ELEGII PENTRU FIINŢE MICI(1931)

ELEGII PENTRU FIINŢE MICI

RUGĂ

Un mic soare, Doamne,pentru sufletul meu.

Doamne, eu sunt o frunză,eu sunt o nucă,sunt un broscoi speriat,sunt o vrabie rănită.

Mi-au furat toate cuiburile.M-au ajuns toate praştiile.

Doamne mic, ridică-mă,

şi fă-mă fericitca pe boii cu coarne nevinovate,ca pe câinii cu ochii de îngeri,ca pe nenuferi,ca pietrele prietenele.

ELEGIE

În grădină i-au făcutcămăruţă de lut,

candid, proaspătul odorgrav urâde printre flori.

Ca să fie liniştit frate blând l-a învelit.

Şi acum, cuminte-nchisdeapănă albastru vis.

CÂNTEC

Peste apă, peste lut,cine oare l-a văzut?

A sărit din stea în steanu-l mai prinde nimenea.

Fraţi îl caută plângândşi cu glasul, şi în gând.

Alb acum el şade susîn grădină, la Isus?

ANIMISM

Stele îmi vorbescşi mă iubesc.

Printre flori ascunscineva a plâns.

Ascuns după pomrâde glas de om.

Şi drumul visează luna-l priveghează.

Pietrele şoptesc,să nu le lovesc.

ANIMISM

O, când le sunt frate, clipelecu lucrurile!

Covorul cu schimonoseli zâmbeşte:dacă-l calci, te dojeneşte.

Jos, prin crăpăturise arată nişte guri.

O! senin o mingedoarme – n-o atinge!

Să fii cuminte şi s-asculţice povestesc păreţii muţi.

Să nu vorbeşti, să le iubeşti,de ele să nu te deosibeşti.

OBOSITUL INS

Cineva rupea din elcâte puţintel.

L-a lăsat decoloratşi cutremurat.,

Mirat s-a pipăit,dar nu s-a regăsit.

Din el o forţă reacreştea şi-l cuprindea.

Obositul insse lasă surprins.

FATA VEDEA ÎNGERI

Fata, când era încă la noi, vedea îngeri.Dar nu sunt îngeri!Cine vede îngerii!

O, păpuşa de ceară!Popa dădea din cap,câinele negru şi mic lătra, lătra,femeia în doliu ţipaşi un domn serios plângea în palmecând privea păpuşa de ceară.

Alb, alb, apoi.

Nu cred în îngeri.Nici tu?Nici tu?

Fata când era încă la noi vorbea cu îngerii.

VĂPAIA S-A SMULT

Văpaia din ochi s-a smult,din ochi s-a smult.

S-o caut: unde?

În ape, în humă, în steleîn lumea noastră nu-i.

Şi nici lângă cruceşi trup.

BALADĂ

Şi la noi odatăva veni să bată.

Peste ape trecenimeni n-o petrece.

Poposeşte-n satşi nici un lătrat.

Soseşte-n ogradăcu paşi de zăpadă.

Puneţi dese perdelesă nu vadă-n ele!

Puneţi lacăt la poartăsă nu îl spargă.

Noi să nu ţipăm,să nu ne mişcăm.

Dacă stăm cumintepoate nu ne simte.

INCERTITUDINE

Copacii fac semne lungi.Cui fac semne lungi?

Apele nu îl oglindesc.Apele pe cine caută?

Vântul se întoarce obosit.După cine a fugit?

Un om se uită în zare.Oftează, cu ochii în zare.

ELEGIE

Prietene, să plângem:o lacrimă va fi pentru frunza galbenăo lacrimă pentru trandafirul scuturat,o lacrimă pentru fata moartă,o lacrimă pentru durerea fiecărui om.

O lacrimă pentru fiecare piatră,pentru fiecare pom,pentru fiecare steaşi pentru Ideal.

Nesfârşite sun sufletele, pietrele.Mi-e frică să merg: să nu le calc.

ŢARĂ DE CARTON ŞI VATĂ

În ţara ceea nu deosebeşti piatrade pasăre sau duh:sunt de vată şi carton.

Cine vrea îşi scoate sufletul,îl pune alăturişi-l priveşte ca pe o fiinţă streină:am zărit duhuri de pomi, de păsări, de oameni.

Oameni-păpuşi cântă rugăciune mută:Dumnezeul lor are barbă albă.Oameni-păpuşi şi duhuri de vată!Zâmbete de pastă!Pomi de cauciuc!Ochi candizi şi ficşi!Culorile sunt palide, nu ţipă.Spaţiul are doi metri cubi.Focul e o cârpă roşie şi îl iei cu mâna.

Ţara asta a mâzgălit-o, pe carton, un copil.Copilul visează: nu-l trezi.

ELEGIE PENTRU FIINŢE MICI

Aici a fost odată patulunui copil care-a fost dus,într-o cutie de păpuşeîn parcul cu pământ şi piatră.

De-atunci, în colţul lor obscursoldaţii stau tăcuţi, de plumb,încremeniţi lângă trompetăcu gândul dus la bătăliişi biruinţi imaginare.

Un tren expres de tinicheaîn gara mică de carton a ruginit de nostalgieşi-un călător liliputanîn vagonaş a adormit.

Şi calul blând, de lemn vopsit,încet, în gândul lui necheazăşi plânge-amar bufonul mut,decoloratul arlechin.

MOARTEA PĂPUŞII

A murit, de congestie pulmonară,păpuşa, madonă de ceară.Păpuşile la căpătâi s-au strâns,cu ochii ficşi, sticlind a plâns.

Biserica de mucava pentru piticiplânge în dangăte slabe şi mici.Sicriul de carton e pregătit,pe drum de hârtie concoiu-a pornit:

cai de lemn şi dric de ciocolată,popa cu barbă de vată,un arlechin, cu haine bizareşi sora madonei, mai mare.

Unui pierrot rămas în drumîi cad tărâţele din coate.Şi-abia se mai a ude cumClopotul stinse sunete scoate.

ELEGIE MICĂ

A pornit pe carul albcopilaşul cu păr blond,cu lumină în privirişi cu suflet de argit.

Îl bocesc fără de grai,în odaia cu pat mic,trei păpuşi de porţelan,trei păpuşi de porţelan.

A pornit pe carul albfata cu obraji palicu viaţă-n ochii umezişi cu moarte-n trup uscat.

Veştejesc în urma eitrandafirii albi şi roz,trandafirii albi şi roz.

ELEGII GROTEŞTI

BALADĂ

I

A fostun pitic,era prostşi peltic.

Cu fraţi bungărgăunirătăceprin văgăuni.

Făcea pipiîntr-o luleaşi locuiaîntr-o lalea.

Se răsteacu-n vârf de ac,la furnicăşi gândac.

Când mişcanu se ştiadacă-i nasul,dacă-i pasul.

II

O, nătâng pitic,făptură de nimic!

Cum de ţi-a plăcutfata trestioară,gura ei de mac,şoldul ca un arc,când tu te-ai ştiutfiinţă de ocră?

O, pitic nebunfata e un turn!

Îl strivicu deştiul micşi-l ascunseîn buric!

BAL

Săltau perechidupă un cântecfoarte vechi.

O, foarte vechi!

Mişcau cuminte(un, doi, trei)un genunchifără cârcei.

Cum se-nvârteauîncetinelcând se-auzeaun clopoţel!

Se apăsaude subţiorişi surâdeaude patru ori.

Când vreun şocla un sorocoprea în locisteţul joc:

stăteau din trapşi dau din cap,şi dau din cap.

ELEGIE PENTRU PĂPUŞACU TĂRÂŢE

S-a sfărâmatpăpuşa care mişca mâna dreaptă,când trăgeai sfoara stângă,şi piciorul stâng,când trăgeai sfoara dreaptă.

Acum nu mai mişcă nimic.Şi nimeni nu poate face nimic.Nimeni nimic.Gata.

Ea are ochiul bleg şi plângăreţ,gura strâmbă,şi din cot, şi din cp, şi din gât:tărâţe, tărâţe, tărâţe.

N-avea numai tărâţe în ea.Sângele s-a scurs şi nu s-a văzut.Dar viaţa a rămas sugrumatăşi vârâtă aici printre paie,printre zdrenţe,printre lemne,sub pupila bleagă de cârpă.

Nu este pentru nimeni un păcat.

Păpuşa era o păpuşă caraghioasăşi julită (la nas).

CÂNTEC DE DRAGOSTE

Chipul ei, ca o basma;nasul ei, de mucava;iară gura înzestratăcu dinţi proşti de ciocolată.

Sânii, ârfuri de chibrit,trupul ca un stâlp rănit,şi lălâie, şi mioapă;lungul nasului îi scapă.

Biata fată, biata fată,tare e înamorată!

SUVENIR

Aburitşi aburit,

cum eramtot mă iubeam.

În strachină, nătâng,împlântam piciorul stângşi nu călcam deşteptnici cu piciorul drept.

Dar printre norialergam uşor,

iar dacă mă-ncurcam de stelele culegeam, ca nişte mere.

Cum eram,tot mă iubeam.

ADDENDA

COPILUL ŞI CLOPOTELE

De ce răsună clopotele, mamă,În noaptea rece de Crăciun?În limba lor, cu glasul lor de-aramă,Ştii, dragă mamă, ce tot spun?

E vreo poveste, mamă, ne-nţeleasă,Uitată-n vremea de demult?E basmul cu Ileana cea frumoasă?Cu Zmeul-Roşu, rău şi slut?

„Ding! dang!” Le-auzi râzând? Le-uzi plângând?Le-auzi acum săltând uşor?„Ding! dang!” O, dragă mamă, ce spun cândNe cântă-aşa în limba lor?

SPECTACOL NOCTURN

De privighetori e orchestra:„Preludii sonore-ncepură”...Conduce-un sticlete cu brioO fină, uşoară-uvertură.

Şi bruna zeiţă a nopţiiRidică încet o cortinăDe nouri – de lână, greoi...Decorul arată-o grădină.

Pe scenă, zefirii şagalnici(Isteţii şi veseli actori)Declamă un act de iubire...(Actriţe-s gingaşele flori).

În fundul decorului, lunaApare-ntr-un rol de regină,Iar stele de-argint sunt curtenii;Măreţi, strălucind se-nchină.

...Un ultim acord mai răsună,Se las-o cortină de noriŞi-aplaudă-n freamăt toţi plopii(Tăcuţii şi gravi spactatori).

CRINII

Cântau aseară crinii o simfonie-n alb...Sonorele potire petale picurau,ce cdenţat cădeau note muzicale.

Bizara melodie pătrunzător vibra!se înălţa-n tăcere şi pătrundea în sufletun cântec de mirsme albe.

(O veştedă petală căzută la o parte,o notă răzleţită, supărător stridentă,vibra în dezacord cu grava armonie.)

privighetori, pe-o creangă, tăcute, ascultauşi, auzind cântarea, şi luna răsărise...

BUJORII ALBI

Eu am simţit durerea bujorilor ce mor!Potirele-nclinate plângeau petale albe!...Cu sufletul în lacrimi, o, cum mureau bujorii:Se sfărâma viaţa petală cu petală.

V-am înţeles durerea,Flori albe,Flori canide,Flori triste...

Cu fiece petală simţeam un vis murindŞi lăcrimau în mineFlori albe de iubire...

COPACII

Copacii, toamna, de durere urlă!Înfiorător de mari, de goi, de negri,Par îngeri răzvrătiţi blestemând cerul.Ai auzit cum urlă, toamna, toţi copacii?

Care bun arhanghel,asurzitor şi invizibil,de Dumnezeu trimis,le-a smuls plăpândele făpturi de pe ramuri?

Copacii urlă, cu braţele-ntinse, vânjoase,spre Cerul pe care nu pot să-l apuce,să-l sfarme, să-l darme...

Copacii, toamna, sunt îngeri revoltaţi...

ELEGIE

Lui H. Roman

I

Prietine, să plângem.

O lacrimă va fi pentru frunza galbenă,o lacrimă pentru trandafirul scuturat,o lacrimă pentru o fată moartă la optsprezece ani,o lacrimă pentru durerea fiecărui om.

O lacrimă pentru fiecare piatră,pentru fiecare pom,pentru fiecare staşi pentru Ideal.

Sufletele sunt nesfârşit de multe:prietine, noi nu ne vom putea opri din plâns.

II

În inimă e rană,prietine, şi doare.

A trecut pe stradăom bolnav şi palid:pentru lacrimile lui, sufletul a fost pocal.

Sălciile plângeaucu lacrimi grele, de metal:o, lacrimile lor s-au cuibărit în mineşi m-apasă.

Pe cer erau lacrimi multe, mici,şi-o lacrimă mai mare,şi n-am ştiut: e cerul ce-oglindeşteceea ce este în mine, sau cugetu-mi e-oglinda?

Prietene,-nţelegică trebuie să plâng?

PĂPUŞA

Păpuşa cumpărată de Anul Nou trecutÎntr-un ungher acuma este părăsită.

Din ochii ei de sticlă, lacrime nu curgPe obrăjorii roz, de porţelan vopsit.

Nici sânge nu ţâşneşte din nasul fără vârf,Nici din ciuntita mână cicatrizată alb.

N-o face să scâncească nici frigul ascuţit,Deşi, prin zdrenţe ude, uşor pătrunde gerul.

Păpuşa părăsită sortită-i să nu plângă:Pe buze îi îngheaţă un zâmbet incolor.

RIT

Vorbesc despre mine

I. Plămadă de carne şi duh şi năzuinţi: zâmbesc şi plâng. Plămadă de carne şi duh şi năzuinţi: cui nu i-a fostde sineşi milă, cine nu se iubeşte pe sine? De ce plâng cu hohote de câte ori mă văd şi mă-nţeleg?

II. Sărmane om, rănit şi sfios, ursit să mori, Mă iubesc pentru aceasta. Şi iubesc pe orice om acumca pe mine; fiindcă îl înţeleg ca pe mine. Ce te doare, păpuşă de humă, de lacrimi şi lumini?Visul tău te doare. Şi neputinţa. Şi oboseala. Şi teamaŞi gândul morţii. Plângi mult... Cât te iubesc aşa, cât te iubesc când

plângi!

Ce păcate săvârşite nu s-ar ierta în clipa asta?

III. Trecătorule, tu, sau tu, sau tu, sau oricare; vino;vreau să mă uit în ochii tăi adânc, să înţeleg; ochii tăicare mă oglindesc pe mine

Să te urăsc? Cine se loveşte pe sine? Să te lovesc? Mă doare.

ELEGIE HÂRTIEI ROZ

O hârtie roz sta: pe un colţ de masălungă, albastră şi pătată.Sărmană hârtie roz, pătrată,singur înţeleg durerea ce te-apasă(când eşti, întotdeauna doare,om între oameni sau tu, între hârtii):colţ rupt te-mpiedică pătrat perfect să fii,iar suferinţa o vădeşte lânceda-ţi decolorare.

Dar, vai, nu am uvinteşi nu pot spune, tuturor, durerea ta:căci oamenii sunt prea cu minte,şi prea serioşi, şi savanţi prea,şi ei râd de căutarea vorbei care plângetoată jale hârtiuţei roz, se blegi, şi stânge.

FLORILE

Florile culese în pahare plângŞi visând la fluturi, la livezi cu soare,Florile culese în pahare mor.Tristele potire picură-aşa jalnicPete de lumină.Lumea toată crede că sunt doar petaleNumai eu ştiu însă că sunt lacrimi grele,Sfărmături din suflet.Un bondar le-aduce veşti de la surori,Creşte nostalgica veştedelor flori.Florile culese, florile de câmpMor de nostalgie, mor visând la fluturi,La livezi, la soare.

ELEGIE

Lumea este o mansardă,urâtă, goală.

Florile sunt butuci,stelele greu le urci.

Rătăcesc prin mărăcini,fără aripi, fără lumini.

Îngerii dorm în şanţ,beţi ca nişte dorobanţi.

Semenii meinu sunt zmei.

O, sunt blegi,să-i legi.

ELEGIE

Vai, tot suntpe pământ.

Cerul e o plasă:Să trec nu mă lasă.

Stau şi mă-ncovoideparte de voi.

Stau şi plâng,în două mă frâng.

Stau şi gem,vă chem, vă chem.

O, glasul meu prea mic,la voi cum să-l ridic?