Exuvii de Simona POPESCU - comentariu referatAutoarea si opera sa - Simona POPESCU Nascuta la 10 martie 1965 in Codlea (Brasov), Simona Popescu scrie poezie, proza, eseuri. Este absolventa a Facultatii de Litere - Universitatea din Bucuresti, in . In perioada studentiei frecventeaza Cenaclul literar „Universitas" (condus de Mircea Martin) si Cenaclul „Junimea" (condus de Ov. S. Croh-malniceanu). Debuteaza in 1990 cu volumul de versuri Xilofonul si alte poeme. Publica poeme si eseuri in revistele „Dialog", „Echinox", „Amfiteatru", „Contrapunct", „Romania literara", „Interval", „Dilema", „Vatra", „Contrafort", „Paralela 45" si „Familia". Volumul de debut este urmat de Pauza de respiratie (1991, volum colectiv de versuri -Simona Popescu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu si Marius Oprea); Juventus (poeme, 1994), Exuvii (roman, 1997); Noapte sau zi (poeme, 1998); Volubilis (eseuri, 1998). Una dintre cartile sale, Xilofonul, a fost tradusa in limba maghiara in . In prezent, autoarea este asistent universitar la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucuresti. Este membru al Asociatiei Scriitorilor Profesionisti din Romania - ASPRO si al Uniunii Scriitorilor din Romania.

Prezentarea textului - Exuvii - comentariu

O REGASIRE A COPILARIEI. Exuvii (1997) reprezinta debutul in proza al tinerei autoare, un debut incununat de succes. Iata ce noteaza in acest sens Andreea Deciu in suplimentul „Vineri" al revistei „Dilema" (1998): „Tot un jurnal, deghizat, este si exceptionala carte a Simonei Popescu. [] Scormonitoare si singuratica, povestitoarei (desi ar trebui sa-i spun mai curand «vorbitoarei», pentru ca nu povesteste ceva anume, ci vorbeste fermecandu-te si lasandu-te cu gura cascata) ii plac ascunzatorile de tot felul.Din ele ii spioneaza pe ceilalti, se gandeste la o sumedenie de minunate aiureli, face si desface lumi miraculoase, in care ea insasi este, involuntar, personajul cel mai interesant".Cartea (un jurnal scris fara o anumita ordine si, pe alocuri, chiar un .jurnal in jurnal") este o confesiune facuta la persoana intai, o posibilitate de redescoperire a jocurilor copilariei („de-a prinselea", „de-a oamenii mari", „tarile", „avionul" si unele mai ciudate: „de-a verdele"), o reintoarcere in „vagaunile" in care autoarea putea sa fie doar impreuna cu ea, sa se (s.n.) priveasca (patului, covata, beciul, podul, dulapul cu haine), o regasire a „experientelor" varstelor trecute. Spre deosebire de Proust, nu are nevoie de nicio „madeleine" pentru a retrai senzatiile de altadata. Simona Popescu nu cauta un „timp pierdut", ci unul „paralel", care curge sincronic cu prezentul si viitorul cartii („Viitorul se scurge in prezent").

VALORI STILISTICE.

Autoarea valorifica registrele de limbaj argotic, neologic, liric, trecand peste granita foarte fragila dintre limbajul artistic si cel comun:"Nu fac altceva decat sa-si barfeasca gagicii.care erau cazuti in cap dupa ele, sa se laude cu strategiile lor de a-i tine in sah, sau sa-si faca praf rivalele. Uneori se aratau geloase pe vreo fetita roasa de gandul de a le sparli (sau sufla) iubitii astia care aveau, se pare, diverse calitati: ba semanau cu cine stie ce actor sau cantaret, ba aveau brelocuri cu cap de mort, tricouri «din strainatate», Puma de o mie in picioare, biciclete, sau erau primii la alergare la sport." „Privesc pe un ecran un urias conglomerat, un sist. Caut sentimente vechi. Filoane. Vechi senzatii, ale trupului si mintii. Un vast colaj. O jungla suprarealista. Proiectez o harta ca sa ma descurc mai usor. Zone ras-stiute si totusi necunoscute. Psihedelice culori, palpairi." Parafraza si intertextualitatea sunt alte procedee din plin intalnite pe parcursul cartii. „Se bate miezul zilei" e o propozitie care trimite la un vers eminescian. La un moment dat descoperim citarea unui fragment din Upanisade; ,Precum o omida, ajungand la varful jirului de iarba, se opinteste, inaintand mai departe, tot astfel sinele, lepadandu-se de trup si alungand nestiinta, se opinteste, inaintand mai departe".

DE CE EXUVII?Titlul cartii isi are radacinile in adolescenta, cand autoarea nota intr-un jurnal sensurile unor cuvinte enigmatice.„Enigmaticul titlu al cartii spune, intr-un fel, totul: caci «exuviile» sunt pieile lepadate, carcasele subtiri lasate in urma de fluturi atunci cand ies din pupe, invelisurile naparlite ale vietatilor care, crescand, se transforma cu totul. La fel facem si noi cu ipostazele noastre vechi, infantile, imature, pe care le ingropam in uitare. Simona Popescu, ea, nu poate si nu vrea sa le abandoneze: le strange, le colectioneaza, le suprapune intr-un timp prezent care, ca intr-o sincronie perfecta, aduna toate varstele precedente la un loc. Credinta ei este ca psihologia individuala, identitatea, personalitatea isi pierd consistenta daca renunta la pasii anteriori. Nu suntem doar ce suntem, ci si ceea ce am fost.

Iar adevaratele abisuri ale fiintei se ascund in trecut, in experientele instrainate ale avatarurilor care ne-au purtat numele" (prezentare pe coperta IV a cartii).

Aceste observatii lumineaza totul: pentru Simona Popescu eul este o suprapunere de metamorfoze ale aceleiasi persoane aflate la diferite varste si personalitatea ar avea de suferit daca s-ar renunta la „experientele" din trecut. Paginile scrise intr-un limbaj viu (,Duhneam a cartt Inhatam, sfartecam, reincepea festinul canibal' sau „Hapaiam, plimbam propozitiile pe cerul gurir) iau nastere din cercetarea nemiloasa si detaliata a faptului banal, care se dovedeste insa plin de semnificatii. Carte de o prospetime deosebita, Exuvii se citeste pe nerasuflate si releva o traire frenetica a existentei.

Singuratatea adolescentei -fragment din text)"Adolescent fiind, nu e nevoie sa plece ai tai de acasa ca sa-ti vezi de-ale tale. «Aventurile» printre obiecte, rascolitul camarilor si dulapurilor nu te mai amuza. Singuratate - e acum un cuvant cu alt continut. Niciodata nu esti mai singur ca in adolescenta. Si niciodata singuratatea nu e mai impunatoare si in acelasi timp mai umilitoare, niciodata nu e mai contradictorie ca atunci. Poate din cauza asta orice adolescent isi cauta cu atata inversunare o pereche, agatandu-se de oricine-i iese in cale, indragostindu-se de ideea de jumatate, de ideea de a fi indragostit, iubindu-se in celalalt, mereu, pe sine: avar generos. O, nu, singuratatea, la varsta asta, nu-i o treaba usoara. Sa stabilesti, iarasi si iara, un nou raport cu tine. Gandesti fara sa te fixezi pe ceva -gandire flotanta, reverie si cosmarerie amestecate, stari imprevizibile, opuse si simultane. Gandesti doar privind.Egoista, adolescentina singuratate, palpaind psihedelic Ondule sonore. Perdele fumurii Intre tine si lucruri. Departate clopote tubulare. Departe, in imaginatie. N-ai nevoie de nimeni si de nimic. De aceea crezi ca-n adevar Hyazinlh al lui Novalis n-avea nevoie de nicio Rosenbliite. Iara tovarasul de joaca, cu flori de trandafiri si de rochita-randunicii in plete, nu-ntelegea nimic atunci cand ii spunea tanarului discipol din Sais: «Tu, visatorul, ai pornit-o pe un drum gresit. Asa nu vei ajunge departe. () Esti tanar inca, nu simti oare pulsandu-fi in vine porunca tineretii? Si nu-ti inunda oare pieptul iubirea si dorul? Cum poti sta de unul singur? Natura sta ea singura? De cel singuratic fug si bucuria si dorinta. () Numai printre oameni se impamanteneste duhul care, in mii de culori, te napadeste prin toate simturile, te invaluie ca o nevazuta iubita. La ospetele noastre limba i se dezleaga, sta in capul mesei si inalta cantarile cele mai voioase vietii». Nu-ntelegea nimic. O camera goala si-un duh risipit in zeci de culori sau soarele palid al plictiselii -totuna. Ca o nevazuta iubita sau un nevazut iubit, singuratatea ta te invaluie 15 ani. Ai colegi noi, niciun prieten, niciun dusman, nicio fiinta care sa ti se opuna, care sa te faca sa fii si in afara ta. Nu stii ce e dragostea, dar te gandesti mereu la asta. Esti singura si de-o trufie infioratoare. N-ai nevoie de nimeni. Cum te privesti din oglinda, seriozitatea ta te intimideaza. O faptura inaccesibila, rece. Stai intre carti. Mama si tata sunt ultimele fiinte care ar putea sa inteleaga ce se intampla cu tine. N-ai chef sa vorbesti cu ei. Fratele tau e un tanc nesuferit care nu stie decat sa se zbenguie toata ziua, sa se joace ca descreieratul. Asculti in nestire Simfonia fantastica a lui Berlioz.Tii un jurnal si n-ai ce sa scrii acolo. Niste chestii foarte abstracte, peste care planeaza o caraghioasa megalomanie (si o la fel de caraghioasa penitenta zilnica). Ai vrea sa dansezi, dar nu stii cum, ai vrea sa iubesti, dar n-ai pe cine, ai vrea sa vorbesti cu cineva, dar n-ai ce spune. Esti vehement si paralizat. Irascibil si neprihanit. La panda si nauc. impaunat si nenorocit. Corpul se ingrasa cu nepasare. Mintea tanjeste si ea dupa ceva. Plangi fara motiv, in timp ce rontai la un colt de paine ca si cum ai roade mucava, pana ce maxilarul se inclesteaza. Pana ce totul devine o absurda inclestare. Esti singur si «piezis», adauga in mod reflex o «componenta» asa-zis educa/a din tine. Nedeslusit. incordat si neutru. Lipsit, naibii, acolo, de orice revoir, vorba lui Baudelaire. Gandind la viitorul autentic. O vraiste si-nainte.

Singuratate - sora buna cu vidul, singuratate netrebnica in care licare dulce prostia, singuratate trufasa care le face sa te simti nemuritor (si mort, totodata) singuratate meschina, de inadaptat (inadaptat la tine insuti)."