Neurofiziologia învăţării

Eseu neurofiziologia învăţăriiPsihologia educaţiei

Student: Adriana Cristiana Pieleanu

Prof.Coord: Camelia Crişan

Specializarea : Psihologie

Anul II

1

Neurofiziologia învăţării

Cuprins :

1. Neurofiziologia învăţării

2. Structurile nervoase implicate în actul învăţării

3. Bibliografie

2

Neurofiziologia învăţării

1. Neurofiziologia învăţării

Învăţarea umană este definită în neurofiziologie ca fiind acel comportament final şi

complex, suprapus şi dezvoltat pe sensibilitatea şi activitatea înnăscută a tuturor componentelor

sistemului nervos central la diverşi stimuli.

Au existat numeroşi cercetători ce au apreciat că diferenţele între ceea ce privesc

capacitatea de învăţare s-ar datora de asemenea şi diferenţelor de biochimism ale sistemului

nervos central, asfel că există argumente şi dovezi puternice în sprijinul ideii că transmiterea

semnalelor nervoase condiţionează calitatea şi volumul învăţării, ARN-ul jucând un rol

important în structurile mnezice implicate în proces de învăţare.

Actul complex al învăţării antrenează diferite arii ale sistemului nervos, însă fiziologia

receptorilor şi sistemului molecular este exclusă din aria cercetării procesului de învăţare,

luându-se în considerare faptul că aceste funcţii acţioneză în mod similar, chiar dacă este vorba

despre alte procese ori despre învăţare.

2. Structurile nervoase implicate în actul învăţării

Dacă nu ar exista cortexul , nu s-ar putea realiza învăţarea complexă, fină, subtilă şi

nuanţată, ci doar unele ,,învăţări” simple, însă şi ele foarte rudimentar realizate. În sensul cel mai

complex, învăţarea trebuie considerată ca o funcţie superioară legată de activitatea cortexului

cerebral. Este demonstrat faptul că lobii frontali şi temporali sunt structuri esenţiale pentru o

învăţare corectă şi precisă, cortexul fiind sediul mecanismelor capabile de cele mai rapide , mai

fine diferenţieri ale stimulilor, precum si selecţia adecvată a răspunsurilor.

3

Neurofiziologia învăţării

Cortexul cerebral este regiunea în care se realizează stocarea şi compararea datelor

necesare pentru procesul de învăţare ce presupune în permanenţă o analogie a informaţiilor

recente cu cele stocate anterior, asfel învăţarea desfăşurându-se doar în măsura în care

informaţiile noi nu se potrivesc cu cele engramate sau cu experienţa anterioară.

Rolul cortexului în învăţare este incontestabil, dar pentru realizarea optimă a procesului

sunt importante şi alte regiuni ale sistemului nervos, însă lucrurile se complică puţin în

încercarea stabilirii strucuturilor esenţiale în realizarea diverselor tipuri de învăţare.

Neacşu I., a demonstrat prin studiile şi cercetările sale din anii 1990, rolul important pe

care îl joacă combinarea operaţiilor de discriminarede calităţile atenţiei, de nivelurile activării

etc. precum şi valenţele altor factori cu incidenţă asupra procesului de învăţare.

Învăţarea presupune, prin urmare, existenţa unor structuri neurofiziologice a căror

capacitate este de a construi noi configuraţii ale potenţialelor nervoase în structuri superioare

specifice.

În mod structural şi funcţional, fundamentul neuro-dinamic al învăţării îl constituie

blocurile integrative ale creierului; conform acestui principiu, ca mod esenţial pentru înţelegerea

mecanismelor intime ale învăţării umane, formele complexe ale psihismului se caracterizează

prin integrarea ramificată ( pe orizontală ) şi multinivelară ( pe verticală).

Aceste blocuri despre care am menţionat în paragraful anterior se structurează în trei

grupări principale:

Blocul A ce cuprinde talamus, hiptalamus, sistem limbic şi formaţia reticulată

ascendentă activatoare, deţinând funcţii principale în modularea tonusului scoarţei cerebrale şi

crearea stării optime de vigilenţă , prin procese metabolice, reflexe de orientare-care sunt

fundamentele proceselor cognitive- şi prin activitatea verbală, internă şi externă, ce mediază

formularea scopurilor şi programelor de activitate.

Blocul B este format din capetele corticale ale analizatorilor, situate în neocortex şi de

proiecţie, cu funcţii în vederea prelucrării, stocării informaţiilor ce fac referire la mediul extern,

dar şi de sinteză complexă, integratoare.

4

Neurofiziologia învăţării

Blocul C alcătuit din lobul frontal ce sigură programarea activităţii, confruntarea

efectelor acţiunii cu intenţiile şi proiectele subiectului, reglarea şi controlul proceselor psihice,

unele specializări funcţionale cu efecte în zona motorie, mnezică a gândirii, atenţiei , în funcţiile

constructive.

Conform lui Neacşu I. , fiecare emisferă cerebrală are propriul univers conştient, asfel

că, emisfera cerebrală dreaptă, controleză activităţile şi funcţiile mâinii, ochiului, urechii, dar şi

piciorului de pe partea stângă, având rol integrator pentru informaţiile provenite din celalaltă

jumătate laterală stângă ; emisfera cerebrală stângă, controlează activităţile şi funcţiile mâinii,

ochiului, urechii, dar şi piciorului de pe partea dreaptă, având rol integrator pentru informaţiile

provenite din celalaltă jumătate laterală dreaptă, guvernând capacităţile analitice, digitale,

controlând în mod dominant procesele gândirii , coordonând operaţiile simbolice şi structurile

limbajului articulat, iar corelate cu specializarea manuală dreaptă ele asigură performanţele în

lectură, scris, calculat etc. Emisfera stângă controlează limbajul generativ, cu deosebită

importanţă pentru semiotica necombinatorie.

De menţionat este că nu doar integritatea structurală şi funcţională face posibilă

existenţa şi manifestarea stării de învăţare, ea mai implică şi prezenţa urmatoarelor condiţii:

a. Starea de veghe , condiţie a recepţiei şi trecerii informaţiei prin toate etapele

morfofuncţionale, reglând mecanismele neurofiziologice prin sisteme specifice şi

nespecifice, la explozii senzoriale.

b. Reacţia la orientare – investigare, mecanismele interne atenţionează sistemele de

recepţie, orientându-le pentru a realiza contacte selective cu realitatea în vederea adaptării

diferenţiate.

c. Starea generatoare de emoţii, pozitive sau negative, o condiţie ce marchează procesul

de manifestare a relaţiei între un subiect cunoscător şi evenimentul intern ori extern.

d. Starea motivaţională , este lagată de eficienţa integrativă de tip cognitiv şi emoţional,

manifestat in structurile motivaţionale ce însoţesc stărie de echilibru/dezechilibru ale unor

evenimente polare, cum ar fi succes/insucces etc.

5

Neurofiziologia învăţării

Componentele simple ale sistemului de învăţare pot fi demonstrate la nivelul măduvei

spinării, însă învăţarea la nive spinal , poate fi restânsă numai la dezvoltarea unor îndemânări

bazice, motorii, care sunt apoi disponibile aplicării într-o serie de procese nervoase de învăţare.

Procesul de învăţare reprezintă fectuare unui număr de răspunsuri care conduc

la ,,împlinirea unei ţtinte a unui scop”, adică, organismul învaţă ceva numai atunci când există o

motivaţie pentru învăţare, când prin acţiunea învăţată se obţine o stare de satisfacţie.

În 1998, I. Apostol , a adus argumente conform cărora învăţarea are şi un determinism

genetic, capacităţile structurilor implicate în acest proces ar fi determinate genetic, altfel spus,

individul s-ar naşte cu anumite ,,modele de învăţare” latente, ce devin ,,patente” în momentul în

care stimulii din mediul înconjurător intervin într-un mod determinant.

De menţionat este că prezenţa celor două blocuri ale memoriei, explică apariţia şi

manifestarea insuccesului văzut ca o dificultate a elevului în găsirea informaţiilor relevante şi

esenţiale, consecinţă a faptului că informaţia nu este bine stabilizată la nivelul memoriei de lungă

durată.

În afara celor două blocuri principale există şi altele, situate la nivelul contextual

circuitului informaţional normal, de aceea putem spune că cele două blocuri sunt implicate la

nivelul expectaţiilor ( aşteptărilor ) şi la nivelul controlului executiv ( un tip de feed-back, cu

rolul în activarea şi modificarea prin retroacţiune şi stimulare structură, dar şi modul de

oraginzare a răspunsurilor).

În învăţarea selectivă şi adaptată unui scop, intervin la diferite niveluri, în afara

proceselor de condiţionare , unele mecanisme corectoare, servo-mecanisme de tipul feedback-

ului negativ simplu ori de ordin superior : redundanţa ( pulsul de informaţie) , corectarea

continuă a aferenţelor de diferite niveluri începâand chiar cu recepţia, gradul de motivare etc.

Prin urmare, ,, învăţarea este o schimbare permanentă a comportamentului sau a

capacitatii de a te comporta într-o anumită manieră, fiind rezultatul practicii sau al unui tip de

experienţă.” ( Schunk, pg,3, 2012)

6

Neurofiziologia învăţării

3. Bibilografie

STANCIU, C., Introducere în psihofiziologie, Ed. Fundaţiei România de mâine,

Bucureşti, 1996

NEACŞU, I., Instruire şi învăţare. Teorii, modele strategii, , Ed. Militară,

Bucureşti ,1990

CIOBICĂ, A. S. , Aspecte neurofiziologice ale proceselor de memorare şi

învăţare, vol I-II, Ed. Universităţii Al. I.Cuza, Bucureşti, 2007

7