extras lucrare diploma homeopatie

VACCINOPROFILAXIA UN PUNCT DE VEDERE DIN PERSPECTIVA HOMEOPATICÃ

extras Lucrare de Diploma in Homeopatie - 2001, Dr. Atena Ioana ANTONESCU

Imaginaţi-vă un om foarte bogat care locuieşte într-o casă luxoasă, plină de mobilă şi tablouri de valoare. Fiindcă se teme de hoţi, angajează un paznic pentru a-i pazi casa. Dar neavând încredere în paznic, el îi dă nenumărate alarme false pentru a-l ţine în “priză“. După un timp, paznicul oboseşte şi devine irascibil, începe să-şi urască stăpânul şi devine agresiv. Când are loc cu adevărat o spargere, el nu mai recţionează, presupunând că este doar o altă alarmă falsă. Când stăpânul cel bogat apare, paznicul plin de frustrare şi mânie, îl atacă şi îl bate.

Aşa văd eu pericolele vaccinării. Nu ar fi oare mai bine să ne asigurăm că geamurile sunt bine închise, gardul reparat şi poarta încuiată? Aceasta este ceea ce face tratamentul constituţional şi, în opinia mea, este cel mai eficient mod de prevenţie.

Dr. Christian Kurz Austria



PRACTICA VACCINĂRII

PRIN PRISMA TEORIEI ŞI PRACTICII HOMEOPATICE

Ce ne spune homeopatia despre vaccinare? Dezbaterea asupra vaccinării datează de la prima

încercare din secolul al XVIII-lea de a mima imunitatea naturală. Având în vedere că există întrebări

serioase privind efectele medicale ale vaccinărilor moderne şi că părinţii caută tot mai frecvent

sprijinul medicilor homeopaţi, este important să ştim şi să înţelegem ceea ce teoria şi practica

homeopată ne spun privitor la această practică medicală – vaccinarea.

Homeopatia are o atitudine ambivalentă în privinţa vaccinării. Multe organizaţii homeopatice

evită să discute public această problemă şi ea nu apare în nici un curriculum ca un subiect aparte. Fără

îndoială că susţinerea puternică a instituţiilor medicale şi guvernamentale pentru vaccinare, în ciuda

îngrijorării crescânde chiar în sânul comunităţii de cercetare medicală face ca luarea unei poziţii

împotriva acestei politici medicale să fie riscantă. Cu toate acestea poziţia noastră nu trebuie să se

bazeze pe convenienţe, ci pe fapte clare medicale.

Scopul acestei lucrări nu este să prezinte dovezile pro sau contra vaccinării, ci mai degrabă să

expună ceea ce teoria şi practica homeopatiei din ultimii 200 de ani ne-au învăţat despre vaccinare.

Această lucrare explorează aceste probleme pornind de la scrierile mai multor distinşi homeopaţi, de la

detaliate observaţii clinice. Ceea ce rezultă este un consens asupra faptului că practica vaccinării nu

este congruentă cu principiile homeopatiei, chiar dacă este o aplicare nerafinată a legii similitudinii.

Evidenţele clinice sugerează că vaccinarea are consecinţe serioase pe termenn scurt şi lung atât

datorită efectului asupra miasmelor, cât şi datorită susceptibilităţii crescute la şocul vaccinării a

anumitor tipuri constituţionale. Dar o înţelegere completă a fenomenelor declanşate de vaccinare

continuă să ne scape. Funcţionarea sistemului imunitar rămâne un mister. Ceea ce nu ştim despre boală

şi prevenţie depăşeste cu mult ceea ce ştim. Datele, atât din surse alopatice cât şi homeopatice, aduc

dovezi că efectele vaccinării moderne, multiplă, aplicată maselor în copilăria timpurie sunt

semnificative.

Pentru medicii homeopaţii, următoarele constatări sunt inevitabile :

1. practica vaccinării nu respectă principiile homeopatice ale vindecării

2. vaccinarea are potenţialul de a resuscita slăbiciunii latente.



Justeţea politicii de vaccinare – nedovedită încă în literatura medicală

Problema eficienţei şi siguranţei vaccinărilor, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung sunt

departe de a fi rezolvate în comunitatea ştiinţifică. Dovezile care există sunt deschise interpretării.

Un cercetător, plecând de pe o poziţie pro-vaccinare, în urma unui studiu al literaturii de

specialitate a ajuns la concluzia că vaccinarea este ineficientă atât în eradicarea (scopul primar

declarat) cât şi în protejarea contra bolilor specifice şi că are consecinţe grave în bolile cronice, în

special în cancer şi boli autoimune: „în urma studierii literaturii vaste ce demonstrează ineficienţa şi

pericolul reprezentat de vaccinare, am ajuns la concluzia că solicitarea întreruperii tuturor programelor

de vaccinare este acum inevitabilă.” (Viera Scheibner, PhD., Vaccination:100 Years of Orthodox

Research shows that Vaccines Represent a Medical Assault on the Immune System, 1993).

Faptul că poziţia pro-vaccinare rămâne cea oficială nu este un indicator al corectitudinii sale, ci

doar încredinţează povara celor care vor contesta un status quo de peste 200 de ani. De-a lungul

timpului, povara evoluţiei a fost purtată de cei care au contestat paradigma vremurilor respective. Dat

fiind timpul îndelungat care se poate scurge între momentul vaccinării şi apariţia sechelelor, este dificil

de demonstrat relaţia cauză-efect, trebuie să aşteptăm strângerea evidenţelor epidemiologice odată cu

trecera timpului, aşa cumam aşteptat ani de zile evidenţele statistice care corelau fumatul cu cancerul

pulmonar.

Este interesant de menţionat cazul paraliziilor poliomielitice care au fost folosite ca argument în

susţinerea campaniei de vaccinare anti-polio în timpul epidemiei din 1949-1950 din Anglia, cazuri

despre care s-a demonstrat apoi, în anul 1950, că au fost provocate de administrarea anterioară de

toxoid pertussis şi/sau pertussis difteria. Această poliomielită provocată a fost descrisă şi în alte ţări în

urma introducerii vaccinării universale contra tetanosului şi tusei convulsive în anii 1940 (Scheibner).

Vaccinarea în timpul lui Hahnemann

În timpul lui Hahnemann, singura vaccinare cunoscută era cea anti-variolă. Infectarea cu puroi

din pustulele bolnavilor cu variolă era o practică străveche folosită în Orient. În Anglia a fost adusă ca



urmare a contactelor diplomatice cu Constantinopole. Utilizarea modernă în Occident începe cu Dr.

Edward Jenner, care a observat că mulgătoarele care se contaminau cu Vaccina vacilor făceau o formă

mai uşoară de variolă. Asta l-a determinat să infecteze oamenii cu puroi din pustulele de vaccină,

această practică răspândindu-se rapid în întreaga Europă în încercarea de stăvilire a epidemiilor de

variolă. Termenul de vaccinare derivă din latină, vacca însemnând vacă.

Cu această ocazie începe şi discuţia privind eficienţa vaccinării, unii susţinând că aceasta nu

făcea decăt să răspândească variola, alţii susţinând că, din contră, era singura măsură de protecţie

împotriva acestei înspăimântătoare boli. Efortul Dr. Jenner îi va inspira apoi pe alţii, cel mai cunoscut

fiind Pasteur, părintele teoriei şi terapiei moderne a vaccinării. Pasteur reprezenta ramura medicală

occidentală interesată de prevenţie, pornind de la teoria originii bacteriene a bolilor şi a formelor

biologice fixe. Corpul este văzut ca supus invaziei diverşilor agenţi patogeni din exterior, cu care

sistemul său imun trebuie să lupte şi să învingă . În acest proces corpul câştigă, cumva, imunitate

împotriva infecţiilor ulterioare.

Ideea de baza a vaccinării este de a oferi această mult dorită imunitate fără a risca întâlnirea cu

agentul patogen natural. Aceasta se realizează prin introducerea artificială a unei forme vii atenuate sau

a unei fracţiuni – presupus inofensive! - al acelui agent în organism. Imunitatea este echivalată cu

numărul de celule albe pregătite de atac la întâlnirea cu tulpina sălbatică. Totuşi, există cercetări care

pun la îndoială statutul de indicator real al imunităţii deţinut de celule albe. Studiile au evidenţiat

prezenţa unui titru crescut de anticorpi post-vaccinare la copii care au contactat boala, şi copii

nevaccinaţi, cu titru scăzut sau inexistent, care nu s-au îmbolnăvit. Aceste studii indică implicarea altor

părţi ale sistemului imun, inclusiv a sistemul respirator şi a tegumentului.

Hahnemann a scris puţin despre vaccinare, dar în Organon, din prima ediţie, scrie că practica

vaccinării era un exemplu al aplicării principiului similitudinii. Majoritatea comentariilor se referă la

valabilitatea în natură a principiului similitudinii, şi anume că două boli similare nu pot coexista în

aceeaşi persoană. În aforismul 46 afirmă:”...când boala vaccinală atinge maturitatea, datorită marii

similarităţi, micşorează homeopatic foarte mult variola ce survine şi o face mult mai blândă..”

Mai târziu, în ediţia a 6-a, adaugă următoarea notă: „acesta pare să fie motivul acestui

remarcabil fapt benefic, anume că de la răspândirea vaccinării jenneriene cu vaccină, variola umană nu

a mai apărut în epidemii sau cu virulenţa cu care apărea cu 40-50 de ani în urmă, când un oraş pierdea

cel puţin jumătate şi frecvent două treimi din copii omorâţi de această molimă îngrozitoare.”



În acelaşi aforism, Hahnemann vorbeşte despre erupţia dată de v. vaccina şi spune:”...

inocularea vaccinei, după ce a prins, vindecă perfect şi permanent, în manieră homeopatică, prin

similaritatea acestei miasme accesorii (vaccina) erupţiile cutanate analoage ale copiilor, frecvent cu

evoluţie îndelungată şi foarte deranjante...”.

Hahnemann pare să fi considerat că metoda jenneriană de vaccinare – scarificarea folosind v.

vaccina – era preventivă în epidemii şi curativă atunci când era folosită împotriva stărilor de boală

similare.

Este posibil ca vaccinarea să fi inspirat folosirea în homeopatie a produselor patologice în

formă diluată şi potenţată. Spre sfârşitul vieţii Hahnemann acceptă primul nosod testat de Hering,

cunoscut de noi ca Psorinum. În Bolile cronice găsim despre nosode: „..Spun utilizare homeopatică,

pentru că nu rămâne idem, chiar dacă substanţa preparată s-ar administra pacientului de la care a fost

prelevată, nu ar rămâne idem, pentru că nu i-ar fi utilă decât potenţată...dar dinamizarea sau potenţarea

o schimbă şi o modifică...astfel potenţată şi modificată, substanţa pruriginoasă (Psorin) atunci când

este luată nu mai este idem cu substanţa originală brută, ci numai cu simillimum. Pentru că între IDEM

şi SIMILLIMUM nu există intermediar...”

Hahnemann şi-a revizuit mai târziu poziţia, afirmând că folosirea nosodului din aceeiaşi

materie patologică nu este homeopatie, ci isopatie – principiul identităţii şi nu al similitudinii. Aceasta

nu l-a împiedicat pe Hering şi pe alţii să continue experimentarea nosodelor.

J. Compton Burnett şi Vaccinozele

Următoarea referire critică apare sub forma unei mici broşuri intitulate Vaccinosis a lui J.

Compton Burnett, homeopat englez din sec. 19. Aici se ridică, pentru prima dată în istoria literaturii

homeopatice de limbă engleză, problema că vaccinarea imprima o modificare (stare de boală) asupra

forţei vitale, pe care el a denumit-o „vaccinoză”. Face distincţie între aceasta şi bine-cunoscutele reacţii

imediate la vaccinare, cunoscute atunci sub denumirea de „vaccinia”. Burnett îşi baza teoria pe articole

apărute în revistele homeopatice din Germania. În timpul lui Burnett, vaccinare însemna folosirea v.

variolei atenuat sau al v. vaccina. El a promovat descoperirile homeopaţilor germani:Rummel,

Boenninghausen, Grauvogel, Kunkel, Goullon care au observat efectele secundare ale vaccinării anti-

variolă şi au descris utilizarea remediului Thuya în vindecarea lor. Îi acordă lui Boenninghausen



meritul de a fi fost primul care a observat homeopaticitatea Thuya – variolă, iar lui Kunkel şi Goullon

meritul de a fi utilizat această observaţie în tratamentul efectelor vaccinării.

Burnett este primul care atrage atenţia asupra pericolelor vaccinării şi a folosirii produselor

patologice în încercarea de prevenţie a unor boli grave. Acesta l-a criticat dur pe Koch pentru modul în

care a folosit bacilul tuberculozei. Koch a fost forţat să se exileze în Egipt, unde propune folosirea unei

potenţări homeopatice a germenului, sub denumirea de Tuberculinum.

Pentru Burnett, vaccinarea instala o stare de boală. Aceasta se datorează folosirii unui produs

patogenic, iar faptul că este administrat cu intenţie protectivă nu îi scade puterea de a produce boala.

Dacă vaccinarea are efect, acesta se datorează răspunsului dat de forţa vitală, ca urmare a stării de

slăbiciune latentă induse forţei vitale. Acestă slăbiciune este miasma sicotică descrisă de Hahnemann,

iar remediul său major împotriva sicozei şi a gonoreei era de asemeni Thuya.

Burnett vine cu afirmaţia radicală că reacţia imediată la vaccin, „vaccinia”, nu reprezintă de

fapt dovada că vaccinarea „a prins”. El argumentează că dacă forţa vitală recţionează puternic la

vaccinare, prin reacţii locale şi febră, atunci forţa vitală este suficient de puternică să se lupte şi cu

boala naturală. El susţine că dacă persoana nu răspunde bine la vaccinare, profilaxia „nu prinde”,

aceasta se întîmplă pentru că vaccinarea s-a implantat pe forţa vitală ca o stare de boală ce pune

serioase probleme şi care va evolua spre cronicizare, stare numită de el „vaccinoză”:

„persoana vaccinată este otrăvită de virusul vaccinal, ceea ce este denumit <a prinde> este, în

realitate, reacţia constituţională prin care organismul înlătură mai mult sau mai puţin virusul introdus.

Dacă nu <prinde> şi VIRUSUL A FOST ABSORBIT , <prinderea> devine un proces cronic – pareze,

nevralgii, cefalee, acnee...Cu cât <prinde> mai puţin, cu atât persoana respectivă este mai probabil să

sufere de vaccinoză cronică, de adevărata boală vaccinată în forma sa cronică, frecvent o nevralgie sau

o pareză.” (J. Compton Burnett, Vaccinosis)

Pentru Burnett, protecţia conferită de vaccinare nu poate exista decât prin creearea unei stări de

boală ce face ca forţa vitală să nu mai fie susceptibilă, aşa cum ar fi în stare normală, să răspundă

agentului patogen natural. Iar această „protecţie” se face la preţul unei afectări profunde a economiei

interne :

„persoana vaccinată este o persoană care suferă de vaccinoză...este starea sa de boală care îl

protejează de variolă...prin urmare trebuie să atrag atenţia asupra ceea ce eu consider a fi o realitate, şi

anume: de multe ori se insinuează adânc în constituţie fără a produce vreun simptom local.” (J.

Compton Burnett, Vaccinosis)



Burnett face şi alte observaţii privind practica vaccinării:

1. protecţia conferită de vaccinare are ca rezultat o scădere a morbidităţii dar nu modifică rata

mortalităţii, aceasta întrucât vaccinarea, reprezentând forma mai „uşoară” a bolii îi protezează

numai pe aceeia care prezentau o susceptibilitate redusă faţă de boala naturală şi nu îi

protejează cu adevărat pe cei care au o susceptibilitate ridicată.

2. protecţia oferită variază în timp şi în concordanţă cu doza, ceea ce înseamnă că epidemiile vor

apărea oricum cu regularitate.

3. vaccinarea, aşa cum este ea practicată de Jenner şi de Pasteur, folosind doze ponderale, se va

sfârşi cu un dezastru pentru că conferă doar protecţie temporară, nu individualizează doza şi pe

termen lung are consecinţe cronice. De asemenea, va creşte rata mortalităţii pentru că dacă pe

deasupra vaccinozei persoana face şi boala pe care vaccinarea dorea să o prevină, şansele ca el

să moară sunt mai mari decât dacă nu ar fi fost vaccinat.

4. singura metodă fără riscuri de a efectua homeoprofilaxie este folosind diluţii potenţate din

produsele patogene. El nu specifică, dar pare să sugereze că şi profilaxia homeopatică este

temporară şi redusă în timp de forţa vitală care reface starea de sănătate.

Perspective homeopatice asupra vaccinării în secolul 20

La începutul secolului 20 apar tratatele clasice ale lui Stuart Close şi Herbert A.Roberts care

conţin referiri clare despre vaccinare. Niciunul dintre ei nu abordează problema în detaliu, aplecându-

se mai mult asupra problemelor apărute în urma vaccinărilor şi observate în practica clinică. Close

argumentează contra vaccinării invocând modul de administrare . El nu intră în detalii ca Burnett, dar

mesajul său e clar: vaccinarea se bazează pe conceptul similitudinii, dar aplicarea sa este defectuoasă şi

periculoasă:

„homeopatia se opune metodelor de vaccinare şi de serum-terapie, chiar daca multi susţin că

multe din aceste metode se bazează pe principiul homeopatic. Acesta este adevărat în ceea ce priveşte

principiul care a stat la bază, dar metoda de aplicare a pricipiului reprezintă o violare a principiilor

naturale şi eficiente de administrare a medicamentelor şi produce leziuni severe organismului viu. S-a

demonstrat clinic şi experimental că asemenea metode nu sunt necesare, iar rezultatele cu care se



mândresc pot fi obţinute mai sigur, mai rapid prin administrarea medicamentelor homeopatice indicate

în doze sub-fiziologice, pe căile naturale ale organismului, decât prin introducerea forţată prin

intermediul unui ac hipodermic sau printr-un alt mod.” (Stuart Close, The Genius of

Homeopathy:Lectures and Essays on Homeopathic Philosophy).

Roberts adoptă vederile lui Hahnemann cu privire la utilizarea ţesutului bolnav ca fiind isopatie

şi nu homeopatie, astfel vaccinarea nu este un exemplu al principiului similitudinii în acţiune, ci al

legii identităţii sau a isopatiei. El consideră vaccinarea ca fiind periculoasă şi o incriminează în

patologia cancerului.

G. Vithoulkas, în The Science of Homeopathy, explică în detaliu de ce vaccinarea este un agent

patogen care produce un şoc ce afectează forţa vitală într-un mod asemănător cu o boală severă sau un

medicament alopat. Afirmă că vaccinarea nu este homeopatică întrucât nu este individualizată. El

propune o interpretare a celor trei moduri de reacţie posibile la vaccinare: uşoară, puternică, foarte

puternică. Reacţia uşoară sau lipsa de reacţie înseamnă că forţa vitală nu este suficient de puternică

pentru a rezista şocului. Reacţia puternică sugerează că forţa vitală este capabilă să depăşească şocul

vaccinării, dar atunci nu este „protejat” de vaccinare (această „protecţie” constă din supresia artificială

a susceptibilităţii naturale la un anumit agent patogen). Reacţia forte puternică înseamnă că există o

susceptibilitate crescută, dar forţa vitală nu este suficient de puternică pentru a depăşi şocul şi apar

leziuni severe.

Vithoulkas susţine că îmbolnăvirile în urma a vaccinării antivariolice observate de Burnett sunt

observate de homeopaţi în timpurile noastre ca urmare a vaccinărilor anti-rabie, anti-tetanos, anti-

gripale etc. El citează un caz în care o femeie care fusese tratată cu succes are o recădere în urma

vaccinării antivariolă şi nu mai răspunde la tratament până în momentul cînd administrarea unei doze

de nosod, Variolinum, îndepărtează blocajul instalat în urma vaccinării.

Faptul că miasma sicotică este predispusă şocului în urma vaccinării este cunoscut şi acceptat

încă din timpul lui Burnett. Astăzi, în practica homeopatică se recunoaşte că un pacient poate suferi

schimbări importante ale sănătăţii în urma vaccinării şi că el trebuie tratat pentru sindromul „n-a mai

fost bine de la vaccinare”.

O altă personalitate contemporană, Dr. Richard Moskowitz, trage următoarele concluzii:

„A susţine că un vaccin ne face <imuni> sau ne protejeajă de o boală acută este o inducere în

eroare extrem de periculoasă, este exact opusul adevărului, când de fapt nu face decât să împingă boala

în profunzime şi ne obligă să o adăpostim cronic, rezultatul fiind slăbirea progresivă a răspunsurilor şi



o tendinţă din ce în ce mai scăzută de a vindecare sau rezolvare spontană.” (The Case Against

Immunizations).

În ultimii ani au apărut 2 lucrări remarcabile: Imphen – das gescheft mit dem Angst, Dr. G.

Buchwald (medic alopat) din Germania care înregistrează şi analizează cazuri grave post-vaccinale din

sec. 19 până în prezent şi Vaccination, Social Violence and Criminality, a lui Harris Coulter, mare

istoric şi epistemolog al gândirii medicale, în care introduce conceptul de minimal brain lesions ca

posibilă reacţie postvaccinală. Este un studiu statistic asupra ratei handicapului cerebral minor corelat

cu rata violenţei şi criminalităţii din SUA la primele generaţii vaccinate în proporţie de masă.

Profilaxia în homeopatie

Prima menţiune scrisă a folosirii unui medicament homeopatic în scopul prevenirii unei boli

infecţioase specifice, metodă cunoscută sub numele de Homeoprofilaxie, datează din anul 1801. În acel

an, dr. Samuel Hahnemann scrie o lucrare intitulată Vindecarea şi Prevenţia Scarlatinei în care descrie

rezultatele obţinute prin tratarea bolnavilor de scarlatină cu Belladonna 30 şi cum a folosit acelaşi

remediu în scop profilactic pentru a preveni contaminarea altora. Remediul a fost ales datorită

similitudinii tabloului clinic al scarlatinei cu simptomele produse de administrarea Belladonnei la

oamenii sănătoşi. Aceast mod de aplicare a principiului similitudinii – fundamentul homeopatiei –

pentru a selecţiona remediile atât pentru tratamentul cât şi pentru prevenţia bolilor a fost folosit de

homeopaţi începând cu anul 1801. Lista homeopaţilor care au descris utilizarea remediilor în scop

profilactic este una a marilor maeştrii: Boenninghausen (1849 Brief Instructions for non-physicians

concerning the prophylaxis and treatment of asiatic cholera), Burnett (1884 Vaccinosis and its Cure

by Thuya; with Remarks on Homoeoprophylaxis), Kent (1900 Lectures on Homoeopathic Philosophy),

Close (1920 The Genius of Homoeopathy), Shepherd (1967 Homoeopathy in Epidemic Diseases),

Sankaran (1972), Speight (1982 Homoeopathy and Imunisation), Eizayaga (1991 Treatise on

Homoeopathic Medicine). Metoda a fost întâmpinată de opoziţie atât din partea confraţilor alopaţi,

care susţin că metoda nu funcţionează – acelaşi lucru îl susţin şi despre tratamentul homeopatic, cât şi

din partea homeopaţilor care susţin că filozofic este o utilizare inadecvată şi că această abordare trebuie

aplicată numai în cazul epidemiilor şi al situaţiilor acute.



Problema homeoprofilaxiei, adică aplicarea peventivă a principiului similitudinii este în general

ignorată de comunitatea homeopatică. Un foarte cunoscut susţinător al aplicării principiului

similitudinii în prevenţie Dr. Isaac Golden, homeopat australian, îşi prezintă experienţa în cartea

Vaccination? A Review of Risks and Alternatives.

Rudi Verspoor, într-o lucrare despre vaccinare, afirmă că în experienţa lui, copiii Sulphur,

Pulsatilla, Silicea şi, într-o măsură mai mică, Calcarea sunt cei mai predispuşi la infecţii cronice ale

tractului respirator superior, eczeme, astm şi diverse tulburări de personalitate în urma vaccinărilor.

Acelaşi lucru este valabil pentru adulţi cu aceste constituţii. Pulsatilla, Silicea sunt amândouă remedii

ale miasmei sicotice.

În concluzie, teoria şi practica homeopatică ne învaţă că actuala abordare a prevenţiei care

implică injectarea dozelor ponderale de material viral viu sau atenuat, însoţit de diverşi produşi

chimici, are consecinţe asupra sănătăţii nu numai pe termen scurt, dar mult mai important, are efecte pe

termen lung. Problema vaccinării este abordată din ce în ce mai serios în toate şcolile de homeopatie.



EFECTE ADVERSE ALE VACCINOPROFILAXIEI

Mulţi medici sunt îngrijoraţi de efectele pe care vaccinarea le are asupra stării de sănătate a

pacienţilor lor.

În practica homeopată de zi cu zi se cunosc obstacolele pe care le ridică vaccinarea în calea

însănătoşirii. Numeroase dovezi adunate de-a lungul timpului de savanţi, cercetători ai medicinii

convenţionale, evidenţiază foarte clar riscurile pe termen lung ale vaccinării.

Continuă să fie raportate multiple cazuri de complicaţii în urma vaccinării. Spre exemplu, în

literatură găsim următoarele efecte adverse induse de vaccinare, presupuse rare, după vaccinul MMR şi

polio:

- eritem local;

- febră;

- iritabilitate;

- oboseală;

- rash-uri generalizate (de tip urticarie generalizată);

- conjunctivită;

- artropatii;

- tremor periferic;

- tuse şi/sau coriză;

- meningită post-vaccinală (aseptică);

- sindrom Guillain-Barre;

- nevrită brahială;

- şoc anafilactic;

- scleroză multiplă;

- artrită cronică.

Leziunile permanente, precum consecinţele meningitei post-vaccinale, ca şi afecţiunile care

ameninţă viaţa, precum şocul anafilactic, sunt cele mai temute. Cele cu durată scurtă şi intensitate mai

redusă sunt uzual interpretate ca reacţia normală sistemului imun activ împotriva unei boli atenuate

(vaccinul) şi sunt, în consecinţă, considerate ca nesemnificative. Din datele statistice disponibile reiese



că “efectele adverse” ale bolilor reale sunt mult mai frecvente şi mai semnificative decât cele ale

vaccinărilor. De aceea, se trage următoarea concluzie: vaccinarea previne mai multe rele decât

produce, şi de aceea aduce un beneficiu considerabil societăţii.

Din punct de vedere legal, doar simptomele care apar într-o anumită perioadă limitată de timp

(câteva zile) după vaccinare, sugerand o legătură cauzală directă, sunt considerate ca fiind efecte

adverse ale vaccinării. Simptomele care se dezvoltă lent, intr-un interval semnificativ de timp, sunt

dificil de corelat cu momentul vaccinării, deoarece în acel interval pacientul a fost expus altor

nenumăraţi stimuli imunitari din mediul ambiant. Pentru că datele culese asupra acestor reacţii

intarziate sunt dificil şi uneori chiar imposibil de prelucrat statistic, acestea nu sunt prezentate şi

comunicate ca efecte adverse ale vaccinării, modificând semnificativ în acest mod adevărata prevalenţă

a manifestărilor adverse post-vaccinale. Spre exemplu, până în anul 1991 “doar” 1870 pacienţi

reclamaseră efecte adverse post-vaccinale în Germania. În anul 1992, numărul confirmat oficial de

efecte secundare postvaccinare a fost de 3407, ceea ce corespunde unei prevalenţe de 4,3 la 100.000 de

persoane şi o incidenţă de 0,21 la 100.000 de pacienţi. (Buchwald). Binenţeles că numărul plangerilor

este cu mult mai mare.

Strângerea de date referitoare la efectele adverse post-vaccinale care apar la o distanţă mare de

timp de la momentul vaccinării este foarte dificilă. Iar aceasta ar fi utilă doar dacă s-ar studia loturi de

pacienţi vaccinaţi în paralel cu loturi similare de pacienţi nevaccinaţi. Un asemenea studiu ridică multe

probleme etice şi medico-legale, în plus, este foarte dificil să găseşti un număr semnificativ de

persoane care să nu fi fost vaccinate.

O problemă importantă care se pune în analiza frecvenţei efectelor adverse post-vaccinale este

cea a atenţiei cu care acestea sunt monitorizate şi cât de frecvent se stabileşte corelaţia dintre reacţia

adversă şi vaccinare. În editorialul din J. Med. Microbiol. scrie: „rata meningitei post-vaccinale variază

în diferitele studii şi poate fi dependentă de cât de mult au încercat investigatorii să scoată în evidenţă

aceste cazuri”. Acest comentariu era pe marginea unui studiu despre vaccinarea MMR în Marea

Britanie. Autorii studiului arătau că riscul de meningită aseptică nu este, cum se estima anterior, de

0,4-10 la milion, ci mai degrabă 1-11 la 10.000. În timpul vaccinării în masă aceasta înseamnă un

număr şocant de mare de complicaţii, avand în vedere faptul că în această situaţie toată lumea, fără

excepţie, a intraă în contact cu virusul atenuat, nu doar un anumit procent cum se întamplă în boala

naturală.



Un exemplu foarte semnificativ este trecerea unui interval de 7 ani între introducerea în 1988 a

vaccinării MMR în Marea Britanie cu tulpina Urabe (produs care în Germania a fost vândut sub

numele Pluserix şi Rimparix până când a fost retras în 1992) până la demonstrarea riscul înalt implicat.

Se consideră că noua tulpină, Jeryl Lynn, produce mult puţin frecvent, dacă nu chiar deloc, meningită

aseptică –dar unele cazuri au fost deja raportate şi pentru această tulpină.

Reactivitatea sistemului imunitar

Este important să realizăm că reacţia sistemului imunitar la administrarea unui vaccin nu este

cunoscută decât parţial. Frecvent, s-a constatat că nivelurile anticorpilor nu sunt corelaţi cu imunitatea

la boală. Investigarea imunităţii celulare este tehnic mult mai dificilă şi s-a dovedit a fi extrem de

complexă.

Există câteva afirmaţii pe care le consider importante:

1. proprietăţile potenţial provocatoare de boală ale unui vaccin sunt necunoscute în termeni reali

(atâta vreme cât structura genomului nu este cunoscută);

2. nu se cunoaşte în detaliu reactivitatea sistemului imun al gazdei la vaccinul injectat;

3. interacţiunea dintre starea alterată a sistemului imunitar (după vaccinare) cu alte variabile

potenţiale nu este cunoscută.

Nu cunoaştem ce consecinţe pe termen lung pot rezulta de aici, deoarece studiile se

concentrează în primul rând asupra reacţiilor pe termen scurt ale vaccinurilor. Există totuşi o

serie de indicii ale unor reacţii adverse târzii.

Consecinţe târzii

Apariţia artralgiei a fost dovedită de primele studii asupra vaccinării antirubeolice. Pe baza

acestora, un purtător de cuvânt al Institutului de Medicină din Marea Britanie afirma: „comitetul

concluzionează că există o legătură cauzală între vaccinarea anti rubeolică cu tulpina RA 27/3 şi



incidenţa artritei cronice la femei.” În 1973, Thompson “raporta 11 cazuri de copii care au avut artrită

recurentă cu durata de cel puţin 36 luni după vaccinarea cu HPV77; au fost raportate şi cazuri de artrită

reactivă potenţial după vaccinarea cu tulpina RA 27/3.”

Artralgia şi afectările artritice apar frecvent în legătură cu afecţiunile pentru care sunt

responsabile reacţiile autoimune, exemplele sugestive fiind lupusul sistemic eritematos, sclerodermia,

sindromul Sharp, polimiozita sau artrita reumatoidă.

Este recomandat de aceea să se studieze legătura dintre activarea sistemului imun şi afecţiunile

auto-imune, deoarece numărul acestor maladii este în creştere pe măsură ce şi noi cunoaştem tot mai

multe despre patofiziologia lor: tiroidita Hashimoto, mixedemul primar, anemia pernicioasă, gastrita

atrofică autoimună, boala Addison, menopauza prematură, sindromul Goodpasture, miastenia gravis,

pemfigusul vulgar, sterilitatea masculină primară, oftalmia simpatică, scleroza multiplă, anemia

hemolitică autoimună, ciroza primară biliară, colita ulcerativă, sindromul Sjogren şi multe altele.

Cunoaştem faptul că imunizarea poate conduce la deteriorarea unei afecţiuni autoimune

preexistente. Simptomele cu care organismul se exprimă în aceste situaţii sunt un indicator al

slăbiciunii sistemului de reglare, probabil depăşite la un organism aparent sănătos, dar probabil

prezente în subsidiar (Coulter foloseşte termenul de „ouă crăpate”…). În general, este recomandat să

ne abţinem de la imunizarea cu vaccinuri vii în aceste situaţii – pacienţii cu afecţiuni auto-imune,

procese inflamatorii cronice. Aceştia vor fi vaccinaţi exclusiv în situaţia în care această manevră este

puternic indicată. Coulter subliniază şi că „nu este greu de înţeles de ce vaccinarea, legată de o

interferenţă considerabilă cu reglarea imunităţii, poate agrava progresia unei afecţiuni vasculitice.”

Se cunosc chiar efecte adverse directe; astfel, 10 din 1 milion de americani vaccinaţi au

dezvoltat encefalită autoimună postvaccinală şi nevrită periferică (sindrom Guillain-Barre) la 1-2

săptămâni după imunizarea cu virus atenuat influenza.

Una peste alta, a fost şi rămâne dificil de dovedit că imunizările sunt activ implicate în debutul bolilor

autoimune, deoarece aceste afecţiuni apar după o perioadă lungă de timp. În plus, studiile, în special

cele predictive, sunt în foarte mare măsură subiective şi greu de condus.



CONCLUZII

Din datele expuse, se pot sugera câteva concluzii:

1. vaccinarea modulează sistemul imun. Exact ce se petrece este încă imposibil de analizat prin

metodele ştiinţifice actuale.

2. în mod deosebit, consecinţele pe termen lung sunt necunoscute pentru că prezenţa lor este dificil de

demonstrat statistic.

3. aşa numitele leziuni minime şi consecinţele lor nu sunt incluse în studiile statistice ale efectelor

secundare ale vaccinării.

4. vaccinarea nu oferă protecţie totală

Întrebarea decisivă pe care ne-o punem fiecare este dacă beneficiile aşteptate pe termen scurt

întrec răul potenţial provocat pe termen lung. Cu toţii tindem să ne preocupăm numai cu ce se întâmplă

acum, bolile şi suferinţele care ne ameninţă acum sunt pentru noi mai importante decât posibilele

complicaţii din viitor. O encefalită rujeolică ne îngrozeşte mai mult decât durerea reumatică a unui

adult de 30-40 de ani. Dacă există totuşi o legătură între vaccinări şi bolile autoimune sau cancer, este

îndoielnic că analiza cost-beneficii aplicată astăzi mai rămâne valabilă. Având în vedere faptul că

tratamentul homeopatic şi homeoprofilaxia pot reduce semnificativ numărul sechelelor produse de

bolile copilăriei, practica vaccinării devine din ce în ce mai îndoielnică.

Cunoaşterea naturii bolilor cronice, aşa cum este ea descrisă de Hahnemann, este în măsură să

îl facă pe medicul homeopat foarte sceptic în legătură cu introducerea produselor patogene în corpul

uman. Confirmînd intuiţia lui Hahnemann, experienţa colectivă a marilor medici homeopaţi arată că

vaccinare este un obstacol în procesul vindecării şi că multe boli debutează în urma unei vaccinări. Mai

mult, bolile copilăriei sunt în general uşor de stăpânit, iar copiii nevaccinaţi au în general o evoluţie

mai puţin complicată comparativ cu copiii vaccinaţi.



Bibliografie

1. Beale, A.J., "Hazards of vaccine production," FEMS Microbiol. Let., 1992, 100; pages 469-474. 2. Boenninghausen, C, 1849, ‘Brief Instructions for non-physicians concerning the prophylaxis and

treatment of asiatic cholera’, Lesser Writings, Jain, 1986.3. Brandis, H., Medical Microbiology, 4. Buchwald, G., 1994, Impfen- Das Geschäft mit der Angst, EMU, Verlag. 5. Burnett, J 1884, Vaccinosis and its Cure by Thuja; with Remarks on Homoeoprophylaxis, repub. WHL

1992.6. Chakravarti, V.S. and Lingam, S., "Measles induced remission of psoriasis," Annals of Tropical

Paediatrics, 1986, 6; pages 293-294 7. Clare, D., "Families win support for vaccine compensation claim," B.M.J., Vol. 309, 24. Sept. 1994;

page 759. 8. Clarke, J.H., Practical Materia Medica, 9. Close, S 1920, The Genius of Homoeopathy, Jain 1991.10. Coulter, Harris L., A Shot in the Dark, 1991, 11. Coulter, Harris L., Homoeopathic Science & Modern Medicine, North Atlantic Books 198112. Coulter, Harris L., Minimal Brain Damage Syndrome, North Atlantic Books13. Eizayaga, F, 1991, Treatise on Homoeopathic Medicine, E Marecel, Buenos Aires.14. Elmiger, J., Rediscovering Real Medicine , Element Books 199815. Forsey, T., "Mumps vaccines-current status," J. Med. Microbiol., 1994; 41; 16. Golden, Isaac, Vaccination? A Review of Risks and Alternatives, 199317. Gustafson, T.L., "Measles outbreak in a fully immunized secondary-school population," New England

Journal of Medicine, 1987, 316(13); pages 771-774. 18. Hahnemann, Samuel, Chronic Diseases19. Hahnemann, Samuel, Organon of Medicine editia a 6-a20. Howson, C.P., "Chronic Arthritis after rubella vaccination," Clin. Inf. Dis., 15, 1992; 21. Howson, C.P., 1991, Adverse effects of Pertussis and Rubella Vaccines, National Academy Press,

Washington, D.C. 22. Ivan, Aurel; Azoicai, Doina, Vaccinologie, Ed. Polirom Iasi 199523. Kent, J.T., Lectures on Homoeopathic Philosophy, B.Jain Publishers 199524. Miller, E., "Risk of aseptic meningitis after measles, mumps and rubella vaccine in UK children,"

Lancet, 341, April 17, 1993; 25. Roitt, I.M., Immunologie, 199126. Shephard, D 1967, Homoeopathy in Epidemic Diseases, Health Science Press, 1981.27. Speight, L 1982, Homoeopathy and Immunisation, Health Science Press.28. Stratton, K.R., "Adverse events associated with childhood vaccines other than pertussis and rubella,"

J.A.M.A., May 25, 1994; 271, No. 20, 29. Suarez, J., "Prevalence of anti-mumps IgG antibodies in a pediatric population," Enferm. Infecc.

Microbiol. Clin., Mar. 1992, 10(3); pages 130-4. 30. Vithoulkas, G., The Science of Homoeopathy31. Wharton, M., "A large outbreak of Mumps in the postvaccine era," J. Infect. Dis., Dec. 1988, 158(6);

pages 1253-60. 32. Wyatt, H.V., "Vaccine associated poliomyelitis," Lancet, 343, March 5, 1994

extras lucrare diploma homeopatie

Documents