EVOLUTIA PROCEDEELOR TEHNICE DE CONCURS CRAUL/ LIBER FREESTYLE Termen folosit de oficiali, in regulamentele FINA, FRN, pentru a indica acele probe de inot in care sportivul poate concura folosind, pe toata distanta, orice fel de miscari, inclusiv cele de bras, sau fluture-delfin cu conditia ca startul sa fie efectuat de pe marginea bazinului (block-start). Deoarece tehnica de inot craul s-a dovedit a fi cea mai rapida in fata celorlalte procedee, probele de liber sunt parcurse la libera alegere a concurentului, ceea ce reprezinta optiunea pentru tehnica Craul (*) Termenul a fost adoptat de FINA in ideea democratica si de fair-play de a permite accesul larg la intrecerile de inot si a celor care nu stiu sa inoate bras (un procedeu foarte tehnic si deci mai greu de invatat...)sau alte procedee in spiritul respectarii stricte a regulamentului de inot. Este cel mai rapid procedeu de inot sportiv, cu el se concureaza in cele mai multe probe de concurs (amatori): 5o, 100, 200, 400, 800, 1500 si in probele de maraton acvatic, triatlon, pentatlon modern etc. El a fost demonstrat in 'premiera' in 1893 de copilul inotator, australian Alik Wichmann, care, la numai 12 ani, imitand miscarile alternativ-continue ale picioarelor, observate la inotatorii bastinasi din Ins. Rubiana, Arh. Solomon, a reusit sa parcurga 66,66m in... 44,o sec.(ceea ce reprezenta o performanta buna pentru sec. 19... - 1893); Alik era foarte talentat, daca ar fi participat, peste trei ani, la primele JO Athena 1896, cu certitudine l-ar fi intrecut pe Alfred Hajos Gutmann (Ungaria) care a reusit cu 1.22,o la 100 m liber sa devina primul campion olimpic autentic la inot.... --------------------------*[singura precizarea regulamentara care ar conduce la folosirea procedeului craul este cea care se refera la ultimul procedeu folosit in probele de inot mixt-individual, care pretinde ca tehnica adoptata la ultimul procedeu sa fie alta decat cea de inot Spate, Bras sau Fluture] Antrenorul australian A.Farmer, frapat de asemanarea noilor miscari cu cele de tarare s-a exprimat "Loock a the kid... he crawled..."(``Uite la pustiul ala cum se taraste...``); se pare ca meritul de a fi fost primul care a folosit acest termen ii apartine celebrului om politic si savant american Benjamin Franklin, care in lucrarea "How to becomme a skilfull swimmer in a short time "(``Cum sa devii inotator indemanatic in timp scurt ``), 1769, foloseste termenul 'to crawl' pentru a indica cum sa fie invatat inotul atunci cind te afli intr-o apa adanca ( cu referire la dog padle caineasca pe limba noastra...) Tehnica de inot 'Crawl' a fost precedata de tehnica 'Trudgeon' (**);tehnica ce continea miscari alternative cu bratele insotite de forfecari laterale, puternice efectuate cu picioarele, forfecare ce aparea dupa fiecare intoarcere a capului pentru inspiratie. Aparitia noii coordonari a socat opinia publica engleza sensibila la activitatea de inot; la unele intreceri a fost, pur si simplu, interzis alaturi de procedeul bras; totusi 'noul' s-a lansat, la inceput ca tehnica de sprint, apoi ca tehnica de inot-fond; Probele astfel disputate s-au numit 'probe de inot liber' (nage libre, freestyle) adica probe in care inotatorul poate alege ori ce tehnica; de regula este preferata tehnica craul care, practic, este cea mai rapida coordonare de inaintare prin apa, dar, teoretic pot fi folosite ori ce fel de miscari. La randul ei, tehnica 'Trudgeon' a fost precedata de inotul 'Over' care deriva din tehnica bras; cei care nu puteau deprinde simetria miscarii de picioare bras au practicat 'un bras pe-o parte', cu respectiva foarfeca de picioare si o miscare asimetrica de brate. Nicolas Winmann, in prima lucrare despre inot (1538 !), face aprecieri interesante despre deosebirea dintre 'inotul pe piept' si cel 'pe o parte' care 'este obositor si inestetic'...;

' Alura' de a inota cu miscari alternative era cunoscuta inca din plina antichitate: dovada este chiar hieroglifa care deservea notiunea 'a inota' la egipteni care este de fapt o idiograma sugestiva a acestor miscari caracteristice -----------------(**)(dupa numele inovatorului ei John Trudgeon,1875, care l-a randul sau o numea 'inot spaniol' pentru faptul de a o fi invatat de la indienii sud-americanii intalniti in calatoriile sale de marinar prin coloniile Regelui Spaniei...) Acest lucru este cu atat mai interesant cu cat este bine stiut ca egiptenii cunosteau chiar la perfectiune, tehnica denumita de noi 'bras', dar, la 'concurenta', cele doua tehnici au permis scribilor sa opteze pentru cea mai sugestiva reprezentare, adica idiograma inotului craul (vezi Anexa nr.14). Era moderna a inotului sportiv este cea de dupa fondarea FINA, 1908. Primul care reuseste sa parcurga o intreaga proba de 100m cu aceasta tehnica a fost hawaianul Duke Kahanamoku (1911) care prin 1920 reuseste sa duca recordul mondial la 1.00,4 putin lipsindu-i deci, sa fie el primul om capabil sa inoate 100m sub 1 minut... Gloria i-a revenit insa lui Johny Weissmuller (nascut in 1904 la Freidorf in Timisoara...!), care in 1922, la Alameda, USA reuseste 0.58,6; tehnica sa era impresionanta si a fost mult popularizata prin filmele cu 'Tarzan'... corpul plutea destul de mult la suprafata, capul era ridicat, bratele alunecau inaintea inceperii vaslirii ceea ce permitea picioarelor o activitate intensa ( tehnica lui Johny, probabil, a fost mult influentata de solicitarea regizorului de film care dorea sa aiba evolutii spectaculoase si pline de acuratete pe pelicula...!). Johny a devenit modelul clasic de inotator eficient, folosind o coordonare devenita clasica - 'o respiratie la doua brate si sase batai de picioare' ( 2/6), tipica pentru inotul de viteza, eleganta si atragatoare. Craul-ul anilor '20 era deja perfectionat, vaslirea cu bratul intins (circulara, asemanatoare 'zbaturilor' unui vapor) incepe sa piarda teren inlocuita fiind de vaslirea cu cotul indoit, paralela cu axul lung al corpului (catherpilara, asemanatoare senilei de tractor sau de tanc);umerii sunt din ce in ce mai bine folositi pentru un 'tempo' de inot suficient de ridicat. Prin anii '30 craul-ul este perfectionat de japonezi; ei au micsorat tempo-ul bratelor, intensificand, in schimb, lucrul picioarelor ( mai ales prin 'punerea' in lucru a fazei ascendente, de ridicare a segmentului intins si cu flexie plantara pronuntata); bratele aveau astfel lungi momente de alunecare, astfel japonezii au 'construit' o coordonare de 2/10, adica 'o respiratie la 2 brate si 10 picioare'. Campionul olimpic la JO Los Angeles 1932 in proba de 100m liber a fost Miasaky Yasuji, de 14 ani, care a realizat 0.58,00 cu tehnica mai sus descrisa; la editia 1936 finala de 100m liber era 'invadata' de alti 2 japonezi care au ocupat locurile 2, 3 si in serii au corectat si recordul olimpic. Perfectionarile japonezilor au fost posibile atat timp cat miscarea bratelor nu ajunse-se sa fie inteleasa ca principala forta motrica la inot. La aceasta convingere s-a ajuns in anii de dupa terminarea razboiului atunci cand americanii, incepand de la JO Londra 1948, (Marshal, Cleveland) au demonstrat eficienta vaslirii cu rotarea interna a bratului din umar si cu pozitionarea 'sus' /inainte a cotului ('rotating arm action'), tendinta imediat preluata si de inotatorii francezi (Alex Jany, George Vallery) si chiar de romanul Bubsi Novak si el timisorean, din Freidorf.. (acesta si Titus Groza fiind primii care au inotat sub limita celor 60 sec, in Romania in 1950) Treptat, pana la JO Melbourne, 1956 rolul picioarelor s-a diminuat, rotarea din umar a transformat vaslirea liniara (catherpilara) intr-o miscarea sinusoidala care 'prindea' mai bine apa. Americanii, cu al lor spirit traditionalist, au cautat sa perfectioneze craul-ul respectand coordonarea clasica 2/6; in schimb australienii, 'sacrificand' traditia au dat 'cale libera' noilor tendinte, adica au inovat coordonari in care miscarile picioarelor erau mult diminuate; astfel au aparut inotatori ca Ilse si John Conrads, 1956, specialisti in

probele de fond, care concurau devenind campioni folosind coordonari ca 2/4 ('o respiratie la doua brate si patru batai de picioare'), sau chiar 2/2(George Breen, SUA) Dupa anii '60-'70, tehnica s-a stabilizat in mod cert: coordonarea 2/6 fiind recomandata pentru probele de sprint 50, 100m iar cealalta coordonare 2/4 pentru probele de fond. Dupa 1975 apare conceptul Counsilman despre tehnica de inot, conform caruia miscarile de inot pot fi apreciate ca fiind o varietate a miscarilor elicoidale - in mod instinctiv inotatorul cauta, modificand sinusoidal directia de vaslire, volume de apa aflate in relativa nemiscare, volume asupra carora va aplica, pe distante mici si durata scurta, forta sa pentru a obtine o reactiune optima a apei, de fapt acel sprijin care va propulsa corpul spre inainte. Acum apare clar ca maximum de eficienta se poate obtine aplicand la fiecare vaslire o forta cat mai mare- pe sectoare scurte de vaslire (a) si numai dupa ce s-a obtinut acest efect, printr-o cat mai corecta miscare asemanatoare elicei, apare problema tempo-ului / vitezei de repetitie (care daca este prea mare conduce la tairea apei.., iar daca este prea lent nu-si justifica prezenta, locul...), deci a unei pregatirii fizice in apa imbinata cert cu cea mai buna tehnica, conform graficului de proba (b). In aceste conditii tehnica de vaslire a fost reformulata; mai ales la Craul cea de a 3-a faza a vaslirii sub apa care se 'facea' cu o 'liftare'/ridicare a bratului din apa (cu cotul indoit) este din ce in ce mai mult inlocuita cu o impingere energica a apei, avand cotul, bratul bine intinse la momentul iesirii din apa; la varianta 'liftata', indoirea cotului ducea la scurtarea parghiei si deci la o diminuare a fortei, la varianta 'biciuita' intinderea bratului rezolva acest inconvenient iar forta vaslirii creste, deci si capacitatea de a inainta cu energie mai mare, energie care prin viteza de repetare va putea permite viteze de inot mult mai mari. De la miscarile de inot efectuate oarecum 'la nimereala' s-a ajuns la serii de vasliri deosebit de precise, corecte dar mai ales energice si astfel, dupa '80 recordurile mondiale au suferit modificari impresionante. In aceste conditii consideram ca eficienta biomecanica a miscarilor de inot poate fi testata cautand a realiza 'cea mai mare viteza - cu cele mai putine, dar energice, miscari' (regim care nu poate fi realizat cu greseli de tehnica !!!). La ora actuala, forta aplicata in efectuarea vaslirii este mare, incat, doar cu putin peste aceste valori se poate ajunge la situatia de a 'taia apa', adica la pierderea 'sprijinului' care-l ofera rezistenta acesteia. In ultima perioada ritmul omologarilor de noi recorduri mondiale a cam scazut este de asteptat ca in viitor 'raspunsul' sa nu provina din capitolul 'tehnica' sau 'pregatire' ci din cel al 'seleciei biotipului cel mai indicat de a putea repeta serii de vasliri foarte energice pe durate de timp cat mai lungi...' ; iar in aceste conditii probabil ca 'modelul inotatorului' va suferi modificari sensibile - inotatorii secolului urmator vor putea semana cu niste atleti inalti:subtiri, mladiosi, usori si foarte vigurosi - varianta curenta, actuala fiind niste 'corpuri ectomorfe', voluminoase, capabile a vasli cat mai energic dar avand parghii / brate mai scurte, datorita taliei lor mai scunde. . In ceea ce priveste coordonarea cu respiratia, australienii au lansat tehnica 'respiratiei bilaterale', adica 'odata la 3 vasliri' sau 'data la un ciclu si jumatate' (1955-60); dupa 'voga' facuta, s-a observat ca aceasta coordonare este deficitara pentru probele in care datoria de oxigen este mare (100, 200m) cu toate ca prin simetrie imbogatea cu ceva randamentul inotatorului. Performantele la Craul au crescut si datorita continuei perfectionarii a procedeelor de intoarcere si start. ntoarcerea de inot liber / 'craul' a putut fi perfectionata, dupa anul 1965, cand FINA a facut o 'concesie' dupa mult timp de 'aparare' a canoanelor regulamentare: efectuarea intoarcerilor la 'craul' fara obligativitatea de a atinge peretele cu mana ci doar... cu 'o parte a corpului', fapt ce a permis 'omologarea' oficiala a modalitatii de a schimba sensul de inot prin 'rostogolire'.

Se poate aprecia ca la fiecare intoarcere prin 'rostogolire', corect efectuata, un inotator mediu castiga cca. 0,5 sec. iar un performer cca. 0,3 sec., in schimb, gresita executie a 'rostogolirii' poate 'costa' suficient de mult orice inotator, mai ales la incepatori (aici se pune problema alegeri optime a momentului cand rostogolirea trebuie sa devina regulamentar - obligatorie si deci perfectibila...). Tot de prin anii 1970 se poate vorbi despre aparitia unui nou tip de start - 'grab-start' sau, in traducere, pentru inot - 'start furat'.... Varianta clasica a balansului bratelor presupunea un 'timp' pierdut (mai ales dupa ce balansul a fost 'impodobit' cu o rotare completa a bratelor de 360 grade..), tot americanii au preferat, pur si simplu, sa sara, sa plonjeze direct in apa, de parca ar fi 'furat' startul..., 'economisind' din timpul de start multe zecimi de secunda. Ceea ce este important la noul 'model' de start este ca 'el' nu pierde vremea cu fel de fel de trucuri ci indeamna inotatorul sa 'intre' direct in 'concurs', plonjand superficial, la mica adancime, si, mai ales, incepand 'parcursul' cat mai repede posibil. Tehnica actuala folosita de 'stelele' inotului (deci tehnica adaptata la efortul maximal de concurs) ne arata un inotator care inainteaza destul de scufundat (1); acest fapt permite efectuarea unor vasliri cat mai adanci si deci, mai puternice (a) iar, in acelasi timp, scufundat fiind, corpul devine sensibil mai usor si deci, mai lesne de propulsat in apa (b). Tempo -ul de inot este mai scazut, mai rar (2) in comparatie cu alti ani sau alte perioade; acest fapt se datoreaza atat cresterii fortei de vaslire (a) cat si a unui regim economic de miscare, dedus din tehnica fara greseli (b).

(*grafica Science of swimming, J. Counsilman, Bloomington, Iova,1974) [kinograma unui ciclu de inot Craul vazut din profil si din plan frontal] Acestui 'tempo' optim-diminuat ii corespunde o crestere, direct proportionala, a 'Lungimii Unitatii de Vislire' ( LUV - se calculeza impartind distanta inotata la numarul de cicluri), maniera convenabila inotatorilor cu talie inalta. Tehnica si tempo-ul astfel descrise servesc manifestarea permanenta a constantei de inot (3), atat ca corectitudine tehnica cat si ca parametrii de efort; acest regim este obtinut dupa ani multi de exersare cu rabdare neclintita a unor 'zone de efort' la parametri accesibili pentru a obtine 'reactii' constante de adaptare la efort. De ex., la proba de 100m - apropierea intermediarului '2' la valorile primului bazin, la probele de fond - obtinerea efectiva a constantei la fiecare intermediar (vezi graficul probei de 1500m masculin in compania lui Vl.Salnikov, primul om care a parcurs distanta cu o medie sub limita psihologica a 'minutului'.), iar la proba de semifond (200m), mai ales in compania fetelor, s-a remarcat ( in toate probele de 2oom, indiferent de procedeu..), un grafic de efort comun ce poate fi redat astfel: de la 0 la 50m-intermediarul 1 / valoarea I, ex.: 31 sec.

50m la 100m -intermediarul 2/ 100m la 150m-intermediarul 3/ 150m la 200m-intermediarul 4/

valoare III, ex.: 33 sec. valoare IV, ex.: 34 sec. valoare II, ex.: 32 sec.

Timp total ........................................................... 2.10,oo Pentru noi romanii, 'craul'-ul este important deoarece ne-a prilejuit o satisfactie rarisima: la inaugurarea in programul tehnic de concurs a noii probe de 5o m liber (CM Madrid 1986) Tamara Costache (Ploiesti) a ocupat locul I stabilind primul record mondial oficial al acestei probei cu timpul 0.25,28. SPATE - CRAUL Este de presupus ca inca din vechime, omul, in imprejurari legate de viata sau chiar de invatare a inotului a intuit posibilitatea de a se deplasa folosind pozitia pe spate. Cu toate ca reprezinta cea mai simpla modalitate de a scapa de apa(ne referim la respiratie indeosebi...), inotul pe spate nu a fost atat de apreciat cum a fost adoptat Brasul sau chiar tehnica Craul. Explicatia poate proveni si din faptul ca odata culcat pe spate subiectul pierde controlul asupra mediului imediat inconjurator, el nu stie ce se va intampla si deci fie ca renunta fie adopta o rigiditate care fac sa piarda echilibrul precar pe care-l poate avea cu apa... Prima referire la acest mod de a inota apare in lucrarea lui Nicolas Winnmann (1538) Colymbete sive de arte natandi (titlu care noi romanii il putem intelege cu mare usurinta ....), fiind primul manual de inot menit a servi activitatea. Despre inotul pe spate Winnman facea aprecierea ca ar fi mai folositor decat inotul pe piept (brust in germana...) fiind mai odihnitor si astfel mult recomandat la deplasari mai lungi sau in caz de salvare... In 1798, cunoscutul pedagog german GutsMuts in Kliene Lehrbuch der Swimmkunst zum Selbstunterricht(Carticica pentru invatarea inotului) pledeaza, din nou, pentru practicarea cu mai mult interes a inotului pe spate mentionand valabilitatea acestuia in actiunile de salvare si, atentie, fiind procedeul cel mai usor de invatat de catre incepatori. Ideea invatarii inotului prin procedeul Spate a ramas in traditia germana de invatare a inotului de catre copii; ea a fost reluata in anii 1855 de catre alt devotat al ideii (Herman Ladebek), apoi reintrodusa in anii 1925 de Karl Wiessner si iata in zilele noastre, in 1970, Karl-Heinz Stikert, incepe lucrarea sa despre inot cu - analiza procedeului spate ! Aceasta linie metodica remarcata la specialistii germani ar trebui sa preocupe mai mult pe instructori, pe antrenorii nostri...! In a doua jumatate a sec XIX isi fac aparitia primele intreceri de inot, debut in Anglia. ntrecerile se desfasurat mai ales prin procedeul Bras, dar foarte curand s-a ajuns la inotul Bras pe spate, tehnica care din 1900 (JO Paris) este regasita in programul intrecerilor de inot. Aparitia inotului Craul a dus, fireste, cum era de asteptat, la maniera de a inota Craul pe spate, iar din 1912 (JO Stocholm) primul care reuseste sa parcurga distanta de 100 m spate a fost americanul John Hebner(*). Treptat americanii au ameliorat tehnica acordand corpului o pozitie mai apropiata de orizontala apei. Modernizarea procedeului incepe cu era japoneza care la JO 1932, Los Angeles (cand japonezii au castigat toate probele masculine cu exceptia celei de 400m liber), si la probele de Spate au aparut inotatori care miscau frenetic din picioare, corpul era bine apropiat de suprafata apei iar bratele erau conduse, pe verticala, la reperul ora 12,00....

[1956 spatista Marika Both, Tg. Mures participanta la JO Melburne, antrenor Toth Pall Iosif, un foarte bun technician.] Replica americana nu s-a lasat asteptata si celebrul antrenor Bob Kiphuth il lanseaza pe Adolf Kiefer cu o tehnica mai energica tempoul bratelor foarte crescut, fapt pentru care bratele nu mai intrau in apa la fel ca la japonezi ci la ora 11 sau 13,00... Kiefer a inovat si tehnica intoarcerilor si astfel recordurile au inceput sa revina spre americanii .. Dupa 1945, apare un francez, Georges Vallerey, primul care intuieste ca pentru cresterea eficientei vaslirii cu bratele este necesar o alungire a conturului acestei miscari. Asa se face ca a aparut vaslirea in val, de fapt o miscare de rotare interna a bratului din humerus, avand cotul indoit alura care a fost imediat aplicata, insusita si la restul procedeelor de inot sportiv.. Dupa 1970 s-a impus tehnica germanului Roland Matthes; acest inotator avea cca. 2,00 m inaltime, corpul longilin si o mobilitate+suplete exceptionale ; el putea vasli de la ora 12,00, avea o tractiune in val puternica sustinuta de pendularea picioarelor cu o mare amplitudine. Dupa JO Seul 1988, tempoul revine si aduce cu el biotipuri mai scunde iar, prin o sireata interpretare a regulamentului de inot spatistii incep sa parcurga primii 15 m cu ondulatii delfin pe spate miscare care are un efect propulsiv important. Pentru noi procedeul Spate a fost mereu in atentia antrenorilor, in anii 60 era reprezentat de numele Cristinei Balaban, apoi au aparut Carmen Bunaciu si Anca Patrascoiu iar punctul culminant a fost succesul surpriza a Dianei Mocanu, castigatoare a 2 medalii de aur la JO Sydney 2000. O performanta placuta, de data aceasta din partea baietilor este aparitia lui Florea Razvan, , Farul Constanta antrenor prof. Tavi Tileaga care la Editia JO Athena 2004 a reusit cucerirea medaliei de bronz la 200m spate...

(*grafica Science of swimming, J. Counsilman, Bloomington, Iova,1974) [un ciclu de inot spate (vedere laterala, vedere frontala)] ---------------*(acesta folosea o tehnica rudimentara capul mult ridicat / asa cum mai vedem in meciurile de polo..., bazinul, soldurile mult scufundate iar genunchii ajungea mult peste suprafata apei). --------------------

BRAS

Reprezinta o modalitate veche a oamenilor de a inainta in apa; ca toate miscarile de inot de altfel, Brasul sugereaza miscari de catarat, de depasire a unui obstacol (alura comuna incepatorilor putin instruiti).

(*grafica Trenirovka na pluveta, Liutkanova, Meditin I Sport, 1969, Sofia) Asa cum se remarca din figura anterioara, tehnica de inot Bras, ne referim a cea care este astazi acceptata ca "tehnica corecta", este cea mai de timpuriu practicata. Papirusul pe care a fost reprodusa aceasta veritabila chinograma are o vechime de cca. 5000 de ani si indica interesul egiptenilor pentru practicarea inotului. Brasul mai este evocat si de istoricul grec Tucidide (460-395 i.e.n.) care descrie cum inotau soldatii greci pe sub apa(ca niste broaste) pentru a ataca portul asediat al Siracuzei. Totusi, diferitele imagini care evoca practicarea inotului (ornamente pe amfore, monede, etc.) nu ating gradul de perfectiune (in reprezentare a tehnicii) pe care

il remarcam in cazul egiptenilor, probabil ca in cultura lor inotul se bucura de mare pretuire. Un moment important pentru reprezentarea acestui procedeu este evocarea lui in prima lucrare de inot (1538) in care autorul Nicolas Winnman, il apreciaza ca cel mai "frumos si odihnitor" stil in comparatie cu inotul pe o parte, la fel de indicat pentru a inota si pe spate... Odata cu trecerea anilor Brasul se raspandeste, mai ales in Anglia si Germania unde, in prima jumatate a secolului XIX, se organizau competitii profesioniste importante (cursa de 1 mila pe Tamisa, intreceri ale 'taietorilor de sare' din Halle, etc.) la care se inota Bras. n 1817 generalul prusac Ernest von Pfuell a pus la punct o tehnologie de invatare a miscarilor de Bras pe uscat, in cazarmile soldatilor sub conducerea unui personal mai putin calificat in invatarea inotului.

(*foto Sport. Unterrlicht, D.Kuhlmann, Muncken, 1973) Cu toata popularitatea atinsa, la primele doua editii ale J.O. probele de Bras nu au figurat in programul tehnic de concurs, de abia in 1904 apare pe distanta de 440 yarzi, iar din 1908 proba de 200 m, proba de 100 m fiind adoptata destul de tarziu (1968). Brasul anilor 1900, brasul clasic cum i se mai spune, avea o tehnica simpla, parca lipsita de subtilitatile cu care suntem obisnuiti astazi - capul mult ridicat la suprafata apei, la fel umerii si in general corpul mentinut mult spre verticala, vaslirile aveau un contur larg, evident putin eficace dar foarte sigure pentru incepatori, miscarile exacte si precise faceau ca inotatorul sa execute de cele mai multe ori, miscarile, in mod mecanic. ncepand din anul 1930, favorizati de o serie de imprecizii ale regulamentului, unii brasisti incep sa readuca bratele inainte lateral, prin aer, fapt care a condus la aparitia procedeului fluture. De fapt, aceasta inovare a izvorat din interesul permanent al brasistilor de a creste viteza de inaintare la "cel mai lent procedeu de inot", dar FINA, in 1935 a interzis aceasta solutie, aparand / salvand Brasul de la o deformare care l-ar fi compromis categoric. Aceste tendinte au continuat, astfel ca in perioada 1950-1957 au inceput sa apara brasisti care concurau inotand portiuni nefiresc de lungi sub apa (vaslirea in acest caz este mai lunga si deci produce cresterea vitezei) dar "pretul" platit de inotator era prea mare - inotand in conditii hipoxice organismul era suprasolicitat. Sesizand acest lucru FINA a interzis brasistilor inotul sub apa ( din 1957 a fost permis doar executarea unui singur ciclu de vaslire sub apa, fara a respira, dupa start sau intoarcere, obligand astfel inotatorul sa mentina capul, sau o parte a acestuia la fiecare vaslire pe suprafata apei). ncorsetati de cele mai multe prevederi, in comparatie cu alte procedee, brasistii continua sa inoveze tehnica: pentru a castiga viteza corpul trebuia sa adopte o pozitie cat mai apropiata de suprafata apei iar pentru a reusi acest lucru, inovatorii brasului au reorganizat coordonarea bratelor cu respiratia; astfel , atunci cand, in mod firesc

bratele termina vaslirea si ca o consecinta a acestei vasliri corpul se ridica, a fost plasat si momentul inspiratiei. Noua coordonare, a fost denumita "Bras cu inspiratie intarziata" si a fost demonstrata din 1963 de japonezi (Osaki Yoshikiko) si americani (Chester Jastremski) cu care tehnica au ridicat radical tempoul de inot, au beneficiat de vasliri mai adanci iar ca o consecinta au modificat vaslirea circulara a picioarelor cu o miscare eliptica, scurta exploziva si eficace.

Brasul "intirziat" a condus la realizarea unor performante superioare dar permanent expuse la descalificare prin tendinta de a adopta o pozitie scufundata a capului imediat dupa efectuarea inspiratiei. notand astfel, multi brasisti au inceput sa alcatuiasca suita miscarilor aidoma cu cele realizate la ondulatiile delfin, dar cerinta de a avea permanent capul peste nivelul apei impiedica realizarea acestei miscari naturale Timp de cca 25 de ani brasistii s-au luptat cu Comitetul tehnic al FINA pentru a obtine permisiunea de a scufunda capul in apa - din 1987 acest lucru a fost aprobat prin prevederea la fiecare ciclu de brate inotatorul trebuie sa execute o respiratie - deci, indiferent cat de adanc intra/onduleaza capul in apa, daca el revine sus la fiecare respiratie inotatorul nu este sanctionat. ( ondulatia delfin este totusi permisa ca o miscare unica, singulara doar dupa start sau intoarceri, conform cu ultimele precizari ale FINA).

(foto colectie personala) Brasista Cristina Stanescu, Dinamo 1966

BRAS SUB APA Dupa start si intoarcere, regulamentul oficial de concurs FINA permite ca inotatorul sa poata executa un singur ciclu lung de miscare, fara sa respire, coordonare ce difera de brasul obisnuit prin faptul ca miscarea bratelor este executata cu o vaslire prelungita spre coapse, fapt care aduce acestei faze un plus de viteza, randament. Brasul subacvatic ar putea fi considerat 'procedeu tehnic' de concurs avand deci o coordonare diferita de brasul clasic acceptat de regulamentul FINA-FRN. Folosind aceste miscari sportivul poate rezolva: - o inaintare pe sub apa cel putin egala cu inaintarea in bras clasic (de regula se ating viteze mai mari); - un tempo mai lung si deci odihnitor necesar deci la fiecare intoarcere. Coordonarea are in alcatuirea sa 3 pauze de alunecare deci si de odihna: 1/ cu corpul perfect intins (imediat dupa start sau dupa intoarcere) pana in momentul cand, evident, se simte o pierdere importanta a vitezei dupa terminarea impingerii in perete sau dupa consumarea elanului de start, 2/ dupa care va fi initiata o vaslire lunga cu bratele pentru a spori iarasi viteza de inaintare sub apa - odata ajunse langa solduri incepe o noua pauza, pana cand, evident se simte o noua pierdere de viteza, 3/ dupa care va incepe vaslirea cu picioarele, la faza de pregatire, palmele se pliaza pe langa piept iar in momentul vaslirii propriu-zise cu picioarele, vor depasi fruntea alunecand spre inainte. In clipa cand capul 'sparge' suprafata apei urmeaza prima miscare in coordonare clasica (evident, si prima respiratie regulamentara).

(*grafica Swimming manual, FINA TSC, Seul, 1988) Deci: Un ciclu de vaslire Bras sub apa, este permis numai dupa start sau dupa intoarceri; remarcati ca vaslire bratelor este ampla, pana la solduri, numai atunci poate incepe miscarea cu picioarele; recent a fost permisa completarea inaintarii cu o singura ondulare delfin....

(*grafica Science of swimming, J. Counsilman, Bloomington, Iova,1974) [un ciclu complet de inot Bras]

FLUTURE - DELFIN Cel mai 'tanar' procedeu de inot sportiv, al patrulea in ordinea cronologiei aparitiei procedeelor oficiale de concurs, are o 'istorie' interesanta: prin anii1925-26, brasistul german Erich Rademacher, profitand de o omisiune a regulamentului de tehnica Bras din acea perioada, inota ultimii metri din proba efectuand faza de revenire a fiecarei vasliri pe un traseu situat deasupra apei; situatia a generat cresterea numarului celor care procedau la fel (1933, Henry Myers SUA), fapt care punea in pericol 'brasul clasic', deoarece prin inovatia amintita viteza de inot crestea. Pentru acest motiv in competitii au fost programate probe separate - Brasul clasic si ultima inovatie, denumita: 'fluture-bras'... Cel mai 'tanar' procedeu de inot sportiv - 'fluture-bras', va fi recunoscut de FINA din 1927..., iar din ian.1953, apare recunoasterea oficiala si pentru tehnica 'delfin' care foloseste ingenios efectul propulsiv dat de combinarea ondulatiilor corpului (trunchi, picioare) in coordonare cu miscarea concomitenta de vaslire cu bratele.

(*grafica American Swimming, ASCA 1991) De la acea data s-a permis inregistrarea de recorduri cu cele doua modalitati (fluture cu picioare bras sau Fluture cu ondulatii delfin), dar practica din bazine a dat castig de cauza ondulatiilor delfin care dau procedeului viteza mai mare si o nota de impetuozitate certa. Dar - tehnica 'delfin' a fost prezentata pentru prima data in 1935 de catre antrenorul David Armbruster care prin elevul sau Jack Sieg (Univ. Iowa, SUA) a reusit performanta notabila de 1.00,2 pe 100 yd.

Despre noua tehnica s-au facut precizari oficiale (vezi articolul "The dolfin-breast Stroke", Armbruster,Sieg -'Journal of Health and Physical Education, 1935 april 6:24), dar inovatia a ramas fara ecou. Opinia publica, din acea vreme, a optat pentru 'fluture - bras', adica tehnica de inot lansata de germanul Erik Rademacker dupa 1927, in plus curand au inceput framantarile razboiului, asa ca atunci cand maghiarii Tibor Acs si Georgy Tumpek au demonstrat noua tehnica, prin 1951 ..., toata lumea a crezut ca acestia erau descoperitorii noii tehnici ondulatorii, mai ales ca Tumpek, mai viguros si mai ambitios, a reusit sa intreaca recordurile mondiale stabilite de rusul Miniaskin la 100m fluturebras (1.05,8) ajungand curand la 1.02,00... Insa adevaratii inovatorii ai noii tehnici sunt americanii Jack Sieg si antrenorul acestuia David Armbruster, St. Louis, USA., 1935 ! In 1953, cei doi inotatori maghiari au evoluat la Buc. cu ocazia intrecerilor de inot din cadrul Festivalului Mondial al Tineretului, ocazie care a prilejuit inotatorilor nostri sa invete noile miscari ( in acelasi timp, a sosit la Buc. antrenorul vest-german Horst Hoffmann care invata juniorii nostri aceleasi miscari). n aceste imprejurari, la scurt timp au aparut 'delfinistii' nostri (in ordinea aparitiei lor : Al.Popescu , Mircea Olaru, Valy Medianu, Stefan Kroner s.a.) dintre care nu trebuie uitate performantele lui Sandu Popescu (Sandu a reusit o performata care-i conferea locul 3 (1.03,80), iar M. Olaru locul 6 (1.06,10), in ierarhia mondiala in 1954 la 100m delfin, vezi concursul Rostock, ex-RDG) (probabil cel mai talentat inotator roman din toate timpurile...) finalist la proba de 200 m la JO Melbourne, 1956 (2.28,9, locul VII).

(*foto colectie personala Al. Popescu, Dinamo Buc.) Tehnica delfin a condus recordul la 1oo m sub pragul celor 60 sec. in 1960 (Larry Larson, SUA), apoi sub limita a doua minute, in 1976 proba de 200 m (Pyttel Roger, RDG); la fete, prima care reuseste sa inoate 100 m sub 1 min. a fost Cristine Knacke, RDG in 1977; recordul la 200 m este inca peste limita psihologica a celor 2 min. Biomecanic analizate, ondulatiile delfin reprezinta de fapt niste simple pendulari initiate printr-o succesiune de semi-rotari ale soldurilor in ax transversal (balans)

(*grafica Swimming manual, FINA TSC, Seul, 1988) [Acest aspect reda importanta ondulatiei la nivelul soldurilor] Coordonarea ce mai eficienta este regasita in formula 'doua ondulatii la un ciclu de brate si o respiratie' dar coordonarea cea mai mare generatoare de viteza este regasita in expresia 'o respiratie la doua vasliri cu bratele si (deci) cu patru ondulatii'....

Dar, la fel ca si la restul de procedee tehnice de concurs, eficienta tehnicii delfin nu se datoreaza, in principal, ondulatiilor ci bratelor; de-a lungul timpului au existat multi inotatori de elita care demonstrau coordonari ciudate, unii chiar fara miscarile ondulatorii despre care vorbeam.

Fiind o miscare naturala, este mai mult ca sigur ca ondulatiile delfin au fost practicate, cunoscute deci din cele mai vechi timpuri (asa cum rezulta din desenele de pe unele obiecte antice, unde inotatorul este redat in pozitie simetrica a picioarelor spre deosebire de altii inotatori, redati cu acelasi prilej, care sugerau bataile alternative cu picioarele...).

Prima kinograma a inotului Delfin redata in lucrarea lui Armbruster, 1942

(grafica Getyimage, FINA Aqutics world, Aprilie 2006) --------------------*[notatoarea noastra Pura Stela, pregatita excelent de regretatul Gicu Dimeca, inaintea JO.Seul 1988 avea pozitia a 2-a in topul mondial cu timpul de 2.o9,73, din pacate ea nu a rezistat psihic la stresul ultimelor saptamani de pregatire si a inotat sub posibilitati in finala olimpica, dar cu 10 ani inaintea ei Geta Cerbeanu cucerea medalia de argint la CE Juniori la 100m delfin.]

NOTUL MIXT-INDIVIDUAL Este o proba care s-a impus odata cu evoluarea metodicii de pregatire si de invatarea a celor 4 procedee de inot. Probele de mixt-individual au aparut dupa anii 1950 si la fiecare olimpiada organizatorii includeau sau retrageau aceste probe (200, 400, mai nou si 100 in bazin scurt..). Exista o strategie tipica in probele de inot mixt-individual. Din timpul total planificat sportivul ar trebui sa respecte urmatoarele procentaje proprii fiecarui procedeu:

- 22,5% pentru procedeul inot Delfin - 25,7% pentru procedeul inot Spate - 29,3% pentru procedeul inot Bras - 22,5% pentru procedeul inot Craul (aceasta este si ordinea de parcurgere a celor 4 procedee). Cotele procentuale au fost comunicate de specialistii canadieni bine reprezentati in topul mondial la aceasta proba-procedeu.... Atunci cand un antrenor sau sportiv doreste as evalua graficul de concurs el poate sa tina cont de aceste valori procentuale. In probele de Mixt-Individual fiecare procedeu este important dar Brasul pare cel mai important deoarece acolo o prestatie slaba se soldeaza cu multe secunde pierdute (Brasul fiind cel mai lent procedeu iar brasistii exceleaza la probele de MixtIndividual.) Este posibil, pe viitor, pentru cresterea spectaculozitatii, ca regulamentul FINA sa permita ca fiecare sportiv sa foloseasca o strategie personala in folosirea ordinii celor 4 procedee.., este o posibilitate de a mari spectaculozitatea desfasurarii acestei probe.

2007 MIRCEA OLARU, Despre inot