ≥ 0 (mai mare ca 0), înseamnă că investiţia va produce o sumă de fluxuri de numerar care actualizate sunt mai mari decât suma investită iniţial, va realize un excedent de numerar şi deci se poate lua decizia efectuării investiţiei.

Dacă NPV ≤ 0 (mai mic decât 0), înseamnă că investiţia va produce o sumă de bani mai mică decât investiţia iniţialî, va realiza un deficit şi se va lua decizia de a nu efectua investiţia.

Dacă NPV = 0, rezultatul este neconcludent (indiferent), fluxurile realizate sunt egale cu investiţia, se poate lua (sau nu) decizia de a efectua investiţia.

Rata valorii actualizate nete

Reprezintă raportul procentual între Valoarea Actualizată Netă (VAN sau VNA) realizată de investiţie, şi valoarea acesteia (VI):

Acest indicator ne arată eficienţa investiţiei, respectiv ponderea VNA în totalul valorii investiţiei.

Rata Internă de Rentabilitate (RIR) reprezintă acea rată de actualizare (r) la care Valoarea Netă Actualizată (VNA) este 0, adică investiţia iniţială este egală cu fluxurile financiare actualizate generate de aceasta.

79

100VI

VNARVNA =

Dacă RIR > CMPC (rata – prag minim de eficienţă), proiectul de investiţie respectiv adaugă rentabilitate şi valoare firmei.

RIR este acea rată de actualizare care satisface ecuaţia (egalitatea) următoare:

Cu alte cuvinte, de la acest r (rată de rentabilitate internă, sau RIR) în sus, investiţia devine rentabilă, fluxurile de numerar depăşind investiţia [Co fiind cu semn (-)].

Exemplu de calcul (în anul 0 se efectuează investiţia):

Anul de referinţă Fluxul de numerar0 -100 1 +302 +353 +404 +45

RIR se determină prin încercări succesive, din aproape în aproape, folosindu-se diferite r. Procedeul se nume te interpolare.ș

“Efectul de levier”

Formula (şi filosofia) “efectului de levier” ne pune în evidenţă influenţa costului unei noi surse de finanţare asupra costului mediu ponderat al capitalului şi asupra ratelor de rentabilitate (financiară şi economică) pre-existente, asupra rentabilităţii firmei în general.

Astfel, o sursă nouă cu un cost mai mare va creşte costul mediu ponderat al capitalului şi va reduce rentabilitatea întreprinderii, sau invers - un cost mai redus al noii surse decât CMPC va creşte în mod substanţial rentabilitatea (ca un efect de levier, care dacă are mânerul lung, are nevoie de forţă mică, iar zona scurtă astfel acţionată cu forţă mică poate avea efecte devastatoare, sau dimpotrivă):

80

)( DRRECP

CRRERRF −+=

%09,17

0)1(

45

)1(

40

)1(

35

)1(

30100

432

=+

++

++

++

+−=

r

rrrrVNA

∑=

=+

+=N

tt

t

r

CCVNA

10 0

)1(

în care:

RRF = rata rentabilităţii financiare, (PN/CP)x100 (în %)(PN = profit net, CP = capitaluri proprii)

RRE = rata rentabilităţii economice, (PB/KP)x100 (în %)(PB = profit brut, KP = capitaluri permanente/avansate)

C = valoarea creditului (în lei)

D = dobânda (costul noii surse de finanţare), (în %)

CP = capitaluri proprii (în lei)

Dacă D este mai mic decât RRE (care are semnificaţie de CMPC sau prag maxim pentru o nouă sursă de finanţare) – cazul ideal, diferenţa RRE–D este pozitivă şi aceasta va multiplica raportul C/CP şi deci şi rata rentabilităţii financiare (RRF).

Durata de Recuperare a Investiţiei (DRI)

Deoarece investiţia se recuperează din profitul (surplusul) creat de aceasta, perioada de recuperare (în ani) este raportul dintre valoarea investiţiei (VI) şi profitul mediu anual realizat de investiţie (PNmediuanual):

De exemplu, o investiţie în valoare de 100.000 lei care realizează un profit mediu anual de 12.500 lei se va recupera în 100.000 lei/12.500 lei = 8 ani.

5.3.3. Tipologia riscurilor. Atitudinea fa ă de riscț

Gestionarea (managementul) riscurilor este al patrulea pilon (obiectiv) de bază al Finanţelor întreprinderii.

Riscul este ameninţarea (pericolul) ca un eveniment sau o acţiune să afecteze negativ capacitatea unei organizaţii de a-şi atinge scopul şi obiectivele stabilite. Riscul poate deveni un pericol real şi o pierdere efectivă.

Riscurile posibile sunt specifice, ele se identifică pe fiecare obiectiv al entităţii / funcţiei / activităţii / programului / procesului / operaţiei, urmând apoi o monitorizare permanentă a evoluţiei lor

81

aniPN

VIDIR

mediuanual

==

pentru a stabili pe cele mai probabile.

Riscurile sunt inerente (subînţelese) şi imanente (ele se află în jurul nostru, ne însoţesc în permanenţă în viaţa şi activitatea noastră).

În practică, există mai multe tipuri de riscuri clasificate după anumite criterii, şi anume:

După probabilitatea apariţiei, riscurile sunt:

riscuri potenţiale, susceptibile să se producă dacă nu se instituie un control eficient care să le prevină şi/sau să le corecteze.

riscuri posibile, reprezentate de acele riscuri potenţiale pentru care managementul nu a întreprins cele mai eficiente măsuri pentru a le elimina sau pentru a le diminua impactul.

riscuri probabile, cu cel mai înalt grad de certitudine de a se transforma în ameninţări, pericole şi în final, pierderi financiare.

După natura lor, riscurile sunt:

riscuri strategice, referitoare la realizarea unor acţiuni greşite cu implicaţii pe termen lung, legate de management, de resurse, de mediu, de audit, de dotarea IT ş.a.

riscuri informaţionale, referitoare la adoptarea unor sisteme nesigure sau neperformante pentru prelucrarea informaţiilor, comunicare şi raportare.

riscuri financiare, legate de pierderea unor surse financiare, creşterea cheltuielilor, afectarea activelor sau acumularea de pasive inacceptabile.

După specificul entităţilor, riscurile sunt:

riscuri generale, privind situaţia economică, organizarea şi atitudinea conducerii ş.a.

riscuri legate de natura activităţilor / proceselor / operaţiilor specifice.

riscuri privind conceperea şi funcţionarea sistemelor.

riscuri referitoare la conceperea şi actualizarea procedurilor.

După locul generării lor, riscurile sunt:

interne

82

externe Riscurile se pot clasifica şi în minore, medii şi majore din punctul de vedere al pericolului pe care îl prezintă, dar toate trebuie cunoscute, ţinute sub control, minimizate şi neutralizate. Orice risc, aparent minor, dacă este necunoscut şi/sau neglijat, poate genera mari neajunsuri, pierderi şi chiar catastrofe.

Desigur că, se mai pot realiza şi alte clasificări ale riscurilor, dar în activitatea practică a organizaţiilor, elementele cele mai importante referitoare la riscuri rămân cele legate de:

Probabilitatea de apariţie a riscurilor: care riscuri şi când?

Posibilitatea de combinare şi de amplificare a riscurilor.

Nivelul impactului, respectiv gravitatea consecinţelor şi durata acestora, în cazul în care s-ar produce.

Posibilităţile de prevenire şi/sau lichidare a consecinţelor şi efectelor riscurilor cu costuri cât mai mici şi într-o perioadă de timp cât mai scurtă.

În activitatea de cunoaştere, prevenire, control şi reducere a riscurilor şi urmărilor lor, atât atitudinea de pasivitate, aroganţă, autosuficienţă sau indiferenţă, cât şi cea de spaimă, frică, stress, încordare, secretomanie, subiectivitate şi emotivitate negative, superstiţii, iraţionalitate, etc. sunt păguboase, contraproductive. Ambele stări prezentate mai sus ne blochează intuiţia şi ne împiedică să gândim şi să acţionăm eficient, proactiv, preventiv.

Cea mai indicată atitudine este aceea de veghe, de vigilenţă activă şi în cunoştinţă de cauză, de informare, raţionalitate, luciditate, calm şi echilibru, discernământ, obiectivitate, de transparenţă, pragmatism, comunicare şi colaborare în interiorul şi în afara întreprinderii, cu clienţii, furnizorii, creditorii, agenţiile guvernamentale, eventual chiar cu concurenţa, etc. pentru a asigura supravieţuirea firmei.

Managerii vor avea atitudini echilibrate şi vor lua decizii în considerarea unor riscuri de nivel mediu, deoarece:

Aversiunea faţă de orice risc, oricât de mic, va face ca activitatea întreprinderii să se blocheze.

Gustul pentru riscuri prea mari va pune în pericol activitatea şi patrimoniul întreprinderii.

În fiecare societate comercială trebuie înfiinţate departamente de cercetare, evaluare, control şi reducere a riscurilor.

Gradul ridicat de periculozitate al riscurilor financiare decurge din 83

două motive:

Toate deficienţele activităţii firmei se materializează într-un fel sau altul, direct sau indirect, în pierderi financiare.

Riscul financiar se transformă cel mai direct şi mai facil în pericol de insolvabilitate (incapacitate sau chiar încetare de plăţi) şi faliment.

Toate riscurile, indiferent de tipul şi natura lor (legislative, comerciale, informaţionale, financiare, etc.) se transformă în final în pierderi financiare. Datorită acestor considerente, putem clasifica toate riscurile de mai sus în două categorii mari de riscuri financiare:

Riscuri financiare directe;

Riscuri financiare indirecte.

Riscurile specifice activităţii de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională sunt mai mari i mai diversificate decâtș cele specifice pie ei interne, dar se adaugă acestora: ț

Riscul de schimb valutar (cursul valutei de contract să scadă la export - se vor încasa mai pu ini lei pentru valutaț primită, şi să crească la import - vor fi necesari mai mul iț lei pentru a cumpăra valuta necesară plă ii importurilor).ț

Riscul de escaladare a pre urilor:ț se pot preveni printr-o bună cunoa tere a condi iilor prezente i viitoare ale pie eiș șț ț i prin prevederea în contract a diverse mecanisme deș

protec ie i partajare a riscurilor între parteneri, cândț ș infla ia i pre ul pie ei (inclusiv la bursă) mărfurilorț ș ț ț contractate se modifică peste o anumită limită, datorită unor evenimente i conjuncturi majore pe planș interna ional, cu impact asupra tranzac iilor (crizeț ț economice, conflicte politico-militare, etc.).

Riscul de neexecutare voită a contractului de către partenerul de contract: se poate preveni/combate prin solicitarea unei scrisori de garan ie bancară, prin re inereaț ț unei sume drept garan ie de bună execu ie, prin utilizareaț ț unui intermediar drept garant sau prin solicitarea unei livrări sau plă i în avans, după caz.ț

Riscul de fraudă: se poate preveni prin verificarea temeinică a partenerului înainte de a începe tranzac ia,ț împreună cu metodele de la punctul de mai sus.

Riscul de insolvabilitate a partenerului: acelea i metode deș solictare garan ii i verificări asupra bonită ii partenerului.ț ș ț

Imprevizibilitatea (Hardship): un partener poate fi pus nu în imposibilitatea de a- i executa obliga ia (ca în situa iaș ț ț

84

For ei majore sau Cazului fortuit de mai jos), ci în situa iaț ț de a- i executa obliga ia cu cheltuieli suplimentare,ș ț neprevăzute la încheierea contractului, ceea ce face presta ia sa mai oneroasă, cu indicatori de rentabilitateț inferiori celor previziona i. De principiu, partenerul aflat înț această situa ie nu poate fi exonerat de executareaț obliga iei sale, dar în practică, mai ales când cheltuielileț neprevăzute sunt prea mari, el poate cere renegocierea contractului, iar în caz de refuz din partea partenerului său de contract, se poate adresa chiar instan ei pentruț reglementarea echitabilă a situa iei create.ț

For a majoră ț (Force Majeure) i Cazul fortuit ș (Act of God): sunt situa ii în care unul dintre parteneri este pus înț imposibilitatea executării obliga iei sale contractualeț (evenimente care au afectat patrimoniul i/sau activitateaș firmei care invocă aceste evenimente, catastrofe naturale, schimbări legislative majore-cum ar fi interdic iile deț import/export sau plă i externe, războaie, etc.). Firmaț aflată în una din aceste două cazuri va notifica situa iaț apărută celeilalte firme în 5 zile (prin telex, fax sau email), iar în 15 zile îi va înainta i documentele doveditoareș certificate de Camera de Comer în zona căreia se aflăț sediul afectat.

5.3.4. Evaluarea sintetică a riscului de faliment

Complexitatea aspectelor pe care le implică conceptul de risc de faliment (ca o rezultantă a tuturor riscurilor prezentate anterior) explică şi varietatea metodelor de analiză şi diagnosticare a acestuia. Întrucât rezultatele financiare se degradează foarte rapid în timp, apare tot mai evidentă necesitatea obţinerii unor informaţii tot mai precise cu privire la viitor, la riscul de faliment.

Astfel s-a elaborat metoda scorurilor, care se bazează pe tehnicile statistice ale analizei discriminante a caracteristicilor financiare, determinate cu ajutorul ratelor.

Aplicarea acestei metode presupune observarea unui ansamblu (panel) de întreprinderi grupate în două categorii:

Întreprinderi cu funcţionare normală;

Întreprinderi cu dificultăţi financiare.

Pentru fiecare dintre cele două grupuri se selecţionează progresiv (din aproape în aproape), cu ajutorul unor proceduri informatice, ratele cele mai discriminante (semnificative), până când procentul de

85

clasament bun (diferenţiere corectă a întreprinderii) este suficient de ridicat.În primul stadiu al calculelor, analistul reţine rata care-i permite separarea cea mai bună a celor două colectivităţi.În stadiul al doilea, este luată în calcul a doua rată în scopul creşterii puterii discriminante obţinute pornind de la un cuplu de rate.Se procedează în continuare în acelaşi mod, introducând a treia, apoi a patra rată, etc.Calculele vor fi oprite atunci când procentul de clasament pertinent (semnificativ) al funcţiei discriminante începe să se diminueze.Pasul precedent, respectiv (meniul, mixul) combinaţia precedentă de rate, va fi considerată optimă. Această combinaţie liniară a ratelor, care diferenţiază cel mai bine posibil întreprinderile sănătoase de cele falimentare, conduce la determinarea unui indicator de clasament numit scor, notat cu Z.Scorul Z apare ca o funcţie liniară de mai multe variabile (rate) limitate ca număr, caracterizate de coeficienţi de ponderare determinaţi prin metoda celor mai mici pătrate, în urma observaţiilor asupra întreprinderilor reprezentative grupate de la început în sănătoase şi cu dificultăţi.

Scorul Z se calculează cu ajutorul unei formule de tipul:

în care:

K = coeficient de ponderare a fiecărei rate

R = rate selecţionate la puterea discriminantă cea mai ridicată

C = constanta (care poate să apară sau nu)

n = numărul de rate reţinute pentru calculul scorului Z. Coeficienţii K pot fi pozitivi sau negativi, în cel din urmă caz degradând scorul şi contribuind astfel la sublinierea creşterii riscului de faliment. Ratele selecţionate R sunt independente între ele în raport cu funcţia de scor Z, întrucât un anumit grad de corelaţie între ele ar conduce la înregistrarea în funcţia de scor a unor influenţe sistematice, repetate, ale aceluiaşi fenomen economico-financiar.

86

CRKZn

iii += ∑

=1

)(

Indiferent de modelul funcţiei discriminante (cu între 5 şi 8 rate), se va regăsi în toate: rata referitoare la fondul de rulment net global, rata de îndatorare, rata de solvabilitate pe termen scurt, rata cheltuielilor financiare, rata cheltuielilor de personal, etc.

În literatura şi practica de specialitate sunt cunoscute mai multe modele construite în logica de mai sus, aparţinând lui E.I. Altman, J. Conan–M. Holder, Centralei Bilanţurilor din cadrul Băncii Naţionale a Franţei, etc.Unul dintre cele mai puternice şi cunoscute modele este al lui Altman, construit în anul 1968. Modelul foloseşte 5 rate şi este foarte fiabil, prevestind 75% dintre falimente cu 2 ani înainte!

Modelul Z al lui Altman se prezintă astfel: Z = 1,2xR1 + 1,4xR2 + 3,3xR3 + 0,6xR4 + 1,0xR5

Coeficien ii de ponderare a celor 5 rate au fost ale i de analistul careț ș a elaborate modelul, în func ie de importan a pe care a în eles s-oț ț ț acorde fiecărui din cei 5 indicatori.

Cei 5 indicatori sau rate (R1-R5) folosiţi în modelul Altman sunt:

Capitalul circulant (Working Capital) reprezintă Fondul de rulment şi se calculează ca diferenţă între Activele circulante şi Pasivele circulante.

87

Totalactiv

FRculantCapitalcirR

)(1 =

R1 arată măsura flexibilităţii întreprinderii, indicând ponderea capitalului circulant (surplusului de surse = FR) în totalul activelor.

R2 include profitul reinvestit, rapartizat de AGA la fondul de dezvoltare + dividendele reinvestite.R2 este o măsură a capacităţii de finanţare internă a întreprinderii.

R3 este o rată de rentabilitate economică, de eficienţă a utilizării activelor: cât profit brut se ob ine la 1 leu valoare active utilizate.ț

R4 arată raportul între Activul Net Contabil/capitalurile proprii (capitalizarea bursieră) i datoriile pe termen lung. șCapitalizarea bursieră reprezintă valoarea de piaţă a firmei la Bursă, suma capitalurilor proprii sau Activul Net Contabil (ANC) = Active – Datorii.

R5 este tot o rată de eficienţă a utilizării activelor, respectiv rotaţia activului total prin cifra de afaceri (număr de ori), sau câ i lei cifrăț de afaceri se ob in la 1 leu active totale utilizate.ț

CONCLUZII:

Pentru o întreprindere sănătoasă, toate aceste rate trebuie să aibă valori cât mai mari.Scorul Z este interpretat astfel:

Z ≤ 1,8 = starea de faliment este iminentă.

Z > 3 = situaţia financiară este bună şi banca poate avea încredere în întreprinderea respectivă, deoarece aceasta este solvabilă.

1,8 < Z ≤ 3 = situaţia financiară a întreprinderii este dificilă, cu performanţe vizibil diminuate şi apropiate de pragul stării de faliment. Aflată în această situaţie, întreprinderea îşi poate relansa activitatea dacă se reorganizează (Re-Engineering) şi adoptă o politică financiară (strategie + tactică) corespunzătoare, în strânsă corelaţie şi armonie cu politicile de marketing, de producţie, comerciale, de personal, de investiţii, etc.

88

Totalactiv

CAceriCifradeafaR

)(5 =

Totalactiv

stitofitreinveR

Pr2 =

ermenlungDatoriipet

rebursier ăCapitalizaR =4

Totalactiv

ofitbrutR

Pr3 =

Explicarea unor termeni folosi i în acest capitol i următoarele:ț ș

Lichiditate (Liquidity) = starea activelor de a fi sub formă de numerar sau capacitatea lor de a se transforma rapid în numerar (lichidităţi) şi implicit capacitatea firmei de a-şi achita rapid datoriile exigibile (scadente) pe termen scurt. Lichiditatea este criteriul de aşezare a elementelor patrimoniale în activul bilanţier, iar exigibili-tatea, în pasivul bilanţier.

Solvabilitate (Solvency) = capacitatea unei firme de a-şi achita obligaţiile financiare pe termen mediu şi lung.

Bonitate (Good Standing) = încrederea de care se bucură şi prestigiul unei firme în faţa furnizorilor, clienţilor, creditorilor; capacitatea firmei de a primi credite şi finanţări.

Insolvabilitate (Insolvency) = încetarea de plăţi, incapacitatea între-prinderii de a-şi onora obligaţiile financiare. Ea poate fi temporară sau definitivă.

Faliment (Bankruptcy) sau insolvenţă = exitusul (moartea) firmei, care conduce la dizolvarea, lichidarea şi radierea firmei din eviden-ţele Oficiului Registrului Comerţului şi Fiscului. Întreprinderea, firma (persoana juridică) dispare.

Scrisoarea de bonitate bancară

Este un document care se eliberează de către bancă unui client – persoană juridică ce doreşte să încheie un parteneriat important (asociere în participaţiune), să participe la capitalul unei alte societăţi comerciale, să participe la o licitaţie, etc., în general în relaţiile economice internaţionale.Firma poate solicita eliberarea acestui document de la banca prin care derulează cea mai mare parte a operaţiunilor sale sau de la mai multe bănci, pentru mai multă credibilitate, mai ales dacă are relaţii semnificative cu toate.

Scrisoarea de bonitate bancară este un document extrem de valoros iș util pentru aprecierea bonită ii (seriozită ii) unui partener, dar elț ț trebuie coroborat i cu alte elemente de caracterizare a acestuia, dupăș cum se va arăta la subcapitolul următor.

Conţinutul unei scrisori de bonitate bancară este destul de explicit iș detaliat pe cât poate o bancă să-l prezinte, având în vedere că banca este inută de regula confiden ialită ii, fiind în orice caz în acord cuț ț ț realitatea, i are 4 părţi principale:ș

89

“Avem relaţii de colaborare cu firma X din anul...”

“În cursul acestei perioade nu am avut probleme grave în colaborarea cu firma X”

“Firma X derulează prin banca noastră operaţiuni (tranzacţii) cu .... cifre” (se va indica moneda)

Conţinutul acestei scrisori nu angajează cu nimic banca noastră privind relaţiile viitoare de afaceri ale firmei X”.

Se observă că banca î i ia măsuri de siguran ă din punct de vedereș ț legal, pe baza principiului pruden ei, derobându-se de oriceț răspundere pentru incidentele viitoare în rela iile dintre parteneri: eaț răspunde pentru exactitatea datelor pentru trecut, nu pentru consecin ele faptelor firmei respective din viitor, ceea ce este foarteț justificat.

5.3.5. Surse de date pentru verificarea seriozită ii iț ș solvabilită ii partenerilor de afaceriț 9

Scopul informării privind personalul propriu, concurenţii şi potenţialii parteneri de afaceri îl reprezintă reducerea pierderilor, a riscurilor comerciale, judiciare, de personal, financiare şi de faliment, cum ar fi cele legate de:

• Concurenţă: pierderea contactului cu ultimele tendinţe de modernizare, creşterea competitivităţii din partea acestora;

• Furnizori: incapacitatea de onorare de către aceştia a obligaţiilor de furnizare a unor produse şi servicii de calitate, la timp, în condiţiile şi la preţurile stabilite;

• Clienţi corporatişti: scăderea capacităţii sau voinţei de plată, intrarea în procedurile de faliment, dizolvare şi lichidare, etc.

• Potenţialii şi actualii manageri şi salariaţi,10 care pot manifesta atitudini de neloialitate faţă de companie, în special prin fraude, delapidări, furturi, transmitere de informaţii şi cunoştinţe valoroase şi confidenţiale către concurenţă, piaţa de capital, presă, organele de control, etc.11

Aceste metode de investigare sunt utile tuturor companiilor şi

9 Marian COVLEA, Cercetări ofensive de pia ă, ț http://www.ucdc.info/cd/cd_profil.php?cid=1064

10 Investigaţiile vor fi în general şi în cea mai mare parte discrete, dar pentru creşterea eficienţei acestora (un verset biblic ne învaţă că „Frica este începutul înţelepciunii”), personalul trebuie să ştie că ele se desfăşoară şi să-şi dea chiar acordul.

11 Este vorba despre achiziţii, fuziuni, divizări, parteneriate, aranjamente confidenţiale, preţuri, know-how, reţete, proiectări şi lansări de noi modele, strategii comerciale şi promoţionale, etc.

90

celorlalte organizaţii private şi instituţiilor publice cu activitate economică, dar sunt cu atât mai necesare firmelor de comerţ exterior, care desfăşoară tranzacţii şi acţiuni de cooperare, parteneriat, asociere şi investiţii de mare valoare, în valută, cu parteneri aflaţi la mari distanţe, în medii economico-sociale, culturale şi politice diferite, şi pe care este posibil să nu-i întâlnească personal niciodată.

Investigaţiile pot fi efectuate în totalitate de personalul de specialitate al firmelor beneficiare (în cazul firmelor mari, care au departamente de investigaţie specializate), integral de către firme specializate, sau combinat (personalul propriu al firmei beneficiare şi firme specializate). În orice caz, firmele trebuie să aibă personal specializat, care să acţioneze ca o interfaţă şi să colaboreze activ cu firmele de investigaţii angajate pe bază de contract.

În situaţia unor tranzacţii de foarte mare valoare şi importanţă, avute în vedere a fi desfăşurate cu companii transnaţionale, sunt necesare investigaţii amănunţite de mare amploare, care nu pot fi efectuate decât de mari firme de consultanţă şi investigaţii,12 în diferite ţări, pe diferite pieţe, în diferite medii, la diferite niveluri, inclusiv la nivel global.13

Unele firme de investigaţii pentru afaceri14 pun la dispoziţia beneficiarilor (contra cost) programe de calculator şi baze de date pentru ca aceştia să-şi conducă ei înşişi propriile investigaţii asupra concurenţilor sau potenţialilor parteneri.

După cum se va observa mai departe, cercetările de marketing se împletesc cu cele de investigare a concurenţilor şi potenţialilor parteneri de afaceri, fără a se confunda. Gradul de extindere a documentării şi investigaţiilor asupra concurenţilor şi partenerilor este direct proporţională cu durata, importanţa şi valoarea tranzacţiilor comerciale, acţiunilor de cooperare şi investiţiilor avute în vedere a se desfăşura în viitor împreună cu firmele investigate, cu alte cuvinte, direct proporţional cu riscurile (comerciale, financiare, judiciare, de faliment, etc.) posibile. În situaţia managerilor şi salariaţilor, gradul de detaliere a investigaţiei asupra acestora va fi determinat de profilul psihologic şi anturajul

12 De exemplu: Dun & Bradstreet (cea mai cunoscută), The Big Four în domeniul serviciilor financiar-contabile şi fiscale (KPMG, Ernst & Young, PricewaterhouseCoopers, Deloitte & Touche Tohmatsu), marile bănci de investiţii, unele firme de avocatură şi investigaţii, etc.

13 Cum ar fi secretoasele medii bancare, financiare, religioase, de informaţii, interlope, paradisurile fiscale, societăţile discrete, etc. şi chiar în cabinetele şi pe culoarele puterii politice naţionale şi globale.

14 De exemplu, Net Detective.91

lor şi va fi direct proporţional cu accesul acestora la informaţii şi cunoştinţe în cadrul firmei, nivelul şi puterea de decizie şi cu riscul prezentat de o eventuală atitudine incorectă a acestora.

Toate metodele de obţinere de informaţii necesită costuri, pentru că până şi obţinerea informaţiilor din sursele publice, deschise, gratuite15 implică personal (propriu) remunerat, metodologie, suporturi şi mijloace tehnice adecvate de culegere, analiză, sinteză, interpretare, prezentare, valorificare, etc. a informaţiilor.În cazul angajării unor firme specializate de investigaţie, cerinţele de calitate şi valoare a informaţiilor (veridicitate, actualitate, oportunitate, inteligibilitate, exactitate, comparabilitate, credibilitate, obiectivitate, prudenţă, fidelitate, integralitate, contextualizare, relevanţă, utilitate, pertinenţă) urmare culegerii, selectării, sistematizării, analizei, sintezei, interpretării, etc. informaţiilor prezentate în rapoarte cad în sarcina acestora, asumată prin contract şi pentru un preţ corect.

Ca o menţiune specială, considerăm că această metodologie şi tehnologie de investigare a partenerilor de afaceri şi a concurenţilor este foarte utilă şi recomandabilă şi instituţiilor de stat care desfăşoară activităţi economice şi comerciale (privatizări, achiziţii publice, tranzacţii comerciale interne şi de comerţ exterior, cooperări, parteneriate, asocieri, investiţii, etc.), societăţilor naţionale, companiilor naţionale, regiilor autonome, etc. mai ales că acestea angajează în tranzacţii bani publici şi în instituţiile publice şi firmele cu capital (majoritar sau integral) de stat nu s-au implementat încă procedurile auditului de performanţă (şi implicit ale managementului riscului).

Principalele metode de investigare şi surse de informare privind concurenţa, partenerii de afaceri, proprii manageri şi salariaţi sunt următoarele:

1. Oficiul (local sau naţional) al Registrului Comerţului, pentru aflarea datelor şi informaţiilor despre:

• Datele de identificare a firmei (denumire, formă juridică, sediu social, dată şi număr de înregistrare);

• Asociaţi / acţionari şi grupul de interese din care face parte firma;

• Mărimea şi repartizarea capitalului social;

• Administratori;

• Cenzori şi auditori;

• Obiectul de activitate;

15 OSINF – Open Source Information şi OSINT – Open Source Intelligence, conform terminologiei şi clasificării surselor de informaţii consacrate în teoria şi practica serviciilor de informaţii.

92

• Perioada de timp pentru care a fost înfiinţată (nedeterminată sau limitată, de exemplu, pentru 3 sau 5 ani ori până la finalizarea unui proiect, cum ar fi construirea unui aeroport, etc.);16

• Modificări ale actelor constitutive (ale elementelor de mai sus);

• Situaţiile financiare (principalii indicatori de volum şi performanţă);

• Evenimente din viaţa firmei (fuziuni, divizări, insolvenţă-faliment, dizolvare-lichidare-radiere, etc.);

• Copii certificate, autentificate, legalizate şi apostilate, după caz, după documentele de înfiinţare, organizare şi funcţionare a firmei despre care se face investigaţia.

În situaţia partenerilor străini, aceste dovezi de la Oficiul local al Registrului Comerţului vor fi produse de către aceştia.

2. Firme (internaţionale) de consultanţă, monitorizare şi analiza pieţei, etc. care vor elabora rapoarte despre firma respectivă.

3. Buletinul Procedurilor de Insolvenţă (BPI), care poate fi consultat la liber pe Internet (www.buletinulinsolventei.ro, www.bpi.ro).

4. Firme de investigaţii economice, comerciale, financiare (agenţii de Competitive Intelligence, firme de detectivi-investigatori) care de asemenea elaborează rapoarte privind firma vizată.

5. Mass-media (ziare, reviste, radio-TV, electronic media) de specialitate şi de scandal, în principal din ţara partenerului potenţial investigat.

6. Camera de Comerţ şi Industrie a României sau din ţara partenerului străin, după caz (dacă este membru;17 se urmăreşte activitatea în mediul de afaceri, participarea la diverse acţiuni, imaginea, influenţa, premiile obţinute, prestigiul, bonitatea, etc.)

7. Asociaţii profesionale şi patronale (apartenenţă, activitate, prestigiu, imagine, influenţă).

8. Bursele interne şi internaţionale (de valori mobiliare, valutare şi de mărfuri), în situaţia în care este acţiunile sale sunt tranzacţionate, respectiv dacă participă la diverse tranzacţii:

16 Perioada pentru care este înfiinţată firma este foarte importantă, deoarece putem face o livrare masivă pe credit comercial cu plata la 90 de zile către o firmă care se lichidează de drept peste 10 zile, de exemplu.

17 În unele ţări, apartenenţa la Camera de Comerţ este obligatorie pentru orice firmă înmatriculată, în altele este opţională (facultativă).

93

• Incidente înregistrate în rapoarte ale Bursei (încălcări ale reglementărilor legale şi normelor bursiere);

• Rapoarte, situaţii, analize ale firmei cercetate şi despre aceasta.

9. Băncile comerciale ale partenerilor investigaţi (scrisoarea de bonitate, pe care şi-o solicită singuri şi o prezintă, la cerere).

10. Banca Naţională a României, prin banca comercială proprie a firmei beneficiare a investigaţiei sau prin băncile comerciale corespondente, după caz:

• Centrala Incidentelor de Plăţi pentru eventuale cazuri de falsificare instrumente de plată (cecuri, bilete la ordin, cambii, etc.) şi întârzieri / neefectuări de plăţi, litigii legate de acestea, etc.

• Centrala Riscurilor Bancare pentru cazuri de nerambursări de credite, litigii legate de acestea, etc.

• Instituţii similare din ţara partenerului.

11. Partenerii lor de afaceri (furnizori, clienţi) şi concurenţii, cu ocazia diferitelor evenimente (tîrguri, expoziţii, congrese, conferinţe, seminarii, traininguri, forumuri, etc.). Facem aici o menţiune specială şi semnificativă: dacă (şi) reprezentanţii firmelor concurente au cuvinte de laudă despre firma investigată, înseamnă că aceştia sunt fie foarte oneşti, fie foarte diplomaţi, în orice caz laudele din partea concurenţilor cântăresc foarte greu. Desigur că ele se vor corobora şi cu rezultatele altor metode de investigaţie.

12. Cazierele comerciale („listele negre”), neoficiale, constituite de asociaţiile firmelor creditoare;18

13. Ministerul Finanţelor Publice (bilanţ, contul de profit şi pierdere, anexele la bilanţ) şi Administraţia Financiară (cazierul fiscal, necesar în caz de participare la licitaţii).

14. Autorităţile locale şi comunitatea locală privind respectarea normelor legale precum şi a principiilor şi normelor Corporate Governance, Business Ethics şi Corporate Social Responsability:

• Participarea la dezvoltarea infrastructurii locale;

• Crearea de noi locuri de muncă;

• Plata echitabilă a muncii, dezvoltarea personalităţii şi carierei managerilor şi salariaţilor;

• Respectarea normelor de securitate şi sănătate în muncă, neexploatarea muncii copiilor şi minorilor;

18 De exemplu, www.caziercomercial.ro 94

• Egalitatea de şanse, nediscriminarea, angajarea cu prioritate a localnicilor;

• Neimplicarea în acte şi fapte de corupţie;

• Protecţia mediului înconjurător şi a habitatului uman, exploatarea raţională, sustenabilă a resurselor, utilizarea de energii regenerabile, nepoluante;

• Sponsorizarea activităţilor educative, sportive, artistice, culturale, sportive, religioase, sociale, etc. pe plan local.

15. Personalul firmei investigate,19 fost (acum aflat în general la concurenţă) sau actual (manageri, specialişti, reprezentanţi, agenţi comerciali): cu ocazia participării la târguri, expoziţii, congrese, conferinţe, seminarii, traininguri, forumuri, etc.

16. Managerii şi salariaţii proprii ai firmei beneficiare: pentru viitorii şi actualii manageri şi salariaţi, metodele principale de verificare sunt cercetarea mediului familial şi a anturajului, cazierele judiciare, testele psihologice şi referinţele (caracterizările) pe care le pot produce de la foştii angajatori, frecvenţa şi motivele schimbării locurilor de muncă, etc.

17. Firma investigată însăşi; ea poate furniza diverse materiale promoţionale sau documentare – oferte, cataloage, pliante, broşuri, situaţii, rapoarte, analize (inclusiv pe website sau blog) şi poate permite accesul la spaţiile sale de cercetare, depozitare, producţie, prestări, etc. fie pentru firma beneficiară a investigaţiei (audit de secundă parte, conform procedurilor ISO seria 9000/2008 privind Managementul Sistemului Calităţii), fie pentru o firmă independentă de audit (audit de terţă parte) ori pentru firma de consultanţă şi investigaţii. Cooperarea firmei investigate cu investigatorii (oricare ar fi aceştia) este un semn de bună-credinţă şi onestitate, un semn că nu are nimic de ascuns. De altfel, pentru completarea informaţiilor şi formarea impresiei despre firma investigată, o vizită la sediul acesteia, în spaţiile sale principale de producţie şi cunoaşterea persoanelor-cheie ale acesteia, sunt obligatorii.

18. Alte surse legale: oficiale, informale, confidenţiale, publice, secrete, etc.

Principalele tipuri de informaţii de interes sunt acelea de natură a semnala potenţiale riscuri şi ameninţări în situaţia în care se intră în relaţii de afaceri cu aceasta:

19 HUMINT – informaţii obţinute de la persoane, din orice zonă sau mediu.95

• Mărimea (valoarea), frecvenţa şi tipul tranzacţiilor efectuate de firma investigată;

• Aria geografică predilectă pentru aprovizionare şi respectiv pentru desfacere;

• Gradul de îndatorare a firmei, tipul de datorii (comerciale, financiare, fiscale, interne, etc.), pe perioade, din care depăşite la scadenţă;

• Relaţiile dintre firma-mamă şi filialele/sucursalele externe ale acesteia, în situaţia companiilor transnaţionale (puterea de decizie la nivelul filialelor/sucursalelor, politica de resurse umane, politica de investiţii, tipurile de preţuri de transfer folosite, aspectele de fiscalitate internaţională - impozitarea şi repatrierea profitului, etc.);

• Lichiditatea, solvabilitatea şi bonitatea firmei, capitalul de încredere şi imaginea ei pe piaţă (internă şi internaţională), în mass-media, în mediul de afaceri şi în comunitatea locală;20

• Politica de personal, nivelul de salarizare, conflictele interne, fluctuaţia personalului, etc.

• Profilul moral şi viciile managerilor şi altor persoane-cheie din cadrul firmei, evenimentele înregistrate în contul acestora (în special incompetenţă, indisciplină, delapidare, dare şi luare de mită şi foloase necuvenite, trafic de influenţă, furt, înşelăciune, fals şi uz de fals, lipsă de loialitate, frecvenţa şi motivele schimbării locului de muncă, etc.), în vederea efectuării de analize şi predicţii asupra conduitei viitoare a acestora în diferite circumstanţe posibile;

• Situaţia juridică a firmei: situaţia proprietăţilor, relaţiile dintre asociaţi şi dintre asociaţi şi administratori, incidentele şi litigiile legale, izvorâte din relaţiile de afaceri, în care a fost şi este implicată firma (numărul, natura, cauza, valoarea, preopinenţii, finalizarea, etc.) şi în special nerespectarea obligaţiilor contractuale, înşelăciune în convenţii, falsuri şi uz de fals, etc.

• Evenimentele mondene în care este implicată firma şi personalul ei.

Având la dispoziţie toate aceste informaţii şi urmare unei serioase analize-diagnostic şi evaluări a firmei investigate pe baza acestora, managementul firmei beneficiare va cuantifica riscul şi va lua decizia finală de a intra ( i în ce condi ii: garan ii, etc.) sau nuș ț ț în afaceri cu firma în cauză.

Pentru a concilia cerinţele de morală, etică profesională şi

20 După principiul „Gândeşte global dar acţionează local!”96

deontologie cu cele pragmatice, de satisfacere a cerinţelor de informaţii despre concurenţă, se vor respecta următoarele reguli:

• Se va avea în vedere principiul lui Bruce Lee: „Fii ferm în respectarea principiului, dar flexibil în aplicarea lui”;

• Departamentul de Enterprise Intelligence din cadrul firmei va acţiona discret, cu o activitate strict bine compartimentată faţă de activitatea celorlalte servicii şi sub un control managerial foarte riguros;

• Culegerea de informaţii se va face punctual, selectiv şi doar în caz de nevoie, ca o excepţie, nu în mod abuziv, continuu şi fără discernământ;

• Culegerea de informaţii nu se va face în mod agresiv, ci mai curând se vor găsi cei dispuşi să furnizeze informaţii, vor fi aşteptaţi („aşteptare activă”, căci totul vine celui care ştie să aştepte), nu vor fi neapărat căutaţi şi supuşi presiunilor;

• Culegerea de informaţii va fi încredinţată prin contract unei firme specializate;

• Informatorii vor fi bine răsplătiţi, iar identitatea lor va fi strict protejată.

5.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 5

Investi iile reprezintă principala cale de dezvoltare a activită ii întreprinderilor.ț ț

Investi iile, ca nevoi/utilizări pe termen lung, trebuie finan ate prin surse corespunzătoare,ț ț permanente.

Eficien a investi iilor se apreciază printr-un sistem complex de indicatori.ț ț

Întreprinderea de comer exterior î i desfă oară activitatea în mediul de afaceri interna ional,ț ș ș ț unde riscurile sunt mai mari decât în mediul economic i de afaceri intern.ș

Gestiunea riscurilor reprezintă unul din cele 4 obiective fundamentale ale finan elorț întreprinderii.

Orice risc, financiar sau nefinanciar, are în final drept rezultat o pierdere, dacă este ignorat, iș poate conduce la faliment.

Verificarea seriozită ii, solvabilită ii i bonită ii partenerilor de afaceri este obligatorie atâtț ț ș ț din punct de vedere profesional i managerial (pentru realizarea obiectivelor de performan ă),ș ț cât i din punct de vedere legal (pierderile din crean e neîncasate nu sunt recunoscute caș ț deductibile) i financiar (pentru evitarea decapitalizării), inclusiv de către institu iile iș ț ș întreprinderile de stat, fiind o metodă principală de prevenire i reducere a riscurilor, în specialș de către întreprinderile de comer exterior.ț

97

Concepte şi termeni de reţinut:

•Investiţii de tip Greenfield;•Investiţii de portofoliu;•Modernizări, extinderi, reparaţii capitale: condiţii recunoaştere;•Sursele de finanţare a investiţiilor;•Riscul financiar;•Riscurile specifice activită ii de comer exterior;ț ț•Atitudinea fa ă de risc;ț•Eficien a investi iilor i indicatorii de măsurare ai acesteia;ț ț ș• Evaluarea sintetică a riscului de faliment;• Metoda scorurilor.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt principalele tipuri de investi ii directeț ?

2. Prezenta i sursele de finan are a investi iilor directe.ț ț ț

3. Detalia i sursele de alimentare a fondului de dezvoltare.ț

4. Care sunt formulele de calcul pentru eficien a investi iilor?ț ț5. Ce semnifica ii are costul mediu ponderat al capitalului?ț6. Ce reprezintă efectul de levier?

7. Cum s-a ajuns la elaborarea metodei scorurilor (etape, ra ionamente)?ț

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Care dintre următoarele variante nu reprezintă un tip de investi ie directă: ța. Greenfield; b. Extinderi;

98

c. Investi ii de portofoliuț ;d. Repara ii capitaleț ;e. Modernizări.

2. Care dintre următoarele surse de finan are nu este specifică finan ării investi iilor directe:ț ț ța. Creditele bancare pe termen lung;b. Subven iile;țc. Sumele rezultate din valorificarea imobilizărilor redundante;d. Pasivele stabile;e. Amortizarea imobilizărilor.

3. Care dintre următorii indicatori nu cuantifică eficien a investi iilor:ț ța. Costul mediu ponderat al capitalului;

Viteza de recuperare a crean elorț ;b. Valoarea Actualizată Netă;c. Durata de Recuperare a Investi ieiț ;d. Rata Internă de Rentabilitate.

4. Printre ratele din care se compune Scorul Z una dintre ele nu se regăse te mai jos; care esteș aceasta?:

a. Capitalul circulant / Total activ; b. Profit reinvestit / Total activ;c. Activul Net Contabil / Datorii pe termen lung;d. Profitul net/ Cifra de afaceri;e. Cifra de afaceri / Total activ.

5. Ce reprezintă scrisoarea de bonitate bancară:a. O poli ă de asigurare financiară, pentru asigurarea mărfii sau a mijlocului de transport;țb. O garan ie de bună execu ie ț ț (Performance Bond);c. O scrisoare de garan ie bancară;țd. Un document de cau iune bancară;țe. Un document eliberat de o bancă comercială atestând vechimea rela iilor cu firma,ț

magnitudinea opera iunilor acesteia desfă urate prin bancă, dacă banca a avut probleme înț ș rela iile cu firma şi precizarea că rezultatele afacerii viitoare nu angajează banca în nici un fel.ț

Bibliografie obligatorie

Marian COVLEA, Finan ele întreprinderiiț , edi ia a II-a completată, Editura Pro-țUniversitaria, Bucureşti, 2011.

99

Marian COVLEA, Finan ele întreprinderii. Îndrumar practicț , Editura Pro-Universitaria, Bucureşti, 2008.

Ion STANCU, Finan e, ț edi ia a patra, Editura Economică, Bucure ti, 2007.ț ș

Unitatea de învăţare 6

Amortizarea capitalului imobilizat ca sursă de finan areț

6.1. Introducere ...........................................................................................................................................6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................6.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................

6.3.1. Semnifica ia, iț mportan a i limitele amortizării ca sursă deț ș finan are..............................ț

6.3.2. Etapele procesului de amortizare........................................................................................6.3.3. Metodele de amortizare .....................................................................................................6.3.4. Criteriile de selec ie a duratei de utilizare normală i a metodei de amortizare aț ș

imobilizărilor ....................................................................................................................6.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................

6.1. Introducere

Amortizarea reprezintă cea mai importantă sursă internă de finan are a investi iilor. Amortizarea cuantifică uzuraț ț (deprecierea) permanentă a imobilizărilor. Prin sumele recuperate prin amortizare se achizi ionează o nouăț imobilizare, înlocuindu-se cea uzată.

100

6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Cunoa terea no iunilor de depreciere i amortizare;ș ț ș

Cunoa terea no iunii de Durată de Utilizare Normală;ș ț

Descrierea metodelor de amortizare;

Cunoa terea limitelor amortizării ca sursă deș finan are;ț

Cunoa terea etapelor procesului de amortizare.ș

Competenţele unităţii de învăţare:

Explicarea necesită ii recuperării treptate a valoriiț imobilizărilor.

Prezentarea criteriilor de selec ionare a metodei deț amortizare i Duratei de Utilizare Normală.ș

Detalierea i interpretarea semnifica iilor no iunii deș ț ț amortizare.

Calculul amortizării folosind cele 3 metode prezentate.

Timpul alocat unităţii de învă are:ț

Pentru unitatea de învă are ț Amortizarea capitalului imobilizat ca sursă de finan areț , timpul alocat este de 4 ore.

6.3. Conţinutul unităţii de învăţare

6.3.1. Semnifica ia, importan a i limitele amortizării ca sursăț ț ș de finan areț

101

În limbajul comun, amortizarea reprezintă absorbirea traptată a unui oc. Se folosesc în acest scop arcuri, cauciuc, burete,ș amortizoare, buffere, perne de aer, bare anti oc, veste anti-șglon , blindaje (pentru ocurile mecanice), condensatoareț ș (pentru ocurile electrice), antifoane (pentru ocurile fonice),ș ș etc.

În Finan e i Contabilitate, ocul care trebuie absorbit treptatț ș ș pe cheltuieli i costuri este reprezentat de valoarea foarteș ridicată a imobilizărilor, a investi iilor în general.ț

Necesitatea amortizării este dată de următorii factori:

Factori depinzând nemijlocit de caracteristicile imobilizărilor:

Imobilizările au o valoare mai mare, în conse-cin ă ea se va transmite treptat asupraț produc iei.ț

Imobilizările au o durată de via ă mai înde-țlungată, în consecin ă ele participă la maiț multe cicluri de produc ie, nu numai la unul.ț De aceea, deprecierea (uzura, scăderea de valoare) este i ea progresivă, în timp, a aș ș cum este utilizarea i cum trebuie să fie iș ș recuperarea valorii imobilizării.

Evitarea introducerii de infla ie în economia reală:ț recuperând valoarea imobilizărilor pe cheltuieli curente (într-un singur an), pre urile ar fi prea mariț din cauza cheltuielilor respective transferate asupra cheltuielilor perioadei i costurilor produselor. ș

Transformarea produselor/serviciilor proprii în mărfuri nevandabile, din cauza pre urilor bazate peț costuri uria e.ș

Aplicarea practică a principiului alocării propor ionale a cheltuielilor la veniturile perioadeiț corespunzătoare (The Matching Concept).

No iunea de amortizare este o no iune complexă, care areț ț următoarele semnifica ii în diferite domenii tehnice,ț economico-financiare, fiscale i juridice:ș

Din punct de vedere tehnic, amortizarea reprezintă uzura fizică şi morală a imobilizărilor şi duce la scăderea parametrilor tehnici şi performanţelor acestora.

Din punct de vedere economic, uzura imobilizărilor duce la

102

scoaterea acestora din uz şi generează necesitatea înlocuirii lor.

Din punct de vedere contabil, amortizarea este un element de pasiv, fără ieşire de numerar, substrativ (reducător de valoare) de activ; uzura imobilizărilor se înregistrează drept cheltuieli cu amortizarea în Contabilitatea financiară şi drept costuri (în general indirecte) ale realizării produselor în Contabilitatea de gestiune.

Din punct de vedere juridic, amortizarea reprezintă obligativitatea calculării unei amortizări minime pentru aplicarea principiului ( i exigen ei) conservării patrimoniului:ș ț nerecuperarea valorii imobilizărilor ar reduce posibilită ileț firmei de a înlocui imobilizarea depreciată i ar conduce astfelș la reducerea patrimoniului, afectarea capacită ii productive iț ș deci la decapitalizarea firmei.

Din punct de vedere fiscal, amortizarea (ca o cheltuială) influenţează mărimea profitului i deci a impozitului pe profitș plătit de firmă prin mărimea cheltuielilor cu amortizarea.

Din punct de vedere financiar, amortizarea reprezintă cea mai importantă sursă internă de finan are a investi iilor.ț ț

Justificarea amortizării, a recuperării valorii imobilizărilor, este deprecierea (uzarea) acestora în procesul productiv.Deprecierea (uzarea) imobilizărilor este de mai multe feluri:

După natura ei:

Fizică: degradări ale performan elor (scădereaț randamentului, cre terea rebuturilor), func ionalită ii,ș ț ț aspectului, cre terea costurilor de exploatare,ș între inere i repara ii, etc.ț ș ț

Morală: presiunea de a fi scoase din uz din cauza apari iei unor imobilizări mai performante, maiț estetice, mai func ionale, mai ieftine, etc.ț

După ac iunea în timp:ț

Permanentă (ireversibilă): fizică i morală.ș

Temporară (reversibilă): fizică i morală.ș

Amortizarea în Finan e i Contabilitate cuantifică (se referăț ș la) deprecierile fizice i morale permanente (ireversibile).ș

103

În concluzie, amortizarea în Finanţe şi Contabilitate este o noţiune complexă, care reprezintă recuperarea şi înregistrarea eşalonată pe cheltuieli a valorii imobilizărilor pe o perioadă de mai mulţi ani (DUN = durata de utilizare normală) şi constituirea unei surse interne de finanţare a înlocuirii imobilizărilor amortizate.

Cauzele deprecierii (uzurii) imobilizărilor sunt următoarele:

Uzura fizică:

Uzura naturală şi/sau anormală datorită exploatării normale şi/sau prea intense a imobilizării respective.

Deficienţe în activitatea de întreţinere şi reparaţii.

Calitatea scăzută a imobilizării (rezistenţă, fiabilitate)

Cauze externe (incendii, explozii, intemperii, cutremure, etc.)

Uzura morală: apariţia unor imobilizări mai atractive din punct de vedere tehnic, tehnologic, estetic, al performanţelor, al preţului, etc.

Amortizarea ca sursă de finan are a imobilizărilor prezintă iț ș unele limite:

Prin sumele recuperate prin procesul de amortizare nu se poate face decât cel mult o înlocuire simplă a imobilizării depreciate i amortizate.ș

Sumele recuperate prin procesul de amortizare sunt supuse deprecierii datorită efectului (trecerii) timpului (infla iei),ț denumit “efect de desincronizare” între momentul recuperării i momentul utilizării acestoraș .

De aceea, printr-un judicios management al utilizării numerarului, numerarul trebuie folosit de îndată ce este recuperat prin amortizare, urmând ca la momentul când noua imobilizare trebuie achizi ionată, investi ia să fie făcută din încasările curente.ț ț

O altă metodă de combatere a efectului de desincronizare este reevaluarea periodică a valorii rămase a imobilizării supuse amortizării, la nivelul valorii de pia ă a imobilizărilor similare caț tip, vechime i grad de uzură.ș

6.3.2. Etapele procesului de amortizare

Intrarea în patrimoniu a imobilizării (prin aport la

104

capitalul social; prin achizi ie: cumpărare sau leasingț financiar/opera ional; prin efort propriu; prinț subven ie, dona ie sau sponsorizare) sau efectuareaț ț investi iei.ț

Punerea în func iune a imobilizării sau investi ieiț ț (pe bază de proces-verbal întocmit de o comisie tehnico-economică de specialitate) i utilizarea eiș productivă.

Scăderea de valoare, datorită deprecierii prin utilizare productivă i altor factori.ș

Înregistrarea scăderilor de valoare pe cheltuielile de exploatare cu amortizarea din Contabilitatea finan-ciară.

Din Contabilitatea financiară, cheltuielile cu amortizarea sunt preluate şi repartizate asupra costurilor produselor şi serviciilor (şi a celorlalte obiecte de calculaţie) în cadrul Contabilităţii de gestiune.

Produsele i serviciile rezultate din activitatea deș exploatare sunt vândute (livrate i facturate).ș

Contravaloarea produselor şi serviciilor vîndute este încasată, astfel realizându-se recuperarea cheltu-ielilor/costurilor cu amortizarea.

Sumele astfel încasate sunt repartizate în Fondul de dezvoltare (pentru gestionare diligentă) ca sursă de finanţare a achiziţionării unor noi imobilizări sau efectuării de noi investiţii.

La terminarea DUN a imobilizării amortizate, se achizi ionează o nouă imobilizare.ț

6.3.3. Metodele de amortizare

Pentru calcularea datelor din graficul de amortizare, indiferent de metoda de amortizare aleasă, se folosesc 7 parametri de calcul, astfel:

3 parametri principali (valori de intrare):

VI = valoarea imobilizării sau investi iei supusăț amortizării;

DUN = Durata de Utilizare Normală;

Metoda de amortizare.

4 parametri deriva i (valori de ie ire):ț ș

r = rata anuală de amortizare;

a = suma anuală de amortizare;

A = amortizarea cumulată (∑a);

105

VR = valaorea rămasă (VR = VI – A)

În conformitate cu prevederile legale (OMFP nr. 3.055/2009, cu toate modificările la zi), imobilizările se amortizează prin trei metode:

Metoda de amortizare liniară: se caracterizează prin recuperarea (amortizarea) egală pe perioade a valorii imobilizării. Se caracterizează prin următorii parametri:

rl = rata de amortizare liniară, calculată ca raport între 100% (totalul valorii de amortizat) i DUN (exprimată în ani):ș 100%/DUN = %/an din VI (valoarea imobilizării, supusă amortizării), egal pe toată perioada de amortizare.al = amortizarea (liniară) anuală, calculată ca produs între VI iș rl: al = VI x rl.

Metoda de amortizare accelerată: se caracterizează prin recuperarea a până la 50% din valoarea imobilizării în primul an, i apoi în mod egal din restul de valoare (50%ș sau mai mult) pe perioada rămasă (DUN – 1).

Metoda de amortizare degresivă: se caracterizează prin multiplicarea ratei de amortizare liniară (rl) cu un coeficient, diferen iat în func ie de durata de amortizareț ț (DUN), astfel:

rd = rl x C, în care valoarea coeficientului de multiplicare C este:

1,5 pentru DUN între 2-5 ani;

2,0 pentru DUN între 5-10 ani;

2,5 pentru DUN peste 10 ani.

Specific acestei metode mai este i faptul că după primul an deș amortizare se compară rata de amortizare degresivă cu rata amortizării liniare pentru numărul de ani răma i, i se alege rata ceaș ș mai mare dintre cele două.

Structura de date utilizată pentru calculul amortizării (graficul de amortizare), indiferent de metoda folosită, se prezintă astfel:

An VI r (%) a A VR1234......N

În care:

106

Anul de amortizare – este cuprins în DUN (Durata de Utilizare Normală, perioadă în care imobilizarea trebuie amortizată).

VI = valoarea imobilizării supusă amortizării.

r = rata anuală de amortizare, calculată ca mai sus, exprimată în %.

a = amortizarea anuală (a = VI x r).

A = amortizarea cumulată la zi (∑a).

VR = valoarea rămasă (VR = VI – A), care la terminarea DUN trebuie să fie 0.

Anul de amortizare durează cât exerci iul economico-financiar (12ț luni) dar nu se suprapune cu acesta: anul de amortizare începe de la 1 al lunii următoare punerii în func iune a imobilizării.ț

6.3.4. Criteriile de selec ie a duratei de utilizare normală i aț ș metodei de amortizare a imobilizărilor

Durata de Utilizare Normală (DUN) este stabilită (în ani) de reglementările legale21 sub forma unui interval; exemple:

Clădiri industriale: 40-60 de ani;

Sonde de ţiţei, gaze şi sare: 8-12 ani; Clădiri agrozootehnice: 24-36 ani;

Strunguri: 8-12 ani;

Autoturisme: 4-6 ani (din care taximetre: 3-5 ani);

Avioane pentru transport călători, mărfuri i mixte:ș 14-22 ani;

Macarale i poduri rulante: 8-12 ani;ș

Cai de reproducere i de muncă, măgari, catâri: 8-12ș ani;

Câini de pază i vânătoare: 4-8 ani;ș

Plantaţii de meri, peri, pruni, gutui, duzi, migdali, castani: 16-24 ani;

Mobilier (inclusiv mobilierul comercial şi hotelier): 9-15 ani;

Aparatură birotică (calculatoare, telecomunica ii): 3-ț5 ani.

Cheltuieli de constituire: 5 ani.

Mărci, brevete, licen e, know-how: pe perioada deț valabilitate (exploatare).

Stabilirea metodei de amortizare i a duratei de utilizare normalăș

21 HG nr. 2.139/30.11.2004 pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea si duratele normale de functionare a mijloacelor fixe, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 13/01/2005.

107

(DUN), în care imobilizarea trebuie amortizată, se stabilesc de către managerii întreprinderii sub forma unei perioade fixe de ani, în considerarea cumulativă i coroborată a următoarelor criterii:ș

Intensitatea utilizării imobilizării: o intensitate mai mare a utilizării este de natură a reduce DUN i/sau de a adopta oș metodă care repartizează pe cheltuieli cât mai mult din valoarea imobilizării în primii ani (accelerată sau degresivă).

Necesitatea aplicării principiului de repartizare propor ională a cheltuielilor cu veniturile realizate cuț imobilizarea amortizată (The Matching Concept ): cu cât intensitatea utilizării este mai mare i se realizează maiș multe venituri, cu atât se recuperează mai mult prin amortizare din valoarea imobilizării.

Condi iile de mediu în care func ionează imobilizarea: cuț ț cât acestea sunt mai vitrege, se încearcă scurtarea DUN i/sau adoptarea unei metode care să repartizeze peș

cheltuieli cât mai mult din valoarea imobilizării în primii ani (accelerată sau degresivă).

Riscul deprecierii morale: cu cât acest risc este mai ridicat, se încearcă scurtarea DUN i/sau adoptarea unei metodeș care să repartizeze pe cheltuieli cât mai mult din valoarea imobilizării în primii ani (accelerată sau degresivă).

Reglementările legale: clădirile se amortizează numai prin metoda liniară. Nu se amortizează fondul comercial (din cauza volatilită ii valorii lor), imobilizările în cursț (deoarece nu sunt puse în func iune i deci nu seț ș depreciază), imobilizările financiare (tot din cauza volatilită ii valorii), terenurile i alte imobilizări care nuț ș sunt urmare eforturilor omului (lacuri, băl i, păduri). ț

Situa ia financiară a întreprinderii: cu cât aceasta este maiț precară, cu atât se încearcă reducerea cheltuielilor anuale cu amortizarea, prin cre terea DUN i adoptarea metodeiș ș liniare de amortizare.

6.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 6

Amortizarea reprezintă absorbirea treptată a unui oc. În cazul întreprinderilor, oculș ș este reprezentat de valoarea prea mare a imobilizărilor sau investi iilor.ț

Amortizarea cuantifică deprecierile ireversibile, scăderile permanente de valoare.

108

Întreprinderea de comer exterior trebuie să- i recupereze (în mod treptat) valoareaț ș imobilizărilor i a investi iilor prin intermediul amortizării pentru a evitaș ț decapitalizarea.

Amortizarea are justificare economică, tehnică, legală, contabilă, fiscal i financiară.ș

Amortizarea este cea mai importantă sursă (internă) de finan are a investi iilor, darț ț are anumite limite (permite doar înlocuirea simplă a imobilizărilor, iar sumele recuperate se depreciază în timp prin efectul de desincronizare).

Recuperarea valorii imobilizărilor se recuperează prin 3 metode principale de amortizare.

Concepte şi termeni de reţinut:

•Depreciere i amortizare;ș•Caracteristicile imobilizărilor;•Principiul conservării patrimoniului;•Etapele procesului de amortizare;•Metode de amortizare;•Durata de Utilizare Normală (DUN);•Efectul de desincronizare;•Limitele amortizării;•Criteriile de selec ie a metodelor de amortizare i a DUN.ț ș

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt formele deprecierii (uzurii) imobilizărilor?

2. Prezenta i etapele procesului de amortizare.ț

3. Detalia i criteriile de selec ionare a metodei de amortizare i a DUN.ț ț ș

4. Care sunt principiul principal aplicat prin calculul amortizării?

5. Care sunt metodele de amortizare?

109

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Care dintre următoarele criterii nu sunt folosite pentru selec ionarea DUN: ța. Intensitatea utilizării;b. Performan ele imobilizărilorț ;c. Prevederile legale;d. Riscul de depreciere morală;e. Situa ia financiară a întreprinderii.ț

2. Care dintre următoarele criterii nu sunt folosite pentru selec ionarea metodei deț amortizare:

a. Necesitatea aplicării principiului The Matching Concept;b. Condi iile de mediu în care lucrează imobilizarea;țc. Calitatea (durabilitatea) imobilizării;d. Intensitatea utilizării;e. Pre ul imobilizării.ț

3. Care dintre următoarele variante reprezintă explica ia uzurii morale:ța. Apari ia unor imobilizări mai noi, ț mai func ionale, mai performante, de un nivelț

tehnologic mai ridicat;b. Prevederile legale;c. Situa ia financiară a întreprinderiiț ;d. Condi iile de mediu în care lucrează imobilizareaț ;e. Necesitatea aplicării principiului The Matching Concept.

4. Printre metodele de amortizare de mai jos doar una este prevăzută de reglementările legale: care este aceasta:

a. Metoda progresivă; b. Metoda pe kilometrul parcurs;c. Metoda degresivă;d. Metoda pe tona de minereu extras;e. Metoda regresivă.

5. Care dintre următoarele variante nu reprezintă o etapă a procesului de amortizare:a. Intrarea imobilizărilor în patrimoniu / efectuarea investi iei;țb. Punerea în func iune a imobilizării / investi iei;ț țc. Exploatarea imobilizării / investi iei;țd. Calculul deprecierii temporare;e. Alimentarea fondului de dezvoltare.

110

Bibliografie obligatorie

Marian COVLEA, Finan ele întreprinderiiț , edi ia a II-a completată, Editura Pro-țUniversitaria, Bucureşti, 2011.

Marian COVLEA, Finan ele întreprinderii. Îndrumar practicț , Editura Pro-Universitaria, Bucureşti, 2008.

Paul BRAN, Finan ele întreprinderii. Gestionarea fenomenului microfinanciar, ț edi iaț a doua, Colec ia ț Biblioteca financiar-monetară, Editura Economică, Bucure ti, 2003.ș

Unitatea de învăţare 7

Analiza echilibrului financiar-patrimonial al întreprinderii

7.1 Introducere ............................................................................................................................................7.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat .............................................................7.3 Conţinutul unităţii de învăţare ..............................................................................................................

7.3.1. Importan a asigurării echilibrului financiar alț întreprinderii..............................................

7.3.2. Bilan ul contabil, bilan ul financiar-patrimonial i bilan ulț ț ș ț func ional.........ț ......................

111

7.3.3. Indicatorii echilibrului financiar-patrimonial al întreprinderii...........................................7.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................

7.1. Introducere

În activitatea întreprinderii trebuie asigurat un echilibru permanent dar dinamic între marile componente ale activului i pasivuluiș bilan ier, între nevoile/utilizările pe termen lung (ciclul deț investi ii) i sursele permanente (capitaluri proprii plus datoriile peț ș termen mediu i lung), respectiv între nevoile/utilizările pe termenș scurt (ciclul de exploatare, ciclul opera iunilor financiare) i surseleț ș curente.

Între nevoi i surse, din punctul de vedere al termenelor, trebuie săș existe o coresponden ă, o concordan ă, în sensul că nu se potț ț finan a nevoi pe termen lung din surse curente, sau nevoi pe termenț scurt din surse permanente. Cu alte cuvinte, echilibrul dinamic trebuie asigurat între nevoi i surse corespunzătoare atât din punctulș de vedere al sumelor, cât i din punctul de vedere al perioadeiș (orizontului de timp).

7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

În elegerea con inutului no iunii de echilibru financiar-ț ț țpatrimonial;

În elegerea importan ei echilibrului financiar-patrimonialț ț pentru continuitatea i securitatea afacerii, pentru evitareaș insolven ei i falimentului;ț ș

Cunoa terea componentelor bilan urilor contabil, financiar-ș țpatrimonial i func ional, i al semnifica iei acestora;ș șț ț

Cunoa terea formulei, componentelor i semnifica ieiș ș ț fiecăruia din cei 5 indicatori al echilibrului financiar-patrimonial (activul net contabil, fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria netă, capacitatea de autofinan are).ț

112

Competenţele unităţii de învăţare:

Explicarea componentelor bilan urilor folosite pentruț calculul indicatorilor de echilibru financiar-patrimonial;

Explicarea principiului în baza căruia se face constituirea capitalului permanent al firmei;

Calcularea fiecăruia dintre cei 5 indicatori ai echilibrului financiar-patrimonial, pe baza unor informa ii economico-țfinanciare date;

Explicarea semnifica iei indicatorilor calcula i mai sus.ț ț

Timpul alocat unităţii de învă are:ț

Pentru unitatea de învă are ț Analiza echilibrului financiar-patrimonial al întreprinderii, timpul alocat este de 4 ore.

7.3. Conţinutul unităţii de învăţare

7.3.1. Importan a asigurării echilibrului financiar-patrimonial alț întreprinderii

Echilibrul financiar poate fi definit prin capacitatea întreprinderii de a- i asigura plata fără întrerupere a datoriilor contractateș anterior, inclusiv a datoriilor curente generate de realizarea obiectului de activitate, sau de legisla ia fiscală, din încasărileț sale, asfel încât aceasta să poată evita riscul de faliment.

Mentinerea echilibrului financiar constituie conditia esentiala a supravietuirii intreprinderii. De altfel, echilibrul evoca ideea de armonie intre diferitele elemente ale unui sistem, ceea ce in domeniul financiar reprezinta armonizarea resurselor cu nevoile.

Asigurarea echilibrului financiar-patrimonial (dinamic) este de mare importan ă pentru activitatea întreprinderii deoarece un bun echilibruț financiar-patrimonial conduce la realizarea unei activită i eficiente,ț rentabile i fără discontinuită i: se asigură astfel dezideratul continuită iiș ț ț afacerii (Business Continuity).

7.3.2. Bilan ul contabil, bilan ul financiar-patrimonial, bilan ulț ț ț func ionalț

113

Tipuri de bilanţuri:

Contabil:

Activ = Pasiv (Datorii + Capitaluri)

Financiar-patrimonial:

Utilizări /Nevoi (permanente şi temporare) = Surse (perm. şi temp.)

Sursele permanente sunt cele prin care se finan ează investi iile, iar celeț ț temporare sunt sursele prin care se finan ează activitatea de exploatare.ț

Funcţional:

Utilizări (aciclice i ciclice) = Surse (aciclice i ciclice)ș ș

Utilizările sunt reprezentate de ciclurile de investiţii, de exploatare şi al opera iunilor financiare. Sursele aciclice sunt cele pe termen mediu iț ș lung, iar cele ciclice sunt cele curente, pe termen scurt.

7.3.3. Indicatorii echilibrului financiar-patrimonial al întreprinderii

Se referă la echilibrul între Sursele financiare şi Utilizările lor pe baza elementelor patrimoniale. Se exprimă prin cinci indicatori principali:

1. Activul net contabil – ANC

Se mai nume te i Patrimoniu Net. Calculul Aș ș ctivului Net Contabil reprezintă metoda de evaluare a unei întreprinderi prin metode contabile. El este reprezentat de suma Capitalurilor proprii (averea întreprinderii), ca diferenţă între Active şi Datorii, sau ceea ce rămâne după achitarea tuturor datoriilor către ter i:ț

ANC = A – D

ANC este valoarea întreprinderii calculată prin metode contabile. Situa iaț favorabilă este un ANC cât mai mare (interesul ac ionarilor).ț

2. Fondul de rulment – FR

Fondul de rulment (FR) este reprezintă de surplusul de surse, degajat după finanţarea nevoilor. Situa ia favorabilă este reprezentată de un FRț pozitiv, dar nu exagerat de mare, deoarece un FR excesiv ar reprezenta o blocare de surse de finan are, rămase neutilizate, dar care implică o serieț de costuri, inclusiv deprecierea datorată infla iei prin trecerea timpului.ț

Fondul de rulment (FR) se determină după următoarea relaţie, conform concepţiei patrimoniale:

114

FR = Capitaluri permanente – Active imobilizate sau:FR = Active circulante – Datorii pe termen scurt

Datorita principiului “prevalenţei economicului asupra juridicului” (Substance Over Form) putem introduce Datoriile pe termen mediu şi lung în Capitalurile permanente ale întreprinderii.

Deoarece toţi termenii care compun ecuaţia fondului de rulment sunt variabili, mărimea fondului de rulment înregistrează variaţii pe toată durata viitoare; aceste variaţii sunt determinate de diferenţa dintre fluxurile de venituri şi cele de cheltuieli (creşteri de capital, contractarea de noi împrumuturi pe termen lung, rambursarea împrumuturilor anterioare, profituri şi amortizări nerepartizate, etc.)

Conform concepţiei funcţionale, avem:

Fondul de Rulment Net (FRN):

FRN = Surse aciclice – Utilizări aciclice

3. Nevoia de fond de rulment – NFR

Reprezintă necesită ile, utilizările rămase nesatisfăcute datorităț insuficien ei surselor de finan are. ț ț Situa ia favorabilă este reprezentatăț de o NFR cât mai mică.

NFR se poate calcula astfel:

Conform concepţiei patrimoniale:

NFR = (Stocuri şi Creanţe) – Credite pe termen scurt

Conform concepţiei funcţionale:

NFR = Nevoi ciclice – Surse ciclice

4. Trezoreria netă – TN

Trezoreria netă reprezintă diferen a între Fondul de Rulment (FR) iț ș Necesarul de Fond de Rulment (NFR):

TN = FR - NFR

Situa ia favorabilă este o TN pozitivă, dar nu prea mare, pentru că o TNț excesivă ar reprezenta blocări de surse financiare rămase neutilizate.

5. Capacitatea de autofinan areț

115

Capacitatea de autofinanţare a întreprinderii este atât un indicator cât i o metodă de management financiar i reprezintăș ș eviden ierea surplusului monetar generat de activitatea acesteia.ț Indică sănătatea financiară a firmei, puterea ei de a- i finan aș ț activitatea prin eforturi i din surse proprii. Metoda aduce oș contribuţie esenţială la variaţia (creşterea) fondului de rulment global şi se poate calcula plecând fie de la excedentul brut din exploatare (metoda substractivă), fie de la profitul net (metoda aditivă):

Figura nr. 2Capacitatea de autofinanţare

Nr.

crt.

Metoda substractivă Metoda aditivă

1. EXCEDENTUL BRUT DIN EXPLOATARE

PROFITUL NET

2. + Alte venituri din exploatare (cu excepţia celor provenite din reluarea de provizioane)

+ Cheltuieli cu amortizările

3-

Alte cheltuieli de exploatare (cu excepţia cheltuielilor cu amortizările, ajustările de valoare şi provizioanele)

+ Cheltuieli cu provizioanele (din exploatare, financiare şi extraordinare

4. + Venituri financiare (cu excepţia veniturilor din provizioane)

- Veniturile din amortizare şi provizioane (din exploatare, financiare şi extraordinare)

5. - Cheltuieli financiare (cu excepţia cheltuielilor pentru amortizări şi provizioane)

+ Valorile contabile ale activelor cedate (ieşite din patrimoniu)

6. + Venituri extraordinare (cu excepţia veniturilor din cedarea activelor, a cotei-părţi a subvenţiilor pentru investiţii virate la venituri şi a veniturilor extraordinare din provizioane)

- Veniturile din vânzarea imobilizărilor

7. - Cheltuieli extraordinare (cu excepţia valorii nete

- Subvenţiile pentru investiţii virate la venituri

116

contabile a imobilizărilor cedate, a cheltuielilor privind amortizările şi provizioanele)

8. - Impozitul pe profit = Capacitatea de autofinanţare

9. = Capacitatea de autofinanţare

7.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 7

Întreprinderea de comer exterior este o combinaţie de factori materiali şi factoriț umani, este un agent economic, o entitate, un grup social, un sistem, un centru de decizie, care evoluează într-un mediu complex, trebuind să se menţină într-un echilibru funcţional, patrimonial şi financiar dinamic şi permanent.

Pentru nevoile analizei, în acest capitol sunt utilizate 3 tipuri de bilanţuri:

Contabil (utilizări = cicluri de investiţii-amortizare, de exploatare şi al operaţiunilor financiare, respectiv surse = datorii + capitaluri sau capital permanent + datorii pe termen scurt);

Financiar-patrimonial (utilizări permanente/temporare – surse permanente/temporare);

Funcţional (utilizări aciclice/ciclice – surse aciclice/ciclice).

Pe baza componentelor din aceste bilanţuri se calculează ce 5 indicatori ai echilibrului financiar-patrimonial al întreprinderii:

Activul Net Contabil (ANC);

Fondul de rulment (Working Capital);

Necesarul de fond de rulment;

Trezoreria netă;

Capacitatea de autofinanţare.

Acest set de indicatori pune în evidenţă măsura în care cele 4 mari părţi ale bilanţurilor de mai sus, aflate faţă în faţă, se află în echilibru dinamic două cîte două.

Concepte şi termeni de reţinut:

117

•Echilibru financiar-patrimonial dinamic;•Utilizări (cicluri)/Surse (Datorii şi Capitaluri);•Utilizări/Surse permanente şi temporare;•Utilizări/Surse aciclice şi ciclice;•Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului;•Activul Net Contabil;•Fondul de rulment;•Necesarul de fond de rulment;• Trezoreria netă;• Capacitatea de autofinanţare.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Cum se aplică în această materie principiul Substance over Form?

2. Prezenta i indicatorii echilibrului financiar-patrimonial, modul de calcul,ț semnificaţia şi aplicaţiile lor.

3. Detalia i conţinutul bilanţului financiar-patrimonial.ț

4. Care indicator pune cel mai bine în evidenţă resursele interne ale firmei?5. Arătaţi importanţa, semnificaţiile şi aplicaţiile indicatorului ANC.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Care dintre următoarele variante nu reprezintă un indicator al echilibrului financiar-patrimonial:

a. Fondul de rulment;b. Viteza de rotaţie a stocurilor;c. Necesarul de fond de rulment;d. Trezoreria netă;e. Capacitatea de autofinanţare.

118

2. Care dintre următorii indicatori de mai jos reflectă valoarea întreprinderii calculată prin metode contabile:

a. Activul Net Contabil;b. Fondul de rulment;c. Necesarul de fond de rulment;d. Trezoreria netă;e. Capacitatea de autofinanţare.

3. Care dintre următoarele afirmaţii este falsă în contextul temei despre echilibrul financiar patrimonial:

a. Se urmăreşte un echilibru financiar-patrimonial dinamic;Se urmăreşte un echilibru între părţile corespunzătoare ale bilanţurilor;

b. Accentul pus pe maximizarea fluxurilor de numerar;c. Sunt 5 indicatori specifici;d. Bilanţul funcţional conţine utilizări permanente/temporare respectiv surse

permanente/temporare.

4. Printre elementele componente ale celor 3 tipuri de bilanţuri ale firmei nu se regăsesc:a. Utilizările permanente; b. Sursele ciclice;c. Veniturile şi cheltuielile din exploatare;d. Nevoile temporare;e. Sursele aciclice.

5. Care dintre următoarele variante reprezintă un indicator al echilibrului financiar-patrimonial:

a. Testul acid;b. Rentabilitatea financiară;c. Viteza de rotaţie a stocurilor;d. Capacitatea de autofinanţare;e. Viteza de recuperare a creanţelor.

Bibliografie obligatorie

Marian COVLEA, Finan ele întreprinderiiț , edi ia a II-a completată, Editura Pro-țUniversitaria, Bucureşti, 2011.

Marian COVLEA, Finan ele întreprinderii. Îndrumar practicț , Editura Pro-Universitaria, Bucureşti, 2008.

Georgeta VINTILĂ, Gestiunea financiară a întreprinderii, edi ia a VI-a, Edituraț

119

Didactică i Pedagogică, Bucure ti, 2006.ș șUnitatea de învăţare 8

Gestiunea financiară a activelor i pasivelor de exploatareș8.1. Introducere ...........................................................................................................................................8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................8.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................

8.3.1. Indicatoriide eficien ă a utilizării activelor de exploatare..................................................ț8.3.2. Indicatoriide eficien ă a utilizării pasivelor deț

exploatare..................................................8.3.3. Ratele de rentabilitate a activită ii întreprinderii................................................................ț

8.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................

8.1. Introducere

Alături de:

Asigurarea, utilizarea şi repartizarea surselor de finanţare;

Maximizarea fluxului de numerar disponibil; şi:

Cunoaşterea, controlul şi minimizarea riscurilor în general, a celor financiare şi de faliment în special:

Calculul indicatorilor de performanţă este al patrulea pilon fundamental al teoriei şi practicii disciplinei Finanţele întreprinderii şi un important element de fundamentare a deciziilor manageriale, de comparare a performanţelor întreprinderii cu sine însăşi şi cu firmele concurente.

În activitatea lor, firmele trebuie să-şi cunoască în permanenţă performanţele la un moment dat şi să le compare cu:

Propriile dorinţe, previziuni, planuri şi programe făcute pentru perioadele trecute, prezente şi viitoare (gradul lor de realizare sau perspectivele de realizare).

Propriile performanţe, înregistrate de-a lungul timpului.

Performanţele firmelor de vârf, pe baza unor indicatori de referinţă pentru comparabilitate, obţinuţi prin metoda Benchmarking.

Benchmarking reprezintă activitatea desfăşurată de marile firme de consultanţă în domeniul contabil, financiar, al auditului şi expertizei, etc. prin care acestea stabilesc, întreţin şi actualizează un panel de cîteva sute sau mii de firme cu performanţe de vîrf, cărora

120

le calculează indicatorii de performanţă şi îi fac publici, pentru referinţă şi compara-bilitate, pe domenii de activitate, zone relevante (local, naţional, european, global) şi tipuri de firme în funcţie de dimensiunea acestora (microîntreprinderi, mici şi mijlocii, mari şi transnaţionale).

8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

În elegerea importan ei asigurării comparabilită ii indica-ț ț țtorilor de gestiune a activelor i pasivelor pentru procesulș decizional în activitatea firmelor;

Cunoa terea no iunii de Benchmarking;ș ț Cunoa terea elementelor componente ale formulelor deș

calcul al indicatorilor de gestiune i ale surselor deș informa ii despre acestea;ț

În elegerea i cunoa terea indicatorilor de gestiune aț ș ș activelor i pasivelor;ș

În elegerea elementelor comune i specifice aleț ș indicatorilor de gestiune. No iunea (metoda) ț Leads & Lags.

În elegerea no iunii de rentabilitate; cunoa terea ratelor deț ț ș rentabilitate.

Competenţele unităţii de învăţare:

Explicarea no iunii de Benchmarking;ț Explicarea importan ei no iunii de ț ț viteză (cinetică,

dinamică) în rota ia elementelor de activ i de pasiv pentruț ș cre terea performan elor întreprinderii;ș ț

Explicarea elementelor comune i specifice aleș indicatorilor de gestiune;

Calculul indicatorilor de gestiune a elementelor de activ iș de pasiv pe baza unor informa ii economico-financiareț date.

Calculul ratelor de rentabilitate pe baza unor informaţii economico-financiare date.

121

Timpul alocat unităţii de învă are:ț

Pentru unitatea de învă are ț Gestiunea financiară a activelor i pasivelor de exploatareș , timpul alocat este de 8 ore.

8.3. Conţinutul unităţii de învăţare

8.3.1. Indicatorii de eficien ă a utilizării activelor deț exploatare

Indicatorul lichidită ii curente (ILC)ț

Este un indicator de structură de lichiditate. Se mai numeşte şi indicatorul capitalului circulant. Se calculează ca raport între Activele curente şi Datoriile curente (pe termen scurt – sub 1 an):

ILC = Active curente / Datorii curente

Valoarea recomandată acceptabilă - în jurul valorii de 2 oferă garanţia acoperirii datoriilor curente din activele curente.

Indicatorul lichidită ii imediate (ILI)ț

Este tot un indicator de structură de lichiditate. Arată capacitatea firmei de a-şi plăti datoriile foarte exigibile (urgente) utilizând resursele (activele) foarte lichide.

Se mai numeşte şi “testul acid”. Valoarea recomandată este 1 sau mai mare.

Se calculează ca raport între Activele circulante (minus Stocuri) şi Pasivele curente:

ILI = [Active curente – Stocuri] / Datorii curente

Viteza de rota ie a stocurilorț

Este un indicator calitativ, cinetic, de viteză în desfăşurarea activităţii, un indicator de gestiune. Se mai numeşte viteza rulajului stocurilor.

Viteza este un element calitativ de mare importan ă, cu efecteț

122

foarte favorabile asupra performan elor firmei. Viteza este unț concept filosofic, cuantificat de Albert Einstein prin faimoasa sa teorie a relativită ii, care aplicată la economie, spune că pentruț cei care se mi că repede, timpul se dilată (în aceea i unitate deș ș timp realizează o productivitate mai înaltă), iar spa iul seț contractă (distan ele, activită ile, procesele par mai scurte pentruț ț că sunt parcurse mai repede).

Viteza de rota ie a stocurilor (VRS) se calculează fie ca raportț între Costul vânzărilor şi Stocul mediu anual (care trebuie să fie un număr de ori cât mai mare), fie ca raport între Stocul mediu anual şi Costul vânzărilor, caz în care se numeşte Numărul de zile de stocare - NZS (care trebuie să fie cât mai mic):

VRS = Costul vânzărilor / Stocul mediu anual (număr de ori)NZS = [Stocul mediu anual / Costul vânzărilor] x 365 (număr de zile)

Viteza de rota ie a debitelor-clien iț ț

Este tot un indicator de viteză în activitatea de gestionare a activelor. Calculează eficacitatea entităţii în colectarea creanţelor sale. Trebuie să aibă o valoare cât mai mică, în aplicarea principiului Leads and Lags (recuperare rapidă a creanţelor, plată mai întârziată a datoriilor).

Exprimă numărul de zile până la data la care debitorii îşi achită datoriile către entitate:

VRDC = [Sold mediu clien i / Cifra de afaceri] x 365ț (zile)

Viteza de rota ie a activelor (VRA)ț

Se calculează ca raport în Cifra de afaceri şi Activele imobilizate sau Activele totale. Valoarea indicatorului trebuie să fie cât mai mare. Se exprimă într-un număr de ori, şi anume de câte ori activele imobilizate sau activele totale generează o Cifră de afaceri cât mai mare, sau câ i lei cifră de afaceri se produc prinț utilizarea a 1 leu active (imobilizate sau totale):

VRA = Cifra de afaceri / Activele imobilizate, sau:VRA = Cifra de afaceri / Activele totale.

8.3.2. Indicatoriide eficien ă a utilizării pasivelor deț exploatare

Cifra de afaceri (CA)123

Cifra de afaceri (CA) reprezintă totalitatea veniturilor din exploatare (soldurile creditoare ale conturilor 701–708) şi venituri din subvenţii de exploatare aferente vânzărilor (soldul creditor al contului 7411), mai puţin rabaturile, reducerile şi discounturile comerciale acordate.

De la un exerciţiu financiar la altul, CA reală (deflatată) se calculează împărţind CA nominală (curentă) la factorul de actualizare cuprinzând rata inflaţiei (r) exprimată ca un coeficient (de exemplu, pentru o rată a infla iei de 7%, r = 0,07):ț

Indicatorul gradului de îndatorare (IGÎ)

Este un indicator de gestiune i risc financiar.ș Se calculează ca raport procentual între Capitalul împrumutat pe termen mediu şi lung şi Capitalul propriu respectiv Capitalul avansat:

IGÎ = (Capital împrumutat / Capital propriu) x 100sau:

IGÎ = (Capital împrumutat / Capital avansat) x 100

unde Capitalul avansat are semnificaţia de Capital permanent. Trebuie să aibă o valoare cât mai mică.

Indicatorul privind acoperirea dobânzilor (IAD)

Este tot un indicator de gestiune i risc financiar.șSe calculează ca raport între: Profitul brut (înaintea plăţii dobânzii şi impozitului pe profit) şi Cheltuielile cu dobânda, rezultând un număr de ori, şi anume de câte ori se poate plăti dobânda din profitul brut.

IAD = Profitul brut / Cheltuielile cu dobânda

Valoarea acestui indicator se exprimă ca un număr de ori (de câte ori s-ar asigura achitarea dobânzii din profitul brut) i deci trebuieș să fie cât mai mare.

Viteza de rota ie a creditelor-furnizori (VRCF)ț

Este tot un indicator de gestiune. Este opusul indicatorului VRDC de mai sus. Aproximează numărul de zile de creditare pe care entitatea îl obţine de la furnizorii săi. În mod ideal ar trebui să

124

)1(min

r

CACA alăno

reală +=

includă doar creditorii comerciali.

Se calculează ca produs între raportul Soldul mediu credit furnizor / Costurile achiziţiei stocurilor, şi durata unui an:

VRCF = [Sold mediu credit furnizori / Costul achiziţiei stocurilor] x 365 (zile)

Trebuie să aibă o valoare cât mai mare, deoarece cu cât ne plătim mai târziu datoriile, cu atât inem mai mult la dispozi ia firmeiț ț suma de bani respectivă (tot în aplicarea principiului Leads and Lags).

Exemplu: dacă avem o creanţă de 100 lei pe care o încasăm în 7 zile şi un credit furnizor pe care îl plătim peste 21 de zile, timp de 14 zile am realizat un flux financiar pozitiv (o creditare) de 100 lei fără nici un fel de efort financiar.

8.3.3. Ratele de rentabilitate a activită ii întreprinderiiț

Reprezintă capacitatea întreprinderii de a realiza profit (brut sau net, după caz) la 1 leu venituri, costuri, active, capitaluri, cifra de afaceri, etc. în func ie de aspectul urmărit a fi pus în eviden ă iț ț ș de formula utilizată.

Rentabilitatea este o formă de eficienţă economică, i anumeș realizarea unui profit cât mai mare fa ă de resursele utilizate.ț Eficienţa economică înseamnă combinarea efectelor (rezultatelor) cât mai mari cu aceleaşi eforturi (consumuri) = eficacitate, cu eforturile cât mai mici la aceleaşi rezultate (profituri) = economicitate.

Alte forme de eficienţă economică: randamentul utilajelor, productivitatea muncii, economicitatea (minimizarea resurselor consumate), eficacitatea (obţinerea de rezultate cât mai mari).

În continuare prezentăm 6 rate de rentabilitate a activită iiț întreprinderii:

Rata rentabilităţii veniturilor (RRV)

Se calculează ca raport procentual între profitul brut (PB) şi suma veniturilor (V):

125

100V

PBRRV=

Rata rentabilităţii utilizării resurselor (RRUR)

Se calculează ca raport procentual între profitul net (PN) şi suma costurilor (C):

Rata rentabilităţii financiare (RRF)

Se calculează ca raport procentual între profitul net (PN) şi suma capitalurilor proprii (CP):

Rata rentabilităţii economice (RRE)

Se calculează ca raport procentual între profitul brut (PB) şi suma capitalurilor permanente (KP) = capitaluri proprii + datorii pe termen mediu şi lung:

Rata rentabilităţii utilizării activelor (RRUA)

Se calculează ca raport procentual între Profitul brut (PB) şi valoarea medie anuală a activelor (A):

Rata rentabilităţii comerciale (RRC)

Se calculează ca raport procentual între profitul net (PB) şi cifra de afaceri (CA):

126

100C

PNRRUR =

100CP

PNRRF =

100KP

PBRRE =

100A

PBRRUA =

100CA

PNRRC =

8.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 8

Întreprinderea de comer exterior trebuie să aibă la dispozi ie un set de indicatori deț ț referin ă, cât mai diversifica i i cât mai relevan i, pentru a se compara cu sineț ț ș ț însă i i cu competitorii săi, i pentru a funda pe această bază deciziileș ș ș managementului orientate spre cre terea performan ei. Elaborarea acestui set deș ț indicatori de referin ă se nume te ț ș Benchmarking.

Întreprinderea de comer exterior trebuie să desfăşoare o activitate eficientă,ț utilizând mijloacele economice puse la dispoziţie în condiţii de economicitate, eficacitate, randament, productivitate şi rentabilitate.

Viteza cu care sunt utilizate resursele pentru exploatare este un indicator calitativ de mare semnificaţie, concurând la realizarea unor parametri de performanţă economico-financiară foarte ridicaţi.

Metoda Leads & Lags: diferen a dintre viteza de recuperare a crean elor (careț ț trebuie să fie cât mai mare) i viteza de rota ie a creditelor-furnizori (care trebuie săș ț fie cât mai mică) se materializează în amplificarea fluxurilor de numerar disponibile, prin cre terea pasivelor stabile.ș

Rentabilitatea este o formă de eficien ă i de aceea este reprezentată în aceastăț ș Unitate de învă are prin mai multe formule, în încercarea de a ilustra aspecte cât maiț variate legate de acest subiect. Elementul principal care influen ează rentabilitateaț este profitul (brut sau net), care se raportează la elementele a căror exploatare îl generează (active, capitaluri, etc.).

Concepte şi termeni de reţinut:

•Benchmarking;•Leads & Lags;•Profitul (brut i net);ș•Indicatorii de lichiditate;•Indicatorii cinetici;•Indicatorii de gestiune;•Cifra de afaceri;•Deflatarea cifrei de afaceri;• Indicatorii de îndatorare;• Ratele de rentabilitate.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt func iile Finan elor întreprinderiiț ț ?

127

2. Prezenta i obiectivele Finan elor întreprinderii.ț ț3. Detalia i func ia de control.ț ț4. Care sunt principiile Finan elor?ț5. Care sunt elementul principal care influen ează rentabilitatea în toate formele sale?ț

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Care dintre următoarele variante nu reprezintă un indicator de viteză (cinetic): a. Viteza de recuperare a crean elor;țb. Viteza de rota ie a creditelor-furnizorț i;c. Testul acid;d. Viteza de rota ie a activelorț ;e. Viteza de rota ie a stocurilor.ț

2. Care dintre următorii indicatori nu reprezintă un indicator de eficien ă a utilizăriiț pasivelor:

a. Cifra de afaceri;b. Indicatorul gradului de îndatorare;c. Indicatorul privind acoperirea dobânzilor;d. Indicatorul lichidită ii curente;țe. Viteza de rota ie a creditelor-furnizori.ț

3. Care dintre următoarele variante nu reprezintă un indicator de gestiune:a. Viteza de rota ie a activelorț ;

Rata rentabilită ii comercialeț ;b. Viteza de rota ie a stocurilorț ;c. Viteza de rota ie a debitelor-clien iț ț ;d. Indicatorul lichidită ii imediate. ț

128

4. Printre afirma iile de mai jos, una este neadevărată; care este acesta?:ța. Economicitatea este o formă de eficien ă economică;ț b. Eficacitatea indică rodnicia cu care sunt utilizate resursele;c. Profitul este consecin a unei activită i eficiente;ț țd. Randamentul utilajelor este o formă a eficien ei economice;țe. Rentabilitatea nu este o formă a eficien ei economice. ț

5. Care dintre următoarele variante nu reprezintă o formă de rentabilitate a activită iiț întreprinderii:

a. Rentabilitatea comercială;b. Rentabilitatea utilizării activelor;c. Indicatorul privind acoperirea dobânzilor;d. Rentabilitatea utilizării resurselor;e. Rentabilitatea financiară.

Bibliografie obligatorie

Marian COVLEA, Finan ele întreprinderiiț , edi ia a II-a completată, Editura Pro-țUniversitaria, Bucureşti, 2011.

Marian COVLEA, Finan ele întreprinderii. Îndrumar practicț , Editura Pro-Universitaria, Bucureşti, 2008.

Georgeta VINTILĂ, Gestiunea financiară a întreprinderii, edi ia a VI-a, Edituraț Didactică i Pedagogică, Bucure ti, 2006.ș ș

129

Unitatea de învăţare 9

Gestiunea trezoreriei întreprinderii

9.1. Introducere ...........................................................................................................................................9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................9.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................9.3.1. No iunea de trezorerie a întreprinderii ...........................................................................................ț9.3.2. Elaborarea bugetului de trezorerie..................................................................................................9.3.3. Indicatorii de lichiditate..................................................................................................................9.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................

9.1. Introducere

Maximizarea fluxurilor de trezorerie reprezintă unul dintre cele 4 obiective fundamentale ale Finan elor întreprinderii.ț

Trezoreria reprezintă suma elementelor constitutive ale acesteia ca active şi pasive. Elementul de bază în această nouă definire îl reprezintă lichidităţile (disponibilităţi băneşti), alături de care apar activele financiare de trezorerie şi pasivele de trezorerie.

130

9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Cunoa terea no iunii de trezorerie;ș ț Cunoa terea no iunii de exigibilitate;ș ț Cunoa terea no iunii de buget de trezorerie;ș ț În elegerea no iunii de sold de trezorerie;ț ț Cunoa terea no iunii de tablou de finan are;ș ț ț Cunoa terea no iunii de autonomie financiară aș ț

întreprinderii; În elegerea no iunii de lichiditate (numerar) i aț ț ș

importan ei acesteia pentru activitatea întreprinderii.ț

Competenţele unităţii de învăţare:

Să explice no iunile de trezorerie i lichiditate;ț ș Să explice no iunea de exigibilitate;ț Să explice no iunile de buget de trezorerie i tablou deț ș

finan are;ț Să întocmească un buget de trezorerie; Să întocmească un tablou de finan are;ț Să calculeze indicatorii de lichiditate i de îndatorare peș

baza unor informa ii date. ț

Timpul alocat unităţii de învă are:ț

Pentru unitatea de învă are ț Gestiunea trezoreriei întreprinderii, timpul alocat este de 8 ore.

9.3. Conţinutul unităţii de învăţare

9.3.1. No iunea de trezorerie a întreprinderiiț

131

Trezoreria a fost definită ca surplusul de resurse de finanţare care se degajă din întreaga activitate economică, respectiv diferenţa dintre Fondul de rulment (FR) şi nevoia de fond de rulment (NFR). [definire teoretică, bazată pe teoria echilibrului financiar al firmei]

O definire mai completă a trezoreriei poate fi dată de suma elementelor constitutive ale acesteia ca active şi pasive de trezorerie. Elementul de bază în această nouă definire îl reprezintă lichidităţile (disponibilităţi băneşti), alături de care apar activele financiare de trezorerie şi pasivele de trezorerie.

Lichidităţi

(+)

Active financiare de trezorerie

(+)

Pasive de trezorerie(-)

- În cont curent

- În casă

- Titluri (valori mobiliare de plasament)

- Efecte comerciale de încasat

- Bilete de trezorerie şi certificate de depozit în portofoliu

- Sold creditor al contului curent

- Credite de trezorerie (deficite de trezorerie)

- Credite de scont

Trezorierul: funcţia de trezorier este una dintre cele mai responsabile pentru soarta firmei. Cel mai adesea această funcţie este îndeplinită de directorul financiar, de şeful de serviciu financiar sau şeful de serviciu contabilitate.

Obiectivele gestiunii de trezorerie:

Evitarea pierderilor în zile de decontare la încasările şi plăţile prin bancă ale firmei;

Creşterea operativităţii încasării creanţelor firmei;

Eşalonarea echilibrată a scadenţelor obligaţiilor de plată;

Obţinerea celui mai bun credit şi la cel mai mic cost real;

132

Optimizarea utilizării excedentului de trezorerie, prin cea mai bună plasare a lichidităţilor, care asigură rentabilitatea, siguranţa şi lichiditatea.

Gestiunea trezoreriei regrupează ansamblul deciziilor, regulilor şi procedurilor care asigură, la costul cel mai redus, menţinerea echilibrului financiar.

9.3.2. Elaborarea bugetului de trezorerie

Are ca funcţiune previziunea încasărilor şi plăţilor pornind de la previziunea cheltuielilor, din care se exclud cele neplătibile (amortizări şi provizioane calculate) şi de la previziunea veniturilor, din care se exclud cele încasabile (producţia stocată).

Încasările vor cuprinde: vânzările cu plata imediată; încasarea vânzărilor pe credit; vânzările de valori mobiliare; vânzările de imobilizări; obţinerea unui împrumut sau vânzarea unei noi

emisiuni de titluri; încasarea chiriilor, dobânzilor, dividendelor şi a altor

venituri.

Plăţile vor cuprinde:

plata cumpărărilor la vedere şi pe credit; plata salariilor şi a premiilor; plata cheltuielilor de exploatare, de administraţie şi de

desfacere; vărsarea impozitelor şi taxelor la bugetul statului; achiziţiile de imobilizări; plata dobânzilor şi a ratelor scadente; răscumpărarea titlurilor emise de firmă; vărsarea dividendelor către acţionari sau a retragerilor

de fonduri de către proprietari.

În elaborarea bugetului de trezorerie două faze sunt mai importante:

1. Previziunea încasărilor şi plăţilor;2. Determinarea şi acoperirea soldurilor de trezorerie care

rezultă din compararea încasărilor cu plăţile. Această fază cuprinde la rândul ei trei operaţii:

(a) determinarea soldurilor de trezorerie înainte de

acoperire;

133

(b) acoperirea, prin credite, a deficitului de trezorerie sau

plasarea excedentului de trezorerie;

(c) elaborarea bugetului definitiv de trezorerie.

Elaborarea bugetului de trezorerie este ultima etapă a procesului de bugetare a firmei, iar trezoreria va fi, în mod firesc, rezultanta previziunilor din celelalte bugete: al vânzărilor, al aprovizionărilor, al cheltuielilor de personal, al investiţiilor, al administraţiei, etc.

Elaborarea bugetului de trezorerie presupune existenţa a trei documente de evidenţă şi previziune:

1. bilanţul de deschidere al perioadei de gestiune (respectiv bilanţul exerciţiului încheiat);

2. contul de rezultate previzionat, planul de investiţii şi de finanţare;

3. bilanţul previzionat.

Figura nr. 3Stabilirea i acoperirea soldului de trezorerieș

Acoperirea soldului de trezorerie se realizează prin operaţiile: (+) Costul creditelor; (-) Încasări din plasamente de trezorerie; Operaţiuni bancare:

134

- credite (noi) de trezorerie şi scont; - sold creditor al contului curent. Active de trezorerie: plasamente şi lichidităţi.

Previziunea încasărilor din vânzări, se fundamentează pe o evidenţă statistică a eşalonării în timp a încasărilor veniturilor lunare.

În funcţie de ramura economică, între momentul vânzărilor şi cel al încasărilor corespunzătoare, există un decalaj semnificativ, de la 30 la 90 de zile. Previziunea încasărilor trebuie să ţină cont de modificările care vor avea loc în structura vânzărilor şi în gradul de solvabilitate al clienţilor firmei, care vor influenţa decalajul între datele livrărilor şi cele ale încasărilor.

Previziunea plăţilor se face, în principiu, la fel cu cea a încasărilor, pornind de la previziunea cheltuielilor şi de la eşalonarea previzibilă a plăţilor pentru aceste cheltuieli. Natura diferită a cheltuielilor determină o serie de particularităţi atât în privinţa previziunii mărimii lor anuale, cât şi a eşalonării scadenţei lor la plată.

Astfel că: aprovizionările cu materiale se previzionează în

corelaţie cu stocurile şi cu previziunea aprovizionărilor, în funcţie de programul de fabricaţie sau în funcţie de programul de comercializare.

previziunea cheltuielilor de personal se realizează în funcţie de politica firmei (angajări, concedieri, pensionări, recalificări, promovări, etc.).

impozitele şi taxele au termene fixe de plată şi adesea lunare. Mărimea lor se determină în funcţie de veniturile, respectiv profitul firmei.

în previziunea plăţilor se au în vedere şi scadenţele previzibile ale plăţilor din celelalte bugete: de investiţii (cesiuni, achiziţii de mijloace fixe, împrumuturi, rambursări datorii financiare), de exploatare (plata dividendelor cuvenite pentru anul anterior) etc.Pentru a judeca situaţia financiară a firmei, sunt analizate

bilanţurile succesive care permit aprecierea stării şi evoluţiei echilibrului financiar şi a îndatorării acesteia. Pentru a cerceta cauzele acestei situaţii financiare, pentru a înţelege evoluţia sa şi pentru a face previziuni se studiază:

fluxurile de venituri şi cheltuieli de gestiune din contul de rezultate (analiza rezultatelor economice);

fluxurile de investiţii şi/sau dezinvestiţii în active fixe şi circulante şi de finanţare şi/sau rambursare a acestora din tabloul

135

de finanţare (operaţiunile de capital);decalajele între naşterea fluxurilor financiare şi realizarea lor

efectivă în cadrul trezoreriei, evidenţiate, de asemenea, în tabloul de finanţare.

Situaţia financiară din bilanţul de la încheierea exerciţiului este deci consecinţa situaţiei financiare de la începutul exerciţiului şi a fluxurilor financiare, realizate de firmă în cadrul exerciţiului şi evidenţiate în contul de rezultate şi în tabloul de finanţare.

Înainte de a apela le credite, pentru a acoperi soldul previzional deficitar, se impun a fi luate, mai întâi, unele măsuri:

se acţionează pentru avansarea unor încasări (prin reducerea volumului şi/sau a duratei creditelor comerciale acordate clienţilor sau prin solicitarea încasării în avans a unor vânzări) şi pentru amânarea (în condiţii legale) a unor plăţi.

se încearcă renunţarea, pentru moment, la efectuarea unor cheltuieli (investiţii, dividende etc.).

se acţionează pentru realizarea unor încasări excepţionale (vânzarea unor active fixe sau circulante disponibile etc.).

Soldul deficitar, rezultat în urma acestor măsuri, urmează a fi acoperit din credite noi de trezorerie şi de scont, a căror selecţie şi dozare ţine de capacitatea şi arta trezorierului de a optimiza mărimea costului real al acestora.

În ceea ce priveşte fructificarea unei poziţii excedentare a trezoreriei, mai întâi este necesară o analiză a provenienţei acestui sold previzional excedentar. Acesta poate proveni fie:

dintr-un fond de rulment prea mare, ca urmare a contractării unor datorii financiare fără o întrebuinţare imediată. În acest caz se pune problema negocierii (alegerii) între costul datoriilor financiare (pe termen lung) şi randamentul plasamentelor pe termen scurt, deşi, în principiu, cele două operaţiuni nu sunt compatibile (nu se fac atrageri de capital pe termen lung pentru a fi plasate pe termen scurt).

dintr-o nevoie de fond de rulment mai mică (determinată de o scadenţă a plăţilor mult mai mare decât cea a încasărilor – cazul societăţilor din comerţul cu amănuntul). În această situaţie, se urmăreşte un plasament de trezorerie cât mai rentabil, mai puţin riscant şi cu cea mai bună lichiditate.

În vederea optimizării plasamentelor, gestionarul are în vedere condiţiile pe care le oferă piaţa de capital, monetară şi financiară. Pot fi făcute următoarele tipuri de plasamente de trezorerie:22

plasamente monetare nenegociabile (contractele de 136

plasament nu pot fi vândute prin scontare, andosare sau negociere la bursă): depozite la termen, bonuri de casă, operaţiuni de răscumpărare etc.;

plasamente monetare negociabile: certificate de depozit, bilete de trezorerie, bonuri de tezaur în contul curent etc.;

plasamente financiare: acţiuni, obligaţiuni, opţiuni etc.În principiu, cu cât un plasament se realizează pe termen mai lung, cu atât el este mai rentabil, dar mai puţin lichid şi invers. Dar cumpărarea unor titluri, emise de societăţi comerciale cu o foarte bună poziţie la bursă, are cele mai mari şanse de a optimiza plasamentele de trezorerie. Acestea au rentabilitate ridicată, risc redus şi lichiditate crescută.

9.3.3. Indicatorii de lichiditate

O firmă este considerată în situaţie de lipsă de lichiditate când nu poate să facă faţă scadenţelor de plată pentru datoriile pe care şi le-a asumat faţă de creanţieri, furnizori, etc.

Pentru a face o analiză a poziţiei firmei din punct de vedere al lichidităţii este necesară ordonarea activelor şi datoriilor potrivit duratelor şi, respectiv, scadenţelor lor, care să ţină seama de variaţia trezoreriei pe termen scurt, adică să poată răspunde la întrebări de genul: în ce interval de timp va trebui să plătească o anumită sumă, când şi în ce condiţii va putea să transforme (vândă) un activ pentru a obţine resursele financiare de care are nevoie la un anumit moment etc.

Pentru a face faţă scadenţelor sale, firma are două căi de acţiune:

fie să dispună de resursele deja existente (active lichide); fie să încerce să obţină noi credite; aceste noi credite vor

implica, de asemenea, necesitatea de plată a altor obligaţii – rambursarea şi dobânda pentru aceste noi credite – ceea ce va crea necesitatea de a dispune de noi resurse.

Lipsa de lichiditate decurge din faptul că durata utilizărilor este mai mare decât cea a surselor. În acest sens, dacă o investiţie se dovedeşte nerentabilă – sau cu o rentabilitate insuficientă pentru a acoperi scadenţele de plată – firma se confruntă cu riscul de lichiditate. La nivelul ciclului de exploatare, dacă rotaţia stocurilor este mai lentă decât sursele care le finanţează (de obicei, creditele furnizor), firma se poate confrunta cu imposibilitatea de a-şi plăti datoriile scadente23.

22 Berea, O.A.; Grigoruţ, C.; Bălăceanu, A.V.: Managementul financiar al întreprinderii, Editura Bren, Bucureşti, 2007.

23 Berea, O.A.; Grigoruţ, C.; Bălăceanu, A.V.: Managementul financiar al întreprinderii, Editura Bren, Bucureşti, 2007.

137

O firmă solvabilă (totalul datoriilor sunt acoperite cu ansamblul activelor firmei) poate să fie în ilichiditate; invers, o firmă insolvabilă poate să fie la un anumit moment lichidă.

Lichiditatea este un fel de măsură a vitezei de rotaţie a activului, în comparaţie cu viteza de rotaţie a pasivului. În general, potrivit legislaţiei din fiecare ţară, o firmă nu depune imediat bilanţul (adică nu este declarată falită) când se constată că nu poate face faţă la un anumit moment plăţilor scadente, dar ea este obligată să-şi găsească noi surse de finanţare care pot fi foarte costisitoare (fiindu-i cunoscută situaţia). Se va spune că un bilanţ este lichid când, pentru fiecare scadenţă, durata surselor este mai mare decât cea a utilizărilor.Dacă, pentru o scadenţă dată, valoarea activelor cumulate este mai mică decât a pasivelor cumulate, aceasta va însemna că firma nu va putea face faţă angajamentelor pe care şi le-a asumat, cu excepţia cazului în care îşi va procura noi surse de finanţare.

În analiza lichidităţii se disting două tipuri de situaţii, pe baza observării părţii de jos a bilanţului (care pune în evidenţă ciclul de exploatare) şi a părţii de sus (privind ciclurile de investiţii şi de finanţare).

Pentru partea de jos a bilanţului se vor calcula următoarele rate24:

(a) Rata lichidităţii generale (sau globale) - Rlg:

Acest raport permite să se verifice dacă toate activele cu durată sub un an pot să acopere pasivele cu scadenţă sub un an, adică dacă acestea pot fi plătite la termenul convenit.

(b) Rata lichidităţii reduse - Rlr: sau rata de trezorerie, exprimă lichiditatea firmei, însă excluzând stocurile din analiză. Un astfel de demers are explicaţia în faptul că nivelul stocurilor necesare desfăşurării în condiţii normale a ciclului de exploatare rămâne aproape constant – dacă profilul activităţii, volumul producţiei etc., nu se modifică – deoarece intrările de materii prime, materiale etc. vor trebui să compenseze ieşirile, nivelul stocurilor fiind cvasi neschimbat. În aceste condiţii, stocurile

24 Berea, O.A.; Grigoruţ, C.; Bălăceanu, A.V.: Managementul financiar al întreprinderii, Editura Bren, Bucureşti, 2007.

138

reprezintă o imobilizare care poate fi asimilată cu imobilizările permanente şi de aceea, sunt excluse din calculul lichidităţii.

Formula de calcul este următoarea:

(c) Rata lichidităţii imediate – Rli: determină

posibilitatea de a acoperi datoriile pe termen scurt cu cele mai lichide active de care dispune firma. Această rată se calculează folosind formula:

Lichiditatea părţii de sus a bilanţului este fundamentată pe activitatea de investiţii şi pe cea de finanţare.

I. Rate care definesc capacitatea de rambursare, cele mai des utilizate fiind:

(a)

Acest raport arată capacitatea firmei de a-şi rambursa datoriile pe termen mediu prin capacitatea sa de autofinanţare. În general, dacă acest raport este mai mare decât 3 ani, înseamnă că firma s-a îndatorat mai mult decât va obţine venituri, din care să poată rambursa aceste împrumuturi.

(b)

139

Acest raport exprimă ponderea scadenţelor anuale ale datoriilor la termen în veniturile firmei. O rată mai mare de 50% arată, în general, un exces de îndatorare în comparaţie cu capacitatea de autofinanţare (CAF) a firmei, dacă aceasta trebuie să aloce o mare parte din CAF rambursării împrumuturilor contractate pentru a finanţa proiectele pe care le-a pus în funcţiune.

II.Rate care să măsoare autonomia financiară a firmei:

(a) Coeficienţi de îndatorare globală, care iau în considerare totalitatea datoriilor – pe termen lung, mediu şi scurt – pe care le-a contractat firma:

(b) Coeficienţi de îndatorare la termen, care iau în considerare numai datoriile pe termen mediu sau lung contractate de firmă:

Dacă îndatorarea, fie cea totală, fie numai cea pe termen mediu şi lung, depăşeşte limitele prezentate mai sus, analiştii financiari – între aceştia numărându-se, în primul rând, cei la care firma apelează pentru a se împrumuta – consideră că povara datoriei asupra firmei este prea mare, iar aceasta nu va fi capabilă să-şi plătească, în condiţiile convenite prin contractul de împrumut, obligaţiile pe care şi le-a asumat.

140

9.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 9

Trezoreria a fost definită ca surplusul de resurse de finanţare care se degajă din întreaga activitate economică, respectiv diferenţa dintre Fondul de rulment (FR) şi nevoia de fond de rulment (NFR).

Lipsa de lichiditate decurge din faptul că durata utilizărilor este mai mare decât cea a surselor. În acest sens, dacă o investiţie se dovedeşte nerentabilă – sau cu o rentabilitate insuficientă pentru a acoperi scadenţele de plată – firma se confruntă cu riscul de lichiditate. La nivelul ciclului de exploatare, dacă rotaţia stocurilor este mai lentă decât sursele care le finanţează (de obicei, creditele furnizor), firma se poate confrunta cu imposibilitatea de a-şi plăti datoriile scadente.

Bugetul de trezorerie are ca funcţiune previziunea încasărilor şi plăţilor pornind de la previziunea cheltuielilor, din care se exclud cele neplătibile (amortizări şi provizioane calculate) şi de la previziunea veniturilor, din care se exclud cele încasabile (producţia stocată).

O firmă solvabilă (totalul datoriilor sunt acoperite cu ansamblul activelor firmei) poate să fie în ilichiditate; invers, o firmă insolvabilă poate să fie la un anumit moment lichidă.

Lichiditatea este un fel de măsură a vitezei de rotaţie a activului, în comparaţie cu viteza de rotaţie a pasivului.

Concepte şi termeni de reţinut:

•Trezorerie; •Buget de trezorerie;•Lichiditate;•Exigibilitate;•Tablou de finan areț ;•Plasamente monetare;•Autonomia financiară;•Îndatorare i rambursareș .

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care este importan a trezoreriei în ansamblul gestiunii întreprinderiiț ?

2. Prezenta i modul de întocmire a bugetului de trezorerie.ț

3. Detalia i tabloul de trezorerie.ț4. Detalia i indicatorii autonomiei financiare.ț

141

5. Prezenta i indicatorii capacită ii de rambursare.ț ț

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Care dintre următoarele variante nu reprezintă un defini ia corectă a trezoreriei: ța. Suma elementelor constitutive ale acesteia ca active şi pasive de trezorerie;b. Surplusul de resurse de finanţare care se degajă din întreaga activitate economică,

respectiv diferenţa dintre Fondul de rulment (FR) şi nevoia de fond de rulment (NFR);

c. Suma elementelor constitutive ale acesteia ca venituri i cheltuieli de exploatareș ;d. Trezoreria poate fi definită ca suma valorilor lichide ale întreprinderii;e. Trezoreria = Lichidită i + Active financiare – Pasive de trezorerie.ț

2. Care dintre următoarele afirma ii nu reprezintă un obiectiv specific al gestiunii trezoreriei:ța. Evitarea pierderilor în zile de decontare la încasările şi plăţile prin bancă ale firmei;b. Creşterea operativităţii încasării creanţelor firmei;c. Eşalonarea echilibrată a scadenţelor obligaţiilor de plată;d. Reducerea riscurilor de faliment;e. Obţinerea celui mai bun credit şi la cel mai mic cost real.

3. Care dintre următoarele variante nu reprezintă formă de încasări:a. Vânzările cu plata imediată;

Vânzările din valori mobiliare;b. Vânzarea pe credit;c. Vânzările de imobilizări;d. Încasarea chiriilor, dobânzilor, dividendelor şi a altor venituri.

4. Una dintre opera iunile de mai jos nu este specifică acoperirii soldului de trezorerie:ța. (+) Costul creditelor; b. Amortizarea imobilizărilor;

142

c. (-) Încasări din plasamente de trezorerie;d. Active de trezorerie: plasamente şi lichidităţi;e. Operaţiuni bancare: credite noi, sold creditor al contului curent.

5. Care dintre următoarele variante reprezintă fazele elaborării bugetului de trezorerie:a. Analiza costurilor i calculul pre urilor i tarifelor;ș șțb. Stabilirea scopului i mărimii nevoilor de finan are;ș țc. Previziunea încasărilor şi plăţilor i determinarea şi acoperirea soldurilor deș

trezorerie care rezultă din compararea încasărilor cu plăţile;d. Controlul financiar preventiv i ulterior;șe. Inventarierea i reevaluarea.ș

Bibliografie obligatorie

Marian COVLEA, Finan ele întreprinderiiț , edi ia a II-a completată, Editura Pro-țUniversitaria, Bucureşti, 2011.

Marian COVLEA, Finan ele întreprinderii. Îndrumar practicț , Editura Pro-Universitaria, Bucureşti, 2008.

Georgeta VINTILĂ, Gestiunea financiară a întreprinderii, edi ia a VI-a, Edituraț Didactică i Pedagogică, Bucure ti, 2006.ș ș

143

Unitatea de învăţare 10

Etică profesională, deontologie i integritate în activitateaș financiară

10.1 Introducere ..........................................................................................................................................10.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ...........................................................10.3 Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................

10.3.1. Conota ii conceptuale cu privire la etică, deontologie i integritate................................ț ș10.3.2. Etica profesională în afacerile financiare.........................................................................10.3.3. Rezolvarea practică a unor dileme etice .........................................................................

10.4. Îndrumător pentru autoverificare .......................................................................................................

10.1. Introducere

În dezvoltarea şi pentru progresul lor de-a lungul timpului, afacerile s-au bazat pe 7 piloni:

1. Profesionalismul, competenţa, informaţia utilă, exactă şi oportună.

2. Creditul comercial şi financiar-bancar.

3. Asigurările.

4. Bunul renume, încrederea, bonitatea, etica, deontologia i integritatea.ș

5. Calitatea şi raritatea producţiei de bunuri şi de servicii.

6. Marketingul, cererea şi consumul clienţilor.7. Infrastructura tehnică, juridică, metodologică, etc. de

legislaţie, contabilitate, bănci, finanţe, calitate, transport, telecomunicaţii, etc.

144

O firmă sau o persoană incorectă în afaceri ( i în special în domeniulș rela iilor economice interna ionale) este eliminată imediat dinț ț afaceri.

Bonitatea, prestigiul, încrederea, conduita ireproşabilă, moralitatea, etica profesională şi deontologia sunt cu atât mai importante în relaţiile economice internaţionale, un domeniu de activitate şi o profesiune de elită, practicată de profesionişti de cel mai înalt nivel.

Fără încredere nu există comerţ: prin tradiţie, comerţul a început cu un credit-furnizor, deoarece comerciantul nu avea bani de plată în avans; comerciantul a vândut marfa, a plătit-o şi ciclul s-a reluat; comerţul este cu un ciclu de plată în urma producţiei.

De altfel, plata după livrare este regula în comerţul mondial. Nevoia de încredere şi moralitate este cu atât mai stringentă cu cât se manipulează mărfuri (produse, lucrări) de mare valoare şi mari sume de bani, între firme şi oameni aflate la mare distanţă unii de alţii şi care probabil nu se vor întâlni personal niciodată.

10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Să cunoască no iunile de morală, etică, deontologie iț ș integritate.

Să cunoască principiile Dreptului Natural. Să cunoască no iunea de structuri informale i cauzeleț ș

formării acestora în cadrul întreprinderii. Să cunoască cadrul etic general i principiile etice în afaceri.ș Să cunoască no iunile de stare de incompatibilitate, conflictț

de interese i dilemă etică.ș Să cunoască modalită ile de prevenire i combatere aț ș

apari iei dilemelor etice.ț

Competenţele unităţii de învăţare:

Să definească no iunile de morală, etică profesională,ț deontologie i integritate.ș

Să explice cele 4 principii ale Dreptului Natural. Să explice importan a eticii profesionale i integrită iiț ș ț

145

pentru succesul în activitatea de afaceri de comer exterior.ț Să explice i să circumstan ieze aplicarea principiilor eticeș ț

în afacerile de comer exterior.ț Să explice no iunile de stare de incompatibilitate, conflict deț

interese i dilemă etică.ș Să explice cauzele, mecanismele i efectele structurilorș

informale în cadrul întreprinderii. Să detecteze, să explice i să rezolve o dilemă etică.ș Să facă propuneri practice pentru prevenirea i eliminareaș

cauzelor care generează dileme etice.

Timpul alocat unităţii de învă are:ț

Pentru unitatea de învă are ț Etică profesională, deontologie iș integritate în activitatea financiară, timpul alocat este de 4 ore.

10.3. Conţinutul unităţii de învăţare

10.3.1. Conota ii conceptuale cu privire la etică, deontologie iț ș integritate

MORALA este o formă a conştiinţei sociale. Sunt 7 forme ale conştiinţei sociale:

Filosofică

Ştiinţifică

Politică

Juridică

Artistică

Religioasă

Morală

Conştiinţa este şi o formă de reflectare, şi o formă de creare a realităţii. Împreună cu instituţiile corespunzătoare, ea formează suprastructura societăţii.

Conştiinţa morală este o formă a conştiinţei sociale, constituită din ansamblul concepţiilor, reprezentărilor şi sentimentele oamenilor, referitoare la relaţiile lor reciproce, ca şi la relaţiile faţă de poporul

146

sau de colectivitatea din care fac parte, privite îndeosebi în lumina categoriilor fundamentale de bine şi de rău.

Fiind influenţată de perioada istorică şi de locul în care se manifestă, conştiinţa morală are caracter istoric, schimbător, specific locului şi perioadei.

Convingerile, ideile şi atitudinile morale sunt fundamentate pe anumite valori morale (bine, rău, adevăr, virtute, onoare, cinste, respect, etc.) şi se exprimă în principii şi norme de comportare. Morala este disciplina care studiază acţiunile şi fenomenele sociale din punctul de vedere al conduitei şi moravurilor (obiceiurilor, tradiţiilor, “apucăturilor”) oamenilor.

Disciplina ştiintifică ce studiază morala se numeşte etică. Aplicarea eticii în domeniul profesional se numeşte etică profesională sau deontologie.

Încercările de definire şi aplicare a normelor de comportare civilizată în societate datează din cele mai vechi timpuri. Filozofi ca Aristotel, Socrate, Platon, stoicii şi epicurienii (Seneca, Epictet, Marc Aureliu, Epicur, Lucreţiu), pentru a nu aminti decât câţiva din “greii” filosofiei antichităţii, au adus contribuţii importante în definirea principiilor şi normelor de comportament în strânsă legătură cu morala, filosofia şi dreptul.

De exemplu, Aristotel consideră omul drept “zoon politikon”, adică o fiinţă socială prin excelenţă, caracterizat atât de nevoia instinctivă de a trăi în societate, cât şi de necesitatea de a stabili norme (morale, juridice) în acest scop.

Mai târziu (sec. XVII), Hugo Grotius – reprezentant de seamă al Şcolii Dreptului Natural (de inspiraţie aristotelică), considera dreptul natural ca fiind totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează pentru satisfacerea înclinării naturale a omului pentru viaţa socială, în colectivităţi umane.

Cele patru principii (precepte) ale Dreptului Natural sunt:

“aliendi abstinentia” – respectarea a tot ceea ce este al altcuiva;

“promissorum implendorum obligatio” – respectarea angajamentelor luate, a cuvântului dat;

“damni culpa dati raparatio” – repararea pagubelor pricinuite altcuiva;

“poenae inter hominis meritum” – pedeapsa

147

echitabilă pentru fapta comisă.

Dreptul Natural se dorea obiectiv, etern, imuabil şi universal, spre opoziţie cu dreptul pozitiv (corpul de legi), schimbător şi circumstanţial.

Văzând aceste patru principii, începem să înţelegem că bazele morale şi psihosociale ale unui comportament civilizat reprezintă un compromis rezonabil necesar între membrii societăţii, în care libertatea fiecăruia se termină unde este afectată libertatea celuilalt (cum spunea Kant) sau: “ce ţie nu-ţi place / altuia nu-i face” ori şi mai bine: “fă-le celorlalţi tot binele pe care ai vrea să ţi-l facă ei ţie!”.

10.3.2. Etica profesională în afacerile financiare

Sunt considerate principii, atitudini, comportamente şi fapte morale:

1. Scopul nu scuză mijloacele, o intenţie bună nu justifică o atitudine neetică.

2. Mijloacele nu scuză scopul, o acţiune bună nu justifică o rea intenţie.

3. Nu există atitudini neutre din punct de vedere moral.

4. Niciodată nu trebuie făcut rău în mod direct şi intenţionat.

5. Nu trebuie dorit răul.

6. Trebuie evitat răul.

7. Se poate tolera “un rău mai mic” atunci când alternativa este şi mai rea.

8. Trebuie căutat întotdeuna “binele cel mai mare”, care este bun pentru cei mai mulţi oameni.

9. Imparţialitatea, deschiderea, raţionalitatea trebuie să ne ghideze în orice acţiune.

Privită prin această perspectivă, respectarea normelor de conduită în societate nu este nici facultativă şi nici o problemă personală: este obligatorie şi de interes general comunitar, social.

Morala, etica, deontologia înseamnă autocontrol şi educaţie, înseamnă “turnarea” şi modelarea individului, cu atât mai mult pentru un viitor profesionist în afacerile internaţionale, în formele (normele, cerinţele, modelele, standardele), profesionale şi morale, cele mai înalte şi de succes (Best Practices) cerute de profesiunea şi afacerile respective, pentru a face ceea ce trebuie, ce se aşteaptă de la el/ea şi a reuşi în profesiunea şi în domeniul afacerilor internaţionale.

148

Afacerile internaţionale se sprijină pe o piramidă de încredere şi profesionalism, de valori şi virtuţi:

Etica afacerilor este un domeniu de studiu aplicativ al eticii, cu privire la aplicarea valorilor, determinarea principiilor şi normelor morale şi a codurilor de conduită ce reglementează relaţiile inter-umane din cadrul organizaţiilor şi guvernează deciziile oamenilor de afaceri şi ale managerilor.

Etica afacerilor operează cu principii şi norme izvorâte din valori. Valorile sunt ceea ce alegem (noi, organizaţia, societatea omenească în ansamblul ei) sau credem că ar merita preţuit şi respectat (adevăr, dreptate, onoare, bonitate, încredere, renume bun, libertate, autonomie, toleranţă, cinste, justiţie, confidenţialitate, a nu face rău, respect pentru ceilalţi, etc.)

Virtuţile sunt valorile îndreptate spre acţiune.

Axiologia este o ştiinţă, este ramura autonomă a filosofiei care se ocupă cu studiul valorilor.

O teorie foarte utilă eticii profesionale este aceea a “teoriei contractului social”, care leagă normele vieţii de zi cu zi de cele ale afacerilor, o teorie realistă, normativistă şi comprehensivă, o teorie care înglobează diversitatea standardelor morale din culturi variate în anumite standarde universale (ea stă la baza abordării eticii în termenii dreptăţii sociale).

Contractul social este un contract informal referitor la normele de comportament stabilite, anumite credinţe, idealuri, atitudini ale grupurilor de oameni sau ale comunităţilor.

Organizaţia îşi câştigă legitimitatea prin acest contract social de sorginte morală şi etică cu societatea.

Cadrul etic general al rela iilor de afaceri este următorulț :

Să nu minţi la negocieri;

Să onorezi toate contractele;

Să fii corect şi grijuliu cu clienţii;

Să acorzi prioritate la angajare localnicilor;

Să acorzi prioritate furnizorilor locali;

Să oferi locuri de muncă sigure;

Să nu exploatezi munca minorilor;

149

Să-ţi plăteşti obligaţiile fiscale;

Să nu exploatezi sălbatic resursele neregenerabile;

Să protejezi mediul natural, social, etc.

Principiile eticii afacerilor sunt:

1. Respectarea confidenţialităţii informaţiilor;

2. Sensibilitatea faţă de conflictele de interese, evitarea lor, exercitarea atribuţiilor cu transparenţă, apelarea la arbitri neutri pentru rezolvarea lor, etc.;

3. Respect faţă de regulile de drept;

4. Conştiinţă profesională, profesionalism, competenţă, evitarea imposturii (depăşirea atribuţiunilor);

5. Loialitate şi bună-credinţă, a-şi ţine cuvântul, a nu înşela, a fi echitabil;

6. Simţul responsabilităţii, a avea în vedere consecinţele propriilor acţiuni, a-şi asuma consecinţele şi responsabilitatea propriilor fapte;

7. Respectarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, evitarea discriminărilor de orice fel;

8. Respectarea fiinţei umane, a nu-i aduce prejudicii, a nu-i afecta demnitatea, a o respecta.

Deontologia reprezintă normele de conduită şi obligaţiile etice în cadrul unei profesii care are esenţă morală, iar respectarea lor se impune cu maximă necesitate, altfel prejudiciile ar fi ireparabile.

Este o teorie a datoriei, a obligaţiilor morale în acea profesie, cum ar fi cea de demnitar, profesor, medic, avocat, expert contabil, auditor financiar, funcţionar public, oriunde răul făcut ar putea fi general, imens şi ireparabil. Ea aplică deci unele norme morale particulare.

10.3.3. Rezolvarea practică a unor dileme etice

În activitatea practică de afaceri apar situa ii contradictorii, în careț managerii i salaria ii sunt pu i să facă ni te alegeri grele,ș ț ș ș dureroase din punct de vedere moral, etic, sufletesc i emo ional.ș ț Aceste situa ii de alegere dificilă se numesc ț dileme etice. Ele sunt generate de conflictele de interese sau situa iile deț incompatibilitate în care se află uneori managerii sau salaria ii.ț

Principiul este că între interesul personal i interesul altora (deș exemplu, al firmei la care lucrează), majoritatea oamenilor optează să satisfacă interesul propriu, după principiul “căma a ș este mai

150

aproape decât haina”.

În asemenea cazuri, cei în cauză trebuie să aleagă între:

Interesul propriu i interesele firmei; cazul tipic este acelaș în care utilizează resursele firmei în interes propriu (telefoane, internet, materiale consumabile, timpul de lucru, etc.).

Interesele unei rude (sau so /so ie ori prieten/iubit) iț ț ș interesul firmei: o rudă (so , prieten) a sa este angajată înț cadrul firmei i aceasta prejudiciază patrimoniul firmei, darș persoana în cauză ascunde acest lucru sau chiar îl favorizează.

Interesul firmei i interesul clientului: ori favorizează firmaș în defavoarea clientului (de exemplu, reclama mincinoasă), ori favorizează clientul în defavoarea firmei (îi acordă facilită i suplimentare, nejustificate, neaprobate deț conducerea firmei, de obicei pentru avantaje personale).

Interesul firmei în care lucrează i interesele altei firmeș (eventual a sa proprie): este o formă de punere a interesului său personal deasupra interesului firmei la care lucrează în sensul că face concuren ă neloială în favoarea altei firmeț (de exemplu, îndrumă clien ii către aceasta), contra unorț avantaje materiale prezente sau promisiuni pentru avantaje viitoare (angajarea pe o func ie mai înaltă i/sau pentru unț ș salariu mai bun).

Salariatul poate depă i asemenea dileme atât printr-o atitudineș morală, corectă, manifestând autocontrol, integritate i loialitateș fa ă de firmă, cât i prin informarea conducerii firmei asupraț ș situa iilor de incompatibilitate în care poate fi pus în anumiteț situa ii. ț

Pe de altă parte, firma poate preveni asemenea situa ii de conflictț de interese i incompatibilitate prin următoarele metode:ș

Formularea clară i încheierea unor acte adi ionale, anexăș ț la contractul individual de muncă, cu con inut explicit iț ș ferm, privind drepturile i obliga iile managerilor iș ț ș salaria ilor: un spor de salariu consistent pentru loialitateț fa ă de firmă (confiden ialitate i neconcuren ă) combinatț ț ș ț cu sanc iuni severe (pierderea locului de muncă, solicitareaț de despăgubiri materiale pe măsura prejudiciului suferit de firmă, etc.).

Împiedicarea constituirii unor structuri informale puternice, permanente i active în cadrul firmei (pe criterii deș

151

căsătorie, rudenie, prietenie, rela ii intime, rela ii deț ț afaceri, etc.), deturnarea rolului sindicatelor, etc.

Organizarea unui sistem eficient de organizare compartimentată a muncii, precum i de verificare iș ș urmărire a activită ii managerilor i salaria ilor, inclusiv înț ș ț timpul lor liber, a mediului familial, a anturajelor iș rela iilor lor sociale, etc. pentru a descoperi din timpț influen ele cu efect nociv asupra managerilor iț ș salaria ilor lor.ț

10.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 10

Întreprinderea de comer exterior ac ionează cu predilec ie în mediul interna ional, undeț ț ț ț moralitatea, etica profesională, deontologia i integritatea sunt condi ii obligatorii deș ț supravie uire. ț

Morala se referă la bine i rău, pe când axiologia, ca disciplină filosofică, studiază valorile iș ș virtu ile morale. ț

Con tiin a morală este o formă a con tiin ei sociale, pe când etica este o tiin ă care studiazăș ț ș ț ș ț morala.

Aplicarea eticii în domeniile profesionale speciale (politică, leadership, medicină, justi ie,ț pedagogie, administra ie, management) se nume te deontologie.ț ș Regulile deontologice sunt cuprinse în coduri profesionale.

O formă de îmbinare între morală, drept i religie sunt cele 4 precepte ale Dreptului Natural:ș

“aliendi abstinentia” – respectarea a tot ceea ce este al altcuiva;

“promissorum implendorum obligatio” – respectarea angajamentelor luate, a cuvântului dat;

“damni culpa dati raparatio” – repararea pagubelor pricinuite altcuiva;

“poenae inter hominis meritum” – pedeapsa echitabilă pentru fapta comisă.

În activitatea practică de afaceri apar situa ii contradictorii, în care managerii i salaria ii suntț ș ț pu i să facă ni te alegeri grele, dureroase din punct de vedere moral, etic, sufletesc iș ș ș emo ional. Aceste situa ii de alegere dificilă se numesc dileme etice.ț ț Ele sunt generate de conflictele de interese sau situa iile de incompatibilitate în care se află uneori managerii sauț salaria ii. Salariatul poate depă i asemenea dileme atât printr-o atitudine morală, corectă,ț ș manifestând autocontrol, integritate i loialitate fa ă de firmă, cât i prin informareaș ț ș conducerii firmei asupra situa iilor de incompatibilitate în care poate fi pus în anumiteț situa ii. ț

152

Managerul i salariatul poate depă i asemenea dileme atât printr-o atitudine morală, corectă,ș ș manifestând autocontrol, integritate i loialitate fa ă de firmă, cât i prin informareaș ț ș conducerii firmei asupra situa iilor de incompatibilitate în care poate fi pus în anumiteț situa ii. ț

Concepte şi termeni de reţinut:

•Morala i con tiin a morală;ș ș ț•Filosofia, axiologia, valorile;•Etica i deontologia;ș•Principiile etice în afaceri;•Structuri formale i structuri informale;ș•Integritatea;•Dilemele etice.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt formele con tiin ei socialeș ț ?

2. Prezenta i câteva valori în sens axiologic.ț

3. Detalia i asupra valorilor morale.ț

4. Care sunt cauzele dilemelor etice?

5. Care sunt principalele metode de rezolvare a delemelor etice?

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Care dintre următoarele variante nu reprezintă o temă specifică acestei unită i de învă are: ț ța. Morala;

153

b. Etica profesională;c. Protocolul i curtoazia;șd. Deontologia;e. Integritatea.

2. Care dintre următoarele afirma ii reprezintă defini ia axiologiei:ț ța. Formă a con tiin ei sociale;ș țb. Disciplina care studiază conceptele de bine i de rău;șc. tiin a care studiază virtu ile;Ș ț țd. tiin a care studiază morala;Ș țe. Ramură a filosofiei, disciplina care se ocupă cu studiul valorilor.

3. Care dintre următoarele interese este întotdeauna pus în balan ă cu altele în cazul dilemelor etice:ța. Interesul clientului;

Interesul propriu;b. Interesele investitorilor;c. Interesele companiei;d. Interesele furnizorilor.

4. Printre afirma iile de mai jos, una nu reprezintă un principiu etic; care?:ța. Respectarea confidenţialităţii informaţiilor; b. Respect faţă de regulile de drept;c. Conştiinţă profesională, profesionalism, competenţă, evitarea imposturii (depăşirea

atribuţiunilor);d. Respectarea bunelor practici tehnice financiar-bancare;e. Loialitate şi bună-credinţă, a-şi ţine cuvântul, a nu înşela, a fi echitabil.

5. Care dintre următoarele variante (no iuni, practici) reprezintă surse de dileme etice:ța. Confiden ialitatea datelor profesionale;țb. Loialitatea fa ă de întreprindere;țc. Promovarea interesului personal;d. Neconcuren a fa ă de propria întreprindere;ț țe. Integritatea morală i profesională.ș

Bibliografie obligatorie

Marian COVLEA, Finan ele întreprinderiiț , edi ia a II-a completată, Editura Pro-țUniversitaria, Bucureşti, 2011.

154

Marian COVLEA, Finan ele întreprinderii. Îndrumar practicț , Editura Pro-Universitaria, Bucureşti, 2008.

Ion STANCU, Finan e, ț edi ia a patra, Editura Economică, Bucure ti, 2007.ț ș

Întrebările pentru testările intermediare vor fi selec ionate dintreț

întrebările de la unită ile de învă are pentru care se efectuează testarea.ț ț

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE

Unitatea de învăţare 1: 1) c; 2) d; 3) c; 4) b; 5) c.

Unitatea de învăţare 2: 1) c; 2) d; 3) b; 4) d; 5) c.

Unitatea de învăţare 3: 1) c; 2) d; 3) c; 4) b; 5) c.

Unitatea de învăţare 4: 1) b; 2) a; 3) a; 4) c; 5) d.

Unitatea de învăţare 5: 1) c; 2) d; 3) b; 4) d; 5) e.

Unitatea de învăţare 6: 1) b; 2) e; 3) a; 4) c; 5) d.

Unitatea de învăţare 7: 1) b; 2) a; 3) e; 4) c; 5) d.

Unitatea de învăţare 8: 1) c; 2) d; 3) b; 4) e; 5) c.

Unitatea de învăţare 9: 1) c; 2) d; 3) c; 4) b; 5) c.

Unitatea de învăţare 10: 1) c; 2) e; 3) b; 4) d; 5) c.

155

156