farcas v. romania

Farca contra Românieiș

Cuprins

1. Dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a

corespondenței

2. Drespre un caz aflat pe rol la CEDO: Farcaș contra României

2.1. Circumstanțele speței în fapt

2.2. Dreptul intern aplicabil

2.3. Posibilă viziune a reclamantului

2.3.1. Art. 8 din Convenție

2.3.2. Art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție


2.4. Posibilă viziune a Guvernului României

2.4.1. Art.8 din Convenție


1


1. Dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a

corespondenței.

Fundamentul drepturilor omului: respectarea dreptului la viață al fiecărei

persoane și a demnității umane, se regăsește la majoritatea marilor religii și

filozofii ale lumii. Drepturile omului nu se cumpără, nu se vând și nu se transmit

ereditar: ele sunt denumite "inalienabile" pentru că nimeni nu are dreptul să le ia

vreunei persoane pentru nici un motiv. Altfel spus, acestea sunt aceleași pentru

fiecare persoană, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau

altele, origine națională sau socială, avereă, nașterea sa, etc.

Dreptul la viață privată face parte dintre drepturile și libertățile fundamentale

ale omului, reglementate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin

dispozițiile art. 8, potrivit căruia „orice persoană are dreptul la respectarea vieții

sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale".

În prezent, noțiunea de viață privată înglobează atât aspecte „tradiționale",

precum dreptul la imagine, starea civilă a persoanei, identitatea, starea de sănătate,

apartenența religioasă, integritatea fizică și morală, viața sentimentală, dar și

aspecte „moderne", legate de percepții noi în viața socială referitoare la avort,

homosexualitate, transsexualitate. Recent, ca urmare a dezvoltării mijloacelor de

comunicare, s-au născut dezbateri cu privire la interceptările telefonice sau ale

corespondenței electronice, la utilizarea bazelor de date personale informatizate

prin raportarea conținutului dreptului la viață privată.

2


Sfera de întindere a dreptului la viață privată este în continuă extindere și

variază în funcție de epoca la care se raportează, la mediul social respectiv.

Conținutul său se cristalizează în fiecare zi, de la caz la caz, pe baza jurisprudenței

instanțelor naționale și a curților internaționale. Chiar dacă în sistemul românesc

precedentul judiciar nu este recunoscut ca izvor de drept, totuși practica este cea

care a conturat conținutul dreptului la viață privată.1

Dreptul la viață privată intră adesea în conflict cu alte drepturi și interese

legitime, moment în care se pune problema stabilirii limitelor acestuia. Evident că

nu există granițe clare dincolo de care o încălcare trebuie să fie considerată ca fiind

permisă.

Atunci când o instanță de judecată constată o încălcare a dreptului la viață

privată, ea trebuie să facă o analiză asupra circumstanțelor concrete în care s-a

produs, pentru a putea stabili dacă o asemenea ingerință este permisă sau,

dimpotrivă, trebuie să fie înlaturată de îndată. În acest sens, pentru evaluarea

respectivei ingerințe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului aplică așa-zisul „test

al legalității", prin aplicarea cumulativă a următoarelor criterii:

(I) Ingerința să fie prevăzută de lege. Statul are nu numai obligația de a

asigura abținerea de la orice act sau fapt apt să conducă la atingerea dreptului la

viață privată (obligație negativă), ci și obligația de a asigura mijloacele adecvate de

protecție juridică a dreptului la viață privată (obligație pozitivă). Atingerea

dreptului la viață privată trebuie să aibă o bază legală, care să fie cunoscută și

accesibilă tuturor, și să fie previzibilă pentru a permite individului să-și regleze

1 Mihaela Ivan, Avocat colaborator la Tuca Zbarcea & Asociatii, http://www.sfin.ro/articol_9251/protectia_dreptului_la_viata_privata_in_romania.html

3


conduita în funcție de prescripțiile ei. În acest sens, Curtea a apreciat că legea

trebuie să definească întinderea și modalitățile de exercitare a funcțiilor

autorităților publice competente cu suficientă claritate pentru a proteja individul

împotriva arbitrariului. În cazul Rotaru împotriva României2, în care reclamantul a

invocat încălcarea dreptului la respectarea vieții private, cauzată de deținerea și

utilizarea de către Serviciul Român de Informații a unui fișier ce conținea date

personale, s-a considerat că Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea

Serviciului Român de Informații nu fixează limitele ce trebuie respectate în

exercițiul acestei prerogative. S-a reținut că legea nu definește genurile de

informații ce pot fi consemnate, nici categoriile de persoane care pot face obiectul

unor măsuri de supraveghere, de colectare și conservare a datelor și nici

circumstanțele în care pot fi luate asemenea măsuri.

(II) Să urmărească un scop legitim. În optica Convenției, scopul legitim

poate fi reprezentat de securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea

economică a țării, apărarea ordinii publice și prevenirea săvărșirii unor fapte

penale, protecția sănătății și moralei publice, protecția drepturilor aparținând altor

persoane.

(III) Să apară ca necesară într-o societate democratică, în sensul că răspunde

unei nevoi sociale imperioase.

(IV) Să fie proporțională cu scopul urmărit

Așadar, pentru a aprecia dacă o încălcare a dreptului la viață privată este

permisă sau nu, este necesar să se procedeze la aplicarea algoritmului prezentat,

2 http://www.scj.ro/strasbourg%5CROTARU-Romania%20RO.htm4


operațiune care nu este deloc una ușoară, necesitând o analiză atentă a

circumstanțelor fiecărui caz în parte.

2. Despre un caz aflat pe rolul CEDO

Cauza Farcaș v Romania3, aflată în acest moment în faza observațiilor,

având o ședință publică la Strasbourg pe 27 aprilie 2010 reprezintă un caz

important pentru persoanele cu dizabilități din România și nu numai.

2.1. Circumstanțele speței în fapt

Alois Farcaș ilustrează o problemă generalizată în România, dar care nu este

tratatată cu suficientă serioziatate de guvernanți și public în general. Domnul

Farcaș suferă de distrofie musculară ,o boală ereditară musculo-scheletică, încă de

la vârsta de zece ani și locuiește în Piatra Neamț. Din 1983 până în 2004, el a

lucrat ca electrician într-un atelier de telecomunicaţii. În 2004 el a fost transferat la

un nou post, care i-a cerut să efectueze lucrări de reparaţii la alte site-uri, o sarcină

nepotrivită pentru cineva cu dificultăţi serioase de mers pe jos, deoarece

majoritatea dintre instituţile sau firmele la care a fost trimis nu aveau acces pentru

persoane cu handicap. La data de 30 aprilie 2004 a fost obligat să renunțe la

contractul său de muncă de fostul său angajator Romtelecom, la care lucrase mai

3 Requête no 32596/04 présentée par Alois FARCAS contre la Roumanie introduite le 19 août 2004, http://www.interights.org/farcas

http://www.echr.coe.int/ECHR/EN/Header/Press/Multimedia/Webcasts+of+public+hearings/

5

http://www.echr.coe.int/ECHR/EN/Header/Press/Multimedia/Webcasts+of+public+hearings/

http://www.interights.org/farcas


mult de 20 de ani, în condiții suspecte. Încercând să conteste această măsură, dl.

Farcaș a fost blocat de lipsa de acces fizic la instanțe și la Baroul de avocați.

Reclamantul nu a fost capabil nici să se înregistreze ca şomer si nici să

mearga la autorităţile locale pentru a contesta decizia de a nu i se atribui o

asistentă medicală, deşi doctorii ii recomandaseră acest lucru.

Domnul Farcaș este complet dependent de anturajul său în viaţa sa de zi cu

zi - de a face cumpărături de exemplu – trebuind să rămână pe o rază de 600 de

metri de casa lui, din cauza înălţimii bordurilor. Situaţia s-a deteriorat în 2007,

când maşina lui a fost găsită improprie pentru circulația pe drumurile publice , el

neputându-și permite reparaţiile necesare. Solicitantul se simte izolat de societate,

aflându-se în imposibilitatea de a folosi transportul în comun,de a accesa clădirile

administrative ale oraşului sau instituţiile culturale, cum ar fi teatre, muzee sau

biblioteci.

Acest caz ridică probleme sub articolele 6, 8, 14 ale Convenției.

2.2. Dreptul intern aplicabil

1.Ordonanţă de urgenţă nr. 102 din 29/06/1999 privind protecţia specială şi

încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap

Art. 1 (1) Persoanele cu handicap (...) sunt acele persoane cărora mediul

social, neadaptat deficiențelor lor fizice , psihice, mentale, le împiedică total

sau le limitează accesul cu șanse egale la viața socială, potrivit vârstei,

6


sexului, factorilor materiali, sociali și culturali proprii, necesitând măsuri de

protecție specială în sprijinul integrării lor sociale și profesionale.

(2) Protecția specială cuprinde măsurile ce urmează a fi luate în temeiul

acestei ordonanțe de urgență, pentru exercitarea dreptului persoanelor cu

handicap la un regim special de prevenire, de tratament, de readaptare, de

învățământ, de instruire și de reintegrare socială.

Art. 5 Protecția specială a persoanelor cu handicap, în forma

instituționalizată se realizează prin acordarea de servicii de asistență,

îngrijire, tratament, recuperare, reabilitare, orientare și formare profesională,

precum și de alte tipuri de servicii în cadrul instituțiilor de protecție specială

a persoanelor cu handicap.

Art. 11. - (1) Clădirile instituţiilor publice şi private, ale celor culturale,

sportive sau de petrecere a timpului liber, locuinţele construite din fonduri

publice, mijloacele de transport în comun, telefoanele publice, precum şi

căile de acces vor fi amenajate astfel încât să permită accesul neîngrădit al

persoanelor cu handicap. Clădirile de patrimoniu şi cele istorice se vor

amenaja respectându-se caracteristicile arhitectonice.

(2) Lucrările de amenajare a acestora se vor face în etape, în conformitate

cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă, iar costurile lucrărilor vor fi

suportate, după caz, din bugetele proprii ale ministerelor, ale celorlalte

autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate, precum şi din

bugetele autorităţilor publice locale.

Art. 13. - (1) Toate lucrările de refacere, reparaţii, reconstrucţie sau

consolidare a drumurilor publice, a instituţiilor publice, a celor culturale,

sportive şi de petrecere a timpului liber, a magazinelor şi restaurantelor, a 7


sediilor prestatorilor de servicii către populaţie vor fi proiectate şi executate

astfel încât să respecte prevederile normativului menţionat la art. 12.

(2) Până la data de 31 decembrie 2003 vor fi adaptate pentru a permite

accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap toate clădirile instituţiilor

publice, ale celor culturale, sportive sau de petrecere a timpului liber,

magazinele şi restaurantele, sediile prestatorilor de servicii către populaţie,

precum şi căile publice de acces.

Drepturi de care beneficiază adulţii cu handicap

Art. 19. - (1) În vederea asigurării dreptului la securitate socială, precum şi a

dreptului la ocrotirea sănătăţii şi la instruire, adulţii cu handicap beneficiază

de următoarele drepturi:

a) adulţii cu handicap grav sau accentuat, care nu realizează venituri din

salarii sau pensii, cu excepţia pensiei de urmaş, beneficiază de o

indemnizaţie lunară de 1.400.000 lei;

c) asistent personal pentru adultul cu handicap grav, angajat de către

autorităţile administraţiei publice locale, cu avizul inspectoratului de stat

teritorial pentru persoanele cu handicap, pe baza recomandărilor anchetei

sociale realizate de către o comisie din cadrul compartimentului specializat

al primăriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa adultul

cu handicap grav; persoana cu handicap grav sau reprezentanţii legali ai

acesteia, cu excepţia nevăzătorilor, pot opta pentru primirea unei

indemnizaţii echivalente cu salariul net al asistentului social debutant din

unităţile bugetare sau pentru asistent personal; modalitatea de plată a

indemnizaţiei se va stabili prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi

8


familiei şi al ministrului administraţiei publice, cu avizul Ministerului

Finanţelor Publice, care va fi publicat în Monitorul Oficial al României,

Partea I;

Art. 36. - (1) Persoanele cu handicap pot fi încadrate în muncă în condiţiile

legii, de către persoane fizice sau juridice care angajează personal salariat,

conform pregătirii lor profesionale şi capacităţii fizice şi intelectuale de care

dispun, pe baza unui contract individual de muncă.

(2) Încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap se poate face prin crearea

de locuri de muncă protejate, special organizate, în scopul eliminării

impedimentelor de orice fel, prin asigurarea înlesnirilor şi adaptărilor

corespunzătoare.

2.Ordonanţă nr. 137 din 31/08/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor

formelor de discriminare (forma în vigoare la data de 11/03/2004)

Art. 2. - (1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice

deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate,

etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală,

vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţă

la o categorie defavorizată, care are ca scop sau efect restrângerea ori

înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute

de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte

domenii ale vieţii publice.

(2) Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile

sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza 9


criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care

aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop

legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

(3) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le

generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui

tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o

comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage

răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub

incidenţa legii penale

(8)…eliminarea tuturor formelor de discriminare se realizează prin : a.

prevenirea oricăror fapte de discriminare, prin instituirea unor acțiuni

afirmative, în vederea protecției persoanelor defavorizate care nu se bucură

de egalitatea de șanse; b. mediere prin soluționarea pe cale amiabilă a

conflictelor apărute în urma săvârșirii unor fapte de discriminare; c.

sancționarea comportamentului discriminatoriu.

3.Legea 554/2004 a contenciosului administrativ

Art. 8 Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes

legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul

primit la plângerea prealabilă adresată autorității publice emitente sau dacă

nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate

sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita

anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual,

reparații pentru daune morale.10


4.Legea nr. 19/27 din martie 2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi

de asigurari sociale

Art. 87 Decizia de pensionare poate fi contestată la instanţa judecătorească

competentă, în a cărei rază teritorială se află domiciliul asiguratului, în

termen de 30 de zile de la comunicare.

Art.88 Decizia de pensionare necontestată în termen este definitivă.

Art. 89 În situaţia în care se constată erori în stabilirea şi în plata drepturilor

de pensie, se vor opera revizuirile şi modificările legale, atrăgând, după caz,

răspunderea celor vinovaţi.

5.Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003, Codul muncii

Art. 59 Este interzisă concedierea salariaților pe criterii de sex, orientare

sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare,

etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau

responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală;

Art. 61 Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care țin de

persoana salariatului în următoarele situații: [ …]

c) în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză

medicală, se constată inaptitudinea fizică și/sau psihică a salariatului, fapt ce

nu permite acestuia să își îndeplinească atribuțiile corespunzătoare locului de

muncă ocupat;

d) în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în

care este încadrat.11


Art. 62 (1) În cazul în care concedierea intervine pentru unul dintre motivele

prevazute la art. 61 lit. b)-d), angajatorul are obligația de a emite decizia de

concediere în termen de 30 de zile calendaristice de la data constatării cauzei

concedierii.

(2) Decizia se emite în scris și, sub sancțiunea nulității absolute, trebuie să

fie motivată în fapt și în drept și să cuprindă precizări cu privire la termenul

în care poate fi contestată și la instanța judecătorească la care se contestă.

Art. 76 Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege

este lovită de nulitate absolută.

Art. 78 (1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic

sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata

unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu

celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

(2) La solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va

repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere.

Art. 278. - Neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive privind

reintegrarea în muncă a unui salariat constituie infracțiune și se pedepsește

cu închisoare de la 6 luni la 1 an sau cu amendă.

6.Codul de procedură civilă

Art.67 Părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin

mandatar.

Art.104 Actele de procedură trimise prin poștă instanțelor judecătorești se

socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul

poștal înainte de împlinirea lui.12


Art.114 (1)La primirea cererii de chemare în judecată președintele sau

judecătorul care îl înlocuiește va verifica daca aceasta întrunește cerințele

prevăzute de lege. Când este cazul, reclamantului i se pune în vedere să

completeze sau să modifice cererea și să depună, potrivit art.112 alin.2 și

art.113, cererea și copii certificate de pe toate înscrisurile pe care își

întemeiază cererea.

(2)Reclamantul va completa cererea de îndată. Atunci când completarea nu

este posibilă, cererea se va înregistra și i se va acorda reclamantului un

termen scurt. În cazul în care cererea a fost primită prin poștă, reclamantului

i se vor comunica în scris lipsurile ei, cu mențiunea că, până la termenul

acordat, urmează să facă completările sau modificările necesare.

8.Decretul 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă

Art. 19 Instanța judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care

constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de

prescripție a fost depășit, să dispună, chiar din oficiu, judecarea sau

rezolvarea acțiunii ori să încuviințeze executarea silită.

2.3. Posibilă viziune a reclamantului


Cu privire la admisibilitate, reclamantul întrunește calitatea de victimă.

Conform jurisprudenţei constante a Curţii (Brumărescu c. României [paragraf

50]4), victimă, în sensul art. 34 din convenţie, este persoana direct vizată de

4 http://www.scj.ro/strasbourg%5CBRUMARESCU2-Romania%20RO.htm13


acţiunea sau de omisiunea în litigiu, existând o încălcare a cerinţelor Convenţiei

chiar şi în absenţa vreunui prejudiciu; acesta are importanţă numai în ceea ce

priveşte art. 41. Autorităţile naţionale nu au recunoscut, în mod explicit sau în

substanţă, şi nici nu au reparat încălcarea convenţiei5 .

Conform articolului 35 al Convenției6, Curtea nu poate fi sesizată decât după

epuizarea căilor de recurs interne, așa cum se înțelege din principiile de drept

internațional generale recunoscute, și într-un termen de 6 luni, începând cu data

deciziei interne definitive. Atât Curtea, în hotărârea asupra cauzei Aksoy vs.

Turcia7, cât si doctrina juridică în materie au arătat că, în unele cazuri speciale, o

persoană care consideră că i-au fost încălcate drepturi garantate de Convenție se

poate adresa Curții fără a epuiza căile de atac interne. Aceste situații sunt cuprinse

între limitele si excepțiile regulii de la art. 35 alin. 1: inexistenta unei căi de drept

adecvate, lipsa accesibilității pentru solicitant a căilor de drept adecvate, absența

oricărei șanse de succes a recursurilor existente, circumstanțele speciale de natură

să facă recursul imposibil ori inutil, practicile administrative ilicite care fac ca

orice recurs să fie van.

Nu este accesibil recursul care, deşi formal accesibil, nu poate fi folosit

efectiv fără asistenţa unui terţ. Situația excepțională se manifestă si în cazul

reclamantului: recursul la instanțele naționale a fost inaccesibil reclamantului,

deoarece nu a putut lua contact cu baroul local, făcând tot ce îi stătea în putință,

justificându-se astfel ocolirea procedurii interne.

5 Hotărârea Ludi împotriva Elveţiei din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, pag 18, alin. 34.

6 http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929-2E4A-43FB-91A3-B2B4F4D66BEC/0/ROU_CONV.pdf

7 http://www.hrcr.org/safrica/freedom_security/aksoy_turkey.html14


Cu privire la fondul cauzei, potrivit art.8 par.1 din Convenție, «Orice

persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului

său și a corespondenței sale.»

Din jurisprudența Curții reiese că viața privată privește și dreptul individului

la dezvoltarea personală, precum și dreptul de a lega și dezvolta relații cu semenii

săi și lumea exterioară, inclusiv în domeniul profesional și comercial .În

jurisprudența sa, Curtea a arătat că deşi obiectul articolului 8, în esenţă, este de a

proteja persoana împotriva interferenţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta

nu doar obligă statul să se abţină de la aceste interferenţe ci, de asemenea, dă

naştere la obligații pozitive care să "respecte” viaţa privată şi de familie. În timp ce

frontierele dintre obligațiile pozitive şi negative a statului în conformitate cu

această dispoziţie nu sunt întotdeauna precis definite (marjă largă a statului),

principiile aplicabile sunt similare. În ambele contexte trebuie să se ţină seama de

echilibrul just între interesele concurente individuale şi societate ca întreg, iar în

ambele contexte statul se bucură de o anumită marjă de apreciere8 .Obligațiile

pozitive în temeiul articolului 8 din Convenție pot implica adoptarea de măsuri

concepute pentru a garanta respectarea viaţii private, chiar şi în domeniul relațiilor

persoanelor între ele. Deoarece conceptul de respect nu este definit cu precizie,

statele au o mare marjă de apreciere privind alegerea mijloacelor necesare pentru

executarea obligaţiilor prevăzute în legislaţia relevantă.

Toate plângerile referitoare la accesul în clădiri sunt plângeri indirecte,

cauzate de faptul direct prejudiciabil și determinant, anume concedierea

reclamantului în data de 30 aprilie 2004, ca urmare a transferării într-un post care

8Nuutinen v. Finlanda, nr. 32842/96, § 127, CEDO 2000-VIII, http://www.nkmr.org/nuutinen_v_finland.htm15


nu era adaptat handicapului său, concediere care i-a afectat grav și direct dreptul la

viață privată. De asemenea, reclamantul indică în mod concret faptul că nu i s-a

acordat un însoțitor.

Prin elaborarea legislației în domeniul protecției persoanelor cu handicap,

statul și-a definit clar marja de apreciere, astfel că, dacă a înțeles să ofere o anumită

protecție, încălcarea acestor drepturi duce și la încălcarea Convenției.

Statul nu a reușit să asigure o protecție eficientă împotriva concedierii

abuzive din data de 30 aprilie 2004, deși se angajase prin OUG 102/1999 să

asigure locuri de muncă protejate, special organizate, în scopul eliminării

impedimentelor de orice fel, prin asigurarea înlesnirilor şi adaptărilor

corespunzătoare.

Mai mult, raportul întocmit de spitalul specializat în patologie

neuromusculară a recomandat dreptul la un însoțitor, abia la 3 mai 2005

reclamantul a fost examinat de această comisie, deci după mai bine de 1 an. Nici

până la data prezentului memoriu, reclamantul nu a beneficiat de un însoțitor, deși

legea prevedea expres acest drept, iar decizia Comisiei pentru evaluare medicală

este târzie, nemotivată și deci abuzivă.

Considerăm că articolul 8 din Convenție se aplică în acest caz deosebit,

deoarece lipsa de acces la clădirile publice îi afectează viața, interferând cu dreptul

de a stabili și dezvolta relaţiile cu alte fiinţe umane şi lumea exterioară 9. În acest

caz, statul ar putea avea o obligaţie pozitivă pentru a asigura accesul la clădirile în

cauză.

9 Pretty v. Regatului Unit, nr. 2346/02, § 61, CEDO 2002-III16


În cazul de față, reclamantul dă detalii exacte legate de obstacole şi invocă

interferența lor viaţa privată. Există o legătură specifică între lipsa de acces la

clădirile în cauză şi anumite nevoi din viaţa privată. Reclamantul nu s-a plâns de

un număr nedeterminat de clădiri, ci de acelea de care are nevoie în viața de zi cu

zi, arătând că există o legătură directă între măsurile pe care Statul era îndemnat să

le ia şi viaţa privată a reclamantului (clădirile la care era trimis în cadrul slujbei

din care a fost concediat, clădirea instanței pentru a contesta decizia de concediere,

clădirile birourilor de avocatură, clădirea unde trebuia să ceară ajutorul de șomaj,

clădirea Comisiei pentru evaluarea medicală a persoanelor cu handicap grav,

clădirile în care se putea contesta decizia Comisiei, clădirea Primăriei, Prefecturii

sau senatorului local unde ar fi dorit să meargă în audiență). Nu i se poate cere

reclamantului să fi făcut demersuri prin telefon în a consulta avocați, întrucât

aceștia nu dau și nu sunt obligați să dea consultații prin telefon și nici nu sunt

obligați să se deplaseze la domiciliul unei persoane cu handicap.

În acest context, statul a eșuat în a asigura acest just echilibru între interesele

concurente individuale şi societate ca întreg, prin aceea că:

- Nu a asigurat o protecție eficientă împotriva concedierii din 1 ianuarie 2004

- Nu a luat măsuri pentru asigurarea unui însoțitor, deși avea acest drept

- Nu a conceput un sistem eficient de acces la barouri și instanțe pentru

persoanele cu handicap, fie printr-un sistem de asistență juridică dedicată

persoanelor cu handicap (care să includă, de exemplu, avocați dispuși să se

deplaseze la persoane cu handicap), fie prin supravegherea punerii efective

în aplicare a OUG 102/1999 – art. 13 alin. 2, adică implementarea

accesibilității în clădirile publice și private până în 2006. De asemenea, 17


trebuie să se rețină că reclamantul devenise dependent de aceste barouri,

având în vedere că trebuia să conteste o serie de decizii care i-au adus

atingere vieții private, după cum s-a arătat.

2.3.2 Art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție

În timp ce articolul 14 al Convenției interzice discriminarea în exercițiul

drepturilor și libertăților stabilite în Convenție, articolul 1 al Protocolului nr. 12

extinde finalitatea protecției la orice drept prevăzut de lege, prin urmare, introduce

o interzicere generală a discriminării. Prin urmare, acest articol, ca și articolul 14,

poate fi examinat fie singur, fie combinat cu un drept fundamental din Convenție.

Noțiunea de discriminare a fost interpretată în mod constant în jurisprudența

Curții statuând clar că discriminare înseamnă a tratat diferit, fără o justificare

obiectivă și rezonabilă, persoane în situații similare. 10

Măsura suspendării certificatului de înmatriculare din 1 iulie 2007, în lipsa

verificării dacă reclamantul avea posibilitatea de a se deplasa cu alte mijloace, sau

fără a pune la dispoziția sa alte mijloace de deplasare pentru persoanele cu

handicap, mijloace de care beneficiază o persoană fără handicap, este o măsură

discriminatorie și disproporționată față de interesul general al societății. Examinat

împreună cu art. 8 din Convenție, măsura a condus la restrângerea gravă a

dreptului de a lega si dezvolta relații cu semenii săi și lumea exterioară, inclusiv în

domeniul profesional, deci la o ingerință în viața privată. Această încălcare trebuie

privită ca o confirmare a caracterului de încălcare continuă a drepturilor

reclamantului la viață privată.

10 Sejdić și Finci c. Bosnia și Herzegovina, [52-55]18



Convenţia europeană a drepturilor omului garantează oricărei persoane

dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi

libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei. Potrivit jurisprudenței

Curții, libertatea de exprimare are o importanţă cu totul deosebită, aceasta statuând

că libertatea de exprimare constituie una din condiţiile primordiale ale împlinirii

individuale a membrilor unei societăţi democratice, reprezentând deci un aspect al

principiului general al autonomiei individuale în raport cu societatea.

Libertatea de exprimare fiind un drept garantat oricărei persoane, fără

deosebire, persoanele cu handicap beneficiază de această libertate în condiţii egale

cu ceilalţi. Prin urmare, oricărei persoane cu handicap trebuie să-i fie recunoscută

libertatea de a primi şi de a comunica informaţii iar statul trebuie să ia toate

măsurile pentru exercitarea efectivă a acestei libertăţi. Dreptul la libertatea de

exprimare şi de opinie este esenţială pentru a beneficia de celelalte drepturi ale

omului de către persoanele cu handicap.

Apreciem că reclamantului i-a fost încălcat articolul 10 din convenţie prin

aceea că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă care-i revine în temeiul acestuia,

de a-i asigura reclamantului accesul la informaţii publice, dreptul de a comunica

informaţii personale esenţiale precum şi de a primi informaţii de natură să-i

afecteze viaţa personală într-o manieră covârşitoare.

Astfel, datorită faptului că în clădirile de interes public nu sunt amenajate

intrări speciale pentru persoanele cu handicap, reclamantul nu a reuşit să conteste

decizia de concediere din anul 2004, neputând aduce la cunoştinţa autorităţii

19


competente argumentele în favoarea sa astfel că aceasta a devenit definitivă. De

asemenea, reclamantul nu a putut comunica nici cu un avocat care să-l reprezinte

sau care să-i aducă măcar la cunoştinţă mijloacele juridice pe care le avea la

dispoziţie pentru a contesta decizia de concediere.

Mai mult, reclamantul şi-a pierdut veniturile ca urmare a faptului că nu a

putut să-şi prezinte situaţia critică în faţa autorităţilor, nefiindu-i acordat dreptul la

şomaj.

Reclamantului nu i s-a asigurat nici accesul în faţa Comisiei pentru

evaluarea medicală a persoanelor cu handicap, or prezenţa în faţa acesteia era

esenţială pentru încadrarea în categoria persoanelor cu handicap grav pentru care

era necesară desemnarea unui însoţitor precum şi pentru stabilirea unei pensii de

invaliditate adecvate. Prezenţa reclamantului era necesară întrucât numai el putea

furniza informaţiile utile pentru caracterizarea situaţiei sale, acest lucru nefiind

suplinit de către reprezentantul său.

De asemenea prin faptul că reclamantul nu a putut merge în audienţă la

primar, la prefect sau la senatorul local, i s-a adus o atingere gravă libertăţii de a

comunica liber cu autorităţile publice, de a aduce la cunoştinţa acestora probleme

grave cu care se confrunta dar şi libertăţii de a primi informaţii de interes public,

care îi erau necesare în demersurile sale.

Prin urmare, considerăm că art. 10 a fost încălcat în cazul reclamantului mai

ales prin faptul că nu a putut interacţiona cu funcţionarii publici, cărora să le aducă

la cunoştinţă situaţia sa, ceea ce a creat o situaţie defavorabilă care a dus la

pierderea substanţială a veniturilor sale şi la agravarea situaţiei sale.

20


2.4. Posibilă viziune a Guvernului României

Cu privire la neepuizarea căilor de recurs interne, Guvernul ar putea solicita

constatarea caracterului inadmisibil al cererii, având în vedere că reclamantul nu a

parcurs căile de atac interne.

Art. 35 din Convenţie impune persoanelor interesate în exercitarea unei

acţiuni în faţa Curţii obligaţia de a epuiza căile de atac oferite de sistemul juridic al

ţărilor lor. Aceste căi de atac trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine,

atât în practică, cât şi în teorie, fără de care ar fi lipsite de efectivitatea şi

accesibilitatea dorită11.

Din starea de fapt expusă chiar de către reclamant rezută fără echivoc că

acesta nu s-a adresat instanţelor naţionale sub aspectul niciunuia din drepturile

pretinse încălcate, deşi legislaţia prevedea căi de atac corespunzătoare.

Astfel în ceea ce priveşte decizia de concediere reclamantul avea

posibilitatea de a o contesta la instanţele judecătoreşti în conformitate cu

prevederile Codului Muncii şi a Legii nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor

de muncă.

Referitor la decizia Casei de Pensii Neamţ privind pensia de invaliditate,

aceasta putea fi contestată în temeiul Legii nr.19/2000 privind sistemul public de

pensii şi alte asigurări sociale. De asemenea impotriva deciziei Comisiei Medicale

exista posibilitatea atacării ei, în temeiul Ordonanţei nr.14/2003 privind înfiinţarea,

11 Dalia c. Franţei, hotărârea din 19 februarie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-I, par. 3821


organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu handicap, la

Comisia superioară de expertiză medicală pentru persoanele cu handicap.

Prin urmare se poate impune respingerea cererii pentru neepuizarea căilor de

recurs interne, cu aplicarea art. 35 par. 1 şi 4 din Convenţie.


Reclamantul din prezenta cauză se plânge de o încălcare a art. 8 din

Convenție, a dreptului său la o viață privată, încălcare care ar rezulta din faptul că

statul rom ân nu a remediat anumite situații, în sensul că nu a construit rampe care

să facă posibil accesul în anumite clădiri și instituții de interes public, a

persoanelor cu dizabilități.

Conform art. 8 par. 1 din CEDO , “Orice persoană are dreptul la respectarea

vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale”.

Prin art. 8 din Conventie este protejată o sferă largă de interese de natură

personală, legate unele de altele, uneori suprapunându-se, cuprinse în noțiunea

generală de drept sau respect la viața privată, viața de familie, corespondența și

domiciliu.

În prezenta cauză,Guvernul Romaniei ar putea susține că reclamantul a

interpretat în mod incorect legislația națională și prin urmare solicitările sale sunt

inadmisibile și trebuie respinse.

Reclamantul nu a specificat în mod clar care e numărul de imobile, clădiri

ale instituțiilor publice pe care le are în vedere prin cererea sa, fapt care ar putea

determina ca plângerea să aiba un caracter oarecum vag, care nu poate conduce

22


instanța la o judecată completă. Cererea sa e amplă, nederminată și nu se înțelege

în mod coerent care ar fi exact obiectul acesteia12.

Reclamantul arată că deși în nenumărate rânduri s-a deplasat la diverse

instituții publice, în nici una dintre aceste clădiri nu a putut intra, neexistând o

intrare specială adaptată persoanelor cu mobilitate redusă. Prin urmare, s-ar putea

pune întrebarea de ce nu s-a deplasat la sediul unor autorități special instituite

pentru a solicita ajutorul acestora, spre exemplu spre a-i depune o cerere, o

contestație, sau chiar a-i asigura acel însoțitor de care afirma ca ar avea mare

nevoie. Ar fi putut la fel de ușor să fi încercat sa-i contacteze telefonic pe cei cu

care dorea să interacționeze, care deși nu aveau obligația să se deplaseze la

domiciul său, cel puțin ar fi avut cunoștință de intențiile sale, de cererile sale.

De asemenea reclamantul nu a demonstrat, în ce fel situația descrisă îi aduce

vreo atingere vieții sale private, ce fel de legătură directă și imediată ar exista intre

viața sa privată și lipsa accesului la instituțiile publice.

In sustinerea acestui argument, putem preciza că reclamantul a avut un loc

de muncă stabil din 1983, post de reparator într-un atelier de telecomunicații, el

nemenționând cum s-a descurcat în toți acești ani, până în 2004, întrucât aceleași

sunt probabil imobilele unde se deplasa să-și rezolve problemele cotidiene și

înainte și care nu dispuneau de o intrare specială.

Așadar, toate elementele de care reclamantul face vorbire și de care se

plânge prin acțiune, nu-i aduc o atingere directă vieții sale private, ci sunt fapte

care în mod indirect îl afectează, cum este de exemplu referirea la toate acele

12 cauza Zehnalova si Zehnal c. Cehia nr 38621 din 199723


clădiri lipsite de o cale specială de acces. Existenta acestor instituții, destul de

multe la număr, care nu au demarat construcția unor rampe nu conduce la

concluzia că ar fi o legătură directă și imediată între petent (viața sa privată) și

neîndeplinirea acestor obligații de către stat.

Mai mult, statul a încercat să ofere o protecție substanțială persoanelor cu

handicap din România, prin emiterea unor acte normative în acest sens, cum ar fi

Ordonanța de guvern nr. 102/1999, tocmai pentru a fi evitate situațiile de genul

celei din cauză, și anume ca persoanei să i se asigure un loc de muncă sigur, și mai

ales să fie înlăturate toate impedimentele, prin asigurarea înlesnirilor şi adaptărilor

corespunzătoare. Statul s-a angajat în a crea un mediu legal care să-i apere

împotriva oricărui tip de discriminare, mai departe ținând efectiv de persoana în

cauză de a face față cerințelor specifice domeniului de muncă.

În lumina acestor posibile circumstanțe, Guvernul ar putea respinge orice

încălcare a art. 8 din Convenție. Acest art. 8 al Convenției nu este aplicabil în cazul

de față întrucât drepturile revendicate de reclamant constituie drepturi de natură

socială, ale căror întindere depășește conceptul de obligație juridică inerentă

noțiunii de “respect la viață privată” prevăzut de paragraful 1 al art. 8.

2.4.2. Art. 10 din Convenţie

În ceea ce priveşte invocarea de către reclamant a art.10 din Convenţie,

referitor la libertatea de exprimare, Guvernul ar putea aprecia în sensul

inaplicabilităţii sale la starea de fapt relevată.

24


Neîndoios că, în general, dar şi privit prin prisma jurisprudenţei constante a

Curţii, libertatea de exprimare ocupă un loc deosebit printre drepturile apărate de

Convenţie, rezultând din importanţa sa esenţială în realizarea progresului politico-

democratic şi caracterul sau indispensabil împlinirii individului.

Din starea de fapt prezentată, nu poate fi decelat niciun aspect care să poată

fi circumscris sferei de aplicare a art.10 din Convenţie, chiar recurgând la o

interpretare de o manieră extrem de largă a formelor de manifestare a libertăţii de

exprimare.

Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, art.10 din Convenţie include toate

formele libertăţii de exprimare în domeniul artistic, comercial sau referitor la

probleme de interes public, precum şi libertatea de opinie şi libertatea de

informare. Niciuna din faptele prezentate nu evidenţiază intervenţia statului în

sensul împiedicării reclamantului în exercitatarea acestor drepturi.

Din contră, se poate aprecia că, în ceea ce priveşte persoanele cu handicap,

statul a adoptat o serie de măsuri prin care a creat un cadru menit să faciliteze

exercitarea libertăţii de exprimare a acestora. În acest sens, raportat la data

evenimentelor, prin OUG nr.102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea in

muncă a persoanelor cu handicap, persoanele cu handicap beneficiau de scutire de

la plata taxelor de abonament la radio şi televiziune, precum şi de scutire de la

plata abonamentului telefonic, fiind facilitat în acest fel accesul acestor persoane la

informaţii, în exercitarea dreptului fundamental al libertăţii de informare.

În îndeplinirea aceleiaşi obligaţii pozitive a statului, prin Legea nr.448/2006

privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, a fost lărgită

25


sfera protecţiei acordată acestor persoane, în ceea ce priveşte libertatea de a primi

şi comunica informaţii prin acordarea de bilete de intrare gratuite la spectacole,

muzee, manifestări artistice şi sportive.

În concluzie, s-ar impune constatarea inaplicabilității art.10 din Convenţie

stării de fapt prezentate de reclamant, precum şi în subsidiar constatarea

îndeplinirii de către stat a obligaţiilor pozitive de natură a asigura exerciţiul

libertăţii de exprimare.

26

farcas v. romania

Documents